Preistoria Economiei Mondiale

Preistoria economiei mondiale

CAPITOLUL I

GLOBALIZAREA ECONOMIEI MONDIALE

Preistoria economiei mondiale. Saltul activității economice la nivel internațional a avut loc atunci când capitalismul s-a extins pe întreg globul, acesta însemnând supremația economiei deschise, orientate către piață, o piață în expansiune și într-o continuă schimbare structurală. Trecerea la acest sistem economic s-a produs după prima revoluție industrială din secolul al XVIII-lea, dar ea a fost pregătită de întreaga dezvoltare anterioară a omenirii, trăsăturile fundamentale ale realității de azi fiind o prelungire, în grade diferite, a unor exigențe îndepărtate în timp. Cum spune Braudel, „ele se alimentează din secole trecute”.

Prima și cea mai importantă premisă a economiei mondiale o constituie dominația proprietății private. Dreptul la proprietate privată stă la baza libertății omului și a liberei întreprinderi. Istoria acestui tip de proprietate se pierde în negura vremurilor.

Copilăriei societății omenești i-a corespuns însă proprietatea comună. La întrebarea dacă oamenii erau înclinați prin natura lor către acest tip de proprietate, explicația trebuie căutată în vicisitudinile epocii, în excesiva raritate a factorilor de producție: numărul oamenilor foarte restrâns, iar cunoștințele – foarte rudimentare. În aceste condiții, șansa de supraviețuire a unei comunități umane, a familiei primitive, depindea, mai ales, de brațele de muncă disponibile – factor de producție rar; lupta, extrem de dură, pentru existență i-a obligat pe oamenii primitivi să-și organizeze munca în comun și, ca o consecință, să accepte proprietatea comună și repartiția egalitară. Proprietatea comună a fost, așadar, caracteristică economiei de penurie.

Nu se poate ști cu exactitate când a început să se formeze proprietatea privată; cert este însă că apariția ei nu s-a produs în același timp peste tot. După unele opinii, proprietatea privată ar fi apărut, mai întâi, la triburile semitice și ariene, aflate într-un stadiu mai avansat de dezvoltare, decât celelalte triburi. De aici, se poate trage concluzia că dezvoltarea inegală își are obârșia în cele mai vechi timpuri.

În epoca patriarhatului și familiei monogame, proprietatea privată exista deja. Vechiul Testament (Geneza) menționează un fapt semnificativ în acest sens: „Avram era foarte bogat în vite, în argint și în aur”. El ar fi trăit într-o perioadă cuprinsă între secolele XXI-XV î.e.n. În acest interval foarte îndepărtat, se presupune că a avut loc triumful proprietății private asupra celei comune.

Trecerea de la matriarhat la patriarhat corespunde unei perioade în care omul începe să obțină succese în lupta cu forțele vitrege ale naturii. Productivitatea muncii, treptat, se mărește, grație unor perfecționări tehnice, dar, îndeosebi diviziunii muncii, specializării.

Prima mare diviziune a muncii – separarea triburilor de păstori de masa celorlalte triburi are ca efect principal apariția plusprodusului. Este un moment de referință în evoluția umanității. Plusprodusul va constitui baza materială a dezvoltării proprietății private, motivația ei.

Primii proprietari particulari din istorie au fost capii familiilor patriarhale, iar primul obiect semnificativ al proprietății private l-au constituit vitele; ne putem da seama cât de adânci sunt rădăcinile proprietății private în istoria omenirii, cât de veche este tradiția sa.

O dată apărută, proprietatea privată a cunoscut o continuă dezvoltare și perfecționare în strânsă legătură cu progresul factorilor de producție. Dacă proprietatea comună corespunde economiei de penurie și contribuie la menținerea ei, proprietatea privată începe să se formeze atunci când omul devine capabil să producă mai mult decât strictul necesar, adică, un surplus; de-a lungul istoriei, ea se va dovedi cadrul cel mai adecvat al unei economii de prosperitate.

Pasul următor l-a reprezentat autonomia producătorului direct. Ea a avut la bază tocmai proprietatea privată și existența plusprodusului.

Separarea meșteșugarilor de agricultori va însemna un nou salt pe planul productivității muncii. Din acest moment ia naștere producția destinată schimbului.

În pragul trecerii la epoca antică are loc a treia mare diviziune a muncii. Apar negustorii – oamenii care se ocupă cu mijlocirea schimbului. O dată cu ei se trece la baterea banilor de metal, ceea ce are darul de a facilita considerabil schimbul, de a spori viteza operațiunilor comerciale. Negustorii au fost, de fapt, primii capitaliști. O dată cu ei începe să se afirme și spiritul de întreprinzător. Avuția va crește în proporții din ce în ce mai mari, cunoscând forme tot mai variate și întrebuințări din ce în ce mai largi. Proprietatea privată va crea cadrul pentru dezvoltarea activității economice, pentru trecerea de la economie de penurie la cea de abundență.

Primele manifestări de comerț exterior apar încă din antichitate. Fenicienii au fost primii oameni de afaceri la mari distanțe. Orașele lor (Tyr, Sidon, Cartagina) au rămas în istorie datorită rolului jucat în desfășurarea comerțului în bazinul mediteranean. Fenicienii au fondat târguri în Cipru, Malta, Sicilia, Sardinia, Peninsula Iberică, prin intermediul cărora vindeau atât produse primare (cereale, lemn prețios), cât și produse manufacturate (obiecte din bronz, bijuterii, stofe, mirodenii și pește sărat). Un alt oraș antic – Palmira, situat în Asia Mică, a jucat mult timp un rol de antrepozit comercial pe drumul ce lega Tyr-ul de Babilon. În Asia, insula Ceylon se transformase într-o vastă piață angro unde, la date fixe, se strângeau negustorii din diferite părți ale uriașului continent, în așteptarea unei mari flote pe care romanii o trimiteau pentru a cumpăra mătase, mirodenii, pietre prețioase, în general obiecte de lux.

Importanța comerțului la mare distanță pentru economia metropolelor era redusă. Nu se importau bunuri destinate producției, ci bunuri de consum foarte scumpe. Prin forța împrejurărilor, volumul acestor importuri era mic, ponderea lor în „economia internă” fiind foarte scăzută. Apoi, fluxurile se desfășurau, de regulă, într-un singur sens. Roma antică, de pildă, în perioada imperiului, a fost cel mai mare importator al epocii, dar nu și un exportator pe măsură. O balanță a sa comercială ar fi arătat cronic deficitară. Economia de consum era preponderentă, neputându-se vorbi despre o diviziune internațională a muncii în adevăratul sens al cuvântului, adică de o specializare conștientă, bazată pe avantajul comparativ, în schimburile la mare distanță nefiind, deci, antrenate decât anumite părți ale globului.

Evul Mediu n-a adus transformări fundamentale. Vechile centre comerciale au fost înlocuite cu altele noi (Veneția, Genova, Anvers, Bagdad, Nijni-Novograd etc.). Comerțul maritim ia amploare, formându-se „Liga Hanseatică” în nordul european, iar bonurile de consum continuând să fie principalul obiect al tranzacțiilor.

Datorită mijloacelor de transport relativ rudimentare, operațiile comerciale durau foarte mult timp. Inițial, aria geografică a comerțului la mare distanță a cuprins Europa, Africa și Asia.

După Wallerstein, în secolul al XII-lea e.n., se conturau cinci nuclee ale comerțului la mare distanță:

Bazinul Mediteranean, care includea Bizanțul, orașele state italiene și nordul Africii;

Aria baltică;

Complexul alcătuit din Oceanul Indian și Marea Roșie;

Regiunea chineză;

Ținutul central-asiatic, din Mongolia până în Rusia.

Este semnificativ că aceste lumi nu erau izolate, ci comunicau între ele, la punctele de contact.

Formarea economiei mondiale. Sfârșitul secolului al XV-lea și secolul imediat următor, al erei noastre, anunțau debutul unei noi epoci în activitatea economică. Evenimentele din acel timp – marile descoperiri geografice, importantele cuceriri coloniale – au permis includerea în circuitul economic a unor vaste regiuni de pe glob și, în primul rând, a celor două Americi. Acest lucru a dat un considerabil impuls vieții economice.

Comerțul dintre Lumea Veche și Lumea Nouă va crește în ritmuri nemaiîntâlnite. Referindu-se la această perioadă, Adam Smith, reprezentant de seamă al școlii clasice engleze, „economistul epocii manufacturiene”, scria: „Mărfurile europene erau aproape toate noi pentru America, iar multe dintre cele din America erau noi pentru Europa. Astfel începu să se facă un nou schimb de produse cum nici nu se mai gândise nimeni vreodată înainte…”

Sfera spațială a schimbului de mărfuri se extinde, cuprinzând cele mai importante zone de pe mapamond. Secolul al XVI-lea este secolul apariției germenilor pieței mondiale. Activitatea la nivel microeconomic este stimulată considerabil, acum luând ființă manufacturile. Printre ele, cu timpul, se remarcă cele care, după expresia lui Adam Smith, produc „pentru debușee mai îndepărtate” și care sunt amplasate, în acest scop, în cele mai cunoscute porturi maritime. Multe manufacturi nu puteau funcționa decât pe baza importului de materii prime (cele de mătase, de exemplu). În fine, semnificativă este și crearea, de către comercianții mai bogați, a unor manufacturi în alte țări, decât cele de origine, îndeosebi în colonii. Stimulate în bună măsură de dezvoltarea comerțului exterior, manufacturile au contribuit, la rândul lor, la impulsionarea acestuia.

Țara care a dominat piața mondială, în perioada manufacturieră, a fost Olanda. Orașe din Țările de Jos, ca Anvers, Bruges, Gand, devin centre ale comerțului internațional, pe baza mărfurilor produse în manufacturi. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, Olanda ajunsese la punctul culminant al puterii sale comerciale.

O dată cu crearea marilor manufacturi, devine evident că „economia închisă” trebuie să cedeze locul „economiei deschise”, orientată către piață. Tot mai mult se acumulează premisele pentru saltul de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic.

Pe de o parte, în Europa – regiunea cea mai dezvoltată a globului în acea perioadă – manufacturile nu reușesc să pună stăpânire pe producția națională decât într-un mod foarte fragmentar. Ca urmare, procesul de formare a pieței interne era departe de a se fi încheiat. Un obstacol, în această direcție, îl constituia și lipsa centralizării puterii politice. Pe de altă parte, „partenerii” de dincolo de ocean, cu mici excepții, nu dispuneau de forța economică necesară pentru a avea relații stabile cu restul lumii. Mărfurile aduse de acolo nu reprezentau, de regulă, un excedent, o ofertă a producătorilor autohtoni pentru acoperirea cererii pe piața internațională.

De cele mai multe ori, ele erau rezultatul jafului practicat de invadatorii europeni, fie ei portughezi sau spanioli, olandezi, francezi sau englezi. Cu alte cuvinte, fluxurile de mărfuri dinspre Africa, Indiile Orientale și America, spre Europa, nu erau generate, în primul rând, de factori economici, de relații de vânzare-cumpărare.

Faimoasele companii ale Indiilor Orientale, mai întâi cea olandeză, apoi cea engleză, care controlau întreg traficul cu Europa, exercitând un adevărat monopol, reprezintă o expresie concretă a acestui tip de relații. O diviziune internațională a muncii, o tendință mai bine conturată de specializarea intenațională în producție, încă nu exista. Relațiile marfă-bani nu deveniseră atotcuprinzătoare.

Adevăratul salt al vieții economice la nivel internațional avea să se producă în perioada marii industrii mașiniste – rezultat al primei revoluții industriale de la sfârșitul secolului al XVIII-lea până la începutul secolului al XIX-lea. Revoluționarea factorilor de producție se traduce printr-o creștere impresionantă a productivității muncii; activitatea la nivel microeconomic (de fabrică) bate toate recordurile, făcând ca nevoia de debușeuri să fie mai mare ca oricând. În acest context novator, barierele impuse de vechiul sistem – cel feudal – cad una după alta. Piața internă se dezvoltă într-un ritm impetuos. Revoluțiile burgheze, lichidând fărămițarea politică specifică feudalismului, dau naștere statelor naționale și precipită evoluția acestor noi procese. Se creează, astfel, condiții pentru schimbul reciproc de activități la nivel macroeconomic, pentru apariția economiilor naționale ca entități de sine stătătoare.

Țara care a dominat lumea în perioada mașinistă a fost Anglia. Din această țară a pornit prima revoluție industrială. Devenită „atelierul industrial al lumii capitaliste”, Anglia a fost interesată în promovarea schimburilor internaționale, a unei politici liber schimbiste.

Odată formate, economiile naționale vor oferi cadrul propice pentru generalizarea revoluției industriale, pentru un avânt al factorilor de producție, deși acesta se produce într-un mod neuniform. Treptat, se conturează o nouă diviziune a muncii, cea internațională. Din acest moment se poate vorbi despre o „explozie” a schimbului reciproc de activități, care nu se mai limitează la nivelul național, ci face un salt la nivel internațional. Activitatea economică va dobândi noi dimensiuni, nebănuite, nu numai de oamenii epocii manufacturiere, dar și de participanții la noile procese.

În intervalul cuprins între secolul al XVI-lea (momentul apariției embrionare a pieței mondiale) și până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, agenții economici particulari produceau bunurile economice, de regulă, în interiorul țării de origine, pentru a vinde apoi o parte din ele peste graniță. Mult timp după prăbușirea feudalismului și nașterea capitalismului, comerțul internațional a reprezentat principala activitate economică externă a marilor întreprinderi. Începutul secolului al XX-lea marchează o adevărată revoluție la nivelul agenților economici privați. Firmele cele mai puternice nu se mai limitează la investiții interne de capital, ci trec, din ce în ce mai pronunțat, la investiții peste granițele naționale. Consecința acestui fapt, îl constituie faptul că un bun economic începe să fie, tot mai mult, rezultatul producției organizate concomitent în mai multe țări. Acest nou fenomen se află la baza creștereii interdependențelor la scară internațională, dând un impuls hotărâtor mondializării activității economice.

Se poate vorbi, așadar, despre diferite stadii ale mondializării economiei:

Primul stadiu este cel al mondializării prin comerțul exterior. El devine evident după prima revoluție industrială și durează până la începutul secolului al XX-lea. Ținând seama de caracteristicile sale, acest stadiu poate fi denumit cel al economiei internaționale. Naționalismul economic și suveranitatea națională, pe de o parte, libera concurență, pe de altă parte, erau la ordinea zilei. În centrul politicii economice a statelor-naționale se află echilibrarea balanței lor comerciale. Thomas Mun (1571-1640), reprezentant al mercantilismului, scria: „Mijlocul normal pentru a ne spori bogăția și cantitatea de metal prețios este comerțul exterior, trebuind mereu să observăm regula de a vinde străinătății în fiecare an o valoare mai mare decât aceea pe care o folosim de peste graniță.”

Stadiul următor al mondializării se află sub semnul preponderenței investițiilor externe de capital în comparație cu comerțul internațional. După primul război mondial, această tendință dobândește accente tot mai pronunțate, aflându-se la originea transnaționalizării vieții economice. Firmele transnaționale, prin activitatea lor, transgresează granițele naționale, frontierele economice ajungând să nu mai coincidă cu cele politice. Politica economică oficială are, prin urmare, drept principal obiectiv, echilibrarea balanței de plăți externe.

În prezent, pe fondul accentuării activității și rolului firmelor transnaționale, asistăm la o puternică integrare a activității economice la scară planetară. Apare tendința de globalizare a economiei, care înseamnă creșterea în proporții fără precedent a interdependețelor dintre agenții economici, dintre economiile naționale, generând implicații vaste și, uneori, imprevizibile, asupra principalelor piețe internaționale. Globalizarea economiei creează condiții pentru ca ritmul afacerilor să crească amețitor, dar și pentru manifestarea din ce în ce mai amplă a „efectului de domino” .

Conceptul de economie mondială. Nu există o unanimitate în ceea ce privește definirea economiei mondiale. Și este firesc să fie așa, mai ales atunci când fenomenul studiat este complex și cunoaște un ritm de schimbare tot mai rapid. În aceste condiții, înclinăm către o definiție simplă care să surprindă, însă, esențialul, ceea ce este general valabil.

Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activități, când este implicată majoritatea agenților economici de pe glob.

Această definiție necesită câteva precizări:

Expresia „schimb reciproc de activități” nu trebuie înțeleasă în sensul ei strict, redus la simple operațiuni de vânzare-cumpărare. Pe lângă schimbul propriu-zis, ea presupune și relații determinate de activități productive sau de servicii la scară națională sau internațională. Economia mondială nu se reduce, deci, la sfera circulației bunurilor economice și capitalurilor, ci cuprinde și sferele producției materiale, cercetării științifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de relații economice.

Agenții economici sunt participanții la desfășurarea proceselor economice. Ei pot fi:

Rezidenți, cei care desfășoară o activitate de cel puțin un an pe un teritoriu național (firmele autohtone, instituții guvernamentale sau ale administrației publice locale, filiale ale unor societăți transnaționale, reprezentanțe ale unor organizații economice internaționale);

Nerezidenți, cei care desfășoară o activitate în afara țării considerate, dar și investitorii străini de portofoliu pe termen scurt.

Implicarea agenților economici în schimbul reciproc de activități la scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob.

În prezent, cei mai importanți agenți economici sunt societățile transnaționale.

Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naționale. Se poate afirma cu certitudine că ele vor continua să formeze cadrul de mișcare a factorilor de producție, al manifestării agenților economici, stimulând dezvoltarea lor. Influența pe care economiile naționale o exercită asupra economiei mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.

Economia mondială este, deci, expresia unui sistem de interdependențe. Drept urmare, dezvoltarea economiilor naționale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei, generează interrelațiile dintre economiile naționale, interrelații aflate la baza unor sub-sisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste subsisteme există, de asemenea, o interdependență, cu implicații asupra agenților economici și economiilor naționale.

Economiei mondiale îi este propice concurența între agenții economici. Oriunde pe mapamond, concurența conduce la o „selecție naturală” a agenților economici, în raport cu forța lor de inovație tehnologică și managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.

În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă o alternare a fazelor de expansiune și a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial înregistrând o creștere. În consecință, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populației mondiale continuă să trăiască în sărăcie.

Interdependențele economiei mondiale au drept cadru general de mișcare producția și circulația mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piața mondială, toți agenții economici, fără excepție, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii și ofertei, ale concurenței și prețurilor internaționale. Relațiile de piață reprezintă liantul, numitorul comun, al unor elemente atât de eterogene.

Creșterea continuă și semnificativă a investițiilor externe de capital dă impuls considerabil relațiilor de piață la scară mondială. În plus, prin transnaționalizarea vieții economice, aceste investiții contribuie direct la mărirea gradului de integrare al economiei mondiale.

Fiind un fenomen caracteristic economiilor naționale, tendința spre echilibru se manifestă în mod necesar și la scară internațională. În calitatea sa de „sistem”, economia mondială presupune o stare de echilibru, de stabilitate, fără de care n-ar putea supraviețui. Această necesitate este cel mai ușor vizibilă pe piața mondială, unde echilibrul este rezultatul pe termen lung al oscilațiilor pe care le înregistrează cererea și oferta pentru diferite mărfuri. Starea de dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt: micșorarea veniturilor în devize obținute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul căderii cererii), penurie de materii prime, de produse alimentare (în cazul căderii ofertei).

O stare de echilibru trebuie să existe între lichiditățile internaționale, pe de o parte, și suma prețurilor mărfurilor vândute pe piața internațională, pe de altă parte. Nerespectarea condiției de echilibru poate atrage consecințe negative, cum sunt frânarea comerțului internațional, în cazul penuriei de lichidități sau subminarea încrederii în moneda universală, în cazul excesului de lichidități.

Dar necesitatea echilibrului la scară internațională nu se poate rezuma doar la sfera circulației, ci privește domenii cum sunt: producția, repartiția, consumul. Dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale presupune o repartiție a „sarcinilor” de producție între economiile naționale care să excludă specializarea îngustă, în producții nerentabile, a unora dintre țările lumii, lichidarea marilor decalaje economice internaționale.

Secolul al XXI-lea modifică, în mare măsură, imaginea actuală a economiei mondiale, ca urmare a schimbărilor majore ce se produc atât în componentele sale fundamentale (state-națiune, organizații integraționiste interstatale, societăți transnaționale), cât și în raporturile dintre ele.

În măsura în care integrarea economică interstatală ia amploare, tendința de regionalizare a economiei mondiale devine tot mai pregnantă. În aceste condiții, crește importanța instituțiilor supranaționale, ca factori de decizie.

O altă tendință semnificativă pentru evoluția schimbului reciproc de activități este accentuarea globalizării, „dereglementarea” vieții economice, pe de o parte și transnaționalizarea crescândă, pe de altă parte, fiind cele care stau la baza acestei evoluții, în timp ce baza sa tehnică rezultă din informatizarea totală a economiei.

Dacă privim lucrurile prin prisma perspectivelor „globalizării”, intervin cel puțin două întrebări: În ce măsură există compatibilitate între globalizare și regionalizare? și: Poate avea globalizarea vreo limită?

Încercând un răspuns la prima întrebare, se poate vorbi, mai degrabă despre o contradicție în termeni. În realitate, regionalizarea nu se dovedește a fi un obstacol în calea globalizării. Tendința de globalizare este, în primul rând, o consecință a transnaționalizării vieții economice. Or, societățile transnaționale au dovedit că pot transgresa nu numai frontierele statelor-națiune, fie ele și cele mai puternice, ci și noile frontiere ale organizațiilor integraționiste interstatale. Altfel spus, atâta timp cât „regionalizarea” nu împiedică transnaționalizarea, ea nu se va constitui într-un „zid chinezesc” în calea globalizării.

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, este cert faptul că globalizarea reprezintă un proces în plină evoluție. Limitele sale sunt limitele integrării activității economice la scară planetară. Ca o consecință, rezultă un sistem economic mondial unic și coerent, dintr-o conjugare a efectelor tendinței de transnaționalizare și a celei de integrare interstatală care s-ar putea concretiza în apariția unei supracorporații mondiale și a unei „comunități globale”, în viziunea lui Jean-Francois Revel.

Un sistem productiv mondial unic reprezintă o perspectivă foarte îndepărtată și nebuloasă. Dacă un asemenea „sistem” va exista vreodată, în mod logic, el ar presupune un management mondial, o planificare la scară mondială, o formă adecvată de proprietate, nemaifiind compatibil cu o societate capitalistă, nemaipermițând concurența și stopând, astfel, motorul progresului economic.

Mult mai verosimilă pare însă o altă perspectivă a extinderii activității economice în spațiul cosmic, acest lucru dând un impuls fără precedent schimbului reciproc de activități și economiei globale.

Economia mondială nu reprezintă punctul final al unui lung proces de dezvoltare a activității economice, de la un nivel inferior către unul superior. Pe măsura perfecționării factorilor de producție, a revoluționării mijloacelor de transport și telecomunicațiilor, observăm că se crează condițiile materiale pentru un nou salt spre un stadiu superior al schimbului reciproc de activități.

Perspectiva actuală a folosirii spațiului extraterestru în scopuri economice, a exploatării resurselor altor planete, devine o realitate palpabilă: economia depășește cadrul mondial planetar și devine o economie la scară cosmică. Încă de pe acum se poate face afirmația că secolul nostru marchează începutul unei noi ere a economiei interplanetare, cosmice, o eră care va cunoaște, la rândul ei, diferite stadii de dezvoltare.

Astfel, un posibil stadiu ar putea îmbrăca forma schimbului reciproc de activități între Pământ și așezările de pe Lună.

Un alt stadiu ar putea fi cel în care pe scena schimbului reciproc de activități la scară cosmică ar intra așezările intraspațiale permanente, primele fiind cele situate între Pământ și Lună în așa-numitele Lagrange. Se vor crea, astfel, condiții pentru o nouă mare diviziune a muncii. Ne putem imagina, de pildă, un transfer de industrii în spațiul cosmic sub atracția unor noi surse de energie, de materii prime și a perspectivelor tehnologiilor spațiale pe planul productivității și al calității. Toate acestea ar permite planetei noastre să devină o uriașă fermă agricolă.

Cât timp va fi necesar pentru parcurgerea acestor etape, nu se poate cunoaște cu exactitate, ceea ce reprezintă o certitudine fiind, însă, faptul că transformarea uriașelor posibilități care stau la dispoziția omenirii într-o realitate concretă va fi posibilă numai dacă se va înfăptui o revoluție în gândire, în conștiința umană, care să conducă la victoria definitivă a spiritului de cooperare, de pace, asupra spiritului războiului, încă activ.

Organizațiile economice interstatale. Una dintre trăsăturile noi, definitorii ale economiei mondiale postbelice este proliferarea organizațiilor economice internaționale, într-un timp relativ scurt numărul lor crescând neînchipuit de repede. Mai mult încă, ele joacă un rol din ce în ce mai important.

În condițiile celei de-a treia revoluții industriale, diviziunea mondială a muncii cunoaște o nouă dezvoltare, atât în lărgime, cât și în adâncime; apar noi tendințe de specializare și de aici noi complementarități ale economiilor naționale. De la o perioadă la alta, interdependențele pe plan internațional sunt tot mai evidente. Cooperarea, și nu izolarea, a devenit, astfel, o constantă a dezvoltării statelor lumii, de la cele mai mici, până la cele mai mari, indiferent dacă sunt sărace sau bogate.

Vecinătatea statelor, independente și suverane, facilitează efortul de cooperare. Granițele comune, apropierea, reprezintă un factor important, dar nu și suficient; mai este nevoie să existe interese economice și politice convergente. Acolo unde aceste premise au fost întrunite, cooperarea a găsit teren prielnic. Dar, într-o economie modernă, interdependențele nu se opresc la nivel subregional, ci se manifestă și pe plan regional (continental) și interregional.

Cu cât numărul statelor participante la acțiuni de cooperare crește, cu atât amploarea acestei acțiuni devine mai mare, conturându-se necesitatea unei conectări într-un cadru organizatorico-juridic permanent. La început mai ezitant, apoi, din ce în ce mai hotărât, se trece la instituționalizarea cooperării, indiferent de nivelul la care se desfășoară, apărând astfel organizații economice interstatale.

Diviziunea mondială a muncii. De la început trebuie menționat că acest fenomen nu are un caracter de sine stătător, independent de dezvoltarea economiilor naționale, a agenților economici, el nefiind situat undeva deasupra acestora. Despre o diviziune a muncii pe plan mondial se poate vorbi numai în măsura în care se conturează un anumit potențial de producție, anumite structuri ale economiilor naționale și, pe baza lor, specializarea internațională.

Divizunea mondială a muncii reprezintă expresia sintetică a tendințelor de specializare a agenților economici în vederea participării la circuitul economic mondial.

Specializarea internațională, spre deosebire de cea pe plan intern, are drept scop adaptarea potențialului propriu, dintr-un domeniu sau altul, la caracteristicile cererii de pe piața mondială. Ea este determinată de diferiți factori.

Specializarea internațională în diverse „producții primare” (cafea, ceai, citrice, minereuri) depinde, înainte de toate, de existența unor condiții naturale favorabile. Majoritatea țărilor în curs de dezvoltare cunosc o astfel de specializare.

Specializarea internațională în domeniul producției manufacturiere depinde, mai ales, de factori tehnico-economici și sociali: nivelul aparatului de producție și gradul său de diversificare, calificarea forței de muncă, disponibilitățile de capital, tradițiile industriale.

Specializarea unei țări în vederea exportului nu se face la voia întâmplării sau după bunul plac al unor guvernanți. Trebuie să se țină seama de avantajul absolut pe care o țară îl deține în raport cu alta, este de părere Adam Smith. Dacă nu există un asemenea avantaj, atunci decizia de specializare internațională se poate baza pe avantajul comparativ, ne zice David Ricardo. În virtutea teoriei ricardiene, o țară se poate specializa în domeniul în care deține cel mai mare avantaj sau cel mai mic dezavantaj.

Deși contestată, în special datorită numeroaselor abstracții pe care le face, teoria lui Ricardo a preocupat tot timpul pe economiștii care l-au succedat. După teorema lui Hecksher, Ohlin și Samuelson, într-o economie deschisă, fiecare țară dispune de un avantaj comparativ, având, deci, interesul să se specializeze în producția unor bunuri a căror fabricare necesită relativ mai mulți factori dintre cei cu care este dotată relativ bine. Profesorul P. Krugman, profesor la Massachussetts Institute of Technology, a lansat ideea posibilității creării avantajelor comparative de către acele țări care reușesc să folosească o înaltă tehnologie. El opune avantajul comparativ creat celui dat de condițiile naturale. Fără a intra în detalii, să reținem că știința economică oferă factorilor de decizie puncte de sprijin suficiente pentru a-și fundamenta politica de specializare internațională.

Țărilor dezvoltate din punct de vedere economic, care au un nivel de productivitate egal sau superior mediei mondiale, specializarea internațională le permite ca, prin vânzarea unor produse cerute pe piața externă, să-și valorifice superior potențialul de producție din anumite domenii. Alte țări, îndeosebi cele în dezvoltare, își îndreaptă privirile către piața mondială în speranța obținerii, prin export, a mijloacelor valutare necesare finanțării importurilor de produse deficitare pe plan intern.

Din punct de vedere istoric, diviziunea mondială a muncii, apărută ca urmare a trecerii la marea industrie mecanizată, s-a caracterizat prin mai multe tipuri de specializare internațională: la început a fost o specializare intersectorială (industrie-agricultură); a apărut apoi o specializare interramură (industrie-industrie, agricultură-agricultură), pentru ca în prezent, sub impulsul revoluției științifico-tehnice, să asistăm la afirmarea unui nou tip de specializare – cel intraramură, pe subramuri economice (electronică-electronică, chimie-chimie, cereale-cereale, zootehnie-zootehnie etc.).

Modelul actual al diviziunii mondiale a muncii a devenit foarte eterogen. La baza „scării” țărilor lumii se află cele slab dezvoltate, a căror specializare internațională este unilaterală. Urmează apoi țările în dezvoltare relativ avansate, unde specializarea internațională tinde să devină mai largă: alături de produse primare pot fi întâlnite și produse manufacturate, iar în unele cazuri, numai produse manufacturate. În fine, în partea superioară se situează grupul țărilor dezvoltate, caracterizate prin specializare internațională de înaltă eficiență; ea privește domenii de „vârf” ale industriei, dar și ramuri de mare productivitate ale agriculturii și ale serviciilor. Există, așadar, grade diferite de specializare internațională.

În timp, țările dezvoltate cu economie de piață și-au schimbat de mai multe ori specializarea; nu același lucru se poate spune despre tinerele state independente, care, în majoritatea lor, au păstrat aceeași specializare îngustă, inițială. În cazul țărilor dezvoltate, specializarea internațională este rezultatul unor decizii cu caracter conștient, dar care nu aparțin în primul rând statului, ci îndeosebi marilor firme private aflate sub imperiul forțelor pieței.

Relațiile economice internaționale. Relațiile economice internaționale reprezintă legăturile dintre economiile naționale, dintre agenții economici de pe glob, legături care se formează în virtutrea diviziunii mondiale a muncii, aceste relații se desfășurându-se într-un cadru economico-juridic determinat.

Existența și dezvoltarea relațiilor economice internaționale presupun intervenția activă a statului, intervenție care se concretizează în încheierea de acorduri comerciale, de cooperare, în înființarea unor reprezentanțe oficiale peste graniță etc. Alături de statul-națiune, marile firme transnaționale, organizațiile economice interstatale joacă un rol din ce în ce mai important în promovarea acestor relații.

Una dintre trăsăturile noi ale relațiilor economice internaționale postbelice, cu largi implicații, o constituie dezvoltarea multilateralismului – ansamblu de raporturi simultane și coordonate, la scară subregională, regională sau mondială, între state independente.

Pe plan economic, necesitatea relațiilor multilaterale este determinată de accentuarea, în proporții fără precedent, a interdependențelor între economiile naționale, ca urmare a adâncirii tendințelor de specializare internațională, sub influența revoluției științifico-tehnice.

