Prescriptia Extinctiva. Analiza Comparativa Prin Raportare LA Institutii Similare
PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ. ANALIZĂ COMPARATIVĂ PRIN RAPORTARE LA INSTITUȚII SIMILARE
CUPRINS
ABREVIERI
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. NOȚIUNEA DE PRESCRIPȚIE EXTINCTIVĂ
Secțiunea 1. Noțiuni de ordin general și istoric
1.1. Precizări prealabile
1.2. Dreptul roman
1.3. Dreptul bizantin
1.4. Dreptul francez
1.5. Dreptul român
Secțiunea 2. Definiție și terminologie
2.1. Definiția prescripției extinctive
2.2. Terminologie
CAPITOLUL II. PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ ÎN SISTEMUL NOULUI COD CIVIL (LEGEA NR. 287/2009)
Secțiunea 1. Noțiune, reglementare și efecte
1.1. Chestiuni introductive
1.2. Noțiunea prescripției extinctive
1.3. Efectul prescripției extinctive
1.4. Modul de aplicare a prescripției extinctive
1.5. Renunțarea la prescripția extinctivă
Secțiunea 2. Domeniul de aplicare al prescripției extinctive
2.1. Noțiunea de domeniu de aplicare al prescripției extinctive
2.2. Prescripția extinctivă și drepturile patrimoniale
2.3. Prescripția extinctivă și drepturile nepatrimoniale
Secțiunea 3. Termenele prescripției extinctive și repunerea în termene
3.1. Termenele de prescripție generale și speciale
3.2. Prorogarea convențională a termenului de prescripție
3.3. Repunerea în termenele de prescripție
Secțiunea 4. Cursul prescripției extinctive
4.1. Regula generală privind începutul cursului prescripției extinctive
4.2. Reguli speciale privind începutul cursului prescripției extinctive
Secțiunea 5. Suspendarea cursului prescripției extinctive
5.1. Precizări introductive
5.2. Cauzele generale de suspendare a prescripției extinctive
5.3. Cauzele speciale de suspendare a prescripției extinctive
5.4. Efectele suspendării prescripției extinctive
Secțiunea 6. Întreruperea cursului prescripției extinctive
6.1. Noțiunea de întrerupere a cursului prescripției extinctive
6.2. Cazurile de întrerupere a cursului prescripției extinctive
6.3. Efectele întreruperii prescripției extinctive
Secțiunea 7. Împlinirea (calculul) termenelor de prescripție extinctivă
7.1. Reguli de calcul
CAPITOLUL III. DELIMITAREA PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE FAȚĂ DE ALTE INSTITUȚII DE DREPT CIVIL
Secțiunea 1. Prescripția extinctivă și prescripția achizitivă (uzucapiunea)
1.1. Considerații generale
1.2. Uzucapiunea în sistemul Vechiului Cod civil
1.3. Uzucapiunea în sistemul Noului Cod civil
1.4. Aspecte comparative
Secțiunea 2. Prescripția extinctivă și decăderea din drept
2.1. Decăderea din drept – instituție de drept civil
2.2. Aspecte comparative
Secțiunea 3. Prescripția extinctivă și termenul extinctiv
3.1. Noțiuni generale privind termenul ca modalitate a actului juridic civil
3.2. Clasificarea termenelor
3.3. Efectele termenelor
3.4. Aspecte comparative
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri, monografii
II. Site-uri Internet
ABREVIERI
INTRODUCERE
Această lucrare a fost creată în scop didactic, din dorința de a oferi o cunoaștere cât mai bună și cristalizată a instituției prescripției extinctive, instituție care în prezent își face simțită prezența tot mai des în practică. De câte ori nu ne-am izbit în mediul televizat, în mediul online, în presă, dar chiar și în viața de zi cu zi de chestiuni precum: “X nu și-a plătit factura de curent electric de foarte mult timp, iar societatea furnizoare a neglijat acest aspect; după 5 ani de zile, aceasta din urmă s-a hotărât să îl acționeze în judecată pe X, cerându-i datoria, care între timp s-a prescris”; sau “Z și-a recunoscut în interiorul termenului de prescripție datoria față de creditorul său, astfel că prescripția care curgea în folosul său a fost întreruptă” etc.
Deși apare ca o problemă de actualitate, prescripția extinctivă este o instituție foarte veche, avându-și rădăcinile tocmai în dreptul roman. Așadar importanța și rolul acesteia nu reprezintă aspecte de neglijat, trebuind apreciate în funcție de etapele și nevoile societății omenești în plină schimbare. Dar cum și oamenii se aseamănă sau se diferențiază unii față de alții din punct de vedere fizic, comportamental sau moral, așa și prescripția extinctivă prezință similitudini și deosebiri față de alte instituții de drept, cum ar fi: prescripția achizitivă (uzucapiunea), decăderea din drept și termenul extinctiv.
În consecință, în lucrarea de față divizată în 3 capitole, am încercat să cuprind chestiunile de utilitate și valoare cu privire la prescripția extinctivă ca instituție de drept civil (de drept privat) și totodată cele referitoare la prescripția extinctivă prin comparație cu alte instituții similare.
Capitolul I, intitulat “Noțiunea de prescripție extinctivă”, cuprinde 3 secțiuni, și anume:
Secțiunea 1, “Noțiuni de ordin general și istoric”, face referiri cu privire la răspândirea foarte largă a instituției prescripției extinctive, precum și la originea acesteia. Astfel că, am prezentat elemente specifice prescripției extinctive în dreptul roman, dreptul bizantin, dreptul francez, precum și în dreptul român.
Secțiunea 2, “Definiție și terminologie”, tranșează problematica referitoare la ce anume se stinge prin prescripție: dreptul material la acțiune sau dreptul substanțial propriu-zis. De asemenea, în această secțiune am arătatat originea latină a cuvântului “prescripție” și sensurile în care se utilizează instituția prescripției.
În cadrul secțiunii 3, “Fundamentul prescripției extinctive”, am subliniat motivele, scopul pentru care s-a reglementat instituția prescripției extinctive.
Capitolul II, denumit “Prescripția extinctivă în sistemul Noului Cod civil (Legea nr. 287/2009)”, cuprinde 7 secțiuni, după cum urmează:
Secțiunea 1, “Noțiune, reglementare și efecte” evidențiază reforma adusă dreptului român prin adoptarea Noului Cod civil, definiția, obiectul, caracterul predominant dispozitiv (supletiv) al normelor aplicabile și legea incidentă prescripției extinctive. Totodată, prin această secțiune este pus în valoare efectul prescripției extinctive, modul de aplicare și nu în ultimul rând, renunțarea la prescripție.
Prin secțiunea 2, “Domeniul de aplicare al prescripției extinctive”, am adus lămuriri relative la drepturile la acțiune prescriptibile extincitiv și în egală măsură, la drepturile la acțiune imprescriptibile extinctiv.
Secțiunea 3, “Termenele prescripției extinctive și repunerea în termene”, prezintă în primul rând ce se înțelege prin termenul de prescripție extinctivă. În al doilea rând, sunt clarificate termenele generale și speciale de prescripție, cu regulile și cazurile de aplicabilitate ale fiecăruia în parte. De asemenea, o importanță deosebită am acordat-o prorogării convenționale a termenului și repunerii în termenele de prescripție.
În cadrul secțiunii 4, “Cursul prescripției extinctive”, am analizat regula generală privind începutul prescripției extinctive și regulile speciale referitoare la inceputul cursului prescripției extinctive, care au prioritate față de cea cu caracter general.
Secțiunea 5, este cea pe care am dedicat-o “Suspendării cursului prescripției extinctive”. Prin urmare, am evidențiat definiția și beneficiul suspendării prescripției, am analizat cauzele generale și speciale de suspendare a prescripției extinctive, iar în finalul secțiunii am realizat o prezentare a efectelor suspendării prescripției extinctive.
Similar secțiunii anterioare, în secțiunea 6, “Întreruperea cursului prescripției extinctive”, am arătat ce înseamnă întreruperea cursului prescripției extinctive și totodată am procedat și la analizarea cazurilor și a efectelor întreruperii de prescripție.
Capitolul II l-am încheiat cu secțiunea 7, “Împlinirea (calculul) termenelor de prescripție extinctivă”. În cadrul acesteia, am prezentat regulile de calcul a termenelor de prescripție extinctivă pe ore, zile, săptămâni, luni sau ani și de asemenea, am pus în valoare prezumția efectuării în termen a actelor.
Capitolul III, intitulat “Delimitarea prescripției extinctive față de alte instituții de drept civil”, cuprinde la rândul său 3 secțiuni, după cum urmează:
Secțiunea 1, “Prescripția extinctivă și prescripția achizitivă (uzucapiunea)”, are în prim plan elementele caracteristice prescripției achizitive atât în Vechiul Cod civil, cât și în actuala reglementare. Totodată, în cadrul secțiunii, am încercat să evidențiez cât mai bine aspectele similare celor două instituții, dar totodată și cele care le deosebesc una față de cealaltă.
În secțiunea 2, “Prescripția extinctivă și decăderea din drept”, am arătat în ce constă instituția decăderii din drept și de către cine poate fi opusă, am prezentat regimul termenelor de decădere și regulile de calcul specifice acestora, iar în final am realizat o comparație între prescripția extinctivă și decăderea din drept.
Ultima secțiune a capitolului III, am rezervat-o prescripției extinctive și termenului extinctiv. Termenele fiind modalități ale actelor juridice, am precizat întâi ce se înțelege prin modalitățile actelor juridice și care sunt acestea. Ulterior, am subliniat definiția termenului, caracteristicile specifice acestuia și am realizat o clasificare a termenelor după diferite criterii. În finalul secțiunii, am purces la evidențierea efectelor termenelor și la constituirea unei analize comparative între prescripție extinctivă și termen extinctiv.
CAPITOLUL I. NOȚIUNEA DE PRESCRIPȚIE EXTINCTIVĂ
Secțiunea 1. Noțiuni de ordin general și istoric
Precizări prealabile
Prescripția extinctivă este o instituție cu o răspândire foarte largă, făcându-și simțită prezența în toate legislațiile naționale, dar totodată instituția prescripției este și foarte veche, dreptul roman (postclasic) fiind cel care a consacrat-o alături de uzucapiune. “Din dreptul roman, prescripția, sub cele două forme, achizitivă și extinctivă, a trecut în dreptul medieval, ajungând în dreptul modern, fiind reglementată, pentru prima dată, în mod unitar, de Codul Napoleon de la 1804.”
Prescripția extinctivă se regăsește și în dreptul nostru vechi, însă a fost reglementată în Codul civil de la 1865 la un loc cu prescripția achizitivă (uzucapiunea), urmând modelul francez. În prezent, sediul materiei se află în Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009), în Cartea a VI-a, Titlul I constituind practic dreptul comun în materia prescripției extinctive.
În vederea înțelegerii cât mai bine a prescripției extinctive, este necesară o “trecere în revistă” a evoluției sale din dreptul roman și până în zilele noastre.
Dreptul roman
În dreptul roman vechi (Legea celor XII Table), exista doar posibilitatea dobândirii prin uzucapiune a proprietății quiritare asupra unui anumit lucru, prin întrebuințarea lui în mod neîntrerupt timp de 1 an, dacă acesta era mișcător și de 2 ani, dacă era nemișcător. La origine, în schimb, toate acțiunile și toate drepturile care erau de sorginte civilă, erau imprescriptibile, perpetue. Primul care a creat însă acțiuni ce trebuiau intentate în termen de un an, iar dacă se intentau mai târziu, li se puteau opune excepții, a fost pretorul.
În dreptul roman clasic, acțiunile reale relative la imobilele provinciale au fost supuse unei prescripții de 10 ani inter praesentes și de 20 de ani inter absentes; termenul de 20 de ani, fiind mai lung decât cel al edictului pretorului, a fost denumit longum tempus, de unde și denumirea de longi temporis praescriptio.
Dreptul bizantin
În ceea ce privește prescipția acțiunilor în dreptul bizantin, se observă o inedită transformare a sistemului clasic. Prin constituția lui Honorius si Theodosius al II-lea din 424 p.Chr., toate acțiunile sunt supuse unui termen de prescripție de 30 de ani. Dat fiind faptul că este cel mai lung, a fost numit longissimum tempus, de aici și longissimi temporis praescriptio. Excepții:
“a) acțiunile bisericilor și fundațiilor pioase (așezămintele de binefacere), actio hypothecaria contra datornicului și moștenitorilor săi și acțiunile intentate de împărat relativ la fundi patrimoniales care-i aparțin, se prescriau în 40 de ani;
b) acțiunea în repetițiunea plății de datori extinctivă și termen extinctiv.
CAPITOLUL I. NOȚIUNEA DE PRESCRIPȚIE EXTINCTIVĂ
Secțiunea 1. Noțiuni de ordin general și istoric
Precizări prealabile
Prescripția extinctivă este o instituție cu o răspândire foarte largă, făcându-și simțită prezența în toate legislațiile naționale, dar totodată instituția prescripției este și foarte veche, dreptul roman (postclasic) fiind cel care a consacrat-o alături de uzucapiune. “Din dreptul roman, prescripția, sub cele două forme, achizitivă și extinctivă, a trecut în dreptul medieval, ajungând în dreptul modern, fiind reglementată, pentru prima dată, în mod unitar, de Codul Napoleon de la 1804.”
Prescripția extinctivă se regăsește și în dreptul nostru vechi, însă a fost reglementată în Codul civil de la 1865 la un loc cu prescripția achizitivă (uzucapiunea), urmând modelul francez. În prezent, sediul materiei se află în Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009), în Cartea a VI-a, Titlul I constituind practic dreptul comun în materia prescripției extinctive.
În vederea înțelegerii cât mai bine a prescripției extinctive, este necesară o “trecere în revistă” a evoluției sale din dreptul roman și până în zilele noastre.
Dreptul roman
În dreptul roman vechi (Legea celor XII Table), exista doar posibilitatea dobândirii prin uzucapiune a proprietății quiritare asupra unui anumit lucru, prin întrebuințarea lui în mod neîntrerupt timp de 1 an, dacă acesta era mișcător și de 2 ani, dacă era nemișcător. La origine, în schimb, toate acțiunile și toate drepturile care erau de sorginte civilă, erau imprescriptibile, perpetue. Primul care a creat însă acțiuni ce trebuiau intentate în termen de un an, iar dacă se intentau mai târziu, li se puteau opune excepții, a fost pretorul.
În dreptul roman clasic, acțiunile reale relative la imobilele provinciale au fost supuse unei prescripții de 10 ani inter praesentes și de 20 de ani inter absentes; termenul de 20 de ani, fiind mai lung decât cel al edictului pretorului, a fost denumit longum tempus, de unde și denumirea de longi temporis praescriptio.
Dreptul bizantin
În ceea ce privește prescipția acțiunilor în dreptul bizantin, se observă o inedită transformare a sistemului clasic. Prin constituția lui Honorius si Theodosius al II-lea din 424 p.Chr., toate acțiunile sunt supuse unui termen de prescripție de 30 de ani. Dat fiind faptul că este cel mai lung, a fost numit longissimum tempus, de aici și longissimi temporis praescriptio. Excepții:
“a) acțiunile bisericilor și fundațiilor pioase (așezămintele de binefacere), actio hypothecaria contra datornicului și moștenitorilor săi și acțiunile intentate de împărat relativ la fundi patrimoniales care-i aparțin, se prescriau în 40 de ani;
b) acțiunea în repetițiunea plății de datorii născute din jocuri prohibite se prescria în 50 de ani;
c) acțiunile pretoriene se prescriau printr-un an;
d) acțiunile ediliciene, respectiv, actio quanti minoris se prescria printr-un an, iar actio redhibitoria prin 6 luni.
De asemenea, creanțele fiscului au rămas imprescriptibile.”
Longissimi temporis praescriptio începe să curgă de la data nașterii acțiunii: în ceea ce privește acțiunile reale, de la data încălcării dreptului, iar în cazul acțiunilor personale, de la data când datoria este născută și exigibilă.
Cu privire la termenul prescripției, acesta poate fi suspendat sau întrerupt, fie pe cale naturală, fie pe cale civilă.
Dreptul francez
Legislația romană așa cum era organizată dupa constituția lui Honorius și Theodosius al II-lea, în secolul al V-lea p.Chrs., și-a pus amprenta și asupra vechiului drept francez. În materie imobiliară, ea a fost repede admisă de legile burgunde și vizigote, însă în fața cutumelor locale ale francilor care admiteau o prescripție achizitivă de 1 an de zile, s-a impus mai greu.
În ceea ce privește stabilirea regulilor aplicabile prescripției, divergențele nu au încetat să apară: pe de o parte, între părțile de drept scris și părțile de drept nescris (cutumiar), iar pe de altă parte, între diferitele cutume. Astfel că, în părțile de drept scris, s-a aplicat dreptul roman, prescripția de 30 de ani, atât în materie extinctivă, cât și achizitivă (acest lucru se explică prin faptul că uzucapiunea de 10-20 de ani se baza pe buna-credință, pretinsă atât în persoana fiecărui posesor, cât și a autorilor săi, ceea ce în practică se putea întâlni foarte rar), iar în părțile de drept nescris (cutumiar) se aplica prescripția de 10-20 de ani ori cea de 30 de ani pentru lipsă de titlu. Existau și cutume care admiteau doar prescripția de 30 de ani.
