Probleme Intampinate de Turcia In Procesul de Aderare la Uniunea Europeana

Economie

Probleme Intampinate de Turcia In Procesul de Aderare la Uniunea Europeana

Byadmin ianuarie 1, 2024

Probleme întâmpinate de Turcia în procesul de aderare la Uniunea Europeană

Introducere

Capitolul 1. Scurt istoric al relațiilor Turcia-Uniunea Europeană

1.1. Fundamentele politice ale Republicii Turcia

1.2. Anii 1960-1999

1.3. Anii 2000

Capitolul 2. Probleme politice și culturale întâmpinate de Turcia în procesul de aderare la Uniunea Europeană

2.1. Politice

2.1.1. Cipru

2.1.2. Grecia

2.1.3. Problema armeană

2.1.4. Articolul 301

2.2. Culturale

2.2.1. Religia

2.2.2. Minoritățile

Capitolul 3. Probleme economice și sociale întâmpinate de Turcia în procesul de aderare la Uniunea Europeană

3.1. Economice

3.1.1. Stat etatist sau Stat privat?

3.2. Sociale

3.2.1. Populația

3.2.2. Drepturile și libertățile omului

3.2.2.1. Angajametul Turciei pentru respectarea Dreptului Internațional al Omului

3.2.2.2. Dreptul la viață

3.2.2.3. Tortura

3.2.2.4. Libertatea de exprimare

3.2.2.5. Discriminarea

3.2.2.6. Problema kurdă

Capitolul 4. Reacții publice

4.1. În Uniunea Europeană

4.2. În Turcia

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I

Scurt istoric al relațiilor Turcia-Uniunea Europeană

1.1. Fundamentele politice ale Republicii Turcia

Pentru a putea înțelege relațiile dintre Turcia și Uniunea Europeană, este esențial să aflăm începuturile modernizării Turciei.

Mustafa Kemal Ataturk cunoscut și sub denumirea de „părintele Turciei”, a fost un revolutionar ce a dus la întemeierea Republicii Turcia. A fost primul președinte al Turciei, iar reformele sale au ajutat la modernizarea acesteia.

„În octombrie 1927, printr-un discurs lung de șase zile al Partidului Poporului, Mustafa Kemal Ataturk și-a exprimat viziunea cu privire la obiectivele luptei națiunii, precum și în ceea ce privește scopul reformei continue.” Prin discursul său, acesta a atacat și foști eroi ai Razboiului de Independență, care deveniseră opozanți politici, potretizându-i ca „conservatori avizi de putere și periculoși.”

Diferitele reforme ale anilor 1920 și 1930, cât și justificarea lor ideologică, au ajuns să fie cunoscute sub denumirea de Kemalism. Kemalismul care a promis o revoluție socială pașnică, a fost un program destinat reformării instituțiilor politice și al dezvoltării unei economii naționale fără dominație străina, prin politici economice etatiste. „Eliminarea Sultanatului, abolirea Califatului, și declararea Republicii au fost urmate de reformarea alfabetului, modificări ale codurilor juridice și drept de vot pentru femei.”

Un lucru foarte important este faptul că în timpul lui Ataturk, nu s-a dezvoltat un sistem de pluripartidism, dar această idee a dat roade în următorii ani. „Acest sistem s-a înființat începând cu 1945. Acest an a fost urmat de două decenii marcate de apariția unor noi partide politice: Comitetul Uniunii și Progresului, Partidul Democrat, Partidul Democratic de Stînga, Partidul Liber, Partidul Justiției, Partidul Patria, Partidul Democrat Național, Partidul Populist, Partidul Prosperității etc. Din 1923 până în 1945 singurul partid politic a fost Partidul Popular Republican. În anii 1960 a reușit să se elibereze de o relație de simbioză cu statul, apoi fiind reprezentat de birocrație și elitele militare.”

1.2.Anii 1960-1999

Istoria relațiilor dintre Turcia și Uniunea Europeană este consistentă și arată o dorință de apropiere, dar și de integrare din partea Turciei în ceea ce privește Uniunea Europeană.

După cele zece membre fondatoare, Turcia a fost unul din primele state care a devenit „membru al Consiliului Europei la 9 august 1949.” Aceasta a fost de asemenea unul dintre „membrii fondatori ai Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD) în 1961.”

Relațiile dintre Turcia și UE se beazează pe Acordul de Asociere dintre cele două, așa numitul „Acordul Ankara, semnat la 12 septembrie 1963 și intrat în vigoare la 1 decembrie 1964.”

Turcia este și membru al „Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare în Europa (OSCE) încă de la începuturile acesteia în 1975”, când OSCE era o conferință și anume CSCE. Turcia a sprijinit în mod activ dezvoltarea și consolidarea OSCE, iar ca dovadă a importanței acestei organizații, Turcia „a găzduit în anul 1999 Summit-ul OSCE în Istambul”.

Turcia obține și statutul de membru asociat al Uniunii Europei de Est (UEO), „la Roma în 20 noiembrie 1992 alături de Islanda și Norvegia.” Ea va rămâne cu acest statut până în 2011 când UEO se desființează.

„Faza finală a relațiilor dintre Comunitatea Europeană și Turcia, sub „Acordul de Asociere de la Ankara” din 1963, a fost realizarea unei uniuni vamele între cele două. Această fază finală a intrat în vigoare la 31decembrie 1995.”

Un punct de cotitura în ceea ce privește perspectivele europene ale Turciei a fost „Summit-ul de la Helsinki din decembrie 1999, prin care Turciei i se oferea statutul de candidat oficial la Uniunea Europeană.”

1.3.Anii 2000

Între 1999 și 2004, Turcia s-a străduit să îndeplinească criteriile de la Copenhaga, „în special în ceea ce privește instituțiile stabile, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților.” Unul dintre cei mai importanți pași ai acestui proces a fost „semnarea protocolului privind eliminarea de facto a pedepsei cu moartea.”

„Consiliul European de la Copenhaga din 12-13 Decembrie 2002, a luat o decizie importantă cu privire la candidatura Turciei la Uniunea Europeană. S-a spus că negocierile vor începe în decembrie 2004 pe baza unui raport și a unei recomandări a Comisiei care, confirmă faptul că Turcia îndeplinește criteriile politice”.

Raportul Comisiei din 6 octombrie 2004 constituie baza deciziei Consiliului European de a începe negocierile cu Turcia.

„Consiliul European a decis începerea negocierilor cu Turcia din 3 octombrie 2005.” Odată cu această decizie, guvernului turc i-au fost puse două condiții: „o reformă juridică cuprinzătoare destinată să consolideze statul de drept și drepturile omului și semnarea adaptării protocolului Acordului Ankara, care extinde uniunea vamală cu Uniunea Europeană la toate noile state membre, inclusiv Republica Cipru.” În declarație, s-a afirmat în mod explicit faptul că Turcia, „prin semnarea Protocolului Adițional, nu recunoaște Republica Cipru prin orice mijloace.”

Ca urmare a deciziei Consiliului Uniunii Europene din decembrie 2006, „negocierile privind 8 capitole (1- Libera circulație a mărfurilor, 3- Dreptul stabilității și libertății de a presta servicii, 9-Servicii financiare, 11- Agricultură și Dezvoltare Rurală, 13-Domeniul pescuitului, 14-Politica de Transport, 29- Uniunea Vamală și 30-Relațiile Externe) nu pot fi deschise.”

De asemenea, nici un capitol nu poate fi închis provizoriu, pe motiv că „Turcia nu își asumă obligațiile ce decurg din Protocolul Adițional al Acordului de la Ankara și anume, poziția ei în raport cu Administrația grecilor ciprioți.”

În anul 2007, Franța a declarat că „nu va permite deschiderea negocierilor pe 5 capitole [11- Agricultură și Dezvoltare rurală (unul dintre cele 8 capitole blocate din cauza Protocolului Adițional), 17-Politică Economică și Monetară, 22-Politică regională și Coordonarea Instrumentelor Structurale, 33-Dispoziții Financiare și Bugetare și capitolul 34-Instituții] deoarece au fost considerate a fi direct legate de calitatea de membru a Franței.” Cu privire la capitolul 22, Franța a ridicat blocajul, iar acest lucru „a permis Consiliului General al Afacerilor al Uniunii Europene să deschidă acest capitol în cursul reuniunii sale din 25 iunie 2013.”

„În decembrie 2009, Cipru a înghețat 6 capitole de aderare turcești, inclusiv cele privind sistemul judiciar și Drepturile Fundamentale, Energie și, Educație și Cultură, arugumentând că Turcia trebuie să normalizeze în primul rând relațiile cu Cipru.” Rezultatul acestei acțiuni a Ciprului este faptul că „nici un capitol din cele 6 nu a fost deschis din iunie 2010.”

