Principalele Operatiuni Economico Financiare cu Imobilizari la S.c. “alt Mod Plus” Srl

CUPRINS

CAPITOLUL I. Imobilizări corporale și necorporale

1.1. Definiții și clasificări

1.2. Evidența imobilizărilor în cadrul bilanțului contabil

1.3. Înregistrarea imobilizărilor în cadrul balanței de verificare

CAPITOLUL II. Prezentarea firmei “ALT MOD PLUS” SRL

2.1. Înființarea firmei

2.2. Forma juridică

2.3. Obiectul de activitate

2.4. Evolutia principalilor indicatori in perioada 2012-2014

CAPITOLUL III. Studiu de caz – PRINCIPALELE OPERAȚIUNI ECONOMICO – FINANCIARE CU IMOBILIZĂRI la S.C. “ALT MOD PLUS” SRL

3.1. Analiza evolutiei imobilizarilor necorporale in perioada 2012-2014

3.2. Analiza evolutiei imobilizarilor corporale in perioada 2012-2014

3.3. Operațiuni cu imobilizari realizate in perioada 2012-2014

CAPITOLUL IV. Concluzii și propuneri

4.1. Concluzii

4.2. Propuneri

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

CAPITOLUL I. Imobilizări corporale și necorporale

Definiții și clasificări

Activele imobilizate sunt definite de IAS 1: Prezentarea situațiilor financiare ca acele active care nu sunt clasificate ca active curente. Sunt active generatoare de beneficii economice viitoare și deținute pe o perioadă mai mare de un an. Ele trebuie evaluate la costul de achiziție sau la costul de producție. Beneficiile economice viitoare reprezintă potențialul de a contribui, direct sau indirect, la fluxul de trezorerie sau de echivalente de trezorerie către entitate. Potențialul poate fi unul productiv, fiind parte a activităților de exploatare ale entității.

Costul de achiziție sau costul de producție al activelor imobilizate cu durate limitate de utilizare economică trebuie redus cu ajustările de valoare calculate pentru a amortiza valoarea unor astfel de active, în mod sistematic de-a lungul duratelor de utilizare economică.

Prin durata de utilizare economică se înțelege durata de viață utilă, aceasta reprezentând:

a) perioada în care un activ este prevăzut a fi disponibil pentru utilizare de către o entitate; sau

b) numărul unităților produse sau a unor unități similare ce se estimează că vor fi obținute de entitate prin folosirea activului respectiv.

Atunci când se constată pierderi de valoare pentru imobilizările financiare, trebuie făcute ajustări pentru pierderea de valoare, astfel încât acestea să fie evaluate la cea mai mică valoare atribuită acestora la data bilanțului.

Imobilizările trebuie să facă obiectul ajustărilor de valoare, indiferent dacă duratele lor de utilizare economică sunt limitate sau nu, astfel încât acestea să fie evaluate la cea mai mică valoare atribuibită acestora la data bilanțului, dacă se estimează că reducerea valorii acestora este permanentă.

Ajustările de valoare trebuie înregistrate în contul de profit și pierdere și prezentate distinct în notele explicative, dacă acestea nu au fost prezentate separat în contul de profit și pierdere.

Evaluarea la valorile minime nu poate fi continuată dacă nu mai sunt aplicabile motivele pentru care au fost făcute ajustările respective.

Obiectul de studiu constituie parimoniul intern. Patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor aparținând unei personae fizice sau juridice, dobândite în cadrul relațiilor de drepturi și obligații. Rezultă că patrimoniul este format din două elemente interdependente:

Persoană fizică sau juridică care poartă denumirea de subiect, de titular de patrimoniu sau proprietar.

Relații de drepturi și obligații în cadrul cărora au fost procurate aceste bunuri.

Patrimoniul persoanelor fizice este format din bunurile dobândite, în proprietate personal din veniturile obținute din munca renumerată și drepturile de creanță.

Persoană juridică numită și persoană morală poate fi: o organizație economic, întreprindere sau instituție public de stat, întreprindere de tip asociativ (S.C. ASOCIAȚII).

Patrimoniul unei persoane publice, cuprinde: bunurile reprezentate din fondul unic de stat atribuite acesteia în administrație direct, iar patrimoniul unei persoane asociație cuprinde bunuri care aparțin membrilor asociației folosite în comun în scopul desfășurării unei activități și obținerii unui profit.

În ceea ce privește cel de-al doilea aspect sub care se reflect patrimoniul – relațiile de drepturi și obligații au următoarele semnificații:

Relațiile de drepturi, au în vedere situația în care titularul de patrimoniul își procură, o

parte din avere din surse proprii, bunurile respective îi aparțin de drept, iar partea respectivă din patrimoniul poartă denumirea de patrimoniul propriu.

Relațiile de obligații au în vedere, situația în care titularul de patrimoniul își procură o parte din avere, din resurse aparținând altor personae fizice sau juridice, bunurile respective neaparținându-i de drept. Echivalentul valoric al acestora trebuie restituit proprietarului, fapt pentru care partea corespunzătoare din patrimoniu poartă denumirea de patrimoniu străin.

Pentru cunoașterea și gestionarea patrimoniului contabilitatea folosește o serie de categorii proprii obiectului ei de studiu cum sunt:

Activul

Pasivul

Cheltuielile

Veniturile

Activul și pasivul sunt structure globale, specific relațiilor de investire și finanțare, a elementelor patrimoniale.

Veniturile și cheltuielile sunt specifice, relațiilor de transfer a elementelor patrimoniale, în cadrul proceselor economice interne organizate în cadrul întreprinderilor titulare, de patrimoniu.

Activul patrimonial, cuprinde mijloace economice, ca avere concretă și drepturi de creanță, iar pasivul patrimonial, cuprinde sursele acestor mijloace: – proprii și străine.

Pentru fundamentarea activului și pasivului s-au format mai multe teorii, predominante fiind:

Teoria juridică

Teoria finaciară

Teoria economic

După teoria juridică, activul reprezintă bunurile economice ca obiecte de venituri și obligații, iar pasivul reprezintă dreptul și obligațiile titularului de patrimoniu.

După teoria financiară, activul reprezintă valoarea economică, bunurile în care s-au investit, fondurile întreprinzătorului, iar pasivul reflectă finațarea acestor fonduri. După teoria economic, activul și pasivul sunt interpretate, prin prisma cantității economice de capital.

Activul și pasivul sunt interpretate și definite prin prisma a două categorii economice:

Mijloace economice (activ)

Surse de finațare (pasiv)

Mijloacele economice, reflectă bunurile economice private sub aspectul utilității și funcționalității valorificării lor în activitatea întreprinderilor. Ele desemnează modul de utilizare a capitalului sau modul de investire a fondurilor.

Sursele de finanțare, evidențiază raportul de proprietar în care se dobândesc bunurile economice, ca obiecte de drepturi și obligații.

Structurile patrimoniului de active

Conținutul activului unității patrimoniale, a întreprinderii este stabilit în baza a două criterii:

Modul de valorificare,

Gradul de lichiditate a mijloacelor economice.

Modul de valorificare a mijloacelor economice, se referă la felul în care, participă la procesul de producție în care se consumă și își transmit valoarea asupra produselor obținute inclusive la felul cum se asigură, reproducția lor. Astfel mijloacele economice utilizate, într-o unitate patrimonială, pot fi de două categorii. Unele care au o durată mai mare de funționare și care se consumă și se valorifică în mod treptat, pe parcursul mai multor cicluri de exploatare, și altele care se consumă dintr-o dată și care trebuie reînoite cu exemplare noi în fiecare ciclu de exploatare.

Prin gradul de lichiditate se are în vedere, capacitatea fiecărui mijloc economic de a parcurge, calea normală a ciclului de exploatare, până la transferul lui în bani.

Din punct de vedere al criteriilor menționate se pot delimita următoarele structure de activ:

Active fixe

Active circulante

Active fixe – imobilizări sau active imobilizate

Cuprind acele categorii de bunuri care au o rezistență durabilă în intreprindere și nu se consumă la prima utillizare.

În cadrul acestora, sunt cuprinse următoarele mase mari patrimoniale:

Imobilizări corporale,

Imobilizări necorporale,

Imobilizări financiare.

Imobilizări corporale – cuprind acele bunuri materiale, care participă la procesul muncii cu întreaga lor valoare de utilitate, dar care se consumă și își transmit în mod treptat, valoarea asupra posturilor noilor produse.

Conform IAS 16 Imobilizări corporale, acestea reprezintă active care:

Sunt deținute de o entitate pentru a fi utilizate în producția de bunuri sau prestarea de servicii, pentru a fi închiriate terților sau pentru a fi folosite în scopuri administrative; și sunt utilizate pe parcursul unei perioade mai mari de un an.

Ele participă la mai multe cicluri de exploatare îndeplinindu-și funcția continuă și repetat fără a se integra în conținutul material al noilor produse, obținute. Ceea ce se transmite este numai valoarea lor. În aceste condiții valoarea lor, se realizează pe calea amortizării, adică prin includerea în cheltuieli a unor cote părți din valoarea lor.

Imobilizările corporale care aparțin unei entități economice, prezintă o serie de caracteristici individuale determinate de costul de achiziție sau construcție, durata normală de utilizare, gradul de uzură etc. În aceste condiții, imobilizările corporale se diferențiază unele de altele, motiv pentru care este necesară o evidențiere distinctă a fiecărui element component sau parte.