Pe baza antecedentelor istorice și a unor analize doctrinare de o înaltă calitate și profunzime, păstrând totodată și tradiția bizantină, redactorii Codului civil de la 1804 au fost “responsabili” de o reglementare unitară aplicată întregii materii. Astfel:
– privitor la prescripția achizitivă, proprietatea se dobândește prin posesiunea de 30 de ani, în acest caz, posesorul nefiind ținut a justifica vreun titlu și neputându-i-se opune reaua-credință; dacă posesorul invocă un just titlu și a fost de bună-credință cel puțin la data intrării în posesiune, termenul va fi redus la 10 ani între prezenți și la 20 de ani între absenți;
– relativ la prescripția liberatorie, regula generală este prescripția de 30 de ani; de la regula aceasta s-au adus numeroase excepții împrumutate fie ordonanțelor regale, fie cutumelor locale, în special Cutuma din Paris și s-a redus, după caz, termenul de prescripție la 10 ani, 5 ani, 2 ani, 1 an și, în sfârșit, 6 luni.
Această nouă reglementare a instituției prescripției, deși este net superioară regulilor scrise și cutumiare aplicabile în Franța până la acea dată, a primit multe critici, principala critică fiind adusă reunirii în cadrul aceluiași titlu a prescripției extinctive și a celei achizitive.
Până în anul 2009, prevederile din Codul civil francez cu privire la prescripție au rămas în esență aceleași, producându-se modificări în special în materia duratei termenelor de prescripție. În prezent, titlul XX din Cartea III a fost reformat în totalitate prin Legea nr. 2008-561 din 17 iunie 2008, fiind reglementate separat, în două titluri distincte (XX și XXI) prescripția extinctivă și prescripția achizitivă (uzucapiunea).
Dreptul român
În vechiul drept românesc, anterior Codului civil de la 1865, prescripția a fost bine conturată în Codul Calimach, aplicabil în Moldova din 1817, față de Codul Caragea, unde întreaga materie este inferior și sumar organizată. Acest lucru se explică prin faptul că, redactorii Codului Calimach, folosindu-se de Codul civil general austriac (1811) ca model, au avut ca scop o reglementare cât mai pe larg a întregii materii.
Prescripția extinctivă este definită în art. 1906 din Codul Calimach drept “pierderea unui drit din neîntrebuințare în termenul hotărât de legi”. Potrivit Codului, totalitatea drepturilor asupra unei a treia persoane se sting prin neîntrebuințare sau tăcere prelungită timp de 30 de ani (art. 1943). Obligațiile fundamentate pe drepturile de familie sau pe drepturi personale în general, astfel cum sunt obligația de a da (înzestra) copiilor săi cele trebuitoare vieții, de a dispune slobod și neîngrădit de averea sa sau, de a suferi împărțeala sau stăpânirea hotarelor unui lucru comun, nu se sting prin prescripție (art. 1944).
Referitor la cursul prescripției extinctive, aceasta nu curge împotriva persoanelor care, pentru lipsa minții, nu sunt în stare a-și cârmui propriile lor drituri, nici împotriva nevârstinicilor, sărăiimanilor, nebunilor și celor smintiți ori tâmpiți la minte, până când nu li se vor rândui tutori sau curatori (art. 1964). Dacă în schimb a început, prescripția va curge în continuare, dar nu va putea fi considerată împlinită înainte de 4 ani socotiți de la încetarea împiedicărilor din articolul anterior (art. 1965).
Prescripția este întreruptă, atunci când cel ce voia să se folosească de ea, a recunoscut el însuși dreptul celeilalte părți, fie în mod expres, fi în mod tacit, înainte de expirarea termenului de prescripție, sau când el fiind chemat în justiție de partea îndreptățită, se va da o hotărâre judecătorească favorabilă. Dacă acțiunea se va declara ca neîntemeiată, prescripția se va considera ca neîntreruptă (art. 1968).
La rândul său, Codul Caragea cuprinde mai multe dispoziții privitoare la prescripție, dar acestea nu sunt la fel de sistematizate și complete cum sunt cele din Codul Calimach. Regula prescriptibilităților acțiunilor este prevăzută în art. 6, astfel: “Nici o prigonire să nu se prelungească în veci, ci să se isbăvească în diastima paragrafiei. Paragrafie numim sorocul prigonirei de când și până când are voe a se porni”.
O reformă adusă dreptului civil românesc o reprezintă adoptarea Codului civil din 1865. Fiind adoptat după modelul Codului Napoleonian, Codul civil din 1865 a instituit, în ceea ce privește prescripția extinctivă și cea achizitivă, același regim juridic. Esențial este faptul că prescripția extinctivă a rămas guvernată de aceleași principii numai până în anul 1958, când au intervenit schimbări legislative majore. Astfel că în anul 1958, instituția de drept a prescripției a fost zdruncinată puternic, întrucât sediul materiei prescripției extinctive și o serie de reguli și principii noi, străine concepției Codului civil de la 1865, au fost plasate într-un alt act normativ și anume Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.
Dintre noutățile aduse prin acest Decret, în comparație cu vechea reglementare din Codul civil, amintesc următoarele:
– relativ la efectul prescripției, se statuează că “dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege” (art. 1 alin. 1); în schimb, prescripția este definită în Codul civil ca un “mijloc (…) de a se libera de o obligație, sub condiții determinate prin această lege” (art. 1837 C. civ);
– Decretul nr. 167/1958 stabilește un termen general de prescripție de 3 ani în locul celui de 30 de ani, care totuși rămâne aplicabil în cazul prescripției dreptului la acțiune referitor la un drept real principal (art. 3 și 21);
– o altă noutate o reprezintă reglementarea amănunțită și restrictivă a cauzelor de suspendare a prescripției extinctive (art. 13 și 14);
– se creează o instituție nouă și anume cea a repunerii în termen, care se aplică ori de câte ori titularul dreptului la acțiune a fost împiedicat din motive justificate temeinic să facă acte de întrerupere, împrejurări care fără să aibă caracterul cazurilor de forță majoră, exclud totuși culpa titularului dreptului material la acțiune (art. 19);
– în termeni formali este prevăzută inadmisibilitatea restituirii prestațiilor de debitor după împlinirea prescripției, inclusiv în situația în care nu știa că termenul prescripției era împlinit (art. 20 alin. 1);
– potrivit acestui Decret, instanța judecătorească sau organul arbitral, are obligația de a cerceta din oficiu dacă dreptul la acțiune este sau nu prescris (art. 18), în comparație cu reglementarea din Codul civil, potrivit căreia, în materie civilă, judecătorii nu pot aplica prescripția dacă persoana interesată nu a invocat acest mijloc (art. 1841).
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil român (Legea nr. 287/2009) la 1 octombrie 2011, prescripția extinctivă “a suferit” o reglementare generală și unitară, ținând seama și de tendințele moderne în materie. Deși noua reglementare a conservat o mare parte din dispozițiile prevăzute în Decretul nr. 167/1958, se regăsesc totuși numeroase elemente de noutate, revoluționând astfel materia sub multe aspecte, precum: statuarea autonomiei prescripției extinctive și a celei achizitive (uzucapiunea), legalizarea convențiilor referitoare la prescripție, disjungerea prescripției dreptului la acțiune privind creanța principală de prescripția dreptului la acțiune privind garanția reală, stabilirea unei reguli generale vizând începutul prescripției etc.
Secțiunea 2. Definiție și terminologie
Definiția prescripției extinctive
Pentru a defini instituția prescripției extinctive, este necesară o cunoaștere a aspectelor sale fundamentale, esențiale, a câmpului său de aplicare.
Până la intrarea în vigoare a Noului Cod civil, sediul materiei l-a constituit Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, care a înlocuit dispozițiile corespunzătoare din Codul civil de la 1865, reprezentând astfel o adevarată “revoluție” în comparație cu vechea reglementare. Față de Codul civil de la 1865 care definea prescripția ca “un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligație, sub condițiile determinate de lege” (art. 1837), acest Decret se limita doar la consacrarea efectului juridic al prescripției, care consta în stingerea “dreptului la acțiune având un obiect patrimonial”, neexercitat în termenul prevăzut de lege (art. 1 alin. 1). Totodată, potrivit art. 20 alin. 1 din Decret, “debitorul care a executat obligația după ce dreptul la acțiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit”.
Pe baza dispozițiilor legale mai sus-citate, în literatura de specialitate s-au format două curente de opinie.
Astfel, potrivit opiniei majoritare, de sorginte civilistă, prescripția extinctivă a fost înțeleasă ca reprezentând stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul de prescripție stabilit de lege.
Conform celei de-a doua opinii, prescripția extinctivă ar trebui definită drept “stingerea, după caz, fie a acelei componente a dreptului la acțiune care este posibilitatea titularului dreptului de creanță de a obține obligarea subiectului pasiv la executarea obligației corelative sau la recunoașterea dreptului subiectiv contestat, fie a însuși dreptului real principal (sau, în situațiile expres prevăzute de lege, a dreptului patrimonial), datorită neexercitării în termenul prevăzut de lege”.
Însă, cum în prezent, dreptul comun în materia prescripției extinctive îl reprezintă dispozițiile Titlului I, Cartea a VI-a din Noul Cod civil (Legea nr. 287/2009), consider că prescripția extinctivă ar trebui reținută ca fiind “acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege”. Din conținutul acestei definiții se pot desprinde cel puțin următoarele idei și consecințe:
– în primul rând, “prin aplicarea sancțiunii civile a prescripției extinctive nu se pierde dreptul subiectiv, în sens substanțial, respectiv un drept de proprietate, de creanță, potestativ etc., cum se întâmplă în cazul prescripției achizitive, ci se pierde doar posibilitatea de a obține prin intermediul justiției executarea silită a dreptului subiectiv în legătură cu care a intervenit prescripția”; acest element indică practic obiectul acestei instituții de drept;
– în al doilea rând, prin efectul ei, prescripția extinctivă transformă un drept subiectiv civil și obligația corelativă a debitorului acelui drept, din perfecte, înzestrate cu acțiune în justiție, în imperfecte sau degenerate, neînzestrate cu acțiune în justiție; acest fapt relevă conținutul prescripției extinctive, adică imposibilitatea subiectului activ de a mai obține concursul coercitiv al statului, din cauza neexercitării lui în termenul prevăzut de lege;
– în al treilea rând, prin mecanismul său juridic, dar mai ales prin efectul pe care îl produce, prescripția extinctivă reprezintă o cale de înlăturare (iar nu de încetare, stingere totală) a răspunderii civile a debitorului (subiectului pasiv) al raportului de constrângere, acesta nemaiputând fi tras la răspundere după împlinirea termenului de prescripție; debitorul însă continuă să rămână ținut de obligația care îi revine și pe care o poate executa de bunăvoie; prin acest element se evidențiază natura juridică a prescripției extinctive.
Terminologie
Sub aspect terminologic, cuvântul “prescripție” provine din latinescul praescribo, praescribere care înseamnă “a scrie înainte de…”, pe când prescribens, -ntis semnifică “acel care prescrie”.
În prezent, în dreptul civil, sintagma “prescripția extinctivă” este utilizată în două sensuri diferite, astfel:
a) potrivit primului sens, ea indică instituția de drept civil (sau, mai exact, de drept privat) care poartă această denumire, adică “totalitatea normelor juridice care reglementează stingerea dreptului de a obține condamnarea subiectului pasiv al obligației corelative (numit oarecum impropriu “drept la acțiune”) în domeniul raporturilor civile”;
b) potrivit celui de-al doilea sens, prin această sintagmă se evidențiază practic însăși esența prescripției extinctive și anume stingerea dreptului material la acțiune, adică se stinge dreptul de a obține “condamnarea” subiectului pasiv al raportului civil de constrângere, prin neexercitarea în termenul de prescripție.
Secțiunea 3. Fundamentul prescripției extinctive
Fundamentul prescripției extinctive presupune rațiunea, scopul pentru care a fost reglementată această instituție juridică. După cum arată M. B. Cantacuzino, “Același motiv de ordine publică și de stabilitate socială, care stă la baza uzucapiunii ca mijloc de dobândire a drepturilor reale prin consolidarea lor juridică în persoana aceluia care posedă în condițiile determinate de lege, impuse ca situația de fapt creată prin neexercițiul unui drept de creanță în condiții și într-un interval de timp determinate de lege, să fie juridicește consolidată și transformată într‑o stare de drept prin stingerea juridică a dreptului neexercitat, pentru că nici memoria oamenilor, nici raporturile sociale normale nu îngăduie putința de a‑și procura dovezi și de a păstra actele doveditoare despre un raport care n-a produs niciun efect într‑un timp îndelungat”.
În esență, fundamentul prescripției extinctive rezidă în înlăturarea incertitudinii din viața juridică, asigurând pe această cale fluiditate și securitate juridică circuitului civil. Dacă nu ar fi stabilit un termen-limită până la care titularul dreptului nesocotit, încălcat sau contestat să ceară în justiție
restabilirea dreptului său, s-ar ajunge în cele din urmă la consecințe social-juridice negative, practic nedorite, precum: creșterea dificultății administrării probelor; creșterea numărului proceselor și tulburarea unor relații sociale stabilite în timp etc.
CAPITOLUL II. PRESCRIPȚIA EXTINCTIVĂ ÎN SISTEMUL NOULUI COD CIVIL (LEGEA NR. 287/2009)
Secțiunea 1. Noțiune, reglementare și efecte
Chestiuni introductive
Noul Cod civil, adoptat prin Legea nr. 287/2009, a adus schimbări majore în dreptul român, reprezentând practic prima mare reformă legislativă după mai mult de un secol și jumătate de la adoptarea Codului civil și a Codului de procedură civilă. Într-adevăr, instituțiile fundamentale ale dreptului privat aveau nevoie de o amplă și profundă revizuire, reconsiderare, remodelare, ținându-se seama, pe de o parte, de nevoile actuale ale societății românești, de tendințele și aspirațiile ei viitoare, iar, pe de altă parte, de cerințele de armonizare a legislațiilor naționale ale statelor membre ale Uniunii Europene.
În ceea ce privește instituția prescripției extinctive, aceasta este reglementată pentru prima data în Noul Cod civil distinct de uzucapiune și în cadrul unei cărți separate, de sine stătătoare, pentru că în cadrul domeniului său de reglementare se regăsesc nu doar drepturile de creanță, ci și alte drepturi patrimoniale (ex., drepturile reale), dar chiar și drepturile nepatrimoniale (ex., acțiunile de filiație). Totodată, o altă explicație rezidă în faptul că obiectul prescripției nu îl reprezintă dreptul subiectiv primar, ci dreptul subiectiv secundar, respectiv dreptul la acțiune în sens material, cu alte cuvinte, raportul de constrângere cu ajutorul forței publice, generat de încălcarea dreptului subiectiv primar ori a unui interes legitim recunoscut de lege, după caz.
Noțiunea prescripției extinctive
Noul Cod civil, ca și Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 1: “Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.”), nu definește in terminis prescripția extinctivă, ci reglementează în mod expres obiectul și implicit efectul său. Astfel, potrivit art. 2500 – “Obiectul prescripției extinctive”-:
“(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a costrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”.
Pentru o definiție riguroasă și exactă a instituției prescripției extinctive, art. 2500 alin. 1 NCC trebuie coroborat cu dispozițiile art. 2506 care reglementează efectele împlinirii termenului de prescripție:
“(1) Prescripția nu operează de plin drept.
(2) După împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate să refuze executarea prestației.
(3) Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.
(4) Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție”.
Relativ la regulile aplicabile prescripției extinctive, alin. 1 și 2 ale art. 2515 prevăd că această instituție este reglementată de lege, iar clauzele prin care fie direct, fie indirect o acțiune ar fi declarată imprescriptibilă, deși potrivit legii, este prescriptibilă, sau, o acțiune declarată de lege ca fiind imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă, sunt interzise. De asemenea, este necesar a fi reținut că în limitele și condițiile pe care legea le prevede, părțile pot încheia convenții referitoare la prescripție, în special pot modifica durata termenelor legale de prescripție ori regulile de funcționare a acesteia (spre exemplu: începutul prescripției, suspendarea, întreruperea etc.), așa după cum le dictează interesele (art. 2515 alin. 3 și 4). În schimb, părțile nu au dreptul de a încheia convenții pentru drepturile la acțiune de care nu pot dispune sau cu privire la dreptul la acțiuni derivate din contractele de adeziune, de asigurare, precum și din cele supuse legislației privind protecția consumatorului (art. 2515 alin. 5). Prevederile alin. 6 al art. 2515, statuează ca fiind lovită de nulitate absolută orice convenție sau clauză contrară dispozițiilor cuprinse în acest articol.