Turcia a subliniat faptul că atât în timpul contactelor instituționale cu Uniunea Europeană, cât și în timpul întâlnirilor cu reprezentanții statelor membre Uniunii Europene, „procesul de negociere tehnic nu ar trebui încetinit din motive politice.”

În 2007, Turcia a sustinut că scopul său este de a se conforma cu legislația Uniunii Europene până în 2013. Bruxelles-ul a refuzat să susțină acest lucru ca pe un termen de aderare la UE.

În urma represiunii Ankarei din data de 20 iunie 2013 asupra demnostranțiilor din Piața Taksim, Germania a înghețat discuțiile privitoare la aderarea Turciei la UE. Potrivit “Financial Times” oficialitățile turce au declarat că o astfel de mișcare ar putea întrerupe relațiile cu blocul.

Un sondaj Eurobarometru din septembrie 2013 ce a inclus țările membre UE, dar și țările candidate a arătat faptul că „Uniunea Europeană este văzută pozitiv de 43% din turci, în timp ce cu 6 luni în urmă, în martie 2013, aceasta era văzută pozitiv de 60% dintre turci.”

Întrebați despre încrederea pe care o acorda Uniunii Europene, 35% dintre turci au susținut că au încredere în UE, dar cu un an înainte 50% susțineau acest lucru.

În același sondaj, 29% dintre turcii intervievați și-au exprimat spijinul pentru o Constituție a Uniunii Europene, acesta fiind unul dintre cele mai scăzute nivele de sprijin pe o scară a celor intervievați.

Așadar, Turcia în lunga sa încercare de adeare la Uniunea Europeană, s-a lovit de diferite obstacole atât din partea instituțiilor UE, cât și din partea statelor membre ale Uniunii Europene. Pe langă aceste obstacole, prin analizarea Eurobarometrelor, putem avea și o imagine clară asupra părerilor cetățenilor turci care, o dată cu această lungă așteptare își pierd încrederea în Uniunea Europeană și își schimbă părerea cu privire la aceasta.

Capitolul II

Probleme politice și culturale întâmpinate de Turcia în procesul de aderare la Uniunea Europeană

2.1. Politice

În ceea ce privește problemele politice, Turcia, pe lângă problemele sale interne, s-a lovit și de o serie de dificultăți ce au legatură cu alte state ca Cipru, Grecia și problema aermeană.

Privitor la problemele interne, începând cu 1999 Parlamentul, Guvernul și Consiliul de Securitate Națională s-au străduit să adopte o serie de legi și să pună la punct mai multe cerințe ale Uniunii Europene.

2.1.1. Cipru

Una dintre cele mai importante probleme cu care se confruntă Turcia în procesul său de aderare este Cipru.

După lungi negocieri desfășurate la Londra între Turcia, Grecia și Marea Britanie, în anul 1960 a fost creată Republica Cipru. Relația dintre Arhiepiscopul grec cipriot Makarios în poziția de președinte cu turc cipriotul Dr.Fazil Kucuk în poziția de vicepreșidinte a început curând să se destrame.

Sancțiunile impuse turcilor ciprioți precum și planul loviturii de stat din 1974 au dus la tensiuni mari, deși se poate spune că invazia de nord a reprezentat o oportunitate pentru Turcia de a echilibra lupta pentru putere. Ciprul a fost divizat în 20 iulie 1974 când Turcia, a ocupat o treime din insulă ca răspuns la dorința Atenei de a anexa Ciprul la Grecia.; Separarea celor două a avut loc concret în anul 1983, odată cu crearea Republicii Turce a Ciprului de Nord. Turcia a fost singura țară care a recunoscut noul stat format, iar acest lucru i-a făcut pe ceilalți să interpreteze acest fapt ca o dorință de expansiune a Turciei în regiune. „Acest lucru a fost făcut în mod explicit când guvernul din Cipru a fost restaurat, iar trupele turcești nu au plecat din regiune.”

Problema cu Cipru a dominat relațiile Turcia-Uniunea Europeană începând din 1999. Această problemă a fost discutată în mod regulat cu autoritățile turcești în anii de după 1999, ca parte a dialogului politic îmbunatățit pe diverse structuri. „În mai multe rânduri, guvernul turc și-a exprimat sprijinul față de eforturile de a găsi o soluție globală pentru problema Ciprului, prin continuarea misiunii Secretarului General al ONU de bune oficii.” Cu toate acestea, în practică, „până în 2003, acest sprijin a variat și a fost dificil, în a discerne o pnța Atenei de a anexa Ciprul la Grecia.; Separarea celor două a avut loc concret în anul 1983, odată cu crearea Republicii Turce a Ciprului de Nord. Turcia a fost singura țară care a recunoscut noul stat format, iar acest lucru i-a făcut pe ceilalți să interpreteze acest fapt ca o dorință de expansiune a Turciei în regiune. „Acest lucru a fost făcut în mod explicit când guvernul din Cipru a fost restaurat, iar trupele turcești nu au plecat din regiune.”

Problema cu Cipru a dominat relațiile Turcia-Uniunea Europeană începând din 1999. Această problemă a fost discutată în mod regulat cu autoritățile turcești în anii de după 1999, ca parte a dialogului politic îmbunatățit pe diverse structuri. „În mai multe rânduri, guvernul turc și-a exprimat sprijinul față de eforturile de a găsi o soluție globală pentru problema Ciprului, prin continuarea misiunii Secretarului General al ONU de bune oficii.” Cu toate acestea, în practică, „până în 2003, acest sprijin a variat și a fost dificil, în a discerne o poziție clară cu privire la problema Ciprului.”

Guvernul turc s-a dovedit activ și constrctiv în eforturile sale de a găsi o bună soluție pentru Cipru. „La sfârșitul lunii martie 2004, la invitația Secretarului General al ONU, prim-ministrul turc a participat alături de omologul său din Grecia la negocierile din Bürgenstock cu ambele comunități cipriote.” Turcia a susținut planul prezentat de Secretarul General al ONU denumit „Planul Annan”, care viza o restructurare și reunificare a Republicii Cipru. Acesta a fost susținut de „65% dintre turcii ciprioți și doar 24% dintre grecii ciprioți.”

Ciprul devine membru al Uniunii Europene în anul 2004. După aderarea la Uniunea Europeană, Turcia a devenit mai limitată în ceea ce privește presiunile făcute asupra grecilor ciprioți deoarece, a devenit conștientă de faptul că Cipru și Grecia au puterea de a influența și alte state membre ale Uniunii Europene.

„Consiliul European a decis începerea negocierilor cu Turcia din 3 octombrie 2005.” Guvernului turc i-au fost puse două condiții, una dintre ele fiind cea de a „extinde uniunea vamală cu Uniunea Europeană la toate noile state membre, inclusiv Republica Cipru.” Turcia a explicat că nu acceptă orice condiții în ceea ce privește Republica Cipru. Ca urmare a acestui fapt, decizia Consiliului Uniunii Europene din decembrie 2006 a fost ca „negocierile privind 8 capitole (1- Libera circulație a mărfurilor, 3-Dreptul stabilității și libertății de a presta servicii, 9-Servicii financiare, 11-Agricultură și Dezvoltare Rurală, 13-Domeniul pescuitului, 14-Politica de Transport, 29-Uniunea Vamală și 30-Relațiile Externe) nu pot fi deschise.”

În noiembrie 2009, vicepremierul turc Cemil Çiçek a declarat că Turcia nu ar trebui să fie forțată să aleagă între Uniunea Europeană și turcii ciprioți deoarece „alegerea Turciei va fi întotdeauna aceea de a sta alături de turcii ciprioți și toată lumea ar trebui să înțeleagă acest lucru.”

2.1.2. Grecia

Relația dintre Grecia și Turcia a fost pentru o mare perioadă din istoria lor una dificilă. Se poate spune că această istorie dificilă dintre cele două, are la bază modul în care aceste state s-au format. „Grecia a facut parte din Imperiul Otoman sub un sistem folosit pentru a proteja diferitele minorități religioase.”

În ceea ce privește relația acestor două state cu Uniunea Europeană, motivul principal al neînțelegerii dintre acestea este Cipru. Securitatea și stabilitatea Ciprului ar avea ca efect direct securitatea asupra Mediteranei. Mediterana este punctul de întâlnire al „Mării Negre și Mării Caspice, precum și o cale de acces pentru conductele de petrol din Irak.” Așa cum am discutat anterior (vezi subcapitotlul 2.1.1.Cipru), relația dintre Grecia și Turcia în ceea ce privește Cipru a avut suișuri și coborâșuri, încercări de rezolvare ale situației și eșecuri ce nu au dus nici până în prezent la o rezolvare totală a problemelor.

În ultimii ani, relațiile dintre Grecia și Turcia s-au îmbunătățit, principalul motiv fiind „atitudinea de susținere a guvernului grec față de eforturile Turciei de aderare la Uniunea Europeană.” Multe probleme însă nu au fost pe deplin rezolvate și vor rămâne permanente surse de conflict.