Un element individual, în cadrul imobilizărilor corporale se identifică pe baza unui raționament profesional pentru aplicarea criteriilor de definire a circumstanțelor sau a tipurilor specifice de intreprinderi. Uneori este indicat, să se grupeze elementele individuale nesemnificative (de exemplu matrițe, unelte etc.), iar criteriile de definire și recunoaștere să se aplice valorii totale. Dacă anumite elemente componente ale unei imobilizări, sunt folosite pentru mai multe perioade, ele pot fi recunoscute separat, ca imobilizări. Dacă însă acele elemente pot fi folosite doar în legătură cu un activ imobilizat iar utilizarea lor se așteaptă a fi neregulată, ele sunt înregistrate ca amortizări corporale și amortizate pe o perioadă ce nu depășește durata de viață utilă a respectivei imobilizări.

În cazul în care elementele corporale ale unei imobilizări corporale au durate de viață utilă diferite sau aduc beneficii întreprinderii într-un mod diferit, implicând utilizarea unei metode de amortizare diferite, standardele internaționale recomandă recunoașterea lor separată.

Imobilizările corporale pot intra în intreprindere prin aport în natură la capitalul social, achiziționare de la furnizori interni și/sau externi, constituire în antrepriză sau regie proprie, transfer de produse finite obținute din producția proprie, obținerea cu titlul gratuit, plus de inventar, subvenționare etc.

În raport de fiecare modalitate de intrare, valoarea de intrare poate lua următoarele forme:

Bunurile reprezentând aport la capitalul social, la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării;

Bunurile obținute cu titlul gratuit, la valoarea justă;

Bunurile procurate cu titlu oneros, la costul de achiziție;

Bunurile introduse în unitate la cost de producție.

Asociații sau acționarii pot contribui la constituirea sau majorarea capitalului social, pe calea aportului în natură, pentru maxim 40% din valoarea aportului.

Bunurile aportate, sunt evaluate la valoarea de aport, înregistrânduse în contabilitate pe baza documentelor de constituire a societății sau de majorare a capitalului, respectiv actul constitutiv cu toate modificările care apar pe parcursul vieții societății.

Valoarea de aport, are la bază dosarul de evaluare întocmit de specialilști evaluatori.

Intrarea imobilizărilor corporale, achiziționate de la firnizorii interni se înregistrează la costul de achiziție.

Conform IAS 16 „Imobilizări corporale”, costul de achiziție este alcătuit din următoarele elemente:

Prețul de cumpărare – taxele vamale și alte taxe nerecuperabile;

– toate cheltuielile directe necesare punerii bunului în stare de

utilizare, sau intrării în gestiune, a bunului formate din (cu titlu de

exemplu):

Costuri de amenajare a amplasamentului;

Costuri inițiale de livrare și manipulare;

Costuri de montaj;

Onorariile arhitecților și inginerilor;

Costuri de demontare și montarea activului, respectiv costurile de restaurare a amplasamentului, în măsura în care costul este recunoscut ca un provizion în conformitate cu IAS 37 „Provizioane”, active și datorii;

Costurile îndatoririi, aferente împrumuturilor pentru finanțarea activelor, cu ciclul lung de fabricații, ca tratament contabil alternativ al IAS 23 „costurile îndatoririi”;

Reducerile comerciale primite.

Achiziția separată a unui activ conduce la delimitarea precisă a costului aferent activului achiziționat. În situația în care plata pentru activul achiziționat este amânată mai mult decât termenul normal de creditare, costul său este determinat, pe baza echivalentului în numerar. Diferența dintre această sumă și totalul plăților este recunoscută drept cheltuială cu dobânda pe toată durata creditului. Excepție fac activele cu ciclul lung de fabricație, în costul cărora pot fi incluse cheltuielile cu dobândă, așa cum precizează tratamentul alternativ al IAS 23 „costurile îndatoririi”.

Documentele pe baza cărora se înregistrează intrările prin achiziție sunt:

Factura

Procesul verbal de recepție

Pentru imobilizările corporale achiziționate din import la înregistrarea în contabilitate a intrărilor se va ține cont de particularitățile operațiunilor privind importul de bunuri care generează elemente specifice ale costului de achiziție și anume:

Taxă vamală;

Comision vamal;

Accize etc.

Obiectivele de investiții complexe, reprezentând lucrării de construcții- montaj sunt realizate de unități specializate. Aceste lucrări au caracter de unicat și executarea lor se realizează pe baza unei documentații specifice, cunoscute sub denumirea de „Documentație tehnico- economică”. În cadrul acestei documentații se cuprind, printre altele, proiectele de execuție și devizele. Proiectele de execuție se elaborează pe obiecte de contrucții și categorii de lucrări și constituie documentul de bază pentru executarea și decorarea lucrărilor de investiții. Devizele sunt documente în baza cărora se stabileste valoarea investiției.

În funcție de sfera de cuprindere a cheltuielilor pentru executarea investiției devizele pot fi:

Devizul general

Devize pentru categorii de cheltuieli

Devize pe categorii de lucrări

Devize pe obiecte de investiții

Imobilizările care intră în gestiunea societății prin producție proprie se evaluează la costul de producție.

Costul de producție se calculează pe baza unei formule:

Costul de achiziție al materiilor prime și materialelor consumate, delimitate în mod direct pe obiectul de investiție;

+ costurile de prelucrare directe (manoperă directă)

+ costurile indirecte de producție(costurile privind regia de fabricație), imputate în mod rațional;

+ costurile îndatorării în cazul opțiunii pentru tratamentul alternativ al acestora;

+ rebuturile în cadrul limitelor normal admise;

+ alte costuri eliminate în mod direct.

În costul unui activ cu ciclul lung de fabricație pot fi incluse și dobânzile plătite la creditele bancare contractate pentru achiziția, construcția sau producția acestuia , direct atribubile activului, până la finalizarea sa, aferente aceleiași perioade. Tratamentul contabil de bază al IAS 23 „Costurile Îndatorării” prevede că aceste costuri ale îndatorării trebuie înregistrate ca o cheltuială în perioada în care ele au apărut, iar tratamentul alternativ permite înregistrarea costului îndatorării prin capitalizare, ca parte a costului acelui activ.

Imobilizările corporale se împart în două mari categorii:

Terenuri

Mijloace fixe

Terenurile sunt formate din două mari grupe:

Terenuri

Amenajări la terenuri

Mijloace fixe cuprind acele bunuri care au o durată de utilizare, mai mare de un an și o valoare mai mare decât limita prevăzută de lege. Acele bunuri care nu îndeplinesc cumulativ aceste două condiții sunt încadrate în categoria moijloacelor circulante, materiale sub denumirea de obiecte de inventar, de mică valoare, sau scurtă durată, echipament de lucru sau protecție.

Imobilizările corporale își pierd treptat o parte din valoarea lor de întrebuințare ca urmare a folosirii lor, a acțiunii agenții lor naturali, a progresului tehnic. Această depreciere fizică și valorică se numește uzură. În funcție de cauzele care o produc, uzura poate fi:

Uzură fizică –generată de funcționarea tehnică și mecanică, precum și de influența factorilor naturali;

Uzură morală – reprezintă procesul de învechire tehnologică, cauzat de evoluția rapidă a tehnicii, de apariția a noi mașini cu performanțe mai ridicate.

Expresia valorică a uzurii care se include în mod eșalonat în cheltuieli se numește amortizare. Amortizare imobilizărilor corporale se calculează, pe baza unui plan de amortizare, din luna următoare punerii acestora în funcțiune și pâna la recuperarea integrală a valorii de intrare.

Amortizarea imobilizărilor corporale concesionate, închiriate sau în locație de gestiune se calculează și se înregistrează în contabilitate de către proprietarul acestora.

Amortizarea cheltuielilor de investiție efectuate la mijloacele fixe concesionate, închiriate, luate în locație de gestiune se calculează de către cel care a efectuat investiția, pe perioada contractului sau pe durata normală de utilizare, după caz.

Nu se supun amortizării: terenurile, lacurile, bălțile și iazurile, care nu sunt rezultatul unei investiții; tablourile și operele de artă, bunurile de domeniul public finanțate din surse bugetare; casele de odihnă proprii; locuințele de protocol; navele, aeronavele, altele decât cele utilizate în scopul realizării veniturilor; orice alt mijloc fix care nu își pierde valoarea în timp datorită folosirii.1

În cazul imobilizărilor corporale achiziționate, care au durata normală de utilizare expirată, valoarea de intrare (costul de achiziție) se va recupera pe o durată stabilită de către o comisie tehnică.

Duratele normale de utilizare, corespund în principiu, cu duratele economice de utilizare, în cadrul cărora veniturile obținute din utilizarea imobilizărilor corporale, sunt mai mari decât cheltuielile necesare pentru funcționare, întreținere și reparare. De aceea, durata normală de utilizare, este mai redusă decât durata de viață fizică a activului respectiv. Durata normală de utilizare depinde, și de mediul în care imobilizările corporale sunt exploatate și care poate fi normal, ușor coroziv, puternic coroziv.

În România duratele normale de utilizare ale imobilizărilor corporale, sunt stabilite centralizat prin hotărâre de guvern și sunt revizuite la un nivel de maximum 5 ani.2

Duratele normale de utilizare, se află în „Catalogul privind duratele normale de funcționare și clasificarea mijloacelor fixe”. Imobilizările corporale cuprinse în Catalog sunt clasificate în grupe, subgrupe, clase, subclase și familie.

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, actualizat, art. 24, alin. (4).

