Prezentarea Celor Mai Importante Fenomene Care Au Loc la Nivelul Societaților Comerciale, Ce Lucrează cu Stocuri de Mărfuri, Si Reflectarea Acestora în Contabilitate

INTRODUCERE

Lucrarea de față este elaborată având la bază prevederile Legii Contabilității, a Regulamentului pentru aplicarea Legii Contabilității, precum și a legislației în vigoare atât pe plan național cât și internațional, cu referire la Standardele Internaționale de Contabilitate(IAS 2 privind stocurile). Prin tema abordată am vrut să evidențiez importanța gestionării eficiente a stocurilor de mărfuri și contribuția acestora la realizarea cifrei de afaceri a societății comerciale și la valorificarea capitalului.

Scopul acestei lucrari îl constituie prezentarea celor mai importante fenomene care au loc la nivelul societaților comerciale, ce lucrează cu stocuri de mărfuri, si reflectarea acestora în contabilitate, pe baza documetelor financiar – contabile.

Am ales ca temă contabilitatea mărfurilor deoarece în ziua de azi peste 50% din societății comerciale se ocupă de comercializarea mărfurilor sub diferite forme. Contabilitatea mărfurilor reprezintă o problematică interesantă în domeniul contabilității prin multitudinea de situații care apar legate de mărfuri (consignație, amănunt, en-gros, import, export, etc.).

Lucrare de licență numită Contabilitatea și gestiunea stocurilor de mărfuri la S.C. MARC COM S.R.L. este alcătuită din trei capitol, în primul capitol se prezintă noțiunile generale privind stocurile de mărfuri ,am abordat cadrul economic general și contextul în care se încadrează stocurile, am tratat elementele teoretice din literatura de specialitate și reglementarile juridice ale stocurilor.

Al doilea capitol numit Studiu de caz privind contabilitatea si gestiunea stocurilor la S.C. MARC COM S.R.L. este alcătuit din două subcapitole. În primul subcapitol este prezentată entitatea , iar în al doilea subcapitol am realizat o monografie contabilă pe luna ianuarie .

În capitolul trei, am realizat analiza indicatorilor economico-financiari ( calcul și interpretarea indicatorilor de structură ,lichiditate, solvabilitate , grafice, tabele, etc. ).

În finalul lucrării am prezentat concluziile care se desprind din conținutul lucrării și propuneri pe care le-am considerat necesare să le fac societății analizate.

CAPITOLUL I Noțiuni generale privind stocurile

Definții și concepte privind stocurile

Potrivit normei internationale IAS 2 “ stocurile sunt active:

deținute pentru a fi vândute pe parcursul desfășurării normale a activitați;

în curs de producție în vederea vânzării în același condiții ca mai sus ; sau

sub formă de materii prime, materiale și alte consumabile ce urmează a fi folosite în procesul de producție sau pentru prestarea de servicii”.

În calitatea lor de active, stocurile sunt recunoscute numai atunci când este posibil ca ele să aducă întreprinderii beneficii economice viitoare și costul lor să poata fi evaluat în mod credibil.

Pentru atribuirea calitații de active stocurilor, fiecare entitate aplică raționamentul profesional pentru a evalua nivelul sub care un element nu poate fi prezentat in bilanț, ci trecut in contul de profit si pierdere(121) , precum și pentru luarea deciziei referitoare la înregistrarea stocurilor în categorii separate sau într-o singura categorie.