Eforturile de apropiere dintre cele două state nu au încetat să apară. Una din încercările de apropiere a fost „procesul Devos, făcut în 1988.” Acest proces era unul de „reconciliere, apropiere între Grecia și Turcia, realizat între prim-ministrul grec Andreas Papandreou și prim-ministru turc Turgut Özal.”

Problema aderării Turciei la Uniunea Europeană a fost controversată în Grecia, sondajele de opinie sugerând că „doar 25% dintre greci cred că Turcia are un loc în Uniunea Europeană.” Fostul prim-ministru grec Kostas Karamanlis a declarat în decembrie 2006 că „aderarea Turciei la Uniunea Europeană poate fi bazată doar pe respectare deplină; aderare deplină.”

În anul 2005 Comisia Europeană a făcut referire la relațiile dintre Turcia și Grecia ca „continuând să se dezvolte armonios” în timp ce citau și o „piedică importantă a progresului datorită intențiilor de forma casus belli asupra granițelor apelor teritoriale.”

Procesul apropierii dintre cele două state „a dus la crearea de mecanisme de eficientizare ale relațiilor, precum și un număr crescut de contacte și vizite la nivel înalt.” În acest context, „vizita prim-ministrului turc Erdoğan în Grecia din 6-8 mai 2004, a constutit prima vizită oficială a unui premier turc în ultimii 16 ani.” În același timp, vizita „prim-ministrului grec Karamanlis din 23-25 ianurie 2008, a constituit prima vizită oficială după o pauză de 49 de ani.”

Grecia și Turcia nu au reușit să își rezolve toate problemele de-a lungul timpului, dar fac sacrificii pentru îmbunătățirea relațiilor din ele.

2.1.3. Problema armeană

În 2004, ministrul de externe francez Michel Barnier a declarat faptul că Turcia trebuie să recunoască „masacrele sistematice ale armenilor din 1915 ca un genocid.” Deși Franța nu a stabilit această recunoaștere ca o condiție pentru intrarea Turciei în Uniunea Europeană, ministrul de externe francez a susținut că Franța va ridica această problemă în timpul negocierilor.

Și președintele Parlamentului European ales în 2012, Martin Schultz a declarat că recunoașterea masacrelor din 1915 ca genocid ar trebui să fie o condiție prealabilă pentru Turcia.

„Guvernul Turciei respinge o astfel de condiție pentru aderarea la Uniunea Europeană și nu o acceptă ca parte a criteriilor de aderare.”

În 2006, Parlamentul European a votat împotriva propunerii de adăuga, în mod oficial, problema armeană ca un criteriu de aderare pentru Turcia. O propunere similară a grecilor și grecilor ciprioți a fost respinsă în 2011 de Parlamentul European.

2.1.4. Articolul 301

Articolul 301 al Codului Penal turc prevede că: „o persoană care insultă în public națiunea turcă, statul Republicii Turcia sau Adunarea Națională a Turciei se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni până la 2 ani.”

Uniunea Europeană a criticat într-o deosebită măsură această lege în septembrie 2005, când a avut loc procesul romancierului Orhan Pamuk. Acesta a făcut comentarii asupra faptului că „trebuie recunoscute evenimentele ce au dus la moartea a 30.000 de kurzi și a un milion de armeni.”

Comisarul pentru extindere Olli Rehn și membri ai Parlamentului European au denumit acest caz „regretabil”, „cel mai nefericit” și „inacceptabil.”

La trei luni după ce cazul a fost abandonat, ministrul afacerilor externe al Turciei, Abdullah Gül, a indicat faptul că Turcia ar putea abandona sau modifica articolul 301, afirmand că „ar putea fi nevoie de o nouă lege.”

În septembrie 2006, Parlamentul European a solicitat eliminarea legilor , cum ar fi articolul 301, „care amenință normele europene de vorbire liberă.”

La „30 aprilie 2008 legea a fost reformată.” Conform reformei, acum este o crimă să se insulete în mod explicit „națiunea turcă.” „Deschiderea în instanță a cazurilor care au la bază articolul 301 necesită aprobarea Ministerului de Justitie, iar pedeapsa maximă a fost redusă la 2 ani.”

2.2. Culturale

Cultura turcă combină o gamă diversă și eterogenă de elemente care au fost derivate din diferite culturi. Diferitele culturi se trag din: „ regiunea estului Mediteranei, tradiții asiatice europene, caucaziene și central sud-estice.” Astăzi Turcia este o țară transcontinentală care se întinde atât în Europa cât și în Asia.

În primii ani ai Republicii (Turcia a fost declarată republică în 1923), „guvernul a investit o mare parte din resurse în arte plastice, cum ar fi: pictura, sculptura și arhitectura.” Acest lucru a fost realizat atât ca un proces de modernizare, cât și cu scopul de a crea o identitate culturală. Din cauza diferiților factori istorici care definesc identitatea turcă, „cultura Turciei combină eforturile clare de modernizare și occidentalizare întreprinse în grade diferite începând de la 1700, cu o dorință simultană de menținere a valorilor religioase și istorice tradiționale.”

După Primul Război Mondial, Republica Turcia a adoptat o abordare unitară care a obligat diferitele culturi din interiorul frontierelor sale să se amestece între ele, „cu scopul de a produce identități naționale și culturale turcești.” Acest amestec, în loc să producă o omogenizare culturală, a adus în schimb la mai multe nuanțe de gri, cum ar fi culturile tradiționale musulmane din Anatolia care se ciocnesc cu modernitatea orașului Istambul și la nivel larg cu Occidentul.

2.2.1. Religia

Dacă unele surse afirmă faptul că „99% din populația Turciei este musulmană”, altele afirmă că numărul acestora este puțin mai mic și anume „96,4%”.

Majoritatea musulmanilor din Turcia sunt suniți fiind în „proporție de aproximativ 72%, iar alevii aparținând unei forme de confesiuni șiite, reprezintă aproximativ 25% din populația musulmană.” De asemenea, există o comunitate numită „Twelver Shia, care este formată din aproximativ 3% din populația musulmană” a Turciei. Creștinii și evereii din care se alcătuiește populația nemusulmană, „reprezintă 0,2% din populația totală.”

Oficial, Turcia este un stat laic iar predarea practicilor religioase în școlile publice a fost un subiect controversat. Cererea Turciei de aderare la Uniunea Europeană a fost divizată, iar unele state membre au întrebat dacă o țară musulmană s-ar putea integra fără probleme. La rândul lor, politicienii turci au acuzat aceste state că favorizează un „club creștin.”

Constituția Turciei prevedere libertatea la religie, iar Turcia este de asemenea și parte la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Turcia are un guvern democratic și o puternică tradiție de secularism. Cu toate acestea, interpretarea statului turc asupra secularismului a dus la încălcări ale libertații religioase pentru uni dintre cetățenii săi nemusulmani. „Raportul Comisiei Statelor Unite privind Libertatea Religioasă Internațională din 2009, a plasat Turcia pe lista statelor urmărite alături de țări precum: Afganistan, Cuba, Federația Rusa și Venezuela.”

2.2.2. Minoritățile

Odată cu acceptarea Turciei ca și candidat oficial la Uniunea Europeană, au început și reformele pentru a atinge criteriile de la Copenhaga. Multe procese înscrise, care vizează drepturi etnice și lingvistice pentru minorități sunt condiționate și limitate.

Statutul minorităților din Turcia, a fost stabilit în 1923 prin Tratatul de la Lausanne, care definește minoritățile ca „baza fundamentală a religiei.” Acordul a precizat că drepturile pentru centățenii nemusulmani vor intra în responsabilitatea guvernului. S-a specificat faptul că acest acord are o poziție superioară față de legile turcești. Deși Tratatul de la Lausanne dă drept tuturor minorităților nemusulmane, Turcia a delimitat practic acordul cu armenii, evreii și grecii. Ankara respinge definiția minorității bazată pe limbă sau etnie, în schimb recunoaște doar religia ca o bază valabilă în conformitate cu Tratatul de la Lausanne.

Problema minoritățior reprezintă o dispută aprigă între Turcia și Uniunea Europeană, nefinalizată nici până în momentul de față.

Confuzia asupra definiției termenului de „minoritate” dintre Turcia și Uniunea Europeană provine în principal din faptul că Ankara vede criteriile UE ca pe o încercare de atentare a sferei de influență. Turcia consideră că nu este necesar să acorde statutul de minoritate persoanelor de origine etnică diferită, deoarece ele constituie deja națiunea turcă și se bucură de drepturi egale. Astfel, nemusulmanii sunt priviți ca minorități și sunt numiți, nu „turci”, ci „cetățeni turci.”