A se vedea și H.G. Nr.2139/30.11.2004, M.O. nr. 46/13.01.2005

Imobilizări necorporale (nemateriale) – sunt imobilizări care nu se concretizează în bunuri ci într-un document juridic, comercial care atestă drepturi ale întreprinderii.

Pentru ca un element să fie recunoscut ca imobilizare necorporală, trebuie să îndeplinească următoarele criterii:

Obținerea unor beneficii economice viitoare, care pot fi atribuite activului respectiv;

Costul activului să poată fi măsurat în mod credibil.

Imobilizările necorporale cuprind:

Cheltuieli de constituire

Cheltuieli de cercetare, dezvoltare

Concesiunile

Brevetele

Licența

Know – how -urile

Mărcile de fabrică

Programe informatice

Fondul comercial: – pozitiv

-negativ

– Uzufructul

– Dreptul de superficie

– Franciza

Cheltuielile de constituire, reprezintă cheltuielile generate de constituirea intreprinderii ca persoană juridică distinctă, ca de exemplu: taxe și alte cheltuieli de înscriere și înmatriculare, cheltuieli privind emiterea și vânzarea de acțiuni și obligațiuni, cheltuieli de prospectare a pieței, și de publicitate etc.

Conform reglementărilor contabile din România, întrepriderea poate capitaliza cheltuielile de constituire, spre deosebire de normele internaționale care nu cuprind capitalizarea unor astfel de cheltuieli, ci impun recunoașterea lor în contul de profit și pierdere, în perioada în care respectivele elemente apar. În această situație, valoarea rezultată ca imobilizare necorporală se amortizează sistematic pe parcursul unei perioade determinate.

Cheltuielile de constituire, a societății cuprind cheltuieli cu înființarea, dezvoltarea și fuzionarea societății comerciale (taxe).

Cheltuieli de cercetare dezvoltare cuprind resursele economice alocate pentru tehnologii noi, produse noi și investiții utile și eficiente în raport cu activitatea viitoare, a unității patrimoniale.

Acestea se amortizează îm maxim 5 ani. Evidența lor se ține cu ajutorul contului 203 – „cheltuieli de cercetare dezvoltare”. Este un cont de activ. În debit se înregistrează lucrările și proiectele de cercetare și dezvoltare efectuate pe cont propriu sau achiziționate de la terți, iar în credit valoarea neamortizată a cheltuielilor de cercetare dezvoltare cedate pecum și valoarea acestor cheltuieli amortizate integral. Soldul contului este debitor și reprezintă valoarea cheltuielilor existente.

Concesiunea este o convenție prin care, o persoană fizică sau juridică dobândește dreptul de a exploata, anumite servicii sau bunuri ale statului.

În contractul de concesiune încheiat între cele două părți se prevăd, printre altele, durata concesionării bunurilor sau serviciilor, precun și prețul (redevența) care trebuie plătit de către concesionar în schimbul folosirii bunurilor sau serviciilor concesionate. Pentru ca o concesiune să fie recunoscută ca imobilizare necorporală, trebuie ca în contracte să fie stabilite în mod clar durata și valoarea concesiunii.

Brevetul este actul prin care se recunoaște unei persoane dreptul de a exploata exclusiv un anumit produs.

Licența este dreptul câștigat de o altă persoană de a exploata un brevet de invenție, prin cumpărarea acestuia.

Know – how –urile reprezintă cunoștințele tehnice și procedee tehnologice care nu fac obiectul unui brevet de invenție, dar care aparțin celor care le-au creat și care pot fi comercializate.

Marca de fabrică reprezintă sume investite, de către intreprindere, pentru a face ca produsul ei să se deosebească de produsele similare ale altora.

Programe informatice sunt elemente ale muncii intelectuale stocate pe diferite suporturi tehnice, cum ar fi diskete, har diskuri, CD – uri. Aceste programe, se amortizează pe o perioadă de 3 ani.

Fondul comercial: – pozitiv reprezintă suma suplimentară achitată în cazul achiziționării unei firme sau unor bunuri imobile pentru: marca de fabricație a firmei, reputație, vad comercial, clientelă, legături comerciale etc. Fondul comercial se calculează ca o diferență dintre costul de achiziție (mai mare) și valoarea justă (mai mică) aferente a unor active achiziționate. Fondul comercial se amortizează, de regulă în cadrul unei perioade de maximum 5 ani, sau pe o perioadă mai mare, fără a depăși durata de utilizare economică a activului, cu mențiunea de rigoare în notele explicative.

Fondul comercial: – negativ reprezintă diferența dintre valoarea justă (mai mare) și costul de achiziție (mai mic) aferentă activelor tranzacționate.

Uzufructul este dreptul acordat unei persoane de a se folosi pe deplin de un bun care aparține altei persoane și pe care trebuie să-l restituie la încetarea contractului.

Dreptul de superficie este dreptul de proprietate asupra unei clădiri sau asupra unei plantații construite pe terenul altei persoane, precum și dreptul de folosință asupra acestui teren.

Franciza este dreptul asupra unui domeniu exclusiv, sau asupra utilizării exclusive a unei formule, tehnici, design etc.

Concesiunile, brevetele, licențele, mărcile de fabrică și alte drepturi similare cuprind toate cheltuielile efectuate pentru achiziționarea dreptului de exploatare a unui bun activ sau serviciu în cazul concesiunilor, a unui brevet, a unei licențe, a unei mărci de fabrică și alte drepturi similare de proprietate industrială și intelectuală.

Aceste cheltuieli sunt amortizate pe toată durata cât intreprinderea a achiziționat dreptul de exploatare sau de utilizare a unor astfel de imobilizări.

Imobilizări financiare – denumite și investiții financiare sau de portofoliu, cuprind valorile patrimoniului sub formă de participație la capitalul permanent al altor societăți, precum și titlurile de credit pe termen lung. Titlurile de participare sau participațiile reprezintă titlul de valoare, sub formă de acțiuni, părți sociale și obligațiuni investite de titularul de patrimoniu în capitalul altor societăți comerciale sau agenți economici.

Active circulante- sunt acele bunuri care se caracterizează, prin faptul că participă la

procesul de producție cu întreaga lor valoare de utilitate și care se consumă și își transmit dintr-o dată valoarea de utilitate asupra noului produs .

Sub aspectul lichidității caracteristica de bază a activelor circulante este aceea că durata ciclului de exploatare este mai mică de un an, ele intră și ies din unitate de mai multe ori sau cel puțin o dată în cursul unui exercițiu financiar.

În funcție de forma corectă pe care o îmbracă și de funcția pe care o îndeplinesc în cadrul ciclului de exploatare activele circulante se împart în : mijloace circulante materiale, mijloace circulante în decontare și mijloace circulante bănești.

Evidența imobilizărilor în cadrul bilanțului contabil

Întreprinderea, ca sistemul pregătit pentru a desfășura o activitate economică, își formează o structură tehnică prin elementul imobilizări. Acest element asigură baza tehnico-materială a capacității de producție sub forma mijloacelor de muncă; el este depozitarul de valoare sub forma capacității de a presta servicii din cele mai diverse, consumabile în procesele de producție: prelucrare de materii prime (clădiri); transport de energie, materiale și personal (construcții speciale, autovehicule); măsurare, suport etc.

De asemenea întreprinderea, pentru activitatea curentă dispune de o serie de mijloace ciclice, cunoscute în contabilitate sub denumirea de active circulante și care joacă rolul de obiect asupra căruia se realizează acțiunea de prelucrare și transformare specifică unității în cauză. Stocurile de mijloace circulante înglobează materii prime și materiale aflate în diferite faze ale prelucrării, dar și sub formă de produse finite.

Reflectând cantitatea de valoare care este încă conservată în principalele elemente din sistemul întreprinderii, ea va condiționa, prin comparația cu ce se dorește în viitorul proces de producție, amploarea consumului ce trebuie finanțat în etapele următoare. Starea inițială a unei întreprinderi ne interesează și sub aspectul obligațiilor financiare ale întreprinderii față de proprietari și alți furnizori de fonduri pentru valoarea aflată în elementele materiale consemnate în activul bilanțului.

În activul bilanțului vom găsi activele sub formă de creanțe asupra clienților și debitorilor.

Valoarea adusă din afara unității sub formă de materii prime, materiale, combustibil se completează cu cea conservată prin procesele de transformare, devenind active circulante de tipul producției nefinite, produse finite, semifabricate destinate vânzării. Odată cu vânzarea produselor finite elementul nu dispare, valoarea lui transformându-se în creanțe până la încasarea contravalorii sub formă de bani.

Bilanțul oferă informații referitoare la natura și mărimea sumelor investite în resursele întreprinderii, obligațiile întreprinderii față de creditori, precum și partea ce revine proprietarilor în resursele nete ale întreprinderii. Această componentă a situațiilor financiare reprezintă baza informațională pentru determinarea ratelor de rentabilitate, evaluarea structurii capitalului întreprinderii, aprecierea lichidității și flexibilități ei financiare, dar și pentru „formularea de judecăți de valoare privind riscul pe care și-l asumă o întreprindere și evaluarea mișcărilor viitoare de trezorerie”.

Bilanțul este documentul static ce prezintă „soldurile care, deși sunt o rezultantă disimulează fluxurile înregistrate în conturi”. Prin respectarea principiului costurilor istorice, bilanțul nu reflectă valorile actuale, făcând abstracție de numeroase elemente care au valoare economică, dar nu pot fi măsurate în mod obiectiv.

