Procese Evolutive ale Managementului Public
Structură
Structură proiect
Capitolul 1 – Noul Management Public, Noțiuni introductive, Definiții.
Captilolul 2 – Coordonarea în Regatul Unit al Marii Britanii (traducere și adaptare după The Coordination of Public Sector Organizations – Shifting Patterns of Public Management, Geert Bouckaert, B. Guy Peters, Koen Verhoest, Palgrave Macmillan, 2010)
Capitolul 3 – Coordonarea în România în perioada 1990 – 2012
Concluzii
Bibliografie
Capitolul 1 – Noul Management Public
Societatea reprezintă “totalitate a oamenilor care trăiesc împreună și între care există anumite relații bazate pe legi comune”, un mod organizat de existență a indivizilor.
Odată cu apariția societății și implicit a statului, a apărut și necesitatea de organizare și funcționare a acesteia și de gestionare a problemelor si nevoilor cu care se confruntă indivizii, în mod individual și/sau colectiv. Aceste responsabilități au fost preluate de către organizațiile statului, de către Guvern, instituția special creată pentru a veghea la buna organizare și funcționare a societății.
Încă de la început, societatea s-a caracterizat prin dinamică, prin schimbări continue, schimbări (economice, politice, tehnologice, socioculturale, juridice, etc.) cărora statul – administrația publică a trebuit să le facă față, să țină pasul și să se adapteze noilor transformări și provocări ale societății.
În acest sens, de-a lungul istoriei au fost elaborate și implementate diferite sisteme de gestionare (management) a acestor probleme și nevoi ale societății.
Astfel, ca răspuns la aceste nevoi sociale a apărut birocrația sau Managementul Public tradițional din secolul XIX, cu influențe puternice ale curentelor lui Weber și Taylor asupra modului de organizare și funcționare a aparatului administrativ, iar mai târziu, la începutul secoului XX ia ființă “Noul Management Public”, ca formă de organizare și funcționare a administrației publice, evoluată și adaptată nevoilor curente.
Managementul public – modelul birocratic
În literatura de specialitate au fost formulate mai multe origini etimologice ale termenului de management, printre care englezescul “to manage”, care înseamnă „a administra”, „a gestiona”, „a conduce”, „a mânui”, „a guverna”.
Potrivit lui I. Pestrescu (Petrescu, I. Management, editura Holding Reporter, București, 1991, pg. 9) citat de doamna prof. univ. dr. Lucica Matei “Conceptul de management nu este întâlnit în secolele XVIII și XIX în domeniul economic, … dar îl întâlnim în domeniul administrației publice, cu accent în problemele serviciilor poliției, probleme navale și militare, în sfera politicului și a zairisticii (sec. al XIX-lea) ”.
Așadar, managementul din secolulul XIX a fost caracteristic și utilizat cu precădere în sectorul public, motiv pentru care a fost și denuimit “Management Public”.
Printre autorii de marcă ai secolului XIX care și-au pus amprenta și au contribuit la influențarea și dezvoltarea managementului se numără: Henry Fayol, Peter Drucker, Federick Taylor, Herbert A. Simon, Robert Mac Namara, John Kenneth Galbraith, Elton Mayo, W. Jack Duncan și mulți alții. Aceștia au formulat de-a lungul timpului mai multe definiții ale termenului de management.
Dintre numeroasele definiții ale managmentului, căruia i s-au atribuit diferite accepțiuni în literatura de specialitate, rețin definița dată de Lucica Matei, care definește managementul ca fiind “ansamblul tehnicilor de organizare și administrare, de previzionare și modernizare a structurilor organizaționale, acceptând noile provocări privind competitivitatea, reglementările, exigențele sociale, nevoile multiple ale utilizatorilor, restricțiile cu privire la mijloace.”
Conform doctrinei, administrația publică a secolului XIX a fost marcată de modelul birocratic al lui Max Weber. Acesta la origini și-a dovedit eficiența, prin forma sa rațională și legală de organizare, care promova raționalizarea sarcinilor și obiectivelor organizaționale.
Weber considera modelul birocratic un model de aplicare general – model ideal, bazat pe caracteristici precum: profesionalism, ierarhie, diviziunea muncii, impersonalitatea regulilor și a indivizilor, formalitatea/legalitate acțiunilor și activităților, conformarea la reguli, eficiența, continuitatea, expansiunea, sistem pe care îl considera superior celorlalte sisteme și gata să se impună oriunde și oricând.
Avantajele și dezavantajele modelului birocratic. Modelul birocratic al lui Weber a suferit o serie de critici în literatura de specialitate, dar și laude totodată.
Printre punctele tari/avantajele modelului birocratic al lui Weber se numără:
precizia/predictibilitatea sistemului, ușor de prezis, de prevăzut;
costurile reuduse/impersonalitatea, prin eficiență și prin eliminarea elementelor emoționale considerate iraționale de către Weber;
profesionalismul și expertiza funcționarilor, prin specializarea continuă a acestora și prin sistemul de avansare în carieră.
Criticile și totodată dezavantajele sistemului birocratic al lui Weber:
sistem rigid, greoi, inflexibil și incapabil să se adapteze schimbărilor rapide și continue ale societății;
lipsa de transparență;
ca o consecință a lipsei de transparență, sistemul birocratic este expus apariției fenomenului de corupție, astfel corupția reprezintă o altă slăbiciune a acestuia;
supraspecializarea funcționarilor – având în vedere sistemul de avansare în carieră, aceștia sunt „obligați” să se specializeze continuu pentru a putea trece de la o traptă la alta, de la un grad la altul.
Noul Management Pulic. Având în vedere evoluția continuă și rapidă a societății, a apariției nevoilor și problemelor tot mai dese și mai diverse, sistemul birocratic al lui Weber a fost incapabil să facă față noilor provocări prin caracterul său rigid, ierarhic și suprabirocratizat.
Astfel, a apărut Noul Management Public, ca răspuns la criticile aduse modelului birocratic al lui Weber și ca urmare a înclinării balanței în favoarea dezavantajelor, decât în favoarea avantajelor acestuia.
Conform literaturii de specialitate, în anii ’80, un număr considerabil de state membre ale Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), au adoptat acest concept nou, inovator și interesant – Noul Management Public, prin intermediul căruia au implementat reforme în sectorul public, reforme ce au vizat schimbări manageriale, organizaționale și structurale.
Reformele manageriale au însemnat o transformare, nu numai a managementului public, dar și a relațiilor piață – guvern, guvern – birocrație, guvern – cetățeni, birocrație – cetățeni. Ele s-au bazat pe teoria noului management public, cunoscând dimensiuni diferite, cum sunt: reformarea sistemului contabil în țările anglo-saxone, dezvoltarea unui nou management al personalului în Franța, în timp ce, în Germania, reformele structurale au fost relativ limitate. Particularități sunt întâlnite în Australia și în Noua Zeenlandă.
Potrivit doctrinei, conceptul de “Noul Management Public” s-a definitivat după 10 ani de încercări și paradigme ale acestuia (1970-1980) și a apărut pentru prima dată în anii ’80 odată cu schimbarea guvernării în Marea Britanie și preluarea acestuia de către Margaret Thatcher.
Astfel, potrivit lui H.E. Owen, 1994, citat de Licica Matei, modelul birocratic se schimbă cu un nou tip flexibil de management public (Lucica Matei, Management Public, pg. 139), care a preluat teorii și practici din sectorul privat, precum și externalizarea unor bunirii și servicii, cu scopul de a aduce un plus eficiență și eficacitate seriviciilor publice.
Caracteristicile modelului tradițional de administrație – birocratic, nu au mai făcut față schimbărilor societății, guvernul, nemaifiind singurul producător de bunuri și servicii, împrumută tehnici și practici din sectorul privat, ceea ce a determinat trecerea de la Managementul Public tradițional la Noul Management Public.
Noul Nmanagement Public a fost “conturat la începutul anilor ’90” și întâlnit sub diferite forme la doctrinarii vremii, după cum urmează: Christopher Pollitt (1990) la denumit “managerialismului”, Cristopher Hood (1990) la denumit “Noul Management Public”, Lan, Zhizoung și Rosenbloom – “Administrația publică orientată către piață” (1992), Barzelay “Paradigmele post-birocrației” (1992), iar Osborne și Gabler (1992) iau spus “guvernare antreprenorială”.
Rhodes (1996), citându-l pe Hood (1991), dezvoltă conceptul managerialismului în Marea Britanie, acceptând teza existenței unui efort determinant de aplicarea a celor 3 E: economie, eficiență și eficacitate (1991, p.1) la nivelurile guvernării britanice, argumentând:
Noul management public are la bază următoarele doctrine centrale:
– concentrarea asupra managementului, nu asupra politicii, și obținerea eficienței și a performanței;
– dezagregarea birocrației publice în agenții care stabilesc relații pe bazele utilizator – plată;
– utilizarea piețelor multiple și contractarea, rezultat al competiției;
– reducerea costurilor;
– un stil de management care evidențiază serviciul „țintă“, contractele cu termen limitat, stimulente monetare, libertate de conducere (Matei, Lucica 2006, pg. 141-142).
Abordarea specialistului englez vizează, în principal, schimbări la nivel de organizație publică, în special în domeniul resurselor umane.
Americanii Osborn și Gaebler, susțin premisa că administrația guvernamentală “trebuie să fie reinventată”. Aceștia au arătat că, deși cred în administrația guvernamentală și consideră că guvernul poate avea inițiative interesante, totuși societatea civilă, percepută ca o imensă piață este întotdeauna aceea care determină conținutul activităților în cadrul unor astfel de structuri. Cei doi specialiști au elaborat un set de caracteristici pentru ceea ce ei au numit guvernare antreprenorială (Osborn și Gaebler, 1992, p.20). Ei consideră că principiile și valorile de bază pentru managementul public la nivelul administrației guvernamentale sunt:
– promovarea competiției între furnizorii de servicii;
– amplasarea controlului în afara sistemului birocratic, în comunitate, la cetățenii;
– evaluarea performanței instituțiilor publice prin rezultatele obținute și nu prin volumul și valoarea intrărilor;
– orientarea conducerii instituțiilor publice către realizarea obiectivelor și misiunilor instituțiilor, și nu doar limitarea acestora la aplicarea unor acte normative, regulamente și norme metodologice;
– redefinirea beneficiarilor serviciilor publice în clienții/cumpărătorii acestora, oferindu-le posibilitatea de a alege dintr-o gamă variată de servicii de la diverși furnizori;
– punerea accentului pe funcția de previzionare a managementului public, cu ajutorul căreia instituțiile publice anticipează a conținutul serviciilor și previn apariția unor situații problemă;
– focalizarea instituțiilor publice pe atragerea și câștigarea de fonduri, și nu doar pe cheltuirea acestora;
– descentralizarea autorității și încurajarea unui nou tip de management, managementul participativ;
– promovarea mecanismelor de piață în locul mecanismelor birocratice;
– susținerea dezvoltării de parteneriatelor dintre sectorul public și sectorul privat în vederea soluționării problemelor specifice ale comunităților.
Indiferent de terminologia utilizată pentru noul management public, fenomenul este același, și anume reașezarea birocrației tradiționale pe un nou model. Îmbunătățirea managementului public, reducerea bugetelor, privatizarea întreprinderilor publice sunt acțiuni întâlnite pe plan mondial, care conduc la emiterea unor aprecieri pertinente privind competența administrativă prin competitivitate (Matei, Lucica 2006, 142).
Având în vedere elementele celor două abordări, acestea ar putea fi împărțite în două categorii: prima categorie – abordarea englezească, care pune accent pe reforma managerială, și a două categorie – abordarea americană, care este orientată pe piață și pe concurență.
Încercând să de-a o definiție a Noului Management Public, Chistopher Pollitt în lucrarea intitulată “Noul management public – o privire de ansamblu asupra pozitiei sale actuale”, apărută la Public Management Institute, Katholieke Universiteit Leuven din Olanda și republicată în nr. 8 al Revistei de Management Public al Acamiei de Studii Economice București, 2007, acesta susține că “NMP apare ca un fenomen cu implicații diferite pe două niveluri: la nivelul de sus Noul Management Public este perceput ca o teorie generală sau o doctrină de îmbunătățire a sectorului public prin importul conceptelor, tehnicilor și valorilor din afaceri, pe când la un nivel mai obișnuit apare ca un ansamblu de concepte și practici specifice, printre care:
– o accentuare a importanței ‘performanței’, mai ales prin măsurarea ieșirilor;
– o preferință pentru formele de organizare flexibile, plate, mici și specializate (dezagregate), în detrimentul formelor de organizare multifuncționale și foarte mari;
– substituirea generalizată a contractelor în relațiile ierarhice, ca principal mecanism de coordonare;
– introducerea pe scară largă a mecanismelor de tip-piață, inclusiv a achizițiilor competitive, a asociațiilor publice și a unui sistem de salarizare corelat cu performanța;
– un accent pe tratarea beneficiarilor serviciilor publice drept ‘clienți’, precum și pe aplicarea unor tehnici de îmbunătățire a calității, precum Managmentul Total al Calității (TQM).
Prin elementele sale revoluționare: introducerea competiției în sectorul public, lansarea unei noi categorii de personal bugetar, descentralizare, administrație mai puțin rigidă și ridicarea monopolului statului în furnizarea de servicii publice, Noul Management Public a produs o schimbare semnificativă a administrației publice, revolutionând-o prin importul de teorii, practici, principii și valori din secotrul privat.
Capitolul 2
Coordonarea în Marea Britanie (1980-2005)
Eva Beuselinck1
Administrația Britanică se caracterizează printr-un număr considerabil de reforme care au avut loc timp de 25 de ani până în 2005, atât în timpul guvernelor Conservatoare conduse de Margaret Thatcher și John Major, cât și în timpul guvernării laburiste a lui Tony Blair. Deși se observă o continuitate în stilurile reformelor din această eră, fiecare perioadă de guvernare prezintă viziuni specifice asupra căilor de realizare a unui sector public mai coordonat și mai coerent. De aceea scopul analitic al lucrării noastre este să distingem tendințele comune de schimbări prin prisma fiecărui guvern.
6.1 Situația înainte de 1979
Pentru o bună înțelegere a guvernului central Britanic, explicarea conceptului de “executiv central” este crucială. Acest concept cuprinde trei componente principale: (Moran 2005: 115-25): aparatul Primului Ministru, Aparatul Cabinetului (Cabinetul, Comitetele Cabinetului si Biroul Cabinetului), și aparatul departamentelor guvernului. În această alcătuire, Primul-ministru și anturajul său au o funcție importantă de coordonare a guvernului (1). Biroul Cabinetului (2) și Trezoreria (3) joacă și ele un rol major în coordonarea serviciilor publice. În afara rolului lor specific în diferite momente – de examplu înființarea Unității de Eficiență și Inițiativa de Management Financiar – ele au, în general, o importanță crucială în procesul de coordonare. Trezoreria – ca membru permanent al “executivului central” – îndeplinește acest rol prin coordonarea alocării fondului de cheltuieli publice, iar Biroul Cabinetul are rolul de a supraveghea problemele interdepartamentale, în cazul în care se impune o examinare mai atentă din partea comitetelor cabinetului (permanente și temporare). Comitetele cabinetului sunt importante și trebuiesc luate în considerate în procesul de întelegere a coordonării. Cabinetul însuși – condus de Prim-ministru și compus din miniștrii – se întâlnesc în fiecare săptămână, și are, prin urmare, o anumită importanță în stabilirea schimbului de informații, Comitetele Cabinetului (format din diverși membrii, în funcție de subiectul care urmează să fie discutat) sunt importante pentru coordonarea politicilor guveramentale și pentru armonizarea interdepartamentală. Miniștrii fără portofoliu, cum ar fi Cancelarul Ducatului de Lancaster, sunt de mare importanță și pot ajuta în promovarea și coordonarea diferitelor politici (5), alături de existența unor super-miniștrii, de exemplu Departamentul de Sănătate și Securitate de la acea vreme, și care acoperă o largă varietate de legi(6).
În comparație cu diferitele componente ale “executivului central”, departamentele constituie organizații solide, cu activități legate atât de dezvoltarea politicii, cât și de punerea ei în aplicare. O serie de agenții autonome externe, cum ar fi Organismele Publice Non-departamentale și Organizațiile Cvasi-non-guvernamentale completează imaginea administrației britanice în acestă perioadă inițială, de pre-reformă (Hogwood 1997).
O ultimă caracteristică a administrației publice britanice care trebuie avută în vedere și care a fost omniprezentă încă la începutul anilor 1980, este dominația Oxbridge care se număra printre primele servicii civile (7). Asemanarea socială și educațională a acestor absolvenți ai Oxbridge a generat o cultură distinctă în administrația publică, care a dat naștere la noua elită (Kavanagh and Richards 2003) în rândul funcționarilor publici, politicieni și alte elite politice.
Analizând mai de aproape structura generală a administrație publice din Britania de la sfârșitul anilor ‘70, Figura 6.1 prezintă pe scurt diferite centre de coodonare luând în considerare capacitatea și puterea lor. Figura 6.1 prezinta, de asemenea, și o listă a instrumentelor folosite în acea perioadă.
6.2 Transformări sub Thatcher (1979-90)
La începutul lui 1980, administrația publică Britanică a fost marcată de o mișcare clară spre menegerialism, sub influența Conservatoare și cea Neocoservatoare, structuri guvernamentale numite în 1979. Când Margaret Thatcher a preluat funcția de Prim-ministru, a introdus o serie de reforme care aveau ca scop implementarea managerialismului. Aceast lucru a fost inspirat de o fermă convingere, că metodele managementului din sectorul privat și aplicațiile lor pot să pătrundă și în adiminstrația publică (Pollitt si Bouckaert 2004:292). Pe de o parte, aceste precepte au condus la punerea accentului pe nivelul intra-organizațional, pledând pentru introducerea indicatorilor de eficiență și performanță. Pe de altă parte, a existat o preocupare generală cu privire la redimensionarea sectorului public, care a fost considerat a fi prea mare și prea intruziv (Pollitt și Bouckaert 2004: 294). În special, doamna Thatcher, a criticat și s-a arătat împotriva exceselor "Statului Dădacă". Mai mult decât atât, lupta pentru schimbare a fost întărită de relația deosebit de dificilă și tensionată dintre Primul-ministru și serviciile publice "tradiționale”, care a fost ilustrată de cele 21 de săptămâni de grevă ale serviciului public din anul 1981 și de faptul că Sir Ian Bancroft, șeful Serviciului Public, a fost pensionat anticipat în același an (Fry 1988).