În contabilitatea financiară a întreprinderii stocurile cuprind următoarele categorii:

materiile prime ,care participă direct la fabricarea produselor, regăsindu-se în competența lor intregral sau parțial ,în starea inițială sau transformată;

materialele consumabile ,combustibilii, materiale pentru ambalat, piesele de schimb, semințele și materialul de plantat, furajele și alte materiale consumabile care participă indirect sau ajută activitatea de exploatare fără a se regăsi , de regulă, în produsul rezultat;

produsele sub forma semifaricatelor (produse în curs de fabricație), produselor finite (produse care au parcurs întregul proces de fabricație) și produselor reziduale (rebuturi, materiale recuperabile și deșeuri);

animale care nu au îndeplinit condițiile pentru a fi trecute la animale adulte, animalele de îngrășat, pasările și coloniile de albine;

producția în curs de execuție reprezintă materiile prime care nu au trecut prin toate stadiile de fabricație, produsele nesupuse probelor și recepției tehnice sau necompletate în întregime, precum și lucrările și serviciile în curs de execuție sau neterminate;

mărfurile, respectiv bunurile pe care întreprinderea le cumpără în vederea vânzării;

ambalajele (cu excepția ambalajelor de natura obiectelor de inventar și mijloacelor fixe), care însoțesc bunurile în procesul circulației lor (recuperabile facturate consemnate distinct care circulă prin restituire sau incluse în prețul mărfii și care se pot valorifica sau nu după utilizare).

Mărfurile sunt stocuri de active circulante , achizitionate sau obținute din producție proprie și vândute în aceași stare către clienți.

1.2 Clasificarea stocurilor

Datorită diversitații stocurilor deținute de o firmă s-au adoptat diferite criterii de grupare a acestora , cum ar fi:

dupa natura lor;

dupa forma pe care o îmbracă(materială sau nematerială);

dupa destinția acestora(pentru producție sau pentru vânzare);

după sursa de proveniență (cumpărate sau fabricate);

după faza ciclului de exploatare (aprovizionare, producție, desfacere);

după apartenența la proprietate (stocuri proprii sau stocuri ce aparțin terților);

după locul de creare a gestiunilor (depozitele întreprinderii sau aflate la terți).

După natura lor sunt delimitate patru categorii de stocuri:

mărfurile cumpărate și revândute fără nici o transformare;

materiale și furnituri, care intră în producția de bunuri fabricate;

produsele finite, obiecte fabricate de întreprindere;

lucrările în curs de execuție, produse sau servicii care au atins un stadiu intermediar de fabricație.

În funcție de apartenența la patrimoniu (la proprietate), stocurile pot fi:

stocuri care se află în proprietatea întreprinderii, regăsindu-se în depozitele sau spațiile proprii acesteia (depozite, magazii, magazine, hale de producție) sau aflate la terți (materii prime, materiale ori produse aflate la terți), mărfuri luate în custodie sau în regim de consignație de către terți, etc.

stocuri care se află în gestiunea întreprinderii dar care nu se află în proprietatea acesteia: adică stocuri aduse spre a fi prelucrate sau luate în custodie, stocuri ce sunt înregistrate distinct în contabilitatea firmei cu ajutorul conturilor din clasa a 8-a, conturi în afara bilanțului.

Criteriul considerat de către specialiștii ca fiind cel mai relevant pentru organizarea contabilității este forma pe care o îmbracă stocurile – materială sau nematerială.

Potrivit acestui criteriu stocurile cuprind:

Mărfurile – sunt reprezentate de acele bunuri achiziționate prin cumpărare de întreprindere pentru a le revinde ulterior sau produsele pe care întreprinderea le predă, pentru a fi vândute, magazinelor sale proprii.

Materiile prime – fac parte din procesul direct la fabricării produselor și se întâlnesc în produsul finit integral sau numai parțial, ori în starea lor inițială, ori în stare transformată.

Materialele consumabile în componența cărora putem încadra: materiale auxiliare, combustibili, materiale necesare ambalării, semințe, răsaduri sau alte materiale de plantat, furaje. Toate materialele încadrate în această categorie participă efectiv sau ajută procesul de fabricație sau pe cel de exploatare să se desfășoare, dar nu se regăsesc în componența produselor la a căror fabricare au participat.