Multilateralizarea relațiilor economice internaționale decurge, totodată, din necesitatea rezolvării problemelor globale cu care este confruntată omenirea. Probleme la scară planetară cum sunt cea valutară, a datoriilor externe, alimentară, a mediului ambiant, dar, mai ales, subdezvoltarea, incumbă soluții globale, a căror transpunere în practică presupune angajarea și conlucrarea tuturor statelor lumii, coordonarea eforturilor în vederea unei acțiuni eficiente.

Față de relațiile internaționale bilaterale clasice, multilateralismul oferă, în principiu, noi posibilități de conlucrare reciproc avantajoase, introducând mai multă stabilitate în relațiile interstatale și, mai ales, reducând considerabil riscul confruntărilor.

Practica de până acum a relațiilor economice internaționale arată că răspunsul la întrebarea dacă raporturile dintre multilateralism și bilateralism sunt fenomene antagonice sau se condiționează reciproc, depinde de măsura în care în relațiile dintre state se respectă principiile dreptului internațional. Dacă este bazat pe cooperare, în adevăratul sens al cuvântului, multilateralismul conduce la egalitatea de tratament a partenerilor, oferind șanse egale de dezvoltare fiecărui stat. Așa stând lucrurile, el nu poate să însemne pierderea drepturilor fiecărui stat de a subscrie la relații bilaterale. De altfel, acestea din urmă constituie fundamentul dezvoltării unor relații multilaterale; într-adevăr, stadiul multilateralismului presupune existența prealabilă a unui climat de încredere reciprocă în relațiile bilaterale. Se poate vorbi, deci, despre o compatibilitate între multilateralism și bilateralism, despre o interdependență profitabilă pentru toate statele lumii, atâta timp cât principiile dreptului internațional sunt respectate cu strictețe.

Existența relațiilor economice internaționale face posibilă dezvoltarea fluxurilor economice internaționale.

Ordinea economică mondială. Pentru a înțelege anumite realități ale economiei contemporane trebuie să se apeleze la noțiuni și raționamente care nu mai aparțin strict ariei științelor economice. Multe dintre ele aparțin spațiului de studiu interdisciplinar politologie-economie (F. Perroux) sau domeniului metateoriei economice (G. Kebabdjian, 1994), cu alte cuvinte, se află la intersecția filosofiei cu economia. Una dintre problemele care impun astfel de abordări este problema „ordinii economice mondiale”. Studiul aprofundat al acestei problematici este de dată mai recentă, lucrări ample pe acest subiect fiind elaborate în anii ’80 și ’90 (Wallerstein în 1985, Kindelberger în 1998, Kennedy în 1989, Beaud în 1989, Nye în 1992 și Kebabdjian în 1994).

În planul economiei mondiale, noțiunea de ordine poate fi apropiată de cea de echilibru. Potrivit lui F. Perroux în studiul economiei mondiale, teoria echilibrului de tip Walras-Pareto (conform căreia schimburile se realizează în condițiile existenței unei concurențe pure și perfecte) nu oferă o explicație valabilă a echilibrelor de ansamblu, deoarece agenții economici sunt inegali ca mărime și ca putere de influență pe piață și nu au sisteme de referință independente unii față de alții.

Rezultă că studiul ordinii economice mondiale pornește de la perceperea economiei mondiale ca sistem al economiilor naționale, al corporațiilor transnaționale și al organizațiilor economice internaționale, rezultat al interdependențelor dintre acestea.

Specialiștii în relații internaționale formulează diferite definiții. Economiștii români propun două definiții complementare. Într-o accepțiune strictă, ordinea economică mondială înseamnă, în viziunea lor, „modul de dispunere și de organizare, în timp și spațiu, a elementelor economiei mondiale”. Într-o abordare mai largă, potrivit acelorași autori, ea nu se reduce la punerea în evidență a alcătuirii, a configurației economiei mondiale, a felului cum sunt aranjate elementele în sistem, ci caracterizează „starea calitativă a economiei mondiale într-o perioadă istorică, în raport cu rezultatele interacțiunii dintre elementele care o compun”.

Profesorul francez G. Kebabdjian propune, la rândul său, două definiții ale ordinii economice mondiale. Într-o primă accepțiune, ordinea economică mondială reprezintă „asigurarea condițiilor de compatibilitate a voințelor, intereselor și a comportamentelor potențial contrare (uneori chiar antagonice) ale diferiților agenți economici, condiții care fac posibilă existența unei comunități economice mondiale”. În concepția sa, ordinea economică mondială este proprietatea structurală a sistemului economiei mondiale, dată de anumite structuri de organizare și de raporturile de putere.

O primă întrebare generală ce se poate pune, având în vedere aceste definiții, este cărui fapt se datorează ordinea în plan mondial – acțiunii forțelor pieței sau acțiunii conștiente a unor subiecți ai economiei mondiale?

Dacă avem în vedere diferitele subsisteme ale economiei mondiale, putem afirma că unele echilibre, la nivelul unor piețe componente se datorează în bună parte forțelor pieței, în măsura în care concurența se apropie de forma sa pură. Iar dacă vom considera că aceste echilibre contribuie și ele la realizarea, la un moment dat, a unei anumite stări calitative a economiei mondiale atunci nu poate fi negat faptul că și acțiunea forțelor pieței are rolul său în realizarea ordinii. Mai mult chiar, fenomenele de extindere a dereglementării și liberalizării fluxurilor economice internaționale, care au generat accelerarea procesului de globalizare nu doar a piețelor, ci și a sistemelor de producție în anii ’90, încurajează ideea că forțele pieței, mânuite însă de anumiți agenți economici (societățile transnaționale globale) tind să dobândească un rol mai mare în configurarea structurilor de organizare și a raporturilor de forțe pe plan mondial.

Cu toate acestea, majoritatea studiilor pe tema ordinii economice mondiale pornește de la premisa, că aceasta a fost și este rezultatul, în primul rând, al acțiunii celor mai importanți subiecți ai economiei mondiale de până în prezent – statele naționale, societățile transnaționale, organizațiile interstatatale.

Teoria relațiilor internaționale include două mari curente de idei referitoare la modul în care se configurează ordinea economică internațională, în baza relațiilor dintre statele lumii. Curentul „realist” explică ordinea prin raporturile de putere dintre interesele diferitelor state ale lumii. Curentul „idealist” afirmă că echilibrul economiei mondiale este rezultatul aspirațiilor firești și spontane ale statelor către pace și stabilitate.

Ordinea economică mondială nu există decât într-o formă istorică, care se configurează într-o anumită perioadă, pe baza raporturilor de putere create atunci și a structurilor de organizare stabilite. În fapt, ca și echilibrul mondial, ea este relativă, deoarece, pe de o parte, se modifică la anumite intervale de timp, iar, pe de altă parte, nu exclude existența simultană în economia mondială a unor crize, dezechilibre sau chiar conflicte economice, la nivelul unor subsisteme sau regiuni geografice. Modificarea unui tip de ordine a economiei mondiale se poate produce fie ca urmare a amplificării unor astfel de dezechilibre parțiale, care devin globale, fie ca urmare a modificării statutului puterii dominante sau a celorlalte puteri care participă la coordonarea proceselor economice mondiale.

Mai mulți autori au schițat viziuni diferite asupra ordinii economice mondiale din diferite perioade istorice.

F. Braudel în lucrările sale (1969, 1970) consideră că „economia-lume” este organizată în jurul unui centru capitalist, căruia îi sunt subordonate o semiperiferie și, pe un nivel de organizare inferior, o periferie aservită.

Pornind de la această viziune ierarhizată și într-o abordare neomarxistă, I. Wallerstein propune un sistem mondial (un ansamblu în care există o diviziune regională), care este structurat pornind înainte de orice de la principii economice, nu politice sau culturale. Acest sistem, în viziunea lui, are în centrul său statul cel mai puternic din punct de vedere economic și militar. El afirmă, de asemenea, că aceste mari puteri centrale, diferite de la o etapă la alta, cunosc perioade de ascensiune și decadență.

Să analizăm cum s-a configurat ordinea economică mondială după cel de-al doilea război mondial.

În perioada 1945-1990 în economia mondială au existat două subsisteme funcționând din mai multe puncte de vedere independent: subsistemul economiei capitaliste și subsistemul economiei socialiste, al țărilor comuniste. Această împărțire avea o motivație în primul rând politică și militară și în subsidiar una economică. Fiecare dintre ele a fost organizat în jurul unei superputeri a perioadei analizate: S.U.A., respectiv U.R.S.S. Totuși, independența celor două subsisteme era relativă, așa cum menționam, deoarece țările comuniste au participat la mai multe structuri de organizare specifice economiei mondiale ca ansamblu unitar. Astfel, ele au acceptat regulile de joc internaționale stabilite în cadrul unor organizații și instituții internaționale, care reglementau schimburile comerciale internaționale și relațiile financiar-valutare internaționale. De asemenea, în calitatea de membre ale O.N.U., ele au participat activ la numeroase conferințe și reuniuni internaționale privind alte raporturi sau probleme economice internaționale. Drept urmare, s-ar putea afirma că, în pofida existenței celor două subsisteme ideologic diferie, ordinea economică mondială a fost determinată primordial de structurile de organizare și raporturile de putere din subsistemul capitalist.

În prezent, palierele ierarhice ale sistemului economiei mondiale ar fi următoarele:

S.U.A. este superputerea care exercită o dominație și care controlează sau are capacitatea de a influența anumite procese în mod decisiv (în primul rând în domeniul militar); majoritatea sferelor vieții economice pe plan mondial sunt însă coordonate de ea împreună cu alte state mari dezvoltate. Invitarea Rusiei ca observator la unele din reuniunile G7 la vremea respectivă înseamnă, în opinia noastră, recunoașterea sa ca mare putere militară și politică, dar nu neapărat și economică.

Pe următorul palier se situează celelalte țări dezvoltate; între ele și țările din primul grup funcționează relații economice de interdependență (în plan comercial, valutar-financiar, al politicilor economice), la acestea adaugându-se desigur și cele politice și militare.

Pe ultimul palier se află un grup numeros de state despre care se poate afirma că sunt în relații de dependență față de celelalte state, de pe palierele anterioare, din numeroase puncte de vedere: comercial, financiar, tehnic și tehnologic, informațional. Acestea sunt economii în tranziție și/sau economii în dezvoltare. Acest grup de stat este foarte eterogen din toate punctele de vedere: potențial economic, nivel de dezvoltare, gradul de deschidere externă a economiei, forță politică și militară. Drept urmare și relațiile de dependență față de țările de pe primele două paliere sunt diferite: dependența poate fi mai redusă sau mai puternică la nivelul diferitelor subsisteme ale economiei repective. De pildă, țările cu potențial natural mare sunt dependente mai ales sub aspect financiar și tehnologic de țările dezvoltate. În plus, caracteristicile relațiilor de dependență sunt influențate și de poziția lor regională, de apartenența lor de anumite grupări sau organizații internaționale, în primul rând de integrare. Gradul de dependență al acestor țări de țările de pe primele paliere depinde și de orientările politico-ideologice ale regimurilor la putere. De pildă, dacă guvernările au o puternică orientare naționalistă, preocuparea pentru menținerea a cât mai multe atribute ale suveranității economice naționale poate determina relații diminuate cu țările dezvoltate și orientarea preponderent către relațiile cu țări cu nivel de dezvoltare asemănător.

Trebuie menționat faptul că ordinea economică mondială existentă în diferite perioade nu a fost totdeauna considerată ca favorabilă tuturor statelor din economia mondială sau s-a considerat, uneori, că ea nu asigură cele mai adecvate structuri pentru rezolvarea unor probleme cu caracter global, care se pot transforma în crize cu caracter global, dacă nu sunt gestionate corespunzător.

Astfel, în anii ’60-’70, când țările în dezvoltare devenite independente și-au raliat pozițiile cu țările din lagărul comunist, în cadrul O.N.U. a fost impusă discutarea problemei redefinirii unei noi ordini economice internaționale, aceste țări reușind chiar să determine adoptarea de către Adunarea Generală a O.N.U., la 1 mai 1974, a unui document intitulat „Declarația și programul de acțiune în vederea instaurării unei noi ordini economice internaționale”, obiectivele propuse prin acesta nefiind niciodată atinse. Treptat, această problematică a trecut într-un con de umbră, ieșind din sfera de preocupări a O.N.U.

Critici la adresa ordinii economice mondiale existente au fost formulate și de unele cercuri ale oamenilor de știință. Astfel, o parte a comunității științifice, grrupată în cadrul „Clubului de la Romat” (creat în 1968) a încercat în repetate rânduri să semnalizeze cercurilor guvernamentale din lumea întreagă că „managementul internațional al economiei mondiale” pare inadecvat, dacă se ia în considerare acumularea a tot mai multe dezechilibre grave pe ansamblul economiei mondiale. Să punctăm câteva dintre dezechilibrele de amploare identificate de membrii Clubului de la Roma:

Concentrarea schimburilor comerciale, a fluxurilor de investiții străine directe și a activităților productive în țările dezvoltate; drept urmare, se produce concentrarea bogăției în țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare, ca urmare a marginalizării a tot mai multe țări, care participă din ce în ce mai puțin la circuitul economic internațional;

Creșterea poverii datoriei externe pentru un număr tot mai mare de țări în curs de dezvoltare;

Tandemul explozie demografică – accentuarea sărăciei din unele țări în curs de dezvoltare, având drept efecte posibile amplificarea migrației populației pe glob pe axa Sud-Nord, fenomen ce poate genera instabilitatea politică și socială chiar în țările dezvoltate;

Accentuarea poluării pe glob (apariția unor fenomene de macropoluare ca: efectul de seră, pătrunderea freonului în atmosfera superioară).

Soluțiile propuse în vederea configurării unei ordini economice mai eficiente și mai echitabile pe plan mondial se înscriu într-un spectru foarte larg. La o extremă se situează pozițiile „idealiștilor”, ale celor care consideră că valorile morale și spirituale prevalează în fața celor materiale și că trebuie reafirmată importanța lor pentru înfăptuirea unei dezvoltări economice echilibrate în plan național sau mondial, pentru existența unei ordini economice mondiale eficiente și echitabile. Deși ne alăturăm acestor păreri în ceea ce privește primatul valorilor spirituale față de cele materiale, nu putem totuși să nu remarcăm faptul că raporturile de putere nu se stabilesc pornind de la această ierarhie de valori.

Într-o abordare „realistă”, soluțiile sunt schițate de asemenea, pe diferite direcții, unele abordări fiind echilibrate, altele fiind utopice. Între soluțiile pragmatice și nu lipsite de o viziune morală sunt de menționat acelea care propun țărilor dezvoltate să nu ignore problemele țărilor dependente, în dezvoltare sau chiar sărace, ci să se alăture eforturilor acestora de soluționare a problemelor grave cu care se confruntă, într-un parteneriat care nu poate avea ca rezultat decât avantaje pentru ambele părți, înainte de orice, prosperitatea economică și stabilitatea socială a tuturor regiunilor lumii.

În concluzie, globalizarea este un termen superuzitat căruia îi putem atribui numeroase semnificații, acesta fiind un fenomen relativ recent care deosebește prezentul de ceea ce se petrecea cu două secole în urmă, de exemplu.

Caracteristica primordială a globalizării este aceea că permite capitalului financiar să se deplaseze direct. Dimpotrivă, deplasarea indivizilor este riguros reglementată. Deoarece capitalul este un ingredient esențial în producție, țările trebuie să intre în competiție pentru a-l atrage, ceea ce determină o atenuare a capacității lor de a-l impozita și reglementa. Datorită influenței globalizării, aranjamentele noastre sociale și economice au cunoscut o transformare radicală. Capacitatea capitalului de a migra oriunde subminează capacitatea statului de a-și exercita controlul asupra economiei.

Globalizarea piețelor financiare a făcut ca, după cel de-al doilea război mondial, ideea de stat asistențial să fie depășită, întrucât cei care solicitau un sistem de securitate socială nu și-au mai putut părăsi țara, în vreme ce capitalul pe care statul asistențial îl impozitează poate s-o părăsească.

Această consecință nu este accidentală. Obiectivul administrației Reagan, în Statele Unite, și al guvernului Thatcher, în Marea Britanie, a fost acela de a reduce capacitatea statului de a interfera în economie, iar globalizarea a servit foarte bine acestui scop.

Transformarea survenită după 1980 nu a fost însă atât de bine înțeleasă. Putem susține că, în general, ea nu este nici măcar recunoscută. Întotdeauna capitalul a căutat să ocolească impozitarea și reglementarea, încât e facil să interpretăm tendința actuală de reducere a impozitării și reglementării drept o manifestare a legilor economice oriunde și oricând valabile. Este un punct de vedere care predomină cel puțin în lumea vorbitorilor de limbă engleză, denumit fundamentalism de piață. Conform acestuia, este mai bine ca alocarea resurselor să fie lăsată pe seama mecanismelor de piață, deoarece orice interferență cu aceste mecanisme ar reduce eficiența economică. Judecată prin prisma fundamentalismului de piață, globalizarea a însemnat un proiect încununat de succes.

Într-adevăr, globalizarea este de dorit din multe puncte de vedere. Întreprinderea privată este mai aptă să producă bogăție decât statul. Mai mult, statele au tendința de a abuza de propria putere, globalizarea oferind un grad de libertate individuală pe care nici un stat nu-l poate asigura. În acest sens, concurența liberă la scară globală a eliberat talentele antreprenoriale și creative și a accelerat inovațiile tehnologice.

Dar globalizarea are și latura ei negativă. În primul rând, în special în țările mai puțin dezvoltate, mulți au suferit din cauza globalizării fără a primi un sprijin în ceea ce privește sistemul de securitate socială. Mulți alții au fost marginalizați de către piețele globale. În al doilea rând, globalizarea a produs a alocare defectuoasă a resurselor între bunurile private și cele publice. Piețele sunt capabile să creeze bogăție, dar nu sunt destinate să răspundă și altor necesități sociale. A urmări fără nici o precauție profitul poate duce la deteriorarea mediului înconjurător și la intrarea în conflict cu celelalte valori sociale. În al treilea rând, piețele financiare globale pot naște crize. Este posibil ca locuitorii din țările dezvoltate să nu fie pe deplin conștienți de urmările devastatoare ale crizelor financiare, deoarece acestea au tendința de a lovi mai crunt în țările în curs de dezvoltare. Cei trei factori își dau mâna și formează un teren de joc foarte accidentat.

Adepții fundamentalismului de piață recunosc beneficiile piețelor financiare globale, dar le ignoră deficiențele. Ei susțin că piețele financiare au tendința de a ajunge la echilibru, realizându-se astfel o alocare optimă a resurselor. Chiar dacă piețele nu sunt perfecte, ei consideră că este de preferat să lași alocarea resurselor pe seama piețelor decât să intervii prin reglementări naționale sau internaționale.

Totuși, a avea o încredere excesivă în mecanismul de piață este un pericol. Piețele sunt concepute pentru a facilita schimbul liber de bunuri și servicii între cei ce doresc s-o facă, dar ele nu pot răspunde, pe cont propriu, unor nevoi colective, cum ar fi legea și ordinea sau menținerea mecanismului de piață însuși. Ele nu au competența de a asigura justiția socială. Astfel de „bunuri publice” pot fi furnizate doar în cadrul procesului politic.

Globalizarea nu este un joc cu sumă nulă. Beneficiile ei depășesc costurile, în sensul că bogăția suplimentară produsă de globalizare ar putea fi utilizată pentru a reduce inechitățile și alte deficiențe ale globalizării, și tot ar mai rămâne un surplus. Această constatare este dificil de demonstrat, deoarece costurile și beneficiile nu pot fi aduse la același numitor: PIB nu reprezintă o estimare corectă a bogăției. Cu toate acestea, evidențele arată că este posibil ca perdanții să fie compensați de câștigători, situație în care cei din urmă ar putea să se mențină totuși în frunte. Problema este că acești câștigători nu-i compensează pe cei ce pierd. Nu există pe plan internațional un echivalent al acestui proces politic, care apare în cadrul statului individual. Deși piețele au devenit globale, politicile au rămas în continuare strâns legate de suveranitatea statală.

În plus, prea puține resurse au fost dedicate corectării deficiențelor globalizării. Drept rezultat, decalajul dintre cei bogați și cei săraci a continuat să se adâncească. O pondere de 1% dintre cei mai bogați oameni din lume primesc tot atât cât 57% din populația cea mai săracă. Mai mult de un miliard de oameni trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Aproape un miliard nu acces la apă curentă, iar 826 de milioane de oameni suferă de malnutriție. În fiecare an, 10 milioane de oameni mor datorită lipsei de asistență medicală de bază. Aceste realități nu sunt neapărat produse de globalizare, dar globalizarea ar putea face ceva ca să le amelioreze.

Inechitățile produse de globalizare au dat naștere resentimentelor și protestelor pe scară largă. Activiștii antiglobalizare caută să submineze sau să distrugă instituțiile internaționale care susțin comerțul internațional și piețele financiare globale. Adepții fundamentalismului de piață se opun oricărui tip de intervenție în mecanismele de piață, iar ostilitatea lor față de instituțiile internaționale depășește aversiunea față de reglementările guvernamentale naționale.

Marile firme implantate într-un număr ridicat de țări participă foarte activ la dezvoltarea comerțului mondial și își organizează procesul de producție la nivelul globului, realizând profit din avantajele diverselor națiuni unde ele sunt prezentate. O.N.U. estimează că în 1999 existau 63.000 de firme multinaționale având 690.000 de filiale în străinătate. Primele 100, în termeni de active deținute în străinătate, realizează ele singure 16% din vânzările totale. Societățile-mamă sunt situate în țări dezvoltate și sectoarele lor de predilecție sunt: echipamentul electric și electronic, automobile, petrolul și distribuția lui. Tendința actuală la liberalizarea serviciilor stimulează delocalizarea capitalului în sectorul terțiar.

Crearea de filiale în străinătate, impulsionată în mod tradițional de nevoia de a controla resursele naturale, de a găsi forța de muncă ieftină, de a-și asigura debușee, depinde și de alți factori. Politica statelor în domeniul implantării de capitaluri străine joacă de acum un mare rol, mai ales că tendința dominantă este de a le atrage în special în țările Americii Latine și Asiei. În plus, strategia întreprinderilor în materie de organizare a funcției de cercetare și cursa fuzionărilor – achizițiilor în perioada 1990-2000 au accelerat procesul de multinaționalizare a capitalului.

Delocalizând în străinătate o parte a activității sale, o firmă riscă să prejudicieze economia țării de origine dacă această transplantare se soldează printr-o reducere a locurilor de muncă și a exporturilor sale. Acest argument a fost folosit în mai multe rânduri, în special în Franța, pentru a justifica anumite forme de protecționism. Dacă pare acceptabil pentru unele sectoare precum textilele și siderurgia, nu este valabil în rest. Se constată, de fapt, că din 1980 până în 1990 firmele care dețin cele mai mari implantări în exterior sunt cele care exportă cel mai mult. Această complementaritate între comerț și delocalizarea de capital se explică mai ales prin legăturile tehnice între societatea-mamă și filiale și prin efectele de difuziune în țările de implantare a produselor vândute de către filiale.

Marile grupuri industriale din țările dezvoltate care se implantează în țările în curs de dezvoltare sunt adesea acuzate că le exploatează pe acestea, singurul lor obiectiv fiind acela de a obține profit maxim fără a ține cont de interesele reale ale țării. Orientând specializările spre producția de export ale cărei prețuri sunt instabile și adesea puțin remuneratoare pentru țară și captând resursele în capital și în mână de lucru utilizată în dezvoltarea lor, aceste firme împiedică procesul de dezvoltare al țărilor în care își creează filiale. În plus, ar participa adesea de o manieră mai mult sau mai puțin directă la exploatarea forței de lucru reprezentată de copii, forță de muncă ieftină și neprotejată, în particular în unele țări asiatice. Dacă aceste critici nu se aplică obligatoriu tuturor firmelor, nu este mai puțin adevărat că operațiile de execuție pentru care costul forței de lucru este determinant sunt adesea localizate în țări cu salarii mici, cum indică, spre exemplu, alegerile de locații pentru societatea informatică Intel.

La aceste critici cei care apără libertatea de circulație a capitalurilor răspund că firmele multinaționale aduc inteligență și tehnologie, că suplinesc lipsa de capital local și că mijlocesc puterea de cumpărare ce poate permite amorsarea unui proces de dezvoltare. În realitate, se observă că în perioada 1980 un mare număr de țări în curs de dezvoltare sau în tranziție, au căutat pe bună dreptate să atragă capital străin, în special în momentul în care guvernele lor au hotărât să privatizeze tot sau numai o parte din aparatul lor productiv.

Este greu de separat ceea ce se impută globalizării și ceea ce se datorează noilor tehnici și strategii, căci toate aceste fenomene sunt legate între ele. Liberalizarea stimulează întreprinderile la inovații, și acest progres tehnic, întărindu-le completivitatea, le conduce să se implice din ce în ce mai mult pe piața mondială. În acest proces, piața muncii din țările industrializate devine duală într-o măsură din ce în ce mai mare: „slujbulițele” precare, puțin clasificate și prost remunerate, coexistă cu posturile stabile, bine plătite și calificate. Globalizarea potențează, fără îndoială, această dualitate scăzând veniturile monopolurilor, ceea ce le îndeamnă pe acestea să suprime locurile necalificate sau să le transforme în „bad jobs”. În schimb, dinamismul acestor firme active la export implică dezvoltarea economiilor cărora le aparțin, ceea ce are efecte pozitive asupra numărului total de locuri de muncă, total ce include calificările.

Contrar Europei continentale unde există salarii minime legale, țările anglo-saxone lasă piața muncii să funcționeze liber. Concurența internațională ar trebui mai degrabă să provoace șomaj în Europa, salariile neputându-se adapta suficient, și o reducere a salariilor în țările anglo-saxone, dar fără șomaj. În realitate, nu se observă nici o diferență notabilă între cele două sisteme. Aceasta se explică prin prezența sindicatelor mai puternice în țările anglo-saxone și care rezistă la reducerea salariilor în ramurile amenințate de concurență, în timp ce în Europa continentală multe slujbe precare scapă regulii salariului minimal. Similitudinea poate proveni, de asemenea, din ponderea dezindustralizării, prezentă în toate țările dezvoltate și care se soldează printr-o reducere a numărului de slujbe slab calificate, oricare ar fi contextul reglementat. Pentru a proteja salariile din sectoarele sensibile, guvernele pot indica bariere la importuri, dar riscul de represalii din partea țărilor exportatoare ar trebui să conducă statele la renunțarea luării acestor măsuri unilaterale și să caute forme de cooperare, ca să se poată merge spre o globalizare controlată.

În mișcarea actuală a globalizării, deținătorii de capital și managerii par să aibă un rol primordial. Frontierele tind să dispară, mijloacele financiare de care dispun firmele se dezvoltă, iar deciziile politice sunt mult influențate de situația economică internă.

Ponderea relațiilor comerciale ne conduce la întrebarea următoare: statul, ca materializare a opțiunilor cetățenilor aparținând unei aceleași națiuni, mai este încă un actor important în relațiile economice internaționale?

Răspunsul este afirmativ în măsura în care puterea publică hotărăște, prin politica sa, numeroase elemente esențiale ale economiei naționale și administrează relațiile externe, fie că acestea sunt conflictuale, fie cooperante. Economiștii privilegiază comportamentele întreprinderilor și ale consumatorilor, pe când politologii consideră că actorul principal al relațiilor internaționale nu este întreprinzătorul, ci statul.

Adevărul se situează, fără îndoială, undeva între cele două viziuni, puțin prea radicală. Istoria ideilor economice dezvăluie existența unei dezbateri în toată regula referitoare la acest deziderat.

CAPITOLUL II

ASPECTE PRIVIND CONCEPTUL DE CRIZĂ

TIPOLOGII, SITUAȚII ȘI COMUNICARE ÎN SITUAȚIE DE CRIZĂ

Într-o formulă foarte generală, care nu își propune să reprezinte o definiție, ci numai un prim punct de plecare pentru delimitări necesare înțelegerii sensului pe care îl dăm conceptului de criză economică mondială, am sublinia un ansamblu de crize globale (crize ale aparatului productiv, criză energetică, criză a materiilor prime, criză alimentară, criză monetar-financiară, criză a sistemului comercial, criză a modalităților transferului internațional de tehnologie, criză ecologică etc.), puternic interdependente și care afectează într-o formă sau alta, într-o măsură sau alta și cu intensități diferite în funcție de modul în care se împletesc în timp și spațiu, celulele de bază ale economiei mondiale, adâncește decalajele dintre ele, dereglează fluxurile economice obiectiv determinate și paralizează progresiv mecanismele de colaborare economică dintre state.

În această accepțiune, criza acționează asupra tuturor elementelor constitutive ale economiei mondiale.

În același timp, criza economică mondială se conjugă organic cu crizele globale politice, militare și ideologice. A subaprecia această îmbinare organică înseamnă a-ți interzice căile spre înțelegerea esenței crizei economice mondiale.

Unitatea celor două laturi, economică și politică, ale realităților internaționale face ca actuala criză economică mondială să apară ca manifestarea explozivă a numeroaselor contradicții care s-au acumulat în lume și, în același timp, ca punctul de pornire al unui proces îndelungat și complicat de gestație a unei noi ordini economice și politice internaționale.

Cu alte cuvinte, criza economică mondială nu este rezultatul unor factori accidentali sau exclusiv economici. Ea dă expresie actualului stadiiu al dezvoltării istorice a omenirii și în primul rând numeroaselor și puternicilor contradicții care se întrepătrund în economia mondială ca un întreg.

În această accepțiune a crizei economice mondiale devine iluzorie orice încercare de a se identifica o singură cauză a izbucnirii și desfășurării ei. Firește, o asemenea constatare nu scutește gândirea economică de obligația de a încerca să pătrundă cât de cât către geneza crizei.

Fără pretenția de a fi găsit un răspuns exhaustiv întrebărilor care se pun, economiștii români pornesc de la faptul că starea de subdezvoltare a majorității omenirii și adâncirea gravelor decalaje internaționale reprezintă „coloana vertebrală a actualului sistem de crize economice la scară planetară”.

Criza economică mondială nu poate fi înțeleasă dacă nu se pornește de la unitatea economiei mondiale contemporane ale cărei celule de bază, economiile naționale ale statelor, sunt angrenate într-o rețea densă de dependențe reciproce obiectiv determinate și pe care revoluția științifico-tehnică o amplifică permanent.

Unii economiști, în special din țările în curs de dezvoltare, denumesc actuala criză economică mondială drept criza economică mondială modernă. Alți economiști se întreabă dacă nu cumva conceptul de criză economică mondială se substituie conceptului de criză generală a contemporaneității.

Deși între cele două tipuri de criză există o legătură strânsă, economiștii români au arătat că ele nu pot fi confundate cel puțin din două motive:

În timp ce criza generală a perioadei contemporane este un proces ireversibil, criza economică mondială poate fi depășită în anumite condiții;

În timp ce criza generală a contemporaneității cuprinde în aria sa propriu-zisă numai lumea cu variatele ei subsisteme, criza economică mondială cuprinde în aria sa, în forme specifice, toate statele, indiferent de forma de guvernământ.

Criza economică mondială este strâns condiționată de procesul de dezagregare a sistemului modern, de întreaga politică modernă, dar cele două categorii de crize, care se desfășoară concomitent și prin influențare reciprocă, au fiecare determinări proprii. Distincția dintre cele două tipuri de criză implică înțelegerea caracterului dialectic pe care îl are unitatea economiei mondiale contemporane în cadrul căreia se confruntă diferite subsisteme și în primul rând cele două subsisteme antagonice, care se dezvoltă fiecare după legile proprii, intecondiționându-și mersul în condițiile coexistenței pașnice, al variatelor forme de conlucrare și confruntare de pe piața mondială unică.

Problema care se pune pentru știința economică privește necesitatea metodologică de a interpreta corect modul în care criza sistemului modernist se înscrie în cadrul întregii vieți economice și sociale contemporane la scară mondială.