Deși drepturile lingvistice ale minorităților au fost acordate în conformitate cu articolul 39 din Tratatul de la Lausanne, Ankara nu a recunoscut pe deplin aceste drepturi cetățenilor turci de origine ( de exemplu kurdă), până la adoptarea pachetelor de reformă UE din perioada 2002-2003.

O altă latură a problemei este dilema Uniunii Europene asupra a ceea ce constituie o minoritate națională în politica internațională. Absența unui regim în ceea ce privește drepturile minorităților și un consens intern pe norme și practici în acest domeniu, atrage după sine scăderea credibilității Uniunii Europene din partea statelor ca Turcia. „Practicile de actualitate ale statelor membre variază de la mijloace constituționale și legale elaborate pentru protecția minorităților și participarea politică, la unitarism constituțional și negare categorică a faptului că există minorități naționale.”

O altă problemă care a adăugat complexitate relațiilor Uniunea Europeană-Turcia este că „ în timp ce în politica sa externă, Comunitatea Europeană/Uniunea Europeană răspândește conceptul de protecție pozitivă prin drepturi specifice ale persoanelor aparținând minorităților naționale, în agenda sa internă Comunitatea Europeană/Uniunea Europeană a continuat să promoveze protecția negativă prin principiul nediscriminării.”

Cu alte cuvinte, protecția minorităților nu a fost considerată de Uniunea Europeană ca fiind adecvată pentru utilizarea internă ci, dimpotrivă a fost privită ca un articol de export. De exemplu, în timp ce numai interzicerea discriminării este văzută ca un panaceu în Uniunea Europeană, „în politica sa internă, Turcia a fost sfătuită să adopte drepturi specifice, pozitive care permit membrilor minorităților să primească un tratament preferențial.”

Toate aceste lucruri au dus la o scădere reciprocă a încrederii, care în loc să unească mai tare Uniunea Europeană cu Turcia, le-au îndepărtat.

Capitolul III

Probleme economice și sociale întâmpinate de Turcia în procesul de aderare la Uniunea Europeană

3.1. Economice

Un motiv foarte important pentru cazul Turciei în ceea ce privește aderarea la Uniunea Europeană a fost poziția economică a țării. Deși în prezent, acest motiv a fost lăsat de domeniul trecutului, în prima fază a discuțiilor dintre Uniunea Europeană și Turcia, economia acesteia ar fi reprezentat un factor destabilizator pentru UE.

O cauză elementară a fluctuațiilor în economia turcă o reprezintă inechilibrul redistribuției averilor și reducerea cotei inflației. De exemplu, regiunea de Sud-Est a fost întotdeauna neglijată din motive politice, iar lipsa de dezvoltare a redus oportunitățile de investiții și astfel șomajului a crescut. Forța de muncă din mediul rural a fost mai mare decât orice altă forță de muncă, astfel și veniturile au fost mult mai mici, ceea ce însemnă că PIB-ul pe cap de locuitor era 4,260$, comparativ cu Grecia unde în același an 1990, acesta era de 10,960$.

O altă problemă este concurența și integrarea agriculturii turce pe piețele Uniunii Europene. „Sectorul agricol are aproximativ 26% din forța de muncă națională, dar aceasta reprezintă doar 9% din PIB.” Așadar, dimensiunea sectorului agricol și PIB-ului ar însemna fonduri mai mari alocate Turciei.

Turcia a suferit o transformare economică profundă începând cu anul 2001. „Aceasta a înregistrat o remarcabilă rată de creștere a PIB-ului între 2002 și 2011, cu o medie de aproximativ 6%.” Astfel, venitul pe cap de locuitor a crescut de la „3.500$ în 2002 la 10.500$ în 2011”.

Turcia a fost, de asemenea afectată de criza globală și de scăderea cererii externe și a fluxurilor internaționale de capital.

Turcia este pe locul 18 în clasamentul economiilor mondiale, „cu un PIB de aproximativ 800 de miliarde de dolari în 2012”.

În momentul de față, Turcia are brand-uri de mare consum în Europa, un exemplu fiind electrocasnicele BEKO. Aceste electrocasnice prezintă o tehnologie avansată cu un consum foarte mic după caz, de elergie sau apă. De exemplu, „Beko a lansat o mașină de spălat vase de înalta performanță, care utilizează o pompă de căldură și consumă cu 40% mai puțină energie decât oricare dintre concurenții săi de pe piața europeană”.

Profitând de Uniunea Vamală cu Uniunea Europeană, semnată în 1995, „Turcia a crescut producția industrială destinată exportului, și în același timp, beneficia de investiții străine din partea Uniunii Europene.” În anul 2008, „exporturile Turciei au ajuns la 141,8 miliarde de dolari.”

Potrivit revistei Forbes, Istambulul a avut un total de 37 de miliardari în 2013, situându-se pe locul 5 după: Moscova-84 de miliardari, New York-62 de miliardari, Hong Kong-43 de miliardari și Londra-43 de miliardari.

Deschiderea discuțiilor privind capitolul aquis-ului Politicii Economice și Monetare ale aderării Turciei erau așteptate să înceapă în iunie 2007, dar au fost blocate de către Franța. Președintele Franței Nicholas Sarkozy spunea „Turcia nu are ce căuta în Europa”. Se spera că odată cu pleacarea acestuia de la putere, capitolele vor fi deblocate.

Așadar, putem obeserva că deși în trecut economia slabă a Turciei reprezenta o problemă, în prezent economia puternică a Turciei se pare că reprezintă din nou o problemă având în vedere ceea ce a facut Franța.

3.1.1. Stat etatist sau Stat privat?

Etatismul este „teoria conform căreia rolul statului este primordial în organizarea și administrarea vieții economice și sociale”.

În 1931, Partidul Popular Republican a adoptat etatismul ca strategie oficială economică. În conformitate cu acest program, întreprinderile individuale și-au păstrat rolul fundamental în economie, dar intervenția activă a guvernului a fost necesară pentru a stimula bunăstarea națiunii și prosperitatea statului. Partidul Popular Republican a declarat că „etatismul a fost un drum intermediar între capitalism și socialism”. În practică, etatismul implică promovarea industrializării prin intermediul unor planuri de cinci ani și crearea de întreprinderi publice.

După cel de-al doilea Război Mondial, toate partidele politice au susținut etatismul, însă după 1980, reorientarea bruscă a politicilor economice ale Turciei a inclus o repudiere a doctrinei etatismului. La mijlocul anilor 1990, îndatorarea guvernamentală a dictat o reducere rapidă a angajamentelor economice ale statului.

Un instrument important al etatismului pentru a înainta viitoare politici guvernamentale îl reprezintă companiile cu capital de stat, cu varii forme de organizare, dar în toate cazurile guvernul deține cel puțin 50% din cota de acțiuni a fiecărei dintre aceste companii. Întreprinderile de stat economice sunt stabilite de către guvern, și fiecare are un consiliu care reflectă dreptul de proprietate asupra acestor întreprinderi particulare. Acestea combină reprezentanți ai guvernului, care conduc întreprinderea și interesele private. Din cadrul acestor întreprinderi fac parte: transportul național, comunicațiile, întreprinderi energetice etc.

Două sfere interconectate ale societăților moderne ca economia și politica, în cele mai multe dintre cazuri se influențează reciproc. Fiecare decizie economică, se ia în urma unei decizii politice, iar fiecare act economic se manifestă în societate.

3.2. Sociale

3.2.1. Populația

Populația Turciei în continuă creștere, reprezintă și ea o problemă în ceea ce privește aderarea la Uniunea Europeană. Odată cu intrarea sa în UE, datorită numărului său mare de locuitori, Turcia s-ar afla în cadrul Parlamentului European pe locul doi ca număr de membri. Previziunile demografice indică faptul că populația Turciei o va depăși pe cea a Germaniei până în anul 2020. În acest fel, Turcia ar putea obține numărul maxim de membri în Parlamentul European.

Populația Turciei se află în continuă creștere de zeci de ani, iar dacă aceasta ar intra în Uniunea Europeană, Istambulul ar deveni cea mai mare metropolă din UE.

3.2.2. Drepturile și libertățile omului

Drepturile și libertățile oamenilor reprezintă o problemă cu o importanță majoră pentru negocierile cu Uniunea Europeană. Dreptul la viață, tortura, libera exprimare, discriminarea, problema kurdă însumează o reală problemă ce trebuie rezolvată, deoarece deși au fost luate măsuri, nu au fost puse în practică așa cum ar fi trebuit.

3.2.2.1. Angajametul Turciei pentru respectarea Dreptului Internațional al Omului

Republica Turcia și-a luat diverse anjagamente în ceea ce privește drepturile omului, unele dintre ele ca: „dreptul la viață, dreptul la libertatea persoanei și dreptul la proprietate”, fiind înscrise chiar în Constituția din 1982.

„Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost semnată în 1949.”