Dorința de a pre-ntâmpina repetarea acestei situații este ilustrată prin două inițiative majore care au fost introduse în primele zile ale guvermării neo-conservative, și care au fost orientate atât către îmbunatățirea managementului general, cât și către îmbunătățirea managementului financiar în cadrul sectorului public. Prima inițiativă a fost, în 1979 prin înființarea Unității de Eficiență (8) în cadrul Biroului Cabinetului. Ulterior, această Unitate de Eficiență a efectuat Controalele Rayner, sub îndrumarea Domnului Derek Rayner, controale care au constat în analize de eficiență ce au investigat zone individuale ale activități guvernamentale, cu scopul de a limita cheltuielile departamentelor și pentru simplificarea procedurilor. În 1983, acest proces a avut ca rezultat mai mult de 150 de controale, astfel cum este indicat de către Fry (1988: 7) (a se vedea Figura 6.2).
Legendă OPND: Organism Public Non-Departamental
Număr Instrument de Coordonare
Autoritatea Primului Minister
Capacitate de coordonare a Biroului Cabinetului
Capacitate de coordonare a Trezoreriei
Aplicarea unui sistem dezvoltat al Comitetelor Cabinetului
Capacitate de coordonare a miniștrilor fără portofoliu
Capacitate de coordonare a super-miniștrilor
Cultura 'Oxbridge' în rândurile superioare ale funției publice
Figura 6.1 Specializarea și coordonarea în Regatul Unit: situația înainte de 1979
În prima jumătate a anului 1980, capacitatea de coordonare a unui număr de actori a fost diminuată, deoarece aceștia au fost fie divizați, fie desființați. Departamentul Funcției Publice, de exemplu a fost desființat de tot în noiembrie 1981, deoarece a fost considerat de către Prim-ministrul Thatcher și de către Rayner că deviase de la funcțiile sale principale pe care le avea de îndeplinit, ca departament (Seldon 1990;106). Funcțiile acestui departament au fost împărțite între Trezorerie și Biroul Cabinetului (9). Pe o parte, Trezoreriei i-a revenit responsabilitea salarizării și evidenței personalului. Pe de altă parte, Biroul Cabinetului – prin crearea Oficiului de Management și Personal – a preluat responsabilități de recrutare, formare și de personal. Acest Oficiu de Management și Personal a fost desființat în 1987, atunci când toate responsabilitățile lui au fost transferate Trezoreriei (10).
La începutul lui 1980, Central Policy Review Staff (CPRS) a fost desfințat (11). Acest centru de gândire (parte a Biroului Cabinetului și înființat în anul 1971 de Prim-Ministrul de atunci, Edward Heath), viza asigurarea dezvoltării capacității de planificare și coordonare a politicilor guvernamentale, cu scopul de a lua decizii de politică mai bune.
La momentul înființării sale, idea care a stat în spatele acestei decizii a fost aceea a desființării departamentalismului și introducerea unei abordări manageriale axate pe realizarea obiectivelor guvernamentale în loc de obiective departamentale (Blacstone și Lowden 1988). În 1980, CPRS a fost implicat în numeroase exercitii politice contraversate. Prin urmare, Margaret Thatcher a decis să încheie activitatea acestui departament după alegerile din 1983. Această acțiune a întărit funcția de coordonare a Pimului ministru (12); Doamna Thacher a folosit această ocazie să consolideze Unitatea de politică din Downing Street (Peele 1995;120) pe lângă alte cabinete care au avut un rol deosebit de important în procesele de coordonare.
În timp ce unele organizații au fost închise, la începutul anilor 1980 au fost lansate noi inițiative, inclusiv Inițiativa de Management Financiar (IMF), inițial condusă de Trezorerie și de Biroul de Management și Personal, împreună (Seldon 1998:106). Scopul acestei inițiative a fost acela de a îmbunătăți gestiunea financiară în cadrul departamentelor, și să introducă o nouă viziune "valoarea banilor" abordată prin examinarea alocării, gestionării și controlului resurselor în cadrul guvernului central.
La nivel departamental, în 1988 Departamentul pentru Securitatea Sănătății și Protecției Sociale a fost divizat în mai multe componente (13). Guvernele Conservatoare ulterioare au efectuat o serie amplă de privatizări și din 1991 jumătate din atribuțiile/serviciile sectorului public au fost transferate către sectorul privat (Martie 1991:462) sau către alte grupuri independente (14). Acest proces de privatizare a continuat până la sfârșitul guvernării Conservatoare, 1997. Cu toate acestea, acest lucru nu înseamnă că rolul aparatului guvernamental a scăzut. Guvernul deține controlul monopolurilor privatizate (pentru importanța agențiilor de reglementare, a se vedea Hogwood 1997: 706) și nivelul cheltuielilor publice nemodificat (Richrdson 1993). În plus, o separare a politicii de punere în aplicare a stimulat fondarea Agențiilor “Următorii Pași” (agenții executive) (15), care au fost fie nou create, fie derivate din departamentele serviciilor publice (Moran 2005:140). Un motiv pentru care acest program a fost lansat părea să fie evoluția excesiv de lentă a IMF și a altor reforme de management, în conformitate cu noul șef al Unității de Eficiență, Sir Robin Ibbs. Unitatea de Eficiență a publicat un raport – Îmbunătățirea Managementului în Guvern: Următorii Pași (1988) – care stabilea provocările viitoare pentru reforma administrativă din sectorul public britanic.
Raportul Următorii Pași – numit de altfel și Raport Ibbs – a fost bazat pe o examinare a reformelor deja implementate în cadrul serviciului public. Raportul indică în total cinci zone problematice, referitoare la organizarea administrației publice:
1 Responsabilitatea scăzută la nivel de management și lipsa de (auto) încredere;
2 Necesitatea de a îndeplinii mai explicit așteptările vis-a-vis de organizații și persoane;
3 Necesitatea de a acorda mai multă atenție rezultatelor și nu doar intrărilor;
4 Căutarea unui sistem organizațional uniform în cadrul serviciului public, care să faciliteze coordonarea;
5 Necesitatea de îmbunătățire continuă.
Aceste preocupări au fost încadrate în patru priorități pentru viitor: o separare între consiliere politică strategică și decizii pe de o parte, și livrarea de servicii pe de altă parte; o definiție clară a relației între managementul agenției și cel departamental, măsurat prin indicatori de performanță; și o poziție mai flexibilă în legătura cu organizațiile tradiționale de servicii publice (Moran 2005: 1444-7). Această poziție flexibilă – printre altele – a susținut în raportul Ibbs ca parte a propunerilor sale, stoparea carierei publice în serviciul public; termeni și condiții standardizate ale serviciilor acordate în mod obișnuit funcționarilor publici de carieră au fost considerate a fi un obstacol în calea unei gestionării eficiente (Fry et el.1988:435).
Agențiile executive au fost implementate la scară largă în cadrul aparatului guvernului, având avantajul unei diversități crescute în ceea ce privește dimensiunea, reponsabilitățile și proeminența politică. Timp de zece ani, mai bine de 140 de agenții executive au fost create, angajând mai bine de 70 % din funcționarii publici non-industriali. Aceste agenții sunt unități contractate de către departamente și unități, ca atare, rămân în componența acestora. Directorii executivi ai agențiilor sunt responsabili pentru organizarea acestora și sunt monitorizați de documente-cadru, care sunt întocmite de agenții, și care includ un sistem de planuri corporative și obiective anuale. La nivel de departament, au rămas funcțiile de pregătire a politicilor, iar punerea în aplicare a fost stabilită la nivelul agențiilor executive. Ar trebui menționat faptul că în rândul agențiilor, au avut loc variații considerabile în ceea ce privește statutul lor, gradul de autonomie și relațiile lor generale cu departamentul principal (Pollitt et al 2001:280).
Ca rezultat al procesului de formare al agențiilor, structura guvernului s-a modificat dintr-un sistem monolit, format din departemente “introvertite” care cuprindeau atât funcțiile legislative, de elaborare a politicilor, cât și funcțiile executive, într-un sistem de departamente mici de politică cu activități de execuție defășurate de agențiile “single-purpose” (un singur scop), concentrându-se pe furnizarea de servicii mai bune (Ling 2002:618).
6.3 Transformări sub John Major (1990-7)
Perioada 1990-1997 a fost caracterizată de continuarea și finalizarea inițiativelor de reformă începute în timpul guvernării conservatoare din anii 1980, concentrându-se pe furnizarea de servicii clienților și orientate spre procesele continue de contractare și a altor piețe, atât la nivel de departament, cât și la nivel de agenție. Perioada precedentă a fost caracterizată de o creștere semnificativă a numărului de privatizări, care a implicat introducerea indirectă a principiilor de piață.
Aceste principii au fost traduse acum în cvasi-piață (cum ar fi Figura 6.2 Specializare și coordonare în Serviciul Național de Sănătate) sau concurența tot mai mare între organizațiile publice și sectorul privat. În 1991, două lucrări importante au fost publicate după această linie de gândire: Concurența pentru Calitate Cartea albă și Programul Carta Cetățeanului. Carta Concurența pentru Calitate se referea la un program conceput să se concentreze asupra activității guvernului în domeniile esențiale (OECD 1999), acestea fiind benchmarking, restructurarea și punerea în aplicare a
Legendă SNS: Serviciul Național de Sănătate; OPND: Organism Public Non-Departamental
Crearea Unității de Eficiență în cadrul Biroului Cabinetului
Desființarea Departamentului pentru Funcția Publică
Desființarea Biroului pentru Personal și Management
Defiinșarea Central Policy Review Staff
Consolidarea funcției de coordonare a Primului Ministru (prin intermediul comitetelor informale)
Remanierea competențelor Ministerului Sănătății și Asigurărilor Sociale
Transferul considerabil de practici în sectorul public din sectorul privat / organism mult mai independente funcțional
Autonomizare prin inființarea Agențiilor Următorii Pași (1988)
Figure 6.2 Specializarea și coordonare în Regatul Unit în timpul Guvernării Thatcher (1979-90)
tehnicilor de eficiență. Ca atare, această inițiativă a luptat pentru introducerea procedurilor orientate către piață la nivel de agenție, desfășurându-se printr-un sistem de competiție mutuală (forțele pieței) (16).
Această abordare a fost finalizată la începutul anilor 1990 printr-un program de testare a pieței (17), care implica obligatoriu licitație competitivă, dar care oferea clienților opțiunea de a primii servicii furnizate pe plan intern sau extern, în funcție de care departament sau organizație a oferit cea mai bună valoare pentru bani. Programul Carta Cetățeanului a fost lansat de către primul-ministru ca un program de zece ani (de-a lungul anilor, au existat mai mult de patru lucrări Cartea albă privind progresul și planurile de viitor). Acest program a avut ca scop îmbunătățirea calității serviciilor publice și a le face să răspundă mai ușor dorințelor utilizatorilor lor (18). Introducerea acestei Carte a fost în conformitate cu Inițiativa Următorii Pași și a fost parte din ordinea de zi a agențiilor și a acordurilor-cadru. În 1992, un nou ministru de cabinet a fost desemnat și pus la conducerea implementării acestui program. Carta Albă a Serviciului public Continuitate și Schimbare (1994) și Mergând mai departe spre Continuitate și Schimbare (1995) au continuat pe același drum reafirmând în același timp o serie de principii-cheie ale serviciului public: integritate, onestitate și obiectivitate; non-politizare; recrutarea prin concurs echitabil și deschis; selecție și promovare pe bază de merit; și responsabilitate prin intermediul miniștrilor în fața Parlamentului. Codul de Management al Funcției Publice revizuit, publicat în 1993, este un alt expemplu de cadru centralizat pentru gestionarea Funcției Publice dezvoltat de-a lungul acestor ani (19).
O reorganizare importantă în conducerea serviciului public a avut loc între 1992 și 1995. În 1992, aceste competențe au fost transferate la Biroul Serviciului Public și știință (20) – din cadrul Biroului Cabinetului – care a unificat Biroul Ministrului Funcției Publice, Echipa “Următorii Pași”, Programul Carta Cetățenilor, Unitatea de eficiență și Unitatea de testarea piaței. Această concentrare a competențelor Biroului Cabinetului a implicat, de asemenea, consolidarea funcției de coordonare a Primului-ministru (21).
În 1995, Biroul Serviciului Public și Știință a devenit Oficiul Funcției Publice, iar responsabilitățile pentru managementul funcției publice au fost transferate de la Trezorerie la Oficiul Funcției Publice (22). Alte câteva transferuri de competență au avut loc și la nivel departamental. Exemple de astfel de remanieri au fost abolirea Departmentului pentru Energie în 1992 și realocarea funcțiilor sale referitoare la eficiența energetică a locuințelor la Departamentul de Mediu, iar în ceea ce privește comerțul internațional la Comerț și Industrie, precum și fuzionarea Departamentului pentru Ocupare a Forței de Muncă cu Departamentul de Educație într-un nou Departament pentru Educație și Ocuparea Forței de Muncă în 1996 (23). Mai mult decât atât, un număr de ministere centrale au fost reduse considerabil, ca urmare a unui program de revizii manageriale în 1993.
Politica de informare a fost elementul final care a câștigat importanță în prima jumătate a anilor 1990. Codul de bune practici privind accesul la informațiile guvernamentale (1994) (24) a costituit un element important.
Codul nu s-a limitat doar la a răspunde la cererile de informații, ci și la oferirea de date și analize legate de decizii politice majore. Obiectivele codului au fost – printre altele:
Îmbunătățirea procesului de elaborare a politicilor și a procesului democratic prin extinderea accesului la datele și analizele care constituie baza pentru luarea în considerare a politicii propuse;
Susținerea și extinderea principiilor de serviciu public stabilite în Programul Carta Cetățeanului.
Codul a trecut departamentele si organismele publice sub jurisdicția Comisonarului Parlamentar pentru Administrație (Ombudsman) și a avut drep scop:
Publicarea de date și analize despre faptele pe care guvernul le considerea relevante și importante în formularea propunerilor de politici și decizii majore;
Explicarea deciziilor administrative persoanelor afectate;
Publicarea în conformitate cu programul Carta Cetățenilor:
Informații complete despre modul în care funcționează serviciile publice, cât costă, cine este răspunzător și care sunt căile de atac și reclamație disponibile.
Informații complecte și acolo unde posibil și comparative despre tipurile de servicii
furnizate, ce scopuri sunt stabilite, ce standard de servicii sunt așteptate și care sunt rezultatele obținute.
Legendă SNS: Serviciul Național de Sănătate; OPND: Organism Public Non-Departamental; ÎS: Întreprinderile de Stat
Introducerea de procedurilor orientate către piață, la nivel de agenției și continuarea procesului de privatizare
Lansarea Programului de Testare a Pieței
Introducerea programului Carta Cetățeanului
Revizuirea Codului de Management al Funcției Publice (valori etice și practici de management)
Biroul Științei și Funcției Publice: format din fuzionarea Biroului Ministrului Funcției Publice, Unitatea de Eficiență și Uni tatea de Testare a Piaței
Consolidarea capacității de coordonare a Primului-ministru, prin consolidarea Biroului de Cabinet
Biroul de Științei și Funcției Publice a fost transformat în Biroul Funcției Publice și transferarea responsabilităților rămase de gestionare a funcției public de la Trezorerie la Biroul Funcțeii Publice
Reuniri și Remanieri Departamentale
Lansarea Codului de bune practici privind accesul la informațiile Guvernamentale
Înființarea Unității Centrale de IT în cadrul Biroului de Cabinet și publicarea Cărții verzi Governare.direct (dezvoltată în continuare și după 1997)
Figura 6.3 Specializarea și coordonarea în Regatul Unit în timpul guvernării Major (1990-7)
La un nivel mai practic, Cartea Verde Guvernare Directă din 1996 a stabilit direcția de dezvoltarea și punerea în aplicare a unui sistem informatic integrat: a propus un sistem de gestionare a informației în sectorul public, prin folosirea unui sistem electronic comun pentru introducerea și preluarea informațiilor cu caracter personal de bază și o interfață comună pentru clienți (6 al. et 1999:42). Această Carte Verde a fost elaborată prin instalarea în 1985 a Diviziei Centrale de IT (o divizie din cadrul Biroului Cabinetului) (25) și care v-a fi adaptată și dezvoltată în continuare după 1997 de către guvernul Laburist.
6.4 Transformări sub Blair (1997-2000)
Atunci când guvernul laburist Tony Blair a preluat mandatul, nu a existat nicio ruptură radicală cu reformele din sectorul public lansate anterior. Prim-ministru, Comitetele Cabinetului și Biroul Cabinetului au rămas în funcțiune pentru coordonare, însă cu mici schimbări. Sistemul de Comitete ale Cabinetului a rămas neschimbat, dar au mai fost adăugate și alte servicii (26) cu sarcini foarte specifice, iar consilierii politici au devenit din ce în ce mai importanți (Blik 2004), amâdouă având un rol semnificativ în aparatul de coordonare (vezi figura 6.4). Funcția principală a coordonării a rămas Primului Ministru și Biroului Cabinetului restructurat parțial. Diviziuni separate de coordonare au fost create în cadrul Biroului Cabinetului pentru a se ocupa de domeniile politicii inter-ograniziționale, incluzând Unitatea de Inovație și Performanță (UIP), Unitatea de Excludere Socială (UES), Departamentul pentru Femei și Departamentul Britanic de Inovație Anti-drog (27). În primii ani ai guvernului Laburist au fost introduse noi și importante proceduri de planificare și control a cheltuelilor publice, cum ar fi Reviziile Detaliate a Cheltuelilor (28). Reviziile Detaliate a Cheltuelilor au fost lansate în 1997 și au înlocuit studiile obișnuite ale cheltuielilor publice. Acestea au constat atât într-un număr mare de revizii departamentale separate, cât și o revizuire mai largă de ansamblu efectuată de către un comitet ministerial de nivel înalt al Cabinetului de Miniștri care analiza guvernul în totalitate (OECD 1999). Aceasta permitea guvernului să alinieze programele de cheltueli publice cu propriile sale priorități și cu un set coerent de obiective. Cartea Albă Serviciile Publice Moderne (14 iulie 1998) a stabilit rezultatele Reviziilor Detaliate ale Cheltuielilor precum și noile planuri de cheltuieli publice pentru perioada 1999-2002.