Deosebit de semnificative sunt în această privință sunt: efectele politicii statelor dezvoltate de creare de sfere de influență, politica corporațiilor transnaționale care tind la realizarea unei internaționalizări a vieții economice prin subminarea atributelor suverane ale statelor, încercările marelui capital internațional de a manipula în interesul său crizele globale.

Încercarea de a contracara sau cel puțin de a frâna procesul descompunerii nu face decât să accentueze contradicția dintre țările bogate și țările sărace, alimentând astfel în permanență criza economică mondială.

În această ordine de idei, nu se poate omite nici efectul încercărilor de a se impune pe baze imitative țărilor în curs de dezvoltare vechiul model de creștere economică aflat și el, de altfel, în criză.

Strategia adoptată în această privință de principalele puteri accelerează procesul obiectiv de diferențiere între țările în curs de dezvoltare și influențează orientarea generală a unora dintre ele în tentativa de a le sparge unitatea, forța esențială în lupta pentru depășirea crizei economice mondiale.

Într-o analiză a relațiilor dintre țările în curs de dezvoltare și țările dezvoltate, se disting trei atitudini dominante în raport cu criza economico-financiară:

Un grup de țări care participă prin politica lor economică la întreținerea, menținerea, amplificarea și adâncirea procesului crizei în folosul companiilor transfrontaliere;

Un grup de țări care a beneficiat în timpul unei perioade istorice determinate de reforme de structură economică și socială, care deși încă neterminate în raport cu imperativele împlinirii lor istorice și logice, au spart interesele statelor dezvoltate și au creat o bază largă de continuare a autonomiei economice;

Un grup de țări unde menținerea vieții prin condițiile reproducției economice interne devine absolut aleatorie sau absolut imposibilă.

Încercarea de a face față crizei generale prin transferarea greutăților asupra partenerilor mai slabi de pe piețele internaționale a devenit una dintre sursele principale de agravare a crizei economice mondiale.

În același timp, criza economică mondială accentuează și introduce elemente noi în desfășurarea crizei generale. Lupta țărilor care vor să asigure în practica vieții internaționale principiul egalității macină forțele, adăugând mereu noi elemente în desfășurarea crizei generale.

Fenomenele de criză îmbracă totodată aspecte noi: disproporții crescânde între nevoile și posibilitățile creșterii economice, schimbări în ciclul de afaceri, ridicarea substanțială a ratei șomajului, interconexiuni între factorii ciclici, nonciclici și structurali ai creșterii care duc la situații economice și sociale cu puternic caracter conflictual.

PRINCIPALUL IZVOR AL CRIZEI

Contradicția dintre țări bogate și țări sărace, care are un caracter global al trăsăturii de clasă, este alimentată permanent de politica de exploatare a „periferiei mondiale”. Ea alcătuiește un izvor principal al crizei economice mondiale și un liant al țărilor a căror experiență demonstrează că starea de subdezvoltare nu poate fi depășită decât prin lupta pentru edificarea unei noi ordini internaționale.

Din motive ușor de înțeles, economiști occidentali dintre cei mai proeminenți resping gruparea lumii în țări bogate și țări sărace.

Pentru Paul A. Samuelson, orice țară este subdezvoltată, deoarece niciuna nu și-a epuizat încă posibilitățile de progres, iar țările avansate industrial au fost și ele altă dată subdezvoltate, în raport cu nivelul la care au ajuns astăzi. Această teză, menită să arunce o ceață artificială asupra problemelor în discuție, nu-l împiedică pe economistul american să reia o grupare a țărilor în raport cu nivelul lor actual de dezvoltare economică, oprindu-se la trei categorii: înalt dezvoltate, intermediare și subdezvoltate, enumerând rațiunile pentru care țările capitaliste dezvoltate ar trebui să considere reducerea decalajelor ca o problemă urgentă. În afară de rațiunile de ordin economic, el acordă o atenție specială celor cu caracter politic-ideologic.

John K. Galbraith respinge clasificarea lumii în țări dezvoltate și țări subdezvoltate, sau în țări bogate și țări sărace, deoarece tratarea celor din urmă într-o singură categorie ar implica „aplicarea în bloc a unei teerapeutici comune”. În plus, orice „sistem de generalizare care pornește de la un venit scăzut și nu ține seama de alți factori de diferențiere, este falsificat la bază”.

Totuși, până la urmă, nici el nu reușește să conteste distincția între țări bogate și țări sărace, rezumându-se doar la împărțirea celor din urmă în trei categorii: tip african subsaharian, tip America Latină și tip Asia de Sud, în raport cu natura obstacolului sau combinației de obstacole pe care le au de depășit. Trec peste constatarea că în cadrul unei reuniuni științifice internaționale această clasificare a fost criticată, din diferite unghiuri, practic de către toți participanții veniți din țări în curs de dezvoltare (Nepal, Peru, Kenya, Nigeria, Mauritius, Venzuela, Uganda, Niger).

În fond se încearcă deschiderea unor uși de mult deschise. Nimeni nu contestă procesul de diferențiere dintre țările în curs de dezvoltare și nici specificitatea problemelor regionale, subregionale sau naționale cu care se confruntă. Dimpotrivă, analizele și propunerile formulate în literatura marxistă au în vedere aceste deosebiri, ba chiar și altele, pe care autorii occidentali le trec cu vederea.

Problema care se pune nu este de a contesta specificitatea fiecărei economii naționale, ci de a dezvălui contradicțiile globale în lumina cărora să poată fi definite direcțiile principale de acțiune în vederea depășirii crizei economice mondiale.

Un rol important joacă în această direcție extrema inegalitate în repartizarea geografică a resurselor, producției și consumului mondial.

Țările cu industrii de prelucrare depind de posibilitatea de a se aproviziona cu resurse energetice și de materii prime din țările posesoare de asemenea resurse, iar acestea depind la rândul lor de posibilitatea de a-și procura mașinile și utilajele necesare din țările care produc mijloacele de producție fără de care nu și-ar putea valorifica bogățiile naturale.

În viața popoarelor ocupă un loc tot mai important posibilitatea de a schimba între ele produsele agro-alimentare specifice diferitelor zone geoclimatice.

Sub impulsul progresului tehnic s-a adâncit diviziunea internațională a muncii, în primul rând în industria constructoare de mașini și s-au multiplicat formele de cooperare în producție, ceea ce dă noi dimensiuni interdependențelor dintre state.

Odată cu creșterea relațiilor comerciale s-au amplificat interdependențele în domeniul transporturilor, telecomunicațiilor, ca și în sfera activităților financiar-valutare.

Revoluția științifico-tehnică reprezintă nu numai motorul progresului economico-social, dar și factorul decisiv al procesului de internaționalizare a vieții economice la scară universală.

Creșterea rapidă a interdependențelor dintre popoare, în condițiile marilor decalaje de potențial economic, industrial, financiar și tehnico-științific dintre state, accentuează problema reorganizării pe baze principial noi a relațiilor internaționale ca o condiție esențială pentru programul comun. Aceasta cu atât mai mult cu cât internaționalizarea vieții economice face să se adâncească relația de condiționare reciprocă dintre dezvoltarea fiecărei economii naționale și a economiei mondiale în ansamblul său.

Astfel, crește efectul internațional al politicilor economice interne promovate de principalii protagoniști de pe piața mondială. Nivelurile nejustificat de înalte la care au ajuns ratele dobânzii pe piețe internaționale de credit, amplificarea crizei datoriilor externe, efectele de perturbare a dezvoltării economice mondiale produse de persistența unor masive deficite bugetare în S.U.A. constituie un exemplu concludent în acest sens.

Este adevărat, totodată, că datorită caracterului interdependent al fenomenelor actuale din economia mondială se restrânge „sfera proceselor care pot fi influențate de partea cea mai puternică din punct de vedere economic în dauna celeilalte părți, fără a suferi ea însăși pierderi notabile”.

În același timp crește și vulnerabilitatea economiilor naționale față de tulburările din mediul mondial în care acționează. Efectele negative ale distorsiunilor din economia mondială au fost resimțite vreme îndelungată numai la periferie, centrul industrial considerându-le drept simple „accidende de parcurs”. Acum, efectele acestor distorsiuni se propagă până în centrul industrial al lumii, deoarece adâncirea și multiplicarea relațiilor de interdependență sporește sensibilitatea fiecărei economii naționale față de perturbările din ansamblul mondial sau regional; se declanșează reacții în lanț care unesc până la urmă într-un singur vârtej toate laturile relațiilor internaționale generând problemele sau crizele globale.

Creșterea rolului factorului internațional în dezvoltarea economiilor naționale explică de altfel intensitatea cu care recenta criză economică mondială exercită, așa cum s-a observat pe bună dreptate, o presiune destabilizatoare din exterior spre interior asupra tuturor economiilor naționale. Bineînțeles, aceasta nu înseamnă că toate „accidentele de parcurs”, toate întreruperile sau neajunsurile în desfășurarea normală a dezvoltării economico-sociale care apar în vreo țară, indiferent de forma de guvernare, pot să fie explicate exclusiv ca efect al presiunilor destabilizatoare din exterior. O asemenea interpretare simplistă ar veni în contradicție cu teza priorității factorilor interni ai creșterii.

Fluiditatea situației economice determinate de criza mondială este agravată de încordările în relațiile politice internaționale. Unele regiuni ale lumii sunt cufundate în impas economic, tocmai datorită presiunilor politice din exterior, care devin uneori principala piedică ridicată în calea procesului de lichidare a subdezvoltării.

În mod deosebit, sistemul economico-financiar internațional nu a reflectat calitativ apariția unui număr mare de noi state independente, problematica gravă și complexă a subdezvoltării, necesitatea ajutorării și nu dezavantajării țărilor în curs de dezvoltare, pentru oprirea procesului periculos de adâncire a decalajelor economice internaționale. De aceea, sistemul economico-financiar internațional a contribuit, alături de alți factori, la adâncirea contradicției dintre țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare.

Recunoașterea, într-o formă sau alta, a acestei realități apare tot mai frecvent, de câțiva ani, în literatura de specialitate occidentală. Rămâne de văzut dacă ea va fi urmată, în timp util, de schimbarea corespunzătoare a poziției politice a țărilor dezvoltate față de problematica țărilor în curs de dezvoltare. Înțelegerea tot mai largă a realității că problemele actuale ale țărilor în curs de dezvoltare nu pot și nu trebuie abordate prin prisma teoriei economice occidentale este un pas înainte în dialogul internațional, dar desigur insuficient. El se cere a fi urmat de măsuri practice, care să contureze o abordare specifică a problematicii subdezvoltării, o abordare care trebuie să emane din imperativele lichidării decalajelor economice.

În acest sens, trebuie înțeles un lucru esnețial: aproape toate regulile care au guvernat și guvernează sistemul monetar-financiar internațional au extrapolat pe plan extern legitățile din țările dezvoltate, bazate în esență pe mecanismele de pe piață. Legile de dezvoltare ale societăților occidentale nu se pot aplica economiilor sărace, în curs de dezvoltare.

Țările dezvoltate – aceleași care promovează politici protecționiste pentru salvgardarea intereselor propriilor industrii naționale și pentru limitarea șomajului – refuză sistematic în domeniul economico-financiar internațional orice corectură în mecanismul jocului liber și orb al forțelor pieței. Clubul țărilor bogate, dominând finanțele mondiale și puterea de vot a Fondului Monetar Internațional, menține reguli monetar-financiare internaționale bazate pe raporturile de forță economică.

Oricâte argumente ar fi aduse în favoarea mecanismelor actuale ale dobânzii și creditării internaționale sau în favoarea sistemelor de cursuri flotante, nu putem contesta faptul că regulile și mecanismele respective favorizează țările dezvoltate, din care, de altfel, au emanat, dezavantajând țările mai puțin dezvoltate, ceea ce agravează criza economică mondială. Oricum ar fi concepută, regula de „fier” a băncilor – creditarea condiționată și impunerea de marje de dobândă cu atât mai mari cu cât bonitatea financiară a clientului este mai slabă – nu poate să ajute țările în curs de dezvoltare debitoare.

Regulilie care guvernează sistemul monetar financiar internațional trebuie să reflecte calitativ problematica țărilor în curs de dezvoltare, imperativele lichidării subdezvoltării și apropierii nivelurilor de dezvoltare a statelor. Prin această prismă, problemele dobânzilor, datoriei externe, cursurilor de schimb, lichidității internaționale dobândesc alte dimensiuni. Practicile și mecanismele vechi, bazate pe legile economiei moderne, trebuie să facă treptat loc unor mecanisme noi, adecvate realităților în care trăim, mecanisme înglobate în denumirea generică de nouă ordine economică, monetară și financiară internațională.

În acest spirit se orientează propunerile României privind anularea datoriei externe a țărilor celor mai sărace, o reducere generală a acesteia pentru celelalte țări în curs de dezvoltare, limitarea ratei dobânzilor la niveluri rezonabile, considerarea dobânzilor plătite pentru această limită drept restituire a datoriilor și acordarea în continuare de sprijin financiar în condiții avantajoase țărilor în curs de dezvoltare.

Constituite în seturi de măsuri, corelate cu cele privind comerțul internațional, materiile prime, transferul de tehnologie, reducerea cheltuielilor militare, propunerile României au un profund caracter novator și se înscriu în concepția generală a agenților economici români referitoare la căile de depășire a crizei economice mondiale.

Problema a devenit atât de acută încât chiar unii exponenți ai economiei occidentale, preocupați de criza în care a intrat întregul sistem monetar financiar internațional, au început să accepte ideea unor soluții noi, precum plafonarea dobânzilor sau reeșalonarea pe termen lung a datoriilor. Devenirea procesului de înlocuire a vechilor reguli cu unele noi nu este liniară, ci sinuoasă, cu puternice reveniri la practicile trecutului.

REACȚIA FIRMELOR ROMÂNEȘTI ÎN FAȚA CRIZEI

În înțelesul pe care îl dăm crizei economice mondiale nu există decât un singur drum posibil pentru depășirea ei: trecerea la un proces treptat, dar efectiv, de edificare a unei noi ordini economice și politice.

În literatura internațională există interpretări foarte diferite cu privire la noțiunea de ordine și controverse aprinse cu privire la modalitățile practice de înfăptuire a ei.

Dorim să ne oprim aici la o singură problemă de principiu, legată de conținutul dat de gândirea românească procesului de edificare a unei noi ordini internaționale.

În concepția economiștilor și a firmelor românești, perpetuarea subdezvoltării are efecte profund negative asupra întregii dezvoltări economico-sociale a omenirii, din care cauză nu este posibilă continuarea la infinit a procesului de acumulare a bogățiilor la un pol al societății și a sărăciei și mizeriei la celălalt pol. Așa cum pe plan național exploatarea și asuprirea, acumularea bogățiilor în mâinile unei clase duc la accentuarea contradicțiilor sociale, la intensificarea luptei statelor exploatate și, în mod obiectiv, la lichidarea acestor relații și la crearea unei guvernări mai corecte, tot astfel și pe plan internațional inegalitatea duce, până la urmă, la accentuarea contradicțiilor dintre state și la apariția unor grave conflicte.

În pofida caracterului antagonic al unor contradicții care generează criza economică mondială și impune necesitatea edificării unei noi ordini se consideră că pot fi evitate ciocnirile înainte ca acestea să devină violente. Această teză este nemijlocit legată de faptul că în vremea noastră cursa înarmărilor a creat o situație nouă pe plan mondial, îndeosebi în sectorul american, pe fondul recentelor conflicte armate din Irak, în sensul că pentru a putea să supraviețuiască omenirea nu are alternativă la soluția de rezolvare exclusiv prin dialog a problemelor care i se pun, oricât de complexe ar fi ele.

Cu alte cuvinte, noua ordine urmează să fie înfăptuită nu prin confruntări, ci pe calea dialogului și a negocierilor. În concepția românească, noua ordine se poate înfăptui pe calea negocierilor și numai pe această cale. Pledează în acest sens forța potențială de care țările în curs de dezvoltare dispun pe arena mondială. Tot astfel cum voința de libertate și de independență națională a putut duce la prăbușirea sistemului în pofida încercărilor făcute de puterile dezvoltate spre a-l menține, lupta țărilor în curs de dezvoltare pentru o nouă ordine poate determina înfăptuirea ei împotriva dorinței puterilor de a salvgarda ordinea actuală.

În fond, așa cum s-a mai subliniat, nu numai țările în curs de dezvoltare depind de puternicele pârghii financiare, valutare, comerciale sau tehnologice, aflate astăzi în mâna principalelor puteri economice, dar și acestea, la rândul lor, depind de piețele țărilor în curs de dezvoltare pentru aprovizionarea cu materii prime, ca și pentru exporturi de mărfuri și de capital, prestări de servicii internaționale.

Se poate spune că fără sprijinul țărilor bogate lichidarea subdezvoltării este greu de conceput; tot atât de adevărat este că fără piețele țărilor în curs de dezvoltare, economia țărilor dezvoltate s-ar sufoca, nu ar putea supraviețui pe termen lung.

Cu alte cuvinte, interdependențele la scară universală crează în mod obiectiv terenul pe care trebuie să se desfășoare dialogul și negocierile.

Problema care se pune este a modului în care fiecare parte își joacă atuurile de care dispune.

Adâncirea cooperării dintre țările în curs de dezvoltare și întărirea unității lor de acțiune politică reprezintă un prim factor care trebuie luat în considerare în lupta îndreptată spre readucerea țărilor dezvoltate la masa negocierilor în scopul găsirii de soluții reciproc acceptabile.

Un alt factor de mare importanță pentru înclinarea balanței în favoarea procesului de edificare a unei noi ordini este existența țărilor care nu pot să nu acționeze în acest sens.

Orice fisură apărută în solidaritatea militantă dintre țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare, în căutarea permanentă a unei noi modalități de extindere și perfecționare a colaborării reciproce, ar facilita politica economică. De aici decurge importanța promovării schimburilor, ca și a unor forme eficiente și reciproc avantajoase de cooperare în producție, tehnologie, formarea de cadre internaționale între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare în condițiile concret istorice ale fiecăreia dintre ele.

Forța de influențare este considerabil mai mare decât aceea care ar rezulta din simpla contabilizare a pozițiilor financiare, comerciale și tehnologice de care dispun țările dezvoltate pe piețele internaționale.

În sfârșit, nu poate fi subapreciată nici importanța pe care ar putea-o avea valorificarea atitudinii constructive adoptată chiar de unele țări dezvoltate mici sau neutre, precum și influența pe care o pot exercita forțele progresiste din întreaga lume.

În concepția românească, crearea unor relații noi de colaborare echitabilă între state, cere unirea într-un uriaș și irezistibil torent a eforturilor tuturor celor care doresc dezvoltarea democratică, progresistă, a societății omenești, indiferent de concepțiile lor politice sau filosofice.

CAPITOLUL III

ECONOMIA ROMÂNEASCĂ ÎNTRE CRIZE ȘI DEZVOLTARE

REMODELAREA ȘI REFACEREA ECONOMICĂ

DUPĂ CONFLAGRAȚIA MONDIALĂ

Perioada de după conflagrația mondială cunoaște o intensificare și diversificare, în proporții fără precedent, a schimburilor economice între statele lumii. Factorii care au favorizat dezvoltarea circuitului economic mondial au fost atât de ordin politic (destinderea Est-Vest, apariția unor noi state independente), cât și de ordin economic: revoluția tehnico-științifică, care a antrenat o dezvoltare cantitativă și, mai ales, calitativă a activității economice, adâncirea diviziunii mondiale a muncii. Printre factorii cu acțiune contrară pot fi amintiți creșterea tensiunii în relațiile internaționale în anumite perioade, crizele globale specifice perioadei de după ultimul război mondial, accentuarea protecționismului.

Așa cum s-au desfășurat, fluxurile economice mondiale oglindesc modificările importante survenite în raporturile de forțe între statele lumii, afirmarea crescândă a țărilor socialiste, a tinerelor state independente. Ele reflectă menținerea unor importante decalaje de dezvoltare economică între țări și regiuni, decalaje care au influențat considerabil dinamica și structura circuitului economic mondial.

Analiza comerțului exterior, din momentul în care se transformă într-un flux economic la scară mondială și până astăzi, pune în evidență o serie de trăsături cu caracteristic general.

Comerțul mondial este un flux dinamic. Cea mai lungă perioadă de creștere se situează între anii 1820 și 1914. Ritmurile cele mai ridicate de creștere sunt înregistrate, însă, mult mai târziu, după cel de-al doilea război mondial și, mai ales, odată cu sfârșitul deceniului al șaselea.

Tabel 1: Rata medie anuală de creștere a exporturilor mondiale

Sursa: UNCTAD, „Handbook of International Trade and Development Statistics”, Geneva, 1986, supplement, p. 14.

În intervalul 1960-1980, valoarea exporturilor sporește de peste 15 ori, depășind plafonul de 2.000 de miliarde de dolari. Următorii trei ani, 1981-1983, înregistrează o scădere a comerțului mondial, ca urmare a recesiunii mondiale. Din 1984 se face simțită o înviorare, nivelul din 1980 fiind depăit în 1986 (2.115 de miiarde de dolari).

Structura de produse a comerțului mondial se modifică de la o perioadă la alta, în strânsă legătură cu modificările survenite în cadrul diviziunii mondiale a muncii.

Trecerea acesteia din urmă prin diferitele ei stadii (agricultură-industrie, extracție-prelucrare, industrie-industrie) a însemnat noi tendințe de specializare în care accentul s-a pus, din ce în ce mai mult, pe produsele cu o tehnicitate superioară. În consecință, pe termen lung, se observă o creștere a ponderii exporturilor de produse manufacturate.

Cele mai importante segmente ale pieții mondiale, ținând seama de evoluția valorii exporturilor pe produse, erau, în ordine, petrolul brut, autovehiculele, produsele petroliere, produsele industriei mecanice, cele ale industriei electrotehnice, confecțiile, produsele chimice organice, echipamentul de telecomunicații etc.

În perioada postbelică ritmul de diversificare a comerțului mondial se accentuează. La intervale scurte de timp apar noi piețe, asistând la extinderea pieții internaționale a roboților industriali.

O expresie a tendinței de modernizare a structurii comerțului internațional este și faptul că, după ultimul război mondial, a sporit importanța comerțului cu brevete, ritmul său de creștere fiind mai ridicat decât cel al ansamblului comerțului exterior.

Creșterea importanței țărilor industrializate în comerțul mondial este o consecință directă a diversificării continue a comerțului mondial. Întreaga istorie a comerțului modern demonstrează că, în permanență, primul loc pe piața mondială a fost deținut de o națiune industrializată.

La început a fost Anglia, care a jucat mult timp rolul de „atelier industrial al lumii capitaliste”.

Ulterior, acest loc a revenit Statelor Unite. Evoluția postbelică nu a modificat această tendință, ci a amplificat-o, țările industrializate deținând cea mai mare pondere în exporturile mondiale.

Tabel 2: Ponderea țărilor lumii în exporturile mondiale (în procente)

Sursa: UNCTAD, „Handbook of International Trade and Development Statistics”, Geneva, 1986, supplement, p. 26.

Comerțul mondial nu joacă același rol pentru toate țările industrializate. În unele dintre ele, îndeosebi cele mici, ponderea exporturilor în produsul intern brut este ridicată, oscilând între 20-40% (Elveția, Olanda, Belgia). La cealaltă extremă se situează țările mari, cu bogate resurse interne, cu o piață internă foarte mare, unde această pondere este scăzută (circa 8%, în 1981, în S.U.A.). Se poate, deci, trage concouzia că dependența economiilor naționale față de comerțul exterior este diferită.

Termenii schimbului exprimă relațiile comerciale între diverse economii naționale sau grupe de țări. Aceștia depind de structura exporturilor și importurilor, de prețurile acestora, de nivelul productivității muncii. În statistica ONU, termenii schimbului sunt calculați ca un raport între „indicii valorii unitare a exporturilor și indicele valorii unitare a importurilor unei țări sau a unui grup de țări”. După calcule ale UNCTAD, acești termeni s-au deteriorat cu 40%, în 1985 față de 1975, dacă se iau în considerare numai țările în curs de dezvoltare nepetroliere. O astfel de tendință pe termen lung demonstrează existența unor schimburi nefavorabile pentru țările în ale căror exporturi predomină produsele primare.

Cauzele acestei evoluții rezidă în tendința de rămânere în urmă a prețurilor produselor primare, cu excepția unor materii prime de origine minerală, mai ales a petrolului, elementul principal de export al țărilor „lumii a treia”, în raport cu evoluția prețurilor produselor manufacturate. Consecința directă o constituie faptul că, pentru o cantitate egală de produse exportate în perioade diferite, țările în curs de dezvoltare vor obține, în perioada posterioară, o cantitate mai mică de produse industrializate.

Comerțul mondial a cunoscut în permanență îngrădiri de ordin tarifar și netarifar. Obstacolele tarifare includ diferite feluri de taxe vamale percepute asupra mărfurilor cu ocazia trecerii vamei unei țări, aceste taxe influențând prețul de vânzare al mărfurilor respective. În ce privește obstacolele netarifare, ele sunt foarte numeroase și au o rază de acțiune mult mai mare, fiind totodată mai discriminatorii. Printre cele mai cunoscute pot fi amintite: restricțiile cantitative la import, taxele de prelevare a diferențelor dintre prețul intern și prețul de import mai mic pentru același produs, taxele fiscale, măsurile privind normele obligatorii de calitate la importul mărfurilor etc. Existența obstacolelor netarifare împiedică sau limitează comerțul cu anumite categorii de mărfuri și, ceea ce este mai grav, nu cointeresează statele lumii în ridicarea competitivității mărfurilor respective.

În afara acestor trăsături de ordin general, comerțul mondial, în perioada de după cel de-al doilea război mondial, prezintă unele particularități de cea mai mare importanță pentru evoluția lui viitoare, pentru rolul pe care este chemat să și-l asume în economia mondială.

În perioada postbelică, printre diferitele fluxuri comerciale internaționale, comerțul dintre țările cu maniere de guvernare diferite dobândește o importanță crescândă. Cu toate acestea, din punctul de vedere al valorii sale absolute, comerțul Est-Vest rămâne încă sub nivelul celorlalte fluxuri comerciale internaționale.

În scopul promovării comerțului mondial, aal reglementării desfășurării sale, sunt create o serie de instituții a căror natură juridică este diferită:

Instituții din sistemul Națiunilor Unite (Acordul General pentru Tarife și Comerț – GATT, Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare – UNCTAD);

Organizații internaționale pe produse primare ale producătorilor și consumatorilor;

Organizații economice regionale interstatale care urmăresc pe plan comercial desființarea barierelor vamale în interior, reglementarea prețurilor, elaborarea unei politici vamale comune în relațiile externe. Apariția acestor organizații a însemnat o accentuare a tendinței de regionalizare a comerțului mondial, fapt dovedit de creșterea mai rapidă a schimburilor dintre țările membre, decât a acelora cu terții.

Comunitatea economică vest-europeană, împreună cu S.U.A. și Japonia, au ajuns să totalizeze, în 1985, mai mult de jumătate din valoarea exporturilor mondiale, în sensul unei tendințe de „tripolizare” a schimburilor comerciale internaționale.

Participarea țărilor lumii la comerțul internațional are drept scop valorificarea superioară pe piața mondială a rezultatelor muncii la scară națională, schimbul reciproc de valori în raport cu specializarea internațională. Fiecare țară trebuie, astfel, să urmărească realizarea unui comerț exterior echilibrat. O balanță comercială cronic pasivă, dezechilibrată, datorită excedării exporturilor de către importuri, poate determina micșorarea veniturilor în devize și, ca atare, reducerea gravă a posibilităților achitării datoriilor externe. Cu cât dependența unei țări de comerțul exterior este mai mare, cu atât mai impetuos este dezideratul echilibrării balanței sale comerciale.

În economia mondială, există numeroase mecanisme de realizare a acestui obiectiv. Echilibrarea balanței comerciale prin stimularea exporturilor se realizează, înainte de toate, prin complexul de măsuri menit să conducă la creșterea competitivității mărfurilor pe piața externă, acest lucru însemnând atât măsuri pe termen lung concretizate în creșterea eficienței muncii sociale, cât și măsuri pe termen scurt, exprimate în subvenționarea exporturilor, scutiri sau reduceri de taxe fiscale, credite de export.

Una dintre măsurile cele mai utilizate și, totodată, mai controversate constă în devalorizarea monetară, prin această măsură urmărindu-se stimularea cererii externe și descurajarea cererii interne, respectiv prin ieftinirea exporturilor și scumpirea importurilor, devalorizarea atrăgând după sine modificarea cursului de schimb dintre valute.

Scopul autorităților române este să elimine deficitul sau cel puțin să-l diminueze, într-o perioadă de timp cât mai scurtă, în perioada de după ultima conflagrație mondială. Deoarece deficitul trebuia finanțat, era necesar ca importurile exprimate într-o altă monedă decât leul să scadă, iar exporturile, evaluate tot în acea monedă, să crească sau măcar să nu se reducă mai mult decât importurile. Este evident că, datorită devalorizării, cursul leului românesc față de acea monedă avea să scadă, acest lucru stând la baza întregului mecanism de echilibrare a balanței comerciale în România.

Cererea românească pentru produsele europene era exprimată în moneda țării respective. Cursa reprezentativă a acestei cereri este de profil normal, având o elasticitate negativă, aceasta exprimând măsura în care aceste variabile își modifică mărimea sub acțiunea unor factori specifici. Evident, cantitățile cerute erau cu atât mai mici, cu cât prețurile creșteau.

Devalorizarea leului în raport cu monedele europene ridicau prețul în leu al produselor europene importate în România. Dacă prețurile în moneda respectivă, alta decât leul românesc, rămâneau constante, creșterea relativă a prețurilor pe piața internă fiind egală cu creșterea relativă a prețului monedei europene exprimate în moneda țării respective, mărirea prețurilor în leu a importurilor avea să producă o scădere a cererii interne și deci a cantității importate.

În ce privește valoarea importurilor exprimate în altă monedă decât românească, ea, de asemenea, se diminua. Curba cererii românești, calculată în altă monedă decât cea românească, se deplasa datorită creșterii prețurilor în lei. Scăderea valorii în altă monedă decât cea românească era proporțională cu aceea a reducerii cantităților importate, aceasta depinzând de eleasticitatea curbei cererii. Cu cât curba era mai aplatizată, cu atât cererea era mai elastică și, ca urmare, chiar și o ușoară devalorizare putea produce o puternică scădere a volumului importurilor, acesta fiind cazul produselor ușor de substituit în România sau de care consumatorii se puteau lipsi. Nu la fel stăteau însă lucrurile, de pildă, pentru acele piese de schimb sau produse finite asupra căreia țara respectivă deținea un monopol.

Cererea europeană pentru produsele românești se exprima, evident, în moneda europeană, curba europeană pentru exporturile românești fiind, de asemenea, de profilul normal, de elasticitate negativă.

Înițial exprimate în moneda europeană, prețurile produselor românești variază ca urmare a devalorizării leului, după cum urmează:

Dacă exportatorii români mențin prețurile lor în lei neschimbate, prețurile în moneda europeană scad de pe piața țării în discuție în aceeași proporție cu devalorizarea leului.

Dacă exportatorii români ridică prețurile în lei în aceeași proporție cu creșterea cursului monedei europene în România, prețurile în lei rămân neschimbate.

În primul caz, scăderea prețurilor în moneda europeană antrenează o creștere a cererii pe piața țării respective. În cel de-al doilea caz, cererea nu se modifică, iar valoarea exporturilor rămâne constantă.