Materiale de natura obiectelor de inventar – în categoria cărora putem încadra: bunurile materiale cu valoare mare, având durata de viață utilă mai mică de un an oricare ar fi valoarea lor; bunuri sub forma echipamentului de protecție și de lucru sau de îmbrăcăminte specială; bunuri din categoria mecanismelor, dispozitivelor și verificatoarelor; amenajări provizorii pentru activitatea de șantier; bunuri de forma aparatelor de măsură și control, precum și a matrițelor necesare obținerii unor produse sau a altor obiecte similare. În această categorie nu se includ acele lucrări privind organizarea de șantier dacă în urma finalizării lucrărilor nu se mai recuperează materialele utilizate.

Produsele – în cadrul cărora sunt incluse:

semifabricatele sunt reprezentate de toate acele bunuri al căror proces tehnologic a luat sfârșit într-o secție (îndeplinesc una din fazele de fabricație) și care pot fi livrate altor secții sau către terți pentru parcurgerea celorlalte faze ale procesului tehnologic în devenirea lor de produs finit;

produse finite, reprezentate de acele bunuri care au trecut prin toate fazele procesului de fabricație și care nu mai au necesită altfel de prelucrări în cadrul unității patrimoniale, bunuri ce pot fi depozitate în vederea livrării sau direct expediate către clienți;

produse reziduale, reprezentate de acele bunuri rezultate în urma efectuării procesului tehnologic dar care nu corespund din punct de vedere calitativ și care devin rebuturi, deșeuri ori materiale recuperabile.

Ambalajele – sunt bunuri care se pot refolosi, deținute de întreprindere în urma achiziționării sau fabricate de aceasta, acestea fiind concepute în vederea protejării sau fiind necesare prezentării produselor; ambalajele pot fi păstrate la terți, aceștia din urmă având obligația de a le restitui în condițiile specificate în contract.

Animalele și păsările – post care se referă la animalele născute sau cele tinere de orice fel, cele crescute și folosite pentru reproducție, cele puse la îngrășat pentru a fi valorificate, cele crescute pentru producția de lână, lapte și blană, precum și coloniile de albine.

Producția în curs de execuție – se referă la producția care nu a cuprins încă toate fazele de fabricație ale unui proces tehnologic, dar și la produsele care nu au fost supuse probelor și cărora nu li s-a făcut recepția tehnică. Sunt încadrate la producția în curs de execuție și lucrările, serviciile și studiile aflate în curs de execuție sau nedeterminate.

Dacă se ține cont de perioada lor scurtă de existență în structura patrimoniului unei întreprinderi, din punct de vedere financiar, stocurile pot fi considerate ca și alocări ciclice. Pe de altă parte, din punct de vedere al gradului lichidității, ele se pot considera active cu lichiditate parțială. Unele din caracteristicile stocurilor fac ca acestea să aibă o particularitate proprie în structura activelor:

una din particularități este aceea că stocurile există succesiv și continuu în toate fazele procesului de producție și de comercializare;

ele descriu mai multe circuite pe parcursul unei gestiuni complete;

o altă caracteristică este aceea că stocurile sunt destinate să fie consumate la prima utilizare (exemplu: materialele consumabile sau materiile prime etc.), sau se vor vinde în aceeași stare (este cazul mărfurilor) sau se vor vinde după ce se prelucrează (cazul produselor);

o caracteristică importantă este și contribuția stocurilor la alcătuirea cifrei de afaceri a întreprinderii și la valorificarea capitalului.

1.3 Evaluarea și recunoasterea stocurilor

Recunoașterea, măsurarea și evaluarea stocurilor reprezintă determinarea valorii la care acestea vor fi recunoscute în bilanț și vor influența contul de profit și pierdere, oferind o alternativă acelor tratamente contabile care, prin creșterea și descreșterea valorii stocului, determinate de acestea, ajustează profiturile în concordanță cu ceea ce este avantajos pentru conducere.

Recunoașterea structurilor în situațiile financiare este procesul încorporării în bilanț sau în contul de profit și pierdere a unui element care îndeplinește criteriile de recunoaștere.