Inițiativele menționate mai sus sunt toate exemple ale primelor experimente de bugete holistice și de cautare a unei coordonări a politicii mai bune, care au apărut la sfârșitul anului 1997 și începutul anului 1998 (6 et al. 1999:21). În 1999, a fost publicată Cartea Albă Modernizarea Guvernului (29): ea descriia intervențiile legate de problema coordonării care au apărut în urma creării agențiilor executive și continua cu dezvoltarea intrumentelor de dezvoltare, precum și introducerea domeniului ICT, functii bazate pe contracte de performanță și încercări de coordonare culturală prin politici de personal.
Cartea Ablă s-a ocupat de cinci domenii, care se considera că vor servi la livrarea de servicii publice de calitate superioară:
Elaborarea politicilor publice: cu accent mai mare pe rezultate și pe îmbunătățirea gestionării riscului; politicile orizontale ar trebui abordate într-un mod mai bun; departamentle și alte organizații cu compentențe similare ar trebui îndemnate să colaboreze (guverneare comună); reglementarea să fie mai bine coordonată și impactul programelor publice ce urmează să fie evaluate
Servicii publice corespunzătoare: livrarea serviciilor publice viitoare într-un mod mai coordonat, prin încurajarea parteneriatelor la toate nivelele de administrație publică – “guvernare comună”.
Îmbunătățirea calității serviciilor publice: contractele de servicii publice, prin schimbarea accentului de pe intrări pe rezultate; cele mai bune practici pentru a transmite și pentru a fi urmate de către alții prin intermediul procesului de Bechmarking; și a sistemelor de management al performanței și de inspecție care urmează să fie dezvoltate în continuare.
Guvern Modernizat: să încurajeze continua dezvoltare a e-governare sau furnizarea de servicii electronice.
Funcția Publică: cu privire la politica de personal, inițiativele care urmează să fie legate de formarea, oferirea de stimulente suplimentare, să pună accent mai mult pe inovațiile bazate pe competențele împrumutate din sectorul privat.
Cartea Albă a adus la o continua restructurare incluzând dezvoltarea de structuri de guvernare comună (GC) (30), unde erau multe organizatii la nivele diferite din domenii diferite de competență cu interes comun și puțin deranjate. Cartea albă a condus la continuarea procesului de restructurare, inclusiv dezvoltarea structurii de guvernare comună (GC) structurii (30), prin care mai multe organizații de la niveluri diferite colaborează în domenii în care competențele se suprapun sau sunt vag distribuite. Această condiție a fost creată să permită soluțiilor interguvernamentale să rezolve anumite cauze și nu să scoată în vedere alte imperfecțiuni. Această abordare a fost construită în acest sens pentru a permite soluțiilor trans-guvernamentale să rezolve cauzele și nu doar simptomele care stau la baza "imperfecțiunilor". Coordonarea domeniilor de politică trebuie să fie optimizată în acest mod. Mai mult decât atât, pentru fiecare dintre cele cinci domenii principale de modernizarea guvernamentală, au fost stabilite fluxuri de lucru în cadrul Cabinetului.
În practică, aceste inițiative au fost GC pe de o parte, pusă în aplicare prin intermediul unor unități diferite din cadrul Biroului Cabinetului (a se vedea 27) – consolidând poziția Primului Ministru – și pe de altă parte, administrate prin alianță strategică cu o serie de actori, cum ar fi sponsorizarea ministerelor pentru inițiativele specifice de politică comună (Kavanagh și Richards 2001). Ca atare, atât instituțiile permanente, cât și cele ad hoc au fost create pentru promovarea unei abordări globale a guvernului.
Entitățile care au un rol-cheie în abordarea Modernizării Guvernului au fost (Cabinet Office, 1999: 6):
Unitatea de Egalitate Socială: o echipa intradeparmentală a fost formată în cadrul Biroului Cabinetului și a avut ca responsabilitate să rezolve anumite probleme care au fost găsite și formate de nemulțumirile sociale. Unitatea de Egalitate Socială: o echipa inter-departamentală a fost formată în cadrul Biroului Cabinetului pentru a rezolva într-un mod comun aspecte legate de inegalitățile sociale.
Unitate de performare și inovație: a fost stabilită să raporteze direct Primului-ministru atunci când se constatua probleme intradepartamentale. Inspectarea legilor avea să îmbunătățească coordonarea și formarea practică a serviciilor care au fost folosite în mai multe servicii publice. Unitatea de performanță și inovație: a fost creată pentru a raporta direct Primului-ministru problemele trans-departamentale selectate. Revizuirile de politică în vederea îmbunătățirii coordonării și furnizării de servicii implicând mai mult de un organism public.
Primul serviciu: noul program Carta concentrându-se mai mult pe serviciile oferite cetățeanului.
Managementul Funcției Publice: un grup în curs de dezvoltare care se mișcă spre abordarea corporativă în vederea atingerii obiectivelor transversale și furnizării de lideri necesari pentru a realiza schimbarea culturală în serviciul public. Una din sarcini a fost să se asigure că principiile de elaborare a politicilor corespunzătoare sunt traduse în procesul de selectare, evaluare, promovare, detașare și sistemul de salarizare a personalului.
Serviciile Publice și Cheltuielile Publice: însărcinați cu monitorizarea progreselor privind contractele de servicii publice cu Secretariatele de Stat relevante, inclusiv urmărirea performanțelor departamentelor în furnizarea de servicii de o mai bună calitate.
Proiectul Benchmarking în Sectorul Public: a fost înființat pentru a răspândi utilizarea Excelentului Model de Afaceri în sectorul public.
Gama largă de organisme administrative semi-publice “quangos” existente și alte organisme publice non-departamentale (NDPBs) au fost revizuite, iar numărul acestora a scăzut la moderat de-a lungul anilor 1990, provocate în principal de reclasificarea și delegarea sarcinilor și responsabilităților către Adunările din Scoția și Țara Galilor (Flinders 2004 : 887) (31).
6.5 Continuarea transformărilor sub Blair (2001-2005)
Din anul 2000, reformele au fost axate pe promovarea conducerii și livrării de servicii pe de o parte, și a continuat cu reagregarea de servicii publice, în conformitate cu inițiativele lansate la sfârșitul anilor 1990 pe de altă parte. Raportul The Wiring It Up (Biroul Cabinetului 2000) (33) a examinat modul în care acordurile activităților organismelor publice și responsabilizare existente și sistemele de stimulare ar putea fi reformate pentru a facilita lucrul în comun și pentru a promova extinderea mecanismelor de coordonare non-departamentale de la centru, împreună cu care să permită coordonarea centrifugă a agențiilor. Cu toate acestea, același raport a subliniat eficiența structurilor de management verticale tradiționale la nivelul departamentelor (Judge 2005: 127). Luând în considerare existența unui număr mare de departamente ministeriale, departamente non-ministeriale, agenții executive și organisme non-departamentale, Biroul Cabinetului (citat de către Judge 2005: 123) a subliniat rolul important pe care îl joacă departamentele în acest context complex: departamentele de stat sunt identificate ca fiind "elementul principal într-o serie legată de organisme
Legendă SNS: Servicul Național de Sănătate; OPND: Organism Public Non-Departamental; ÎS: Întreprinderile de Stat
Instalarea grupurilor de lucru pentru a finaliza sistemul comitetelor de cabinet
Crearea unităților transversale în cadrul Biroului de Cabinet (PIU, SEU)
Analiza Detaliată a Cheltuielilor
Carta Albă Modernizarea Guvernării (5 domenii de politică transversal)
Introducerea abordării de guvernare comună (GC)
Analiza ONPD
Transferul către nivelul Scoțian și Galez
Figure 6.4 Specializarea și coordinarea în Regatul Unit sub mandatul Blair (1997 – 2000)
din sectorul public, privat și voluntar, fiind responsabil pentru furnizarea de servicii" (34). Biroul de Reforma Serviciilor Publice (OPSR – înființat în anul 2001 și desființat în anul 2006) (35) a fost important în consolidarea livrării serviciilor publice. Acesta a fost responsabil pentru impulsionarea reformei serviciilor publice, în conformitate cu cele patru principii de reformă ale Primului-ministru – "standarde", "transfer și delegare", "flexibilitate" și "opțiunea extinderii". O inițiativă importantă dezvoltată de OPSR a fost "Programul de Schimbare Departamentală", constând într-un număr de instrumente, cum ar fi Analize Peisagistice, Analize cap-la-cap, Îmbunătățirea Managementului și Livrarea de Proiect. Acest program a fost orientat spre dezvoltarea capacității organizaționale, creșterea responsabilității, orientarea către client și delegarea de responsabilitate adecvată.
Între instituțiile de coordonare, trebuie făcută o distincție între "vechile" instituții, cum ar fi Biroul Cabinetului, Trezoreria, Biroul Primului-ministru, precum și o gamă largă de grupuri operative și unități specifice de coordonare în cadrul acestor instituții. Mai mult decât atât, rolul interconectat al diferiților actori de la "centru" (Biroul Cabinetului, Biroul Primului Ministru, Biroul Viceprim-ministrului – format în 2002 din Biroul Cabinetului și un actor-cheie în coordonarea inițiativelor GC (36) – și Trezorerie) este extrem de relevant: în conformitate cu principiile de bază ale GC, coordonarea a fost identificată ca fiind o problemă inter-instituțională care implică interacțiuni complexe.
Coordonarea coordonării a fost o preocupare importantă, așa cum este ilustrat prin instituirea (2002) Echipei de Reformă și Livrare (în cadrul Biroului Cabinetului) (37) responsabilă de coordonarea unei varietăți de unități și grupuri, cum ar fi Grupul Strategiei de Reformă, Echipa de Analiză a Eficienței și Oficiul de Reformă a Serviciilor Publice; a fost, de asemenea, implicat în planificarea strategică departamentală. Această planificare strategică a fost – printre altele – stimulată prin utilizarea Acordurilor de Parteneriat de Performanță. Un alt exemplu subliniind importanța și provocările de coordonare a coordonatorilor poate fi găsit în zona de reglementare din interiorul guvernului (Hood et el 2000).
Alături de Biroul Cabinetului, Trezoreria a continuat să aibă un rol semnificativ în abordarea GC, orientată spre valoarea pentru bani și responsabilitate pentru rezultate (inclusiv rezultate trans-organizatorice). Accentul pus pe performanța inter-organizațională, este important: a trebuit să fie creat un cadru în care a fost acordată suficientă atenție acestor scopuri și obiective inter-organizaționale. Inițial acest accent a fost stimulat prin inițative, cum ar fi Bugetul Unic de Regenerare în anii 1990, sau Investiții pentru a Salva Bugetul. Mai recent, Contractele de Servicii Publice au fost folosite pentru a aborda preocupările transversale (38). Cu toate acestea, s-a susținut (James, 2004: 416) că aceste Contracte de Servicii Publice ar putea pierde sistemul lor de stimulare inițială atunci când accentul sa mutat de la performanță organizațională spre responsabilitatea "transversală".
Tehnologia a continuat să joace un rol important în abordarea GC ca un mediu de livrare de servicii: acesta este un factor critic în guvernarea holistică de succes. Importanța tehnologiei a fost subliniată de preocuparea continuă a Biroului Cabinetului cu privire la acest domeniu specific, așa cum este ilustrat, de exemplu, de către raportul Guvernare Transformațională Activată de Tehnologie (Biroul Cabinetului 2005)(39). În cele din urmă, au existat solicitări puternice pentru o abordare de jos în sus pentru a face GC o poveste de succes (6 et al. 1999:14.31). Deși importanța rolului entităților situate la nivel central, cum ar fi Biroul Cabinetului și Trezoreria, în stimularea funcționării inter-departamentale nu poate fi negată, de asemenea, sa subliniat faptul că GC reală și integrarea eficientă sunt, în esență, procese de jos în sus și că o astfel de abordare trebuie să fie integrată în loc de a fi limitată la inițiative speciale.
6.6 Concluzie
Coordonarea în Marea Britanie trebuie să fie situată în contextul tendințelor istorice ale țării față de specializarea și proliferarea organizațiilor publice. Specializarea a devenit evidentă mai ales după crearea agențiilor “Următorii Pași” în 1988. Procesul de specializare a fost urmat de un accent sporit pe coordonare. În general, pozițiile de Prim-ministru, Biroul Cabinetului și – într-o anumită măsură – Trezoreria par a fi deosebit de importante pentru politica de coordonare a Marii Britanii: de-a lungul perioadei de studiu (1980-2005), acești actori (sau sub-unitățile lor) au jucat un rol major în asigurarea coordonării între diferitele niveluri ale administrației publice centrale și actorii asociați ai acestora. În plus, organisme consultative informale sau ad-hoc și grupuri de lucru au fost un instrument important pentru sprijinirea diferitelor inițiative de coordonare viitoare. Deși numeroase, aceste eforturi de coordonare nu au fost deosebit de coerente, în special înainte de mijlocul anilor 1990. Ulterior, mai multe inițiative pe scară largă au fost încurajate și, mai recent, acțiuni menite spre "coordonarea de coordonare" au devenit parte a politicii de coordonare.
Legendă SNS: Serviciul Național de Sănătate; OPND: Organism Public Non-Departamental; ÎS: Întreprinderile de Stat
Cultura bazată pe colaborare promovată de către raportul Wiring It Up și guvernare comună
Coordination capacity of departments is underlined with the introduction of PSA
Înființarea Oficiului pentru Reforma Serviciului Public
Capacitatea de coordonare a Biroului Viceprim-ministrului (înființat în cadrul Biroului Cabinetului)
Înființare Echipei pentru Reformă și Livrare
Contractele de servicii publice orientate spre aspectele transversale
Raportul Guvernului de Transformare Activat prin Tehnologie
Figure 6.5 Continuarea specializării și coordonării în timpul mandatului Blair (2001-5)
Motivele care au stat la baza reformei s-au schimbat considerabil în timp. În timpul mandatului lui Margaret Thatcher, motivația dominantă pentru o coordonare sporită a fost căutarea pentru transparență și o bună gestiune financiară. În anii 1990, o căutare pentru furnizarea de servicii de înaltă calitate devenise un stimul covârșitoar, în timp ce în a doua jumătate a deceniului în care interesul crește față de aspectele legate de domeniul TIC (cum ar fi e-guvernare) pare să fie un factor important pentru noile inițiative de coordonare. În cele din urmă, aproape de sfârșitul secolului, factorii de decizie au recunoscut că au avut de a face cu probleme complexe, greu de rezolvat care au creat un nou impuls pentru lansarea de noi inițiative de coordonare. În general, interesul în coordonarea și provocările asociate acesteia par să fi fost mult mai raspândite de la mijlocul anilor 1990, în comparație cu anii 1980.
Pentru mai multe tipuri particulare de mecanisme de coordonare, câteva tendințe sunt trasabile în perioada 1980-2005. În primul rând, coordonarea ierarhică pare a fi evidentă pentru întreaga perioadă: Ministru și Biroul Cabinetului au avut un rol-cheie în coordonarea diferiților actori din cadrul guvernului. După descentralizarea inițială, de la sfârșitul anilor 1990 poziția ierarhică a ministerului vis-a-vis de gama largă de agenții existente s-a întărit. Funcția de bază a departamentelor în asigurarea unor standarde ridicate de prestare a serviciilor, prin coordonarea tuturor actorilor implicați a fost reconfirmată. În al doilea rând, traiectoria Marii Britanii arată că utilizarea instrumentelor de bază ale pieței în procesul de coordonare au fost importante pe întreaga perioadă, atingând un vârf în a doua jumătate a anilor 1980 și prima jumătate a anilor 1990, atunci când o gamă largă de instrumente au fost stabilite, cum ar fi privatizarea, cvasi-piețele și stimulente. În sfârșit, unele instrumente bazate pe rețea (cultura Oxbridge, comitete ad-hoc) au fost relativ importante la începutul anilor 1980, în timp ce altele (grupuri de lucru, inițiativele de guvernare comună, consilierii politici), au primit un impuls în timpul anilor 1990.
În concluzie, direcția de coordonare din Marea Britanie de-a lungul timpului afișează un număr de tendințe relativ clare. Punctul de plecare este caracterizat prin diferite straturi ale funcționării guvernului central într-o manieră relativ consolidată și ușor dispersată.
Prim-ministrul, Biroul Cabinetului și Trezoreria au fost principalii actori la acel moment pentru coordonarea tuturor celorlalți actori, într-un mod predominant ierarhic, completate de unele inițiative bazate pe rețea. În timpul anilor 1980 și prima jumătate a anilor 1990, o mișcare puternică către o administrație mai dispersată – combinată cu o decuplare a etapelor diferitelor politici – a fost determinată de crearea unui număr mare de organisme de funcționare independente; aceasta completau privatizarea. La acea vreme, coordonarea a fost în mare parte realizată prin intermediul instrumentelor bazate pe piață, cu toate că poziția ierarhică de entități, cum ar fi Biroul Cabinetului a rămas extrem de importantă. În a doua jumătate a anilor 1990 accentul sa mutat pe armonizare tuturor actorilor implicați în administrația centrală. Inițiativele orientate spre crearea unui sistem informațional integrat sau o revizuire a cheltuielilor globale a subliniat atenția reînnoită acordată unei abordări mai consolidate, holistice. Deși o gamă largă de actori au rămas, re-agregarea serviciilor publice a devenit o prioritate de vârf și de performanță trans-organizațională, aceasta a fost pusă pe ordinea de zi. Instrumentele coordonării pe bază de rețea, precum și într-o anumită măsură, instrumentele de coordonare bazate pe ierarhie, au (re)-apărut în această etapă.