Din cele arătate, nu trebuie să se tragă concluzia că, în orice condiții, devalorizarea ar acționa în sensul dorit de exportatori. Printre țările în curs de dezvoltare exportatoare de produse primare, în speță grâu, oferta era elastică, iar tentația de a devaloriza moneda națională era puternică. Dar, dacă cererea pe piața mondială era rigidă în raport cu prețul, produsele primare de origine tropicală oferind exemple tipice de cerere inelastică, rigidă, ca urmare a suprasaturării consumului pe principalele piețe și reducerea prețurilor de export nemodificând, astfel, decât în măsură nesemnificativă cererea mondială, în aceste condiții devalorizarea determina o reducere a prețurilor externe cu efecte mai puternice decât creșterea cantităților vândute și, ca urmare, o diminuare a veniturilor din exporturi.

Problema care se punea pe plan internațional în legătură cu echilibrarea balanțelor comerciale prin mecanismul devalorizării era aceea a evitării abuzurilor. Trebuie făcută deosebirea între devalorizările agresive și cele determinate de condiții obiective. Sistemul de apărare colectivă contra abuzului este constituit prin statutul FMI, acest sistem fiind cu atât mai necesar cu cât devalorizarea ofensivă falsifică condițiile concurenței și ale formării prețurilor pe piața mondială.

Așa cum a evoluat, comerțul mondial a fost mai favorabil țărilor capitaliste dezvoltate, acționând ca un factor de mărire a decalajelor economice în lume. Această formă a schimbului reciproc de activități poate deveni însă un factor de atenuare a inegalităților economice în măsura în care sunt eliminate politicile discriminatorii, în care, la stabilirea prețurilor produselor, se are în vedere cerințele legilor economice obiective.

Dacă la fluxul mondial de mărfuri participă activ, mai mult sau mai puțin, toate statele lume, fiecare aflându-se atât în situația de exportator, cât și în cea de importator, nu același lucru se poate spune despre participarea la fluxurile financiare internaționale.

Participarea la circuitul economic mondial prin investiții externe este caracteristică numai statelor care, în dezvoltarea lor economică, au ajuns la un nivel ridicat de concentrare a producției, depinzând astfel de experiența lor tehnică și organizatorică și, mai ales, de productivitatea muncii, cel puțin în anumite domenii.

La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, atunci când au fost întrunite condițiile pentru apariția fluxului internațional de investiții, capitalismul era singurul sistem economic mondial, motiv pentru care primele investiții externe au îmbrăcat forme de capital, scopul lor fiind realizarea unor profituri cât mai ridicate. Treptat, se ajunsese la o asemenea evoluție a capitalismului, încât exportul de capital devenise o necesitate obiectivă pentru țările în care se instaurase dominația monopolurilor.

După cel de-al doilea război mondial, ca urmare a victoriei socialismului într-un șir de țări, a prăbușirii sistemului colonial al imperialismului, aria geografică a investițiilor externe de capital se restrânge. Acest lucru nu a afectat însă și volumul lor, care, în toată perioada postbelică a cunoscut un ritm de creștere superior exportului de mărfuri.

Caracteristic pentru investițiile externe postbelice de capital direct sau de portofoliu, este orientarea lor cu predilecție nu către țările în curs de dezvoltare, ci către țările capitaliste dezvoltate, care oferă condiții mai sigure.

O mare amploare au cunoscut, mai ales în perioada postbelică, împrumuturile publice. Acest fapt trebuie pus atât pe seama dezvoltării capitalismului monopolist de stat, cât și a penuriei de capitaluri în tinerele state independente, aceste împrumuturi publice fiind avantajoase pentru țările capitaliste, acordate în condiții de piață, cu dobânzi ridicate. În plus, aceste împrumuturi erau „legate”, fiind condiționate de clauze economice sau politice, care au lezat independența și suveranitatea națională a țărilor debitoare.

Fluxurile de capital, sub formele amintite mai sus, dată fiind natura operațiunilor financiare caracteristice, formează mișcarea capitalurilor pe termen lung.

Piața financiară internațională mai cunoaște o multitudine de tranzacții de naturi diferite: cumpărarea-vânzarea de devize străine, acordarea de credite pe termen scurt comerciale sau bancare. Aceste fluxuri alcătuiesc mișcarea capitalurilor pe termen scurt sau a capitalurilor flotante și au, adeseori, scopuri speculative, ele limitându-se de regulă la țările capitaliste dezvoltate. Preferința șărilor OPEC pentru plasamente foarte „lichide” creează o enormă masă de capitaluri flotante, în 1980 investițiilor acestor țări sub această formă pe piețele occidentale sporind într-un ritm de 300 milioane de dolari zilnic.

Majoritatea acestor operațiuni erau, desigur, efectuate de către bănci.

Perioada postbelică marchează un moment calitativ nou în evoluția fluxului internațional de investiții, ca urmare a dezvoltării relațiilor de colaborare și ajutor reciproc dintre țările socialiste.

În cadrul acestor relații, se formează un flux de investiții externe de fonduri. Necesitatea acestor investiții decurge, pe de o parte, din adâncirea continuă a diviziunii internaționale socialiste a muncii, iar, pe de altă parte, din extinderea cooperării pe multiple planuri între aceste state.

Din momentul în care țările socialiste, pornite ferm pe calea dezvoltării economice multilaterale, au reușit să-și sporească considerabil venitul național, să intre în rândurile producătorilor de tehnică avansată, ele și-au extins investițiile externe și în țările în curs de dezvoltare.

Inițial, fluxurile internaționale de fonduri socialiste au îmbrăcat forma creditelor externe, pentru ca, mai ales în ultimii ani, să se dezvolte și investițiile directe prin construirea în comun pe teritoriul altor state a unor obiective economice.

Noul flux este radical diferit de mișcarea internațională a capitalurilor. Dacă exportul de capital reprezintă o trăsătură esențială a imperialismului, o necesitate obiectivă pentru monopoluri, investițiile externe de fonduri nu joacă un rol fundamental pentru creșterea economică a țărilor socialiste.

Ceea ce investeau țările socialiste nu reprezenta capital, ci fonduri – categorie economică nouă care exprima relații de colaborare. Desigur că și țările socialiste urmăreau obținerea unor beneficii din activitatea lor economică, dar acest lucru se realiza prin respectarea principiilor dreptului internațional, a independenței și suveranității naționale a statelor partenere, a tratatelor și convențiilor liber consimțite. Investițiile externe ale țărilor socialiste înlesneau crearea și dezvoltarea unor ramuri vitale, contribuind la creșterea capacității țărilor în curs de dezvoltare de a prelucra materiile prime, la industrializarea lor. În plus, ele nu urmăreau niciodată obținerea „dreptului de control”.

O trăsătură nouă a fluxurilor financiare internaționale postbelice este și creșterea rolului organizațiilor economice internaționale. Ca atare, alături de fluxuri de origine privată sau statală (publice), apar și dobândesc importanță crescândă cele care au drept sursă organizații din sistemul Națiunilor Unite (grupul Băncii Mondiale, FMI), organizații economic regionale (Piața comună vest-europeană), Organizația țărilor exportatoare de petrol (OPEC) etc. Această trăsătură este încă o dovadă a sporirii importanței multilateralismului în relațiile internaționale și, totodată, a diversificării fluxurilor financiare internaționale.

În fine, în ceea ce privește orientarea fluxurilor financiare internaționale, se constată apariția fluxurilor Sud-Sud, îndeosebi ca urmare a cooperării dintre țările arabe exportatoare de petrol și țările în curs de dezvoltare. Ele reprezintă o încercare de a suplini acele fluxuri din țările capitaliste care preferă țărilor sărace pe cele bogate.

Printre fluxurile financiare internaționale, specifice perioadei postbelice, se numără ajutorul financiar extern pentru dezvoltare. Apariția acestui flux trebuie pusă pe seama unor factori, precum: creșterea influenței țărilor socialiste asupra relațiilor internaționale, implicit asupra acelora dinte țările capitaliste și țările în curs de dezvoltare; sporirea rolului Națiunilor Unite în dezvoltarea principalelor probleme ale contemporaneității; adâncirea continuă a cooperării internaționale.

Cooperarea economică internațională reprezenta cea mai echilibrată formă a schimbului reciproc de activități dintre state. Amploarea deosebită pe care o cunoștea în perioada postbelică se explică printr-o serie de factori, precum:

Dezvoltarea forțelor de producție, a diviziunii mondiale a muncii și a specializării internaționale în producție, în condițiile revoluției tehnico-științifice a determinat o creștere considerabilă a interdependențelor pe plan economic și, ca urmare, o tendință de apropiere a diverșilor producători la scară internațională.

Transformările fundamentale care au avut loc în economia mondială ca urmare a creșterii influenței țărilor socialiste și a afirmării tot mai puternice a tinerelor state independente, creându-se condiții pentru regularizarea climatului internațional, a relațiilor dintre state, pentru instaurarea unor relații bazate pe încredere și respect reciproc.

Creșterea rolului Națiunilor Unite în viața economică și politică internațională, creându-se astfel cadrul instituțional adecvat pentru dezvoltarea cooperării multilaterale.

Raportată la fluxurile economice internaționale „clasice”, cooperarea internațională prezintă o serie de trăsături care o particularizează în cadrul circuitului economic mondial.

Cooperarea și comerțul internațional nu se suprapun. Prin intermediul acțiunilor de cooperare, schimbul reciproc de activități dintre diverși agenți economici nu se mai limitează la sfera comercială, la acte de vânzare-cumpărare, ci se extind asupra unor domenii esențiale ale vieții economice, cum sunt producția materială, cercetarea științifică, pregătirea cadrelor. Altfel spus, cooperarea economică internațională reprezintă un complex de fluxuri.

Spre deosebire de comerțul internațional care a avut, în anumite situații, un caracter discriminatoriu, cooperarea economică internațională, prin natura sa, exclude inechitatea în relațiile dintre state.

Dacă investițiile externe de capital au condus la încălcarea independenței și suveranității naționale a unora dintre statele lumii, cooperarea, dimpotrivă, presupune respectarea tuturor principiilor dreptului internațional.

Cooperarea, prin conținutul său, introduce un element de continuitate în relațiile dintre țări, de stabilitate în relațiile economice internaționale. Se creează, astfel, condiții pentru limitarea influenței negative a factorilor conjuncturali, pentru creșterea importanței factorului conștient.

Bazată pe avantajul reciproc, pe un tratament nediscriminatoriu pentru toți participanții, indiferent de orânduirea socială sau de gradul de dezvoltare economică, cooperarea internațională contribuie la lichidarea decalajelor existente în acea perioadă în lume.

Pe măsură ce se dezvoltă, cooperarea economică internațională nu se substituie fluxurilor deja existente, ci contribuie la dezvoltarea lor.

Este cunoscut pentru toată lumea, faptul că un obstacol important în calea dezvoltării comerțului țărilor în curs de dezvoltare este penuria lor de devize. În multe situații, ele se văd obligate să amâne realizarea unor importante obiective economice, datorită insuficienței mijloacelor de plată a importurilor.

În aceste condiții, formula românească de cooperare industrială prezentată pentru prima dată de România la sesiunea CEE/ONU în 1958, reprezintă un mijloc important de stimulare a comerțului cu tinerele sale independente. Vânzarea pe credit a unor mașini și utilaje și rambursarea contravalorii lor prin produse, de obicei cele fabricate cu ajutorul utilajelor importante, este în măsură să permită țărilor în curs de dezvoltare să sporească volumul total al importurilor de echipament pentru industrie, agricultură și alte sectoare de activitate economică. În cadrul acestei forme de cooperare, exportatorul are asigurată o piață de desfacere, o sursă de materii prime pe termen lung, posibilitatea extinderii relațiilor economice și pe alte planuri. Importatorul, la rândul lui, dobândește de la început dreptul de proprietate asupra noilor obiective, văzându-și astfel respectată suveranitatea națională; el are acces mai rapid la tehnica nouă, la asistența tehnică oferită de furnizor și are posibilitatea prelucrării pe loc a materiilor prime.

Cooperarea economică internațională reprezintă calea sigură pentru rezolvarea unora dintre marile obiective ale comunității internaționale: exploatarea spațiului cosmic, a fundului mărilor și oceanelor, fertilizarea deșeurilor etc. Prin conținutul și efectele sale favorabile, ea joacă un rol de o deosebită importanță în impulsionarea creșterii economice a statelor lumii, în lichidarea subdezvoltării, a marilor decalaje care existau, pe atunci, pe glob.

Cooperarea economică internațională constituie astfel un factor de progres menit să contribuie la instaurarea uneo noi ordini economice mondiale.

În ceea ce privește prețurile mondiale, o analiză a evoluției principalelor piețe internaționale permite să se tragă concluzia că prețurile au o tendință generală de creștere. Această tendință are o bază obiectivă în măsura în care reflectă o creștere a valorii internaționale a mărfurilor. Revoluția tehnico-științifică a creat condiții nu numai pentru un salt important al productivității muncii, ci și pentru intensificarea fără precedent a ritmului de apariție a unor noi produse, tot mai complexe, care înglobează munca vie și materializată de o calificare din ce în ce mai ridicată. Constatarea este valabilă și pentru produsele fabricate „clasice”, rămase în circuitul economic mondial, care includ, de la o perioadă la alta, componente tot mai elaborate și chiar unele complet noi.

În ceea ce privește valoarea materiilor prime, atât a celor agricole, cât și a celor de origine minerală, ea este, de asemenea, în creștere, ca urmare a tendinței generale de cuprindere în circuitul economic a unor terenuri tot mai puțin fertile, a unor zăcăminte mai greu accesibile, în condițiile sporului constant al cererii mondiale.

La toate acestea se adaugă factorii care exercită o presiune inflaționistă asupra prețurilor. În primul rând, trebuie menționată situația de monopol caracteristică multor piețe internaționale, acesta instaurând o ordine proprie în domeniul prețurilor. Prețul de monopol este prin natura sa inflaționist, el trebuind nu numai să permită recuperarea unor cheltuieli de producție în continuă creștere, dar, în principal, să asigure un profit cât mai mare.

Pe fondul largilor posibilități oferite de revoluția tehnico-științifică, monopolurile exercită o presiune crescândă asupra consumatorilor. Printr-un marketing abil, bazat pe publicitate agresivă, nevoile cumpărătorilor sunt exacerbate, consumul fiind împins până la forme iraționale. Apare și se dezvoltă o cerere artificial accelerată, generată de nevoi create artificial și care depășește cu mult puterea de cumpărare reală. Intervine însă și un alt factor, creditul, care în perioada postbelică bate toate recordurile.

Societatea de consum, rezultat al politicii de expansiune a monopolurilor, este de fapt un nou prilej de majorare inflaționistă a prețurilor.

În fine, se mai cuvine menționat și faptul că statele capitaliste dezvoltate au promovat inflația la rangul de politică oficială. Urmărind înfăptuirea creșterii economice, statul recurge la soluția deficitului bugetar pe care îl finanțează fie prin „crearea de monedă”, fie prin devalorizarea monetară, ceea ce înseamnă noi perspective pentru inflație.

Într-un mediu propice inflației prețurilor, cum este cel monopolist-statal, deceniul al optulea a fost marcat de o serie de fenomene ale căror largi și profunde implicații aveau să se facă simțite cu o viteză uluitoare.

Respectând, pe cât posibil, o ordine cronologică, trebuie amintită mai întâi criza monetară, care a început prin suspendarea convertibilității libere a dolarului S.U.A., devalorizările acestuia din 1971 și 1973 și deprecierile sale din anii următori. A urmat introducerea flotării libere a cursurilor de schimb valutar și deprecierea monedelor majorității țărilor capitaliste, care au contribuit la creșterea instabilității monetare.

Explozia prețului petrolului din 1974 și criza energetică ce i-a urmat, s-au aflat la originea unor adevărate „unde de șoc” resimțite, înainte de toate, în domeniul prețurilor. Cvadruplarea prețului la petrol a fost semnalul care a declanșat o adevărată cursă între prețurile diferitelor produse industriale.

Din această succintă enumerare nu pot lipsi procesul de reciclare a petrodolarilor și, mai ales, intensificarea activității speculative a societăților transnaționale. Consecința imediată a fost creșterea spectaculoasă a pieții eurodolarilor. Eurodolarii nu sunt altceva decât dolari depuși în bănci din afara S.U.A., ei servind cu predilecție la acordarea de credite pe termen scurt și la speculații financiar-valutare. Piața eurodolarilor este prin excelență o piață internațională, ratele dobânzii care-i sunt proprii formându-se independent de cele naționale, fiind caracterizată printr-un volum uriaș al tranzacțiilor, marea viteză a operațiunilor și facilitatea obținerii creditelor. Această piață a început să se extindă după anul 1957, după crearea CEE și trecerea țărilor vest-europene la convertibilitate.

Tabel 3: Indicii prețurilor pe piața mondială

Sursa: UNCTAD, „Interdependence of Problems of Trade, Development Finance and the International Monetary System”, Geneva, 1982, Doc. TD/B/914, p. 25..

Datele cuprinse în tabelul nr. 3 permit o serie de constatări semnificative pentru caracterizarea evoluției prețurilor pe piața mondială postbelică.

Pe termen lung, într-un interval de treizeci de ani, prețurile au crescut, atât la produsele primare, cât și la cele manufacturate, mai pronunțat însă la acestea din urmă.

Pe termen scurt, evoluția celor două categorii de prețuri este diferită. În timp ce la produsele primare se constată oscilații dese de prețuri, acestea fiind influențate în mod particular de modificările conjuncturale, în cazul prețurilor produselor manufacturate, aceste modificări nu au avut nici un fel de influență, creșterea lor fiind, cu mici excepții, continuă.

Pe ansamblul perioadei analizate, anii ’50 și ’60 conțin mult mai multe situații de cădere a prețurilor produselor primare (13 față de numai 3 în anii ’70). În consecință, intervalul 1971-1980 a fost cel mai favorabil creșterii acestor prețuri.

Pentru piețele majorității produselor agroalimentare și a unor materii prime de origine minerală, cel mai răspândit mecanism de formare a prețurilor pe piața mondială este cel caracteristic burselor internaționale de mărfuri. Cele mai importante dintre ele se găsesc în S.U.A. (Chicago – cereale, carne; New York – cafea, zahăr), în Anglia (London Metal Exchange) și la Paris. Bursele fiind piețe libere, prețurile se fixează prin licitații, reflectând jocul liber al cererii și ofertei. Nivelul prețului la bursa internațională reprezintă sinteza cererii și ofertei pentru o anumită marfă de pe principalele piețe naționale, fiind reprezentativ pentru situația globală.

Un alt mecanism de prețuri este cel specific acordurilor internaționale pe produse primare, participanții, producători și consumatori, căzând de acord asupra cotelor de producție și prețului de vânzare. Se fixează două limite în cadrul cărora prețurile pot oscila liber, în cazul depășirii acestor limite intervenindu-se fie asupra ofertei prin contingentarea exporturilor, fie asupra cererii prin stocuri internaționale regulatoare. Mai trebuie menționat că unele acorduri se ghidează în fixarea prețului indicativ după cursurile înregistrate la bursele internaționale de mărfuri.

Pentru o bună parte a materiilor prime de origine minerală, prețurile sunt fixate de către societățile transnaționale, care, prin filialele lor, controlează extracția. Ca urmare, pe piețele respective se practică metoda prețului conducător, preț stabilit de firme care dominau piața și în funcție de care se orientau și ceilalți producători. Același mecanism caracterizează, totodată, majoritatea piețelor produselor manufacturate. Sunt însă și unele situații în care, pe unele din aceste piețe, concurența se manifestă din plin, lăsând liber jocul cererii și ofertei. Pentru astfel de cazuri, mecanismul cel mai caracteristic este formarea prețurilor prin licitații internaționale (importul de produse complexe – fabrici la cheie, linii tehnologice, elemente de infrastructură).

Segmentele pieții mondiale, cu toate particularitățile pe care le prezintă, se află într-o strânsă interdependență, de cele mai multe ori o anumită piață având efect de antrenare asupra altor piețe. Înviorarea activității pe piața mondială a automobilelor, de pildă, influențează pozitiv evoluția cererii pe piețe cum sunt cele ale cauciucului natural, oțelului, aluminiului, maselor plastice. Tot așa, piața internațională a petrolului are influență asupra pieții automobilelor.

Interdependențele nu se rezumă la segmentele pieții mondiale a mărfurilor, ci includ și piețele financiare internaționale, precum și pe cele valutare, fluxurile comerciale internaționale fiind puternic stimulate sau frânate de evoluțiile acestor piețe și invers.

Conceptul românesc privind edificarea noii ordini economice internaționale a fost temeinic așezat la baza politicii externe a României și a activății susținute desfășurate pe plan internațional de președintele României din acea perioadă, Nicolae Ceaușescu, constituind un obiectiv strategic permanent al participării active a țării noastre la viața internațională.

Pornind de la faptul că eforturile țărilor în curs de dezvoltare, ale comunității internaționale, deceniile dezvoltării, nu au marcat progrese pe calea reducerii decalajelor și lichidării subdezvoltării, țara noastră s-a angajat cu fermitate în sprijinirea procesului de edificare a noii ordini economice internaționale.

Pronunțându-se în mod constant pentru așezarea relațiilor internaționale pe noi principii, România a înscris în documente de importanță majoră, angajamentul de a se respecta principiile dreptului internațional, echității și justiției.

România a sprijinit activ adoptarea Declarației și Programului de acțiune privind instaurarea noii ordini economice internaționale și a contribuit la elaborarea și adoptarea Cartei drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor, în septembrie 1975, la a VII-a sesiune extraordinară a Adunării Generale a ONU prezentând documentul „Poziția României cu privire la instaurarea unei noi ordini economice internaționale”, difuzat ca Declarație a Adunării Generale. În noiembrie 1975, la sesiunea ordinară a Adunării Generale a ONU, țara noastră a difuzat documentul „Poziția României cu privire la îmbunătățirea și democratizarea activității ONU, la întărirea rolului său în realizarea colaborării între toate statele, fără deosebire de orânduire socială, unei lumi mai bune și mai drepte, a unei păci trainice”, iar la sesiunile speciale ale Adunării Generale a ONU consacrate dezarmării, a prezentat documente de substanță privind necesitatea dezarmării, documente în care se realizează o legătură dialectică între dezarmare și dezvoltare.

Documentul referitor la noua ordine economică internațională, prezentat în 1975, menționa necesitatea „unui program special care ar trebui să prevadă acțiuni privind multiplele aspecte ale dezvoltării economice și sociale”, promovarea unor forme superioare de cooperare economică, tehnică și științifică, menite să contribuie la crearea unei baze alimentare și industriale a țărilor în curs de dezvoltare, la o mai bună folosire a resurselor lor naturale, formarea unui fond pentru dezvoltare al ONU, îmbunătățiri în cadrul ONU, idei asimilate de comunitatea internațională, care și-au găsit locul sub diferite forme, în multe documente adoptate pe plan internațional.

În mesajul adresat de Nicolae Ceaușescu celei de-a V-a Conferințe a Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (Manila, 1979) au fost formulate importante propuneri privind elaborarea unui program de lungă durată, până în anul 2000, cu o primă etapă până în 1990, care să cuprindă măsuri de dezvoltare mai intensă a economiei țărilor în curs de dezvoltare și programe speciale pentru dezvoltarea agriculturii, industriei alimentare și textile, a altor ramuri pentru care țările respective dispuneau de materii prime, pentru dezvoltarea căilor de comunicații, în special a căilor ferate și a transporturilor pe apele interioare, pentru dezvoltarea învățământului și pregătirea de cadre în toate domeniile de activitate, corespunzător cerințelor progresului multilateral al acestor țări.

România a participat activ, de asemenea, la importante reuniuni internaționale și a găzduit asemenea reuniuni la care au fost dezbătute diverse aspecte ale instaurării noii ordini economice internaționale.

La sugestia României și a unor țări membre ale „Grupului celor 77”, a avut loc sesiunea specială a Adunării Generale a ONU, din 1980, consacrată examinării felului în care sunt traduse în viață cerințele edificării noii ordini economice internaționale, proclamării celui de-al treilea deceniu al dezvoltării și adoptării strategiei internaționale a dezvoltării pentru deceniul în exercițiu.

Numeroase idei și propuneri au fost, de asemenea, prezentate cu prilejul participării la sesiunile Adunările Generale a ONU și la alte reuniuni internaționale de amploare din acea vreme, cum sunt conferințele generale ale UNCTAD, ONUDI, FAO, etc. sau reuniunile „Grupului celor 77” și ale mișcării nealiniaților.

Astfel, la sesiunile a VI-a și a VII-a ale UNCTAD (Belgrad, 1983 și Geneva, 1987), ca și la sesiunile Adunării Generale a ONU ce au urmat, România s-a pronunțat pentru adoptarea unor măsuri ferme în vederea depășirii crizei economice mondiale și instaurării noii ordini economice internaționale, dintre care amintim: eliminarea barierelor protecționiste și discriminărilor comerciale; asigurarea unor raporturi corespunzătoare între prețurile materiilor prime și produselor industriale; convenirea unor programe de sprijinire a țărilor în curs de dezvoltare în domeniile agriculturii, industriei, transporturilor; sporirea substanțială a fondurilor alocate pentru sprijinirea țărilor respective; reducerea și stabilizarea dobânzilor la niveluri rezonabile; soluționarea problemei datoriei externe a țărilor respective și asigurarea accesului acestor țări, în condiții preferențiale la creditele internaționale; reorganizarea sistemului monetar internațional; accesul larg și neîngrădit al țărilor în curs de dezvoltare la inovațiile științei și tehnologiei moderne; combaterea practicii nocive a racolării de cadre din țările în curs de dezvoltare; trecerea hotărâtă și reducerea cheltuielilor militare, al căror nivel constituie unul din principalii factori de agravare a situației economice mondiale.

Pentru examinarea și soluționarea problemelor economiei mondiale, România a propus întărirea mecanismului de negocieri din cadrul UNCTAD, prin continuarea dialogului și între sesiunile acesteia, în forme adecvate, avându-se în vedere, de exemplu, reuniuni organizate cel puțin o dată la doi ani, la nivel ministerial, pentru a permite analizarea sistematică a problemelor economice mondiale și definirea unor înțelegeri privind acțiunile de întreprins în continuare.

România aprecia pe atunci că nu confruntarea, ci negocierile constituie singura cale viabilă de soluționare a problemelor economice fundamentale ale lumii.

CRIZA ȘI DEPRESIUNEA ECONOMICĂ ȘI

INFLUENȚA ACESTEIA ASUPRA ECONOMIEI ROMÂNEȘTI

Dialectica raportului dintre criza economică mondială și manifestarea ei în țările dezvoltate constituie unul dintre cele mai complexe aspecte ale economiei.

Modificarea survenită în ultimii ani în raportul centrului industrial-financiar cu economia mondială este grăitoare: de pe poziția de condiționare a evoluției de ansamblu a economiei mondiale, țările dezvoltate au trecut la cea de intercondiționare.

Însăși noțiunea de intercondiționare comportă, în ceea ce privește raportul în care se situează țările cu economia mondială, o nuanță aparte față de oricare alt grup economic. Ca și legea numerelor mari din matematică, de care nu se poate face abstracție și nici nu poate fi negată, când judecăm economia mondială nu putem omite mărimile reale, faptul că țările dezvoltate contribuie în proporție de 64% la formarea produsului mondial brut și în aceeași proporție la comerțul mondial.

În consecință, chestiunea crizelor globale structurale ca și problemele strategiei internaționale pentru dezvoltare nu pot fi separate de modul în care ele sunt percepute, reflectate în țările dezvoltate și de reacția lor la acestea. Premisa de la care pornim o reprezintă faptul de netăgăduit că persistența crizei economice mondiale este un rezultat al faptului că sistemul unic economic mondial este lipsit de mecanisme de reglementare adaptate cerințelor de dezvoltare armonioasă a unei imense varietăți de entități naționale și înaltului grad de interdependențe care îl caracterizează în prezent.

Una dintre problemele cele mai sensibile ale economiei mondiale contemporane constă în antinomia dintre adâncirea și diversificarea interdependențelor dintre complexele economice naționale, pe de o parte, și caracterul fragil al acestor interdependențe, pe de altă parte, cauzat de creșterea orgoliului național în politica economică a statelor dezvoltate. Evoluția interdependențelor în interiorul acestui grup este efectul unei supralicitări a factorilor comerț și investiții externe de capital pe baze concurențiale, în locul factorului de specializare, subordonat cooperării.

Judecând dintr-o asemenea perspectivă, se poate aprecia că rolul comerțului exterior, ca mobil al interdependențelor, în restabilirea echilibrului mondial depinde de raportul în care se situează dinamica diferitelor piețe naționale față de dinamica de ansamblu a pieței mondiale, de condițiile în care raportul național-internațional din politica economică a statelor face mai mult sau mai puțin loc consensualizării bazate pe interdependențe ale direcțiilor de evoluție a economiilor naționale.

Dezvoltarea economică a țărilor occidentale a lărgit și, la rândul ei, a fost stimulată de piața internațională. Caracteristica creșterii economice din aceste state în perioada analizată a constiuit-o dezvoltarea producției manufacturiere în strânsă legătură cu evoluția schimburilor lor externe.

Funcția dinamică a comerțului exterior este pusă în evidență în decursul acestei perioade, inclusiv în România, indicele volumului exportului depășind, în mod constant, pe cel al producției industriale.

Factorii politici și economici au contribuit deopotrivă la stabilirea unei corelații strânse între creșterea economică și comerțul exterior. În primul rând, refacerea, cu sprijinul marilor puteri internaționale, a economiilor încercate s-a bazat într-o proporție decisivă pe comerț și fluxuri de capital, ceea ce a determinat o perioadă de liberalizare progresivă a schimburilor comerciale în cadrul acestui grup de țări și o diminuare a taxelor vamale. În al doilea rând, devalorizarea majorității monedelor a făcut atractiv exportul, iar menținerea țărilor în curs de dezvoltare în zonele de influență ale fostelor metropole a creat o stare de depresiune importantă a prețurilor unui număr mare de materii prime. Aceste elemente au favorizat o expansiune rapidă a volumului fizic al schimburilor comerciale, solicitate de toate economiile occidentale înscrise pe linia reconstrucției. În acest proces, marile puteri economice au susținut ele însele, o politică de impulsionare a exporturilor relativ ieftine, reflectare a dezvoltării unor capacități de producție în exces față de dimensiunea pieței interne, survenită practic în condițiile absenței unei concurențe care să-i fie real opusă.

Premisa materială care a permis țărilor dezvoltate să beneficieze în creșterea lor economică de avantajul dezvoltării schimburilor comerciale a constat în faptul că economiile vest-europene au egalat nivelul producției înainte de criza economică mondială, pe care au reușit să o dubleze ulterior. Între aceste două momente au avut loc modificări structurale importante, concretizate în reducerea populației ocupate în agricultură, creșterea rapidă a producției industriale, avântul serviciilor și proliferarea activităților economice publice.

Într-o etapă de creștere economică întreținută de o dublă cerere, internă și externă, economiile occidentale s-au găsit în situația avantajată de a-și promova schimburile comerciale în condiții relativ libere de restricții, modelând interdependențele internaționale, dar și interregionale, cel puțin în privința raporturilor cu țările în curs de dezvoltare, în propriul lor interes. Inițiatorii unei asemenea politici aveau nevoie de liberalism în comerț pentru realizarea obiectivului, iar când piața vest-europeană a devenit beneficiarul evident al acestui liberalism, acesta a fost înlocuit de un pragmatism crud.

Procesul aproape neîntrerupt al creșterii economice din țările dezvoltate, reflectat de majorarea reală a produsului intern brut într-un ritm mediu anual de 4,1%, respectiv 5,1%, este datorat conjugării funcției dinamice a comerțului exterior cu exploatarea limitelor superioare ale consumului intern. În acest ultim scop creditul de consum a fost facilitat și sistemul bancar extins. Pentru a întreține creșterea producției manufacturiere la rate ridicate de profit, prin valorificarea în termen scurt a producției de masă, economiile capitaliste au înaintat pe calea integrării piețelor interne și externe, aflate ele însele în expansiune. Aceasta s-a realizat pe calea expansiunii tradiționale a activităților de investiții, producție și comercializare și prin integrare economică și comercială propriu-zisă prin operarea pe Piața Comună.