Evaluarea stocurilor se face potrivit regulilor de evaluare prevăzute în reglementările contabile conforme cu directivele europene la următoarele momente: intrare, ieșire, inventar și bilanț.

La evaluarea stocurilor se disting patru momente principale, corespunzatoare

stării lor patrimoniale:

Evaluarea la intrarea în patrimoniul întreprinderi;

Evaluarea la inventariere;

Evaluarea la bilanț;

Evaluarea la ieșirea din patrimoniu.

1.3.1 Evaluarea stocurilor la intrarea în entitate

Evaluarea stocurilor la intrarea în patrimoniu , stocurile de mărfuri se evaluează și se înregistrează în contabilitate la valoarea de înregistrare sau cost istoric, identificată după caz, prin costul de achiziție, costul de producție ,valoarea justă și valoarea de aport. De regulă, intrările de mărfuri nu ridică probleme sub aspectul evaluării, întrucât toate informațiile necesare la cantitățile și prețul acestora sunt preluate din documente justificative.

Costul de achiziție (valoarea de achiziție), folosit la evaluarea mărfurilor și ambalajelor procurate cu titlu oneros, se obține prin însumarea următoarelor elemente:

prețul de cumpărare de la furnizor;

taxe de import și alte taxe (cu excepția acelora pe care întreprinderea le poate recupera de la autoritățile fiscale);

costurile de transport, manipulare și alte costuri care pot fi atribuite achiziției de materiale și servicii.

Diferențele de preț față de costul de achiziție sau de producție trebuie evidențiate distinct în contabilitate, fiind recunoscute în costul activului.

Reducerile financiare sub formă de sconturi nu afectează calculul costurilor stocurilor deoarece nu sunt legate de prețul de cumpărare, ci de modul de finanțare a datoriei față de furnizor. Clientul beneficiază de scont dacă achită înainte de termen datoria rezultată din cumpărări pe credit comercial și dacă furnizorul este de acord sau dacă acest lucru este prevăzut în contract.

Costul de producție reprezintă totalitatea cheltuielilor corespunzătoare consumului de factori de producție, pe care agentul economic le efectuează pentru producerea și vânzarea de bunuri materiale sau prestatoare de servicii.

Valoarea justă se folosește la evaluarea mărfurilor primite cu titlu gratuit sau constatate în plus la inventariere. Prin valoare justă se înțelege “suma pentru care un activ ar putea fi schimbat de bunăvoie între două părți aflate în cunoștință de cauză, în cadrul unei tranzacții, cu prețul determinat obiectiv”.

Valoarea de aport este folosită la evaluarea stocurilor de mărfuri aduse ca aport în natură la capitalul social, reprezintă valoarea prevăzută în actul de evaluare, determinată printr-o expertiză contabilă. Criteriile care stau la baza valorii de aport sunt multiple: prețul pieței, utilitatea pentru unitate.

1.3.2 Evaluarea stocurilor la inventar

Regula generală de evaluare și înregistrare a stocurilor de mărfuri cu ocazia inventarierii, este evaluarea la valoarea actuală sau de utilitate denumită și valoare de inventar, în funcție de starea acestora și de valoarea pieței.

Aceste valori de inventar se numesc și de utilitate deoarece se stabilesc în funcție de utilitatea bunului în cadrul întreprinderii sau în funcție de prețul pieței și se identifică, în funcție de destinația lor, astfel:

Stocuri destinate vânzării, a căror valoare de inventar este stabilită sub forma valorii nete de realizare, valoare dată de prețul de vânzare previzionat, din care se scad cheltuielile efectuate pentru transport, cheltuielile cu comisioanele etc.

Semifabricatele și producția în curs de execuție care se evaluează ținând cont de valoarea componentelor materiale încorporate în acestea la care se mai adaugă și costurile aferente stadiilor de prelucrare.

Materiile prime și materiale consumabile care sunt destinate utilizării în exploatare se vor evalua la costul lor de înlocuire.