   Evaluarea la întocmirea bilanțului se face cu ocazia închiderii conturilor și a întocmirii pe baza lor a bilanțului. Evaluarea la bilanț constă în menținerea în conturi a valorilor contabile de intrare și apoi compărarea acesteia cu cea constatată la inventariere (actuală). Dacă valoarea actuală este mai mare decât valoarea contabilă, plusurile de valoare nu se contabilizează. Dacă valoarea actuală este mai mică decît valoare contabilă, aceasta se analizează și se înregistrează diferit în funcție de natură și cauzele care au determinat minusurile de valoare.

IAS 1”Prezentarea situațiilor financiare”, în baza concepției minimului obligatoriu de informații, se oferă o schemă ilustrativă a bilanțului- cont prezentată în continuare:

BILANȚUL LA 31 DECEMBRIE 20-2

(în mii de unități ale monedei de raportare)

Modele și scheme prevăzute de Directiva a IV-a a C.E.E. Conturile anuale reglementate.

Bilanțul contabil

Directivele contabile, în special Directiva a IV-a a C.E.E. prevede scheme și modele care definesc forma și formatul de prezentare a situațiilor financiare. Asfel, statele membre prevăd pentru prezentarea bilanțului una dintre cele două scheme continute în articolele 9 și 10. Dacă un stat membru prevede ambele scheme, el poate lăsa la latitudinea întreprinderii alegerea uneia dintre ele. Deasemenea, în cazul contului de profit și pierdere statele membre prevăd una sau mai multe scheme care figurează la art. 23-26. Dacă un stat membru prevede mai multe scheme, el poate lăsa societăților alegerea între acestea.

Pentru reprezentarea poziției financiare a întreprinderii Directiva a IV-a a CEE recomandă două scheme: sub forma de tablou bilanțier sau de cont ori secțiuni separate și sub forma listă sau diferență.

Prima schema, cea sub formă de cont se întemeiază pe ecuația de principiu:

ACTIV= CAPITAL PROPRIU + DATORII

Modelul care dă expresie ecuației de mai sus este de forma:

Bilanțul contabil așa cum este prezentat în Directiva a IV –a a C.E.E. bazat pe modelul de mai sus se prezintă astfel:

ACTIV

Capital subscris, nevărsat din care apelat (dacă legislația națională nu prevede inscrierea capitalului apelat în pasiv. În acest caz, partea din capitalul apelat care nu este încă vărsat, trebuie să figureze fie în postul A din activ, fie din postul D II 5 din activ).

Cheltuieli de constituire așa cum sunt ele definite de legislația națională și dacă aceasta permite înscrierea lor în activ. Legislația națională poate, asemenea, să prevadă înscrierea cheltuielilor de instalareca prin post sub „imobilizări necorporale”.

Activ imobilizat

Imobilizări necorporale

Cheltuieli de cercetare și dezvoltare- dacă legislația națională permite înscrierea lor în activ

Concesiuni, brevete, licențe, mărci cât drepturi și valori similare dacă ele au fost:

Achiziționate cu titlu oneros fără a terbui să figureze la postul C 13;

Create de întreprindere dacă legislația națională autorizează inscrierea lor în activ;

Fondul comercial în măsura în care a fost achiziționat cu titlul oneros;

Avansuri vărsate

Imobilizări corporale

Terenuri și construcții

Instalații tehnice și mașini

Alte instalații, utilaje și mobilier

Avansuri în vărsare și imobilizări corporale în curs

Imobilizări financiare

Acțiuni deținute la părțile afiliate

Împrumuturi acordate societăților afiliate

Interese de participare

Împrumuturi acordate societăților în care întreprinderea are interese de participare.

Investiții financiare deținute ca imobilizări

Alte împrumuturi acordate

Acțiuni proprii (cu indicarea valorii lor normale sau în lipsă, a valorii contabile în măsura în care legislația națională permite înscrierea lor în bilanț)

Active circulante

Stocuri

Materii prime și materiale consumabile

Produse în curs de fabricație

Produse finite și mărfuri

Avansuri vărsate

Creanțe (suma creanțelor a căror durată de încasare este mai mare de un an trebuie indicată separat pentru fiecare din posturile de mai jos):

Creanțe comerciale

Creanțe asupra societăților afiliate

Creanțe asupra întreprinderilor în care societatea are o legătură de participație

Alte creanțe

Capital subscris, apelat, nevărsat (dacă legislația națională nu prevede înscrierea capitalului apelat în postul A al activului).

Cheltuieli în avans și venituri angajate (dacă legislația națională nu prevede înscrierea acestora ca activ la E ).

Investiții pe termen scurt

Acțiuni deținute la societățile afiliate

Acțiuni proprii (cu indicarea valorii lor nominale sau, în lipsă, a valorii sale contabile în măsura în care legislația națională permite înscrierea lor în bilanț)

Alte investiții

Casa și conturi la bănci

Cheltuieli în avans și venituri angajate (dacă legislația națională nu prevede înscrierea ca activ la D II (6)).

Pierderea exercițiului (dacă legislația națională nu prevede înscrierea sa în postul A VI la „Capital și rezerve” ).

CAPITALURI PROPRII ȘI DATORII

Capital și rezerve

Capitalul subscris (dacă legislația națională nu prevede înscrierea capitalului apelat în acest post. În acest caz, sumele din capitalul subscris și din capitalul vărsat trebuie menționate separat).

Primele de emisiune

Rezerve de reevaluare

Rezerve

Rezerva legală în măsura în care legislația națională impune constituirea unei asemenea rezerve.

Rezerva pentru acțiuni proprii sau părți proprii în măsura în care legislația națională impune constituirea unei asemenea rezerve fără prejudicierea art. 22, paragraful 1, b din Ddirectiva a IV –a 77/91 C.E.E.

Rezerve statutare sau contractuare

Alte rezerve

Profitul sau pierderea raportat (ă)

Rezultatul exercițiului (dacă legislația națională nu prevede înscrierea acestui post în posturile F în activ sau E la datorii).

Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

Provizioane pentru pensii și obligații similare

Provizioane pentru impozite

Alte provizioane

Datorii (suma datoriilor a căror durată de decontare nu este mai mare de un an ca și suma datoriilor a căror durată de decontare este mai mare de un an trebuie indicate separat pentru fiecare din posturile de mai jos, cât și pentru ansamblul acestor posturi).

Împrumuturi din emisiunea de obligațiuni cu menționare separată a împrumuturilor convertibile

Datorii către instituțiile de credit

Avansuri primite pe comenzi dacă nu sunt deduse din stocuri în mod distinct.

Datorii comerciale – furnizori

Datorii reprezentate prin efecte de comerț rambursabile

Datorii către societățile afiliate

Datorii către întreprinderile în care societatea are o legătură de participație.

Alte datorii prin care: datorii fiscale și datorii pentru asigurările sociale.

Venituri în avans și cheltuieli angajate (dacă legislația națională nu prevede înscrierea conturilor de regularizare în postul D din pasiv).

Venituri în avans și cheltuieli angajate (dacă legislația națională nu prevede înscrierea conturilor de regularizare în postul C 9 din pasiv).

Profitul exercițiului (dacă legislația națională nu prevede înscrierea sa în postul A VI la datorii).

Așa cum se constată din schema prezentată mai sus ordinea de dispunere a pozițiilor în activul bilanțului este, de regulă, cea inversă lichidității activelor: de la cele mai puțin lichide, cum sunt imobilizările necorporale, către disponibilitățile bănești, care îmbracă deja forma de bani. Cât privește ordinea de succesiune a pozițiilor de pasiv, ea este inversă exigibilității surselor de finanțare, începând cu elementele capitalului propriu, continuând cu datoriile pe termen lung și cu cele curente sau pe termen scurt.

Comparativ cu schema prezentată mai sus, cea de-a doua schemă, listă sau diferență a bilanțului se întemeiază pe ecuația generală de echilibru:

ACTIV – DATORII = CAPITAL PROPRIU

Modelul de principiu a unui asemenea bilanț se prezintă astfel:

BILANȚ încheiat la data de…..

ACTIVE IMOBILIZATE (a)

+ ACTIVE CIRCULANTE (b)

+ CHELTUIELI ÎN AVANS ȘI VENITURI ANGAJATE (ACTIVE DE REGULARIZARE ȘI ASIMILATE ) (c)

-DATORII CURENTE (PE TERMEN SCURT) (d)

– VENITURI ÎN AVANS ȘI CHELTUIELI ANGAJATE (dacă legislația țării le recunoaște ca datorii curente, în caz contrar figurează la datorii pe termen lung) (e)

ACTIVE CIRCULANTE NETE SAU DATORII CURENTE NETE

(b+c-d-e)

= EXCEDENT ACTIV FAȚĂ DE DATORII CURENTE

-DATORII PE TERMEN LUNG

-PROVIZIOANE PENTRU RISCURI ȘI CHELTUIELI

= CAPITAL PROPRIU

Schema de bilanț contabil corespunzătoere modelului de mai sus, preluată din Directiva

a IV -a a C.E.E. se prezintă astfel:

Capital subscris, nevărsat din care apelat (dacă legislația națională nu prevede înscrierea capitalului apelat în postul L. În acest caz, partea capitalului apelat dar care nu este vărsat, trebuie să figureze fie în postul A, fie în postul D II 5 din activ).

Cheltuieli de constituire așa cum sunt ele definite de legislația națională și dacă aceasta permite înscriere lor în activ. Legislația națională poate, deasemenea, să prevadă înscriereea cheltuielilor de instalare ca prim post sub ,,Imobilizări necorporale”.

Active imobilizate

Imobilizări necorporale

Cheltuieli de cercetare și dezvoltare- dacă legislația națională permite înscrierea lor în activ.