Convenția Europeană a Drepturilor Omului (semnată în 1954), plasează Turcia sub juristdicția Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO). „În 1987, Turcia a acceptat să aplice individual la CEDO și în 1990 a recunoscut juristdicția obligatorie a Curții Europene a Drepturilor Omului în temeiul articolului 46 din CEDO.”

„Între 1 noiembrie 1998 și 31 decembrie 2008, CEDO a primit 24,945 de aplicații din Turcia. CEDO a declarat 2237 de cazuri admisibile și 13615 inadmisibile.”

CEDO a primit nouă reclamații cu privire la cazuri de interzicere a partidelor politice de către Curtea Constituțională a Turciei. În toate aceste cazuri, Curtea Europeană a fost împotriva acestor decizii și a găsit Turcia vinovată pentru încălcarea articolelor 10 (libertatea de exprimare) și 11 (libertatea de asociere) din Convenția Europeană.

Turcia a fost amendată cu sume mai mari sau mai mici de CEDO pentru încălcarea drepturilor omului și de asemenea a plătit daune persoanelor cărora le-a încălcat drepturile. Un exemplu veritabil este Leyla Zana care a fost închis în 1994 pentru un motiv fictiv, cel adevărat fiind faptul că a vorbit în limba kurdă în public, în timpul jurământului parlamentar. În 2005, guvernul turc l-a despăgubit cu o sumă în valoare de 9000 euro și in 1995 a fost distins cu Premiul Saharov de către Parlamentul European.

În octombrie 2009, Comisia Europeană cu privire la extinderea Uniunii Europene în ceea ce privește Turcia, atestă unele progrese privind respectarea legislației internaționale privind drepturile omului. Cu toate acestea, punerea în aplicare a unor hotărâri CEDO necesită modificări legislative lucru remarcat de mai mulți ani. Sunt necesare eforturi pentru a îmbunătățirea cadrului instituțional în domeniul drepturilor omului, în special în ceea ce privește înființarea unei instituții independente pentru drepturile omului și a unui mediator.

3.2.2.2. Dreptul la viață

Dreptul la viață poate fi amenințat și de alte mijloace decât pedeapsa cu moartea. În anii 1990 au existat foarte multe cazuri de execuții extrajudiciare, asasinate politice de autori neindentificați și cazuri de dispariții.

Pedeapsa cu moartea nu a mai fost pusă în practică din 1984, pedeapsa pentru infracțiunile pe timp de pace a fost abolită din 2002 și pentru toate infracțiunile în 2004. Aceasta sentința a fost schimbata cu închisoarea pe viață. În conformitate cu articolul 9, legea 5275, deținuții sunt tinuți în celule individuale, în închisori de înaltă securitate și li se permite ieșirea în curte o ora pe zi.

În 1990, „Amnesty International” a publicat primul raport privind execuțiile extrajudiciare din Turcia. În anii precedenți această problemă a devenit mai gravă. Fundația pentru Drepturile Omului din Turcia a determinat cifre uimitoare privind execuțiile extrajudiciare în Turcia pentru anii 1991-2001.

Încălcările în masă ale drepturilor omului în regiunile din est și sud-est din anii 1990 din Turcia au luat forma disparițiilor forțate și crimelor făcute de autori necunoscuți față de care statul nu și-a arătat nici dorința de a le rezolva. Sute de persoane au fost ucise de atacatori necunoscuți. Multe dintre aceste persoane au fost lideri sau au avut funcții de răspundere în comunitatea kurdă (medici, avocați, profesori, lideri politici, jurnaliști, activiști pentru drepturile omului sau oameni de afaceri). În 2009, Asociația Drepturilor Omului a declarat că până la sfârșitul anului 2008, un total de 2949 de persoane au fost ucise de către autori necunoscuți și 2308 de persoane au devenit victime ale execuțiilor extrajudiciare.

În Turcia, campania militară împotriva separatiștilor kurzi din Anatolia de Est a fost însoțită de numeroase dispariții, care au dat naștere hotărârilor luate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În anii 1980 nu au fost doar cazurile de dispariție, ci și un număr mare de decese în custodie.

În 1998, grupul de lucru al ONU pentru disparțiile forțate sau involuntare a emis un raport în urma vizitei în Turcia a doi membri ai grupului. Acesta susținea că cele mai multe dispariții au avut loc în provinciile din sud-estul Anatoliei.

3.2.2.3. Tortura

Utilizarea torturii la scară largă și sistematică în Turcia, a fost observată pentru prima dată de „Amnisty International” după lovitura de stat din 1971. Până în 2002, organizația a continuat să vorbească despre tortura sistematizată din Turcia. Günter Verheugen, comisarul pentru Extinderea Uniunii Europene a mers în Turcia în septembrie 2004 și a susținut că tortura nu mai este practică sistematică în Turcia. Asociația pentru Drepturile Omului (HRA) a protestat împotriva acestei evaluări și a arătat ultimele cifre și definiții ale torturii sistematizate către Comitetul European pentru prevenirea Torturii și către Comitetului ONU împotriva torturii.

Din 2005, incidentele de tortură par să fie în creștere. Potrivit unui raport din 2009, numărul cazurilor de tortură și tratamente cu cruzime raportate în primele șase luni ale anului 2008 au depășit numărul raportat în prima jumătate a anului 2007. HRP (Human Rights Presidency) a raportat că, în prima jumătate a anului 2008, 178 de persoane au raportat tratament crud și 26 au raportat tortura, de la 79 de rapoarte de tratament crud și 17 rapoarte de tortură în aceeași perioadă din 2007.

În raportul unde se regăsesc progresele înregistrate în noiembrie 2008, Comisia Europeană a declarat că „numărul de cereri pentru ONG-uri care vizau tortura și relele tratamente a crescut…”

În raportul anual din 2009, Amnesty International a declarat: „ Rapoartele de tortură și actele de maltratare au crescut în cursul anului 2008, în special în afara locurilor de detenție, dar și în secțiile de poliție și penitenciare.”

Caracteristici importante ale perioadei următoare intervenției militare din 12 septembrie 1980 au fost ignorarea dreptului la viață, creșterea cazurilor de tortură și decesele datorate torturii. Heft a publicat două rapoarte privind decesele în custodie și a prezentat o listă cu 419 de decese în custodie, cu o suspiciune că tortura ar fi fost motivul. Alte 15 de decese au fost atribuite grevei foamei, în timp ce neglijarea medicală a fost dată ca motiv pentru 26 de decese. Pe baza acestei liste Helmut Oberdiek a întocmit o listă revizuită pe 20 de ani și a concluzionat că în 428 de cazuri, tortura ar fi fost motivul pentru moartea deținuților.

În 2008 numai Fundația pentru Drepturile Omului a Turciei a raportat de 39 de decese în închisoare. În unele cazuri, a fost implicată tortura. În 2012, doi gardieni și un funcționar au primit închisoare pe viață pentru moartea prin tortură a activistului Engin Ceber, primul astfel de verdict din istoria Turciei.

De asemenea, Turcia a fost criticată în mod repetat și asupra condițiilor precare de detenție și, în special pentru că nu rezolva problema aglomerării. În 2008 acuzațiile de rele tratamente din penitenciare și din în timpul transferului au continuat. Izolarea unui mic grup a rămas o problemă în cadrul sistemului penitenciar pentru persoanele acuzate sau condamnate pentru infracțiuni motivate politic. Fundația pentru Drepturile Omului din Turcia a înregistrat 39 de decese în închisoare.

3.2.2.4. Libertatea de exprimare

Legea 765 (Codul Penal vechi), care a intrat în vigoare în martie 1926 a restricționat libertatea de exprimare, în ciuda mai multor amendamente. Legea 5237, care înlocuiește Codul Penal vechi de la 1 iunie 2005 a păstrat mai multe prevederi care limitează libertatea de gândire și de exprimare. O serie de legi speciale, cum ar fi Legea 5816 (infracțiunile împotriva memoriei Atatürk), legea presei și legea privind partidele politice au rolul de a limita libertatea de exprimare.

În anii 1970 și 1980 articolele 141 (membrii organizațiilor comuniste), 142 (propaganda comunistă sau separatistă) și 163 (membrii/propagandă pentru organizațiile anti-seculare) din legea 765 (codul penal al Turciei, TPC) au fost cel mai frecvent utilizate să pedepsească opoziția pașnică. La 12 aprilie 1991, legea 3713 privind lupta împotriva terorismului a intrat în vigoare. Se elimină aceste dispoziții, dar se păstrează o parte din articolul 142 la articolul 8. Jurnaliști, politicieni, apărători și sindicaliști ai drepturilor omului au fost condamnați în temeiul acestei dispoziții, de multe ori, pur și simplu pentru că au folosit cuvântul "Kurdistan".

După ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat în 100 de cazuri încălcarea articolului 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, au fost aduse unele modificări legislației. Unul dintre articolele modificate, este și articolul 301 despre care am discutat anterior.