Din totalitatea acestor prevederi legale, reiese faptul că prescripția, ca și în sistemul Decretului nr. 167/1958, nu stinge dreptul subiectiv material, ci numai dreptul la acțiune corespunzător, astfel că prescripția extinctivă poate fi definită în continuare ca fiind “acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege ori de părți, după caz”.
În ceea ce privește natura juridică a prescripției extinctive, aceasta reprezintă un mod sau o cauză legală de încetare (stingere) a răspunderii civile. Astfel că după împlinirea termenului de prescripție, subiectul pasiv al raportului de constrângere nu mai poate fi constrâns, prin acțiune condamnatorie sau executorie, să execute prestația pe care o datorează. Întrucât raportul juridic primar nu este stins, el continuă a fi ținut de obligația ce îi revine și pe care o poate executa oricând de bunăvoie.
În consecință, prescripția extinctivă transformă dreptul subiectiv civil și obligația civilă corelativă, din perfecte (asigurate prin “acțiune”), în imperfecte (naturale, asigurate doar prin “excepțiune”).
În legătură cu caracterul normelor care reglementează prescripția extinctivă, spre deosebire de Decretul nr. 167/1958 unde normele aveau un caracter pur imperativ (prescripția era o instituție de ordine publică, destinată ocrotirii unui interes general, obștesc), în sistemul Noului Cod civil, deși prescripția extinctivă rămâne o instituție de interes general prin funcțiile sale, totuși, este și rămâne o instituție de drept privat, astfel încât părțile cu capacitate deplină de exercițiu pot încheia în mod valabil convenții privitoare la prescripție. Reiese astfel că redactorii Noului Cod civil au abandonat concepția caracterului imperativ, de ordine publică, al normelor care reglementează prescripția, optând pentru un caracter predominant dispozitiv (supletiv) al acestora.
Un aspect important de reținut vizează legea aplicabilă prescripției extinctive. Cum în sistemul nostru de drept, această instituție nu este o chestiune de procedură, ci una de fond, legea aplicabilă este cea care guvernează fondul dreptului, iar nu lex fori. Acest fapt reiese din art. 2663 NCC:
“Prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuși.”
Concluzia care se desprinde din cele expuse mai sus, este că legea aplicabilă prescripției poate fi, în funcție de natura dreptului subiectiv civil primar, după caz, legea locului unde este situat bunul, legea locului unde s-a săvârșit fapta prejudiciabilă, legea locului unde s-a produs paguba etc.
Efectul prescripției extinctive
O altă chestiune importantă de reținut este cea care privește efectul prescripției extinctive. Acest aspect reiese clar din art. 2500, în sensul că se stinge doar dreptul material la acțiune. Prin faptul că se stinge doar dreptul la acțiune în sens material, adică dreptul de a obține “condamnarea” subiectului pasiv al raportului civil de constrângere, prin neexercitarea în termenul de prescripție, decurge o consecință juridică semnificativă: supraviețuirea dreptului subiectiv civil și a obligației corelative (acestea sunt transformate din perfecte în imperfecte, asigurate numai pe calea defensivă a excepțiunii, nu și a acțiunii civile).
Totodată, prescripția afectează numai dreptul material la acțiune, nu și dreptul procesual la acțiune, drept autonom și distinct, reprezentând practic dreptul de a sesiza instanța și de a solicita să soluționeze cauza printr-o hotărâre rămasă definitivă. Acest drept procesual la acțiune este și rămâne neatins, fiind imprescriptibil extinctiv. Cu toate că termenul de prescripție extinctivă s-a împlinit, titularul dreptului subiectiv civil (neafectat de împlinirea termenului) poate să se adreseze oricând instanței și să exercite celelalte drepturi procesuale, pentru apărarea propriului drept, solicitând condamnarea pârâtului. “Dacă n-ar exista această posibilitate, nu s-ar putea verifica – jurisdicțional – nici faptul dacă prescripția este sau nu efectiv împlinită, iar reclamantul n-ar putea dovedi ori demonstra că prescripția nu s-a împlinit încă, existând, de pildă, o cauză de suspendare ori de întrerupere a cursului său.”
La baza efectului prescripției extinctive stau două principii, prevăzute de art. 2503:
“(1) Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
(2) În cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate.”
Aceste principii comportă însă și excepții. Astfel, conform art. 2504 alin. 1: “Prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară. În acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condițiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.” Practic, creditorul ipotecar va urmări aceste bunuri garantate în limita valorii lor, doar pentru acoperirea debitului principal, nu și a accesoriilor acestuia. Aceste garanții sunt supuse unor reguli de existență și stingere diferite de creanța pe care o însoțesc, creanța garantată. Astfel, dreptul de ipotecă imobiliară se stinge numai prin radiere din cartea funciară; în cazul în care creanța ipotecară nu a fost achitată, creditorul ipotecar se poate opune oricând pe cale de excepție cu privire la acest aspect, refuzând să își dea practic consimțământul cu privire la radiere. De asemenea, în ceea ce privește ipoteca mobiliară, creditorul ipotecar se poate opune la radierea acesteia din arhivă, atâta timp cât creanța garantată, nestinsă prin prescripție, nu a fost plătită.
Referitor la cel de-al doilea principiu enunțat de art. 2503 alin. 2, excepția se justifică prin caracterul unitar al obligației; chiar dacă executarea obligației este eșalonată, prin lege sau convenția părților, dreptul la acțiune cu privire la prestațiile succesive care alcătuiesc un tot unitar, se va stinge printr-o singură prescripție. Această eșalonare a fost gândită pentru facilitarea îndeplinirii obligației, iar nu pentru a fi considerată ca fiind producătoare de prestații distincte, de sine stătătoare (de ex., vânzarea cu plata prețului în rate).
Modul de aplicare a prescripției extinctive
Un alt aspect vădit important face referire la modul de aplicare a instituției prescripției extinctive, fapt expus în art. 2512 din NCC (prescripția nu operează de drept și nici din oficiu, în baza hotărârii organului de jurisdicție competent, ci numai la cererea persoanei interesate).
Este esențial de reținut în primul rând că, prin împlinirea termenului, cel în beneficiul căruia a curs prescripția, nu este exonerat de răspundere, ci doar are dreptul să refuze îndeplinirea obligației de care este ținut. “Dreptul de a invoca beneficiul prescripției extinctive, este un drept de natură potestativă, distinct de dreptul subiectiv primar afectat de împlinirea termenului de prescripție, și poate fi exercitat sau, după caz, abandonat prin efectul renunțării la prescripție.”
Un alt element esențial este reprezentat de faptul că prescripția nu operează din oficiu, în baza hotărârii instanței judecătorești sau arbitrale. Mai mult decât atât, operând doar la cererea persoanei interesate, prescripția extinctivă nu va putea fi pusă nici măcar în discuția părților, fiind vorba de o excepție personală, iar nu de una de ordine publică.
De asemenea, prescripția, fiind un mod de a sancționa lipsa de acțiune sau neglijența titularului dreptului la acțiune, conform art. 2512 alin. 1, “Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință”. Totodată, aceasta poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt citate legal (art. 2513).
Potrivit art. 2514 din NCC, “Codebitorii unei obligații solidare sau indivizibile și fideiusorii pot invoca prescripția, chiar dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunțat la ea. Tot astfel o pot face creditorii celui interesat, precum și orice altă persoană interesată”. Din acest articol se poate desprinde concluzia conform căreia, dreptul de a invoca prescripția nu este, în principiu, un drept în considerarea persoanei, un drept intuitu personae, astfel încât dacă are caracter patrimonial, el poate fi exercitat în afară de prescripționar și de către alte persoane interesate în numele său.
Renunțarea la prescripția extinctivă
În ceea ce privește renunțarea la prescripția extinctivă, aceasta se poate referi fie la prescripția împlinită, fie la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită, art. 2507 fiind cel care reglementează acest fapt: “Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită”.
Renunțarea la prescripție poate fi expresă sau tacită, în acest ultim caz, dacă este neîndoielnică și rezultă numai din manifestări neechivoce (art. 2508). Potrivit art. 2509, persoana care nu are capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga, nu poate renunța la prescripție.
În toate situațiile, conform art. 2510, după renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel, iar dacă partea îndreptățită renunță la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt aplicabile dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului. Renunțarea își produce efecte numai în privința celui care a făcut-o, neputând fi invocată împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligații indivizibile sau împotriva fideiusorilor (art. 2511).
Secțiunea 2. Domeniul de aplicare al prescripției extinctive
Noțiunea de domeniu de aplicare al prescripției extinctive
Domeniul de aplicare al prescripției extinctive presupune categoriile de drepturi subiective ale căror acțiuni sunt afectate de exigențele acestei instituții de drept. În concret, se referă la totalitatea drepturilor la acțiune care sunt susceptibile de a se stinge dacă nu sunt exercitate în termenul prevăzut de lege.
Pentru a determina domeniul prescripției extinctive, trebuie a se stabili inițial, pe de o parte, care sunt drepturile la acțiune prescriptibile extincitiv și pe de altă parte, care sunt drepturile la acțiune imprescriptibile extinctiv.
Potrivit art. 2501:
“(1) Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripției extinctive și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor.”
Concluzia care se desprinde din acest articol este următoarea: în cazurile anume prevăzute de lege, sunt prescriptibile extinctiv nu numai drepturile la acțiune privind un drept de creanță sau un drept real, ci și alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor (de exemplu, drepturile nepatrimoniale – dreptul la viață, sănătate și integritate corporală, dreptul la libertate, dreptul la secretul vieții private etc. –, drepturile potestative etc.).
Prescripția extinctivă și drepturile patrimoniale
În principiu, drepturile la acțiune privind drepturile de creanță sunt prescriptibile extinctiv. Desigur, potrivit celor prevăzute în art. 2501, prescriptibilitatea drepturilor de creanță nu este absolută, existând de altfel și excepții în care acțiunile personale sunt imprescriptibile extinctiv. Un exemplu fundamental este conținut de art. 2237: “Drepturile asiguraților asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la asigurările de viață pentru obligații scadente în viitor nu sunt supuse prescripției”.
Spre deosebire de materia drepturilor de creanță, în cazul drepturilor reale, regula este imprescriptibilitatea, iar excepția prescriptibilitatea. Astfel, sunt imprescriptibile extinctiv următoarele acțiuni reale:
acțiunea în revendicare (imobiliară/mobiliară) întemeiată pe dreptul de proprietate publică (art. 861) sau privată (art. 563 alin. 2); această acțiune poate fi însă paralizată prin invocarea uzucapiunii (doar în cazul bunurilor proprietate privată);
acțiunea negatorie (art. 564);
acțiunea confesorie de superficie (art. 696);
petiția de ereditate (art. 1130);
acțiunea ipotecară (art. 2504).
Prin excepție, sunt prescriptibile extinctiv:
acțiunea posesorie (art. 951);
acțiunea confesorie de uzufruct (art. 705), uz și abitație (art. 754) și servitute (art. 757);
acțiunea în protecția drepturilor de administrare (art. 870), concesiune (art. 873) și folosință cu titlu gratuit (art. 875).
Prescripția extinctivă și drepturile nepatrimoniale
Conform art. 2502:
“(1) Dreptul la acțiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum și ori de câte ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul său nu poate fi limitat în timp.
(2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:
1. acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care prin lege se dispune altfel;
2. acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept;
3. acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic;
4. acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă obiectul său îl constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiția acceptării moștenirii în termenul prevăzut de lege”.
Secțiunea 3. Termenele prescripției extinctive și repunerea în termene
Termenele de prescripție generale și speciale
Potrivit unei definiții doctrinare, “termenul de prescripție extinctivă este intervalul de timp, stabilit de lege sau chiar de către părți, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul la acțiune sub sancțiunea stingerii dreptului material la acțiune”. Ca orice termen și termenul prescripției extinctive are un început, reprezentat de data de la care începe să curgă prescripția, o durată și un sfârșit, evidențiat de data împlinirii termenului acestei instituții de drept.
Potrivit art. 2517, “Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”. Așadar, dacă legea nu prevede un anumit termen sau părțile nu fixează ele însele pe cale convențională un astfel de termen (conform art. 2515 alin. 4), orice drept la acțiune prescriptibil extinctiv se stinge în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517. Chiar și Decretul nr. 167/1958, în art. 3, prevedea un termen general de prescripție tot de 3 ani.
Acest termen general conținut de NCC se aplică tuturor acțiunilor personale (întemeiate pe drepturile de creanță lato sensu), exceptând cazurile în care există termene speciale de prescripție, inclusiv pretențiilor patrimoniale care însoțesc o acțiune principală, indiferent dacă aceasta din urmă este prescriptibilă sau nu (de exemplu, acțiunea pauliană, acțiunea în constatarea nulității absolute etc.).
De asemenea, termenul de 3 ani se aplică și acțiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv (precum, acțiunea în tăgada de paternitate introdusă de către mama copilului sau soțul acesteia, acțiunea în anularea unei recunoașteri a filiației) care nu au un termen special de prescripție.
Noul Cod civil, pe lângă termenul general de prescripție, cuprinde și termene legale speciale de prescripție, pe care le grupează în trei clase principale prin raportare la durata acestora: 1 an, 2 ani și 10 ani. Pe lângă acestea, în cuprinsul Codului există și alte termene speciale de prescripție, care variază, cu mici excepții, între 6 luni și 5 ani.
În conformitate cu art. 2518, termenul special de 10 ani (care de altfel poate fi redus sau mărit prin acordul expres al părților, conform art. 2515 alin. 4) este aplicabil într-una din următoarele situații:
– drepturilor reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile sau nu sunt supuse altui termen de prescripție;
– repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violență ori agresiuni sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința;
– repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
Din cele expuse, se poate constata că prin acest termen lung de 10 ani, s-a acordat o atenție specială unor valori care prezintă o semnificativă importanță pentru ordinea și sănătatea publică.
În ceea ce privește termenul special de prescripție de 2 ani, art. 2519 arată că:
“(1) Dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.
(2) De asemenea, se prescrie în termen de 2 ani dreptul la acțiune privitor la plata remunerației cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere”.
Alineatul întâi al acestui articol, nu face însă nicio precizare dacă este vorba de asigurări de bunuri, de răspundere civilă sau de persoane. Ținând cont de faptul că doar asigurările de bunuri și de răspundere civilă sunt considerate asigurări de daune, termenul de 2 ani se aplică doar celor două tipuri de asigurări-reasigurări. Legiuitorul a introdus termenul de 2 ani în materia asigurărilor și reasigurărilor în ideea de a se clarifica, într-o manieră cât mai rapidă, problemele cu incidență în contractele de asigurare și reasigurare. De asemenea, este necesar a se preciza că în raporturile dintre cel asigurat și autorul daunei de asigurare, termenul de prescripție a dreptului la acțiune în ceea ce privește obligația de despăgubire, este termenul general de 3 ani.
Relativ la termenul special de prescripție de 1 an, acesta este instituit de articolele 2520 și 2521 în următoarele situații:
– în cazul profesioniștilor din alimentația publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le prestează;
– în cazul profesorilor, institutorilor, maeștrilor și artiștilor, pentru lecțiile date cu ora, cu ziua sau cu luna;
– în cazul medicilor, moașelor, asistentelor și farmaciștilor, pentru vizite, operații sau medicamente;
– în cazul vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute și a furniturilor livrate;
– în cazul meșteșugarilor și artizanilor, pentru plata muncii lor;
– în cazul avocaților, împotriva clienților, pentru plata onorariilor și cheltuielilor; termenul de prescripție se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării părților ori a revocării mandatului; în cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripție este de 3 ani de la data ultimei prestații efectuate;
– în cazul notarilor publici și executorilor judecătorești, în ceea ce privește plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcției lor; termenul prescripției se va socoti din ziua în care aceste sume au devenit exigibile;
– în cazul inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber-profesioniști, pentru plata sumelor ce li se cuvin; termenul prescripției se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.
Din examinarea categoriilor de persoane mai sus enumerate, se poate observa că termenul de 1 an se aplică dreptului la acțiune privind prestări de servicii, în general specializate.
Alineatul al doilea al art. 2520, subliniază o chestiune importantă: “În toate cazurile, continuarea lecțiilor, serviciilor, furniturilor, actelor sau lucrărilor nu întrerupe prescripția pentru sumele scadente”.
Totodată, art. 2521 enumeră și alte categorii de situații și de tipuri de raporturi juridice civile cărora li se aplică termenul de prescripție a dreptului la acțiune de 1 an. Astfel:
“(1) Se prescrie prin împlinirea unui termen de un an și dreptul la acțiune privitor la restituirea sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc.
(2) De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin împlinirea unui termen de un an și dreptul la acțiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului”.
Prin excepție de la această ultimă regulă privind termenul de prescripție, alineatul al treilea al art. 2521 prevede că “termenul de prescripție este de 3 ani, atunci când contractul de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu același mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite”.