Dacă se depistează lipsuri în gestiune și dacă acestea sunt imputabile, administratorii trebuie să ia măsura imputării acestora la valoarea lor de înlocuire. Valoarea de înlocuire este determinat prin costul de achiziție la care se mai adaugă costul de cumpărare care se practică pe piață, taxele nedeductibile, incluzând și TVA-ul, cheltuielile de transport aprovizionare.

Pentru determinarea valorii de inventar este aplicat principiul prudenței, principiu care stabilește că nu este admisă supraevaluarea elementelor de activ și a veniturilor, dar nici subevaluarea elementelor de pasiv și a cheltuielilor.

În momentul inventarierii se constată și elementele de activ lipsă sau degradate, cu mișcare lentă sau fără mișcare, care sunt evaluate la prețul de valorificare posibil de obținut la o eventuală vânzare (imputare) a lor. Pentru stabilirea unui asemenea preț ar putea fi avute în vedere:

prețul pieței, în cazul stocurilor de mărfuri;

valoarea de utilitate (indicii statistici de modificare a prețurilor), în cazul imobilizărilor;

cursul de schimb valabil la data inventarierii pentru elementele patrimoniale exprimate în devize;

Dacă valoarea de inventar se determină prin referință la prețul pieței se impune ca din aceasta să se deducă toate cheltuielile care ar mai trebui efectuate pentru a aduce elementul de bilanț respectiv în faza de vânzare.

1.3.3 Evaluarea stocurilor la iesirea din entitate

La data ieșirii din entitate sau la darea în consum, stocurile se evaluează și se scad din gestiune la valoarea lor de intrare sau valoarea la care sunt înregistrate in contabilitate.

În practica entităților economice nu toate elementele de stocuri pot fi urmările individual, astfel se disting două categorii:

elemente de stocuri identificabile, reprezintă acele bunuri individualizate pe articole sau categorii, atât în momentul intrării, cât și al ieșirii lor din gestiune;

elementele de stocuri fungibile reprezintă acele bunuri care nu se pot distinge în mod substanțial unele de altele

Pentru evaluarea ieșirilor de stocuri se recomandă următoarele metode de evaluare:

metoda primului intrat-primului ieșit (First in-First out – FIFO);

metoda ultimului intrat-primului ieșit (Last in-First out – LIFO);

metoda costului mediu ponderat (CMP);

metoda costului standard (prestabilit);

metoda „prețului cu amănuntul”.

Metoda „primul intrat – primul ieșit” (FIFO), presupune că stocurile de mărfuri și ambalaje ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție (sau de producție în cazul ambalajelor) în ordinea cronologică a vechimii loturilor intrate în unitate. Dacă lotul ieșit nu este acoperit în totalitate (cantitativ) din cel mai vechi lot intrat se apelează la costul de achiziție/producție al lotului următor, în ordine strict cronologică.

Metoda costului mediu ponderat (CMP) presupune calcularea costului fiecărui element pe baza mediei ponderate a costurilor elementelor similare aflate în stoc la începutul perioadei și a costului elementelor similare produse sau cumpărate în timpul perioadei. Relația de calcul aplicată este următoarea:
CMP = ,

în care:

Si – valoarea bunurilor aflate în stoc înaintea ultimei intrări;

I – valoarea bunurilor intrate la alt preț;

Sti – cantitatea din stoc înaintea ultimei intrări;

Q – cantitatea bunurilor intrate la alt preț.

Potrivit metodei „ultima intrare – prima ieșire” (LIFO), stocurile de mărfuri și ambalaje ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție (sau de producție în cazul ambalajelor) al ultimei intrări. Pe măsura epuizării lotului, bunurile ieșite din gestiune se evaluează la costul de achiziție/producție al lotului anterior, în ordine cronologică.