Capitolul 3
Coordonarea în România: 1990 – 2012
Administrația publică din România de după revoluția din 1989 este caracterizată de o serie de reforme economice și administrative, prin care s-a realizat tranziția de la regimul comunist la cel democratic.
În cei peste 22 ani de democrație, executivul a suferit schimbări profunde de la începutul reformei – 1990 și până în prezent (10 guverne în perioada 1990 – 2012).
Economia continuă să se afle într-o perioadă de tranziție către economia de piața, tranziție care are ca rezultat constrângeri severe asupra activității din întregul sector public și, nu în ultimul rând, asupra sistemului administrativ central.
Cu toate acestea, problematica schimbării organizaționale și funcționale a administrației publice, respectiv a creării unui sistem modern și eficient de administrației publică, a reprezentat o preocupare a tuturor guvernelor postdecembriste, preocupare pe care au transpus-o în sistemul național de legi și acte normative.
Aderarea la Uniunea Europeană, pentru care România s-a pregătit în mod activ, a depins în mare măsură de îmbunătățirea standardelor administrației publice și de implementarea reformelor în toate domeniile administrației. Sectorul public trebuie să se adapteze schimbărilor continue ale mediului economic și social. Atât deciziile investitorilor străini, cât și ale celor interni, sunt influențate din ce în ce mai mult de calitatea și predictibilitatea administrației publice. Pe scena internațională, administrația publică a devenit un factor esențial care determină avantajul competitiv al unei națiuni.
Însă, implementarea eficientă a acestor măsuri nu a fost posibilă datorită mai multor cauze care au determinat imposibilitatea aplicării unei reforme reale în administrația publică, repectiv:
• constrângeri financiare severe;
• lipsa de determinare politică;
• experiență redusă în ceea ce privește structurile administrativ alternative;
• lipsa de pregătire a politicienilor și funcționarilor publici pentru a răspunde cerințelor și exigențelor ce decurg din schimbarea rapidă a mediului;
• absența unor reglementări clare privind personalul și structurile administrative, definiri inadecvate ale funcțiilor și grile de salarizare nepotrivite.
Potrivit Strategiei Guvernului privind Accelerarea Reformei în Administrația Publică (2007- 2013), deși a constituit un capitol distinct în toate programele de guvernare de până acum, reforma administrației nu a reprezentat o prioritate; dimpotrivă metodele centraliste s-au perpetuat în mare măsură, iar schimbările așteptate au fost mult prea lente și fragmentare.
Pentru perioada de început a fost obligatoriu ca guvernul să se concentreze asupra problemelor reformei economice; dar, de abia mai târziu, a devenit evident că aplicarea acesteia este imposibilă fără o reformă a administrației publice, ceea ce, de altfel, explică și întârzierile sau distorsiunile produse în aplicarea reformei economice.
În cadrul lucrării de față am încercat să realizez o comparație, folosind metoda de cercetare empirică, între administrația publică britanică și administrația publică românească (1990 – 2012), pornind de la modelul studiului realizat de Eva Beuselink, 2010 în cartea The Coordination of Public Sector Organizations, privind Coordonarea în Marea Brinatine (1980 – 2005).
Dacă în perioada 1990 – 2000, guvernele care au făcut parte din executivul românesc au fost preocupate mai mult de refoma economică și tranziția de la economia monopol de stat a regimului comunist la economia de piață, bazată pe liberalizarea prețurilor și pe concurență loială, în perioada 2001 – 2012 cabinetele au avut parte de noi provocări, aderarea României la NATO (2004) și UE (2007). Aceste provocări au determinat schimbări importante în sistemul și aparatul administrativ.
Situația înainte de 1990
Potrivit Constituției din 1965, Marea Adunare Națională era organul suprem al puterii de stat și unicul organ legiutor al Republicii Socialiste România, în ale cărui atribuții în materie de administrație publică intrau:
Organizarea Consiliului de Miniștri; stabilerea normelor generale de organizare și funcționare a ministerelor și celorlalte organe centrale de stat;
Stabilirea normelor de organizare și funcționare a consiliilor populare;
Stabilirea organizării administrative a teritoriului;
Alegerea și revocarea Consiliului de Miniștri;
Controlul activității Consiliului de Miniștri, a ministerelor și a celorlalte organe centrale ale administrației de stat;
Exercitarea controlului general asupra activității consiliilor populare.
Președintele Republicii Socialiste România în calitate de șef al statului și reprezentant al puterii de stat în relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România, îndeplinea și atribuții la nivel de executiv, după cum urmează:
Prezida ședințele Consiliului de Miniștri atunci când apărea necesar;
Numea și revoca, la propunerea primului-ministru, pe viceprim-miniștrii, miniștrii și președinții altor organe centrale ale administrației de stat, care făceau parte din Consiliul de Miniștri; numea și revoca pe conducătorii organelor centrale de stat, care nu făceau parte din Consiliul de Miniștri.
Titlul IV din Constituție a fost dedicat organelor centrale ale administrației de stat, respectiv Consiliului de Miniștrii, Ministerelor și celorlalte organe centrale ale administrației de stat.
Consiliul de Miniștri, reprezenta organul suprem al administrației de stat și exercita conducerea generală a activității executive pe întreg teritoriul țării.
În îndeplinirea atribuțiilor sale, Consiliul de Miniștri adopta hotărâri pe baza și în vederea executării legilor.
Acesta era compus din: primul-ministru, viceprim-miniștrii, miniștrii, miniștrii secretari de stat, precum și președinții altor organe centrale ale administrației de stat prevăzuți prin lege.
Din Consiliul de Miniștri mai făceau parte, în calitate de membrii, președintele Consiliului Central al Uniunii Generale a Sindicatelor, președintele Uniunii Naționale a Cooperativelor Agricole de Producție, președinta Consiliului Național al Femeilor și primul-secretar al Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist. Consiliul de Miniștri putea să-și constituie și un Birou Executiv pentru rezolvarea operativă a problemelor curente și urmărirea executării hotărârilor Consiliului de Miniștri.
Consiliul de Miniștrii era subordonat ierarhic Marii Adunării Naționale, organ în fața căriua răspundea și care avea drept de numire și revocare a Consiliului de Miniștrii.
Ministerele și celelalte organe centrale ale administrației de stat aveau ca atribuții înfăptuirea politicii statului în ramurile sau domeniile lor de activitate pentru care au fost înființate. Pentru aceasta, ele conduceau, îndrumau și controlau întreprinderile, organizațiile economice și instituțiile de stat din subordinea lor.
Miniștrii și conducătorii celorlalte organe centrale ale administrației de stat emiteau, pe baza și în vederea executării legilor și hotărârilor Consiliului de Miniștri, instrucțiuni și ordine, precum și alte acte prevăzute de lege, și erau subordonați Consiliului de Miniștrii, în fața căriua răspundeau.
La nivel local (titlul V), administrația era organizată în Organe locale ale puterii de stat – Consiliul popular, și Organele locale ale administrației de stat – Comitetul executiv al consiliului popular și biroul executiv al consiliului popular.
Consiliile populare reprezentau organele locale ale puterii de stat în unitățile administrativ-teritoriale în care au fost alese. Acestea conduceau activitatea locală, asigurând dezvoltarea economică, social-culturală și edilitar-gospodarească a unităților administrativ-teritoriale în care au fost alese, apărarea proprietății socialiste, ocrotirea drepturilor cetățenilor, legalitatea socialistă și menținerea ordinii publice.
Consiliile populare erau formate din deputați aleși în circumscripții electorale, respectiv câte un deputat pe fiecare circumscripție.
Din punct de vedere teritorial, consiliile populare se organizau atât la nivel județean și la nivelul municipiului București, cât și la nivelul comunelor, orașelor și al sectoarelor municipiului București.
Pentru îndeplinirea sarcinilor lor, consiliile populare înființau comisii permanente, formate din deputați aleși din rândul lor, care avea rolul de a sprijinii activitatea consiliilor populare.
Comitetul executiv al consiliului popular și biroul executiv al consiliului popular reprezentau organe locale ale administrației de stat cu competență generală în unitatea administrativ-teritorială în care a fost ales consiliul popular.
Comitetul executiv era format din deputați aleși din rândul deputaților consiliilor populare județene, al municipiului București, ale sectoarelor acestuia, precum și cele ale municipiilor.
În timp ce Biroul executiv era format din deputați aleși din rândul consiliilor populare ale orașelor și comunelor.
Componența comitetului executiv sau a biroului executiv al consiliului popular era: președinte, unul sau mai mulți vicepreședinți și alți membrii, iar principiul potrivit căruia își desfășura activitatea cele două organe executive era cel a conducerii colective.
Atât comitetul executiv și biroul executiv, cât și membrii acestora erau subordonați consiliilor populare care i-a ales, precum și comitetului executiv sau a biroului executiv al consiliilor populare ierarhic superioare și a Consiliului de Miniștri, în fața cărora răspundeau atât pentru activitatea proprie, cât și pentru întreaga activitate a organului din care făceau parte.
În afara comitetelor executive sau, după caz, a birourilor executive, consiliile populare mai puteau înființa și organiza și alte organe locale de specialitate ale administrației de stat, subordonate atât consiliului popular și comitetului executiv sau, după caz, biroului executiv, cât și organelor locale și centrale ale administrației de stat ierarhic superioare.
Concluzie. Sistemul centralizat al administrației românești din perioada comunistă erau unul inflexibil, rigid, care nu conferea putere de decizie și autonomie instituțiilor publice locale. Având în vedere modul de luare a deciziilor, la nivel central, precum și nivelul ridicat al birocrației, coordonarea în perioada de dinainte de ’89 din România era una greoaie, incapabilă să ofere un răspuns rapid și eficient la nevoile sociale.
Transformări în timpul Guvernării Petre Roman (1989 – 1991)
Prima guvernare de după căderea regimului comunist a fost guvernarea temporară a lui Petre Roman (26 decembrie 1989 – 28 iunie 1990), care avea să fie numit în data de 26 decembrie 1989 prin decret al Consiliului Frontului Salvării Naționale (CFSN).
La 29 iunie 1990, Petre Roman este ales Prim-ministru de către primul Parlament liber ales al României post-comuniste iar programul de guvernare a fost aprobat fără niciun vot împotrivă. De menționat că programul a fost elaborat pe baza « Schiței privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România » elaborată de peste 1200 specialiști din toate domeniile din țara noastră și contribuția a circa 400 de specialiști din străinătate, în coordonarea acad. prof. Tudorel Postolache.
Strategia primului guvern postdecembrist a fost aceea de realizare a tranziției de la economia monopolistă a statului la economia de piață, precum și punerea bazelor instituționale democratice și ale statului de drept.
Astfel, în timpul guvernării Petre Roman au fost adoptate peste 100 de legi, din inițiativa executivului, acte normative care includeau, printre altele, un pachet de legi ce stabilea mecanismele economiei de piață în România și bazele instituțiilor democratice și ale statului de drept.
Pintre acestea se numărau: Legea privind transformarea întreprinderilor de stat în societăți comerciale, Legea privind concurența neloială, Legea salarizării, Legea fondului funciar (care a refăcut proprietatea privată pe circa 82% din totalul suprafeței agricole), Legea privind regimul investițiilor străine, Legea privind societățile agricole și alte forme de asociație în agricultură, Legea privind protecția socială a șomerilor și reintegrarea lor profesională, Legea privind angajarea salariaților în funcție de competență și au fost emise hotărâri de guvern privind stimularea activității agenților economici privați, informatizarea societății românești, liberalizarea prețurilor și a tarifelor. În august 1991 a fost adoptată Legea nr.58 privind privatizarea întreprinderilor comerciale cu capital de stat, lege care la momentul respectiv era considerată cea mai performantă pe ansamblul fostelor țări socialiste.
Un alt domeniu al strategiei de guvernare din timpul mandatului lui Petre Roman l-a constituit partea socială, respectiv reglementarea și adoptarea unor măsuri cu caracter social ale populației, ca de exemplu: vânzarea către populație a locuințelor construite din fondurile statului (peste 80% din cetățenii chiriași la stat devin proprietari), acordarea de credite tinerilor căsătoriți pentru construirea de locuințe, măsuri privind restituirea părților sociale depuse de salariați la unitățile economice de stat, măsuri privind electrificarea tuturor localităților țării, măsuri de îmbunătățire a activității de ocrotire, instruire și recuperare a copiilor și tinerilor handicapați și a celor orfani, modernizarea de drumuri și construirea de autostrăzi, alimentări cu apă și gaze naturale, electrificare. De asemenea, a promovat Legea creditului agricol (blocată ulterior) ca parte a unui pachet legislativ destinat agriculturii (Legea fondului funciar-adoptată cu modificări, Legea privind organizarea întreprinderilor agricole ca societăți comerciale – adoptată în 1991, Legea cadastrului agricol, Legea Agenției pentru dezvoltarea și amenajarea rurală, neadoptate de Parlament).
În ședința din Parlament de prezentare a Raportului privind stadiul aplicării reformei economice și necesității accelerării acesteia, din 18 octombrie 1990, Prim-ministrul Petre Roman declara: “Am atins pragul de la care nu mai avem alternativă, trebuie să operăm cu reforma, nu doar să afirmăm că este necesară.” În octombrie 1990 nivelul de trai indică valori dintre cele mai ridicate din acest deceniu, cu 12% mai mult decât în 1989.
Conform presei din acea perioadă, prima decizie mai radicală a cabinetului Roman s-a pus în aplicare la 1 noiembrie 1990, și viza liberalizarea prețurilor pentru un număr important de bunuri de consum. A doua etapă a liberalizării prețurilor, cu excepția celor la energie, pâine și lapte, este realizată la 1 aprilie 1991.
Mare parte din măsurile și prevederile acestor acte normative au fost preluate și incluse în noua lege fundamentală adoptată în ședința Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991.
Ideologia liberalistă și reformatoare a guvernului Petre Roman a fost reliefată și în “Raportul asupra stadiului reformei și programului de guvernare pe 1991” prezentat în Parlament la 26 februarie 1991. În acesta, Petre Roman enumeră clar barierele reformei: centralizarea prea mare, corupția la nivel înalt, mentalitățile comuniste învechite. Prin “Raportul asupra stadiului reformei și programul de guvernare pe 1991” este accentuată încă o dată necesitatea accelerării ritmului reformei economice.
Privatizarea societăților de stat – parte a strategiei guvernamentale
Parte a reformei economice, procesul de privatizare a societăților de stat din România a început la scurt timp după căderea regimului comunist (1991 prin adoptarea Legii nr. 58) și a continuat în aproape toate mandatele de guvernare post-decembriste, până în prezent chiar.
În iulie 1991, după o serie de dispute politice dure cu reprezentanți ai gândirii conservatoare din Parlament, Guvernul Român reușește să obțină adoptarea Legii Privatizării , respectiv Legea nr. 58, ca instrument al Noului Management Public.
Aceasta, avea drept scop “transferul proprietății de stat către sectorul privat, în condițiile asigurării echivalentului a 30% din capitalul social al societăților comerciale către cetățenii români îndreptățiți …” și cuprindea “reglementări privind vânzarea de acțiuni sau active ale societăților comerciale către persoane fizice sau juridice, române sau străine.”
Astfel, având în vedere prevederile art. 135 alin. 6, titlul IV din Constituție și conform art. 1 din Legea privatizării, aceasta stabileaște cadrul juridic în vederea transferului proprietății de stat în proprietatea privată a persoanelor fizice și juridice din România.
Mai exact, acționariatul de stat al societăților comerciale și regiilor de stat urma să treacă la privat. Cu alte cuvinte vânzarea companiilor de stat către societăți comerciale private și personae fizice (din țară și/sau din străinătate), în vederea creșterii eficienței și eficacității acestora.
Reforma administrativă – reașezarea instituțiilor statului
Una din măsurile luate de consiliul temporar de miniștrii din perioada 26 decembrie 1989 – 28 iunie 1990 în domeniul administrației publice și al formei de organizare a societății Românești, a fost aceea a dizolvării structurilor totalitare și trecerea la o structură democratică a administrației publice, prin decretele-lege nr. 10 din 31 decembrie 1989, privind constituirea, organizarea și funcționarea Guvernului României și decretul-lege nr. 104 din 30 martie 1990 privind activitățile pentru care guvernul adoptă hotărâri.
După instalarea noului Guvern, în urma alegerilor din mai 1990 și adoptarea Legii nr. 37/1990 privind organizarea și funcționarea Guvernului, decretele se abrogă și România își fixează structura, atribuțiile și compentețele executive la nivel național.
Potrivit Legii nr. 37 din 7 decembrie 1990 pentru organizarea și funcționarea Guvernului (art. 1.) – „Guvernul României este organul central al puterii executive care exercită, în conformitate cu legea, administrația publică pe întreg teritoriul țării”, iar conform art. 2. – acesta “este format din primul-ministru, ministrii de stat, ministrii și secretari de stat.”
Odată cu stabilirea competențelor teritoriale, guvernul își stabilește și structura, astfel Guvernul este format din:
Primul-ministru în calitate de conducător al executivului,
miniștrii de stat care sunt în coordonarea Primului-ministru și care coordonează realizarea politicii guvernamentale într-o ramură sau domeniu de activitate, pentru care conlucrează cu miniștrii ce răspund de îndeplinirea acestei politici în cadrul ministerelor pe care le conduc,
miniștrii din subordinea guvernului – asigură aplicarea politicii acestuia în ramura sau domeniul de activitate al ministerului ori a organului central pe care-l conduc și răspund de activitatea acestora în fața guvernului,
secretarii de stat, aflați în subordinea miniștrilor din cadrul ministerelor din care fac parte, conduc activitatea departamentelor ce le-au fost încredințate, și răspund de activitatea lor în fața guvernului și a ministrului față de care sânt subordonați.