În ceea ce privește obicția de conștiință, Turcia, Belarus și Azerbaidjan sunt singurele țări europene care nu au introdus în legislația lor obiecția de conștiință.

Din 1989, 74 de persoane au refuzat să efectueze serviciul militar obligatoriu în Turcia. Certificatele care atrag atenția mass-media sau articolele publicate despre refuzul lor de a îndeplini serviciul militar pot fi, de asemenea, pedepsite cu închisoare între șase luni și doi ani în conformitate cu articolul 318 din Codul Penal turc pentru "alienanță oamenilor din forțele armate".

3.2.2.5. Discriminarea

Discriminarea a fost prezentă în cazul femeilor, copiilor, sexualității, religiilor, cetățenilor cu dezabilități și de asemenea o formă importantă a acesteia a fost rasismul.

În anii 1930, datorită lui Ataturk, Turcia a devenit una dintre primele țări care oferea drepturi politice depline femeilor. Printre altele, acestea aveau dreptul de a alege și de a fi alese la nivel local (din 1930) și la nivel național din 1934.

Articolul 10 din Constituția turcă interzice orice fel de discriminare, în întreprinderi de stat sau private, pe motive de sex. Cu toate acestea, reprezentarea femeilor în organismele politice și decizionale este scăzută.

Din 1985, femeile din Turcia au dreptul de a exercita în mod liber avorturi în primele 10 săptămâni de sarcină, precum și dreptul de a lua contraceptive plătite de Securitate Socială. Modificările Codului Civil din 1926 au dat dreptul femeilor de a iniția și de a obține un divorț, un drept încă nerecunoscut în Malta, țară membră UE.

Cu toate astea, în regiunile din estul și sud-estul Anatoliei, femeile încă se confruntă cu violența domestică, căsătorii forțate și așa numitele crime de onoare. Pentru a combate acest lucru, guvernul și diverse fundații sunt angajate în campanii de educare în sud-estul Anatoliei pentru a îmbunătății rata de alfabetizare și educație la nivelul femeilor.

În anul 2008, criticii au subliniat faptul că Turcia a devenit o piață importantă pentru femei străine care sunt aduse cu forța de către mafia internațională, să lucreze ca sclave sexuale, în special în orașele mari și turistice.;

În ceea ce privește copiii, munca pe care aceștia o depun nu a fost încă eliminată. În ciuda progresului guvernului în eliminarea muncii copilului și formelor sale cele mai grave, copiii continuă să se implice în activități agricole. În 2013, Departamentul Muncii al SUA a raportat că 2,6% (corespunzător la aproximativ 320.000 de copii) de copii cu vârsta între 5-14 se regăsesc în sectorul muncii, și că 57% dintre ei se găsesc în sectorul agricol, cu 15% în sectorul industrial și 27% în servicii. Chiar dacă munca acestor copii este sezonieră, motivul se datorează faptului că întreprinderile agricole cu o forță de muncă limitată nu sunt supuse legii guvernului.

Relațiile sexuale între persoanele de același gen adulte nu sunt interzise în Turcia. Pe de altă parte, Codul Penal a formulat vag o serie de interdicții privind „exhibiționismul public” și „infracțiunile contra moralității publice”, care sunt uneori folosite pentru a discrimina comunitățile homosexuale.

Homosexualii au dreptul de a fi scutiți de serviciul militar, în cazul în care solicită acest lucru. Acest lucru este posibil în cazul în care starea lor de sănătate este verificată prin teste medicale și psihologice.

La 21 mai 2008, Human Rights Watch a publicat un raport de 123 de pagini, în care se poate observa o istorie lungă și continuă a violenței și abuzului bazate pe orientarea sexuală și identitatea de gen în Turcia. Human Rights Watch a efectuat mai mult de 70 de interviuri pe o perioadă de trei ani, documentarea despre cum bărbații homosexuali și transsexuali se confruntă cu bătăi, furturi, hărțuirea poliției, și amenințarea cu crime. Interviurile expuse, arată, de asemenea, în cazul lesbienelor violență fizică și psihică. Femeile și fetele bisexuale se confruntă cu familiile lor. Human Rights Watch a constatat că, în cele mai multe cazuri, răspunsul autorităților este inadecvat, dacă nu, inexistentă.

În privința cetățenilor cu dezabilități, Convenția Națiunilor Unite privind drepturile persoanelor cu handicap a fost semnată de Republica Turcă la 30 martie 2007. Convenția a fost discutat în TBMM (Adunarea Națională a Turciei) la 8 mai 2008 și a fost ratificată la 3 decembrie 2008.

Într-un caz particular, un grup de pentru persoanele cu dizabilități mintale numit Mental Disability Rights International a criticat tratamentul bolnavilor mintal într-un raport numit "În spatele ușilor închise: încălcări ale drepturilor omului în instituțiile psihiatrice, orfelinatele și centrele de reabilitare din Turcia".

În altă ordine de idei, analiștii au subliniat în anul 2010 faptul că rasismul și discursul de ură sunt în creștere în Turcia. Creștinii, de exemplu, trăiesc cu frică de persecuție și suferă de legi discriminatorii care dau nonmusulmanilor dezavantaje în comparație cu majoritatea musulmană a țării.

Pe parcursul anului 2008 a existat o creștere a "infracțiunilor motivate de ură" în Turcia, care provin din rasism, naționalism și intoleranță. În ciuda prevederilor din Constituție și legilor, nu au existat condamnări pentru o infracțiune de ură până acum, fie din rasism sau discriminare. De la începutul anului 2006 un număr mare de crime au fost comise în Turcia împotriva minorităților etnice, religioase, a orientarii sexuale diferite sau a identității sociale sexuale. Articolul 216 din Codul Penal turc prevede o interdicție generală de a invita public persoane la ură și dezgust.

Una dintre principalele provocări cu care se confruntă Turcia, ce ține de domeniul ECRI (Comisia Europeană împotriva Rasismului și Intoleranței) se referă la nevoia de a reconcilia puternic sentimentul de identitate națională și dorința de a păstra unitatea și integritatea statului. Se dorește dreptul diferitelor grupuri minoritare din Turcia să-și exprime propriul lor sens de identitate etnică, de exemplu, prin menținerea și dezvoltarea aspectelor lingvistice și culturale ale acestei identități.

3.2.2.6. Problema kurdă

Datorită numărului mare de kurzi, guvernele succesive au vizualizat expresia identității kurde ca o potențială amenințare la adresa unității turce. Sentimentul care a agravat această situație a fost rebeliunea din 1984. Publicanții kurzi din perioada 1960 și 1970 au fost închiși sub diferite pretexte legale.

Ca urmare a loviturii de stat militare din 1980, limba kurdă a fost interzisă oficial din partea instituțiilor guvernamentale. În ceea ce privește alfabetul kurd, acesta nu este recunoscut.

Din 2002, ca parte a reformelor menite integrării în Uniunea Europeană și sub presiunea pentru a promova drepturile kurzilor, Turcia a adoptat legi care permit posturi de radio în limba kurdă și emisiuni de televiziune, precum și opțiunea de a învățământului kurd privat. Mai tarziu în 2010 și respectiv 2011 fiind aprobate și un program de masterat și unul universitar.

În august 2009, guvernul turc a început restaurarea de sate cu nume kurde. S-a luat în considerare și permiterea predicilor religioase în limba kurdă, ca parte a reformelor pentru a răspunde plângerilor minorităților etnice și fiind ca un avans la candidatura la UE.

Mai mult de 4.000 de kurzi au fost arestați în 2011, inclusiv zeci de jurnaliști și politicieni.

În ianuarie 2013, parlamentul turc a adoptat o lege care permite utilizarea limbii kurde în instanțele de judecată, deși cu restricții.;

În Februarie 2013, primul-ministrul turc Recep Tayyip Erdogan a declarat în timpul unei întâlniri cu liderii de opinie musulmani, că are "opinii pozitive" despre livrarea predicilor în limba turcă, kurdă sau arabă, în funcție de cea mai vorbită limbă printre participanții de la moschee. Această mișcare a primit sprijin din partea politicienilor kurzi și grupurilor pentru drepturile omului.

Capitolul IV

Reacții publice

4.1. În Uniunea Europeană

Sondajul Eurobarometru din septembrie-octombrie 2006, arata că țările membre Uniunii Europene nu sunt deloc încântate în ceea ce privește aderarea Turciei. Opinia publică arata în cadrul sondajului că din 59% de oameni care au răspuns întrebărilor, 27% dintre cetățeni sunt împotriva aderării și 28% sunt pentru. Aproape toți cetățenii care au fost împotrivă (aproximativ 9 din 10) au motivat alegerea făcută din pricina îngrijorării asupra drepturilor omului.