Ulterior are loc procesul de implantare masivă în Europa a firmelor americane care găsesc aici o piață în plin proces de creștere și își însușesc importante segmente de piață, prevenind concurența întreprinderilor vest-europene. Multinaționalizarea cunoaște două faze, cea a strategiei comerciale, în care filiala-releu reproduce orizontal și la o scară redusă modelul firmei-mamă, urmată de cea a strategiei productive, caracterizată de integrarea verticală a producției și comercializării (filiala-atelier). Din punctul de vedere al sferei de acțiune, activitatea este legată în prima etapă de spațiul național al implantării filialei, în timp ce în cea de-a doua fază fiecare filială este astfel specializată, în cadrul unui ansamblu, încât activitatea ei să acopere un spațiu mai larg decât teritoriul național în care ea este implantată.

Fenomenul a avut implicații multiple, dintre care, în timp, unele s-au dovedit contrare chiar țărilor de origine.

Multinaționalizarea este, la origine, o strategie expansionistă nord-americană, apărută pe fondul supradimensionării producției americane în raport cu cererea de pe această piață și care a beneficiat de avantajele enorme ale excedentului de capital din S.U.A. și centrării sistemului monetar internațional pe dolar ca activ de rezervă internațională. Contrar așteptărilor, ea a fost stimulată de ridicarea zidului vamal în jurul țărilor care au aderat la Comunitatea economică europeană. Aceste întreprinderi au generat, însă, un flux de comerț dinamic, producția lor majorându-se de două ori mai repede decât produsul mondial brut, iar exporturile lor cu 40% mai mult decât comerțul mondial. După unele calcule, schimburile intra-societăți transnaționale echivalează cu 50% din comerțul total al țărilor dezvoltate.

Însemnătatea procesului de multinaționalizare pentru economia americană a fost contestată, strategia întreprinderilor transnaționale, mai ales în condiții de creștere a cursului dolarului, fiind de a exporta în primul rând în S.U.A. Concurentul cel mai temut al capitalului american a devenit, astfel, xenocapitalul american.

Posibilitatea creșterii economice bazată pe consum a dăinuit atâta timp cât economica occidentală, în ansamblul său, a beneficiat de conjugarea a trei factori: șomaj scăzut, rate mici ale inflației și creșterea productivității muncii. Acești factori au generat o cerere reală în creștere, ai cărei parametri au convers spre egalizare în condițiile majorării masei salariale reale și stabilității cursurilor de schimb.

Recuperarea rapidă a decalajelor dintre țările capitaliste de dezvoltare și devansarea cererii interne de către oferta națională și din import, cauzată de creșterea dinamică a cererii de servicii, au pus economiilor acestor state problema acaparării unor cote noi de piață, obiectivul comerțului devenind, vădit, întreaga piață mondială. Pe parcursul întregii perioade, ritmul mediu anual de creștere al exporturilor țărilor dezvoltate a fost superior celui al comerțului mondial, acesta din urmă fiind, practic, determinat de ponderea majoritară, în schimburile internaționale, a țărilor occidentale.

În plan geografic se disting, în strategia expansivă occidentală de dobândire a piețelor, două etape. Prima, în care țările dezvoltate își majorează cota de piață în principal prin schimburi reciproce, cea de-a doua, începută cu momentul „primului șoc”, în care creșterea exporturilor este susținută mai ales de schimburile cu țările terțe. Importanța relativă a țărilor în curs de dezvoltare pentru țările dezvoltate se diminuează treptat în cursul primei etape, pentru ca ulterior să se majoreze, odată cu necesitatea compensării facturii în creștere.

La această expansiune comercială a țărilor dezvoltate au contribuit într-o măsură importantă un complex de factori politici. În primul rând, în comerțul dintre țările dezvoltate au afirmat rolul dinamic al integrării din Piața comună vest-europeană, volumul schimburilor intraregionale depășind pragul de 50% din totalul comerțului exterior al țărilor membre. Aceasta este, totodată, perioada în care, sistematic, economia centrată pe export câștigă poziții importante pe piețe celorlalte țări dezvoltate. În al doilea rând, comerțul cu țările în curs de dezvoltare a devenit forma eficace de substituire a „colonialismului” politic cu „neocolonialismul” economic, raporturile economice Nord-Sud rămânănd strict unele de dependență unilaterală, a țărilor în curs de dezvoltare față de cele dezvoltate. În sfârșit, dinamica schimburilor cu țările nedezvoltate reflectă, pe de o parte progresele în procesul destinderii, iar pe de altă parte dezvoltarea extensivă a economiilor acestor state, care a reclamat importuri diversificate structural și, în general, ale acelor mărfuri și tehnologii care nu puteau fi satisfăcute exclusiv pe calea schimburilor dintre ele. Alături de acești factori politici, un altul, de această dată de natură financiară, a contribuit din plin la susținerea exporturilor țărilor capitaliste în toată lumea: creditul bancar, comercial și apariția și dezvoltarea xenopiețelor generând o hipertrofie a sistemului bancar internațional.

Asupra etapei de boom, se poate spune că „trăsătura cea mai evidentă a procesului de dezvoltare din economia capitalistă a fost integrarea rapidă a piețelor naționale”. Pe cât ar părea de liniar, procesul a fost totuși întrerupt de unele crize, de mai mică amploare și nedifuzate uniform și în același timp în întreaga economie, manifestarea lor ținând de mecanismele intrinseci ale sistemului. Incongruența sa cu noile raporturi de forțe în dezvoltare din economia mondială s-a manifestat cu violență de îndată ce acumulările și, mai ales, deprecierile din sistemul relațiilor internaționale s-au suprapus peste asimetriile din mecanismele occidentale de integrare a piețelor. Structura, altădată flexibilă a economiei, s-a dovedit confruntată cu noile condiții, calcificată și rigidă, iar procesul dificil și imposibil de inversat, rigiditatea sistemului decurgând din numeroase cauze diferite și contradictorii. Disjuncțiile apărute reflectă atitudinile divergente față de circulația internațională a mărfurilor și capitalului, promovate de cei trei poli ai economiei occidentale: din exportator net, S.U.A. a devenit importator de mărfuri și capital, Piața comună s-a afirmat ca primă putere comercială a lumii, iar Orientul s-a repliat asupra investițiilor cu prioritate în economia națională, supunând unui control sever importul de mărfuri sau capital.

După o lungă perioadă de prosperitate, economia modernă s-a cufundat într-o adâncă criză, caracterizată de scăderea pronunțată și repetată a activității productive, coexistența la un nivel înalt a inflației și șomajului, deficite record ale bugetelor și balanțelor de plăți, reducerea comerțului exterior, fluctuații de amploare istorică ale dobânzii și cursurilor de schimb.

Caracterul profund și multiplu al crizei economice mondiale a suscitat și continuă sî trezească un interes justificat în toate cercurile cercetării economice, problema crizei fiind circumscrisă unei duble arii de preocupări: pe plan ideologic ea constituie o parte integrantă a procesului revelator mondial, deoarece tocmai în această perioadă se accentuează continuu, odată cu creșterea forțelor de producție, un sistem atotcuprinzător de interdependențe la scară mondială, iar gradul de conștientizare a proceselor istorice sporește; pe plan economic, criza economiei este o componentă a crizei economice mondiale aflându-se într-un raport direct de cauzalitate cu aceasta, astfel încât depistarea căilor de depășire a recentei situații din economia mondială nu poate face abstracție de fenomenele intrinsece economiei moderne și nici influențele pe care aceasta le exercită asupra complexului relațiilor internaționale.

Recentele manifestări ale crizei din economia actuală au un caracter atotcuprinzător, asociat caracteristicilor sistemului. Într-o asemenea perspectivă este impropriu să se emită judecăți categorice, definitive, fără a examina cu atenție aspectele propriu-zis economice ale crizei în asociere cu criza politicilor economice și chiar cu criza teoriei economice. Cât de mult mecanismele pieței și în ce măsură opțiunile de politică economică ale statelor dezvoltate concură la explicarea acuității recentelor fenomene ale crizei rămâne o problemă pe care știința economică o studiază îndelung, mai ales dacă avem în vedere controversele economiei politice contemporane și diversitatea școlilor de gândire economică care își pun amprenta asupra deciziilor de politică economică.

În mod cert economia modernă a resimțit direct șocul în momentul crucial, când produsul intern brut agregat al țărilor membre Comunității europene a scăzut cu 0,2%, după primul șoc al majorării produselor primare și s-a contractat la 1,2% după cel de-al doilea. Ulterior, valorile ritmului anual al creșterii au fost însă atât de scăzute față de etapele anterioare, în condițiile în care efectele de majorare a prețurilor fuseseră resorbite, încât acestea nu mai pot furniza o explicație plauzibilă pentru criză. Dealtfel, capacitatea de resorbire a majorărilor succesive ale prețului rezultă din menținerea importurilor la un volum de peste 20 milioane unități/zi în toată perioada analizată.

În decursul perioadei, economia occidentală a cunoscut, pe fondul crizei de durată, două recesiuni: prima, când ritmul produsului intern brut a scăzut mai întâi la 0,7% după o creștere de 6,1% și apoi a devenit negativ (-0,2%), iar cea de-a doua când creșterea produsului intern brut s-a contractat la 1,2%, respectiv 1,5%, pentru ca ulterior să înregistreze o nouă scădere absolută (-0,5%). Firește, nu toate țările s-au înscris pe o curbă omogenă.

Frecvența cu care s-au succedat în această perioadă oscilațiile ciclice din evoluția economiei moderne relevă o caracteristică nouă în cadrul tendinței de durată a crizei generale, respectiv accentuarea evoluției sale ciclice și, în cadrul acesteia, în special amplificarea ponderii fazelor descendente. Din acest punct de vedere, situația recentă se încadrează într-o tendință generală: în fazele clasice ale stadiilor parcurse are loc o atenuare a mecanismului dezvoltării ciclice a producției, în timp ce în fazele de tranziție are loc creșterea amplitudinii oscilațiilor ciclice.

În ceea ce privește asocierea duratei cu intensitatea crizei, recenta etapă pe care o străbate economia occidentală atestă, de asemenea, o nouă caracteristică ce subliniază gravitatea fenomenului: dacă în perioadele precedente durata unei crize era de obicei invers proporțională cu intensitatea acesteia, recenta criză, pe lângă durata record, a prezentat o profunzime fără precedent. Explicația fenomenului rezidă în apariția unor mutații, cu rol de alternare, în funcțiile componentelor creșterii economice.

În evoluția nefavorabilă a economiilor occidentale un rol central revine scăderii relative a importanței consumului particular, a cărui pondere s-a diminuat în produsul intern brut paralel cu creșterea consumului colectiv al administațiilor publice, inclusiv militar, în esență neproductiv. Cauzele temperării consumului particular ne conduc spre cercul vicios, creșterea paralelă a inflației și șomajului antrenând politici de control unilateral al inflației prin plafonarea masei monetare și salariului real. Politicile monetare restrictive au scumpit creditul și au făcut nerentabile investițiile aflate și așa sub presiunea lipsei de cerere, iar reculul investițiilor a sporit numărul și durata șomajului, care, la rândul lui a diminuat și mai mult cererea internă. În consecință, sub influența factorilor interni cu acțiune depresivă, atenția tuturor economiilor occidentale s-a îndreptat spre export, ca armă a supraviețuirii, spre același obiectiv convergând și generalizarea deficitelor balanțelor de plăți curente.

Un întreg arsenal de măsuri economice, comerciale și financiare a fost supralicitat pentru a atenua efectele negative ale crizei pe plan intern român, caracterul acestora fiind adeseori contradictoriu, iar rezultatele, de cele mai multe ori, adverse. În contrast cu declarațiile reuniunilor anuale la nivel înalt ale principalelor state occidentale, politica „sărăcirii vecinului” a devenit cuvântul de ordine al fiecărui cabinet, indiferent de succesiunile politice. O primă direcție spre care Occidentul s-a îndreptat, cu acest scop, a fost folosirea sistemului bancar internațional în scopul creării, în mod artificial, a unei cereri externe solvabile pentru export, resursele acestuia fiind alimentate de fluxul petrodolarilor. Turul de „passe-passe” care părea să satisfacă pe toată lumea, a avut un efect de bumerang, deoarece tocmai el a agravat situația plăților internaționale, recuperarea aparentă a echilibrului extern al țărilor dezvoltate dovedindu-se iluzorie. Din calculele responsabililor economiilor occidentale și chiar ale cabinetelor diplomatice, se omisese posibilitatea ca și țările bogate să devină „ostatici” ale țărilor sărace.

Concentrându-și eforturile pentru a-și majora exporturile, țările dezvoltate s-au văzut confruntate cu creșteri neașteptate ale inflației, pentru ele compensarea prețurilor nefiind decât o problemă de excedent al exporturilor, ceea ce într-o economie de piață, nu se obține decât modificând repartizarea veniturilor și suscitând, a fortiori, presiuni inflaționiste.

Simultan, șomajul a explodat în mai toate economiile capitaliste, însoțind, pentru prima dată, creșterea inflației. În numeroase țări s-a ajuns la rate ale șomajului de peste 10%, inclusiv în România, nivel foarte apropiat de limita considerată critică de toate guvernele occidentale. Ca și criza, șomajul a depășit limitele structuralului, generalizându-se în toate ramurile activității economice. Explicația creșterii masive a numărului șomerilor, cauzată de declinul activității economice în toate ramurile și reducerea gradului de utilizare a capacităților de producție la 63-70% ne apropie de fenomenul convergenței structurilor economice, în principal în industrie. Repercusiunile acestuia nu ar fi fost, probabil, atât de grave dacă procesul nu ar fi fost însoțit de divergențe profunde pe planul evoluției productivității muncii, care se răsfrâng asupra costurilor, salariior și cursurilor de schimb.

În continuare, ne focusăm asupra problemei ajustărilor structurale din economia modernă, care suscită interes major pentru dimensionarea influenței pe care acestea le pot determina în ansamblul economiei mondiale. Purtând discuția din punctul de vedere al costurilor și profitului, unii economiști occidentali văd economia modernă ca devenind, pe termen lung, o economie predominant de servicii, pe când unele ramuri industriale tradiționale ar fi treptat cedate țărilor mai puțin dezvoltate a căror producție devine tot mai competitivă. Desigur că acest lucru este greu de acceptat, atâta timp cât economiile naționale se vor mai situa în raporturi deschise de conflict, puternic impregnate de determinante politice, fiind deci puțin posibil ca o entitate națională să dezvolte doar acele sectoare pentru care dispune de avantaje de competitivitate.

Mult mai aproape de adevăr, de ceea ce efectiv se petrece în economia modernă, este contradicția deschisă între susținătorii politicii de modificare structurală a producției în ritm rapid și cei care susțin încetinirea acestui proces. Pe când cei care fac parte din primul grup văd în modificarea structurală o premisă a îmbunătățirii poziției concurențiale, ceilalți consideră, pe de o parte, că printr-o asemenea modificare se primejduiește existența unor întregi ramuri ale economiei, iar pe de altă parte, protecționismul față de concurența externă ar crea posibilități sporite în domeniul inovării tehnologice. În ambele cazuri, din punct de vedere strategic se degajă tendința de bază de sporire a aportului cercetării și dezvoltării în procesul creșterii economice.

Deși diferă în intensitate, de la țară la țară, formele prin care se aplică politicile industriale de restructurare implică o creștere a rolului statului în economie prin subvenționarea directă a activității de cercetare-dezvoltare, aplicarea de facilități fiscale a întreprinderilor angajate în programe de modernizare și restructurare a producției, încurajarea formării de carteluri în domeniul cercetării-dezvoltării și relaxarea legislației antitrust în domeniul producției și exportului. Obiectivul pe termen lung al unor asemenea acțiuni, cel puțin declarat, este de a îmbunătăți condițiile unei competitivități selective a economiei care să se degajeze de activitățile stagnante sau implicând o intensitate ridicată a folosirii forței de muncă și să axeze economia pe activitățile tehnologice ale viitorului. Astfel, prioritățile politicii industriale includ: aviația civilă și tehnologia spațială, calculatoarele, electronica și semiconductorii, energia nucleară și tehnologiile alternative de producere a energiei, mașinile unelte, comunicațiile, robotica și inteligența artificială, biotehnologia.

Realizarea obiectivelor de politică industrială este urmărită de stat prin folosirea unui complex de pârghii care îi stau la dispoziție și a căror administrare se face prin raportarea permanentă la reacția pieței, politica industrială fiind frecvent condusă de principiul corectării pieței, dacă aceasta din urmă nu reacționează favorabil la direcțiile indicative ale autorităților guvernamentale.

Scopul declarat al politicii industriale, care are drept obiectiv să îmbunătățească productivitatea și competitivitatea pe termen lung a ramurilor industriei, prin luarea în considerare a obiectivelor naționale de dezvoltare și a concurenței internaționale, nu trebuie confundat cu politica macroeconomică axată în esență pe problemele inflației și șomajului. Niciunul din statele dezvoltate nu este dispus să renunțe la unele sectoare industriale, chiar dacă ele s-au dovedit a fi vulnerabile în recenta criză structurală. În asemenea ramuri restructurarea are conținutul unei raționalizări și modernizări, vizând chiar o întărire a poziției competitive pe plan mondial.

Iată, deci, că politica occidentală de restructurare constituie o îmbinare a promovării industriilor viitorului cu conservarea unor structuri perimate, raportul între acestea fiind departe de optim. Fie că accentul cade mai mult sau mai puțin pe una sau alta din liniile generale ale ajustării structurii industriale, pe plan extaern, în raporturile lor cu terții, economiile occidentale acționează contrar sensului interdependențelor firești din economia mondială, opunând acestora un arsenal întreg de măsuri protecționiste a căror consecință pe termen lung nu este doar de împiedicare a comerțului, ci mult mai gravă, prin efectul de amânare pe care îl cauzează în realizarea echilibrului necesar de dezvoltare industrială a lumii.

Într-o lume în care interdependențele sunt în creștere asistăm, de fapt, la o tendință a guvernelor occidentale de a compensa limitarea autonomiei în domeniul comerțului exterior, derivată din angajamente multilaterale, prin adoptarea de măsuri unilaterale, improprii negocierii internaționale. La originea vălului protecționist stau, fără îndoială, cauze asociate crizei mondiale, dar și o serie de factori proprii mecanismului economic.

O observație care se impune în legătură cu angajamentele așa-numite de „ordonare a pieței” sau de „comerț liber organizat”, este că ele nu trebuie confundate cu instaurarea ordinii în sistemul comerțului internațional, ele reprezentând în mod evident înțelegeri inegale, obținute prin mijloace de amenințare explicită sau implicită, exprimând cea mai profundă dezordine în sistemul de comerț internațional și o abandonare a sistemului bazat pe egalitatea în drepturi și obligații în favoarea unuia bazat pe drepturi și obligații. Acest fapt este pe deplin evidențiat de convenirea autolimitărilor la export mai întâi între principalele țări dezvoltate, și care ulterior sunt impuse și celorlalte state după principiul „fait accompli”.

Protecționismul nu este în exclusivitate o consecință a fenomenelor din comerțul exterior occidental. El reprezintă refugiul la îndemână în criza politicilor economice. Pe fondul accentuării manifestărilor de criză economică, divergențele interoccidentale în domeniul politicilor economice s-au adâncit. Esența acestor controverse decurge din punctele de vedere radical deosebite în privința obiectivului prioritar al politicii economice: lupta contra inflației și acceptarea costurilor sociale ale acesteia sau combaterea șomajului prin stimularea activității economice. Din acest punct de vedere ultimii ani pot fi considerați de excepție, până în acest prag tumultuos niciodată neaducându-se în mod conștient politici de ridicare a dobânzilor la niveluri atât de ridicate. Un fenomen nou pare să fie reprezentat de abandonarea, cel puțin temporară, a preocupărilor de echilibrare a bugetelor naționale. Finanțarea, numai parțială, a deficitelor bugetare este atât o reflectare, cât și un răspuns la condițiile depresive din economia occidentală. Efectul direct al acestor deficite a fost resimțit în volumul scăzut al lucrărilor publice finanțate de stat, reducerea unor programe sociale și neangajarea statului în susținerea viabilității unor firme cu rol major în economia națională.

Politica monetară, caracterizată prin controlul strict al creșterii masei monetare și creditului, care stă la baza dobânzilor înalte, a avut efecte profund defavorabile asupra posibilităților de relansare economică. Scumpirea creditului a provocat mari dificultăți sectoarelor economice tradițional dependente de credite, cum sunt piețele imobiliare, industria automobilelor și întreprinderile mici și mijlocii. Pe de altă parte, însă, libertatea excesivă lăsată instituțiilor financiare pentru remunerarea depunerilor și punerea la punct a unor noi formule de plasament financiar, cu înalt randament, au avut ca efect creșterea ofertei de credit, adică exact contrar celui vizat de politica economică, dar care n-a putut fi valorificată de investitorii interni din cauza nivelului prohibitiv al dobânzii, ceea ce a echivalat cu transferarea în străinătate a unei proporții importante din costul politicilor restrictive și al dobânzilor înalte.

Confruntate cu dificultăți de plată, lipsă de comenzi și o concurență acerbă, tot mai multe firme românești și-au intensificat preocupările de găsire a unor parteneri pentru formarea de asociații, în acest sens exercitându-se presiuni în creștere pentru relaxarea legislațiilor servere antitrust. Urmând exemplul Renault sau Oracle România, o serie de firme românești au determinat indirect abandonarea politicilor naționale în domeniu în favoarea unor integrări depline a industriei comunitare. Efectul unor asemenea regrupări este similar celui antrenat de barierele comerciale, respectiv un declin al competitivității asociat cu supraviețuirea nelimitată a întreprinderilor ineficiente.

Inconsistența politicii economice este și reflectarea crizei și teoriei economice. Controversele purtate până în cabinetele miniștrilor economiei, au fost completate cu cele dintre monetariști și noii adepți ai economiei ofertei. Ceea ce pare să caracterizeze politica economică în etapa post-criză este lipsa concordanței între principalele țări dezvoltate și aplicarea unor măsuri netestate în perioade precedente, ale căror efecte probabile sunt necunoscute.

Asocierea politicilor economice restrictive cu o politică comercială obstructivă, caracterizată de protecționism la import și agresivitate la export, cărui obiectiv i-a fost circumscrisă folosirea întregului sistem bancar, atestă o repliere notorie spre interior în majoritatea țărilor dezvoltate și, îndeosebi, în principalele centre de putere. Ceea ce au pierdut din calcul puterile occidentale a fost posibilitatea ca această politică să grăbească insolvabilitatea unui mare număr de țări care au fost îndelung considerate supape de absorbție, astfel încât crizele individuale ale datoriei externe s-au însumat în criza sistemului financiar internațional, pe care au adâncit-o. Rezultatul a fost acela că supapa externă a creșterii economiei occidentale s-a închis mai înainte ca mecanismele economice interne să fi fost ajustate într-o manieră care să le permită ca ele însele să facă posibilă redresarea. Cu alte cuvinte, economia occidentală cu ecouri în economia românească se află confruntată cu restricții atât de natură internă, cât și externă. O atare situație a stat la baza scăderii atât a comerțului intraoccidental, cât și a celui occidental cu restul lumii, devenind o piedică în fructificarea potențialului deschis de interdependențele din economia mondială. Centrarea intereselor occidentale spre sfera exclusivă a relațiilor și economiilor din interiorul acestui bloc a condus nu numai la o blocare a procesului de restructurare mondială, dar chiar și la o retragere de la pozițiile împotriva avertismentelor nu prea îndepărtate ale istoriei.

Perspectivele economiei moderne și ale determinărilor pe care evoluția acesteia le imprimă întregii economii mondiale sunt incerte atâta timp cât acțiunile politicii economice sunt făcute pe o bază ad-hoc, de la o zi la alta. Schimbarea de fond a condițiilor externe care au influență asupra economiei și incapacitatea însăși a mecanismelor și politicilor economice de a perpetua evoluția acesteia în continuarea tendințelor degajate au condus la crearea unor programe interoccidentale noi, dedicate consultării și coordonării politicilor din domeniul economicului.

Depășirea recentei crizei este condiționată de înfăptuirea unui proces complex de modificări structurale, bazat pe coerența politicilor macroeconomice cu cele microeconomice. Aceasta implică stabilitatea strategiilor macroeconomice pe termen mediu combinată cu flexibilitatea din sfera microeconomicului, presupunând, deci, modificări de substanță în mecanismul economiei moderne. Această necesitate decurge din constatarea teoretică și practică a faptului că în condițiile inflexibilității structurilor microeconomice, perpetuate de politicile replierii spre interior și ale recuceririi piețelor interne, opțiunile fiscale și monetare nu numai că nu au apropiat perspectiva stabilizării situației economice, dar au creat substanțiale inutilizări ale forței de muncă și ale celorlalte resurse. Redobândirea flexibilității, îndeosebi în domeniul structurilor industriale, este îngreunată însă de frecventele modificări aduse în strategiile macroeconomice pe termen mediu și lung care proliferează climatul de incertitudine.

Concilierea obiectivelor macroeconomice cu deciziile microeconomice este, fără îndoială, o opțiune politică dificil de făcut în condițiile confruntării economiei cu dilema primatului jocului pieței sau a formelor administrative centralizate de luare a deciziilor.

Politicile de ajustare structurală, mai mult sau mai puțin coerente, spre care tind țările dezvoltate sunt puțin convergente. Un prim tip al acestor politici îl reprezintă cel preventiv în care guvernele se axează, în principal, pe managementul macroeconomicului și pe politica de concurență în îmbunătățirea funcțiilor de autoreglare a pieței. Al doilea tip îl reprezintă politicile structurale anticipatorii prin care guvernele interesate în promovarea creșterii economice, inovațiilor și restructurării pot să întărească și să faciliteze capacitatea de programare a întreprinzătorilor particulari, fără a interfera însă cu libertatea acestora de a evalua oportunitățile și a decide asupra investițiilor. Cel de-al treilea tip este al strategiilor defensive de ajustare prin care statul intervine în scopul reducerii ritmului schimbărilor structurale, lăsând pieței rolul major în determinarea adaptărilor la noile condiții. În sfârșit, cel de-al patrulea tip este al intervenției directe a statului în procesele de producție și investiție pentru realizarea obiectivelor structurale.

Măsura în care aceste strategii se combină în modificările structurale care au loc diferă de la țară la țară în funcție de un complex de factori politici, economico-sociali, instituționali și de raportul între guverne și industrie.

Pe scurt, putem spune că intervențiile statului dezvoltat pe piețele interne au implicații internaționale, dimensionate de ponderea majoră pe care acest grup de țări o deține în economia mondială. Din acest punct de vedere, corelația între modificările structurale din economia modernă și celelalte economii urmând obiective diferite, este directă, pentru că majoritatea problemelor apărute în economia mondială unică își au soluțiile sau rădăcinile în modul în care și țările dezvoltate înțeleg și vor fie să înlăture dificultățile structurale de durată, fie să conserve structurile industriale, financiare, comerciale și tipul de relații internaționale învechite.

Consecințele manifestărilor de criză enunțate nu s-au putut, în mod obiectiv, opri la granițele vreunui stat, dezvoltat sau în curs de dezvoltare. Astfel, și România a fost confruntată cuu efectele dezechilibrelor și distorsiunilor de pe piețele internaționale. Datorită caracterului planificat al dezvoltării economiei României, prin colaborarea și întrajutorarea în relațiile cu alte state, România a fost într-o relativă măsură să preîntâmpine sau să compenseze unele din dificultățile economice resimțite. Amplitutdinea perturbațiilor de pe piețele internaționale a fost, totuși, prea mare pentru ca efectele lor să poată fi complet anihilate.

Intensitatea cu care au fost resimțite aceste efecte, a variat la noi în funcție de mai mulți factori: nivelul general de dezvoltare, gradul de angrenare în schimburile internaționale, structura geografică a schimburilor, structura producției interne și a exporturilor, situația generală a plăților externe.

În linii mari, se poate spune că dificultățile resimțite de România de pe urma manifestărilor de criză din economia mondială sunt de ordin comercial-financiar și de ordin general-economic. Tendințele de recesiune îndeosebi din țările industrializate, precum și măsurile protecționiste promovate de aceste state au reprezentat, pentru România, o restrângere relativă a piețelor externe și, deci, greutăți în dezvoltarea exporturilor, în special de produse industriale. Fenomenul inflaționist din statele occidentale și transferarea de către țările respective a inflației asupra exporturilor, precum și prețurile înalte la produsele primare și, într-o anumită perioadă, la alte materii prime de bază pe piața mondială au antrenat, pentru România, o puternică scumpire a importurilor. Aceasta a dus, pe de o parte, la redimensionarea importurilor, în sensul reducerii lor la strictul necesar, iar, pe de altă parte, la eforturi sporite în ceea ce privește exporturile.

În condițiile restrângerii relative a piețelor externe, valorificarea exporturilor în cuantumurile apte să asigure acoperirea financiară a împrumuturilor a devenit o problemă deosebit de complexă, dificilă. Exportul de mărfuri, servicii, ca sursă principală de devize a trebuit fi realizat în contextul unor diverse constrângeri externe, ceea ce a făcut ca unele vânzări să fie efectuate la cursuri de revenire defavorabile. Nerealizarea, în multe țări, a exportului la nivelul necesar stabilit a plasat țările respective în deficit comercial și de plătit. Astfel, în marea majoritate, România s-a găsit în situația de a avea datorii externe, resimțind ca urmare consecințele dobânzilor excesive practicate pe piețele internaționale.

Pe plan general-economic, efectele dificultăților resimțite s-au tradus într-o diminuare a ritmurilor de creștere economică.

Realitatea este că accentuarea manifestărilor de criză din economia mondială a intervenit într-o perioadă în care România se afla într-un proces de trecere la „extensiv” la „intensiv” în dezvoltarea sa economico-socială. Un asemenea proces presupune, în general, multiple și profunde restructurări, antrenând modificări în modelele de creștere, în proporțiile dintre ramuri și sectoare, în repartizarea venitului național între fondul de dezvoltare și fondul de consum. Trecerea de la cantitativ la calitativ produce schimbări și în dinamica creșterii economice, dar, deopotrivă, în semnificația ritmurilor, relativ mai mici, însă cu efecte absolute superioare. Prin el însuși, procesul unor asemenea prefaceri nu poate fi liniar, implicând reconsiderări, transformări, pe cât de necesare pe atât de complexe și nu lipsite de reorientări structurale dificile. Incidența crizei economice mondiale asupra acestui proces a fost și este, la rândul ei, deosebit de complexă.

Pe de o parte, efectele acestei crize au pus și mai pregnant în evidență necesitatea procesului, justețea orientărilor stabilite în direcția accentuării laturilor calitative ale dezvoltării, cerința urgentării transpunerii în viață a acestor orientări. Pe de altă parte, efectele crizei economice mondiale au modificat, în multe privințe, desfășurarea prevăzută a procesului, întârziind unele restructurări, grăbindu-le pe altele și impunând unele noi, sau, și mai concret formulat, „reprogramând” prioritățile. Trecerea pe un prim plan a restructurărilor, noul accent pus pe dezvoltare și modernizare, reformularea orientărilor în materie de structurare, preocupările generale pentru îmbunătățirea mecanismului economico-financiar sunt numai câteva exemple. Astfel, se poate afirma că, dacă, pe termen scurt, efectele crizei economice mondiale au creat greutăți și distorsiuni în procesul restructurărilor de le extensiv la intensiv în România, pe termen lung, incidența finală a acestor efecte se înscrie pe linia propulsării, deși pe anumite planuri în forme noi, a restructurărilor respective.