Tot la nivel organizatoric, executivul își constituie un birou executiv, care are rolul de a rezolva operativ problemele curente, precum și urmărirea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de guvern. Acesta este compus din primul-ministru, miniștrii de stat, ministrul finanțelor, ministrul justiției, ministrul de interne și ministrul apărării naționale.
Prin legea nr. 37/1990 se mai introduc ca structuri organizatorice la nivel central în subordinea directă a primului-ministru următoarele:
a) Consiliul reformei, relațiilor și informațiilor publice;
b) Cabinetul primului-ministru;
c) consilierii primului-ministru.
Acestea au rolul de a oferi sprijin și suport primului-ministru în realizarea atribuțiilor sale și a executivului în ansamblul său, și reprezintă elemente noi în procesul de coordonare.
De asemenea, prin legea nr. 37/1990 se înființează și Secretariatul General al Guvernului, cu rolul de a asigura derularea operațiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice, economice și tehnice ale activității Guvernului, precum și reprezentarea Guvernului în fața instanțelor judecătorești.
Administrația publică locală – procesul de descentralizare
Procesul de transfer al competențelor și responsabilităților centrale către autoritățile locale a început odată cu adoptarea noii Constituții a României în 1991.
Astfel, prin legea fundamentală din 21 noiembrie 1991 se introduce o nouă formă de organizare a administrației publice, a puterii executive a statului, respectiv Administrația publică locală, care înainte de ’89 era o simplă prelungire a puterii centrale fără putere de decizie, fiind considerată prin Constituția din 1965 Organ local al puterii de stat.
Reforma administrației publice locale, ca de altfel majoritatea reformelor guvernamentale după 1990 și până azi, a fost realizată de-a lungul mai multor guvernări.
Preluând prevederile legii fundamentale (art. 119), după mai multe încercări legislative de organizare administrativ-teritorială (Legea nr. 57/1968 privind organizarea și funcționarea consiliilor populare, Legea nr. 5/1990 privind administrarea județelor, municipiilor, orașelor și comunelor până la organizarea de alegeri locale și Hotarirea Guvernului nr. 932/1990 privind Îndrumarul pentru aducerea la îndeplinire a prevederilor Legii nr. 5/1990), în 26 noiembrie 1991 Parlamentul României adoptă Legea nr. 69 – Legea administrației publice locale.
Art. 1 al Legii nr. 69 stabilește ca principii de organizare și funcționare a administrației publice locale următoarele:
– principiul autonomiei locale,
– principiul descentralizării serviciilor publice,
– principiul eligibilitățiii autorităților administrației publice locale,
– principiul consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit.
Conform alin. 2 și 3 ale aceluiași art. 1 din Legea nr. 69 Autonomia locală este administrativă și se exercită numai în cadrul legii, și privește organizarea și funcționarea administrației publice locale, precum și dreptul și capacitatea autorităților administrației publice locale de a gestiona, în nume propriu și sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă.
Legiuitorul, conferă și recunoaște astfel dreptul autorităților administației publice locale de a rezolva și gestiona problemele, nevoile colectivităților locale (totalitatea cetățenilor din unitatea administrativ-teritorială) din punct de vedere administrativ, fără a mai solicita intervenția și/sau aprobarea administrației publice centrale, așa cum prevedea regimul anterior.
Totodată, acest drept conferit de lege administrației publice locale și aplicarea principiilor de organizare și funcționare a acesteia, nu poate aduce atingere caracterului de stat național unitar al României, acțiunile și deciziile autorităților administrației publice locale facându-se în conformitate cu respectarea constituției și a legilor române, precum și în concordanță cu programul de guvernare/strategia de dezvoltare națională elaborat de administrația publică centrală.
Descentralizarea administrativă
Prin legea administrației publice locale, autorităților administrativ-teritoriale li se conferă personalitate juridică, respectiv capacitate deplină de execițiu, patrimoniu, dreptul de inițiativă în tot ceea ce privește administrarea intereselor publice locale, precum și autoritate publică (de coerciție), în limitele administrativ-teritoriale stabilite, pe care o poate folosi la nevoie.
Un alt element nou al acestei reglementări prin care se realizarea procesul de descentralizare, îl reprezintă dreptul de proprietate al autorităților administrației publice locale, care poate fii atât publică, cât și privată, lucru de neconceput în sistemul administrativ precedent.
Acest lucru înseamnă că administrația publică locală deține atât bunuri (mobile și imobile) care aparțin patrimoniului public al acestora, bunuri care sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile, dar și bunuri care aparțin patrimoniului public al administrației publice locale, bunuri care sunt la dispoziția autorităților locale și înscrise în circuitul civil.
De asemenea, prin legea administrației publice locale se stabilesc și autoritățile și organele de conducere ale acesteia, astfel:
– în comune și orașe: consiliile locale ca autorități deliberative și primarii ca autorități executive; atât cosilierii locali, cât și primarii sunt aleși de către cetățenii comunei/orașului din rândul membrilor unității administrativ-teritoriale, devenind astfel reprezentanții comunității locale respective, iar
– la nivelul județelor: consiliul județean, cu atribuții de coordonare a consiliilor locale, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean, dar între care există raporturi de colaborare/cooperare și nu de subordonare.
Un element total nou și diferit față de regimul anterior, îl reprezintă prevederile art. 8, care stabilește că raporturile dintre administrația publică județeană și cea locală au la baza principiile autonomiei, legalității și colaborării în rezolvarea problemelor comune. Iar în relațiile dintre administrația publică locală și cea județeană nu există raporturi de subordonare.
Tot ca o consecință a principilui autonomiei locale și al descentralizării, administrației publice locale i se conferă dreptul de a-și stabili și a realiza venituri proprii, astfel art. 9 din lege prevede că “în scopul asigurării autonomiei locale, autoritățile administrației publice din comune, orașe și județe elaborează și aprobă bugetele de venituri și cheltuieli și au dreptul să instituie și să perceapă impozite și taxe locale, în condițiile legii.”
De asemenea, prin Legea nr. 69/1991 se stabilește și modalitatea de supraveghere a activității autorităților administrației publice locale de către Guvern, prin intermediul prefectului.
Acesta este numit de către Guvern în fiecare județ și în municipiul București și este reprezentantul acestuia cu atribuții de coordonare și supraveghere a serviciilor publice ale ministrelor și ale celorlalte autorități ale administrației centrale organizate în unitățile adminsitrativ-teritoriale.
Deconcentrarea
Așadar, administrația centrală nu este organizată doar la nivel central, ci și la nivel local prin organizarea și stabilirea de servicii publice/instituții/autorități la nivel teritorial pentru a veni mai aproape de cetățeni, cu scopul rezolvării eficiente a problemelor punctuale în timp util.
În calitate de reprezentant al Guvernului și garant al respectării legii la nivel local, prefectul poate ataca, în fața instanței de contencios administrativ, actele autorităților administrației publice locale, dacă consstată ilegalitatea acestora. În acest caz actul atacat este suspendat de drept.
Transformări în timpul Guvernării Theodor Stolojan (1991 – 1992)
La 1 octombrie 1991, în urma demisiei guvernului Petre Roman, din septembrie 1991, Theodor Stolojan este numit Prim-ministru al României.
În timpul mandatului Theodor Stolojan, strategia guvernului a fost o continuare a celei începute în timpul guvernării Petre Roman, respectiv continuarea procesului de tranziție la economia de piață a economiei naționale.
Printre măsurile cuprinse în strategia Guvernului Theodor Stolojan s-au numărat:
– recapitalizarea băncilor cu capital de stat, aflate în faliment,
– liberalizarea prețurilor însoțită de liberalizarea cursului de schimb, fapt ce a însemnat obligrea companiilor, dar și a populației să schimbe valuta deținută la un curs fixat arbitrar.
Transformări în timpul Guvernării Nicolae Văcăroiu (1992 – 1996)
Strategia din perioada guvernării Nicolae Văcăroiu a vizat două aspecte, pe de o parte continuarea procesului de tranziție la economia de piață – continuarea privatizări societăților de stat, iar pe de altă parte demararea negocierilor diplomatice în privința integrării în UE și NATO.
Metoda de privatizare în masă aleasă de cabinetul Văcăroiu, supranumită „cuponiada” s-a dovedit a fi una complicată și ineficientă.
Proprietatea de stat a fost împărțită scriptic în două: 70 % a fost transferată către Fondul Proprietății de Stat (FPS), o instituție care avea menirea să privatizeze ceea a primit în portofoliu, iar restul de 30 de procente au fost atribuite către cinci instituții înființate în tot atâtea regiuni istorice: Fondurile Proprietății Private (FPP). Menirea FPP-urilor era de a administra într-un mod cât mai profitabil partea lor de capital în folosul cetățenilor țării. În acest scop, toți cetățenii în vârstă de peste 18 ani au primit „certificate de proprietate" (cupoane), pe care le puteau subscrie fie la una din societățile din portofoliul FPP-urilor, fie direct la FPP-uri.
Pe plan diplomatic, România face progrese însemnate, respectiv “devine membru asociat al Uniunii Europene și se alatură Parteneriatului pentru pace al NATO.”
Transformări în timpul Guvernării CDR (1996 – 2000)
În urma alegerilor din 1996 Alianța CDR câștigă alegerile și preia conducerea execitvului, ca urmare a programului de guvernare pe care l-a propus, așa numitul “Contract cu România”.
Astfel, Victor Ciorbea este numit Prim-ministru de către Președintele ales, Emil Constantinescu și validat de Parlament.
Programul de guvernare al Convenției Democrate Române prevedea o nouă ideologie de relansare a economiei cu ajutorul unui plan ce urma să fie implementat de către 15.000 de specialiști pe care Convenția susținea că îi are, structurat în 20 puncte/probleme ale societății, pe care aceasta și le asuma să le rezolve în 200 de zile de la preluarea mandatului.
Prima perioadă de guvernare CDR 1996 – 2000, … , ce a corespuns guvernului Ciorbea s-a caracterizat prin următorul pachet de reforme: liberalizarea totală a prețurilor, a cursului de schimb, reducerea taxelor vamale, accelerarea privatizării, lichidarea unor societăți nerentabile – elemente esențiale ale celor 20 de puncte ale “Contractului CDR cu România”.
Programul de privatizare în masă continuă și în noua guvernare a CDR, iar în perioada 1997 – 2000 Guvernul CDR reușește să încheie aproximativ 1.000 de contracte.
Una din puținele realizări notabile din timpul guvernării CDR în domeniul reformelor îl reprezintă privatizarea (vânzarea) parțială a Romtelecom, 21,21% din acțiuni la prețul aproximativ de 375 de milioane de dolari.
Președintele Emil Constantinescu, înființează la data de 7 ianuarie 1997 Consiliul Național de Acțiune Împotriva Corupției și Criminalității Organizate (CNAICCO) sub conducerea sa directă.
Prioritățile CNAICCO au fost combaterea mafiei din domeniul bancar, petrolier, maritim, al îngrășămintelor chimice, precum și marile cazuri de contrabandă cu țigări, alcool și cafea. O atenție specială a fost acordată combaterii traficului și consumului de droguri.
În realizarea rolului său, CNAICCO coopera cu celelalte instituții ale statului, în special cu Justiția.
De fapt, Consiliul era un organism consultativ, fiind reprezentat în teritoriu de comisii județene anticorupție. Semnificativ pentru activitatea acestor comisii județene este cazul celei de la Brașov, care a fost înființată la începutul anului 1997 și a funcționat circa șase luni. Înființarea ei s-a produs în urma unei simple circulare trimise de președintele Emil Constantinescu. Timp de șase luni s-a așteptat apariția unui act normativ care să dea temei legal acestei comisii. Pentru că acest act nu a mai apărut, după o jumătate de an comisia s-a desființat. Cât timp a funcționat, activitatea comisiei s-a rezumat la primirea și înregistrarea de plângeri de la cetățeni. Hotărârile comisiei nu au fost luate în seamă de instituțiile abilitate să cerceteze actele pe același motiv: lipsa unui temei legal pentru funcționarea comisiei.
Un an mai târziu, octombrie 1998, Emil Constantinescu avea să deființeze CNAICOO pe motiv că „fenomenul corupției a dispărut”.
Reforma Funcției Publice
Reforma funcției publice a fost începută în timpul mandatului CDR și a fost continuată în guvernările ulterioare, respectiv în 2004 în mandatul Adrian Năstase și în 2007 în timpul guvernării Tăriceanu.
Deși a fost o preocupare a autorităților încă din perioada 1990 – 1991, fiind prevăzut în constituția din 1991, art. 72 alin 3 lit. i, care se referea la proiectele de lege ce urmează a fi realizate ulterior adoptării constituției, Statutul funcționarilor publici a fost adoptat abia în anul 1999.
Odată cu adoptarea legii 188/1999 privind statutul funcționarilor publici se introduce cariera în funcția publică, statul personalului din instituțiile și autoritățile administrației publice centrale și locale, activitățile pe care aceștia sunt îndreptățiți și, totodată, obligați șă le întreprindă, drepturile și obligațiile acestora, recrutare, selecția și numirea funcționarilor publici, avansarea în carieră a funcționarilor publici, salarizarea și evaluarea funcționarilor publici, precum și înființarea instituției responsabile cu gestionarea funcției publice, respectiv Agenția Națională a Funcționarilor Publici (ANFP).
Statutul funcționarilor publici a reprezentat un punct de referință și un pas important în procesul de reformare a sectorului public din România, ca partea a Noului Management Public.
„Legea 188/199 privind statutul funcționarilor publici reglementează organizarea funcției publice și statutul funcționarilor publici, completând cadrul legislativ adoptat în anii ’90 în România.”
Transformări sub Guvernarea Mugur Isărescu (1999 – 2000) – Prima creștere economică.
După demisia Prim-ministrului Radu Vasile, în decembrie 1999 Guvernatorul Băncii Naționala a României, Mugur Isărescu acceptă să preia conducerea executivului, devind primul Premier din instoria post-descembristă care nu era membru al unui partid politic.
Strategia cabinetului Mugur Isărescu a fost axată pe redresarea economiei care se afla într-o pantă descrescătoare.
După trei ani de scăderi economice, România înregistrează prima creștere, de 2,1%, în anul 2000, sub Guvernul Mugur Isărescu. Politica prudențială a lui Isărescu, precum și restructurarile din industrie din anii precedenți au creat premisele acestei creșteri economice – meritorii într-un an electoral.
O altă realizare însemnată a perioadei scurte de guvernare a lui Mugur Isărescu o reprezintă elaborarea strategiei economice a României de aderare la Uniunea Europeană, care ulterior a fost preluată și de guvernele ulterioare, respectiv Adrian Năstase și Călin Popescu Tăriceanu, până în momentul aderării – 01 ianuarie 2007.
Transformări în timpul Guvernării Adrian Năstase (2000 – 2004)
Strategia guvernării Adrian Năstase a vizat nu numai măsuri la nivel economic și instituțional, cât mai ales demararea demersurilor și intensificarea negocierilor în vederea aderării României la NATO și UE. Astfel, guvernarea Năstase a coincis cu elaborarea și aprobarea primei strategii guvernamentale privind accelerarea reformei în administrația publică – 2001, ca efect al provocărilor generate de tendința de globalizare și europenizare cu care se confrunta sectorul public românesc.
Măsuri economice:
Creștere economică de 8,5 % în 2004 – după creșterea economică de 2,1 % înregistrată în anul 2000, la care a pus umărul și guvernarea anterioară, în anul 2004 se înregistrează o creștere econimică de 8,5 %.
Potrivit analistului economic Ilie Șerbănescu, citat de adevarul.ro, creșterea economiei în perioada 2000-2004 a provenit din „eliberarea cursului de schimb, dublată de o reducere a impozitului pe profitul realizat din activitățile de export a impulsionat decisiv exporturile, fapt care a adus mai multă valută în economie și a ajutat inclusiv la reducerea deficitului bugetar”.
Reforma fiscală – O inițiativă preluată din guvernarea anterioară, a reprezintat-o legea finanțelor publice locale, aprobată de guvernarea CDR în octombrie 1998. Astfel, legea nr. 198/1998 privind finanțele publice locale, privește și stabilește cadrul legal al procesului de descentralizare a finanțelor publice locale. Prin urmare, o parte semnificativă din taxele și impozitele colectate de unitățile administrativ teritoriale nu mai merg în bugetul central ca să se întoarcă ulterior la autoritățile locale, ci rămân în cadrul acestora.
Dezvoltarea invetițiilor – guvernarea PSD din perioada 2000 – 2004, a constiuit perioada în care investițiile autorităților publice în domeniul construcțiilor și nu numai, au luat amploare. Un exemplu în acest sens îl reprezintă cele 400 de săli de sport controversate și mult dezbătute la acea vreme, din timpul mandatului Năstase.
Continuarea procesului de privatizare – în mandatul Adrian Năstase se reușește privatizarea Societății Naționale a Petrolului – Petrom, care este achiziționată de către firma austriacă OMV.
Reforma administrației publice centrale
Legea nr. 37/1990 privind organizarea și funcționarea Guvernului, este abrogată în martie 2001 prin adoptarea noii legi privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, Legea nr. 90/2001.
Noua lege de organizare și funcționare a administrației publice centrale vine cu o serie de completări și modificări importante la nivel de organizare și funcționare a Guvernului, ministerelor și celorlalte organe centrale ale administrației publice centrale.
Potrivit legii 90/2001, rolul Guvernului este acela de a asigura funcționarea echilibrată și dezvoltarea sistemului național economic și social, precum și racordarea acestuia la sistemul economic mondial în condițiile promovării intereselor naționale.
Un element nou introdus de noua lege, îl reprezintă modul de organizare și funcționare a Guvernului, respectiv pe baza Programului de guvernare acceptat de Parlament.