În lunile martie-mai 2006, cetățenii din noile state membre au fost în favoarea aderării Turciei, în timp ce din statele vechi, doar 38% au fost pro. La momentul sondajului, țara care s-a opus cel mai tare aderării a fost Austria cu aproximativ 81% din cei chestionați, iar cea mai în favoarea aderării a fost România cu 66%.

Pe un domeniu cu aplicabilitate politică mai larg, cel mai mare sprijin vine din partea comunității cipriote turce (67%). Această comunitate este mult mai în favoarea aderării decât Turcia în sine (54%).

Consider este important să ne îndreptăm atenția și către câteva dintre declarațiile oficialilor ce și-au expus punctul de vedere în legătură cu acest subiect.

Așadar, la 4 noiembrie 2009, David Miliband, ministrul de externe al Marii Britanii, în timpul unei vizite în Turcia a subliniat sprijinul guvernului britanic în favoarea aderării Turciei la Uniunea Europeană, spunând: „Sunt foarte sigur că aderarea Turciei la UE este importantă și va fi de beneficiu imens atât pentru Turcia cât și UE.”

La 27 iulie 2010, David Cameron, prim-ministrul Regatului Unit, în timpul unei vizite în Turcia a promis să "lupte" pentru aderarea Turciei la Uniunea Europeană, spunând că este "furios" din pricina ritmului lent al negocierilor. El a adăugat că "o Uniune Europeană fără Turcia nu este puternică, ci mai slabă … nu este mai sigură, ci mai puțin sigură … nu este mai bogată, ci mai săracă."

Fostul președinte francez Nicolas Sarkozy, s-a opus intrării Turciei în Uniunea Europeană, dar a dorit ca Turcia să rămâna un partener al Europei. De asemenea, el a menționat de mai multe ori motive geografice pentru a justifica poziția sa, spunând: „Nu cred că Turcia aparține Europei, și pentru un motiv simplu: pentru că este în Asia Mică. Ce doresc să ofere Turcia, este un parteneriat adevărat cu Europa,. dar nu integrarea în Europa.”

Angela Merkel, cancelar german s-a opus în mod repetat aderării cu drepturi depline a Turciei la Uniunea Europeană. În 2006, cancelarul Angela Merkel a declarat "Turcia ar putea avea probleme profunde atunci când vine vorba de aspirațiile sale de aderare la Uniunea Europeană", făcând aluzie la refuzul de a deschide porturile pentru Cipru, membru al Uniunii Europene. În septembrie 2011, cu ocazia vizitei președintelui turc Gül, Merkel a declarat: "Noi nu vrem ca Turcia să fie un membru deplin, dar nu vrem să o piardem, ea fiind o țară importantă.", referindu-se la ideea unui parteneriat strategic.

În februarie 2013 Merkel a spus „Cred că avem un drum lung de negociere în fața noastră. Deși sunt sceptică, eu sunt pentru continuarea procesului și pentru deschiderea unui nou capitol.”

La 3 iulie 2013, la un miting electoral al Partidului Democrat Creștin din Dusseldorf, ministrul german de finanțe Wolfgang Schäuble a declarat că Turcia nu ar trebui să adere la Uniunea Europeană, deoarece nu este parte a Europei.;

La 5 aprilie 2009, prim-ministrul spaniol José Luis Rodríguez Zapatero a declarat că „Spania sprijină ferm candidatura Turciei de a intra în UE, cu condiția ca aceasta să îndeplinească rechizitele necesare.”

În noiembrie 2008, ministrul italian de externe Franco Frattini a declarat că „guvernul italian va sprijini includerea Turciei în Uniunea Europeană, cu toată puterea sa.”

La 13 noiembrie 2008, prim-ministrul italian Silvio Berlusconi a cerut Uniunii Europene să „accelereze aderarea Turciei” și a promis să „ajute Ankara câștige aderarea.” În ceea ce privește opoziția manifestată de către unele țări, dintre care unele sunt importante, acesta se declara încrezător că Turcia va fi capabilă să le convingă de importanța sa strategică, în cadrul european, ca o țară vecină din Orientul Mijlociu.

„La 29 mai 2009, președintele francez Nicolas Sarkozy a anulat o vizită în Suedia programată pentru 02 iunie 2009, cu scopul de a evita un conflict cu privire la problema aderării Turciei la UE, cu doar câteva zile înainte de alegerile europene și cu o lună înainte ca Stockholm să preia președinția rotativă a UE.” Președintele francez, care este un oponent deschis al aderării Turciei la Uniunea Europeană, nu a vrut să evidențieze divergența puternică de opinii pe această temă cu premierul suedez Fredrik Reinfeldt. Ministrul de externe suedez, Carl Bildt a declarat că „Dacă judecăm Cipru care este în Europa, deși este o insulă de-a lungul țărmurilor Siriei, este greu să nu se ia în considerare faptul că Turcia este în Europa”, referindu-se la declarațiile repetate domnului Sarkozy că Turcia nu este o țară europeană și nu face parte din Europa.

Petr Nečas prim-ministrul ceh a declarat: „Vom continua să credem că Turcia ar trebui să aibă șansa de a deveni membru cu drepturi depline al Uniunii Europene, după ce îndeplinește toate criteriile de aderare”. El a descris Turcia ca un partener important pentru UE și a apreciat rolul constructiv pe care îl joacă în regiunea Orientului Mijlociu.

Președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, a sustinut că Turcia nu este gata să intre în UE "mâine, nici poimâine", dar negocierile de aderare ar trebui să continue. De asemenea, el a cerut Franței și altor state membre să onoreze decizia de a continua negocierile de aderare, descriind-o ca o chestiune de credibilitate pentru Uniune.

În noiembrie 2006, membrii Comisiei Europene au decis să suspende părți din discuțiile cu Turcia privind aderarea, deoarece oficialii turci au declarat că nu se vor deschide porturile turcești pentru traficul din Republica Cipru.

În noiembrie 2009 președintele grec Karolos Papoulias a declarat că nu va sprijini aderarea Turciei , " atâta timp cât Ankara se comportă ca o forță de ocupație în Cipru".

În 2010, secretarul Statelor Unite Hillary Clinton a declarat „În ceea ce privește Turcia, Statele Unite ale Americii, împreună cu multe alte țări din Europa, susțin aderarea Turciei. Știu că este o problemă care împarte Uniunea Europeană. Noi nu avem un vot, dar dacă am fi fost un membru al UE, ne-am fi pronunțat în favoarea acesteia”.

4.2. În Turcia

„Deschiderea negocierilor de aderare cu Uniunea Europeana în decembrie 2004 a fost sărbătorită de Turcia cu mult fast.” Pe parcurs însă, populația turcă a devenit tot mai sceptică cu privire la aderarea la UE, din pricina întârzierii negocierilor.

Un sondaj Eurobarometru din mijlocul anului 2006 a arătat că 43% dintre cetățenii turci vizualizau aderarea la UE pozitivă, doar 35% aveau la acel moment încredere în UE și doar 29% erau în sprijinul unei constituții a UE.

Un sondaj din 2009 a arătat că sprijinul pentru aderare a crescut la 48%, dar și punctele de vedere negative în ceea ce privește Uniunea Europeană au crescut la 32%.

Sondajul din 2013 a arătat că doar o treime din populația Turiciei își arată sprijinul pentru Uniunea Europeană, și opoziția este reprezentată de două treimi din populație.

Potrivit sondajului Transatlantic Trends 2013, 60% dintre turci au o vedere nefavorabilă a Uniunii Europene. Majoritatea turcilor consideră că a lucra cu Asia este mult mai important decât a lucra cu Europa.

În septembrie 2012, Recep Tayyip Erdoğan, prim-ministrul Turciei, în timpul unui interviu CNN cu Christiane Amanpour a fost întrebat dacă încă mai vor să adere la UE. Recep Tayyip Erdoğan a răspuns: „Sunt 5 milioane de turci în Europa și 3 milioane de turci numai în Germania. Suntem un membru natural al Uniunii Europene. Germania a invitat lucrători turci acum 50 de ani, și cu toate acestea, 50 ani au trecut și am așteptat la ușa Uniunii Europene. Nici o altă țară nu a cunoscut un astfel de tratament. Vom avea răbdare până la un punct, dar atunci când trecem acel moment, vom aduce situația la lumină și vom lua o decizie în consecință.”

În timpul unei călătorii la Yalta, Erdoğan și-a exprimat dezamăgirea in legatura cu procesul de aderare la UE:. "Trebuie să menționez aceasta desigur. Suntem la ușa din fata a UE de 50 de ani, nu suntem încă un membrii. Suntem încă un candidat de negociere a UE. Intr-o astfel de poziție, aș dori aderarea la UE. În caz contrar, un astfel de scenariu ar afecta o regiune mare, inclusiv Ucraina și Turcia".