Concesiuni, brevete, licențe, mărci cât și drepturi și valori similare dacă ele au fost:

Achiziționate cu titlu oneros fără a trebui să figureze la postul (I) (3); sau;

Create de întreprindere dacă legislația națională autorizează înscrierea lor în activ.

Fondul comercial în măsura în care a fost achiziționat cu titlu oneros

Avansuri vărsate.

Imobilizări corporale

Terenuri și construcții

Instalații tehnice și mașini

Alte instalații, utilaje și mobilier

Avansuri vărsate și imobilizări corporale în curs

Imobilizări financiare

Acțiuni deținute la societățile afiliate

Împrumuturi acordate societăților afiliate

Interese de participare

Împrumuturi acordate societăților în care întreprinderea are interese de participare

Investiții financiare deținute ca imobilizări

Alte împrumuturi acordate

Acțiuni proprii (cu indicarea valorii lor nominale sau în lipsă, a valorii sale contabile în măsura în care legislația națională permite înscrierea lor în bilanț)

Active circulante

Stocuri

Materii prime și materiale consumabile

Producția în curs de fabricație

Produse finite și mărfuri

Avansuri

Creanțe (suma creanțelor a căror durată de decontare este mai mare de un an trebuie indicată separat pentru fiecare din posturile de mai jos ):

Creanțe comerciale

Creanțe asupra societăților afiliate

Creanțe asupra întreprinderilor în care societatea are o legătură de participație

Alte creanțe

Capital subscris, apelat, nevărsat(dacă legislația națională nu prevede înscrierea capitalului apelat în postul A al activului )

Cheltuieli în avans și venituri angajate (dacă legislația națională nu prevede înscrierea acestora în postul E al activului)

Investiții financiare pe termen scurt

Acțiuni deținute la societățile afiliate

Acțiuni proprii (cu indicarea valorii lor nominale sau, în lipsă, a valorii sale contabile în măsura în care legislația națională permite înscrierea lor în bilanț).

Alte investiții

Casa și conturi la bănci

Cheltuieli în avans și venituri angajate (dacă legislația națională nu prevede înscrierea conturilor de regularizare în postul D II 6 în activ)

Datoria căror durată de decontare nu este mai mare de un an

Împrumuturi în emisiunea de obligațiuni cu menționarea separată a împrumuturilor convertibile

Datorii către instituțiile de credit

Avansuri primite pe comenzi dacă nu sunt deduse din stocuri în mod distinct

Datorii comerciale – furnizori

Datorii rprin efecte de comerț rambursabile

Datorii către societățile afiliate

Datorii către întreprinderile în care societate are o legătură de participație

Alte datorii inclusiv: datoriile fiscale și datoriile pentru asigurările sociale

Alte venituri în avans și cheltuieli angajate (dacă legislația națională nu prevede înscrierea acestora în postul K)

Active circulante / datorii curente nete (luând în calcul cheltuielile în avans și veniturile angajate atunci când sunt prezentate la E și veniturile în avans și cheltuielile angajate atunci cân sunt prezentate la K )

TOTAL ACTIVE minus datorii curente nete

Datorii a căror durată de decontare este mai mare de un an

Împrumuturi din emisiunea de obligațiuni cu menționarea separată a împrumuturilor convertibile

Datorii către instituțiile de credit

Avansuri primite pe comenzi dacă nu sunt deduse din stocuri în mod distinct

Datorii comerciale – furnizori

Datorii reprezentate de comerț rambursabile

Datorii către societățile afiliate

Datorii către întreprinderile în care societatea are o legătură de participație

Alte datorii inclusiv: datoriile fiscale și datoriile pentru asigurările sociale

Venituri în avans și cheltuieli angajate(dacă legislația națională nu prevede înscrierea acestora în postul K )

Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

Provizioane pentru pensii și obligații similare

Provizioane pentru impozite

Alte provizioane

Venituri în avans și cheltuieli angajate (dacă legislația națională nu prevede înscrierea acestora în posturile F9 sai I9).

Capital și rezerve

Capital subscris (dacă legislația națională nu prevede înscrierea capitalului apelat în acest post. În acest caz, sumele din capitalul subscris și din capitalul vărsat trebuie menționate separat).

Prime de emisiune

Rezerve de evaluare

Rezerve

Rezerva legală în măsura în care legislația națională impune constituirea unei asemenea rezerve

Rezerva pentru acțuni proprii sau părți proprii, în măsura în care legislația națională impune constituirea unei asemenea rezerve fără prejudicierea art. 22, paragraful 1, b din Directiva a IV- a 77/91CEE.

Rezerve statutare

Alte rezerve

Profitul sau pierderea raportat (ă)

Profitul sau pierderea exercițiului financiar

Contabilitatea din țara noastră a adoptat o astfel de schemă.

Contul de profit și pierdere

O armonizare până la normalizare se realizează prin Directiva a IV-a C.E.E. care propune patru scheme, în esență două, diferențiate în funcție de criteriul ales pentru structurarea cheltuielilor și veniturilor, ce al naturii sau cel al funcțiilor (destinației ). Multiplicarea până la cifra D4 depinde de modul de așezare a elementelor în cadrul fiecărei scheme, sub formă de cont (bilateral) sau listă (diferență).

În baza Directivei a IV-a a C.E.E. schema – listă a contului de profit și pierdere bazată pe clasificarea cheltuielilor și veniturilor în funcție de natură, se prezintă astfel:

Contul de profit și pierdere

Cifra de afaceri netă

Variația stocurilor de produse finite și produse în curs de execuție

Producția imobilizată

Alte venituri din exploatare

a) cheltuieli cu materii prime și consumabile

b)alte cheltuieli din afară

6. Cheltuieli cu personalul

a) salarii

b) cheltuieli cu asigurările sociale, cu menținerea distinctă a celor referitoare la pensii

7. a) Ajustarea valorii imobilizărilor corporale și necorporale

b) Ajustarea valorii activelor circulante

8. Alte cheltuieli de exploatare

9. Venituri din interes de participare

10. Venituri din alte investiții financiare și împrumuturi ce fac parte de nativele imobilizate, cu menționarea separată a celor generate de societățile din cadrul grupului.

11. Venituri din dobânzi și alte venituri similare, cu menționarea separată a celor generate de societățile din cadrul grupului

12. Ajustarea valorii imobilizărilor financiare și a investițiilor financiare deținute ca active circulante.

13. Cheltuieli cu dobânzile și alte cheltuieli similare, cu menționarea separată acelor ce privesc societățile din cadrul grupului.

14. Impozitul pe profitul sau pierderea din activitatea curentă

15. Profitul sau pierderea din activitatea curentă

16. Venituri extraordinare

17. Cheltuieli extraordinare

18. Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară

19. Impozitul pe profitul sau pierderea extraordinar (ă)

20. Alte impozite ce nu apar în elementele de mai sus

21. Rezultatul exercițiului financiar

Schema –lista contului de profit și pierdere alcătuită după funcția (destinația ) cheltuielilor, așa cum este formalizată de Directiva a IV-a a CEE, se prezintă astfel:

Cifra netă de afaceri (vânzări nete)

Costul de producție aferent afacerilor

Profitul- pierdere (1-2)

Costul de distribuție (inclusiv amortizările și provizioanle)

Cheltuieli generale de administrație (inclusiv amortizările și provizioanele)

Alte venituri din exploatare

Venituri financiare(pe structuri)

Cheltuieli financiare (pe structuri)

Impozitului asupra profitului curent al exercițiului

Profitul sau pierderea netă din activitatea curentă

Venituri extraordinare

Cheltuieli extraordinare

Anexă la bilanț sau notele de conturi conform Directivei a IV-a a C.E.E.

Conform Directivei a IV-a a CEE, anexa este unul din documentele contabile de sinteză, care, împreună cu bilanțul și contul de profit și pierdere formează un tot unitar. Directiva precizează ca anumite informații ale bilanțului și ale contului de profit și pierdere trebuie să fie dezvoltate în anexă, dacă ele sunt semnificative.

Prin urmare anexa trebuie să cuprindă informații privind:

Metodele de evaluare aplicate diferitelor posturi ale conturilor anuale, cât și metodele de calcul al corectărilor de valoare(amortizări și provizioane) utilizate; bazele de conversie a elementelor exprimate în monede străine;

Participațiile deținute, pentru cel puțin 20% din capitalul societăților emitente;

Numărul și valoarea nominală a acțiunilor subscrise în cursul exercițiului;

Numărul și valoarea nominală a diferitelor categorii de acțiuni care compun capitalul

Numărul și mărimea drepturilor părților beneficiare, ale obligațiunilor convertibile și ale titlurilor similare

Mărimea datoriilor, în special al celor a căror durată este mai mare de 5 ani;

Mărimea angajamentelor financiare în afara bilanțului;

Structura cifrei de afaceri pe categorii de activități și pe piețe geografice;

Numărul și structura personalului angajat, în medie, în cursul exercițiului;

Incidența evaluărilor fiscale derogatorii asupra rezultatului net al exercițuilui;

Mărimea impozitelor amânate;

Mărimea remunerațiilor atribuite organelor de administrație, de conducere și de control;

Mărimea avansurilor și creditelor atribuite membrilor organelor de administrație, de conducere și de control, cât și angajamentelor luate în contul lor, în numele unei garanții oarecare.