În conformitate cu art. 1957 alin. 1-3, transportul poate fi realizat de unul sau mai mulți transportatori, în cazul din urmă putând fi realizat în mod succesiv sau combinat. Transportul succesiv este cel efectuat de doi sau mai mulți transportatori succesivi care utilizează același mod de transport, iar transportul combinat este cel în care același transportator sau aceiași transportatori succesivi utilizează moduri de transport diferite (de exemplu, terestre-fluviale și maritime, terestre-auto și aeriene etc). Transportatorii care se succedă își predau unul altuia bunurile și bagajele transportate, până la destinație, fără intervenția expeditorului sau a călătorului.
Prorogarea convențională a termenului de prescripție
Durata termenului de prescripție, în principiu, nu poate fi modificată decât prin voința părților, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. Astfel, conform art. 2515 alin. 3, “Cu toate acestea, în limitele și condițiile prevăzute de lege, părțile care au capacitatea deplină de exercițiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripție sau să modifice cursul prescripției prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz”, iar alin 4 al aceluiași articol precizează că “Termenele de prescripție pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părților, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an și nici mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de prescripție de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani”.
“Prin excepție, Noul Cod prevede și o ipoteză în care durata termenului de prescripție este modificată ex vi legis.” Astfel, în conformitate cu art. 1394, “În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și dreptului la acțiunea în răspundere civilă”. “Această soluție, inspirată din dreptul elvețian, este destinată să asigure o protecție superioară victimei, atunci când prejudiciul suferit este urmarea unei fapte ilicite grave, care este sancționată și de legea penală. Desigur, dacă termenul de prescripție prevăzut de legea penală ar fi mai scurt, fiecare acțiune rămâne supusă termenului de prescripție normal aplicabil.”
Repunerea în termenele de prescripție
În ceea ce privește repunerea în termenele de prescripție, art. 2522 din NCC reglementează chestiunea repunerii titularilor drepturilor prescrise în acele drepturi în termenele de prescripție, fără ca drepturile prescriptibile să fi fost exercitate în interiorul acelor termene. În acest sens, alin. 1 precizează că, “Cel care, din motive temeinice, nu și-a exercitat în termen dreptul la acțiune supus prescripției poate cere organului de jurisdicție competent repunerea în termen și judecarea cauzei”, iar alin. 2 are următoarea formulare: “Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a exercitat dreptul la acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție”.
Potrivit unei definiții doctrinare, repunerea în termen este “un beneficiu legal, lăsat la aprecierea instanței, în virtutea căruia o acțiune poate fi primită și judecată și după împlinirea termenului de prescripție, atunci când din motive temeinic justificate, termenul de prescripție a fost depășit”. Așadar, repunerea în termenul de prescripție, este un beneficiu legal care se poate acorda doar de către organul jurisdicțional competent, în această noțiune incluzându-se chiar și instanțele arbitrale, indiferent că este vorba de arbitraje ad-hoc sau arbitraje instituționalizate.
Rațiunea pentru care legiuitorul a introdus procedura repunerii în termen vizează acele situații în care titularul dreptului subiectiv a fost inactiv din cauza unor motive temeinice. Se poate spune practic că nu forța majoră sau cazul fortuit sunt motivele din cauza cărora titularul dreptului subiectiv a fost împiedicat să îl exercite în termenul stabilit de lege, ci orice alte situații care pot fi dovedite și care în mod efectiv l-au împiedicat să acționeze. După cum s-a reținut în practica judiciară, astfel de cazuri ar putea fi: spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia trebuia să introducă acțiunea în stabilirea paternității, părăsirea minorului de către reprezentantul legal, cunoașterea unor fapte stabilite de organele de urmărire penală numai după împlinirea termenului de prescripție extinctivă etc.
Din exemplele de mai sus, se poate observa că în astfel de situații nu există nici forță majoră, nici caz fortuit, dar nici culpa titularului dreptului prescris, astfel încât, cazurile temeinic justificate de repunere în termen trebuie să fie, conform celor afirmate de către doctrinari, acelea în care nu există nici culpă, nici forță majoră, dar nici caz fortuit, ci doar o imposibilitate relativă de a acționa. Potrivit art. 1351 alin. 2, “Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil”, iar conform alin. 3, “Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs”.
Relativ la chestiunea repunerii în termen, această problemă nu va putea fi ridicată din oficiu de către instanță, ci ea va trebui pusă în dezbaterea contradictorie a părților doar dacă este formulată de către reclamant sau dacă pârâtul o ridică pe cale de acțiune reconvențională. O astfel de cerere va putea fi soluționată atât printr-o hotărâre judecătorească ori arbitrală prin care se rezolvă fondul, cât și printr-o încheiere judecătorească sau arbitrală interlocutorie, act jurisdicțional care face parte integrantă din hotărârea judecătorească ori din cea arbitrală.
Secțiunea 4. Cursul prescripției extinctive
Regula generală privind începutul cursului prescripției extinctive
Noul Cod civil consacră în art. 2523 regula generală privind începutul prescripției extinctive, astfel: “Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui”.
Spre deosebire de actualul cadru legislativ, în Vechiul Cod civil se statua în art. 1886 că “Nicio prescripție nu poate începe a curge înainte de a se naște acțiunea supusă acestui mod de stingere”, iar art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevedea că “Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune…”.
Așadar, atât în Vechiul Cod civil, cât și în Decretul nr. 167/1958, fie se confundă nașterea dreptului la acțiune cu începutul prescripției extinctive, fie se pun pe același plan cele două momente, deși, cel puțin la nivel teoretic și de principiu, ele ar trebui să fie disociate.
După cum reiese din noua regula generală privind începutul prescripției extinctive din Noul Cod civil, aceasta are un caracter mixt. Astfel sunt stabilite două momente de la care începe a curge prescripția:
– un moment subiectiv, principal, ce constă în data cunoașterii nașterii dreptului la acțiune;
– un moment obiectiv, subsidiar, ce privește data când, după împrejurări, trebuia să fie cunoscută nașterea acestui drept.
În consecință, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele care sunt legate de lege de nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască, simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive. Practic, dacă titularul dreptului la acțiune nu cunoaște elementele minime pe care se bazează dreptul său (actul sau faptul juridic, licit ori ilicit, precum și pe cel care este ținut a răspunde), atunci nu poate acționa, astfel că dacă ar începe să curgă prescripția, curgerea ar fi nejustificată. În acest fel, prin regula consacrată de Noul Cod civil, se încearcă să se evite riscul ca prescripția să se împlinească înainte ca ea să fi început efectiv a curge.
De asemenea, un aspect important de reținut se referă la faptul că neexistând o regulă specială, momentul începutului prescripției trebuie stabilit de organul de jurisdicție competent pe baza unui probatoriu complex, pentru că trebuie determinată atât data nașterii dreptului la acțiune, cât și dacă titularul lui avea cunoștință ori trebuia să cunoască acest fapt. Întrucât în practică, acest probatoriu complex este foarte greu de obținut, legiuitorul a instituit o serie de reguli speciale referitoare la începutul prescripției, care vor avea prioritate față de regula generală prevăzută de art. 2523.
Reguli speciale privind începutul cursului prescripției extinctive
Articolul 2524, reglementând problema dreptului la acțiune în executarea obligațiilor de a da sau de a face, statuează că:
“(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute.
(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit exclusiv în favoarea creditorului.
(3) Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data când s-a îndeplinit condiția”.
Textul citat se aplică așadar obligațiilor contractuale de a da (de a strămuta proprietatea ori de a constitui un alt drept real) sau a face (a preda un lucru, a executa o lucrare sau a presta un alt serviciu). În aceste situații, prescripția extinctivă începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă, concret, de la data când debitorul trebuie să o execute. În principiu, este vorba de obligațiile pure și simple, de cele afectate de un termen extinctiv sau de cele afectate de o condiție rezolutorie. În schimb, dacă dreptul este afectat de un termen suspensiv ori de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la împlinirea termenului sau de la data îndeplinirii condiției.
Privitor la dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor, art. 2525 stabilește că, “Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă”.
Regula prevăzută la art. 2525 se aplică în toate cazurile în care un act juridic valabil este ulterior anulat, rezolvit sau desființat pentru alte cauze de ineficacitate – contemporane ori subsecvente încheierii actului -, de regulă, cu efect retroactiv, astfel încât prestațiile efectuate în baza acestuia devin lipsite de cauză, fiind supuse restituirii, în natură sau prin echivalent. În cazurile acestea, se prevede în lege că, deși dreptul la restituirea prestațiilor subzistă de la data efectuării prestațiilor, prescripția nu începe a curge de la aceeași dată, pentru că “dreptul respectiv este un drept condițional (sau eventual), ci numai de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a declarat ori constatat ineficacitatea actului, când dreptul la restituire devine cert”.
În situația prestațiilor succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă (art. 2526).
Prin acest articol (2526), se realizează practic o diferențiere între prestațiile succesive care au un caracter individual, de sine stătător și prestațiile succesive ce alcătuiesc un tot unitar. Dacă prestațiile succesive au un caracter individual, de sine stătător, prescripția începe să curgă separat, de la data la care fiecare prestație devine exigibilă (de exemplu, în cazul dobânzilor), iar dacă prestațiile succesive formează un tot unitar, prescripția începe a curge pentru întreaga creanță de la data la care ultima prestație devine exigibilă (de exemplu, plata eșalonată a ratelor de preț).
Conform art. 2527 care reglementează dreptul la acțiunea în materia asigurărilor, “În cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător”.
Este important a se reține că regula cuprinsă în art. 2527 se aplică exclusiv în materia raporturilor de asigurare contractuală. Aceasta privește întotdeauna doar raporturile dintre asigurător și asigurat și nicidecum raporturile dintre asigurător, subrogat în drepturile asiguratului, și terții răspunzători de prejudiciul asigurat sau raporturile dintre asigurat și terți.
O altă regulă specială privind începutul cursului prescripției extinctive privește dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită. Astfel, potrivit art. 2528:
“(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.”
În aceste situații de la alin. 1, se poate observa că legea a impus o dublă condiție și cumulativă totodată: cel păgubit să cunoască atât paguba, cât și pe autorul pagubei. Această condiție este favorabilă din punctul de vedere al persoanei păgubite, întrucât aceasta poate amâna începerea cursului prescripției atâta timp cât nu îi sunt cunoscute nici paguba, nici autorul ei. Potrivit opiniei din doctrină, conform căreia această regulă se aplică pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită contractuală sau extracontractuală, sunt de părere că s-a avut în vedere doar repararea prejudiciului produs printr-o faptă ilicită extracontractuală (delictuală).
Deși nu sunt fapte ilicite, ci licite, legiuitorul a impus aceleași condiții referitoare la începerea cursului prescripției, în alin. 2, pentru îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345: “Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri.”), pentru plata nedatorată (art. 1341 alin. 1: “Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire.”) și pentru gestiunea de afaceri (art. 1330 alin. 1: “Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.”).
Articolul 2529 statuează la alin. 1 momentele de la care începe a curge prescripția dreptului la acțiunea în anularea actului juridic: în caz de violență, din ziua când aceasta a încetat; în caz de dol, din ziua când a fost descoperit; în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptățit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic. Alin. 2 al aceluiași articol are în vedere ipotezele în care nulitatea relativă poate fi invocată și de o terță persoană. În astfel de cazuri, prescripția începe să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terțul a cunoscut existența cauzei de nulitate.
Din cele expuse mai sus, reiese că momentul de la care începe să curgă prescripția extinctivă în cazul violenței, este un moment obiectiv (din ziua când aceasta a încetat), pe când în cazul dolului, este vorba de un moment subiectiv (din ziua când dolul a fost descoperit). Pentru eroare sau celelalte cazuri de anulare sunt prevăzute alternativ tot două momente: momentul subiectiv (din ziua când cel îndreptățit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării) sau momentul obiectiv (împlinirea celor 18 luni de la data încheierii actului juridic).
În conformitate cu art. 2530 alin. 1, prescripția dreptului la acțiunea în răspundere pentru vicii aparente, ale unor bunuri transmise sau lucrări executate, în situația în care legea sau contractul obligă la o astfel de garanție din partea celui care transmite bunul sau execută lucrarea, dacă prin lege nu se prevede altfel, începe să curgă de la data predării ori de la data recepției finale a bunului sau a lucrării, sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.
Alineatul al doilea al art. 2530 stabilește că: “Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul lipsei calităților convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoștințe speciale, printr-o verificare normală”.
Și această regulă prezintă alternativ două momente de la care începe să curgă prescripția: data predării sau recepției finale a bunului ori a lucrării (moment obiectiv) sau data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate, atunci când cu ocazia predării sau a recepției finale se constată existențe acestor vicii sau lipsa calităților/cantităților convenite (moment obiectiv).
“Important este de reținut că, dacă prin lege sau contract, viciile aparente trebuie denunțate într-un anumit termen, sub sancțiunea decăderii (cf. art. 2545), neobservarea acestui termen atrage pierderea dreptului de garanție, astfel încât prescripția devine lipsită de obiect.”
Curgerea termenului de prescripție a dreptului la acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse, dacă prin lege nu se prevede altfel, începe să curgă, potrivit art. 2531 alin. 1: în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcție, de la împlinirea unui an de la data predării ori recepției finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii; în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepției finale a construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data descoperirii.
Alineatul al doilea are în vedere faptul că pentru executarea unor lucrări curente, termenele de prescripție sunt de o lună pentru un bun transmis sau o lucrare executată și de trei luni pentru cazul construcțiilor.
Alineatul al treilea arată că dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și în cazul lipsei calităților convenite ori al lipsurilor cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoștințe speciale, printr-o verificare normală.
Prin prevederile alin. 4 al art. 2531 se statuează că termenele prevăzute în articol sunt termene de garanție înăuntrul cărora viciile trebuie, în toate cazurile, să se ivească.
Alineatul al cincilea arată că în fapt există și termene de garanție speciale, legale sau convenționale, fără însă ca dispozițiile prezentului articol să le aducă atingere.
Ultimul alineat prevede o extindere a dispozițiilor alineatelor anterioare, în mod corespunzător, și în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca și în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen de garanție pentru buna funcționare.
Ceea ce trebuie reținut, este faptul că și art. 2531 are în vedere două momente alternative de la care prescripția începe să curgă: un moment subiectiv (data descoperirii viciilor) sau un moment obiectiv (data expirării termenului de garanție de un an pentru bun sau lucrare și de trei ani pentru construcție, sau data expirării termenului de garanție de o lună pentru lucrări curente la bun/lucrare și de trei luni pentru lucrări curente la construcție). Totodată, o altă chestiune importantă de a fi reținută, vizează termenele de garanție prevăzute de acest articol. “Ca orice termene de garanție, sunt termene legale extinctive, în înțelesul că expirarea lor marchează stingerea obligației de garanție pentru vicii în cazul în care acestea nu se ivesc, adică nu se manifestă, înăuntrul acestor termene, caz în care problema începutului prescripției dreptului la acțiune nu se mai pune, fiind lipsită de obiect.”
Secțiunea 5. Suspendarea cursului prescripției extinctive
Precizări introductive
Noul Cod civil, deși reglementează destul de amănunțit noțiunea de suspendare a cursului termenelor de prescripție, nu o și definește. Potrivit însă literaturii de specialitate, suspendarea prescripției reprezintă “acea modificare a cursului firesc al prescripției, care se caracterizează prin oprirea temporară a cursului termenului de prescripție, atunci când se ivește o cauză legală de suspendare, urmată de reluarea acestuia din momentul în care s-a oprit, atunci când cauza de suspendare încetează”.
Relativ la beneficiul suspendării prescripției, art. 2535 prevede că: “Suspendarea prescripției poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel”.
Pentru a avea o anumită semnificație, relevanță asupra cursului prescripției, cauzele de suspendare trebuie să intervină după începerea cursului prescripției. Se poate observa însă în practică multe situații în care există cauze de suspendare chiar în momentul în care ar trebui să înceapă cursul prescripției. În asemenea cazuri, nu se poate pune problema unei suspendări a cursului prescripției, deoarece aceasta nici nu a început, ci de o amânare a începerii curgerii acesteia.
Noul Cod civil, reglementează două categorii de cauze de suspendare a cursului prescripției: cauze generale și cauze speciale, acestea din urmă fiind aplicabile în anumite materii.
Cauzele generale de suspendare a prescripției extinctive
Cauzele generale de suspendare sunt cele enumerate la punctele 1-10 ale art. 2532 din NCC. Potrivit celor cuprinse în acest articol, prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă în oricare dintre următoarele situații:
1. Între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt. Analizând per a contrario, dacă însă căsătoria încetează, indiferent de motive, sau dacă soții se separă în fapt, cursul prescripției începe sau, după caz, se reia, cu începere de la acele momente. Această primă cauză este “justificată de considerente morale, respectiv de menajarea relațiilor conjugale normale, care nu trebuie tulburate de existența unor reclamații reciproce”.
2. Între părinți, tutore sau curator și cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ori între curatori și cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea și socotelile nu au fost date și aprobate. Această cauză de suspendare se aplică practic raporturilor dintre părinți, tutore sau curator, pe de o parte, și minor, cel pus sub interdicție judecătorească ori ocrotit prin curatelă, pe de altă parte, a cărei persoană și ale cărei bunuri au nevoie de ocrotire sau de administrare, după caz.