La 07 iunie 2013, subsecretarul turc al Ministerului Afacerilor Europene Haluk Ilıcak spus "Procesul înseamnă mai mult decât aderarea. Odată ce nivelurile necesare sunt realizate, Turcia este suficient de mare pentru a continua dezvoltarea fără aderare. Scopul nostru este de a realiza un proces de aderare bun".

Pe fondul discuțiilor dintre Ucraina și Uniunea Europeană cu privire la o relație mai puternică între Europa de Est și UE, la Yalta la sfârșitul lunii septembrie 2013, ministrul turc pentru afaceri europene, Egemen Bagis a declarat el crede Turcia nu va adera la UE.

Referitor la opiniile cancelarului german și cele ale fostului președinte francez, comisarul european pentru energie Guenther Oettinger, a declarat: "Mi-ar plăcea să pariez că în următorul deceniu, cancelarul german, împreună cu colegii lui din Franța vor merge implorand in genunchi la Ankara si vor spune" prieteni veniti la noi ".

Bibliografie

Documente

Agenda Drepturilor Omului http://www.rightsagenda.org/ (accesat la 30 mai 2015)

Arhiva Internetului https://web.archive.org (accesat la 7 mai 2015)

Asociația Drepturilor Omului http://www.ihd.org.tr/ (accesat la 29 mai 2015)

Comisia Europeană http://ec.europa.eu/ (accesat la 20 aprilie 2015)

Comisia Independentă a Turciei http://www.independentcommissiononturkey.org/ (accesat la 22 aprilie 2015)

Consiliul European – Consiliul Uniunii Europene http://www.consilium.europa.eu/en/home/ (accesat la 22 aprilie 2015)

Consiliul Europei http://www.coe.int/en/web/portal/home (accesat la 21 aprilie 2015)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului http://www.echr.coe.int/Pages/home.aspx?p=home (accesat la 26 mai 2015)

Departamentul muncii al Statelor Unite http://www.dol.gov/ (accesat la 30 mai 2015)

Grupul Partidului Popular European http://www.eppgroup.eu/ (accesat la 29 mai 2015)

Guvernul Marii Britanii https://www.gov.uk (accesat la 1 iunie 2015)

Guvernul Spaniei http://www.lamoncloa.gob.es/Paginas/index.aspx (accesat la 1 iunie 2015)

Infrastructura de Cercetare a Integrării Europene http://www.cvce.eu/en (accesat la 21 aprilie 2015)

Institutul Australian pentru Politici de Securitate Europene http://www.aies.at/english/

Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Turcia http://www.mfa.gov.tr/default.en.mfa (accesat la 7 mai 2015)

Națiunile Unite http://www.un.org/ (accesat la 26 mai 2015)

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică http://www.oecd.org/ (accesat la 21aprilie 2015)

Parlamentul European http://www.europarl.europa.eu/ (accesat la 8 mai 2015)

Rezoluția 985 (1992) a situației drepturilor omului în Turcia http://insanhaklarimerkezi.bilgi.edu.tr/data/raporlar_avrupa/985.doc (accesat la 26 mai 2015)

Site-ul Uniunii Europene http://europa.eu/ (accesat la 5 mai 2015)

Supravegherea Drepturilor Omului http://www.hrw.org/ (accesat la 30 mai 2015)

The World Bank http://www.worldbank.org/ (accesat la 25 mai 2015)

U.S. Department of State http://www.state.gov/ (accesat la 13 mai 2015)

Lucrari de specialitate

Bachard David, Turkey and the European Union, [f.e.], Londra, 1998

Bruno de Witte, The Constitutional Resources for an EU Minority Protection Policy, Minority Protection and Enlarged European Union: The Way Forward , ed by Gabriel Toggenburg, Open Society Institute, [f.l.] 2004

Pospsil Ivo, Protection of National Minorities and the Concept of Minority in the EU Law, A Paper to be Presented at the ECPR 3rd Pan-European Conference, Bilgi University, İstanbul, 2006

Sasse Gwendolyn, Minority Rights and EU Enlargement: Normative Overstretch or Effective Condionality? , G. N. Toggenburg , Hungary, , 2004

Shabnam Razia Sultana, Turkey and the European Union: A Step Too Far? An Investigation into the Journey of Turkey’s Road to EU Membership, The University of Birmingham, 2011

Spencer Claire, Turkey between Europe and Asia,[f.e.], London, 1993

VanderLippe John M., The Politics of Turkish Democracy, State University of New York Press, Albany, 2005

Lucrari generale

Cook Chris; Diccon Bewes What Happened Where: A Guide to Places and Events in Twentieth-century History, [f.e.], Routledge, 1997

Heper Metin; Landau Jacob M., Political Parties and Democracy in Turkey, I.B. Tauris & Co Ldt, Londra-New York, 1991

Itzkowitz Norman; Volkan Vamik D., Turks and Greeks in conflict.[f.e.], Cambridge, 1994

Mallinson William, Cyprus: A Modern History. I. B. Tauris, [f.l.] 2005

Instrumente de lucru

Dicționar englez-român

http://dictionar-englez-roman.ro/

Dictionar online al limbii române

http://dexx.ro/

Dictionar turc-român

http://www.dictionar.us/turc-roman/

Google Translate

https://translate.google.com/

Surse internet

Academia.edu https://www.academia.edu/ (accesat la 13 mai 2015)

Amnesty International https://www.amnesty.org/en/ (accesat la 29 mai 2015)

Armenia Now http://www.armenianow.com/ ( accesat la 8 mai 2015)

BBC News http://www.bbc.com/news (accesat la 7 mai 2015)

Bio. http://www.biography.com/ (accesat la 20aprilie 2015)

Country Data http://www.country-data.com/ (accesat la 25 mai 2015)

Demokratisches Turkeiforum http://www.tuerkeiforum.net/Hauptseite (accesat la 29 mai 2015)

Diario Italiano di Franco Frattini http://francofrattinidiarioitaliano.blogspot.ro/ (accesat la 1 iunie 2015)

Die Welt http://www.welt.de/ (accesat la 1 iunie 2015)

Euobserver https://euobserver.com/ (accesat la 28 aprilie 2015)

EurActiv http://www.euractiv.com/ (accesat la 21 aprilie 2015)

Euronews http://www.euronews.com/ (accesat la 1 iunie 2015)

Finanncial Times http://www.ft.com/home/uk (accesat la 28 aprilie 2015)

Forbes http://www.forbes.com/fdc/welcome_mjx.shtml (accesat la 25 mai 2015)

http://www.unhchr.ch/tbs/doc.nsf/%28Symbol%29/9057880884d32d68c125643400514e0e?Opendocument (accesat la 29 mai 2015)

Human Trafficking & Modern-day Slavery http://gvnet.com/humantrafficking/ (accesat la 30 mai 2015)

Hurriyet Daily News www.hurriyetdailynews.com (accesat la 1 iunie 2015)

Hurriyet http://www.hurriyet.com.tr (accesat la 28 aprilie 2015)

Joshua Project http://joshuaproject.net/ (accesat la 13 mai 2015)

Library of HO from HF in HH http://ob.nubati.net/ (accesat la 29 mai 2015)

Los Angeles Times http://articles.latimes.com/ (accesat la 30 mai 2015)

Minority Rights Group International http://www.minorityrights.org/ (accesat la 30 mai 2015)

Parlamentary Assembly http://assembly.coe.int/nw/Home-EN.asp (accesat la 29 mai 2015)

Radikal http://www.radikal.com.tr/ (accesat la 2 iunie 2015)

Reuters http://www.reuters.com/ (accesat la 30 mai 2015)

Spiegel Online International http://www.spiegel.de/international/ (accesat la 1 iunie 2015)

Superbrands http://www.superbrands.com/ ( accesat la 25 mai 2015)

The Economist http://www.economist.com/ (accesat la 26 mai 2015)

The Grand National Assembly of Turkey https://www.tbmm.gov.tr (accesat la 29 mai 2015)

The Guardian http://www.theguardian.com/international (accesat la 30 mai 2015)

The New York Times http://www.nytimes.com/ (accesat la 30 mai 2015)

The New Yorker http://www.newyorker.com/ (accesat la 30 mai 2015)

The Telegraph http://www.telegraph.co.uk/ (accesat la 2 iunie 2015)

The Wall Street Journal http://www.wsj.com/europe (accesat la 1 iunie 2015)

The World War I Document Archive http://wwi.lib.byu.edu/ (accesat la 13 mai 2015)

Today’s Zaman http://www.todayszaman.com/home (accesat la 25 mai 2015)

Transatlantic Trends http://trends.gmfus.org/ (accesat la 2 iunie 2015)

Turkish Weekly http://www.turkishweekly.net/ (accesat la 5 mai 2015)

Turquie Europeenne http://www.turquieeuropeenne.eu (accesat la 1 iunie 2015)

Wikipedia https://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83 (accesat la 5 mai 2015)