În alegerea metodelor de evaluare a ieșirilor stocurilor de mărfuri și ambalaje agenții economici au libertate deplină și, deși criteriul de bază al opțiunilor ar trebui să-1 reprezinte fidelitatea informațiilor oferite, unitățile sunt tentate să folosească acele metode care le permit obținerea de avantaje fiscale.

Metoda costului standard (prestabilit). Costul standard ia în considerare nivelurile normale ale consumurilor de materiale, manoperă, precum și ale eficienței și capacității de producție. Aceste niveluri trebuie revizuite periodic și ajustate, dacă este necesar, în funcție de condițiile concrete existente la un moment dat.

Diferențele de preț față de costul de achiziție sau de producție trebuie evidențiate distinct în contabilitate, fiind recunoscute în costul activului.

Repartizarea diferențelor de preț asupra valorii bunurilor ieșite și asupra stocurilor se efectuează cu ajutorul unui coeficient care se calculează astfel:

Coeficient de repartizare,

în care:

– Soldul inițial al diferențelor de preț;

– Diferențe de preț aferente intrărilor în cursul perioadei, cumulat de la începutul anului;

– Soldul inițial al stocurilor la costul standard;

– Valoarea intrărilor de stocuri în cursul perioadei la costul standard, cumulat de la începutul anului;

Acest coeficient se înmulțește cu valoarea bunurilor ieșite din gestiune la costul standard, iar suma rezultată se înregistrează în conturile corespunzătoare în care au fost înregistrate bunurile ieșite.

Coeficienții de repartizare a diferențelor de preț pot fi calculați la nivelul conturilor sintetice de gradul I și II, prevăzute în planul general de conturi, pe grupe sau categorii de stocuri.

La sfârșitul perioadei, soldurile conturilor de diferențe se cumulează cu soldurile conturilor de stocuri, la preț de înregistrare, astfel încât aceste conturi să reflecte valoarea stocurilor la cost de achiziție, respectiv de producție, după caz.

Diferențele de preț astfel stabilite la recepția bunurilor respective se înregistrează proporțional asupra valorii bunurilor ieșite, cât și asupra stocurilor.

Metoda „prețului cu amănuntul” poate fi utilizată de către entități angrenate în comerțul cu amănuntul. Se folosește pentru determinarea costului stocurilor pe articole numeroase și cu mișcare repidă, care au marje similare și pentru care nu este practică altă metodă. Această metodă constă în calculul costurilor bunurilor vândute prin deducerea marjei valorii brute din prețul de vânzare al stocurilor.

1.3.4 Evaluarea stocurilor la închiderea exercițiului financiar

La închiderea exercițiului (la data întocmirii situațiilor financiare) elementele de activ și de pasiv se evaluează și se reflectă în situațiile financiare la valoarea de intrare, respectiv valoarea contabilă pusă de acord cu rezultatele inventarierii.

În această etapă se procedează la o comparație între valoarea de inventar și cea de intrare sau contabilă a mărfurilor , iar manifestarea principiului prudenței este mai mult decât evidentă, în sensul că: plusurile de valoare la elementele stocabile nu se înregistrează în contabilitate, pe când minusurile de valoare se înregistrează sub forma ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare (dacă deprecierea este considerată reversibilă).

Elementele în cauză rămân reflectate în contabilitatea curentă la valoarea contabilă, în timp ce în bilanțul contabil sunt prezentate la valoarea netă contabilă (care reprezintă valoarea contabilă mai puțin ajustarea pentru depreciere).

1.4 Metode de înregistrare a stocurilor in contabilitate

1.4.1 Metoda inventarului permanent

În cazul utilizării inventarului permanent în contabilitate, în conturile de stocuri se înregistrează toate operațiile de intrare și ieșire a stocurilor cantitativ și valoric, ceea ce permite stabilirea și cunoașterea în orice moment a stocurilor, atât cantitativ cât și valoric.