Componența Guvernului: primul-ministru și miniștrii, precum și miniștrii-delegați, care funcționează pe lângă primul-ministru.
De remarcat sunt prevederile art. 4, alin. (1), respectiv introducerea sistemului de incompatibilități pentru membrii Guvernului, astfel, funcția de membru al Guvernului este incompatibilă cu:
a) exercitarea altei funcții publice de autoritate, cu excepția celei de deputat sau de senator;
b) exercitarea unei funcții de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizațiilor cu scop comercial;
c) exercitarea de acte de comerț, cu excepția vânzării sau cumpărării de acțiuni ori alte titluri de valoare;
d) exercitarea funcției de administrator ori de cenzor la societățile comerciale sau de reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăți ori de membru al consiliilor de administrație ale regiilor autonome, companiilor naționale și societăților naționale;
e) exercitarea unei funcții publice în serviciul unei organizații străine, cu excepția acelor funcții prevăzute în acordurile și convențiile la care România este parte.
Referitor la atribuțiile și competențele Primului-ministru, noua lege prevede că acesta deține și calitatea de vicepreședinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și exercită toate atribuțiile care derivă din această calitate, sarcină în plus față de vechea lege.
Componența aparatului de lucru al Guvernului, conform noii legi, este următoarea: primul-ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente și alte asemenea structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului. (art. 20)
Aparatul de lucru al primului-ministru, suferă și el modificări semnificative, astfel acesta este alcătuit din: corpul de consilieri ai primului-ministru; corpul de control al primului-ministru; aparatul tehnic al corpului de consilieri; cabinetul primului-ministru; cancelaria primului-ministru; compartimentul cu probleme speciale; compartimentul documente secrete; compartimentul care asigură protocolul primului-ministru.
În subordinea Guvernului se organizează și funcționează ministerele de resort ca organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora. Acestea sunt conduse de miniștrii desemnați, în urma votului de încredere acordat de Parlament.
Ministerele au personalitate juridică și au sediul în municipiul București, și pot înființa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curții de Conturi, precum și servicii publice, care funcționează în unitățile administrativ-teritoriale.
În martie 2004, legea 90/2001 este modificată și completată prin legea nr. 23/2004 pentru modificarea și completarea legii 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor.
Prin această lege Cancelaria primului-ministru dobândește personalitate juridică, astfel aparatul al Guvenului se modifică și are următoarea componență: “Cancelaria Primului-Ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente și alte asemenea structuri organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.”
De asemenea, se completează și componența Guvernului, respectiv, pe lângă primul-ministru, miniștrii și miniștrii delegați, se introduce și funcția de ministru de stat, care “coordonează, sub conducerea nemijlocită a primului-ministru, realizarea programului de guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate, scop în care conlucrează cu miniștrii care răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc.”
Strategia Guvernului privind accelerarea reformei în administrația publică
În luna octombrie 2001, guvernul Adrian Năstase adoptă prin Hotărârea de Guvern 1006/2001 Strategia privind accelarea reformei în administrația publică, având în vedere contextul social și constrângerile cu care se confrunta întregul sistem public, și inclusiv aparatul administrației publice centrale.
Plecând de la constrângerile cu care se confrunta sistemul public românesc de la acea dată, respectiv:
▪ constrângeri financiare severe;
▪ lipsa de determinare politică;
▪ experiența redusă în ceea ce privește structurile administrativ alternative;
▪ lipsa de pregătire a politicienilor și funcționarilor publici pentru a răspunde cerințelor și exigențelor ce decurg din schimbarea rapidă a mediului;
▪ absența unor reglementări clare privind personalul și structurile administrative, definiri inadecvate ale funcțiilor și grile de salarizare nepotrivite,
au fost stabilite scopul și obiectivele generale ale strategiei, după cum urmează:
SCOP:
▪ determinarea naturii problemelor existente în diferitele sale domenii, de a propune soluțiile optime și de a descrie principiile de implementare a acesteia.
▪ la nivel local este de a crea administrații capabile să-și îndeplinească funcțiile de așa manieră încât să pregătească condițiile și să asigure dezvoltarea economică, socială și organizațională într-un anumit spațiu.
OBIECTIVE:
▪ restructurarea profundă a administrației publice centrale și locale, prin
– un larg proces de modernizare și adaptare a administrației publice la realitățile economiei și societății românești, răspunzând în același timp structurilor similare din țările Uniunii Europene și din alte state dezvoltate și menținând totodată elementele tradiționale valoroase ale administrației publice romănești;
– urmărirea întăririi, la nivel central, a abilităților strategice capabile să ghideze evoluția statului și să îi permită să reacționeze adecvat, simplu și cu costuri scăzute la schimbările externe și diversele interese;
– proiectarea unui model organizațional general al structurilor administrative din cadrul puterii executive;
– reducerea cheltuielilor guvernamentale;
– dezvoltarea capacității de gestionare a autorităților locale;
▪ schimbarea de fond a raportului dintre administrație și cetățean, prin
– urmărirea consolidării și lărgirii cadrului de participare a societatii civile la procesul decizional;
– asigurarea transparenței actelor administrative și comunicarea operativă cu cetățenii;
▪ descentralizarea serviciilor publice și consolidarea autonomiei locale administrative și financiare, prin
– urmărirea accelerării procesului de descentralizare a serviciilor publice și preluarea atribuțiilor de administrare și finanțare a unor activități de către autoritățile administrațiilor locale;
– transferarea către autoritățile publice locale a activităților și resurselor corespunzătoare de la bugetul de stat pentru finanțarea unor servicii publice destinate comunităților locale: sănătate cultură, poliție comunitară, pompieri, apărare civilă, etc.;
– așezarea pe baze noi, echitabile a impozitelor și taxelor locale;
▪ demilitarizarea treptată a unor servicii comunitare, prin
– preluarea evidenței populației și organizarea acesteia ca serviciu comunitar de către consiliile locale și consiliile județene (cartea de identitate, cartea de alegător, întocmirea listelor electorale permanente, permise auto, certificate de înmatriculare, etc;
– transferarea în subordinea prefecturilor a activității de eliberare și evidență a pașapoartelor simple, organizarea unui serviciu public județean specializat;
– organizarea unor servicii comunitare pentru situații de urgență (incendii, inundații, grindină, cutremure, îngheț), care vor prelua atribuțiile actuale ale unităților de pompieri și apărare civilă;
– înființarea la nivelul fiecărei unități administrative – comună, oraș, municipiu – a poliției comunitare pentru ordinea publică, prin preluarea unor atribuții specifice de la inspectoratele de poliție.
▪ depolitizarea structurilor administrației publice și eliminarea clientelismului politic, prin
– aplicarea cu strictețe a Legii privind statutul funcționarului public;
– urmărirea gestionării coerente și corecte a carierei funcționarului public prin salarizare corespunzătoare, stimularea și asigurarea unor condiții normale de lucru în scopul respectării principiului stabilității și continuității în muncă;
▪ stoparea birocrației în administrația publică, prin
– raționalizarea procedurilor administrative și introducerea echipamentelor și tehnologiilor informatice;
– introducerea conceptului de informatizare a administrației publice;
– generalizarea utilizării sistemului de ghiseu unic;
▪ coerența actului administrativ; perfecționarea managementului în administrație, prin
– eficientizarea raporturilor dintre administrația publică centrală și locală, dintre autoritățile publice județene și cele din comune, orașe și municipii;
– aplicarea unitară și eficientă a sistemului de norme și reglementări în administrația publică centrală și locală;
– crearea unui sistem informațional integrat al administrației publice centrale și locale;
– fundamentarea deciziilor privind politicile sociale pe studii și expertize, constituindu-se oficii sociologice de coordonare metodologică la nivel central, precum și în cadrul consiliilor județene.
▪ aplicarea unor politici raționale de dezvoltare și modernizare a localităților rurale și urbane, prin
– acordarea statutului de comună unui număr de peste 1.000 de sate care îndeplinesc criteriile legale, asigurându-se astfel apropierea autorității administrative de cetățean;
– organizarea ca orașe a unui număr important de comune care, prin dotările tehnico-edilitare (alimentare cu apă și gaze, canalizare, telefonie), îndeplinesc de statutul de localitate urbană;
– pregătirea condițiilor pentru organizarea administrativ-teritorială în conformitate cu standardele Uniunii Europene.
▪ întărirea autorității statului și a răspunderilor acestuia, prin
– respectarea strictă a drepturilor constituționale și legale a autorităților publice – ministere și agenții guvernamentale, prefecturi, consilii județene, consilii locale și primării;
– monitorizarea aplicării reformei administrative și a performanțelor operaționale ale autorităților publice centrale și locale;
– întărirea controlului gestiunii banului public și asigurarea transparenței cheltuielilor prin informarea periodică a contribuabililor.
▪ armonizarea cadrului legislativ cu reglementările Uniunii Europene, prin
– asigurarea coerenței și stabilității pe termen lung a cadrului legislativ în domeniul administrației publice centrale și locale;
– inițierea unei ample acțiuni de îmbunătățire a reglementărilor existente în domeniu și elaborarea unor reglementări noi, bazate pe principiile prevăzute de Constituție și de Carta Europeană a Autonomiei Locale: Codul de procedură administrativă, Codul administrativ, Codul electoral.
În mai 2004, Guvernul României lansează „Strategia actualizată privind Accelerarea procesului de reformă a administrației publice”, aceasta urmând a fi implementată în perioada 2004-2006.
Strategia Guvernului în domeniul politicilor publice
Ca urmare a rapoartelor de țară ale Comisiei Europene din anii 2003, 2004, 2005 care au semnalat, printre altele:
– insuficienta evaluare a fezabilității, impactului și a posibilelor implicații bugetare ale actelor normative, și
– deficiențe în coordonarea procesului politicilor publice,
în noiembrie 2003, prin Decizia Primului-Ministru nr. 258, se înființează în cadrul Secretariatului General al Guvernului, Unitatea de Politici Publice (UPP). Misiunea acesteaia este aceea de a îmbunătăți sistemul de elaborare, coordonare și planificare a politicilor la nivelul administrației publice centrale.
Astfel, atribuțiile UPP sunt următoarele:
– întărirea capacității manageriale a Guvernului cu privire la fundamentarea, elaborarea, implementarea și evaluarea politicilor publice
– dezvoltarea unui mecanism de coordonare a procesului de elaborare și implementare a politicilor publice
– eficientizarea comunicării și coordonării în cadrul procesului de formulare a politicilor publice.
Principalele activități ale UPP:
– Elaborează proceduri, manuale, ghiduri utilizate în procesul politicilor publice
– Coordonează metodologic unitățile de politici publice din cadrul ministerelor
– Asigură punerea în aplicare a H.G. 775/2005 – pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare ∫i evaluare a politicilor publice la nivel central, H.G. nr. 1361/2006 – cu privire la conținutul instrumentului de prezentare și motivare a proiectelor de acte normative supuse aprobării Guvernului și, parțial, H.G. nr. 1226/2007 – pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării
– Monitorizează și evaluează procesul de analiză preliminară a impactului
– Acordă consultanță ministerelor în elaborarea documentelor de politici publice
– Responsabilități în domeniul planificării strategice.
În mai 2004, UPP elaborează Ghidul privind elaborarea, implementarea și evaluarea politicilor publice la nivel central, ca primă măsură de acțiune a UPP de la înființare, în conformitate cu observațiile rapoartelor de țară ale Comisiei Europene.
“Ghidul reprezintă un instrument practic pentru îndrumarea echipelor tehnice din cadrul instituțiilor guvernamentale în activitățile de: inițiere, elaborare, formulare, implementare și evaluare a politicilor publice.
Rolul ghidului este de a:
– Sistematiza activitățile specifice procesului politicilor publice;
– Crește coerența și eficiența procesului de politici publice;
– Îmbunătăți modul în care sunt elaborate și formulate politicile publice în cadrul instituțiilor guvernamentale;
– Coopta reprezentanți ai societății civile în procesul politicilor publice;
– Reduce probabilitatea de contestare a actelor normative prin care sunt implementate politicile publice.”
Reforma administrației publice locale
Legea nr. 69/1991 – Legea administrației publice locale, în forma inițială și republicată în 1996, se abrogă automat odată adoptarea noii legi a administrației publice locale, respectiv Legea nr. 215 din 2001, care la rândul ei este republicată în 2007 în timpul guvernării Tăriceanu.
Noua lege a administrației publice locale vine cu serioase completări și modificări în ceea ce privește funcționarea și organizarea administrației publice locale.
Principiul central al organizării și funcționării administrației publice locale, cel al autonomiei locale este mai clar definit și în același timp extins, respectiv autonomia devine și financiară, nu doar administrativă așa cum era stipulat în vechea lege.
Acest principiu este întărit și de prevederile art. 9, conform căruia „în cadrul politicii economice naționale, comunele, orașele și județele au dreptul la resurse proprii, pe care autoritățile administrației publice locale le gestionează potrivit atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii. Resursele financiare ale autorităților publice locale trebuie să fie proporționale cu competențele și cu responsabilitățile prevăzute de lege.”
Procesul de descentralizare este definit mult mai clar, respectiv se stabilește competența și atribuțiile în rezolvarea problemelor sociale de la nivel local în sarcina administrației publice locale care se găsește cel mai aproape de cetățean, ținându-se seamă de amploarea și de natura răspunderii ce îi revine, precum și de cerințele de eficiență și eficacitate.
De asemenea, realizarea procesului de descentralizare a atribuțiilor și responsabilităților administrației publice centrale, în sarcina administrației publice locale, se poate realiza doar cu asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea respectivelor responsabilități.
Se recunoaște dreptul autorităților administrației publice locale de a se asocia cu alte autorități publice locale din țară sau din străinătate, precum și dreptul consiliilor locale și județene din unitățile administrativ-teritoriale limitrofe zonelor de frontieră de a încheia acorduri de cooperare transfrontalieră cu autoritățile similare din țările vecine, cu respectarea cadrului legal și obținerea avizului din partea Ministerului Afacerilor de Externe și Ministerului Administrației Publice (actualmente Dezvoltării Regionale și Administrației Publice).
Constituirea de societăți comerciale sau înființarea unor servicii de interes public local ori județean, după caz, în numele și în interesul colectivităților locale, reprezintă un alt drept conferit de noua lege a autorităților administrației publice locale.
Pentru prima dată se introduc prevederi cu referire la controlul administrativ și financiar asupra activității autorităților administrației publice locale, care se realizează în conformitate cu prevederile legale.
Totodată, se introduce prevederea conform căreia (art. 17) “în unitățile administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând minorităților naționale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor autoritățile administrației publice locale vor asigura folosirea, în raporturile cu aceștia, și a limbii materne, în conformitate cu prevederile Constituției, ale prezentei legi și ale convențiilor internaționale la care România este parte.”
Descentralizarea – Legea cadru a descentralizării 339/2004
În ultimul an de mandat al guvernării Adrian Năstase se adoptă legea cadru a descentralizării administrației publice. După cele două legi din 2001, respectiv legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor și legea 215/2001 privind administrația publică locală și în concordanță cu scopul și obiectivele stipulate în Strategia Guvernului privind accelerarea procesului de reformă administrativă, România mai face un pas important în implementarea Noului Management Public și implicit spre aderarea la Uniunea Europeană, prin elaborarea și implementarea unui nou instrument de NMP, respectiv adoptarea legii 339/2004 privind descentralizarea administrației publice.
Preluând o mare parte din principiile și prevederile legii 215/2001 și în conformitate cu prevederile Constituției revizuite din anul 2003, scopul legi 339/2004 l-a reprezentat stabilirea principiilor fundamentale și a regulilor generale, precum și a cadrului instituțional pentru desfășurarea procesului de descentralizare administrativă și financiară din România.
Conform legii, descentralizarea reprezintă procesul transferului de autoritate și responsabilitate administrativă și financiară de la nivel central la nivel local. (art. 2)
Iar potrivit art. 4, procesul de descentralizare se desfașoară în beneficiul cetățeanului prin întărirea puterii și rolului administrației publice locale în scopul dezvoltării economico-sociale durabile a unităților administrativ-teritoriale.
Principiile conform cărora se realizează procesul de descentralizare administrativă sunt prevăzute la art. 5, după cum urmează:
a) principiul subsidiarității;
b) egalitatea cetățenilor în fața autorităților administrației publice locale;
c) garantarea calității serviciilor publice oferite cetățenilor de către autoritățile administrației publice, independent de locul de rezidență al acestora;
d) stimularea competiției ca mijloc de creștere a eficienței serviciilor publice;
e) exercitarea competențelor de către autoritățile administrației publice locale situate pe nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean;
f) asigurarea unui echilibru între descentralizarea administrativă și descentralizarea financiară la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale;
g) transparența actului decizional bazat pe accesul cetățenilor la informația publică și participarea acestora la luarea deciziei;
h) asigurarea descentralizării financiare bazate pe reguli transparente cu privire la calculul resurselor financiare alocate unităților administrativ-teritoriale.
Principiul autonomiei administrative prevăzut de legea 215/2001, și prevederea conform căreia relațiile dintre administrația publică centrală și administrația publică locală, precum și relațiile dintre autoritățile administrației publice locale nu sunt relații subordonare, ci de colaborare și cooperare, sunt preluat și întărite de prevederile art. 5, respective art. 7 din legea cadru a descentralizării.
Reforma funcției publice
În domeniul funcției publice și în concordanță cu strategia Guvernului privind accelarea reformei în administrația publică, în februarie 2004 este adoptată legea 7/2004 privind codul de conduită al funcționarilor publici, care vine în completarea legii 188/1999 privind statutul funcționarilor publici, să stabilească normele de conduită ale funcționarilor publici în exercitarea funcției publice.