Amplitudinea restructurărilor și reconsiderărilor determinate în economie României de efectele crizei economice mondiale nu ar putea fi evaluată la întreaga ei dimensiune dacă s-ar face abstracție de faptul că, în condițiile manifestărilor puternice ale acestei crize, au ieșit mult mai pregnant în evidență unele neajunsuri anterioare. În privința acestora nu ar purea fi făcute generalizări, deoarece nu sunt deficiențe ale economiei României ca atare, ci neajunsuri diferențiate, derivând din orientări de dezvoltare neadaptate dinamic la schimbările economice moderne, din neaplicarea legităților generale în mod strict la condițiile concrete și corespunzător etapelor și stadiilor de dezvoltare, din interpretări depășite ale unor procese econmice, din neluarea în considerare a acțiunii legilor economice și a manifestării unor contradicții obiective pe parcursul construcției. Este vorba îndeosebi de accentul uneori disproporționat pus pe dezvoltarea industriilor mari consumatoare de energie, ignorarea echilibrului și conexiunilor între industrie și agricultură, ca ramuri de bază ale economiei, insuficienta dezvoltare și modernizare a sectorului agricol, cu repercusiuni pe linia unor dificultăți în aprovizionarea cu produse agroalimentare, tendințele de „risipire” a eforturilor în activitatea investițională, în general în asigurarea unei diversificări economice adecvate, complexe dar bazate pe specializare, cu efecte directe asupra structurii industriei și exporturilor, asupra eficienței economice interne și a comerțului exterior, neglijarea, în unele cazuri a industriei mici, cu flexibilitate superioară pentru a răspunde cerințelor în continuă schimbare, rigidități în adaptarea structurilor industriale interne la modificările din schimburile mondiale și la exigențele competiției internaționale, întârzieri în diseminarea rezultatelor cercetării științifice și în aplicarea lor în producție, accentul scăzut pus pe extinderea sectorului serviciilor, luarea insuficientă în considerare a unor aspecte privind legarea tot mai puternică a retribuției de rezultateleo muncii, în cantitatea și calitatea muncii. Asemenea manifestări, chiar dacă au fost consemnate în mai multe țări, sunt însă strict specifice fiecăreia dintre acestea, în funcție de nivelul și etapa de dezvoltare, de structurile economico-sociale, de condițiile diverse existente. Ceea ce, însă, trebuie subliniat este că, în general, aceste deficiențe, devenite dealtfel mai pregnante în contextul crizei economice mondiale, au fost, în noile condiții, dezvăluite cu mai multă prevalență, făcându-se bilanțuri obiective și exigente ale realizărilor certe și neajunsurilor încă manifestate, ridicându-se, spre abordare, analiză și soluționare problemele reale ale dezvoltării economice în continuare a României.

Manifestările crizei economice mondiale au pus și pun România în fața unor probleme de o complexitate deosebită, pe care aceasta este determinată să le rezolve eficace și cât mai rapid, în conformitate cu potențele superioare, încă nu îndeajuns valorificate, ale economiei României. Corodonatele modernizării, sporirii productivității muncii, accentuării laturilor calitative ale activității economice, ridicării eficienței și rentabilității, creșterii nivelului de trai și standardului de civilizație sunt caracteristicile fundamentale ale programelor actuale de dezvoltare ale României, care ține seama de noul context internațional.

Este, desigur, în primul rând, responsabilitatea României, de a lua toate măsurile necesare pentru aplicarea programelor de restructurări, pentru înlăturarea deficiențelor ce se manifestă încă, pentru depășirea dificultăților și efectelor negative resimțite în condițiile crizei economice mondiale, pentru promovarea pe scară largă a calității și eficienței economice. În același timp, însă, de o mare însemnătate în toate aceste direcții, este dezvoltarea unei strânse colaborări între țările membre ale Comunității europene. Pe calea unei asemenea colaborări, a întrajutorării, aceste țări pot să se sprijine mutual în înfăptuirea obiectivelor lor de dezvoltare economico-socială, asigurându-și, într-o proporție superioară, prin schimburi și livrări reciproce, necesarul de resurse, lărgind specializarea și cooperarea industrială, extinzând conlucrarea în creșterea și modernizarea producției agricole în vederea satisfacerii în mai bune condiții a aprovizionării populației, asigurând schimburi de lungă durată și prețuri stabile, acționând pentru egalizarea nivelurilor de dezvoltare. Prin toate acestea, colaborarea dintre țările amintite este chemată să ofere un model de relații economice între țări egale în drepturi, de soluționare adecvată și eficientă a problemelor care confruntă economia mondială, fapt de importanță hotărâtoare pentru creșterea autorității pe plan internațional.

Consecințele resimțite de România de pe urma crizei economice mondiale au pus și în fața întreprinderilor mici și mijlocii o serie de sarcini noi pe linia participării active la depășirea unor greutăți apărute, la realizarea restructurării economice necesare în vederea asigurării, pe mai departe, a dezvoltării economico-sociale susținute. Întreprinderile mici și mijlocii au răspuns în mod angajat noilor cerințe, fiind un factor de prim ordin al înaintării României, chiar în împrejurările economice internaționale mai grele, pe calea progresului.

CRIZA FINANCIARĂ GLOBALĂ

Una din trăsăturile de bază ale evoluției economiei mondiale în ultima perioadă o reprezintă procesul de dezvoltare economică a țărilor apărute pe harta lumii ca urmare a destrămării sistemului global. Obținerea independenței politice a declanșat un proces mult mai complex, de durată îndelungată și cu unele discontinuități, în scopul consolidării bazelor economice ale acestei independențe, obiectiv cu implicații profunde asupra mersului întregii economice mondiale.

În ultimii ani, țările în curs de dezvoltare au obținut o serie de realizări în eforturile majore de atingere a independenței economice. Acest lucru este evidențiat de dinamica și nivelul unor principali indicatori economici referitori la creșterea economică de ansamblu și pe locuitor, dezvoltarea industrială și agricolă, participarea la diviziunea internațională a muncii.

Realizările obținute de țările în curs de dezvoltare pe calea dezvoltării economice sunt deosebit de relevante dacă se are în vedere faptul că evoluția unor indicatori de bază (ritm mediu anual de creștere al PNB-ului, producției agricole, producției industriei prelucrătoare, investițiilor brute) aceste țări au devansat grupul țărilor dezvoltate. Dar cel mai semnificativ fenomen este faptul că, în ciuda exploziei demografice, creșterea PNB-ul pe locuitor a fost în țările în curs de dezvoltare superioară creșterii din țările dezvoltate, înregistrându-se astfel o întrerupere și o inversare a trendului anterior de mărire a decalajelor între cele două grupe de țări. De altfel, în ultima perioadă țările în curs de dezvoltare au devansat țările dezvoltate și în ceea ce privește nivelul unor indicatori cum sunt, de exemplu, ponderea investițiilor și economiilor brute în totalul PNB-ului.

Trebuie remarcat însă că procesul creșterii economice realizat în țările în curs de dezvoltare în ultima perioadă a fost extrem de neuniform pe țări și grupe de țări atât ca urmare a unor condiții inițiale diferite, cât și a deosebirilor în strategiile de dezvoltare adoptate, în orientările politice, în gradul de înzestrare cu resurse. Ca urmare, reducerea decalajului relativ s-a datorat aproape în exclusivitate creșterii economice reale mult mai rapide realizate de grupul restrâns al țărilor recent industrializate. Totodată diminuarea decalajului relativ s-a produs în condițiile în care decalajul absolut a continuat să crească, iar fenomenul de instabilitate economică și de creștere a disproporțiilor și contradicțiilor s-a accentuat.

Un obiectiv de bază al politicilor de dezvoltare economică a țărilor în curs de dezvoltare a fost cel al industrializării. Indiferent de disputele teoretice asupra opțiunilor privind industrializarea și orientarea cu precădere spre substituirea importului sau spre export, țările în curs de dezvoltare și-au majorat ponderea în producția mondială a industriei, având o participare crescândă la diviziunea internațională industrială a muncii.

Procesul de industrializare s-a reflectat pozitiv asupra creșterii economice, asupra modificărilor în structura PNB-ului a căror principală caracteristică a fost dinamica deosebit de accentuată a sectorului industrial, precum și asupra participării la diviziunea internațională a muncii. Datele statistice permit stabilirea existenței unei dependențe între ritmurile dezvoltării industriale și dezavoltarea economică a țărilor în curs de dezvoltare. Astfel, în țările cu venit redus pe locuitor ponderea industriei prelucrătoare în PNB nu atinge 15%, iar ritmurile de creștere economică sunt scăzute. În țările cu dinamica cea mai accentuată de creștere, ponderea industriei depășește de regulă 20%.

Creșterea producției industriei țărilor în curs de dezvoltare care s-a făcut în ritmuri medii anuale de 8% și, apoi, 5,1% a devansat creșterea medie anuală a PIB-ului care s-a situat la un nivel de 6,1% și respectiv 4,4%, ceea ce a majorat contribuția industriei în general la formarea PIB-ului. Astfel, industia a reprezentat în acel moment 36-38% din PIB-ul acestui grup de țări comparativ cu 29%. Acest proces a antrenat mutații considerabile și în structura fluxurilor de export al țărilor neexportatoare de materii prime unde ponderea predominantă de 38% era deținută de produsele manufacturate comparativ cu numai 23% anterior. Ultimele decenii de industrializare în țările în curs de dezvoltare au creat o a doua remaniere industrială care transformă economia mondială chiar mai radical decât modificările din prima remaniere. În afara unui mic grup de țări bogate în materii prime, țările în curs de dezvoltare cu creșterea cea mai rapidă au fost acelea care fără a neglija alte sectoare au realizat creșterea cea mai eficientă și mai rapidă a industriilor. Semnificativ este și faptul că exportul de manufacturate din țările în curs de dezvoltare acoperea 3,4% din consumul total de produse manufacturate ale țărilor dezvoltate, în condițiile în care acest procent era de 17,3% pentru confecții, 16,3% pentru încălțăminte, 6,7% pentru electronice și electrocasnice, 5,4% pentru produse textile, 4,1% pentru servicii și 3,8% pentru produse chimice.

Procesul de industrializare ca și acela al creșterii economice de ansamblu a țărilor în curs de dezvoltare, este legat de creșterea rolului sectorului de stat.

Motivațiile creării și dezvoltării sectorului de stat în țările în curs de dezvoltare sunt numeroase. Una dintre cele mai importante, decurge din dorința consolidării independenței economice față de capitalul străin. Astfel, unii cercetători ai fenomenului arată: „Crearea de întreprinderi de stat a fost determinată în mare măsură de năzuințele guvernelor naționale de a consolida suveranitatea națională și independența politică (vezi exemplul Georgiei) punându-le pe o bază economică mai solidă, de a crea pârghii economice care să le dea posibilitatea de a dispune în mod independent de propriile lor resurse și de a modifica natura relațiilor cu țările dezvoltate și cu capitalul străin deja fortificat în economia acestor țări.”

În ciuda abordării critice și uneori chiar negativiste a sectorului de stat din țările în curs de dezvoltare, îndeosebi în ceea ce privește rentabilitatea lor economică, atât experții Băncii Mondiale cât și specialiștii din țările dezvoltate recunosc importanța acestui sector în dezvoltarea economică și în special în procesul de industrializare.

De necontestat este, de asemenea, rolul statului în procesul de industrializare al României. Un cercetător care a analizat fenomenul consideră creșterea întreprinderilor de stat, în paralel cu cele din sectorul privat, chiar o caracteristică importantă a întregului proces de industrializare, deoarece „statul deține o mare parte (până la criza mondială) din întreprinderile siderurgice, cea mai mare parte a întreprinderilor din industria energetică, a gazelor și a apei, cea mai mare parte a industriei miniere”. Această participare directă și substanțială a statului la activitățile economice se datorează într-o mare măsură ambițiilor guvernelor spre o industrializare rapidă, proces care a necesitat dezvoltarea unui număr de sectoare industriale de bază care au avut nevoie de un mare volum de capital cu perioade lungi de gestație.

Rezultatele înregistrate pe plan economic au fost însoțite de unele realizări pe plan social. Fără progresul făcut în dezvoltarea resurselor umane ar fi fost imposibil pentru țările în curs de dezvoltare să susțină și să mențină investițiile de capital sau să întărească infrastructurile umane și instituționale de bază. Deși decalajele față de țările dezvoltate continuă să fie de mari proporții, țările în curs de dezvoltare înregistrează realizări importante pe plan socio-educativ, în reducerea mortalității infantile, în creșterea duratei medii de viață, în creșterea ponderii copiilor care urmează cursurile școlii, la toate nivelurile, și în creștereea numărului de studenți.

Ca urmare a efortului făcut de țările în curs de dezvoltare este neîndoielnică amplificarea rolului lor în economia mondială și creșterea interdependențelor dintre aceste grupe de țări avansate din punct de vedere industrial.

Cu toate programele realizate, țările în curs de dezvoltare nu au reușit totuși să spargă bariera gravelor decalaje moștenite și nici relațiile dependenței de ansamblu față de centrul economico-financiar al lumii, ceea ce avea să aibă efecte nefaste în momentul când țările industrializate au intrat în criză.

Criza care a afectat întreaga economie mondială a lovit, în mod special, țările în curs de dezvoltare unde fenomenele de criză au dobândit dimensiuni fără egal, dovedindu-se cu adevărat devastatoare și cu consecințe care pun în pericol întregul proces al dezvoltării lor economice viitoare.

Proporțiile fără precedent ale crizei sunt evidențiate, cel puțin, de patru aspecte: reculul considerabil în procesul creșterii economice, durata prelungită a unora din principalele componente ale crizei, caracterul aproape atotcuprinzător ca arie geografică și totodată multitudinea sferelor de activitate cuprinse de criză.

Cel mai caracteristic fenomen privește evoluția indicatorului PNB/locuitor. Criza și-a găsit o primă manifestare în curmarea procesului creșterii economice anterioare și darea cu mulți ani înapoi a nivelului de dezvoltare economică. Pentru o perioadă, majoritatea țărilor în curs de dezvoltare au marcat în condițiile exploziei demografice ritmuri negative de creștere ale PIB-ului pe locuitor. În anumite zone criza creșterii economice a dobândit dimensiuni cu adevărat tragice.

Semnificativ pentru dimensiunile crizei sunt calculele care evidențiază că un număr de 42-44 țări cu o populație de 586-1.412 milioane locuitori au înregistrat creșteri economice reale negative comparativ cu un număr de numai 11 țări cu o populație de 75 milioane locuitori.

Proporțiile fără precedent ale crizei cu care se confruntă țările în curs de dezvoltare sunt sugerate, de asemenea, și de diferitele sale componente dintre care se evidențiază, în primul rând, criza datoriei externe. Astfel, toți indicatorii privind dimensiunile datoriei externe relevă deterioritatea masivă a situației financiare a țărilor în curs de dezvoltare.

Proporțiile crizei sunt, de asemenea, evidențiate de multitudinea fără precedent a sferelor de cuprindere care pornesc de la criza creșterii economice la criza datoriei externe.

Din perspectiva istorică a procesului de dezvoltare pe termen lung a județelor din România din ultimii ani se poate spune că cea mai importantă și mai neobișnuită caracteristică a situației actuale este faptul și că așa de multe județe cu economii particularizate au suferit impactul crizei. O altă caracteristică unică cu efecte tot atât de dăunătoare și neuzuale a fost deterioarea de durată, simultană și extinsă a majorității principalilor indicatori (creșterea economică de ansamblu și pe locuitor negativă, șomajul, scăderea salariilor, creșterea inflației).

Criza este, deci, tot atât de profundă și atotcuprinzătoare, și în cazul României, criza mondială prelungită producând o criză de mărime fără precedent pentru economia românească care a înregistrat o creștere economică stagnantă sau negativă, o reducere a veniturilor pe locuitor și o deteriorare catastrofală a raportului de schimb. Impactul crizei globale a fost resimțit în toate sectoarele economice.

Prezentarea diagnosticului crizei profunde pe care o stăbat țările în curs de dezvoltare are sens numai dacă aceasta ne ajută să trecem la analiza și evidențierea factorilor determinanți și mecanismului de declanșare și perpetuare a crizei.

Analiza multitudinii de factori determinanți și a caracterului deosebit de complex al mecanismului crizei permite reelevarea mai multor trăsături fundamentale care explică proporțiile fără precedent ale fenomenelor de criză cu care se confruntă economia țărilor în curs de dezvoltare:

Factorii externi au avut un rol predominant, dar factorii interni au, de asemenea, un rol foarte important;

Există o convergență a acțiunii simultane a mai multor factori;

Apar manifestări ale unor mutații importante nu numai de natură cantitativă, dar și de natură calitativă în mecanismul exploatării țărilor în curs de dezvoltare;

Criza profundă este de fapt o continuare sub o formă explozivă a unei crize latente.

Adevărara esență a crizei cu care se confruntă țările în curs de dezvoltare este criza subdezvoltării pentru care singura soluție este abordarea globală a problemei lichidării stării de degradare economică în cadrul noii ordini economice și politice europene.

Criza cu care s-a confruntat economia țărilor în curs de dezvoltare a fost determinată în primul rând de o serie de cauze externe. „Această criză a fost cauzată de un complex de factori, cei externi jucând rolul principal în promovarea acestei situații”, afirmă Comisia Europeană, aceasta ajungând la concluzia că în țările în curs de dezvoltare „criza a cunoscut o escaladrare rapidă și a atins un nivel critic ca urmare a deteriorării rapide a condițiilor economice internaționale”.

Dintre șocurile externe ale căror efecte au fost resimțite de majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, printre care și România, sunt de menționat:

Deteriorarea raportului de schimb al țărilor în curs de dezvoltare importatoare de materii prime ca urmare a unui adevărat colaps al prețurilor la materiile prime exportate concomitent cu tendința de creștere a prețurilor la produsele manufacturate și la hidrocarburi;

Criza din țările dezvoltate și procesul de restructurare industrială în condițiile revoluției provocate de nanoelectronică și automatică care, pe lângă efectul asupra deteriorării raportului de schimb, a determinat o reducere considerabilă a cererii pentru produsele exportate de țările în curs de dezvoltare;

Resurecția fără precedent a protecționismului netarifar care a lovit cu prioritare produsele manufacturate la care țările recent industrializate au unele realizări notabile sau potențial de dezvoltare în viitor și care a agravat efectele negative ale deteriorării raportului de schimb și ale reducerii cererii din partea țărilor industrializate;

Mutațiile majore pe piața creditului și fluxurilor internaționale de capital care și-au găsit expresia sintetică în scumpirea considerabilă a creditului și în criza profundă a datoriei externe;

Amplificarea cantitativă și calitativă a esenței exploatatoare a societăților transnaționale pătrunse în economia țărilor în curs de dezvoltare.

Încercările de cuantificare a efectelor provocate de trei dintre șocurile externe menționate mai sus, evidențiază rolul major jucat de deteriorarea raportului de schimb pentru țările cele mai îndatorate, precum și efectul negativ pe care rata reală ridicată a dobânzii și cererea mai scăzută la export a avut-o.

În ciuda opiniei aproape unanime referitoare la impactul negativ exercitat în mod determinant de factori care ies de sub controlul statelor în curs de dezvoltare, o influență negativă au exercitat și o serie de factori interni. Astfel, dintre factorii interni cu cel mai mare rol în criza economică financiară acută care a afectat România unii cercetători subliniază formele degradate ale proprietății, orientarea spre monocultură a majorității, repartizarea extrem de inegală a veniturilor și disproporțiile structurale din economie.

Efectul negativ al factorilor interni în extinderea dimensiunilor crizei este foarte evident în cazul componentei sale majore, respectiv criza datoriei externe, la cauzele acesteia mulți cercetători adăugând influenței determinante exercitate de politica marilor centre bancare, internaționale, o serie de factori interni: „Problemele financiare ale României au demonstrat, evident, nepregătirea economiei sale de a absorbi uriașele mase de capital de împrumut”. Aceasta își găsește expresia înainte de toate în faptul că datoria externă a țărilor în curs de dezvoltare a crescut în ritmuri anuale de 20-21%, depășind astfel considerabil proporțiile creșterii PNB-ului, producției industriale și exportului. Împrumuturile atrase nu au fost folosite întotdeauna pentru extinderea producției, dezvoltarea ramurilor orientate spre export sau spre substituirea importurilor. Mai mult, adeseori, aceste împrumuturi au fost folosite în scopuri neproductive.

Expresia cea mai elocventă a utilizării neproductive a împrumuturilor externe o constituie creșterea de șase ori a cheltuielilor efectuate de țările în curs de dezvoltare în decurs de 15 ani. Evident, utilizarea în scopuri neproductive a resurselor este și o consecință a politicii de subjugare economică și politică a țărilor în curs de dezvoltare.

De asemenea, nu se poate contesta că guvernul românesc nu a acordat prioritatea necesară dezvoltării agriculturii. Datorită acestui fapt unii cercetători consideră că „problema agriculturii este o premisă a unor dezechilibre atotcuprinzătoare în procesele naționale de dezvoltare care, alături de restricțiile existente, au lipsit majoritatea românilor de progresul material și justețea socială pe care ei le așteptau cu încredere să urmeze…”

Accentuarea fenomenelor de inechitate socială, consecință și expresie a stării de subdezvoltare, ca și a unor dezechilibre în politica de dezvoltare economică, provoacă la rândul său acutizarea unor factori interni cu impact negativ și determină guvernele la adoptarea de măsuri drastice de remediere.

Proporțiile crizei care afectează țările în curs de dezvoltare își găsesc explicația și în faptul că aceste țări s-au găsit de-alungul mai multor ani sub efectul cumulat și prelungit al unei multitudini de factori, ceea ce a determinat ca opțiunile sau posibilitățile de manevrare și așa extrem de limitate, să fie reduse la minim sau chiar anulate.

Această convergență a fost subliniată în România. Ea este caracteristică însă și Greciei, în materie gravă. Guvernatorul B.N.R. considera această criză ca „un complex format din patru crize suprapuse și anume: o criză economică datorată în mare măsură factorilor externi și evidențiată de reducerea cererii mondiale și a prețurilor pentru principalele exporturi de materii prime, în timp ce cererea pentru importuri și prețurile pentru unele din ele au continuat să crească; o criză a dezvoltării, caracterizată prin eșecurile multor țări de a stabili politici și instituții capabile de a da dezvoltare agriculturii să prospere ca o bază pentru o largă dezvoltare națională; o criză provenind din extinderea agriculturii dependente de precipitații în zone cu precipitații puțin sigure, deteriorarea solurilor fragile ca urmare a cultivării tradiționale intensive și lipsa de tehnologii adaptate de mare randament; o criză politică cu multe dimensiuni care includ afluxurile, tensiunile și alte modificări politice disruptive”.

În aceste condiții, se poate vorbi de un adevărat efect sinergetic al fenomenelor de criză care afectează țările în curs de dezvoltare în sensul că acțiunea simultană a unei grupe numeroase de factori negativi are un efect cumulativ mult mai mare decât simpla însumare a efectelor pe care le-ar avea fiecare factor.

Criza care afectează țările în curs de dezvoltare reprezintă, de asemenea, rezultatul unor mutații majore în arsenalul metodelor și în mecanismul de exploatare. Dintre multitudinea de aspecte pe care le îmbracă acest fenomen, atenția din prezentul studiu se va concentra numai asupra unor domenii pe care le consider fundamentale în explicarea proporțiilor, duratei și caracteristicilor crizei din țările în curs de dezvoltare și anume tendința de intensificare a exploatării prin intermediul firmelor transnaționale cu prezență activă pe piața din România și mutațiile majore de pe piața creditelor și fluxurilor internaționale de capital.

Perioada crizei este o perioadă în care firmele transfrontaliere și-au extins penetrația în economia țărilor în curs de dezvoltare, ele devenind elementul principal în angrenajul tot mai complex al mecanismului prin care se exercită controlul asupra principalelor sfere ale economiei țărilor în curs de dezvoltare și prin care s-a accentuat de fapt exploatarea acestor țări de către fostele metropole.

Deosebit de semnificative pentru esența activității firmelor transnaționale ca instrumente de intensificare a exploatării sunt câteva trăsături pe care la îmbracă controlul acestora asupra economiei și relațiilor economice externe ale țărilor în curs de dezvoltare.

Un prim aspect privește controlul aproape absolut pe care firmele transfrontaliere îl dețin asupra exportului mondial cu produse agroalimentare și materii prime. Evident, această concentrare a sferei de interes a firmelor transnaționale către domeniul comercializării este și un rezultat al creșterii controlului național al țărilor în curs de dezvoltare asupra resurselor și producției de materii prime. Explicația principală constă, cu toate acestea, în implicațiile numeroase pe care acest control îl are în menținerea și chiar intensificarea dominației firmelor transnaționale asupra economiei țărilor în curs de dezvoltare.

Practic, firmele transnaționale controlează întreg exportul de materii prime al țărilor în curs de dezvoltare, deci aproximativ trei sferturi din exportul acestor țări, obținând profituri uriașe; semnificativ în acest sens este faptul că ponderea țărilor în curs de dezvoltare în prețurile la consumator ale produselor realizate pe baza acestor materii prime este de numai 10-15%.

O altă implicație majoră și totodată o cauză a crizei cu care se confruntă multe țări în curs de dezvoltare este și deformarea structurii producției agricole a acestor țări către culturi orientate cu precădere spre export și pentru acoperirea necesarului de consum al populației din țările dezvoltate.

Un alt aspect privește accentul pus de firmele transnaționale pe investițiile în industrie, sectorul cel mai dinamic din economia țărilor în curs de dezvoltare. Tendința este, pe de o parte, de a controla ramurile industriale de vârf, iar pe de altă parte, de a stimula procesul de reamplasare în țările în curs de dezvoltare a ramurilor energofage care să asigure acestor industrii de vârf inputurile necesare. Implantarea firmelor transnaționale în industria din țările în curs de dezvoltare se face adeseori prin preluarea firmelor locale, ceea ce duce la un adevărat proces de „denaționalizare”. Totodată, firmele transnaționale dețin, îndeosebi, în ramurile de vârf, o poziție de monopol care în țările în curs de dezvoltare este mult mai accentuată chiar decât pe piața statelor dezvoltate. Așa cum arată unele cercetări recente, „transformarea țărilor în curs de dezvoltare în secțiile de producție pregătitoare pentru lumea modernă, care să poarte povara principală a cheltuielilor pentru producția unor articole intermediare energofage în afara consecințelor sale sociale, poate deveni în perspectivă acea tendință care ar anula toate eforturile multor țări în curs de dezvoltare de adaptare la noul nivel de preț”.

De altfel, în politica lor de maximizare a profiturilor la scară internațională, firmele transnaționale s-au implantat cu precădere în țările în curs de dezvoltare care aveau un anumit nivel de dezvoltare sau cu perspective deosebit de favorabile pentru o creștere rapidă, profitând astfel de o infrastructură deja creată sau de existența unei cereri interne dinamice, fapt care la rândul său a accentuat tendința de adâncire a diferențelor între țările în curs de dezvoltare.

Un alt aspect deosebit de important este acela al utilizării potențialului tehnologic și a transferului de tehnologie pentru menținerea și chiar creșterea decăderii tehnologice a țărilor în curs de dezvoltare. O discuție cu profesorul indian Arving Agrawal de la Universitatea din Rajasthan, evidenția în acest sens orientarea tehnologică a firmelor transnaționale spre obiective care le apără și le perpetuează dominația. Astfel, unul dintre exemplele cele mai semnificative este slaba atenție acordată de firmele românești valorificării energiei solare, resursă disponibilă din abundență în țările în curs de dezvoltare și prin valorificarea căreia acest grup de țări ar depăși mare parte din numeroasele dificultăți cu caracter de criză cu care se confruntă în satisfacerea necesarului în creștere rapidă de energie, de exemplu.

Mutații importante au intervenit în formele de investiții străine în țările în curs de dezvoltare. Esența acestora o constituie trecerea de la investițiile tradiționale directe, bazate pe proprietatea completă sau majoritară a capitalului străin, la o gamă de „aranjamente pragmatice complexe și ad-hoc adaptabile la situații specifice”. Aceste aranjamente cuprind: societăți mixte, cu participațiune străină, acorduri de împărțire și subcontractare, contracte de management, transfer de tehnologie, vânzare de licențe și de marketing, proiecte la cheie, aranjamente de tip buy-back, cofinanțare și finanțare bilaterală.

Această tendință, deși teoretic ar da posibilitate țărilor în curs de dezvoltare să reducă din influența firmelor străine asupra dezvoltării economice, a avut un efect invers de întărire a dominației economice și financiare. Tipice din acest punct de vedere sunt contractele de servicii în sectorul materiilor prime și derivate prin care firmele transnaționale își mențin controlul asupra managementului, proiectelor de investiții și unităților productive, precum și asupra activității de marketing al producției destinată în principal exportului. Totodată, trecerea de la finanțarea prin paricipațiune străină cu capitalul pe acțiuni, la finanțarea pe credite nu reprezintă numai o diferență în structura investițiilor, dar implică de obicei și o povară financiară mai grea. Această situație explică într-o anumită măsură fenomenul recent al faptului că tocmai țările în curs de dezvoltare bogate în materii prime au devenit cele cu datoria externă cea mai grea.

Esența exploatatoare a firmelor transnaționale este deosebit de semnificativă atunci când activitatea acestor corporații este privită sub aspectul interacțiunii sale cu politica de menținere și împărțire a lumii în sfere de influență, cu politica de menținere a vechilor conflicte și de formare a unor focare noi de conflict între țările în curs de dezvoltare, ceea ce le provoacă mari pierderi umane și materiale.

Deosebit de sugestive sunt încercările de cuantificare a proporțiilor exploatării țărilor în curs de dezvoltare. Astfel, pe baza unui sistem deosebit de detaliat format din 23 de indicatori grupați pe cinci mecanisme principale de exploatare (pierderi ale țărilor în curs de dezvoltare ca urmare a exportului de capital din țările dezvoltate, pierderi ca urmare a dependenței tehnologice, pierderi provocate de practica discriminatorie în sfera comerțului exterior, pierderi rezultate din emigrația specialiștilor români de înaltă calificare și pierderi rezultate din alte mecanisme de exploatare), economiștii români apreciază că „pierderile țărilor în curs de dezvoltare de pe urma exploatării au un nivel anual de circa 90 miliarde euro”. În felul acesta, practic, pierderile anuale ca urmare a exploatării sunt egale cu plățile în contul serviciului datoriei externe, astfel că propunerile de reducere și revocare a datoriei țărilor în curs de dezvoltare sunt mai mult decât justificate.

Nu putem încheia această prezentare a mecanismului exploatării, a rolului jucat de firmele transnaționale fără a evidenția impactul deosebit de negativ al acestora asupra structurilor social-politice din unele țări în curs de dezvoltare.

Aspectul cel mai împovărător al crizei care afectează multe dintre țările în curs de dezvoltare este acela al datoriei externe, ceea ce impune o abordare detaliată a acelor cauze care au determinat trecerea pe prim plan a componentei financiare a crizei de ansamblu cu care se confruntă aceste țări.

Atenția studiului se va concentra asupra acelor modificări în sfera creditului internațional și a fluxurilor internaționale de capital care, în afara factorilor externi sau interni menționați în paragrafele anterioare, pot da o explicație a proporțiilor și profunzimii fără precedent a crizei datoriei externe.

Un prim aspect constă în faptul că în structura fluxului de resurse financiare către țările în curs de dezvoltare au survenit mutații considerabile a căror caracteristică principală a fost creșterea puternică a ponderii împrumuturilor de la băncile comerciale, de la 15% la 36%, în condițiile în care ponderea asistenței oficiale pentru dezvoltare s-a redus de la 40% la 34%, iar ponderea investițiilor directe s-a diminuat de la 19% la 8%.

Această modificare fundamentală a reprezentat o consecință directă și majoră a prăbușirii sistemului.

Prăbușirea fundamentului sistemului a redus importanța reglementării de stat a sistemului valutar și a creat condiții extrem de favorabile pentru expansiunea necontrolată a capitalului de împrumut privat pe piețele internaționale. Potențialul lor de creditare a crescut puternic, ca rezultat al fluxului masiv de petrodolari, această împrejurare, concomitent cu reducerea relativă a cererii pentru eurocredite în țările dezvoltate în condițiile crizei și depresiunii, determinând băncile transnaționale să caute activ noi sfere de amplasare profitabilă a capitalului. În felul acesta creșterea cererii de credite din partea țărilor în curs de dezvoltare a fost însoțită de o majorare în paralel a capitalului de împrumut.