Situațiile financiare reglementate în contabilitatea din România

Situațiile financiare reglementate în țara noastră au la bază OMFP nr. 94/2001 pentru aprobarea reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV- a a Comunităților Economice Europene și Standardele de Contabilitate Internaționale și OMPF 306/2002pentru aprobarea Reglementărilor contabile simplificate armonizate cu Directivele europene. Structura și conținutul lor se fundamentează simultan pe Standardele Internaționale de Raportare Financiară și pe Directivele contabile europene.

În detaliu, forma și conținutul situațiilor financiare sunt prezentate în capitolul VIII.

O imobilizare corporală trebuie prezentată în bilanț la valoarea de intrare, mai puțin ajustările cumulate de valoare. Contabilitatea imobilizărilor corporale, a imobilizărilor corporale în curs de aprovizionare și a imobilizărilor în curs se ține cu ajutorul conturilor:

21. IMOBILIZĂRI CORPORALE

211. Terenuri și amenajări de terenuri (A)

2111. Terenuri

2112. Amenajări de terenuri

212. Construcții (A)

213. Instalații tehnice, mijloace de transport, animale și plantații

2131. Echipamente tehnologice (mașini, utilaje și instalații de lucru) (A)

2132. Aparate și instalații de măsurare, control și reglare (A)

2133. Mijloace de transport (A)

2134. Animale și plantații (A)

214. Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecție a valorilor umane și materiale și alte active corporale (A)

22. IMOBILIZĂRI CORPORALE ÎN CURS DE APROVIZIONARE

223. Instalații tehnice, mijloace de transport, animale și plantații în curs de aprovizionare (A)

224. Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecție a valorilor umane și materiale și alte active corporale în curs de aprovizionare (A)

23. IMOBILIZĂRI ÎN CURS ȘI AVANSURI PENTRU IMOBILIZĂRI

231. Imobilizări corporale în curs de execuție (A)

232. Avansuri acordate pentru imobilizări corporale (A)

233. Imobilizări necorporale în curs de execuție (A)

234. Avansuri acordate pentru imobilizări necorporale (A)

Amortizarea

Imobilizările corporale își pierd treptat ca urmare a folosirii lor, a acțiunii agenților naturali, a progresului tehnic, o parte din valoarea lor de întrebuințare. Amortizarea reprezintă expresia valorică a uzurii. IAS 16 Imobilizări corporale definește amortizarea ca fiind alocarea sistematică a valorii amortizabile a unui activ pe întreaga sa durată de viață.

Amortizarea se stabilește prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a imobilizărilor corporale. Amortizarea imobilizărilor corporale se calculează pe baza unui plan de amortizare, de la data punerii în funcțiune a acestora și până la recuperarea integrală a valorii lor de intrare, conform duratelor de utilizare economică și condițiilor de utilizare a acestora.

Amortizarea imobilizărilor corporale concesionate, închiriate sau în locație de gestiune se calculează și se înregistrează în contabilitate de către entitatea care le are în proprietate.

Entitățile amortizează imobilizările corporale utilizând unul din următoarele regimuri de amortizare:

a) amortizarea liniară, care se realizează prin includerea în cheltuielile de exploatare a unor sume fixe, rezultate prin aplicarea cotei anuale de amortizare la valoarea de intrare a imobilizărilor corporale. Cota anuală de amortizare liniară se calculează prin divizarea numărului 100 la durata normală de utilizare. În cazul construcțiilor se aplică doar amortizarea liniară. Și amenajările de teren se amortizează doar liniar pe o perioadă de 10 ani.

b) amortizarea degresivă se realizează prin multiplicarea cotei de amortizare liniară cu unul din coeficienții următori:

– 1,5 dacă durata normală de utilizare a imobilizării este între 2-5 ani;

– 2 dacă durata normală de utilizare a imobilizării este între 5-10ani;

– 2,5 dacă durata normală de utilizare a imobilizării este mai mare de 10 ani.

Acest regim de amortizare se poate aplica în două variante:

– amortizarea degresivă cu influența uzurii morale;

– amortizarea degresivă fără influența uzurii morale;

c) amortizarea accelerată constă în includerea în primul an de funcționare, în cheltuielile de exploatare a unei amortizări în cotă de 50% din valoarea de intrare.

Amortizarea aferentă imobilizărilor corporale se înregistrează în contabilitate ca o cheltuială. Terenurile nu se amortizează. Investițiile efectuate pentru amenajarea lacurilor, bălților, iazurilor, terenurilor și pentru alte lucrări similare se recuperează pe calea amortizării, prin includerea în cheltuielile de exploatare într-o perioadă hotărâtă de consiliul de administrație sau responsabilul cu gestiunea patrimoniului.

Înregistrarea în contabilitate a amortizărilor se realizează cu ajutorul conturilor:

28. AMORTIZARI PRIVIND IMOBILIZĂRILE

280. Amortizări privind imobilizările necorporale

2801. Amortizarea cheltuielilor de constituire (P)

2803. Amortizarea cheltuielilor de dezvoltare (P)

2805. Amortizarea concesiunilor, brevetelor, licențelor, mărcilor comerciale, drepturilor și activelor similare (P)

2807. Amortizarea fondului comercial (P)

2808. Amortizarea altor imobilizări necorporale (P)

281. Amortizări privind imobilizările corporale

2811. Amortizarea amenajărilor de terenuri (P)

2812. Amortizarea construcțiilor (P)

2813. Amortizarea instalațiilor, mijloacelor de transport, animalelor și plantațiilor (P)

2814. Amortizarea altor imobilizări corporale (P)

Deprecierea activelor

IAS 36 Deprecierea activelor statuează principiul conform căruia activele nu trebuie să fie înregistrate la o valoare mai mare decât valoarea lor recuperabilă. Pornind de la această cerință, standardul solicită o evaluare anuală atunci când există un indiciu de depreciere. În cazul în care există trebuie calculată valoarea recuperabilă.

IAS 36 Deprecierea activelor se aplică activelor imobilizate corporale dar în particular se aplică și activelor necorporale și fondului comercial.

În general, pierderea din depreciere este recunoscută în profitul sau pierderea netă, deși există reguli speciale în ceea ce privește activele care au fost reevaluate. Astfel pierderea activelor înregistrate la cost se recunoaște în contul de profit și pierdere. În ceea ce privește deprecierea activelor înregistrate la valoarea reevaluată, aceasta este tratată ca o scădere a reevaluării iar dacă surplusul din reevaluare nu acoperă în totalitate pierderea din depreciere, diferența neacoperită se recunoaște în Contul de profit și pierdere.

În cazul în care există o valoare crescătoare a unui activ ce se datorează casării unei pierderi din depreciere, casarea pierderii din depreciere se recunoaște imediat ca venit în Contul de profit și pierdere.

Înregistrarea în contabilitate a deprecierii activelor se realizează cu ajutorul conturilor:

29. AJUSTĂRI PENTRU DEPRECIEREA SAU PIERDEREA DE VALOARE A IMOBILIZĂRILOR

290. Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor necorporale

2903. Ajustări pentru deprecierea cheltuielilor de dezvoltare (P)

2905.Ajustări pentru deprecierea concesiunilor, brevetelor, licențelor, mărcilor comerciale, drepturilor și activelor similare (P)

2907. Ajustări pentru deprecierea fondului comercial (P)

2908. Ajustări pentru deprecierea altor imobilizări necorporale (P)

291. Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor corporale

2911. Ajustări pentru deprecierea terenurilor și amenajărilor de terenuri (P)

2912.Ajustări pentru deprecierea construcțiilor (P)

2913. Ajustări pentru deprecierea instalațiilor, mijloacelor de transport, animalelor și plantațiilor (P)

2914. Ajustări pentru deprecierea altor imobilizări corporale (P)

293. Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor în curs de execuție

2931. Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor corporale în curs de execuție (P)

2933. Ajustări pentru deprecierea imobilizărilor necorporale în curs de execuție (P)

296. Ajustări pentru pierderea de valoare a imobilizărilor financiare

2961. Ajustări pentru pierderea de valoare a acțiunilor deținute la entitățile afiliate (P)

2962.Ajustări pentru pierderea de valoare a intereselor de participare (P)

2963. Ajustări pentru pierderea de valoare a altor titluri imobilizate (P)

2964. Ajustări pentru pierderea de valoare a sumelor datorate de entitățile afiliate (P)

2965. Ajustări pentru pierderea de valoare a creanțelor legate de interesele de participare (P)

2966. Ajustări pentru pierderea de valoare a împrumuturilor acordate pe termen lung (P)

2968. Ajustări pentru pierderea de valoare a altor creanțe imobilizate (P)

Ieșirea prin casare și cedare

Este o cale complexă de ieșire din gestiune a activelor corporale care cuprinde operații de demolare, demontare sau dezmembrare a imobilizărilor corporale, valorificarea materialelor, subansamblelor, ansamblelor , pieselor componente rezultate.

Cheltuielile ocazionate de scoaterea din funcțiune a imobilizărilor corporale se face prin înregistrarea acestora după natura lor folosindu-se conturile din clasa 6. Valorile materiale obținute din scoaterea din funcțiune a imobilizărilor corporale constituie venituri pentru entitate.

O imobilizare corporală trebuie scoasă din evidență la cedare sau casare, atunci când nici un beneficiu economic viitor nu mai este așteptat din utilizarea sa ulterioară. Câștigurile sau pierderile obținute în urma casării sau cedării unei imobilizări corporale trebuie determinate ca diferență între veniturile generate de scoaterea din evidență și valoarea sa neamortizată, inclusiv cheltuielile ocazionate de aceasta și trebuie prezentate ca venit sau cheltuială, după caz, în contul de profit și pierdere.