Potrivit art. 2 din lege, obiectivele Codului de conduită urmăreau să asigure creșterea calității serviciului public, o bună administrare în realizarea interesului public, precum și să contribuie la eliminarea birocrației și a faptelor de corupție din administrația publică, prin:
a) reglementarea normelor de conduită profesională necesare realizării unor raporturi sociale și profesionale corespunzătoare creării și menținerii la nivel înalt a prestigiului instituției funcției publice și al funcționarilor publici;
b) informarea publicului cu privire la conduită profesională la care este îndreptățit să se aștepte din partea funcționarilor publici în exercitarea funcțiilor publice;
c) crearea unui climat de încredere și respect reciproc între cetățeni li funcționarii publici, pe de o parte, și între cetățeni și autoritățile administrației publice, pe de altă parte.
Condul de conduită a funcționarilor publici stabilește normele generale de conduită profesioală a acestora, prin: asigurarea unui serviciu public de calitate, loialitatea față de Constituție și lege, loialitatea față de autoritățile și instituțiile publice, libertatea opiniilor, obiectivitate în evaluare, participarea la procesul de luare a deciziilor, interdicția privind acceptarea cadourilor, serviciilor și avantajelor, folosirea prerogativelor de putere publică, utilizarea resurselor publice, limitarea participării la achiziții, concesionări sau închirieri.
Instutiția responsabilă în coordonarea și controlarea aplicării prevederilor Codului de conduită este Agenția Națională a Funcționarilor Publici.
Aderarea României la NATO și UE
Cea mai importantă realizare a guvernării PSD din pedioada 2000-2004 o reprezintă aderarea României la Alianța Nord Atlantică, care s-a produs pe final de mandat în 2004.
Respinsă pentru a adera în Uniuniea Europeană, după mai multe încercări și tratative duse atât de guvernarea Năstase, cât și de cabinetele precedente, în urma summit-ului de la Praga, din aprilie 2002, România este invitată să adere la NATO, urmând să semneze documentele de aderare în 2004.
O contribuție importantă ce a determinat balanța în favoarea aderării României la NATO în 2004, și mai târziu la UE (în 2007), a constituit-o procesul de revizuire a Constituției, care s-a încheiat prin referendumul de validare a legii fundamentale din 2003. În urma revizuirii Constituției din 2003 se armonizează legea fundamentală cu statutul de viitor membru NATO și UE. Pe lândă acest aspect se introduc și o serie de prevederi referitoare la justiție, astfel imunitatea parlamentară este redusă la opiniile politice și voturile deputaților și senatorilor.
De asemenea, progresele înregistrate în procesul de reformă a administrației publice prin adoptarea legii nr. 90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, a noii legi a administrației publice 215/2001 și a legii cadru a descentralizării 339/2004, precum și elaborarea și adoptarea strategiei Guvernului de accelerare a reformei în administrația publică din 2001 și actualizată în 2004, au avut o contribuție semnificativă în aderarea României la NATO și mai târziu la UE.
Transformări în timpul Guvernării DA – Călin Popescu Tăriceanu (2004 – 2008)
În anul 2004, după două mandate ale PSD și unul al CDR, Alianța D.A. formată din PNL și PD câștigă alegerile și vin la guvernare. În funcția de Șef al statului este ales Traian Băsescu din partea PD, care îl nominalizează ca Premier pe Călin Popescu Tăriceanu din partea PNL.
Având în vedere interesul și dorința României de a adera la Uniunea Europeană, strategia guvernării Călin Popescu Tăriceanu a fost orientată spre continuarea strategiei și reformelor din guvenarea precedentă. Conform programului de guvernare al alianței Dreptate și Adevăr (DA), printre prioritățile alianței au fost:
1 – Integrarea europeană – respectarea calendarului de aderare și promovarea interesului național; obiectivele Alianței D.A, în ceea ce privește procesul de integrare europeană au fost:
– Respectarea angajamentelor asumate față de Uniunea Europeană astfel încât 2007 să reprezinte anul integrării politice
– Integrarea instituțională
– Atingerea convergenței în raport cu structura economică europeană
2 – Mediul de afaceri:
– susținerea intreprinzătorilor privați și stimularea liberei inițiative, prin combaterea corupției și a rețelelor clientelare și prin renunțarea la practicile, pe care le consideră clientelare, de scutiri și reeșalonări ale datoriilor, precum și prin reducerea birocrației;
– asigurarea unui mediu concurențial corect și predictibil, prin liberalizarea completă a pieței muncii și prin relaxare fiscală;
3 – Politica în domeniul educației, care viza:
– asigurarea accesului egal și sporit la educație al tuturor cetățenilor țării, indiferent de apartenența socială, etnică, de gen, confesiune, zonă de rezidență;
– garant al autonomiei școlare și universitare;
– reconstrucția sistemului de învățământ în mediul rural;
– asigurarea dublării salariilor personalului din educație;
4 – Politici anticorupție;
5 – Reforma administrației publice:
– Reforma serviciilor și a utilităților publice,
– Continuarea procesului de descentralizare, prin: întărirea autonomiei puterilor locale, decentralizare administrativă, decentralizarea fiscală,
– Capacitate instituțională prin: Dezvoltare organizațională, Managementul resursei umane, Managementul resursei umane, e-Government.
Măsuri economice:
În ceea ce privesc măsurile economice luate de cabinetul Tîriceanu, acesta începe cu introducerea taxei unice de impozitare de 16% atât pentru impozitul pe venit, cât și pentru cel pe profit. Aceasta a fost considerată cea mai de impact măsură economică a Executivului din perioada 2005-2008.
Procesul de privatizare
Așa cum s-a întâmplat și cabinetele anterioare, procesul de privatizare continuă și în timpul mandatului PNL. În anul 2005, Cabinetul Tăriceanu reușește să privatizeze Banca Centrală Română (BCR). Firma care a câștigat licitația fiind Erste Bank, în schimbul a 3,75 miliarde de euro pentru 61,88% din acțiunile băncii. Restul de 36,8% fiind vândut în 2006 pentu circa 2,2 miliarde de euro.
Reforma administrativă
Strategia Guvernului privind accelerare a reformei administrației publice, actualizată în 2004, a fost preluată de către noul cabinet, astfel prin Decizia nr. 306 din 14 aprilie 2005, Guvernul României a aprobat Strategia actualizată privind reforma instituțională a Ministerului Administrației și Internelor pentru 2005-2006” (actualizată în baza unei analize a resurselor umane și financiare, precum și a acțiunilor descrise în Programul de Guvernare pentru 2005-2008).
Scopul strategiei actualizate a fost să acela al înființării Unității Centrale pentru Reforma Administrației Publice (UCRAP), unitate înființată în cadrul (MAI) Ministerului Administrației și Interenelor (actualmente Ministerul Dezvoltării și Administrației Publice) și aliniată la realitățile naționale și la instituțiile similare din UE. “Strategia prevede noile instrumente de accelerare a reformei instituționale a MAI, iar ca priorități principale au fost identificate: consolidarea capacității administrative a ministerului; înființarea unui sistem eficient de prevenire și combatere a corupției; consolidarea capacității de elaborare a unor politici publice coerente în domeniul lor de activitate; atingerea obiectivelor și a obligațiilor specifice convenite în cadrul Capitolului 24 „Justiție și Afaceri Interne”, respectând termenele limită.”
Cât privește reforma administrației publice au fost identificate, cu precădere, următoarele priorități: întărirea rolului prefectului de coordonare a procesului de deconcentrare a serviciilor publice și de asigurare a unui sistem de management integrat pentru serviciile publice deconcentrate din ministere; procesul de schimbare a prefecților și subprefecților în înalți funcționari publici; consolidarea parteneriatului între minister și asociațiile administrațiilor publice locale; elaborarea și adoptarea Cartei Serviciilor Publice – care să includă principalele standarde de calitate și principii privind furnizorii de servicii publice; un nou sistem de salarii pentru funcționarii publici; activități de promovare a celor mai bune practici UE în domeniul administrației publice.
Continuarea Reformării Funcției Publice
Statutul funcționarilor publici a fost reactualizat în 2007 în mandatul Tăriceanu, perioadă în care i s-au adus mai multe modificări funcției publice.
Cea mai importantă dintre acestea o reprezintă introducerea funcției publice de “manager public”. Acestă funcție a fost introdusă în urma proiectul cu finanțare de preaderare – PHARE, Schema Tinerilor Profesioniști, implementat de Ministerul Administrației și Reformei Administrative, prin Unitatea Centrală de Reformă a Administrației Publice (UCRAP) în anul 2006.
Prin acest proiect au fost specializați o serie de tineri funcționari publici și absolvenți de studii superioare în mai multe domenii ale administrației publice (finanțe, juridic, etc) în țară (prin intermediul Institutului Național de Administrație – INA) și prin intermediul unor stagii de specializare în diferite instituții publice din tările memebre ale UE.
Strategia Guvernului în domeniul politicilor publice
În martie 2005, Guvernul Tăriceanu adoptă Hotărârea de Guvern nr. 157/2005 pentru organizarea și funcționarea Secretariatului General al Guvernului, prin intermediul căreia stabilește principalele atribuții ale Direcției Politici Publice (DPP), după cum urmează:
Stabilește cadrul metodologic și organizatoric pentru sistemul de planificare, elaborare și implementare a politicilor publice la nivelul ministerelor și al altor organe de specialitate ale administrației publice centrale, asigurând:
elaborarea sistemului de planificare și formulare a politicilor publice, a documentelor metodologice și a reglementărilor în domeniu;
implementarea procedurilor de formulare a politicilor publice;
monitorizarea și evaluarea, pe baza unor indicatori de performanță, a procesului de formulare a politicilor publice.
Stabilește cadrul general pentru definirea priorităților Guvernului și urmărește corelarea acestora cu politicile publice, asigurând:
asistarea ministerelor, în colaborare cu Ministerul Finanțelor Publice, în stabilirea priorităților strategice și a planurilor referitoare la politicile publice sectoriale, în conformitate cu angajamentele internaționale asumate de România;
acordarea de asistență ministerelor în planificarea politicilor pe termen mediu, precum și în legătură cu alte aspecte strategice ale procesului politicilor publice;
informarea periodică a primului-ministru cu privire la progresul și calitatea documentelor de politici publice elaborate de către ministere.
Asigură suport metodologic și consultanță ministerelor în procesul de formulare a politicilor publice. În acest sens:
colaborează cu unitățile de politici publice din ministere;
asistă ministerele în aplicarea procedurilor de formulare a politicilor publice;
identifică necesarul de pregătire profesională a personalului implicat în formularea politicilor publice și organizează sesiuni de instruire în acest sens,
Potrivit site-ului www.sgg.ro, secțiunea Politici Publice, direcțiile de acțiune ale DPP au fost următoarele:
Evaluare preliminară a impactului
În 2005 prin Hotărârea de Guvern nr. 775/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central, se adoptă și se introduc procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice, precum și Manualul pentru elaborarea propunerii de politici publice.
Astfel, începând cu anul 2005 Secretariatul General al Guvernului prin Direcția Politici Publice implementează standarde privind evaluarea preliminară a impactului reglementărilor la nivelul administrației publice centrale.
În anul 2006 se realizează următorii pași în înfăptuirea reformei în domeniul politicilo publice:
I. Se înființează UPP-uri în cadrul ministerelor, prin H.G. Nr. 775 din 14 iulie 2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile de elaborare, monitorizare și evaluare a politicilor publice la nivel central.
Profilul UPP-urilor din ministere
– Funcționează în cadrul ministerelor ca departamente separate în subordinea ministrului. Pot de asemenea funcționa ca grupuri de lucru, comisii interdepartamentale, structuri în subordinea
secretarului general,
– Își desfășoară activitatea începând cu momentul inițierii unei politici publice și până la evaluarea implementării ei,
– Poate fi constituită din: manageri publici, consilieri de integrare, funcționari publici, personal contractual.
Acestea sunt responsabile de:
– Redactearea documentelor de politici publice împreună cu departamentele de specialitate,
– Răspund de trimiterea documentelor de politici publice către UPP/SGG și de comunicarea, în general, cu aceasta,
– Urmărirea respectării procedurilor prevăzute de legislația în vigoare în cadrul propriului minister,
– Monitorizare implementării politicilor publice,
– Responsabilități în domeniul planificării strategice.
II. Se implementează proiect de Twinning în domeniu politicilor publice, proiec al cărui obiectiv a constat în propunerea unui model instituțional de gestionare a politicilor publice la Centrul Guvernului prin definirea clară a funcțiilor instituțților cu scopul evitării suprapunerilor;
III. A fost elaborată strategia pentru reforma procesului politicilor publice (2006-2010), prin H.G. nr. 870/2006 pentru îmbunătățirea sistemului de elaborare, coordonare și planificare a politicilor publice la nivelul administrației publice centrale. Această strategie detaliază și îmbunătățește cadrul juridic instituit prin HG nr. 775/2005, prezentând principalele direcții de acțiune pentru introducerea unei abordări unitare în ceea ce privește documentele de politici publice elaborate la nivelul administrației publice centrale;
IV. S-a introdus obligativitatea descrierii impactului pentru toate actele normative.
Aderarea României la U.E.
Ca și în timpul guvernării anterioare, când spre finalul mandatului PSD România reușește să adere la NATO, și aderarea României la Uniunea Europeană s-a produs în apropierea finalului de mandat al PNL, respectiv la 1 ianuarei 2007 România devine stat membru UE.
Data de 1 ianuarie 2007, ca dată de aderare a României și Bulgariei la Uniunea Europeană a fost propusă pentru prima dată la Summitul de la Salonic din 2003 și reconfirmată în 2004 la Bruxelles în urma progreselor realizate de România, așa cum au fost acestea evidențiate în Raportul de țară al UE 2004.
Reformele structurare – Fondurile Europene de post-aderare
Odată cu intrarea în UE, România ca stat membru a beneficiat de la Comisia Europeană de aproximativ 19 miliarde de euro, pentru perioada 2007 – 2013. Scopul fondurilor europene de post-aderare – denumite Fonduri Structurale și de Coeziune, îl reprezintă reducerea disparităților sociale dintre regiunile Europei, respectiv România și statele dezvoltate ale Europei.
Astfel, pentru România s-au stabilit, prin tratatul de aderare negociat între România și UE, 7 programe structurale de finanțare pentru perioada amintită mai sus, confom cu prioritățile naționale stabilite prin Cadrul Strategic Național de Referință 2007-2013 (CSNR) elaborat pe baza prevederilor Planului Național de Dezvoltare 2007-2013 (PND), după cum urmează:
– Programul Operațional Regional (POR) – având ca obiectiv general dezvoltarea regională din cadrul Planului Național de Dezvoltare (PND).
– Programului Operațional Sectorial Creșterea Competitivității Economice (POSCCE) având ca obiectiv general – creșterea productivității întreprinderilor românești, cu asigurarea principiilor dezvoltării durabile și reducerea decalajelor față de productivitatea la nivelul Uniunii Europene, astfel încât România să atingă, până în anul 2015, un nivel de aproximativ 55% din valoarea medie a productivității UE.
– Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane (POSDRU) elaborat de România și aprobat de Comisia Europeană definește intervenția Fondului Social European în România în acord strategia de dezvoltare din domeniul resurselor umane.
– Programul Operațional Sectorial Mediu (POS Mediu) a fost elaborat de Ministerul Mediului, în calitate de Autoritate de Management pentru POS Mediu (AM POS Mediu) și aprobat de Comisia Europeană în data de 11 iulie 2007.
– Programul Operațional Sectorial Transport (POST) a fost elaborat în baza obiectivelor Cadrului Strategic Național de Referință (CSNR) și stabește prioritățile, obiectivele și alocarea fondurilor pentru dezvoltarea sectorului de transporturi din România.
– Programul operațional dezvoltarea capacității administrative (PODCA) are ca obiectiv general crearea unei administrații publice mai eficiente și mai eficace în contextul evoluției socio-economice naționale.
– Programul Operațional Asistență Tehnică (POAT) are ca obiectiv general sprijinirea procesului de coordonare în vederea implementării și absorbției eficace, eficiente și transparente a instrumentelor structurale în România.
Alocarea financiară prin Fondurile Structurale și de Coeziune: 2007 – 2013
Din suma totală alocată de UE pentru perioada 2007-2013 de 336,1 mld Euro, repartizată pe obiective la nivel european:
– Convergență: 78 %
– Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă: 18 %
– Cooperare teritorială europeană: 4 %,
României i-a fost alocată “suma totală a Fondurilor Structurale și de Coeziune alocate României pentru perioada 2007-2013 este de 19,668 miliarde Euro, din care 12,661 miliarde vor fi alocate prin Fondurile Structurale în cadrul obiectivului „Convergență”, 6,552 miliarde Euro sunt alocate prin Fondul de Coeziune, iar 0,455 miliarde vor fi alocate Obiectivului „Cooperare Teritorială Europeană”.”
Strategia pentru o reglementare mai bună la nivelul Administrației Publice Centrale 2008 – 2013
Având în vedere Programul de acțiune pentru reducerea sarcinilor administrative în Uniunea Europeană Comunicarea adoptat de Comisia Europeană în 2007 COM(2007)23, al cărui obiectiv a fost angajamentul asumat potrivit căruia sarcinile administrative generate de legislația comunitară să fie reduse cu 25% până în 2012, Guvernul României, prin intermediul UPP din cadrul Secretariatului General al Guvernului, în colaborare cu Direcția de Afaceri Eeuropene (DAE), Direcția Generală Mediu de Afaceri și Profesii Liberale (DGMAPL) din cadrul Ministerul Pentru IMM, Comerț, Turism și Profesii Liberale (MIMMCTPL), Consiliul Legislativ (CL), Comisia Națională de Prognoză (CNP) și Ministerul Internelor și Reformei Administrative (MIRA), elaborează și adoptă Strategia pentru o reglementare mai bună la nivelul Administrației Publice Centrale 2008 – 2013.
Strategia pentru o reglementare mai bună la nivelul administrației publice centrale 2008 – 2013 vine în sprijinul acțiunilor lansate de Comisia Europeană, concentrându-se cu prioritate pe îmbunătățirea calității și simplificarea reglementărilor naționale, în vederea creșterii competitivității economiei și a creării de noi locuri de muncă.