3. Între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate. Această cauză de suspendare, asemănătoare celei anterioare, se aplică oricăror raporturi de administrare a bunurilor altuia, altele însă decât cele prevăzute de art. 2532 pct. 2 și fără a conta izvorul acestora (lege, hotărâre judecătorească, act juridic).
4. În cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziție legală contrară. Din acest text reiese că această cauză de suspendare se referă la minorul sub 14 ani, interzisul judecătoresc și minorul între 14-18 ani.
5. Cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia. În această situație, suspendarea prescripției operează “cât timp debitorul ascunde (ori sustrage), în mod deliberat, înscrisul constatator al creanței sau, după caz, exigibilitatea acesteia (de ex., faptul existenței sau modificării termenului legal de plată ori renunțarea la beneficiul termenului de către autorul creditorului actual)”.
6. Pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție. Prin urmare, dacă negocierile pentru rezolvarea amiabilă a litigiilor vor avea loc într-un interval de maximum 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție, suspendarea prescripției se va realiza în toată perioada în care vor avea loc.
7. În cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen. Privitor la această cauză de suspendare, după cum remarcă literatura de specialitate, “important de reținut este că nu interesează dacă procedura prealabilă este obligatorie sau facultativă, ci numai faptul că partea interesată a recurs la ea”.
8. În cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forțele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere și persoanele civile care se găsesc în forțele armate pentru rațiuni de serviciu impuse de necesitățile războiului. Această prevedere a art. 2532 pct. 8, arată că titularul dreptului sau cel care l-a încălcat, trebuie să facă parte din forțele armate, iar acestea trebuie să fie în stare de mobilizare sau de război și nicidecum în stare de pace. Indiferent dacă părțile reprezintă personal militar sau civil, în cazul din urmă cerându-se ca persoanele civile să se găsească în forțele armate pentru rațiuni de serviciu, suspendarea prescripției are loc în toate situațiie cât timp forțele armate ale României se află în stare de mobilizare sau de război. “De reținut că textul se aplică, pentru identitate de rațiune, și atunci când creditorul sau debitorul este într-o misiune de pace cu caracter internațional, sub egida ONU sau NATO ori în numele României, după caz.”
9. În cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare; forța majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripției decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție. Este important a se reține că forța majoră este definită de art. 1351 alin. 2 ca fiind “orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil” și că pentru suspendarea prescripției, ea trebuie să privească doar pe cel față de care sau împotriva căruia curge și nicidecum (și) pe cel în favoarea căruia ea curge.
10. În alte cazuri prevăzute de lege.
Cauzele speciale de suspendare a prescripției extinctive
În privința cauzelor speciale de suspendare a prescripției, acestea își găsesc reglementarea în NCC la art. 2533, art. 1395 și art. 695 alin. 3.
În materie succesorală, conform art. 2533:
“(1) Prescripția nu curge contra creditorilor defunctului în privința creanțelor pe care aceștia le au asupra moștenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
(2) Ea nu curge nici contra moștenitorilor defunctului cât timp aceștia nu au acceptat moștenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
(3) Prescripția nu curge, de asemenea, contra moștenitorilor, în privința creanțelor pe care aceștia le au asupra moștenirii, de la data acceptării moștenirii și până la data lichidării ei”.
O altă cauză specială de suspendare a prescripției este evidențiată la art. 1395, astfel: “Prescripția dreptului la acțiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea integrității corporale sau a sănătății ori prin decesul unei persoane este suspendată până la stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptățit la reparație”.
În fine, alin. 3 al art. 695 stabilește că, “În cazul în care superficiarul modifică structura construcției, proprietarul terenului poate să ceară, în termen de 3 ani, încetarea dreptului de superficie sau repunerea în situația anterioară. În al doilea caz, curgerea termenului de prescripție de 3 ani este suspendată până la expirarea duratei superficiei”.
Efectele suspendării prescripției extinctive
În ceea ce privește efectele suspendării prescripției, un rol important îl au prevederile alin. 1 ale art. 2534, conform cărora, “De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare”. Se poate spune că aceste prevederi reprezintă efectul general al suspendării prescripției. Astfel că de îndată ce cauza de suspendare a încetat, prescripția își va relua cursul de la momentul la care s-a oprit.
Articolul 2536 este cel care prezintă extinderea efectului suspendării prescripției în cazul unei obligații garantate prin fideiusiune. Fideiusiunea, garanție personală, este definită în art. 2280 din NCC ca fiind “contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută”. Așadar, indiferent că o cauză de suspendare va interveni ori față de debitorul principal, ori față de fideiusor, ea își va extinde aplicarea asupra amândurora, datorită raportului de dependență dintre contractul principal și contractul accesoriu (cel de fideiusiune).
Potrivit art. 2534 alin. 2, “Prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării”. Aceste situații de prelungire a termenelor de prescripție, sunt calificate de doctrină, drept efecte speciale ale suspendării prescripției sau cazuri de prorogare legală a termenelor.
Secțiunea 6. Întreruperea cursului prescripției extinctive
Noțiunea de întrerupere a cursului prescripției extinctive
În noul cadru legislativ, această chestiune este reglementată la art. 2537-2543. Întrucât NCC nu oferă o definiție întreruperii cursului prescripției extinctive, aceasta este definită în doctrină ca “fiind acea modificare a cursului firesc al prescripției, care survine atunci când starea de pasivitate a titularului dreptului la acțiune este justificată de atitudinea celeilate părți, cât și atunci când acesta a ieșit din pasivitate exercitând dreptul la acțiune, modificare ce se caracterizează prin înlăturarea prescripției începute și curgerea unei noi prescripții, având aceeași natură ca cea dintâi”.
Cazurile de întrerupere a cursului prescripției extinctive
Cazurile de întrerupere a cursului prescripției sunt cele cuprinse la art. 2537, punctele 1-5 și acestea sunt:
1. Prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția. “Având în vedere că recunoașterea semnifică părăsirea de către subiectul pasiv a poziției sale de împotrivire față de dreptul subiectiv corelativ, pentru ca recunoașterea să aibă efect întreruptiv, trebuie să fie voluntară, neîndoielnică, pură și simplă și, bineînțeles, făcută în termenul de prescripție, indiferent dacă este expresă ori, după caz, tacită.” Potrivit art. 2538, recunoașterea se poate face unilateral, dar poate fi făcută și pe cale convențională.
2. Aceasta se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie. După cum se poate observa, aceste situații relevă mai multe modalități procedurale de întrerupere a termenului prescripției extinctive, realizate prin manifestări de voință concrete și chiar speciale, în anumite cazuri.
3. De asemenea, prescripția se întrerupe și prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubirile se acordă, conform legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă. Prin urmare, în prima categorie de situații este necesară constituirea ca parte civilă pentru a se produce efectul întreruptiv de prescripție, iar în al doilea caz, momentul de începere a urmăririi penale în baza rezoluției procurorului, evidențiază și întreruperea cursului prescripției dreptului la acțiune pentru repararea prejudiciului produs printr-o infracțiune pentru care legea penală prevede obligația de acordare a despăgubirilor din oficiu.
4. Totodată, aceasta se întrerupe prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere. Această prevedere legală trebuie însă coroborată cu dispoziția art. 2540, conform căreia, “Prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere”. Așadar, pentru a se produce efectul întreruptiv, legiuitorul condiționează punerea în întârziere a debitorului de introducerea cererii de chemare în judecată în termen de maximum 6 luni de la data punerii în întârziere.
5. În fine, prescripția se întrerupe și în alte cazuri prevăzute de lege.
Doar în cazurile prevăzute la pct. 2 și 3, prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea a fost făcută la un organ de jurisdicție ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă sesizarea este nulă pentru lipsă de formă (art. 2539 alin. 1).
Prescripția nu va fi însă întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea, dacă în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, reclamantul, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă (art. 2539 alin. 2).
Alineatul 3 al art. 2539 precizează că prescripția nu va fi întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală și-a pierdut puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită. În această situație însă, dacă dreptul de a obține obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se putea opune excepția autorității de lucru judecat.
Alineatul 4 al art. 2539 prezintă o extindere a conținutului prevederilor alin. 1-3 și la cazul în care prescripția a fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie.
Efectele întreruperii prescripției extinctive
Articolul 2541 este cel care are în vedere efectele întreruperii prescripției extinctive, acestea fiind:
“(1) Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.
(2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.
(3) Dacă întreruperea prescripției a avut loc prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripție de același fel.
(4) În cazul în care prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripție a dreptului de a obține executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acțiunii nu a rămas definitivă.”
Soluția de la alin. 4 este cât se poate de firească, în condițiile în care în dreptul comun, cu excepția hotărârilor judecătorești executorii de drept, dreptul de a cere executarea silită se naște după rămânerea definitivă a hotărârilor care se doresc a fi puse în executare silită.
“(5) Dacă întreruperea rezultă din intervenția făcută în procedura insolvenței sau a urmăririi silite, prescripția va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanței rămase neacoperite.
(6) În cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2537 pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecății sau până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripția a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanței penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea.”
În ceea ce privește beneficiul întreruperii cursului prescripției extinctive, potrivit art. 2542, acesta se produce în persoana și în patrimoniul celui de la care emană actul întreruptiv și nu poate fi opus decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, exceptând situațiile în care legea prevede altfel (alin. 1). Dacă în schimb prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii vor profita celui împotriva căruia a curs și nu vor putea fi opuse decât autorului recunoașterii (alin. 2).
În schimb, în mod similar cu situația suspendării cursului prescripției extinctive, și în cazul întreruperii se poate vorbi de o extindere a efectului întreruptiv în cazul unei obligații garantate prin fideiusiune. Astfel că dacă o cauză de întrerupere va interveni ori față de debitorul principal, ori împotriva fideiusorului, ea își va întinde efectele asupra amândurora, datorită raportului de dependență dintre actul prin care se obligă debitorul principal și actul accesoriu prin care se obligă fideiusorul față de creditorul debitorului principal (art. 2543).
Secțiunea 7. Împlinirea (calculul) termenelor de prescripție extinctivă
Reguli de calcul
În conformitate cu art. 2544, calculul prescripției se face ținându-se seama de regulile stabilite în titlul III (“Calculul termenelor”) din Cartea VI, luându-se în considerare atunci când este cazul, și cazurile de suspendare sau de întrerupere prevăzute de lege.
În funcție de durata termenelor, Noul Cod civil prevede reguli de calcul pe săptămâni, luni sau ani (art. 2552), pe zile (art. 2553) și chiar pe ore (art. 2555).
Ca primă regulă, se poate reține cea prevăzută de art. 2552, al cărei obiect de reglementare vizează termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani. Potrivit alin. 1, în prezența unor astfel de termene, este important a se reține că ele se împlinesc în ziua corespunzătoare din ultima săptămână, lună sau din ultimul an. Conform alin. 2, pentru cazul în care ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni (de ex., termenul a început să curgă în data de 31 a primei luni, iar dacă ultima zi din luna în care se împlinește termenul este data de 30, atunci se va împlini în această zi).
Dacă se au în vedere termenele stabilite pe luni, mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi (alin. 3). În schimb, dacă termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și jumătate, cele 15 zile se vor socoti la sfârșitul termenului (alin. 4).
Articolul 2553 evidențiază o altă regulă semnificativă și anume, cea privitoare la termenele stabilite pe zile. În sensul celor arătate de alin. 1, atunci când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului, iar acesta se va împlini la ora la ora 24,00 a ultimei zile (alin. 2). Spre exemplu, un termen de 10 zile începe să curgă de la ora zero a zilei următoare primei zile și se va împlini la ora 24,00 a zilei următoare celei în care s-ar împlini 10 zile. Astfel că în acest exemplu, termenul de 10 zile, ar fi practic de 12 zile, ca timp fizic și legal și nicidecum 10 zile calendaristice. Potrivit alin. 3, dacă termenul stabilit pe zile se referă la un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă, termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.
Privitor la prorogarea termenului, dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul primei zile lucrătoare care îi urmează (art. 2554).
În cazul termenelor stabilite pe ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a termenului (art. 2555). Spre exemplu, un termen de 24 de ore va avea ca timp fizic și legal, 26 de ore. Așadar, modul de calcul al termenelor stabilite pe ore se aseamănă cu cel al termenelor stabilite pe zile.
În sensul prevederilor conținute de art. 2556, care instituie o prezumție de efectuare în termen a actelor, “Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu”.
CAPITOLUL III. DELIMITAREA PRESCRIPȚIEI EXTINCTIVE FAȚĂ DE ALTE INSTITUȚII DE DREPT CIVIL
Secțiunea 1. Prescripția extinctivă și prescripția achizitivă (uzucapiunea)
Considerații generale
În Vechiul Cod civil, uzucapiunea își găsește reglementarea în Cartea III, Titlul XX (“Despre prescripție”), fiind reglementată laolaltă cu prescripția extinctivă. De asemenea, o altă reglementare a acestei instituții se află în Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiunilor privitoare la cărțile funciare (art. 27-29). Din acest motiv, prescripția achizitivă, reglementată de VCC, are incidență doar în regiunile în care funcționează sistemul de publicitate imobiliară bazat pe registrele de transcripțiuni și inscripțiuni. În regiunile de carte funciară, rolul uzucapiunii este însă mult mai redus, fiind o modalitate excepțională de dobândire a proprietății, pentru că aici dreptul de proprietate se dobândește numai prin intabulare, adică prin înscriere în cartea funciară.
Uzucapiunea în sistemul Vechiului Cod civil
Conform art. 1837 din Vechiul Cod civil, prescripția, lato sensu, reprezintă “un mijloc de a dobândi proprietatea sau de a se libera de o obligație, sub condițiile determinate prin această lege”. Pentru a nu se face nicio confuzie între prescripția achizitivă și cea extinctivă, este esențial a se menționa că există uzucapiune ori de câte ori împlinirea termenului fixat de lege conduce la dobândirea unui drept. Astfel că, prescripția achizitivă operează ca o sancțiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate/altui drept real și se explică prin pasivitatea sa timp îndelungat, deși bunul său se află în “mâinile”, posesia altuia. În schimb, atunci când împlinirea termenului permite debitorului exonerarea sa de îndeplinirea unei obligații, se poate spune că este vorba despre prescripție extinctivă.
Prin dispozițiile sale, Vechiul Cod civil reglementează două feluri de uzucapiune: uzucapiunea de 30 de ani (art. 1890) și uzucapiunea de 10 până la 20 de ani (art. 1895).
Pentru ca dreptul de proprietate sau alt drept real să fie dobândit prin uzucapiunea de 30 de ani, este necesară existența unei posesii utile (neafectată de vreun viciu, deci să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică, neechivocă și sub nume de proprietar) și de asemenea, posesia să fi fost exercitată timp de 30 ani, fiind fără relevanță buna sau reaua-credință a uzucapantului.
În schimb, uzucapiunea de la 10 la 20 de ani, se deosebește de cea de 30 de ani prin faptul că pe lângă exercitarea unei posesii utile în timpul arătat, mai sunt necesare încă două condiții, și anume: existența bunei-credințe și a unui just titlu (justă cauză). Cu privire la domeniul de aplicare a prescripției achizitive de la 10 la 20 de ani, legiuitorul prevedea la art. 1895 VCC, că se aplică numai unui “nemișcător determinat”, deci aceasta se aplică numai la bunurile imobile individual determinate, nu și în privința unor universalități de imobile, cum ar fi un patrimoniu succesoral.
Cel mai important efect al uzucapiunii este acela că posesorul devine titular al dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra bunului posedat în timpul cerut de lege. Totodată, posesorul va fi considerat proprietar nu de la momentul împlinirii termenului, ci din prima zi a posesiei sale, astfel că se poate vorbi de un efect retroactiv al uzucapiunii.
Uzucapiunea în sistemul Noului Cod civil
În Noul Cod civil, prescripția achizitivă a suferit modificări semnificative, în special cu privire la termenele și condițiile în care poate fi obținută. Astfel că, uzucapiunea extratabulară de 10 ani (art. 930 NCC) și uzucapiunea tabulară de 5 ani (art. 931 NCC) sunt cele care au înlocuit uzucapiunea de 30 de ani și uzucapiunea de 10 până la 20 de ani. Articolul 930 alin. 1 privitor la uzucapiunea extratabulară de 10 ani, arată că dreptul de proprietate asupra unui imobil și dezmembrămintele acestuia pot fi înscrise în cartea funciară, în baza uzucapiunii și în folosul celui care a exercitat o posesie utilă timp de 10 ani, dacă:
– imobilul a fost înscris, iar proprietarul său a decedat ori, în cazul persoanelor juridice, acestea și-au încetat existența;
– a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la dreptul de proprietate asupra acelui imobil;
– imobilul nu a fost înscris până la acea dată în nicio carte funciară.