Înregistrarea imobilizărilor în cadrul balanței de verificare

Balanța de verificare este un procedeu specific metode contabile care asigură respectarea în ontabilitate a echilibrului permanent impus de dubla înregistrare a operațiilor economice, oferind prin aceasta garanția exactității înregistrărilor efectuate în conturi precum și a întocmirii unor bilanțuri reale și complete.

Balanța de verificare se prezintă ca un tablou enumerativ a tuturor conturilor din cartea mare care furnizează informații în legătură cu soldurile inițiale, mișcările intervenite într-o perioadă de gestiune și soldurile finale la data întocmirii ei.

Legătura dintre contabilitatea curentă și situațiile financiare anuale se realizează prin intermediul balanței de verificare sintetice. Balanța de verificare se întocmește cel puțin anual, la închiderea exercițiului financiar sau la termenele de întocmire a situațiilor financiare. La încheierea exercițiului financiar se recomandă întocmirea a două balanțe de verificare și anume:

O balanța de verificare întocmită în mod facultative înaintea inventarierii generale anuale;

O balanță de verificare întocmită în mod obligatoriu după efectuarea lucrărilor de închidere a exercițiului financiar;

Scopul principal al întocmirii balanței de verificare înaintea inventarierii generale a patrimoniului este de a prezenta datele scriptice, care se vor compara cu existențele faptice stabilite la inventariere. De aceea această balanță provizorie se mai numește inventarul contabil al patrimoniului.

Cu ocazia întocmirii balanței de verificare provizorii se va realiza implicit și principala funcție a unei balanțe și anume, verificarea exactității datelor înregistrate în conturi.

Erorile de înregistrare se indentifică prin intermediul egalităților care trbuie să existe între totalurile coloanelor din balanță. De exemplu, într-o balanță de verificare patru serii de egalități, trebuie să existe următoarele corelații:

Total solduri inițiale debitoare = total solduri inițiale creditoare;

Total rulaje lunare debitoare = total rulaje lunare creditoare;

Total rulaje cumulate debitoare = total rulaje cumulate creditoare

Total solduri finale debitoare = total solduri finale creditoare

Există unele erori care nu se pot depista cu ajutorul balanței și anume:

Înregistrarea repetată a unor operații în conturile corespondente;

Omiterea înregistrării unor operații în conturile corespondente ;

Înregistrarea operațiilor în alte conturi decât în cele corespunzătoare operațiilor respective;

Înscrierea eronată a unor sume în conturile corespondente.

În teoria și practica contabilității se folosesc mai multe criterii de clasificare a balanțelor de verificare, dintre care principalele sunt:

după felul conturilor pe care le conțin;

după numărul egalităților pe care le cuprind;

după conținutul și forma grafică de prezentare.

După felul conturilor pe care le conțin, balanțele de verificare se grupează în:

balanțe ale conturilor sintetice;

balanțe ale conturilor analitice.

Balanțele de verificare ale conturilor sintetice sau generale se întocmesc numai valoric pe baza datelor preluate din conturile sintetice și cuprind toate conturile sintetice folosite în contabilitatea curentă a unei unități într-o anumită perioadă de gestiune.

Balanțele de verificare ale conturilor analitice se întocmesc, cu date cantitative și valorice, (pentru conturile care înregistrează elemente de natura stocurilor) sau numai valorice (pentru anumite conturi, ca de exemplu 411 Clienți, 401 Furnizori, etc.), pe baza datelor preluate din conturile analitice, separat pentru fiecare cont sintetic care a fost desfășurat pe conturi analitice. Sub aspectul momentului asemenea balanței de verificare se întocmesc înainte de balanța de verificare a conturilor sintetice sau generală, motiv pentru care se mai numesc și balanțe de verificare auxiliare sau secundare.

Spre deosebire de balanța de verificare a conturilor sintetice, care este una singură la nivelul unității patrimoniale, numărul balanțelor de verificare ale conturilor analitice, depinde de numărul conturilor sintetice care au fost desfășurate pe conturi analitice. Exemplu de conturi sintetice care se dezvoltă în conturi analitice și pentru care se întocmesc balanțe de verificare analitice: 301 "Materii prime", 302 "Materiale consumabile", 401"Furnizori", 411"Clienți", etc.

Dupa numărul egalităților pe care le cuprind sau al conținutului lor, balanțele de verificare se împart în:

balanțe de verificare cu o egalitate (fie balanța sumelor, fie balanța soldurilor);

cu două egalități;

trei egalități;

cu patru egalități.

Din motive de simplificare, pentru conturile analitice se întocmește, în cele mai multe cazuri, balanța soldurilor.

Balanța de verificare a sumelor cuprinde două coloane, una pentru total sume debitoare și alta pentru total sume creditoare ale conturilor din registrul cartea mare, la data întocmirii ei, între care trebuie să existe egalitatea:

Totalul sumelor debitoare (TSD) = Totalul sumelor creditoare (TSC)

Totalul sumelor debitoare se compune din soldurile inițiale debitoare de la începutul anului plus rulajele debitoare ale conturilor de la începutul anului și pâna la data întocmirii balanței de verificare.

Totalul sumelor creditoare se compune din soldurile inițiale creditoare de la începutul anului plus rulajele creditoare ale conturilor de la începutul anului și pâna la data întocmirii balanței de verificare.

Înscrierea elementelor respective (totalul sumelor debitoare și totalul sumelor creditoare) se efectuează separat, pentru fiecare cont în parte.

Balanța de verificare a soldurilor este asemănătoare cu balanța de verificare a sumelor, cu deosebirea ca în locul celor două coloane perechi de sume, cuprinde două coloane perechi de solduri, una pentru soldurile finale debitoare și cealaltă pentru soldurile finale creditoare, prin a căror totalizare trebuie să rezulte egalitatea:

Total solduri finale debitoare = Total solduri finale creditoare

Modelul unei astfel de balanțe de verificare este următorul:

Balanța de verificare cu o egalitate (balanța soldurilor)

 Ca și în cazul balanței anterioare și această balanță de verificare, prin egalitatea respectivă satisface cerințele funcției de control al exactității datelor înregistrate în conturi. Totodatăă prezentând situația economico-financiară a unității economice la un moment dat, prin soldurile finale, debitoare și creditoare ale conturilor, balanța la care ne referim stă la baza întocmirii bilanțului și permite conducerii unității să cunoască rezultatele activității sale la perioade scurte de timp, respectiv în intervalul dintre doua bilanturi (care se întocmeste anual).

Balanța de verificare cu două egalitati, denumită și balanța sumelor și soldurilor, se prezintă într-o singură variantă și rezultă din combinarea balanței sumelor cu balanța soldurilor. Ea cuprinde patru coloane: două pentru total sume, debitoare și creditoare și două pentru solduri finale, debitoare și creditoare, ceea ce permite stabilirea a două egalități între totalurile coloanelor perechi, de sume si, respectiv, de solduri.

Egalitățile la care ne referim sunt următoarele:

Totalul sumelor debitoare = Totalul sumelor creditoare

Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare

 Ca urmare, din aceste ecuații valorice se desprinde ideea ca balanța de verificare cu două egalități permite verificarea corelațiilor și realizarea funcțiilor celor două tipuri de balanțe de verificare (balanța sumelor și balanța soldurilor), din a căror combinare rezultă.

Balanța de verificare cu două egalități nu prezintă informații distincte cu privire la rulajul conturilor, întrucât acesta apare într-o singură sumă împreună cu soldurile inițiale, aspect care diminuează proprietățile informative ale balanței pentru satisfacerea cerințelor activității de analiza în procesul de conducere a unității patrimoniale.

Balanța de verificare cu trei egalități a fost concepută, tocmai, pentru sporirea proprietăților informative ale balanțelor de verificare cu una și cu doua egalități si pentru satisfacerea cerințelor muncii de analiză și conducere la un nivel superior. Această balanță de verificare cuprinde șase coloane (trei coloane perechi), din care două coloane pentru soldurile inițiale debitoare și creditoare, două pentru rulajele lunii curente, debitoare și creditoare, două pentru soldurile finale debitoare și creditoare, ceea ce permite stabilirea a trei egalităti între totalurile coloanelor perechi astfel:

Totalul soldurilor inițiale debitoare = Totalul soldurilor inițiale creditoare

Totalul rulajelor debitoare = Totalul rulajelor creditoare

Totalul soldurilor finale debitoare = Totalul soldurilor finale creditoare

Cu ajutorul balanței de verificare cu trei egalități se realizează, atât funcțiile balanțelor precedente, cât și funcția de analiză a activității economice. Cu toate acestea, și asemenea balanța de verificare limitează informarea asupra urmăririi în timp, întrucât nu se pot compara informațiile din conturi din luna curentă cu informațiile din lunile precedente.

Balanța de verificare cu patru egalități se prezintă într-o singură variantă sub forma unui tabel cu opt coloane, din care: două coloane pentru totalul sumelor debitoare și creditoare din luna precedentă, două pentru rulajele debitoare și creditoare ale lunii curente, două pentru totalul sumelor debitoare și creditoare (inclusiv rulajele lunii curente) și două pentru soldurile finale debitoare și creditoare. Aceste coloane permit stabilirea a patru egalități între totalurile coloanelor perechi astfel:

Balanța de verificare cu patru egalități reprezintă modelul cel mai complet și cel mai folosit în activitatea practică, întrucât satisface funcțiile celorlalte balanțe sub forma tabelară și, în plus, oferă informații pentru efectuarea analizei în dinamica a situației economico – financiare a unității. Totodată, dă posibilitatea stabilirii următoarelor corelații: egalitatea dintre sumele totale din balanța de verificare întocmită la sfârsitul perioadei precedente și sumele totale la sfârșitul perioadei precedente din balanța de verificare a perioadei curente; egalitatea dintre sumele totale din balanța perioadei curente și sumele totale la sfârșitul perioadei precedente din balanța de verificare a perioadei viitoare.