Principala problemă vizată de prezenta strategie este calitatea scăzută a reglementǎrilor la nivelul administrației publice centrale.
Astfel, au fost stabilite scopul și obiectivele Strategiei pentru o Reglementare Mai Bună (2008 – 2013) după cum urmează:
Scopul strategiei este acela de a crea un cadru de reglementare care să favorizeze dezvoltarea economică. O politică de reglementare eficientă este crucială în stimularea creșterii economice și a bunăstării cetățenilor prin încurajarea pieței libere, a competitivității și a inovării.
Obiective generale:
1. Îmbunătățirea evaluării impactului reglementărilor și a activității de consultare;
2. Reducerea sarcinilor administrative pentru mediul de afaceri;
3. Facilitarea interacțiunii dintre sectorul economic și administrația publică centrală;
4. Îmbunătățirea procesului de reglementare la nivelul agențiilor și autorităților de reglementare și control;
5. Simplificarea legislației naționale;
6. Aplicarea efectivă a legislației comunitare.
Transformări în timpul Guvernării Emil Boc (22 decembrie 2008 – 6 februarie 2012)
În urma alegerilor parlamantare din 2008 guvernare este preluată de cabinetul Emil Boc.
Strategia de guvernare a coaliției PDL-PSD+PC a fost definită în programul de guvernare elaborat de aceasta în 2008.
Aceasta viza atât măsuri de creștere economic și stabilitate social, cât și continuare a reformelor din sistemul public.
Măsuri întreprinse:
În urma crizei financiare modiale, care a afectat și țara noastră, guvernul Emil Boc reușește să încheie un nou acord de finanțare pe doi ani cu Fondul Monetar Internațional (FMI), Uniunea Europeană (UE) și Banca Europeană pentru Dezvoltare (BERD) în valoare totală de 19,95 miliarde de euro.
În urma încheierii acestui acord, FMI și Comisia Europeană (CE) a impus României mai multe măsuri legate de reducerea veniturilor și cheltuielile bugetare, elaborarea legi salarizării unitare din bugetul de stat. Legea salarizării unitare prevedea disponibilizări masive în sectorul bugetar, precum și tăierea unor sporuri nejustificate.
Tot în 2009, executivul ia decizia restructurării agențiilor guvernamentale, prin care urmărea să reducă 9000 de posturi din instituțiile publice.
Prima moțiune de cenzură care trece în Parlament
După ieșirea de la guvernare a PSD-ului din septembrie 2009, pe data de 13 octombrie 2009 opoziția din Parlament inițiază moțiune de cenzură, iar cabinetul Emil Boc pică.
Ulterior, Președintele îl nominalizează pentru funcția de Premier pe tehnocratul Lucian Croitoru de la BNR, care însă nu trece de Parlament, acesta neacordându-i votul de încredere.
După decizia Parlamentului de neacordare a votului de încredere a cabinetului Lucian Croitoru, Președintele României îl nominalizează pentru funcția de Prim-ministru din nou pe Emil Boc, care trece în Parlament, obținând votul de încredere la limită.
Astfel după o criză politică de mai multe luni, coroborată cu, criza economică în care se afla deja România, începând cu 2010 Cabinetul Emil Boc, 2 de această dată, își reaia activitatea având ca obiectiv principal pentru anul 2010 elaborarea și aprobarea unui buget de austeritate care să scoată România din criza economică.
Noul program de guvernare al Cabinetului Boc 2 cuprindea:
1. Continuarea procesului de modernizare a statului și punerea în aplicare a rezultatelor referendumului național din noiembrie 2009; Restructurarea aparatului administrației publice pe principii de eficiență și performantă;
2. Elaborarea unui set de măsuri care să asigure relansarea economiei si consolidarea creșterii economice:
a) mentinerea pe întreaga perioadă de guvernare a aceluiași nivel al cotei unice, al TVA – respectiv 16% cota unică, 19% TVA;
b) respectarea angajamentelor internaționale ale României cu FMI, Comisia Europeană și Banca Mondială;
c) adoptarea de urgență, în prima jumătate a lunii ianuarie, în sesiune extraordinară a Parlamentului, a proiectului legii bugetului de stat. Bugetul de stat pentru anul 2010 pornește în construcția sa, de la câțiva indicatori macro-economici dintre cei mai importanți: cota unica 16%, TVA de 19%, creșterea economică 1,3%, deficit bugetar de 5,9%.
3. Susținerea mediului de afaceri și a intreprinderilor mici și mijlocii. Din acest punct de vedere, Boc prevedea alocarea a cel puțin 20% din banii bugetului pentru investiții publice în vederea menținerii și creării de noi locuri de muncă;
4. Protejarea prin măsuri de solidaritate activă a categoriilor sociale care sunt afectate de condițiile dificile pe care România le traversa în momentul respectiv;
5. Promovarea și adoptarea legii reformei sistemului de pensii și a legii responsabilității fiscale;
6. Sprijinirea prin măsuri concrete a agriculturii, în vederea dezvoltării industriei alimentare, modernizarea satului și reabilitarea sistemului de irigații.
7. Lărgirea sferei drepturilor minorităților naționale pentru păstrarea identității culturale, etnice, ale comunităților minoritare;
8. Fructificarea avantajelor competitive ale României în domenii precum agricultura, energia sau turismul;
9. Continuarea procesului de reformă în domeniul justiției, sănătății și educației;
10. Accelerarea sistemului de absorbție a fondurilor europene și asigurarea resurselor financiare necesare pentru co-finanțarea proiectelor realizate.
Printre măsurile luate și concretizate în perioada Cabinetului Boc 2 s-au numărat:
Măsuri în domeniul fiscal
Printr-o ordonanță de urgență aplicabilă de la 1 iulie 2010, guvernul a impus noi impozite, lărgind baza de impozitare. Astfel, tichetele cadou, de masă, de creșă și de vacanță, precum și plățile compensatorii au fost asociate salariului și impozitate; cotele de cheltuială forfetară acordate veniturilor din dreptul de autor s-au înjumătățit; s-au impus impozite pe veniturile din dobânzi; cota de impunere anticipată pentru tranzacțiile cu valută la termen a fost crescută de la 1% la 16%, iar cea pentru câștigurile din jocuri de noroc a fost stabilită la 25%. De asemenea, guvernul a impus taxe locale suplimentare pe care trebuie să le plătească cei care dețin mai mult de o clădire, impozit care crește progresiv cu cât sunt deținute mai multe clădiri în afara celei de domiciliu.
Reducerea cheltuielilor bugetare
În urma întrevederilor cu reprezentanții FMI și ai CE pe tema reducerii cheltuielilor bugetare, guvernul Emil Boc a luat decizia în 2010 de reducere cu 25 % a salariilor personalului din instituțiile publice și cu 15 % a pensiilor, prin asumarea responsabilității Guvernului în Parlament.
Ulterior, cele două decizii au fost atacate la Curtea Constituțională de Justiție, care declară neconstituțională decizia de recudere cu 15 % a pensiilor, motiv pentru care această decizie este revocată și înlocuită imediat cu creșterea Taxei pe Valoare Adăugată (TVA) de la 19 % la 24 %.
Absorția fondurilor Europene:
Gradul de absorție al fondurilor europene nu a fost cel scontat de executiv, astfel în anul 2010 se reușește doar un procet de 9 %, aproximativ 1,74 miliarde de euro atrase din fondurile venite de la Bruxelles.
Nici următorul an, 2011 nu a stat mai bine la acest capitol, România atrăgând doar 3,7 % potrivit raportărilor Ministerului Afacerilor Europene (MAEur).
Deci în perioada 2007 – 2011 gradul total al Fondurilor Structurale și de Coeziune a fost de doar 12,7 %, aproximativ 2,5 miliarde de euro.
Pe fondul crizei economice care se adâncea din ce în ce mai mult și a măsurilor de austeritate propuse și implementate, care au generat un val de proteste și manifestații tot mai dese de la sfărșitul anului 2011 și începutului anului 2012, Guvernul Emil Boc 2 își depune mandatul în data de 6 februarie 2012.
Transformări în timpul Guvernării Mihai Răzvan Ungureanu (februarie 2012 – mai 2012)
În urma demisiei cabinetului Emil Boc, Președintele țării îl nominalizează pentru funcția de Prim-ministru pe Mihai Răzvan Ungureanu (MRU), care după ce reușește să obșină votul de încredere al Parlamentului are o durată destul de scurtă în fruntea executivului.
Programul de Guvernare al cabinetului MRU al fostului director al Serviciului de Informații Externe al României (SIE), conținea următoarele priorități principale:
– Noi drepturi pentru minorități în procesul de educație. Noul Guvern s-a angajat să înființeze o instituție de formare continuă pentru "perfecționarea" actului de predare în limba maghiară, să constituie structuri cu predare în limba minorităților la universitățile multiculturale și multilingve, dar și să finanțeze în mod diferențiat studiile de masterat, informează Mediafax. Astfel, va fi asigurată o finanțare diferențiată a studiilor de masterat în limbi de circulație internațională și a celor în limba minorităților naționale, cât și a doctoratelor în cotutelă cu universități de prestigiu din străinătate, relevă programul de guvernare al noului Cabinet.
– Finalizarea a 200 de kilometri de autostrăzi. Guvernul își asuma finalizarea, anul acesta, a 200 de kilometri de autostradă și începerea lucrărilor la alți 100 de kilometri. În perioada 2009-2011 au fost finalizați 122 de kilometri de autostradă, în acest moment fiind în construcție 434 de kilometri, conform documentului.
– Aministie fiscală la bugetari. Angajații statului care au fost obligați de Curtea de Conturi să returneze sporurile primite în ultimii ani, Curtea considerând că acestea nu au fost acordate respectând legile și normele în vigoare, ar urma să fie amnistiați, resectiv nu vor mai trebui să returneze aceste sume. Propunerea a fost făcută la finele anului trecut de către UDMR, care estima că ar fi vorba, la nivel național, despre circa 300.000 de persoane care se află într-o astfel de situație.
– Majorarea salariilor. În programul de guvernare se prevede "Preocuparea pentru majorarea prudentă a salariilor din sectorul public și a pensiilor, în cazul în care condițiile economice vor permite acest lucru".
– Reducerea numărului de taxe. Guvernul se angajează să reducă numărul taxelor și tarifelor cu caracter nefiscal de la 237 în prezent la cel mult 100, "conform bunelor practici internaționale".
– Impozitarea marilor averi. Va fi analizată modalitatea de taxare a marilor averi. Proiectul a fost anunțat încă de acum doi ani de către șeful Fiscului, Sorin Blejnar.
– Performanța administrației publice va fi monitorizată. "Performanța administrației publice va fi măsurată în raport cu contribuabilul, prin timpul de așteptare la ghișeu, de soluționare al unor proceduri administrative, prin numărul de deplasări la o unitate administrativă pentru a rezolva această problemă", se precizează în document.
– Codul Administrativ al României. Guvernul va definitiva și promova proiectul legii privind Codul Administrativ al României.
– Puteri sporite pentru prefecți. Cabinetul Ungureanu își propune "reorganizarea serviciilor publice deconcentrate prin transferul de atribuții către autoritățile publice locale și preluarea atribuțiilor de control, monitorizare și inspecție de către prefect".
– Noi drepturi pentru minorități în ceea ce privește utilizarea limbii materne în relațiile cu serviciile publice deconcentrate.
– Dezvoltarea sistemului de probațiune, prin promovarea legilor relevante pentru sistemul de probațiune din perspectiva pregătirii implementarăii noului Cod Penal.
– Sprijinirea Republicii Moldova în politica externă. Guvernul va promova și sprijini acțiunile și aspirațiile europene ale Republicii Moldova (negocierile pentru Acordul de Asociere și Zona Aprofundată de Comerț Liber, operaționalizarea dialogului pe vize) în Vecinătatea Estică.
– "Stimularea și amplificarea unei noi dinamici a relațiilor bilaterale cu Federația Rusă și Ucraina".,
– "Stimularea și dezvoltare lecturii publice, prin garantarea accesului liber, gratuit și nelimitat la documentele aflate în biblioteci prin programul Biblionet".
– "Reglementarea rolului, responsabilităților și interacțiunea cu școala a consiliilor de elevi".
– Sprijinirea creării unor produse bancare de creditare pentru studenți.
– Reabilitarea taberelor școlare și adaptarea lor la standardele UE, în fiecare județ, prin parteneriate public-private.
– Dezvoltarea educației fizice și a sportului în școli, stabilirea unor sisteme de competiții la nivel local, regional și național.
– Menținerea României printre primele 15 națiuni ale lumii la Jocurile Olimpice – Londra 2012, precum și obținerea unor rezultate de prestigiu la Campionatele Mondiale și Europene în anul 2012.
Măsuri implementate:
Una din puținele realizări ale Guvernului MRU poate fi notată o reprezint reîntregirea parțială a salariilor funcționarilor publici, tăiate în 2010 de cabinetul Boc 2, cu 8 % în iunie 2012 și 7,4 % în decembrie același an. Această măsură a fost luată de guvernul MRU în luna aprilie 2012 și a fost aplicată de următorul executiv, Cabinetul Victor Ponta.
Măsura aceasta survine după ce, în ianuarie 2011 prima reîntregire a salariilor bugetarilor a fost făcută de cabinetul anterior, respectiv Emil Boc 2, care a redat înapoi personalului din instituțiile publice 15 %.
În data de 27 aprilie 2012, opoziția inițiază o nouă moțiune de cenzură trece în Palament, iar Cabinetul MRU este al doilea Guvern din istoria României care pică în urma unei moțiuni de cenzură, după predecesorul său Emil Boc.
Concluzii
România după ’89 a trecut printr-o perioadă dificilă, schimbările și conflictele politice, lipsa continuității în actul de guvernare, lipsa realizării reformelor din administrația publică si-au pus amprenta asupra societății românești.
Tranaziția de la sistemul comunist la cel capitalist a fost anevoioasă, greoaie și de lungă durată.
În primii 10 ani de după revoluție, cabinetele aflate la conducerea executivului din România au fost preocupate mai mult de realizarea tranziției la economia de piață, și mai puțin de reforma administrativă.
Cea de-a doua perioadă (2000 – 2012) este caracterizată de provocările cu care se confrunta societatea în general, respectiv globalizarea și europenizarea. Astfel, guvernele României au acordat o importanță deosebită procesului de aderare la NATO, și procesului de pre și post aderare la UE.
În acest sens au fost realizate o serie de schimbări la nivel legislativ și instituțional.
Printre realizările și reformele înregistrate în această perioadă, se numără:
– din punct de vedere economic: trecerea la economia de piață prin liberalizarea prețurilor și a schiburilor de mărfuri și servicii;
– din punct de vedere strategic: aderarea la NATO (2004) și UE (2007);
– din punct de vedere administrativ: realizarea descentralizării administrative, reforma funcției publice, reorganizarea sistemului administrației publice centrale.
Toate acestea, împreună cu multe altele începute și/s-au finalizate sau aflate în implementare pot schimba societatea românească, însă pentru asta România are nevoie de o schimbare a mentalității, de o strategie pe termen lung și de continuitate. Cu alte cuvinte, realizarea cu adevarat a reformelor de care România are nevoie, lăsând la o parte interesele politice și cele personale.
Printre reformele de care România post-decembristă are nevoie se numără:
– reducerea birocrației și a corupției din sistemul public românesc,
– reformarea Funcției Publice, prin depolitizarea acesteia, schimbarea sistemului de recrutare și selecție, motivarea funcționarilor publici, schimbarea sistemului de avansare în carieră pe bază de performanțe, asigurarea continuității la nivel de management al instituțiilor publice și elaborarea unei strategii de personal pe termen lung,
– realizarea și implementarea de strategii de interes general pe termen lung, de exemplu contrucția de drumuri și autostrăzi, investiții în domenii strategice.
Bibliografie:
Geert Bouckaert, B. Guy Peters, Koen Verhoest , 2010, The Coordination of Public Sector Organizations, Palgrave Macmillan;
Lucica Matei, Corina Lazăr, 2012, Changement organisationnel dans les institutions publiques centrales: Cas de la Roumanie, PAF, Germany;
Lucica Matei, 2006, Management public, ediția a 2-a, Editura Economică, București;
Ani Matei, 2010, Les Transferts de Compétences Vus Depuis la Romanie, autor, Chapitre 3, in ”Les transferts de compétences aux collectivites territoriales: aujourd`hui et demain?”, Pavia, M.L. (ed.), Ed. L`Harmattan, Paris, Franța;
Ani Matei, 2003, Analiza sistemelor administrației publice, Editura Economică, București;
Marius Profiroiu, 2002, “Accelerarea Reformei Administrației Publice”, Revista Transilvană de Științe Administrative, VIII, 2002, pp. 13-23.
Legislație:
Constituția României aprobată în 1991 și revizuită în 2003,
Legea 69/1991 privind administrația publică locală, republicată în 1996
Legea 215/2001 privind administrația publică locală
Legea 339/2004 – legea cadru a descentralizării
Legea 37/1990 privind organizarea și funcționarea guvernului
Legea 90/2001 privind organizarea și funcționarea guvernului
Legea 188/1999 privin statutul funcționarilor publici
Hotărârea Guvernului 1006/2001 pentru aprobarea Strategiei Guvernului privind accelerarea procesului de reformă a administrației publice + varianta actualizată din 2004
Strategia Guvernului privind Accelerarea Reformei în Administrația Publică (2007 – 2013)
Alte surse bibliografice:
Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), Academia Română, Institutul de Lingvisticã “Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012
Surse electronice: http://www.gov.ro; http://www.ramp.ase.ro; http://www.gandul.info; http://www.anfp.gov.ro; http://www.zf.ro; http://www.fonduri-structurale.ro; http://www.avocatnet.ro/content; http://www.anamob.ro; http://www.adevarul.ro; http://www.wikipedia.org; http://www.ziare.com; http://www.sferapoliticii.ro; http://mineriada.net
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Procese Evolutive ale Managementului Public (ID: 145158)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.