Mutația din structura fluxurilor financiare către capitalul de împrumut s-a produs în noile împrejurări create, urmate de excedentul masiv de petrodolari a cărui formă principală de plasament a fost aceea a depozitelor bancare îndeosebi pe piața eurodolarilor, precum și în condițiile în care instituțiile financiare internaționale au manifestat o incapacitate relativă în a găsi căile și mijloacele pentru intermedierea unor fluxuri financiare sporite și în condiții avantajoase către țările în curs de dezvoltare.

Anii crizei sunt astfel martorii expansiunii puternice a activității băncilor transnaționale pe piața țărilor în curs de dezvoltare. În împrejurările gradului înalt de concentrare a activității bancare, cele mai puternice 84 bănci transnaționale deținând 56% din activul total al celor mai importante 300 bănci din lume, împrumurile contractate de țările în curs de dezvoltare s-au realizat în condiții cu adevărat austere.

Înăsprirea fără precedent a condițiilor de contractare a datoriei externe face să se vorbească despre faptul că pe lângă luarea în considerare a factorilor externi și interni, abordarea crizei datoriei externe necesită și o evidențiere a modificărilor în structura elementelor componente ale datoriei, respectiv relevarea acelor „puncte critice” atinse în evoluția componentelor sale structurale care au făcut ca datoria externă să aibă deja un rol relativ independent în perpetuarea și adâncirea crizei.

Practic, toate elementele componente ale datoriei externe au avut o evoluție care exprimă înrăutățirea continuă a condițiilor de creditare.

Rata nominală medie a dobânzii la creditele acordate țărilor în curs de dezvoltare s-a majorat de la 6,6% la 11%, iar dobânzile la noile împrumuturi pe termen lung efectuate de instituțiile publice au crescut de la 8,8% la 13,3%. Dimensiunile reale ale creșterii poverii legată de majorarea dobânzilor se explică însă prin evoluția ratei reale a dobânzii.

Impactul negativ al creșterii ratelor reale ale dobânzii a fost amplificat de creșterea ponderii datoriei cu dobânzi variabile. Astfel, în totalul datoriei publice contractate de țările în curs de dezvoltare ponderea datoriei cu dobânzi variabile s-a majorat de la 16% la 43%, această creștere fiind mult mai mare în cazul principalelor țări debitoare. Semnificativ este și faptul că la creditele bancare contractate de țările în curs de dezvoltare dobânda suplimentară este de 2,5 ori peste dobânda suplimentară la creditele bancare internaționale contractate de țările dezvoltate.

Perioada medie de rambursare a creditelor obținute de țările în curs de dezvoltare s-a redus de la 18,6 ani la 14,1-14,4 ani, în condițiile în care la creditele din surse private reducerea a fost de la 11,3 ani la 9,4 ani. Concomitent s-a redus perioada de grație de la 5,6 ani la 4,3 ani, la creditele din surse private reducerea fiind de la 4,2 ani la 3,3 ani.

Tocmai în asemenea împrejurări, anii crizei marchează transformarea componentei financiare într-o sursă mai mult sau mai puțin independentă de perpetuare și adâncire a crizei de ansamblu a țărilor în curs de dezvoltare.

Criza manifestă care s-a dezlănțuit recent nu este altceva decât continuarea unei crize latente care a afectat majoritatea țărilor în curs de dezvoltare.

În realitate, așa cum evidențiază deosebit de sugestiv scara datoriei externe, precum și renegocierile datoriei, criza datoriei externe, atât ca arie geografică cât și ca proporție, exista sub o formă latentă deosebit de pronunțată de dinaintea crizei recente. Contractarea de către țările în curs de dezvoltare a mereu noi împrumuturi care să acopere deficitele din bugetele de stat și din bilanțurile financiar particulare a reprezentat una din căile primordiale de împingere în viitor a momentului iminent de izbucnire a unei crize fără precedent.

Analiza detaliată a cauzelor care au determinat criza de proporții cu care se confruntau țările în curs de dezvoltare a evidențiat că deși această criză a fost provocată în principal de factorii externi, șocurile fiind amplificate prin mecanismul exploatării prin care povara crizei din țările dezvoltate a fost aruncată în mare parte pe umerii țărilor în curs de dezvoltare, un rol important au jucat și factorii interni, dar adevărata natură a crizei trebuie văzută în starea de criză permanentă determinată de situația de subdezvoltare a acestor țări. În aceste condiții, țările în curs de dezvoltare au fost extrem de vulnerabile față de șocurile externe, față de orice eșec sau nereușită în procesul complex al dezvoltării economico-sociale, ca și față de orice modificare a condițiilor sau față de unele dezastre naturale. Este exact ce s-a întâmplat în situația în care criza latentă s-a transformat în criză manifestă în condițiile amplificării efectelor negative ale acțiunii cumulate exercitate de factorii externi, care a coincis cu o criză în strategiile naționale de dezvoltare a Greciei.

Raportul clar dintre subdezvoltare și criză ne permite să afirmăm că soluționarea stărilor de criză necesită lichidarea stării de subdezvoltare printr-o abordare globală la nivel sectorial, național și internațional. Soluționarea unei crize sectoriale necesită o abordare globală care să includă la scară națională industrializarea menită să asigure inputurile necesare, iar la scară internațională crearea unui nou tip de relații între state de natură să faciliteze înfăptuirea măsurilor naționale.

Criza economică din țările în curs de dezvoltare a determinat reluarea trendului întrerupt temporar de mărire a decalajelor între țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare și ceea ce e mai grav a pus în pericol întreg procesul dezvoltării economico-sociale pe termen lung. În același timp, criza a lovit cel mai puternic țările în curs de dezvoltare cu nivelul cel mai scăzut, precum și populația cea mai săracă din țările în curs de dezvoltare, al cărui nivel de trai s-a redus considerabil.

Efectele cele mai negative ale acestei situații pe plan social s-au manifestat în creșterea șomajului la niveluri necunoscute în istoria noastră, în scăderea substanțială a veniturilor personale reale și în deteriorarea severă a nivelului de trai al populației cu consecințe grave și crescânde asupra stabilității politice și sociale și a căror persistență la rândul lor ar determina efecte negative și mai mari asupra economiilor.

Creșterea decalajelor chiar în cadrul grupului țărilor în curs de dezvoltare, precum și accentuarea discrepanțelor dintre populația bogată și populația săracă la nivel național determină o tendință de fragmentare în cadrul grupului țărilor în curs de dezvoltare, ceea ce permite țărilor dezvoltate, băncilor transnaționale și instituțiilor financiare internaționale să-și intensifice activitatea de promovare a intereselor capitalului internațional.

Cercurile financiare internaționale folosesc criza spre a impune țărilor în curs de dezvoltare programe de austeritate pe seama claselor muncitoare, deschiderea porților în fața capitalului străin, adoptarea de politici de reprivatizare și acordarea de stimulente pentru dezvoltarea și mai multă a sectorului privat, reducerea controlului asupra fluxurilor de import și asupra schimburilor valutare, eliminarea subvențiilor pentru bunurile esențiale de consum concomitent cu măsuri de reducere a salariilor în mediul bugetar și a cheltuielilor guvernamentale, ceea ce corespunde dorinței de recuperare a lumii.

În această ordine de idei trebuie avut în vedere faptul că progamele de așa-numită „austeritate” urmau a fi înfăptuite într-un climat internațional caracterizat prin creșterea protecționismului la importul țărilor dezvoltate, deteriorarea în continuare a raportului de schimb și nivele ridicate ale dobânzii, ceea ce reducea la maxim eficiența oricărei opțiuni naționale în procesul de dezvoltare.

Efectul cel mai pregnant al acestor tendințe constă în faptul că balanța fluxului real de resurse a devenit nefavorabilă multor țări în curs de dezvoltare.

1.1 Contribuții teoretice privind definirea și conținutul strategiei firmei

În economia de piață, firma îsi desfășoară activitatea în condițiile unei puternice competiții, atât pe piața internă cât și pe cea externă. Pentru a-și realiza obiectivele propuse, aceasta trebuie să-și deruleze întreg ansamblul de activități pe baza unei strategii economice proprii, coerentă,bine fundamentată sub raport tehnic și economic. Conținutul strategiilor influențează de cele mai multe ori decisiv eficacitatea interfaței cu suprasistemele din care fac parte firmele,b#%l!^+a?măsura în care acestea își mențin și măresc segmentul de piață deținut.

Literatura de specialitate este congruentă în creionarea conceptului de strategie. Cel mai adesea, aceasta apare ca fiind cea care conturează căile prin care firma își urmărește scopurile, în condițiile date de oportunitățile și amenințările prezentate de mediul ei de acțiune, precum și ale resurselor și capabilităților sale.

Introducând alte nuanțe, profesorii Ovidiu Nicolescu și Ion Verboncu, stabilesc că strategia reprezintă ,ansamblul obiectivelor majore ale organizației pe termen lung, principalele modalități de realizare, împreună cu resursele alocate, în vederea obținerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizației.

Potrivit lui Alfred Chandler, strategia poate fi definită ca fiind determinarea pe termen lung a scopurilor și obiectivelor unei organizații, adoptarea cursurilor de acțiune și alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor, iar după Andrews, strategia înseamnă structura obiectivelor, țelurilor sau scopurilor, politicile și planurile majore pentru realizarea lor, astfel stabilite încât să definească obiectul actual sau viitor de activitate al afacerii și tipul de întreprindere prezent sau preconizat. Igor Ansoff consideră strategia ca axul comun al activităților organizațiilor și produselor/piețelor, ce definește natura esențială a activității economice, pe care organizația o realizează sau prevede să o facă în viitor.

Spre sfârșitul anilor șaptezeci, Brian Quinn considera că strategia este un model sau un plan ce integrează scopurile majore ale organizației, politicile și secvențele de acțiune într-un întreg coerent, subliniind că ,o strategie bine formulată ajută conducătorul să aloce resursele într-o viziune unică și viabilă, bazată pe competențele și disfuncționalitățile interne, schimbările anticipate în mediu și mișcările concurenților inteligenți.

La un deceniu după Brian Quinn, Henry Mintzberg vine cu o definiție multiplă privind strategia. Astfel, aceasta este văzută după cum urmează:

O percepție, prin care desemnează un curs prestabilit de acțiune, pentru a soluționa o situație;

O schiță sau un proiect ce constă într-o manevră menită să asigure depășirea unui contracurent sau oponent;

Un model ce stabilește o structură de acțiuni consistente în plan comportamental;

O poziționare a firmei ce rezidă în mijloacele de identificare a locului pe care organizația îl are în mediul său, cel mai frecvent pe piață;

O perspectivă ce implică nu numai stabilirea unei poziții, dar și o anumită percepere a realității ce se reflectă în acțiunile sale, vizând piața, tehnologia etc.

Aproximativ în aceeași perioadă, Michael Porter, folosind termenul de strategie generică, considera că aceasta constă în specificarea abordării fundamentale pentru obținerea avantajului competitiv urmărit de firmă, ce furnizează contextul acțiunilor de întreprins în fiecare domeniu funcțional. b#%l!^+a?

La nivelul strategiilor profesioniste de firmă, generatoare de performanțe, întotdeauna vom regăsi o serie de trăsături caracteristice:

Strategia vizează îndeplinirea unor scopuri explicite, precizate prin misiune și obiective care reprezintă fundamentul motivațional și acțional al strategiei și de a căror calitate depind performanțele ulterioare ale organizației;

Se referă la perioade viitoare ale firmei, de regulă 3-5 ani, de unde și gradul ridicat incertitudine și de risc care îi este asociat;

Vizează de cele mai multe ori organizația în ansamblul său sau componente importante ale acesteia. Strategia privește problemele de ansamblu ale organizației chiar și în condițiile în care are în vedere cu prioritate doar un domeniu (strategie tehnică, comercială, de cercetare – dezvoltare etc.);

Se concentrează asupra evoluțiilor majore ale organizației (tehnologice, comerciale, financiare, manageriale etc.), de natură să asigure supraviețuirea și dezvoltarea organizației;

Strategia are în vedere realizarea unei corelații cât mai eficace între organizație și mediul în care își desfășoară activitatea;

Reflectă într-o măsură considerabilă interesele unei părți a stakeholderilor, de regulă ale proprietarului/actionarilor/asociaților, managerilor, salariaților, furnizorilor sau clienților;

Strategia prefigurează un comportament organizațional competitiv pe termen lung, având în vedere cultura firmei și evoluțiile contextuale;

Are drept scop obținerea unei sinergii cât mai mari, reflectată în generarea unei valori adăugate cât mai substanțiale.

Sub aspectul elementelor ce alcătuiesc o strategie, literatura de specialitate delimitează mai multe componente majore ale acesteia, asupra cărora ne oprim, pe scurt, în cele ce urmează.

Misiunea firmei, care rezidă în precizarea cuprinzătoare a scopurilor fundamentale și a concepției privind evoluția și derularea activităților firmei, din care decurge domeniul de activitate, piața deservită și diferențierea de firmele similar Misiunea se caracterizează prin aceea că se referă la orientarea, perspectivele și atitudinile firmei și nu reprezintă o enunțare a unor elemente de realizat cuantificabile.

Obiectivele fundamentale – constituie prima componentă operațională a strategiei care se formulează pornind de la misiune și reprezintă acele obiective b#%l!^+a?care se referă la ansamblul sau la componentele majore ale activităților firmei și vizează orizonturi îndelungate, de regulă 3 – 5 ani.

Obiectivele sunt esențiale pentru succesul unei organizații, doarece:

Trasează direcții și sprijină procesul evaluării;

Dezvăluie prioritățile și reduce incertitudinea;

Minimizează conflictele;

Furnizează fundamentul pentru planificarea, organizarea, coordonarea, motivarea și controlul eficient al activităților.

În funcție de conținutul lor obiectivele fundamentale pot fi economice și sociale, iar după modul de exprimare, cuantificabile și necuantificabile. Obiectivele sociale sintetizează și comensurează scopurile avute în vedere pe termen lung de stakeholderii cei mai importanți (câștigul pe acțiune, valoarea acțiunii, profitul, rata profitului, cifra de afaceri, productivitatea muncii ș.a.).

Pentru a avea o organizație profitabilă pe termen lung, managerii stabilesc, în cadrul procesului de management strategic, obiectivele pe termen lung. Acestea pot fi clasificate în șapte categorii:

Profitabilitatea. Capacitatea oricărei organizații de a funcționa pe termen lung depinde de obținerea unui nivel acceptabil de profit. Organizațiile conduse strategic au de obicei obiective exprimate sub forma valorii acțiunii și randamentului capitalului investit.

Productivitatea. Managerii sunt preocupați, în mod constant, de creșterea productivității muncii. Obiectivele urmărite în această direcție sunt numărul de produse sau servicii pe angajat, sau pe unitatea de resursă. În acest scop, se formulează obiective referitoare la reducerea numărului de rebuturi și reclamații, sau a timpului de lucru peste program. Atingerea acestor obiective contribuie la creșterea profitabilității în condițiile în care se menține producția.

Competitivitatea. O măsură a succesului unei organizații o reprezintă dominarea relativă a pieței. Companiile mai mari își stabilesc ca obiectiv atingerea unei anumite cote de piață.

Dezvoltarea angajaților. Angajații prețuiesc posibilitatea de a se împlini profesional. Acest lucru contribuie la creșterea productivității și la reducerea fluctuației. De aceea, un obiectiv ar consta în formarea unor angajați calificați și adaptabili și în oferirea unui loc de muncă sigur pentru un număr redus de angajați.

Relațiile dintre angajați. Managerii sunt de părere că există o legătură strânsă între productivitate și loialitatea angajaților. De aceea își propun să îmbunătățească relațiile cu și dintre angajați, preocupându-se de protecția lor și de posibilitățile de a fi reprezentați în managementul organizației.

Conducerea tehnologică. Firmele trebuie să decidă dacă vor aspira la o poziție de lider sau nu. Fiecare variantă va presupune o altă opțiune strategică.

Responsabilitatea publică. Firmele își recunosc responsabilitatea față de clienți și față de societate, în general. Aceasta se va manifesta sub forma acțiunilor de binefacere, contribuțiilor pentru acțiuni de învățământ, sănătate, înfrumusețare a b#%l!^+a?localităților etc.

Opțiunile strategice. Prin acestea înțelegem modalitățile de acțiune prin care este posibilă și rațională realizarea obiectivelor strategice, având implicații asupra unei părți considerabile din activitățile organizației. Dintre optiunile strategice, mai frecvent utilizate de firme enumerăm: retehnologizarea, reproiectarea sistemului de management al firmei, asimilarea în fabricație de noi produse, diversificarea producției, crearea de societăți mixte, specializarea producției, penetrarea pe noi piețe, profilarea și reprofilarea firmei, informatizarea activităților etc.

Resursele. Această componentă strategică se referă la resursele financiare, materiale, umane și informaționale care urmează să fie alocate pentru operaționalizarea opțiunilor strategice și îndeplinirea obiectivelor strategice. Resursele îmbracă forma fondurilor circulante, care asigură resursele necesare desfășurării activităților curente și a fondurilor de investiții, care reprezintă preocuparea majoră întrucât asigură suportul financiar principal în vederea susținerii opțiunilor strategice. Deosebit de importantă este dimensionarea rațională a resurselor, stabilirea mărimii acestora în funcție de necesitățile impuse de opțiunile strategice și de posibilitățile de alocare.

Termenele strategice – precizează perioada declanșării, operaționalizării și finalizării opțiunilor strategice majore și îmbracă forma termenelor intermediare și finale. Este necesară determinarea realistă a termenelor, deoarece se manifestă tot mai intens tendința comprimării perioadelor implicate. Orice întârziere sau devansare față de previziunile stabilite influențează direct și substanțial costurile, economicitatea funcționării sistemelor.

Avantajul competitiv. Prin avantaj competitiv înțelegem obținerea unei poziții favorabile pe piață, prin realizarea de către o organizație a unor produse și/sau servicii superioare calitativ și/sau mai ieftine pentru consumatori, în comparație cu majoritatea concurenților.

La nivelul afacerilor derulate de companii care nu depășesc ceea ce economiștii au stabilit a fi middle business, elementele arătate prezintă unele particularități, redate mai jos:

Misiunea firmei de obicei nu este formulată, iar atunci când este luată în considerare are, de cele mai multe ori, o pronunțată tentă individualistă;

Obiectivele, sunt mai puține și nu întotdeauna riguros fundamentate, indiferent dacă pun accent pe supraviețuire sau pe dezvoltare, cele mai multe dintre ele referindu-se la cifra de afaceri și venit;

Opțiunile strategice sunt cel mai adesea formulate de o manieră mai generală, aceasta și ca urmare a implicării unui volum mai redus de activități și de resurse;

Resursele sunt abordate de regulă mai atent de întreprinzător, îndeosebi cele financiare și materiale; resursele umane și informaționale sunt mai puțin luate în considerare;

Termenele strategiei au un orizont mai redus, frecvent de 2-3 ani, și nu sunt b#%l!^+a?întotdeauna clar delimitate;

Avantajul competitiv este tratat într-o manieră informală și este foarte rar riguros abordat, de cele mai multe ori fiind intuit de întreprinzător în baza spiritului intreprenorial care îl caracterizează.

1.2 Clasificarea strategiilor

Potrivit literaturii de specialitate, întâlnim mai multe criterii care pot fi avute în vedere la realizarea unei tipologii privind strategiile economice, astfel:

În raport cu nivelul de adaptare:

Strategie la nivel de organizare superioară. Se stabilește pentru ansamblul întreprinderilor care se află sub conducerea acesteia, indiferent de ramura economică din care face parte;

Strategia de afaceri la nivel de întreprindere – definește modul în care o întreprindere intră în competiție pentru o perioada dată;

Strategia funcțională se elaborează pentru diferitele activități funcționale ale întreprinderii, de regulă pe perioade mai scurte. Ca strategii funcționale: strategia de marketing, de personal, de finanțe, de producție și strategii elaborate pe produse și pe tipuri de consumatori.

În raport cu dinamica obiectivelor propuse:

Strategii economice de redresare, care se elaborează la nivelul acelor întreprinderi care se află în prag de faliment din cauza diferitelor dificultăți;

Strategii de consolidare care se recomandă a fi utilizate de acele întreprinderi care au devenit fiabile sau care se mențin într-o stare de echilibru fragil;

Strategii economice de dezvoltare – se elaborează de către întreprinderile viabile din punct de vedere economic, ce dispun de condiții și de capacitatea necesare pentru extinderea viitoare a activității.

În raport cu scopul urmarit:

Strategii inovaționale;

Strategii de piață;

Strategii pe produse.

Strategiile economice se mai pot clasifica și în raport cu sfera de cuprindere, caz în care se pot deosebi:

Strategii globale;

Strategii parțiale.

Armonizarea componentelor strategice permite configurarea strategiei globale a firmei care este în măsură să asigure articularea componentelor procesuale și structurale într-un ansamblu coerent și să imprime acesteia caracteristicile de sistem complex, deschis și adaptiv.

Deoarece mediul intern și extern este adesea deosebit de complex, se recomandă elaborarea inițial a strategiilor globale, care să asigure valorificarea realistă a potențialului firmelor, pe un orizont temporal mai îndelungat (3-5 ani).

Strategia globală a firmei reprezintă fundamentul strategiilor parțiale la nivelul cărora obiectivele, opțiunile strategice și resursele ce urmează a fi antrenateb#%l!^+a?sunt de dimensiuni mai reduse. În contextul existenței unei strategii globale conturate, strategiile parțiale se utilizează în cadrul firmelor mijlocii care doresc să redreseze sau să dezvolte anumite zone majore distincte, cele mai des întâlnite fiind:

Strategii manageriale, care se axează pe remodelarea sistemului de management sau a unor subsisteme manageriale;

Strategii comerciale, ce pun un accent deosebit pe domeniul marketingului și vânzărilor;

Strategii financiare, care urmăresc îmbunătățirea parametrilor financiari;

Strategii inovaționale, care vizează promovarea progresului tehnic referitor la anumite produse sau tehnologii.

Metodologia de realizare a strategiilor parțiale, este din punct de vedere tipologic identică cu metodologia de elaborare a strategiei globale.

În raport cu gradul de interdependență, avem:

Strategii independente, caracterizate prin faptul că organele de conducere își fixează obiectivele de dezvoltare fără restricții din partea altor organizații;

Strategii integrate, care trebuie să țină seama de liniile directoare ale strategiei economice stabilite la nivelul organizației superioare din care face parte.

În cadrul strategiilor economice un loc important îl au strategiile economice de dezvoltare datorită complexității lor și a efectelor pe care le au asupra activității economice de perspectivă a întreprinderii.

Prin strategie economică de dezvoltare se întelege acel tip de strategie care definește obiectivele de dezvoltare viitoare a întreprinderii, modul de alocare a resurselor și acțiunile ce trebuie întreprinse pe orizonturi de timp bine precizate, ținând seama de accentuarea competiției pe diferitele piețe și de cerințele asigurării unei anumite rentabilități pentru activitățile desfășurate.

1.3 Specificul strategiilor pentru firme mici și mijlocii

Spre deosebire de strategiile utilizate în firmele mari, în cadrul IMM întâlnim o specificitate pronunțată, iar conținutul și complexitatea lor variază în funcție de dimensiunea firmei și de nivelul de pregătire managerială al întreprinzătorului. Strategiile întreprinderilor mici și mijlocii sunt de multe ori axate pe oportunitatea economică, fiind adaptate la evoluțiile endogene și exogene firmei pe termen scurt și mediu, urmărind cu prioritate valorificarea oportunităților de afaceri identificate.

Particularitatea care se manifestă cel mai intens și se întâlnește cel mai frecvent în IMM-uri, constă în gradul ridicat de personalizare a strategiei de către întreprinzător. Personalitatea întreprinzătorului își pune amprenta atât asupra elementelor componente, cât și a modului de elaborare, implementare și operaționalizare a strategiei.

Apoi, particularitățile la care ne referim generează direct și indirect și o b#%l!^+a?flexibilitate strategică pronunțată. Comparativ cu strategiile firmelor mari, strategiile la nivelul IMM se modifică pe parcursul implementării lor mult mai frecvent, cel mai adesea cu rezultate benefice. Informalitatea ridicată este o altă particularitate a strategiilor din firmele mici și mijlocii.

Definitorie pentru numeroasele strategii de acest tip este și predominanța abordărilor pe termene mai reduse. Comparativ cu strategiile clasice elaborate în firmele mari, care acoperă perioade de 3-5 ani, strategiile din întreprinderile mici și mijlocii vizează de regulă perioade mai scurte, de 2-3 ani.

1.4. Elaborarea și implementarea strategiilor

Elaborarea unor strategii se face întotdeauna în condiții de incertitudine generate atât de incompletitudinea datelor cât și de dinamica forțelor externe. De aceea, o strategie de succes conține rezerve suficiente de flexibilitate și de adaptare în timp la schimbările produse în mediul extern, în special în cel competițional.

Elaborarea strategiilor are la bază analiza mediului extern și respectiv, analiza mediului intern, pe baza acestora stabilindu-se care sunt condițiile favorabile și nefavorabile de lansare sau continuare a unei strategii.

1.4.1 Formularea strategiilor firmei în plan funcțional (departamental)

Formularea strategilor este procesul de stabilire a căilor de acțiune în vederea atingerii obiectivelor organizației, a scopurilor și misiunii acesteia.

Acest proces se realizează în funcție de cele trei niveluri strategice ale organizațiilor complexe:

Nivelul de ansamblu al firmei;

Nivelul afacerilor;

Nivelul departamental (funcțional).

Strategiile în cauză se concentrează pe activități funcționale:

Marketing, poziția pe piață, canale de distribuție, promovarea vânzărilor, probleme de preț etc.<

Finanțe, politica împrumuturilor și a dividendelor, managementul activelor, structura capitalului;

Producție, îmbunătățirea productivității, planificarea producției, amplasarea mașinilor, a instalațiilor și a fabricilor, legislație;

Cercetare și dezvoltare, produse noi, previziuni tehnologice, patente, licențe;

Resurse umane, politică și personal, relații de muncă, politica de promovare, perfecționare, recrutare, selecție etc.

Strategia de marketing se referă la problemele legate de tehnicile de promovare, de prețuri, de diversificarea produselor, de poziția pe piață, de imaginea generală a organizației. Pentru multe organizații, strategia de marketing este cea mai b#%l!^+a?importantă dintre strategiile funcționale. Este cazul companiilor producătoare de băuturi răcoritoare, a celor producătoare de bere, a companiilor producătoare de jucării și chiar a companiilor care comercializează cereale.

Strategia financiară are în vedere structura capitalului, politica împrumuturilor și a dividendelor, managementului activelor etc. În ceea ce privește structura capitalului se impune alegerea proporției optime între capitalul inițial și împrumuturile pe termen lung, astfel ca aceasta să ducă la cele mai mici costuri posibile. Politica dividendelor determină care este proporția dividendelor reținute pentru creștere și dezvoltare.

Strategia de producție se concentrează pe probleme de calitate, productivitate și tehnologie și derivă din strategia de marketing. Dacă strategia de marketing cere produse de înaltă calitate și produse la prețuri ridicate, atunci este normal ca producția să se concentreze în principal pe calitate și numai în plan secundar pe costuri. În fabricație, planificarea producției (când, cât, ce și cum să produci) este foarte importantă.

De asemenea, în strategia de producție trebuie avute în vedere legislația și reglementările în vigoare (protecția mediului, condițiile de securitate a muncii, asigurarea sănătății etc).

Strategia resurselor umane. Politica resurselor umane presupune strategii adecvate de motivare, selecție și evaluare a performanțelor. Un alt aspect al strategiei resurselor umane este legat de relațiile de muncă, în special negocierile cu sindicatele sau reprezentanții angajaților. În acest sens trebuie să se țină seama și de legislația în vigoare (de exemplu, legea sindicatelor).

Strategia dezvoltării și cercetării presupune introducerea de noi produse sau modernizarea celor existente. În alegerea unei strategii optime, trebuie avute în vedere progresele realizate precum și previziunile în domeniul tehnologic, patente, licențe etc. Dacă o firmă dezvoltă un nou produs sau un procedeu tehnologic nou și le patentează, atunci alte firme nu le pot utiliza. În schimb firma poate vinde patente sau licențe și să obțină profituri suplimentare.

1.4.2 Implementarea și evaluarea strategiilor

Operaționalizarea programului de implementare a strategiei pe care se bazează orice strategie reprezintă un instrument major de obținere a competitivității. Însoțirea, atât a elaborării, cât și a finalizării strategiei de evaluări complexe ale ansamblului activității firmei este de natură să amplifice cunoașterea punctelor forte și slabe ale firmei și, pe această bază, să faciliteze adoptarea de decizii generatoare de eficacitate și eficiență.

Modalitățile de punere în practică a strategiei depind de experiența managerilor și de gradul de cunoaștere a afacerii, de vechimea în funcțiile de conducere, de relațiile pe care le au cu ceilalți membrii ai organizației și cu partenerii, de aptitudinile lor de diagnosticare, administrative, interpersonale și de rezolvare a problemelor, de stilul lor de leadership, de modul cum înțeleg să se implice în activitățile întreprinderii. Ele pot fi: asumarea unui rol activ și vizibil sau conducerea procesului din umbră, stil autoritar în luarea deciziilor sau urmărirea consensului, grad de delegare ridicat sau restrâns, implicarea în activitatea propriu- b#%l!^+a?zisă sau preocupare pentru antrenarea altora în acest scop.

Implementarea propriu-zisă trebuie să se bazeze pe un program de pregătire adecvat, care vizează atât firma în ansamblul lui cât componentele procesuale și structurale ale acestuia și se referă la:

Pregătirea climatului din cadrul firmei, prin organizarea de întâlniri cu personalul implicat nemijlocit în operaționalizarea schimbărilor strategice, în scopul minimizării rezistenței angajaților la schimbări și a obținerii unei implicări pozitive acestora. În cadrul firmelor mijlocii se impune modificarea culturii organizaționale, în vederea unei înțelegeri, acceptări și promovări a noului de natura economică, tehnică și tehnologică, managerială, informațională etc., implicat de implementarea strategiei.

Asigurarea premiselor tehnice, materiale, umane, financiare și informaționale (echipamente, tehnologii specialiști, situații informaționale, know-how tehnic și managerial ș.a.) necesare operaționalizării strategiei.

Având în vedere dimensiunea preponderent umană a schimbărilor strategice care au loc în firmă, și că rezistența la schimbare din partea personalului și a altor stakeholderi este inevitabilă, sunt recomandabile cinci direcții principale de acțiune pentru depășirea acestei rezistențe:

Prima direcție – explicare și convingere – este una din abordările clasice ale schimbării și are un conținut informațional-logic, constituit în oferirea de informații și argumente de natură să dezvolte la salariați raționamente și, pe această bază, atitudine favorizantă schimbării.

Direcția, axată pe exercitarea de presiuni, de coercițiune chiar, asupra salariaților, are în vedere în special latura afectivă a personalității lor. La baza reducerii rezistenței de schimbare prin această abordare se află concepția conștientizată sau numai implicită a managerilor că frica de pedeapsă este cel mai important motivator al comportamentului uman.

Implicarea și participarea salariaților vizează atât latura informațional logică a acestora, cât și cea afectivă. A doua latură, axată pe constituirea spiritului de echipă, tinde să fie preponderentă și cunoaște o amplificare rapidă în ultimii ani, dovadă proliferarea managementului și abordărilor participative.

Acordarea de asistență, de sprijin și de suport, informațional, afectiv, logistic etc., constituie o direcție de acțiune majoră pentru a diminua rezistența la schimbările din cadrul firmei.

Ultima direcție majoră de acțiune, dar nu cea mai puțin importantă, o constituie educația și trainingul salariaților și celorlalți stakeholderi. În viziunea modernă, aceasta se operaționalizează printr-o mare varietate de modalități de formare, perfecționare, mentoring, coaching etc.