În condițiile utilizării calculatorului electronic în prelucrarea datelor se realizează balanța de verificare, cu cinci egalitați, adică cu zece coloane. Primele două coloane reflectă permanent soldurile inițiale (debitoare și creditoare) de la începutul anului, următoarele două coloane cuprind cumulat rulajele lunilor precedente (debitoare și creditoare), urmate de perechile de coloane pentru rulaje luna curentă, total sume la sfârșitul lunii curente și solduri finale (debitoare și creditoare).

 După conținutul și forma grafică de prezentare, unele dintre aceste balanțe de verificare pot fi întocmite într-o singură variantă, iar altele în două variante.

Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, prevede utilizarea balanței de verificare cu patru egalități, fiind, de altfel, cea mai completă și avantajoasă pentru activitatea practică de contabilitate.

Balanțele de verificare analitice sau auxiliare se clasifică și ele, după felul soldului pe care îl prezintă conturile pentru care se întocmesc la sfârșitul perioadei, în:

balanțe de verificare analitice pentru conturi monofuncționale, care se pot grupa, la rândul lor, în: balanțe de verificare analitice pentru conturi cu un singur etalon de evidența (valoric) și balanțe de verificare analitice pentru conturi cu două etaloane de evidența (cantitativ și valoric).

balanțe de verificare pentru conturi bifuncționale.

Balanțele de verificare, sintetice și analitice, se întocmesc, în mod obligatoriu, la sfârșitul lunii și ori de câte ori necesitățile impun acest lucru, în scopul verificării exactității operațiilor economice în conturi. Pe baza datelor din balanțele de verificare se întocmește bilanțul contabil.

Întocmirea balanței de verificare a conturilor sintetice necesită efectuarea următoarelor lucrări succesive:

Înregistrarea tuturor operațiilor patrimoniale care au avut loc, în cursul lunii, pe baza de documente justificative, în evidența cronologică realizata cu ajutorul registrului – jurnal;

Trecerea operațiilor din evidența cronologică în evidența analitică (organizată cu ajutorul fișelor de cont pentru operații diverse sau diferitelor situații) și în evidența sistematică sintetică, organizată cu ajutorul fișelor cartea mare (cartea mare șah, fișelor de conturi pentru operații diverse, jurnalelor de credit sau situațiilor pentru debit);

Totalizarea rulajelor debitoare și creditoare, a totalului sumelor debitoare și creditoare și, respectiv, a soldului final al fiecărui cont, debitor sau creditor, în funcție de continutul economic al acestuia;

Transcrierea datelor din cartea mare în formularul balanței de verificare.

Din experiența practică, rezultă că pentru evitarea eventualelor erori de calcul și înregistrare, este recomandat să se transcrie în balanța de verificare numai datele cu caracter primar, iar celelalte să se calculeze în cadrul acesteia. De exemplu, în cazul balanței de verificare cu trei egalități: soldurile inițiale se pot prelua din balanța de verificare precedentă; rulajele (debitoare, respectiv creditoare) se transcriu din conturi, iar soldurile finale se calculează direct în cadrul balanței de verificare.

Totalizarea balanței de verificare și controlul corelatilor valorice. În acest scop, se totalizează fiecare coloana a balanței și se verifică egalitățile proprii acesteia.

Cu ajutorul balanței de verificare a conturilor sintetice se verifică: corelațiile dintre egalitățile generate de dubla înregistrare a operațiunilor patrimoniale în contabilitate; concordanța dintre totalul înregistrărilor din registrul jurnal și totalul rulajelor debitoare, respectiv creditoare, din balanța; totalul soldurilor finale debitoare, respectiv creditoare, din "cartea mare" și totalul soldurilor finale debitoare, respectiv creditoare din balanța.

În situația în care nu se verifică egalitățile din balanța sau nu există concordanțele menționate anterior se procedează la identificarea și corectarea erorilor.

Funcția de verificare a exactității înregistrării operațiilor economice în conturi

Această funcție constă în controlul și identificarea erorilor de înregistrare în conturi, prin

intermediul diferitelor egalități valorice care trebuie să existe în cadrul balanței de verificare, precum ți prin intermediul unor corelații valorice stabilite cu ajutorul ei. Înregistrarea greșită a unor operații economice ca urmare a nerespectării principiului dublei înregistrări, trecerea eronată a sumelor din Registrul Jurnal în Registrul Cartea Mare și de aici în balanța, efectuarea unor calcule greșite în formulele contabile complexe, stabilirea eronată a rulajelor și a soldurilor conturilor, determină inegalități între totalurile balanței, care se semnalizează cu ajutorul ei, fapt ce îi conferă caracterul unui instrument de verificare, de control. Lipsa unei egalități valorice sau a unor corelații constituie dovada existenței unor erori, care trebuie să fie identificate și corectate. Deși în condițiile utilizării calculatoarelor electronice în munca de contabilitate crește exactitatea calculelor, funcția de control a balanței de verificare se menține, iar corelațiile pe care se bazează, servesc la prevederea unor chei de control în programele de lucru ale echipamentelor moderne de prelucrare a datelor.

 Funcția de legatură dintre conturile sintetice și bilanț

Balanța de verificare concentrează informațiile din toate conturile folosite în contabilitatea curentă a unității. Această legatură se concretizează în faptul că datele din bilanțul anual reprezintă soldurile finale ale conturilor, preluate din balanța de verificare prelucrate și grupate conform necesităților de întocmire a bilanțului. Soldurile inițiale ale conturilor la începutul anului sunt preluate din bilanțul anual, potrivit principiului intangibilității bilanțului de deschidere a unui exercițiu care trebuie să corespundă cu bilanțul de închidere a exercițiului precedent.

Funcția de legatură dintre conturile sintetice și cele analitice

Această funcție constă în întocmirea unor balanțe de verificare ale conturilor analitice pentru fiecare cont sintetic care se desfășoara pe conturi analitice. Cu ajutorul acestor balanțe se controlează concordantă care trebuie să existe între datele înregistrate în contul sintetic și conturile sale analitice.

Funcția de centralizare a existentelor, mișcărilor și transformărilor elementelor patrimoniale

Gruparea și centralizarea datelor înregistrate în conturi cu ajutorul balanței de verificare oferă conducerii unităților posibilitatea de a cunoaște totalul modificărilor intervenite în volumul și structura patrimoniului economic, rezultatele financiare obținute în urma activităților desfășurate etc..

Cuprinzând, sub forma centralizată, toate datele privitoare la existențele și mișcările elementelor patrimoniale înregistrate în conturile sintetice și analitice, pe o anumită perioadă de timp, balanța de verificare asigură compararea datelor de la începutul unei perioade de gestiune cu cele de la sfârșitul ei și cu alte perioade de gestiune expirate. Astfel, se pot stabili schimbările produse în mărimea și structura patrimoniului economic, eficiența plasării resurselor etc..

Funcția de analiză a activității economice

Balanța de verificare are un rol deosebit de important în analiza situației economico – financiare pe perioade scurte de timp, și în intervalul dintre două bilanțuri, fiind astfel, singurul instrument care furnizează informațiile necesare conducerii operative a unităților patrimoniale. Această analiză are anumite limite comparativ cu analiza care se poate realiza pe baza bilanțului contabil, cu ajutorul balanțelor de verificare obținându-se un grad mai redus de sintetizare a datelor contabile.

Operațiile economice care se realizează zi de zi într-o unitate economică se înregistrează în conturi. În orice moment al activității economice, fiecare cont în parte pune în evidența situația elementelor patrimoniale: existențele la începutul perioadei, creșterile, micșorările, totalul mișcărilor cumulate de la începutul anului, dar și existențele finale.

Necesitățile de conducere, control și analiză a activității unităților patrimoniale impun generalizarea și prezentarea, într-un tablou de ansamblu, a întregii activități desfășurate. Metoda contabilității impune ca periodic, și în mod obligatoriu cu ocazia elaborării bilanțului, să se facă verificarea exactității înregistrărilor făcute în contabilitate, cât și a calculelor efectuate cu ocazia determinării rulajelor, sumelor totale și a soldurilor conturilor.

Balanța de verificare sau balanța conturilor este un procedeu specific al metodei contabilității care asigură verificarea exactității înregistrării operațiilor economice în conturi, legătura dintre conturile sintetice și bilanț, legătura dintre conturile sintetice și conturile analitice, precum și centralizarea datelor contabilității curente. Balanța de verificare se prezintă sub forma unei situații tabelare, în care se înscriu datele valorice preluate din conturi.

În cadrul balanței de verificare se obțin anumite egalități structurale și globale proprii dublei înregistrări si corespondenței conturilor.

Aceste egalități exprimă un echilibru permanent între aceste date, de unde provine și denumirea de "balanță". Balanța de verificare conține toate conturile folosite de o unitate patrimonială, fiecare cont fiind înscris cu soldul inițial, rulajele perioadei curente, totalul sumelor si soldul final de la sfârșitul lunii pentru care se încheie balanța respectivă. Legea contabilității prevede ca "pentru verificarea înregistrării corecte în contabilitate a operațiunilor se întocmește, lunar, balanța de verificare".