În cazul utilizării inventarului permanent, conturile de stocuri se debitează cu intrările de bunuri și se creditează cu ieșirile din stoc aferente perioadei de gestiune. La sfârșitul exercițiului financiar soldurile conturilor de stocuri sunt comparate cu stocurile faptice stabilite prin inventariere. Dacă există diferențe în plus sau minus la inventar, acestea se vor regulariza aducându-se stocurile la nivelul lor real.

Acceptarea continuării acestei practici a impus instituirea în contabilitatea generală a conturilor de diferențe de preț care să reflecte distinct:

La intrarea elementelor în stoc, diferențele dintre costul istoric și prețurile de înregistrare;

La ieșirea elementelor din stoc, repartizarea diferențelor de preț asupra valorii de înregistrare a elementelor ieșite, cu ajutorul coeficientului de repartizare.

Coeficient de repartizare =x100,

în care:

Sidp=Sold inițial al diferențelor de preț

Dp=Diferențe de preț aferente intrărilor în cursul perioadei, cumulat de la începutul exercițiului financiar până la finele perioadei de referință

Sisp=Sold inițial al stocurilor la preț de înregistrare

VIp=Valoarea intrărilor în cursul perioadei la preț de înregistrare,cumulat de la începutul exercițiului financiar până la finele perioadei de referință

Coeficientul se aplică asupra valorii elementelor ieșite din stoc, la preț de înregistrare.Metoda inventarului permanent, presupune un volum mai mare de muncă, dar asigură o mai riguroasă cunoaștere, în orice moment a mărimii stocurilor și un mai bun control al integrității lor.

Diferențele de pret se înregistreaza proporțional ,atât asupra valorii stocurilor ieșite, cât și asupra valorii bunurilor rămase în stoc.

1.4.2 Metoda inventarului intermitent

Metoda inventarului intermitent se realizează prin stabilirea ieșirilor și înregistrarea acestora în contabilitate pe baza inventarierii lor la sfârșitul fiecărei luni. Stabilirea ieșirilor se realizează prin calcularea diferenței dintre valoarea stocurilor inițiale plus valoarea intrărilor, pe de o parte și valoarea stocurilor finale determinată prin inventariere, pe de altă parte.

Așadar, conturile de stocuri se vor utiliza numai la începutul si sfârșitul lunii, iar contabilizarea intrărilor de stocuri din timpul lunii se efectuează direct în conturile de cheltuieli corespunzătoare, înregistrări realizate la cost de achiziție, la preț de factură sau la preț prestabilit, după caz. Abia la închiderea fiecărei luni se determină stocurile finale prin efectuarea inventarierii, iar înregistrarea acestora se face în conturile de stocuri inițiale corespunzătoare lunii următoare, ele anulându-se prin includerea lor pe cheltuieli la începutul lunii următoare.

Realizarea metodei inventarului intermitent presupune :

Efectuarea înregistrării tuturor intrărilor de stocuri, pe parcursul unui întreg exercițiu financiar, direct în conturile de cheltuieli privind consumul acestor stocuri;

Efectuarea regularizării stocurilor la încheierea exercițiului financiar utilizându-se metoda inventarierii faptice, regularizări realizate astfel:

Prin destocare a stocului inițial, stoc reprezentat de soldul contului de stocuri, sub premiza că acesta s-a consumat în cursul exercițiului financiar;

Prin restocare a stocului faptic care a fost determinat în urma efectuării inventarului de la sfârșitul exercițiului financiar, aceasta realizându-se prin corectarea cheltuielilor privind consumurile de stocuri.

Utilizarea metodei inventarului intermitent este întrebuințată mai ales de unitățile mici și mijlocii, aceasta constând în neurmărirea prin contabilitatea sintetică a intrărilor și ieșirilor de stocuri în cursul perioadelor.

Utilizarea conturilor de stocuri se efectuează numai la finele perioadelor de gestiune atunci când se debitează cu soldurile finale existente la locurile de depozitare determinate prin inventariere. Conform acestei metode, în cursul perioadei, mișcările de stocuri nu afectează conturile de stocuri, ci direct conturile de cheltuieli.