În toate cazurile menționate mai sus, posesia exercitată timp de 10 ani, are drept efect dobândirea proprietății sau a dezmembrămintelor care vizează bunul imobil posedat, însă numai dacă uzucapantul și-a înregistrat cererea de înscriere în cartea funciară înainte ca o terță persoană (de ex., moștenitorul proprietarului înscris în cartea funciară care a decedat) să își fi înregistrat propria cerere de înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după împlinirea termenului de uzucapiune.
În situația uzucapiunii extratabulare, termenul uzucapiunii începe să curgă din momentul în care proprietarul imobilului a decedat, și-a încetat existența sau a renunțat la dreptul său de proprietate, chiar dacă intrarea în posesie a celui care invocă uzucapiunea s-a produs la o dată anterioară acestui moment (art. 932 alin. 1). Cât timp posesia nu este utilă (deci este afectată de un viciu), cursul uzucapiunii (atât a celei extratabulare, cât și a celei tabulare) este suspendat, urmând ca după momentul la care posesia redevine utilă, termenul de prescripție achizitivă să își reia cursul (art. 932 alin. 2).
Cu privire la uzucapiunea tabulară prevăzută de art. 931, aceasta operează numai în situația în care posesorul unui imobil, cu bună-credință considerându-se proprietar sau titular al unui alt drept real asupra imobilului, dar în baza unei cauze nelegitime, își înscrie dreptul său asupra imobilului în cartea funciară. Așadar, dacă dreptul real a fost intabulat fără cauză legitimă în cartea funciară, dar posesia aferentă a fost una utilă și neviciată timp de 5 ani, acesta poate dobândi dreptul real prin intermediul uzucapiunii tabulare de 5 ani, acest drept real nemaiputând fi contestat de la momentul înregistrării cererii de înscriere. Pentru a se putea dobândi astfel dreptul real asupra imobilului, buna-credință trebuie să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere în cartea funciară și în momentul intrării în posesie.
Articolul 933 intitulat “Joncțiunea posesiilor” statuează că:
“(1) Fiecare posesor este considerat că începe în persoana sa o nouă posesie, indiferent dacă bunul a fost transmis cu titlu universal sau particular.
(2) Cu toate acestea, pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria posesie cu aceea a autorului său.”
Interesant este însă art. 934, care arată că dispozițiile referitoare la uzucapiune se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la prescripția extinctivă. Oare ce a avut în vedere legiuitorul prin reglementarea conținută de acest articol? În continuare, voi examina comparativ câteva chestiuni cu privire la uzucapiune și prescripție extinctivă.
Aspecte comparative
Asemănări:
– atât prescripția achizitivă, cât și prescripția extinctivă sunt instituții de drept civil;
“- ambele au caracter sancționator pentru titularii drepturilor subiective civile inactivi;” așadar, uzucapiunea constituie o sancțiune civilă îndreptată împotriva titularului dreptului de proprietate/altui drept real, care, dând dovadă de neglijență, l-a lăsat mai mult sau mai puțin timp îndelungat în posesia altei persoane, permițându-i prin pasivitatea sa să se comporte public ca proprietar sau titular al unui alt drept real, iar prescripția extinctivă reprezintă tot o sancțiune civilă, însă pentru lipsa de acțiune sau neglijența titularului dreptului la acțiune; prin împlinirea termenului stabilit de lege, posesorul devine titular al dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra bunului posedat, în cazul uzucapiunii, iar în situația prescripției extinctive, cel în beneficiul căruia a curs prescripția, nu este exonerat de răspundere, ci doar are dreptul să refuze îndeplinirea obligației de care este ținut;
– cu privire la domeniul de aplicare al celor două instituții, atât uzucapiunea, cât și prescripția extinctivă, au în vedere drepturi patrimoniale, deci evaluabile în bani; spre exemplu, prin intermediul uzucapiunii, o persoană poate deveni proprietar sau titular al unui dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra bunului posedat, la împlinirea termenului stabilit de lege, iar în ceea ce privește prescripția extinctivă, drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, exceptând cazul în care prin lege s-ar dispune altfel (art. 2501 alin. 1);
– în ceea ce privește invocarea prescripției, atât în situația uzucapiunii, cât și în cea a prescripției extinctive, aceasta nu operează de drept și nici din oficiu, în baza hotărârii organului de jurisdicție competent, ci numai la cererea persoanei interesate (art. 2512); în consecință, pe lângă îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute de lege pentru a dobândi dreptul de proprietate/dezmembrământ al dreptului de proprietate, este necesară și invocarea prescripției achizitive de către posesor (adică prin înregistrarea cererii sale de înscriere a dreptului în cartea funciară), iar cu privire la prescripția extinctivă, aceasta de asemenea poate fi opusă, invocată numai de cel în folosul căruia a curs;
– totodată, în amândouă situațiile, creditorii celui interesat (a uzucapantului/a debitorului) pot invoca prescripția, chiar când beneficiarul a neglijat să o facă ori a renunțat la ea (art. 2514);
– o altă asemănare, se referă la faptul că, ambele pot fi opuse numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt citate legal (art. 2513); astfel că, dacă se probează dobândirea dreptului prin posesia exercitată în condițiile prevăzute de lege, uzucapiunea va putea duce la respingerea acțiunii în revendicare a fostului proprietar, fiind practic o sancțiune civilă a pasivității, a neglijenței acestuia; prescripția extinctivă fiind un mod de a sancționa lipsa de acțiune sau neglijența titularului dreptului la acțiune, prin invocarea acesteia la împlinirea termenului de către cel în beneficiul căruia a curs, nu se va realiza exonerarea sa de răspundere, ci doar se va naște dreptul de a refuza îndeplinirea obligației asumate;
– o altă asemănare a celor două instituții privește renunțarea la prescripție, atât achizitivă, cât și extinctivă; prin urmare, atât beneficiarul prescripției achizitive, cât și cel al prescripției extinctive, pot renunța la prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și neîmplinită (art. 2507); de asemenea, cu privire la ambele instituții, renunțarea poate fi expresă sau tacită, în acest din urmă caz, trebuind să fie neîndoielnică și să rezulte numai din manifestări neechivoce (art. 2508), iar renunțătorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina (art. 2509); totodată, renunțarea își produce efecte numai în privința celui care a făcut-o (art. 2511), deci atât a uzucapantului, cât și a celui în folosul căruia a curs prescripția extinctivă;
– în ambele situații, este vorba despre o inactivitate a titularilor drepturilor subiective, prelungită într-un anumit interval de timp;
– ambele prescripții presupun unele reguli comune în ceea ce privește cauzele de suspendare; astfel că, prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:
între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt (per
a contrario, dacă însă căsătoria încetează, indiferent de motive, sau dacă soții se separă în fapt, cursul prescripției începe sau, după caz, se reia, cu începere de la acele momente) (art. 2532 pct. 1);
b) între părinți, tutore sau curator și cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă ori între curatori și cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea și socotelile nu au fost date și aprobate (art. 2532 pct. 2);
c) între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al unui act juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate (art. 2532 pct. 3);
d) în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziție legală contrară (art. 2532 pct. 4);
e) pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție (art. 2532 pct. 6);
f) în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forțele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război, fiind avute în vedere și persoanele civile care se găsesc în forțele armate pentru rațiuni de serviciu impuse de necesitățile războiului (art. 2532 pct. 8), și după părerea mea și
g) în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este împiedicat de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp această împiedicare nu a încetat; când este temporară, forța majoră, nu constituie o cauză de suspendare a prescripției decât dacă survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție (art. 2532 pct. 9);
– privitor la efectele suspendării prescripției, asemănarea reiese din faptul că, de îndată ce cauza de suspendare a încetat, prescripția își va relua cursul de la momentul la care s-a oprit (art. 2534 alin. 1);
– relativ la beneficiul suspendării prescripției, atât în cazul uzucapiunii, cât și în cazul prescripției extinctive, “Suspendarea prescripției poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel” (art. 2535), deci de către uzucapat/titularul dreptului material la acțiune;
– de asemenea, unele reguli comune celor două instituții, se regăsesc și în materia întreruperii prescripției (art. 2537); prin urmare, prescripția se întrerupe:
a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie/a dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ al acestuia, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția (debitorul obligației/uzucapant) (pct. 1), recunoașterea trebuind să fie “voluntară, neîndoielnică, pură și simplă și, bineînțeles, făcută în termenul de prescripție, indiferent dacă este expresă ori, după caz, tacită”, iar potrivit art. 2538, recunoașterea se poate face unilateral, dar poate fi făcută și pe cale convențională;
b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie/a dreptului de proprietate sau a unui dezmembrământ al acestuia (pct. 2);
c) prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești, iar în situația în care despăgubirile se acordă, potrivit legii, din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc constituirea ca parte civilă (pct. 3);
– o serie de asemănări se pot desprinde și din efectele întreruperii prescripției; astfel, potrivit art. 2541 alin. 1 și 2, întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție; dacă întreruperea prescripției a avut loc prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, o nouă prescripție de același fel va începe să curgă (alin. 3), iar dacă prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripție a dreptului de a obține executarea silită va începe să curgă atunci când hotărârea de admitere a acțiunii a rămas definitivă (alin. 4); în situația în care prescripția a fost întreruptă prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești, întreruperea își produce efectele până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecății sau până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale; dacă, potrivit legii, repararea pagubei se acordă din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripția a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanței penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea (alin. 6);
– privitor la beneficiul întreruperii prescripției, în amândouă situațiile, acesta profită celui de la care emană actul întreruptiv și nu poate fi opus decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, exceptând situațiile în care legea prevede altfel, iar în cazul în care prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii vor profita celui împotriva căruia a curs și nu vor putea fi opuse decât autorului recunoașterii (art. 2542);
– o asemănare deosebit de importantă privește calculul termenului pe ani, care atât în cazul prescripției achizitive, cât și în cel al prescripției extinctive, se face după aceeași regulă; așadar, în prezența termenelor stabilite pe ani, ele se împlinesc în ziua corespunzătoare din ultimul an (art. 2552 alin. 1).
Deosebiri:
– instituția prescripției extinctive este reglementată de Noul Cod civil distinct de prescripția achizitivă și în cadrul unei cărți separate, de sine stătătoare (Cartea a VI-a comparativ cu Cartea a III-a unde este reglementată uzucapiunea);
– în cadrul domeniului de reglementare al prescripției extinctive se regăsesc nu doar drepturi patrimoniale, evaluabile în bani, dar chiar și drepturi nepatrimoniale (ex., acțiunile de filiație), comparativ cu prescripția achizitivă în care se regăsesc doar drepturi cu caracter patrimonial (dreptul de proprietate sau un dezmembrământ al dreptului de proprietate);
– obiectul prescripției extinctive nu îl reprezintă dreptul subiectiv primar ca în situația uzucapiunii, ci dreptul subiectiv secundar, respectiv dreptul la acțiune în sens material, cu alte cuvinte, raportul de constrângere cu ajutorul forței publice, generat de încălcarea dreptului subiectiv primar ori a unui interes legitim recunoscut de lege, după caz;
– spre deosebire de prescripția achizitivă care are în mod esențial ca bază posesia, cea extinctivă, cu excepția unor cazuri particulare, cum este ipoteza prescripției ipotecilor și a celei a petiției de ereditate, nu presupune nicio posesie;
– în ceea ce privește termenele prescripției, în situația prescripției extinctive, termenele sunt mai multe și mai scurte, cu excepția termenului special de 10 ani (3 ani, 2 ani, 1 an), pe când în cazul uzucapiunii, termenele sunt mai puține și mai lungi (10 ani la uzucapiunea extratabulară și 5 ani la cea tabulară);
– ca efect principal, la împlinirea termenului stabilit de lege, în timp ce prescripția extinctivă stinge dreptul la acțiune în sens material, cea achizitivă conduce la dobândirea dreptului de proprietate/a unui alt drept real;
– o altă deosebire semnificativă vizează invocarea prescripției; astfel, în timp ce prescripția extinctivă poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință (art. 2512), nu același lucru se întâmplă în situația uzucapiunii; așadar, aceasta din urmă poate fi invocată doar personal de către cel în folosul căruia curge, iar referitor la uzucapiunea tabulară, pentru a se putea dobândi astfel dreptul real asupra imobilului, buna-credință trebuie să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere în cartea funciară și în momentul intrării în posesie (art. 931);
– exceptând unele reguli comune, fiecare prescripție are propriile reguli în ceea ce privește suspendarea; așadar, cursul prescripției extinctive este suspendat cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea acesteia (art. 2532 pct. 5); în cazul uzucapiunii, nu se poate pune problema unei astfel de chestiuni, întrucât uzucapantul “profită” practic de pasivitatea titularului dreptului de proprietate/altui drept real de la bun început; de asemenea, cursul prescripției extinctive este suspendat în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau contract nu s-a stabilit un alt termen (art. 2532 pct. 7); nici această cauză de suspendare, nu ar putea să se aplice și uzucapiunii, pentru că în cazul ei nu se poate vorbi de existența unor proceduri prealabile, între uzucapant și uzucapat neexistând niciun raport juridic, prescripția achizitivă bazându-se doar pe un fapt juridic, adică pe posesia exercitată de către uzucapant într-un anumit termen stabilit de lege; regulile proprii doar uzucapiunii în ceea ce privește suspendarea, vizează viciile posesiei; astfel că atâta timp cât timp posesia nu este utilă (deci este afectată de un viciu), cursul uzucapiunii (atât a celei extratabulare, cât și a celei tabulare) este suspendat, urmând ca după momentul la care posesia redevine utilă, termenul de prescripție achizitivă să își reia cursul (art. 932 alin. 2);
– de asemenea, exceptând unele reguli comune, fiecare prescripție are propriile reguli și în ceea ce privește întreruperea; în consecință, reguli specifice doar prescripției extinctive, ar putea fi următoarele: prescripția se întrerupe printr-un act voluntar de executare a dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția (art. 2537 pct. 1); o astfel de regulă este în mod clar specifică doar instituției prescripției extinctive, pentru că doar în cazul acesteia se poate spune că debitorul, dacă dorește, își poate recunoaște obligația corelativă dreptului subiectiv a cărui acțiune se prescrie (de ex., execută prestația asumată sau respectă o anumită situație juridică etc.), în situația uzucapiunii, uzucapantul acționând voluntar de la început, prin posesia exercitată asupra unui imobil a cărui titular este caracterizat printr-o pasivitate îndelungată; totodată, prescripția extinctivă se întrerupe prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori (art. 2537 pct. 2) ori prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere (art. 2537 pct. 4); așadar, doar în ceea ce privește prescripția extinctivă se poate vorbi de existența unei creanțe, întrucât doar în acest caz există un raport juridic izvorât dintr-un contract încheiat de părți (fiind vorba de o manifestare de voință a ambelor părți contractante), lucru care nu este specific și prescripției achizitive;
– privitor la efectele întreruperii prescripției, o regulă care se aplică doar prescripției extinctive este cea de la art. 2541 alin. 5, astfel: “Dacă întreruperea rezultă din intervenția făcută în procedura insolvenței sau a urmăririi silite, prescripția va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanței rămase neacoperite.”;
– o altă deosebire importantă rezidă în caracterul normelor aplicabile prescripției extinctive și celei achizitive; astfel că, normele aplicabile prescripției extinctive au caracter dispozitiv, fapt ce reiese din art. 2515 alin. 3 și 4 (“Cu toate acestea, în limitele și condițiile prevăzute de lege, părțile care au capacitatea deplină de exercițiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripție sau să modifice cursul prescripției prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz. Termenele de prescripție pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părților, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an și nici mai mare de 10 ani, cu excepția termenelor de prescripție de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.”), pe când cele aplicabile uzucapiunii au caracter imperativ, după părerea mea (la uzucapiunea extratabulară este prevăzut un termen de 10 ani, iar la cea tabulară de 5 ani);
– relativ la chestiunea repunerii în termenele de prescripție, aceasta este specifică doar instituției prescripției extinctive; potrivit art. 2522 alin. 1, “Cel care, din motive temeinice, nu și-a exercitat în termen dreptul la acțiune supus prescripției poate cere organului de jurisdicție competent repunerea în termen și judecarea cauzei”, iar alin. 2 are următoarea formulare: “Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a exercitat dreptul la acțiune înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție.”;
– o serie de deosebiri relevante se pot desprinde și din calculul termenelor; astfel că, termenele stabilite pe ore, zile, săptămâni sau luni nu se pot aplica decât în cazul prescripției extinctive: în cazul termenelor stabilite pe ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a termenului (art. 2555), iar când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului, iar acesta se va împlini la ora la ora 24,00 a ultimei zile (art. 2553); în ceea ce privește termenele stabilite pe săptămâni sau luni, regula este că ele se împlinesc în ziua corespunzătoare din ultima săptămână sau lună, iar atunci când ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă, termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni (art. 2552).
Secțiunea 2. Prescripția extinctivă și decăderea din drept
Decăderea din drept – instituție de drept civil
Instituția decăderii din drept (mai precis a termenelor de decădere), se bucură de o reglementare adecvată în cadrul Cărții a VI-a, Titlul II, articolele 2545-2550 din Noul Cod civil.
Potrivit art. 2545 alin. 2, decăderea reprezintă urmarea, consecința directă a neexercitării dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit, constând în pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, atrăgând împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor.
În doctrină, decăderea este definită drept o “măsură de constrângere juridică ce constă în stingerea dreptului subiectiv ca urmare a neexercitării lui într-un anumit termen”. Prin urmare, ceea ce se stinge sau pierde prin neexercitarea unui drept subiectiv înăuntrul unui termen impus de lege sau convenit de părți, este însuși dreptul subiectiv în substanța sa și nu doar dreptul material la acțiune.
Potrivit art. 2545 alin. 1, termenele de decădere în care trebuie exercitate unele drepturi sau săvârșite unele acte unilaterale, pot fi stabilite prin lege sau prin voința părților, însă libertatea contractuală a părților în stabilirea acestor termene, este limitată de prevederile art. 2546. Astfel că, “Este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabilește un termen de decădere ce ar face excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea actului de către partea interesată”.
De o importanță covârșitoare este art. 2547, conform căruia, “Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție”. Importanța acestei reguli “își spune cuvântul” atunci când există polemici referitoare la natura unui anumit termen și/sau la regimul său juridic.
În ceea ce privește regimul termenelor de decădere, art. 2548 stabilește următoarele reguli:
“(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel.
(2) Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2534 alin. 1 fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.
(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în mod corespunzător”.
Atunci când termenul de decădere a fost stabilit printr-o dispoziție legală care ocrotește interese de ordin privat ori doar prin contract, adică prin voința părților, partea în favoarea căruia a fost instituit ori stipulat, poate, după împlinirea termenului, să renunțe la beneficiul acelui termen. Dacă totuși renunțarea va interveni înainte de împlinirea termenului de decădere, acestui caz îi vor fi aplicabile regulile privitoare la întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului (art. 2549 alin. 1). Practic, într-o astfel de situație, termenul de decădere va deveni un termen de prescripție. În conformitate cu art. 2549 alin. 2, părțile, nici anticipat și nici după începerea cursului termenelor de decădere, nu au posibilitatea de a renunța sau de a le modifica, micșorându-le sau mărindu-le, după caz, dacă respectivele termene de decădere sunt de ordine publică.
Decăderea din termen poate fi invocată, opusă de partea interesată, adică de partea în beneficiul căreia funcționează decăderea, numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate (art. 2550 alin. 1). În schimb, atunci când este vorba de un termen de decădere instituit de lege, organul de jurisdicție competent (instanța de judecată ori cea arbitrală), indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuție, este obligat să invoce și să aplice din oficiu termenul de decădere, cu excepția cazului când acesta privește un drept de care părțile pot dispune în mod liber (art. 2550 alin. 2).
Regulile aplicabile calculului termenelor sunt aceleași cu cele pe care le-am tratat cu ocazia analizării prescripției extinctive, aspect ce reiese din art. 2551, conform căruia, “Durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu”.
Aspecte comparative
Asemănări:
– atât decăderea din drept, cât și prescripția extinctivă sunt instituții de drept civil;
– ambele sunt sancțiuni de drept civil; astfel că, privitor la instituția decăderii din drept, o persoană este decăzută din dreptul său, atunci când nu l-a exercitat în termenul instituit de lege sau în termenul convenit de ea și cealaltă parte, iar în ceea ce privește prescripția extinctivă, este sancționată lipsa de acțiune sau neglijența titularului dreptului la acțiune;
“- indiferent că operează de drept sau la cererea persoanei interesate, renunțarea la beneficiul prescripției sau al decăderii (cu excepția termenelor de decădere de ordine publică) este, în principiu, pe deplin valabilă”;
– de asemenea, ambele instituții presupun termene și o inacțiune din partea titularilor drepturilor subiective într-un anumit interval de timp fixat de lege;
– atât decăderea din drept (art. 2545 alin. 1), cât și prescripția extinctivă (art. 2515 alin. 1, 3, 4, 5 și 6) presupun termene care pot fi legale (stabilite de lege) sau convenționale (rezultat al voinței părților);
– cu excepția termenelor de decădere instituite de lege, decăderea din termen poate fi invocată, opusă de partea interesată, adică de partea în beneficiul căreia funcționează decăderea, numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate (art. 2550), la fel ca și prescripția extinctivă;
– în privința ambelor instituții putem vorbi de o suspendare a termenului; dacă în ceea ce privește prescripția extinctivă, regula statuează o suspendare a termenului în diferite situații prevăzute în mod expres de lege (art. 2532, art. 2533, art. 1395 și art. 695 alin. 3), în cazul decăderii, suspendarea termenului este prevăzută ca excepție; astfel, cu privire la decădere, dacă legea dispune altfel sau dacă este vorba de forță majoră, termenul se suspendă (art. 2548 alin. 1 și 2);
– relativ la efectele suspendării, de la data când cauza de suspendare a încetat, atât prescripția, cât și decăderea își reiau cursul, socotindu-se pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare (art. 2534 alin. 1, art. 2548 alin. 2)
– cu privire la beneficiul suspendării, consider că atât în cazul prescripției extinctive, cât și în situația decăderii din drept, suspendarea poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, exceptând cazurile în care legea dispune altfel (art. 2535), deci de către titularul dreptului material la acțiune/partea în defavoarea căreia a fost stabilit sau instituit termenul;
– datorită raportului de dependență a contractului accesoriu față de cel principal, suspendarea, atât a prescripției, cât și a decăderii, față de debitorul principal ori față de garantul său personal (fideiusorul), produce efecte în privința amândurora (art. 2536);
– de asemenea, în ceea ce privește ambele instituții, putem vorbi și de o întrerupere a termenului; în materia prescripției extinctive, regula prevede o întrerupere a termenului în diferite cazuri reglementate de lege în mod expres (art. 2537), pe când întreruperea termenului în situația decăderii, este prevăzută cu titlu de excepție; așadar, dacă prin lege se dispune altfel (art. 2548 alin. 1) sau atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție, termenul este întrerupt, în acest din urmă caz, termenul fiind întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere, după caz (art. 2548 alin. 3);
– atâta timp cât alin. 3 al art. 2548 statuează că dispozițiile cu privire la întreruperea prescripției sunt aplicabile în mod corespunzător și decăderii, sunt de părere că dacă cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere a fost făcută la un organ de jurisdicție ori de urmărire penală necompetent sau dacă este nulă pentru lipsă de formă, ca și în cazul prescripției extinctive, decăderea este întreruptă; dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere a renunțat la ea sau dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, similar prescripției, decăderea nu va fi întreruptă; dacă însă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, decăderea, la fel ca și prescripția, este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de punere în întârziere precedentă, cu condiția ca noua cerere să fie admisă (art. 2539 alin. 1 și 2);
– și prin prisma efectelor întreruperii, atât prescripția extinctivă, cât și decăderea din drept prezintă similitudini; prin urmare, întreruperea șterge prescripția/decăderea începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripție/decădere (art. 2541 alin. 1 și 2); de asemenea, efectele întreruperii prescripției/decăderii profită celui de la care provine actul întreruptiv și nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat actul, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel (art. 2542 alin. 1); totodată, întreruperea prescripției/decăderii împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului are efecte în privința amândurora (art. 2543), datorită raportului de dependență a contractului accesoriu față de cel principal;
– ambele instituții civile au efect extinctiv și anume pierderea unui drept; dacă în cazul decăderii se pierde, se stinge însuși dreptul subiectiv civil, în situația prescripției extinctive se pierde, se stinge dreptul la acțiune în sens material, adică “dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz” (art. 2500 alin. 2);
– privitor la regulile de calcul a termenelor, în amândouă situațiile regulile sunt aceleași, fapt ce reiese din art. 2551: “Durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu”.
Deosebiri:
– în ceea ce privește prescripția extinctivă, organul de jurisdicție competent (instanța de judecată ori cea arbitrală) nu poate aplica prescripția din oficiu (art. 2512 alin. 2), pe când în cazul decăderii, atunci când este vorba de un termen de decădere instituit de lege, organul de jurisdicție competent (instanța de judecată ori cea arbitrală), indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuție, este obligat să invoce și să aplice din oficiu termenul de decădere, cu excepția cazului când acesta privește un drept de care părțile pot dispune în mod liber(art. 2550 alin. 2);
– în mod obișnuit, termenele de prescripție sunt susceptibile de suspendare, întrerupere și repunere în termen, în timp ce regula în materie de decădere este că acestea (termenele) curg ireversibil.
Secțiunea 3. Prescripția extinctivă și termenul extinctiv
Noțiuni generale privind termenul ca modalitate a actului juridic civil
“Modalitățile actului juridic civil sunt acele elemente esențiale sau, după caz, neesențiale costând în anumite împrejurări de natură să influențeze efectele pe care le produce sau trebuie să le producă actul respectiv. Această împrejurare poate consta fie în scurgerea timpului, fie într-un alt eveniment natural, fie într-o acțiune omenească.” Așadar, acestea sunt: termenul, condiția și sarcina. Modalitățile permit practic părților unui act juridic civil să își realizeze interesul urmărit, spre exemplu, executarea obligațiilor asumate la un anumit termen, desființarea unui act juridic etc.
Potrivit doctrinei de drept civil, “termenul – dies – este un eveniment, viitor și sigur ca realizare, până la care este amânată fie începerea, fie încetarea exercițiului drepturilor subiective și executării obligațiilor civile”. În conformitate cu art. 1411 alin. 1 NCC, “Obligația este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un eveniment viitor și sigur”, iar potrivit prevederilor alin. 2, “Termenul poate fi stabilit de părți sau de instanță ori prevăzut de lege”. Prin urmare, termenul poate fi convențional, judiciar ori legal.
De o însemnătate deosebită este art. 1415, intitulat “Stabilirea judiciară a termenului”, conform căruia:
“(1) Atunci când părțile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina de a-l stabili și când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanța poate, la cererea uneia dintre părți, să fixeze termenul ținând seama de natura obligației, de situația părților și de orice alte împrejurări.
(2) Instanța poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligația presupune un termen și nu există nicio convenție prin care acesta să poată fi determinat.
(3) Cererea pentru stabilirea termenului se soluționează potrivit regulilor aplicabile ordonanței președințiale, fiind supusă prescripției, care începe să curgă de la data încheierii contractului”.
Totodată, art. 1416 conține o prevedere pe atât de importantă, pe atât de interesantă. Astfel, “Calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a”, cartea a VI-a fiind intitulată “Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor”, iar titlul III fiind denumit “Calculul termenelor”.
Prevederi semnificative se regăsesc și în art. 1417, astfel:
“(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după caz, de insolvență declarată în condițiile legii, precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie garanțiile promise”.
Potrivit alin. 2, exceptând cazurile în care legea prevede altfel, starea de insolvabilitate se constată de către instanță, care poate ține cont în acest scop de anumite împrejurări, cum ar fi, dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită etc.
“(3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută și atunci când, din culpa sa, debitorul ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esențial al condiției și posibilitatea sancțiunii decăderii, precum și să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiția respectivă drept esențială.”
În cazul în care decăderea din beneficiul termenului intervine doar cu privire la un debitor, chiar dacă acesta se află în raporturi de solidaritate pasivă cu alți codebitori, decăderea din beneficiul termenului nu le va fi opozabilă și acestora din urmă (art. 1419).
Clasificarea termenelor
După criteriul efectului produs, se disting două feluri de termene: suspensiv și extinctiv. Potrivit celor statuate de art. 1412, termenul este suspensiv, atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadența obligației, iar atunci când la împlinirea lui, obligația se stinge, termenul este extinctiv.
După criteriul titularului beneficiului termenului, termenele pot fi: în favoarea creditorului, în favoarea debitorului și în favoarea atât a creditorului, cât și a debitorului. În acest sens, sunt importante dispozițiile art. 1413, astfel:
“(1) Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voința părților sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părți.
(2) Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunța oricând la acesta, fără consimțământul celeilalte părți”.
În acest din urmă caz, sunt relevante prevederile art. 1418, potrivit cărora, “Renunțarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligația să devină de îndată exigibilă”.
După criteriul izvorului său, termenul este de trei feluri: termen convențional (stabilit de părți), termen judiciar (stabilit sau dispus de instanța de judecată) și termen legal (stabilit prin lege) (art. 1411 alin. 2).
După criteriul cunoașterii sau nu a datei împlinirii, raportat la momentul încheierii actului juridic civil, termenul poate fi: cert (spre exemplu, 1 decembrie 2015 sau A îl împrumută pe B cu suma de 800 lei până la data de 13 august 2015) sau incert (de exemplu, data morții uneia din părțile unui act juridic civil).
Efectele termenelor
În ceea ce privește efectele termenelor, art. 1414, intitulat “Efectul termenului suspensiv”, prevede că “Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a executat de bunăvoie și în cunoștință de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus restituirii”. Practic, în prezența unui astfel de termen, dreptul creditorului și obligația corelativă asumată de debitor există, luând naștere de îndată ce actul este valabil încheiat, însă sunt amânate până la împlinirea termenului exercițiul dreptului și executarea obligației.
Literatura de specialitate prezintă și alte efecte ale termenului suspensiv. Spre exemplu: dacă debitorul își execută obligația asumată înainte de termen, el face o plată valabilă care este echivalentă practic cu renunțarea la beneficiul termenului; de asemenea, înainte de a se împlini termenul, titularul dreptului poate lua măsuri de conservare a dreptului său; până a se împlini termenul suspensiv, creditorul nu poate cere plata debitorului său; prescripția dreptului la acțiune începe a curge numai după împlinirea termenului etc. În schimb, după împlinirea termenului, debitorul trebuie să își execute obligația asumată, creditorul își poate exercita dreptul, de exemplu, poate pretinde o plată, prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă etc.
Relativ la efectele termenului extinctiv, este important a se reține că împlinirea lui duce la stingerea obligației, respectiv a dreptului creditorului și a obligației corelative a debitorului.
La polul opus termenului suspensiv, înainte de împlinirea unui termen extinctiv, exercițiul dreptului și îndeplinirea obligației asumate nu sunt afectate, realizându-se imediat. Așadar, debitorul trebuie să își execute obligația asumată, creditorul său își poate exercita dreptul, spre exemplu, prin pretinderea unei plăți. De asemenea, creditorul poate lua măsuri de conservare a dreptului său, prescripția dreptului la acțiune în sens material începe să curgă etc. Odată însă cu împlinirea termenului extinctiv, se pune capăt și raportului juridic civil, stingându-se astfel dreptul creditorului și obligația corelativă a debitorului.
Aspecte comparative
Asemănări:
– atât termenul extinctiv, cât și prescripția extinctivă sunt instituții de drept civil;
– ambele au la bază împlinirea unui anumit interval de timp (termen);
– atât termenele extinctive, cât și termenele de prescripție extinctivă pot fi modificate prin acordul părților;
– amândouă instituțiile presupun un efect extinctiv;
– atât termenul extinctiv, cât și prescripția extinctivă au aceleași reguli în ceea ce privește calculul termenelor; “Calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în titlul III din cartea a VI-a” (art. 1416), cartea a VI-a fiind denumită “Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor”, iar titlul III fiind intitulat “Calculul termenelor”;
“- în sfârșit, în ambele cazuri, partea interesată poate renunța la efectul extinctiv (de ex., debitorul achită datoria prescrisă ori, după caz, repară bunul vândut livrat cu vicii ascunse, deși răspunderea pentru vicii nu mai subzista din cauza nedenunțării lor în termenul de garanție convenit).”
Deosebiri:
– prescripția extinctivă reprezintă acel mod de înlăturare a răspunderii civile, pe când termenul extinctiv este doar o modalitate a actului juridic civil;
– prin prescripția extinctivă se stinge dreptul la acțiune în sens material, în timp ce, odată împlinit, termenul extinctiv duce la stingerea drepturilor și obligațiilor corelative asumate, aspect ce reiese din art. 1412 alin. 2: “Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligația se stinge”;
– dacă termenele de prescripție extinctivă pot fi stabilite atât prin lege (termene legale), cât și prin convenția părților (termene convenționale), termenele extinctive pot fi stabilite de părți (termene convenționale) sau de instanță (termene judiciare) ori prevăzute de lege (termene legale), potrivit art. 1411 alin. 2;
“- ca domeniu de aplicare, dacă prescripția extinctivă se referă, în principiu, la toate raporturile juridice civile (de constrângere), termenul extinctiv privește doar domeniul actelor juridice civile, fiind un element al acestora;”
– spre deosebire de prescripția extinctivă, termenul extinctiv nu este susceptibil de suspendare, întrerupere și repunere în termen;
– în comparație cu prescripția extinctivă (art. 2506 alin. 1), termenul extinctiv operează de plin drept.
CONCLUZII
Prescripția extinctivă este o instituție de mare aplicabilitate în practică, atât în raporturile de drept privat, cât și în cele de drept public.
Importanța acesteia se evidențiază în special în raporturile de creanță. Dacă nu ar exista termene de prescripție și orice persoană ar putea oricând să își valorifice dreptul la acțiune, ne-am afla într-o situație de instabilitate și dezordine pe plan relațional, dominată de o dorință de realizare a interesului la nesfârșit.
Deși păstrează o mare parte a normelor cuprinse în Decretul nr. 167/1958, în prezent, sediul materiei este reprezentat de Noul Cod civil, mai exact de dispozițiile art. 2500 – 2544 din Cartea a VI-a, “Despre prescripția extinctivă, decăderea și calculul termenelor”.
În Noul Cod civil, la fel ca și în Decretul nr. 167/1958 (art. 1 alin. 1: “Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.”), nu se regăsește o definiție a prescripției extinctive, ci este reglementat în mod expres obiectul și implicit efectul său. Astfel, potrivit art. 2500 – “Obiectul prescripției extinctive”-:
“(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”.
Spre deosebire de vechea reglementare, prescripția extinctivă este astăzi o instituție juridică de ordine privată, având rolul de a asigura protecția drepturilor si intereselor particularilor, menținând astfel stabilitatea și securitatea raporturilor juridice create. Astfel, organul de jurisdicție competent nu mai poate aplica prescripția din oficiu, nici măcar atunci când invocarea prescripției ar fi în interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale (art. 2512 alin. 2 și 3 Noul Cod civil), prescripția operând doar la cererea persoanei interesate (debitorul, codebitorii unei obligații solidare sau indivizibile, fideiusorii, creditorii celui interesat, precum și orice altă persoană interesată).
De asemenea, potrivit dispozițiilor alin. 3 și 4 ale art. 2515, în limitele și condițiile pe care legea le prevede, părțile (cu deplină capacitate de exercițiu) pot încheia convenții referitoare la prescripție, în special pot modifica durata termenelor legale de prescripție ori regulile de funcționare a acesteia, așa după cum le dictează interesele. Exemplific: începutul prescripției, suspendarea sau întreruperea prescriptiei.
În schimb, în conformitate cu alin. 5 al aceluiași articol, părțile nu au dreptul de a încheia convenții pentru drepturile la acțiune de care nu pot dispune sau cu privire la dreptul la acțiuni derivate din contractele de adeziune, de asigurare, precum și din cele supuse legislației privind protecția consumatorului.
Cu toate acestea, caracterul de ordine privată al acestei instituții nu este unul absolut, Noul Cod civil conținând și dispoziții legale de ordine publică. Astfel, conform art. 2515 alin. 2, “Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acțiune ar fi declarată imprescriptibilă, deși, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acțiune declarată de lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă”. Totodată, alin. 6 al aceluiași articol prevede că, “Orice convenție sau clauză contrară dispozițiilor prezentului articol este lovită de nulitate absolută”.
În ceea ce privește termenul general de prescripție, în Noul Cod civil este prevăzut, ca și în Decretul nr. 167/1958, un termen general de 3 ani, dar în același timp sunt instituite și termene de 10 ani, de 2 ani și chiar de un an. Astfel, potrivit art. 2517 din Noul Cod civil: “Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen”.
Comparativ cu prevederile cuprinse în art. 7 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, care arată că “Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită”, Noul Cod civil în art. 2523, stabilește că “Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui”. “Observăm că legiuitorul a sesizat necesitatea formulării unui criteriu subiectiv în materia analizată, fiind instituit în acest sens, expres un text de lege care a înlăturat criticile formulate cu privire la criteriul obiectiv existent în Decretul nr. 167/1958 care se referă la “data nașterii dreptului la acțiune”.”
Cu privire la suspendarea prescripției extinctive, Noul Cod civil consacră și alte cazuri de suspendare care nu se regăsesc în vechea reglementare. Este vorba în special de ipoteza negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți (art. 2536 pct. 6) sau ipoteza unei proceduri prealabile (“reclamația administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea”) pentru soluționarea pe cale extrajudiciară a litigiului (art. 2536 pct. 7).
În Decretul nr. 167/1958, sunt enumerate nu numai cazurile de suspendare a prescripției, ci totodată, sunt evidențiate și efectele specifice suspendării. Așadar, potrivit art. 15 alin. 1, “După încetarea suspendării, prescripția își reia cursul, socotindu-se și timpul curs înainte de suspendare”, iar conform alin. 2 al aceluiași articol, “Prescripția nu se va împlini totuși înainte de expirarea unui termen de 6 luni, socotit de la încetarea cauzei de suspendare, cu excepția prescripțiilor mai scurte de 6 luni care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la suspendare”.
Noul Cod civil menține soluția prevăzută de Decretul nr. 167/1958 referitoare la efectele suspendării cursului prescripției extinctive, însă reglementează cu titlu de noutate instituția beneficiului suspendării prescripției. Astfel, “Suspendarea prescripției poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel” (art. 2535). De asemenea, prin art. 2536 din Noul Cod civil, este prevăzută o extindere a efectului suspensiv: “Suspendarea prescripției față de debitorul principal ori față de fideiusor produce efecte în privința amândurora”.
În ceea ce privește întreruperea cursului prescripției extinctive, în Noul Cod civil (art. 2537) se identifică noi cazuri de întrerupere și anume:
– înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, depunerea cererii de intervenție în cadrul urmării silite pornite de alți creditori, invocarea pe cale de excepție a dreptului a cărui acțiune se prescrie;
– constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată până la începerea cercetării judecătorești;
– punerea în întârziere, prin orice act a celui în folosul căruia curge prescripția.
Totodată, tot cu titlu de noutate s-a reglementat și situația în care, cererea de chemare în judecată sau de arbitrare, fără a fi judecată pe fond, este respinsă sau anulată din motive formale. Cu toate acestea, dacă reclamantul din cererea inițială, introduce o nouă cerere în termen de 6 luni de la data cînd hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, prescripția este considerată întreruptă prin cererea inițială, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă (art. 2539 alin. 2).
Privitor la instituția repunerii în termen, introdusă prin Decretul nr. 167/1958, aceasta s-a dovedit a fi utilă, așa încât Noul Cod civil a menținut-o. Cum nici vechea reglementare, dar nici Noul Cod civil, nu au oferit o definiție a acestei instituții, s-a încercat o definire a acesteia de către doctrină. Astfel, repunerea în termen este “un beneficiu legal, lăsat la aprecierea instanței, în virtutea căruia o acțiune poate fi primită și judecată și după împlinirea termenului de prescripție, atunci când din motive temeinic justificate, termenul de prescripție a fost depășit”. Așadar, repunerea în termenul de prescripție, este un beneficiu legal care se poate acorda doar de către organul jurisdicțional competent, în această noțiune incluzându-se chiar și instanțele arbitrale, indiferent că este vorba de arbitraje ad-hoc sau arbitraje instituționalizate.
Se poate spune practic că nu forța majoră, cazul fortuit sau culpa sunt motivele din cauza cărora titularul dreptului subiectiv a fost împiedicat să îl exercite în termenul stabilit de lege, ci orice alte situații care pot fi dovedite și care în mod efectiv l-au împiedicat să acționeze. După cum s-a reținut în practica judiciară, astfel de cazuri ar putea fi: spitalizarea îndelungată sau repetată a mamei împreună cu copilul în numele căruia trebuia să introducă acțiunea în stabilirea paternității, părăsirea minorului de către reprezentantul legal, cunoașterea unor fapte stabilite de organele de urmărire penală numai după împlinirea termenului de prescripție extinctivă etc.
Concluzionând, prescripția, ca și în sistemul Decretului nr. 167/1958, nu stinge dreptul subiectiv material, ci numai dreptul la acțiune corespunzător, astfel că prescripția extinctivă poate fi definită în continuare ca fiind “acel mod de înlăturare a răspunderii civile constând în stingerea dreptului material la acțiune neexercitat în termenul stabilit de lege ori de părți, după caz”.
Această instituție de drept civil, de o importanță deosebită, își găsește aplicarea în diverse ramuri de drept, cum ar fi: în dreptul fiscal, în dreptul contravențional, în dreptul penal.
Prescripția extinctivă în dreptul fiscal reprezintă “stingerea dreptului subiectiv fiscal, respectiv a creanței fiscale de orice fel, din cauza nevalorificării lui în termenul de prescripție stabilit de lege”. Sediul reglementării se regăsește în Codul de procedură fiscală, care analizează în două capitole distincte: prescripția dreptului de a stabili obligații fiscale (capitolul VI) și prescripția dreptului de a cere executarea silită (capitolul VII).
De subliniat este faptul că, în materie fiscală, termenul general de prescripție este de 5 ani, dacă legea nu dispune altfel, deci un termen mai mare decât cel din dreptul civil. Părerea mea este că acest fapt se explică prin nevoia de a asigura o protecție sporită intereselor statului într-o țară în care, din păcate, un număr din ce în ce mai mare de cetățeni fac un scop din a eluda legile naționale, iar infracționalitatea economică și fiscală atinge cote alarmante. Se poate veni cu cifre: în anul 2013, evaziunea fiscală din România s-a cifrat la aproximativ 16% din Produsul Intern Brut, adică peste 100 de miliarde de lei.
Ca stare de fapt producătoare de consecințe juridice, prescripția extinctivă este întâlnită și în materie contravențională. Cele două forme sub care se înfățișează prescripția în această ramură de drept sunt:
– prescripția aplicării sancțiunii contravenționale (“acea cauză de înlăturare a răspunderii contravenționale, din cauza nesancționării contravenientului în termenul de prescripție stabilit de lege”);
– prescripția executării sancțiunii contravenționale (“acea cauză de înlăturare a executării sancțiunii contravenționale, din cauza neexecutării ei în termenul de prescripție stabilit de lege”).
În materie contravențională, termenele de prescripție sunt cu totul diferite față de termenul general de drept comun. Astfel că, termenul general de prescripție pentru aplicarea sancțiunii contravenționale este de 6 luni, iar în ceea ce privește executarea sancțiunii contravenționale, termenul general este de o lună.
Rațiunea instituirii acestor termene scurte are în vedere realizarea scopului acestei ramuri de drept: apărarea drepturilor și libertăților legitime ale persoanei, apărarea ordinii publice.
Totodată, prescripția extinctivă își face simțită prezența și în dreptul penal, îmbrăcând două forme, și anume:
– prescripția răspunderii penale (“stingerea raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârșirea unei infracțiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege”);
– prescripția executării pedepsei (“stingerea dreptului statului de a pretinde și impune, prin constrângere, executarea pedepsei aplicate și a obligației condamnatului de a executa pedeapsa ce i-a fost aplicată”).
Potrivit art. 154 din Noul Cod penal, termenele de prescripție a răspunderii penale sunt:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda;
Cu privire la termenele de prescripție a executării pedepsei, conform art. 162 din Noul Cod penal, acestea sunt:
a) 20 de ani, când pedeapsa care urmează a fi executată este detențiunea pe viață sau închisoarea mai mare de 15 ani;
b) 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani, în cazul celorlalte pedepse cu închisoarea;
c) 3 ani, în cazul în care pedeapsa este amenda.
Temeiul introducerii unor astfel de termene în materie penală, care diferă de la caz la caz în funcție de infracțiunea săvârșită, vizează diversele situații practice în care fie aplicarea pedepselor, fie executarea lor, nu se poate realiza. Această nerealizare poate sta sub semnul mai multor cauze: autorul nu poate fi identificat sau, deși identificat, este de negăsit, ori cu toate că a fost judecat și condamnat, a reușit să dispară, sustrăgându-se executării pedepsei etc. Din cauza acestor situații, infracțiunea poate fi uitată de către oameni, probele pot dispărea, se pot degrada, deteriora etc., așa încât aplicarea sau executarea pedepselor să nu mai corespundă actualității. Tocmai de aceea este necesară instituția prescripției și în această materie.
Cu privire la îmbunătățirile care ar putea fi aduse Codului civil în vigoare, una dintre ele ar putea să privească raporturile dintre cel asigurat și autorul daunei de asigurare. Dacă dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani (art. 2519 alin. 1), părerea mea este că ar trebui ca în raporturile dintre cel asigurat și autorul daunei de asigurare, termenul de prescripție a dreptului la acțiune în ceea ce privește obligația de despăgubire, să fie tot de 2 ani și nu de 3. Acest lucru ar aduce avantaje asiguratului. Astfel, dacă acesta din urmă ar introduce acțiunea în termen de maximum 2 ani, ar obține despăgubirile cuvenite mai repede, realizându-și astfel interesul într-un interval de timp mai scurt comparativ cu situația în care ar introduce acțiunea în termen de 3 ani. Prin urmare, prin modificarea termenului, s-ar obține un echilibru adecvat derivat din raporturile de asigurare sau reasigurare.
O altă îmbunătățire, în opinia mea, ar trebui adusă repunerii în termenul de prescripție (art. 2522). Legiuitorul ar trebui să enumere limitativ cazurile la care se aplică repunerea în termen, tocmai pentru a se înlătura lăsarea acestui beneficiu legal la latitudinea organului de jurisdicție competent, care de foarte multe ori poate fi influențat sau “stimulat” în a aproba sau nu cererea de repunere în termen.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri, monografii
ADAM, Ioan – Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, București, 2005;
BELEIU, Gheorghe – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a VII-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2001;
BELEIU, Gheorghe – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a VI-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Casa de editură și presă “Șansa” S.R.L., București, 2000;
BOROI, Gabriel – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2001;
BOROI, Gabriel; ANGHELESCU, Carla A. – Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2011;
BOROI, Gabriel; STĂNCIULESCU, Liviu – Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
CANTACUZINO, Matei B. – Elementele dreptului civil, Editura All, Colecția “Restitutio”, București, 1998;
DOGARU, Ion – Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, vol. I, Editura “Șansa”, București, 1993;
DOGARU, Ion; CERCEL, Sevastian – Drept civil. Partea generală, Editura C. H. Beck, București, 2007;
MITRACHE, Constantin; MITRACHE, Cristian – Drept penal român. Partea generală, Editura Șansa, București, 2002;
MURZEA, Cristinel – Drept roman, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2003;
NICOLAE, Marian – Tratat de prescripție extinctivă, Editura Universul Juridic, București, 2010;
POP, Teofil – Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, București, 1993;
PRESCURE, Titus; MATEFI, Roxana – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2012;
REGHINI, Ionel; DIACONESCU, Șerban; VASILESCU, Paul – Introducere în dreptul civil, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura “Colecția universitară. Sfera juridică”, Cluj-Napoca, 2008;
UNGUREANU, Ovidiu – Drept civil. Introducere, Ediția a V-a, Editura All Beck, București, 2000.
Site-uri Internet
www.jurindex.ro;
http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/avocatul-poporului-care-este-diferenta-intre-decadere-si-prescriptie-extinctiva–73680.html;
http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/rez-buganu.pdf;
http://legeaz.net/dictionar-juridic/prescriptia-executarii-pedepsei.
BIBLIOGRAFIE
Tratate, cursuri, monografii
ADAM, Ioan – Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck, București, 2005;
BELEIU, Gheorghe – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a VII-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Editura Universul Juridic, București, 2001;
BELEIU, Gheorghe – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Ediția a VI-a revăzută și adăugită de M. Nicolae și P. Trușcă, Casa de editură și presă “Șansa” S.R.L., București, 2000;
BOROI, Gabriel – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, București, 2001;
BOROI, Gabriel; ANGHELESCU, Carla A. – Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, București, 2011;
BOROI, Gabriel; STĂNCIULESCU, Liviu – Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
CANTACUZINO, Matei B. – Elementele dreptului civil, Editura All, Colecția “Restitutio”, București, 1998;
DOGARU, Ion – Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, vol. I, Editura “Șansa”, București, 1993;
DOGARU, Ion; CERCEL, Sevastian – Drept civil. Partea generală, Editura C. H. Beck, București, 2007;
MITRACHE, Constantin; MITRACHE, Cristian – Drept penal român. Partea generală, Editura Șansa, București, 2002;
MURZEA, Cristinel – Drept roman, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2003;
NICOLAE, Marian – Tratat de prescripție extinctivă, Editura Universul Juridic, București, 2010;
POP, Teofil – Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, București, 1993;
PRESCURE, Titus; MATEFI, Roxana – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura Hamangiu, București, 2012;
REGHINI, Ionel; DIACONESCU, Șerban; VASILESCU, Paul – Introducere în dreptul civil, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura “Colecția universitară. Sfera juridică”, Cluj-Napoca, 2008;
UNGUREANU, Ovidiu – Drept civil. Introducere, Ediția a V-a, Editura All Beck, București, 2000.
Site-uri Internet
www.jurindex.ro;
http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/avocatul-poporului-care-este-diferenta-intre-decadere-si-prescriptie-extinctiva–73680.html;
http://doctorate.ulbsibiu.ro/obj/documents/rez-buganu.pdf;
http://legeaz.net/dictionar-juridic/prescriptia-executarii-pedepsei.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Prescriptia Extinctiva. Analiza Comparativa Prin Raportare LA Institutii Similare (ID: 144875)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.