Realizarea schimbărilor strategice preconizate. Implementarea schimbărilor strategice este un proces complex care implică b#%l!^+a?modificări de fond în perimetrul componentelor procesuale și structurale ale firmei. Frecvent, firmele efectuează numai o parte din schimbările preconizate, cel mai adesea tehnice și economice, neglijând celelalte elemente, care influențează negativ funcționalitatea și rezultatele firmei.

În vederea obținerii și evidențierii eficacității de ansamblu a strategiei, se recomandă efectuarea integrală a schimbărilor strategice, care se reflectă într-o serie de perfecționări, dintre care cele mai semnificative sunt:

Tehnice, concretizate în achiziționarea unor echipamente mai performante, realizarea de noi produse și tehnologii etc.;

Economice, reflectate în asigurarea de resurse materiale, financiare etc., ameliorarea mecanismelor de fundamentare și determinare a costurilor, dezvoltarea rețetelor de distribuție, conlucrarea cu noi furnizori, îmbunătățirea relațiilor bancare, contactarea unor clienți noi etc;

Umane, respectiv angajarea unor noi salariați, dezvoltarea culturii organizaționale, îmbunătățirea structurii socio-profesionale a angajaților prin organizarea unor programe de training, calificare, perfecționare ș.a. și îmbunătățirea organizării formale etc.;

Manageriale, materializate în ameliorarea funcționării sistemului de management și a subsistemelor manageriale, promovarea unui instrumentar managerial modern, îmbunătățirea organizării procesuale și structurale, modernizarea componentelor informaționale etc.

Evaluarea rezultatelor strategiei. Această fază a implementarii strategiei constă în compararea permanentă a rezultatelor scontate ale operaționalizării soluțiilor strategice de realizare a misiunii și obiectivelor fundamentale ale firmei cu efectele obținute. Evaluarea strategiei se realizează pe parcursul implementării strategiei (evaluare parțială) sau la finalizarea aplicării strategiei (evaluarea finală).

Deși evaluarea strategiei trebuie să aibă în vedere atât efectele cuantificabile, cât și cele necuantificabile, întreprinzatorii pun accent pe elementele comensurabile, în detrimentul celor necuantificabile, care deși sunt mai puțin vizibile, asigură sustenabilitatea activităților firmei pe termen lung.

1.5 Elementele procesului de punere în practică a strategiei

Elementele în cauză sunt următoarele:

Crearea unei organizații eficiente printr-o structură organizatorică adecvată și alocarea adecvată a resurselor – presupune alegerea angajaților corespunzători pentru pozițiile din cadrul organizației, în primul rând a celor care vor ocupa pozițiile importante. Trebuie aleși acei candidați care au talentele, aptitudinile, experiența tehnică necesară dezvoltării competențelor centrale ale organizației, pe care concurenții nu le pot atinge. Aceștia trebuie instruiți în vederea perfecționării permanente a competențelor necesare, trebuie conduși astfel încât să-și unească în mod sinergic eforturile și talentele prin intermediul lucrului în echipă. Se impune crearea unei structuri organizatorice adaptată necesitățilorb#%l!^+a?strategiei. În acest scop: se stabilește care sunt cele mai importante activități, se caută posibilități de subcontractare a activităților mai puțin importante, se decide care sunt activitățile pentru care se caută parteneri, se ierarhizează activitățile, se stabilește gradul de delegare, se stabilesc relațiile dintre verigi, se repartizează responsabilitățile de colaborare cu exteriorul.

Alocarea corespunzătoare a resurselor prin intermediul bugetelor. Alocarea resurselor în spiritul strategiei presupune finanțarea prioritară a acelor proiecte esențiale pentru strategie ca și a proiectelor care determină creșterea competențelor importante pentru avantajul competitiv. Nealocarea de resurse pentru activitățile importante subminează succesul procesului de punere în practică și executare a strategiei. Strategia este în continuă schimbare, de aceea este necesară realocarea resurselor prin restrângerea activităților devenite neimportante și finanțarea celor cu rol strategic major.

Instituirea politicilor și procedurilor – creează un ghid cu privire la comportamentul care trebuie adoptat în verigile organizației. Politicile și procedurile oferă continuitate și consecvență în activitate de la un moment la altul și de la o zonă geografică la alta. Reprezintă, de asemenea, o pârghie importantă în procesul de evaluare și modificare a strategiei.

Instituirea practicilor de perfecționare continuă a strategiei – se bazează pe instituirea unei culturi a calității totale și a reengineering-ului, în cadrul organizației.

Crearea sistemelor suport – este esențială pentru succesul strategiei. Astfel de sisteme constau în: baze de date, rețele internet și intranet, pagini de web, sisteme de mentenanță, sisteme de raportare etc.

Potrivit aceleași surse citate, și alte două elemente prezintă importanță. În primul rând, este vorba despre instituirea unei culturi organizaționale care să corespundă strategiei, care presupune instaurarea unui sistem de valori, principii și norme de etică împărtășite de toți membrii organizației cu privire la modul în care trebuie să se desfășoare activitatea. Cultura organizației este instituită de fondatori, primii lideri, grupuri cu influență.

Aceasta se menține printr-un leadership continuu, prin angajarea acelor persoane care îi corespund, prin îndoctrinarea sistematică a angajaților, prin ritualuri și legende, prin celebrarea promotorilor culturii respective, prin recompensarea acelora care respectă normele. Stabilirea unei culturi adaptată la strategie stimulează angajații în a-și îndrepta eforturile spre realizarea viziunii companiei, a lucra b#%l!^+a?împreună pentru executarea strategiei, influențând favorabil energiile organizaționale, deprinderile de lucru, practicile operaționale.

Apoi, este vorba și despre exercitarea spiritului de lider în scopul aplicării strategiei. Așa cum se cunoaște, liderii eficienți se află în mijlocul evenimentelor, promovează o cultură care mobilizează organizația să realizeze strategia, asigură adaptabilitatea organizației la schimbarea condițiilor, creează consens și se ocupă de realizarea și punerea în practică a strategiei.

1.6 Corelațiile dintre strategiile firmei și performanțele economice

Prin conceptul de performanță economică desemnăm atingerea unor niveluri cât mai ridicate a rezultatelor de ansamblu ale activității firmei, comparativ cu obiectivele stabilite, concurența și situația din anii anteriori.

Cei mai importanți indicatori prin care se măsoară performanțele economice ale firmei, respectiv obiectivele și rezultatele obținute:

Indicatori de cantitativi (de volum):

Capacitatea de producție, care exprimă producția maximă ce poate fi obținută în anumite condiții tehnice, tehnologice, organizatorice, umane, informaționale etc., în unitatea de timp;

Patrimoniul, care reflectă valoarea economică a firmei;

Costurile, ce exprimă totalitatea cheltuielilor directe și indirecte, ocazionate de realizarea producției;

Numărul de salariați, ce reprezintă necesarul sau existentul de forță de muncă;

Fondul de salarii care exprimă cheltuielile cu salariații;

Stocurile, care reprezintă activele circulante regăsite în materii prime și materiale, producție în curs de execuție, produse finite etc.;

Producția fizică, reflectată în unități naturale sau natural-convenționale;

Producția marfă fabricată, determinată prin înmulțirea producției fizice cu prețurile de vânzare;

Profitul brut, reprezentând diferența dintrte cifra de afaceri și totalul cheltuielilor.

Veniturile (cifra de afaceri), care se referă la veniturile din exploatare, excepționale și financiare;

Exportul, care exprimă valoarea produselor și/sau serviciilor vândute în alte țări.

Indicatori calitativi sau de eficiență:

Rate ale rentabilității:

Rata rentabilității costurilor (a fondurilor consumate) – se calculează ca raport b#%l!^+a?procentual între profitul brut și cheltuielile de producție;

Rata rentabilității activelor (a fondurilor avansate) – se determină ca raport procentual între profitul brut și activele fixe și circulante;

Rata rentabilității comerciale (a veniturilor), calculată ca raport procentual între profitul brut și cifra de afaceri;

Rata rentabilității economice – se determină ca raport procentual între profitul brut și capitalul permanent;

Rata rentabilității financiare, calculată ca raport între profitul net și capitalul propriu;

RProductivitatea muncii, care este cea mai relevantă formă de determinare a eficienței economice și îmbracă mai multe forme.

Viteza de rotație a activelor circulante – reflectă eficiența utilizării activelor circulante;

Eficiența activelor fixe, exprimată prin producția realizată la 1000 lei active fixe, cifra de afaceri la 1000 lei active fixe și profitul brut la 1000 lei active fixe;

Indicatori ai solvabilității, care exprimă capacitatea de transformare a părții materiale a capitalului în lichidități.

În abordarea performanței economice a firmelor din ultimele decenii se manifestă două tendințe principale:

Fundamentarea pe viziunea sistemică, care se reflectă în luarea în considerare a ansamblului de indicatori pentru fiecare firmă. Această tendință este mai puternică la nivelul firmelor mijlocii, diminuîndu-se odată cu scăderea dimensiunii acestora.

Creșterea ponderii și importanței acordate elementelor de performanță calitativă, unele inexistente în majoritatea firmelor cu 3-4 decenii în urmă (probleme de mediu, calitatea relațiilor umane etc.).

Influența strategiei asupra performanței economice se manifestă pe mai multe planuri. În ce ne privește, ne oprim doar asupra unora dintre acestea. Obținerea de performanțe manageriale și economice ridicate într-un mediu concurențial, instabil și complex, se realizează prin reproiectarea sistemului de management al firmei a cărei primă etapă este tocmai elaborarea strategiei.

Cu cât se armonizează la un nivel mai ridicat sistemul managerial cu strategia firmei, cu atât – dacă strategia este judicios stabilită – se obțin performanțe economice mai ridicate.

Stabilirea unui nivel de performanță mai ridicat în cadrul strategiei determină o amplificare a acesteia pe termen mediu și lung. La baza acesteia se află stabilirea unor obiective strategice mobilizatoare (superioare celor din perioada precedentă) care determină atât atragerea de resurse materiale, umane, informaționale și manageriale superioare, cât și utilizarea lor mai eficace. b#%l!^+a?

Strategia pregătește performanța economică prin componentele sale (misiune, obiective, termene, resurse, opțiuni strategice și avantaj competitiv), ce reprezintă elemente esențiale în dimensionarea și raționalizarea resurselor și activităților organizației.

Creșterea performanței economice, prin implementarea elementelor strategice, asigură o utilizare a resurselor și o derulare a activităților subordonate atingerii anumitor obiective performante.

Amplificarea sustenabilității performanței capătă accente de certitudine prin întreg efortul de previzionare de obiective, resurse etc., prin asigurarea congruenței, armonizării între elementele strategice și activitățile curente, prin asigurarea fundamentului strategic pentru previziuni pe termen mediu și scurt.

CAP. II. ABORDAREA STRATEGICĂ A

FACTORULUI UMAN

CHAPTER II. STRATEGIC APPROACH TO

HUMAN FACTOR

„Oamenii sunt resursele active ale organizației, deoarece potențialul lor, experiența și pasiunea oamenilor, inițiativele și dezvoltarea lor contribuie activ la creșterea eficienței și eficacității organizaționale”

(Boudreau & Milkovich)

b#%l!^+a?

Procesul creșterii economice este influențat de totalitatea factorilor ce intervin în funcționarea economiei naționale și care sunt reliefați în rezultatele macroeconomice. În cadrul factorilor cu influență nemijlocită, decisivă, asupra creșterii economice se înscriu factorii de producție: factorul uman (resursele de muncă), factorul material (resurse naturale și echipamente de producție acumulate), factorii informaționali și cei tehnologici. Fiecare factor al creșterii economice se abordează sub aspect tridimensional: cantitativ, calitativ și structural.

Factorul uman intervine în procesul creșterii economice prin sporirea volumului muncii prestate, precum și a calității acestui factor, exprimată sintetic prin productivitatea muncii. Sub aspect cantitativ se concretizează în volumul de manoperă prestată de populația ocupată în cadrul timpului efectiv de muncă.

Literatura de specialitate relevă că în folosirea completă a resurselor materiale de care dispune o unitate economică și în relansarea sa, factorul uman are un rol aparte, atât în ceea ce privește elaborarea coordonatelor de dezvoltare, cât și în activitatea de operaționalizare a acesteia. Aceasta înseamnă că personalul din unitate trebuie să posede cunoștințe solide de specialitate și o pregătire generală corespunzătoare.

Asigurarea manifestării depline a funcțiilor managementului se înfăptuiește numai prin activitatea umană, iar funcționalitatea unității depinde în cea mai mare măsură de însușirea și practicarea unei comunicări eficiente cu întregul personal.

Practicarea unui management științific în unitățile economice presupune o permanentă considerare a particularităților proceselor economice ale ramurii de producție din care face parte unitatea economică. Observația legată de sectorul firmelor agroalimentare este că existența unui proces de producție continuu ridică mai puține probleme referitoare la factorul uman, în timp ce atunci când este vorba de activități sezoniere, influența factorilor naturali este puternică.

În contextul temei noastre de cercetare, abordarea din perspectivă managerial-strategică a factorului uman capătă o importanță aparte.

2.1 Componenta strategică a managementului firmelor

Managementul strategic reprezintă o nouă formă de management bazată pe strategie, prin care managerii urmăresc să asigure evoluția și performanțele organizației pe termen lung, accentul punându-se pe formularea riguroasă a strategiei, pe implementarea sistemică și eficace și pe evaluarea continuă a acesteia.

În cadrul acestuia, activitățile se bazează pe anticiparea schimbărilor mediului înconjurător, pe evaluarea potențialului intern al întreprinderii și pe operarea modificărilor ce se impun în vederea armonizării acesteia cu mediul din care face parte, a realizării misiunii și obiectivelor stabilite, a asigurării supraviețuirii și perenității sale.

Trecând pe scurt în revistă funcțiile managementului unei firme, ne vom apri asupra celor mai semnificative elemente, considerate astfel de literatura de specialitate, în sinteza următoare:

Previziunea/Planificarea – ansamblul proceselor de muncă prin care se determină obiectivele și se stabilesc resursele îndeplinirii lor. Planificarea este momentul cheie al unei formulări eficiente a strategiei și constituie esența unei implementări și evaluări de succes, deoarece organizarea, comanda, motivarea și controlul depind de modul în care planificarea este facută.

Organizarea – ansamblul proceselor de management prin care se stabilesc și delimitează procesele de muncă și componentele lor, precum și gruparea acestora pe posturi, formațiuni de muncă, compartimente, în vederea realizării obiectivelor preconizate. Scopul activității de organizare este atingerea momentului în care, prin eforturi coordonate, sunt definite precis responsabilitățile și relațiile de putere din interiorul organizației. Cu alte cuvinte, este vorba despre precizarea rolului fiecărui membru al organizației și trasarea raporturilor de subordonare/colaborare.

Motivare/Antrenare – determinarea personalului firmei să participe la stabilirea și realizarea obiectivelor previzionate, luând în considerare factorii care îi motivează. Poate fi definită ca procesul de influențare a personalului în vederea atingerii obiectivelor specifice. Motivarea explică și de ce unii dintre angajați lucrează intens, în timp ce alții acționează lejer. Obiectivele, strategiile și politicile organizațiilor au puține șanse de succes, dacă personalul și managerii nu sunt motivați suficient pentru a putea implemeta strategiile odată ce acestea au fost formulate. Procesul de motivare include cel puțin patru componente majore: leadership, dinamica de grup, comunicarea si schimbări organizaționale.

Coordonarea – ansamblul proceselor de muncă prin care se armonizează deciziile și acțiunile personalului firmei, în cadrul previziunilor și sistemului organizatoric.

Evaluare-control – ansamblul proceselor de muncă prin care performanțele firmei sunt comparate și măsurate cu obiectivele firmei, stabilite inițial în vederea eliminării deficiențelor constatate și integrării abaterilor pozitive.

Controlul include toate activitățile prin care se obține asigurarea că operațiile curente ale organizației sunt în conformitate cu cele planificate și constă în parcurgerea următoarelor etape:

Stabilirea standardelor;

Măsurarea performanțelor individuale și ale organizației;

Compararea performanțelor actuale cu standardele planificate;

Măsuri de ajustare.

Măsurarea performanțelor individuale este deseori condusă ineficient, iar în unele firme este deficitară, pentru că evaluarea în cauză duce deseori la conflict între membrii organizației, conflict pe care managerii preferă să-l evite.

În același timp, evaluarea presupune alocarea unui timp semnificativ din partea managerilor, pe care aceștia nu sunt dispuși să-l acorde procesului, ca să nu mai aducem în discuție și faptul că sunt necesare unele abilități specifice b#%l!^+a?managerilor.

Procesul de management strategic poate fi studiat și aplicat folosind următorul model (Figura 2.1):

Fig. 2.1. Modelul de management strategic

Sursa: Jaliu D., ibid., p. 8

În care:

A – Analiza mediului extern;

B – Analiza mediului intern;

1 – Definirea viziunii și misiunii unei organizații;

2 – Stabilirea obiectivelor strategice;

3 – Elaborarea și selectarea strategiilor;

4 – Implementarea la nivelul întregii organizații;

5 – Implementarea la nivelul fiecărui departament;

6 – Măsurarea și evaluarea performanțelor.

Procesul de management strategic este unul dinamic și permanent. O schimbare în oricare dintre elementele majore ale modelului va genera schimbări în toate celelalte elemente.

Avantajele managementului strategic:

Permite adaptarea organizației la modificări rapide ale mediului, anticiparea acestora sau chiar generarea lor;

Generează o direcționare pe termen lung a activității organizației;

Permite o corelare consistentă și coerentă a tuturor activităților organizației;

Oferă un cadru unitar de acțiune la toate nivelurile ierarhice de conducere;

Produce modificări în concepția, atitudinea și acțiunea personalului de conducere;

Implică permanent toți factorii de decizie, de la toate nivelurile;

Organizația capătă o identitate proprie; b#%l!^+a?

Organizația devine mai eficientă.

2.2 Legătura dintre managementul resurselor umane și managementul strategic al firmei

Una dintre cele mai importante funcții ale unui manager este să asigure și să coordoneze resursele umane ale organizației. Dintre toate sarcinile ce revin unui conducător, aceea de a dirija latura umană este definitorie, deoarece totul depinde de cât de bine este asigurat acest aspect.

Managementul resurselor umane se referă la o abordare globală, interdisciplinară și profesională a problemelor legate de personalul unei organizații. Între strategia firmei și strategiile din domeniul resurselor umane trebuie să existe o concordanță cât mai bună.

Strategia de personal este o strategie parțială, cu un caracter derivat, și se referă numai la anumite activități din cadrul organizației, și anume, la acelea care aparțin funcțiunii de resurse umane.

Rolf Buhner, în funcție de gradul de dependență față de strategia firmei, deosebește trei tipuri de strategii de personal/ resurse umane, și anume:

Strategia de personal orientată spre investiții: resursa umana este privită ca un element de investiții pentru dezvoltarea firmei;

Strategia de personal orientată valoric: acordă o importanță deosebită valorilor relevante într-o organizație;

Strategia de personal orientată spre resurse: posibilitățile de asigurare cu personal influențează strategia firmei.

În ultimii ani, presiunile exercitate de mediu asupra firmei au făcut necesară creșterea implicării specialiștilor de resurse umane în procesul managementului strategic. Strategia pe termen lung a organizației stabilește direcții viitoare, cum ar fi: creșterea veniturilor, a cotei de piață, reducerea costurilor, sau diversificarea într-un alt domeniu de activitate. Toate aceste evoluții presupun ajustări ale numărului și componenței forței de muncă.

De aceea, se impune elaborarea unor planuri pe un orizont lung de timp și de largă anvergură privind recrutarea și selectarea de noi angajați, pregătirea celor existenți sau disponibilizarea angajaților care nu mai corespund necesităților organizației.

Prin urmare, directorul de resurse umane elaborează strategia pe care o supune spre aprobare consiliului de administrație, stabilind categoriile de personal b#%l!^+a?care vor fi angajate, precum și fondurile care trebuie alocate pentru recrutare- b#%l!^+a?selectare și pentru formare-specializare, astfel încât întreprinderea să dispună de personal suficient și competent, la momentul oportun.

În momentul în care a fost stabilită strategia, specialiștii din compartimentele de resurse umane elaborează programe concrete de acțiune, cum ar fi elaborarea documentației necesare pentru recrutare, organizarea de vizite în campusurile universitare, intervievarea candidaților, angajarea și formarea. În toate aceste activități, ei cooperează îndeaproape cu managerii din verigile operaționale.

Managerii care au o viziune clară asupra importanței factorului uman în procesele economice din unitate, adoptă decizii menite să asigure utilizarea cât mai completă a performanțelor personalului din perioada curentă, având drept instrumente pârghiile motivaționale de care dispune unitatea, la care se adaugă metodele și tehnicile oferite de știința managementului. Pentru a asigura o dezvoltare corespunzătoare în viitor, a companiei, este necesar să existe preocupări intense privind pregătirea și dezvoltarea resurselor umane disponibile.

Managementul strategic al resurselor umane este procesul care vizează problematica gestionării acestui tip special de resurse, care se racordează la strategia generală a întreprinderii, în vederea realizării scopurilor și obiectivelor organizației.

Strategia de resurse umane este acea parte a strategiei generale a întreprinderii care se referă strict la funcțiunea de resurse umane, de aceea este o strategie funcțională.

La fel ca și în cazul strategiei generale a firmei, în cadrul strategiei de resurse umane deciziile se iau pe trei niveluri:

La nivel strategic – directorul general și managerul de resurse umane stabilesc direcții de lungă durată, cum ar fi gestiunea de carieră, politicile de recompensare.

La nivel managerial – planurile de lungă durată sunt concretizate prin elaborarea de programe concrete; de exemplu, programul de recrutare sau programul de recompensare.

La nivel operațional – programele concrete care au fost elaborate sunt puse în practică. Se plătesc salariile și celelalte forme de recompensare, se organizează și se desfășoară cursurile și celelalte programe de formare și de perfecționare, se realizează recrutarea și selectarea personalului. Pot fi adoptate patru tipuri de strategii de resurse umane, în funcție de situația posturilor, pe de o parte, și a angajaților, pe de altă parte.

Angajat stabil – post stabil. Această combinație presupune alegerea angajatului care corespunde postului. Politica cea mai importantă este aceea de angajare a personalului prin activitățile de recrutare, selectare, orientare.

Angajat flexibil – post stabil. În această situație activitatea și performanțele angajatului trebuie astfel modificate, încât acesta să dobândească cunoștințele, aptitudinile și atitudinile necesare aducerii la îndeplinire în cele mai bune condiții a cerințelor postului. Politicile de management al performanței și de dezvoltare a b#%l!^+a?angajaților devin preponderente prin activități de evaluare, formare, coaching și mentoring.

Angajat stabil – post flexibil. În acest caz, situația postului trebuie modificată ca cerințe, condiții de muncă sau condiții de recompensare, pentru a corespunde cât mai bine solicitărilor angajatului. Activitățile implicate sunt: proiectarea postului, negocieri cu sindicatele, modificarea programelor de recompensare și motivare a muncii, elaborarea de programe de sănătate și de protecție a muncii.

Angajat flexibil – post flexibil. De această dată se modifică ambele componente, lucrându-se cu toate politicile și cu toate activitățile de resurse umane, care se află în continuă schimbare și se influențează reciproc.

Pentru a vedea în ce relație se află angajatul și postul, trebuie făcută o analiză amănunțită a celor două componente:

Analiza postului, care studiază activitățile, atribuțiile și condițiile de muncă pe care le presupune acesta, cunoștințele, aptitudinile și atitudinile necesare unei performanțe corespunzătoare a angajatului și relațiile cu alte posturi;

Analiza angajatului, care presupune studierea performanțelor anterioare, a potențialului, precum și a necesităților, dorințelor și valorilor sale.

Strategia de resurse umane a organizației poate avea rezultatele scontate numai atunci când este elaborată și este urmărită de întregul personal al organizației, când există o strânsă cooperare între managementul de vârf al corporației și managerii de resurse umane.

Strategia de resurse umane reprezintă o combinație a abordărilor de mai sus, în funcție de etapa din ciclul de viață pe care o străbate organizația: crearea, consolidarea, dezvoltarea, maturitatea și declinul.

În etapa de creare a organizației este preponderentă politica de asigurare a personalului, prin angajarea de personal cu calități antreprenoriale, entuziast, adaptabil la viziunea fondatorului și dispus să desfășoară o activitate de complexitate relativ redusă, dar intensă. În această fază întreprinzătorul are de rezolvat foarte multe sarcini curente și acordă puțină atenție procesului de planificare. Lipsa de preocupare pentru viitorul angajaților și pentru angajații care vor deveni necesari în viitor este însă periculoasă. Numerarul este deficitar în această etapă, de aceea fie angajații acceptă să fie plătiți mai puțin, rămânând ca diferența să le fie dată mai târziu, fie primesc părți sociale sau acțiuni în întreprindere.

În etapa de creștere a organizației, recrutarea și selectarea personalului rămân la fel de importante, dar trebuie să devină mai riguroase, căutându-se specialiști în anumite domenii de activitate, care să se dezvolte o dată cu întreprinderea. Activitatea de formare devine foarte importantă, pentru că personalul trebuie să se deprindă rapid cu noile rigori, din ce în ce mai complexe, ale întreprinderii, iar pe de altă parte poate deveni o condiție pentru acceptarea unui anumit post. Recompensarea nu se mai face sub formă de părți sociale sau acțiuni, decât în cazuri cu totul excepționale.

În etapa de maturitate, activitățile devin din ce în ce mai bine structurate. Apar compartimentele specializate iar procedurile de lucru sunt standardizate. Recrutarea și selectarea nu mai sunt vitale, ca în etapele anterioare, în schimb recompensarea muncii și dezvoltarea personalului devin prioritare, ca metode de motivare și de obținere a performanței. Recompensarea se poate face în principal sub forma b#%l!^+a?salariului fix.

Dezvoltarea personalului devine extrem de importantă, deoarece trebuie stimulat spiritul de inovație, fără de care întreprinderea intră în declin. Cu cât se vor descoperi produse și servicii noi și se vor perfecționa cele existente, cu atât perioada de maturitate se va prelungi mai mult, atât în beneficiul salariaților, cât și în al fondatorilor.

În etapa de declin, devine extrem de important tipul de recompense care se acordă. Angajații sunt destul de frustrați de viitorul destul de sumbru, deci munca în sine nu le mai aduce satisfacții.

Atunci când obiectivul organizației devine lichidarea treptată, plata nu mai poate să fie corelată cu performanțele organizației; dacă s-ar face recompensarea în funcție de profit, ar putea apărea situația nedorită ca angajații să acționeze în vederea creșterii lui.

De aceea, recompensele bănești trebuie corelate cu modul în care angajatul își îndeplinește sarcinile care i s-au atribuit, iar bonusurile se acordă în funcție de respectarea termenelor și a cuantumurilor cantitative stabilite.

2.3 Obiective și activități principale în cadrul managementului resurselor umane (MRU)

2.3.1 MRU – sfera de cuprindere; participare și eficacitate

Managementul resurselor umane reprezintă ansamblul activităților care privesc planificarea, recrutarea și menținerea personalului, dar și cele legate de crearea unui climat organizațional corespunzător, urmărindu-se asigurarea organizației cu resursele umane necesare și utilizarea eficientă a acestora.

Organizațiile așteaptă în general două lucruri de la personalul lor: participare și eficacitate. Obiectivul participare se referă la asigurarea necesarului de personal prin angajarea și păstrarea oamenilor în cadrul firmei.

Al doilea obiectiv major, eficacitatea forței de muncă, se referă la capacitatea acesteia de a realiza munca cerută de organizație. Între cele două obiective există o legătură strânsă de interdependență. Cu cât angajații rămân mai mult într-un post, experiența lor crește și devin mai capabili să efectueze sarcinile postului.

Cu cât devin mai capabili la locul de muncă cu atât satisfacția lor și șansele de a rămâne pe posturile respective crește.

Managementul resurselor umane se realizează prin intermediul următoarelor cinci activități:

Activități de asigurare a personalului necesar: recrutare, selecție, promovare, demitere, concediere, planificare); b#%l!^+a?

Instruire: training, evaluarea performanțelor, planificarea resurselor umane;

Recompensare: salarizare, beneficii, program de muncă, condiții de muncă;

Securitate/sănătate: condiții de muncă, program de muncă;

Relații: consiliere, informare, comunicare cu managementul firmei și sindicatele.

.

Fig. 2.3.1 Funcții și activități ale MRU

Sursa: http://www.fantrans.ro/angajatori/management%20resurse%20umane.php

MRU își lasă amprenta asupra domeniului managementului performanței (managementul carierei, programe de dezvoltarea carierei, evaluarea performanțelor) și joacă un rol esențial în schimbarea organizațională.

Poziția MRU raportat la factorul uman și la condițiile muncii și mediului său rezultă din reprezentarea grafică de mai jos.

Fig. 2.3.2 Poziția MRU raportat la factorul uman și la condițiile muncii și mediului

Sursa: http://www.fantrans.ro/angajatori/management%20resurse%20umane.php

2.3.2 Activități specifice MRU

2.3.2.1 Definirea și analiza posturilor

Postul reprezintă componenta primară a structurii organizatorice și funcționale a organizației. Gruparea posturilor conduce la realizarea structurilor numite, după caz: colective, ateliere, birouri, servicii, secții, departamente, direcții generale, direcții și alte entități de rang superior.

Postul poate fi văzut drept un grup de poziții sau situații care sunt identice în privința sarcinilor lor principale. Definirea posturilor reprezintă activitatea de b#%l!^+a?proiectare a obiectivelor, sarcinilor, competențelor și responsabilităților salariaților care și le vor asuma.

Sarcina proiectării posturilor revine managerilor organizației, atât la înființarea acesteia, precum și pe toată durata activității, iar premisele care permit definirea posturilor sunt:

Necesitatea realizării activităților curente cu altă specificație;

Necesitatea realizării unor activități de factură nouă pentru organizație;

Rezultatele analizei grupului de manageri referitoare la restructurarea organizației;

Rezultatele analizei ofertei de personal pe care o poate asigura piața muncii;

Rezultatele analizei efectelor pozitive sau negative pentru organizație pe care structurarea inaugurală sau restructurarea ulterioară le implică;

Rezultatele analizei efectelor pozitive sau negative pentru salariați și pentru mediul social pe care transformările structurale le induc.

Procesul de definire/proiectare a posturilor este dinamic, interactiv și iterativ. Câteva argumente care susțin afirmația de mai sus sunt prezentate în Tabelul 2.3.2.1.1.

Definirea/proiectarea posturilor este deci un proces continuu și participativ în care sunt implicate departamentele organizației, sindicatele, însăși piața. Definirea/proiectarea posturilor reprezintă o activitate de cea mai mare dificultate și importanță pentru managerii firmei, dat fiind faptul că acestea trebuie să fie conforme atât cu cerințele tehnologice (în sens larg) cât și cu particularitățile personalului disponibil pe piața muncii.

Proiectarea a noi posturi poate însemna un stimulent pentru motivarea personalului propriu. Descrierea posturilor are ca scop stabilirea obiectivelor, sarcinilor, competențelor și responsabilităților.

Obiectivele postului sunt date de suma țintelor de atins prin activitățile care se derulează în cadrul acestuia. Pe de altă parte, obiectivele reprezintă motivația care a stat la baza înființării postului.

Clasificarea obiectivelor este prezentată în Tabelul 2.3.2.1.2.

Sarcinile postului reprezintă ansamblul activităților concrete, anticipate sau neanticipate a se produce în perioade de timp determinate sau previzibile. Sarcinile postului sunt definite pentru a conduce la atingerea obiectivelor posturilor, fiind subsumate acestuia. Sarcinile posturilor sunt, de regulă, concrete, bine definite în spațiu și în timp; de cele mai multe ori, sarcinile posturilor sunt repetabile/periodice, pe durată îndelungată de timp.

Caracteristicile sarcinilor posturilor sunt conforme cu tipurile țintelor de atins.

Competențele postului reprezintă limitele în care salariatul poate lua decizii, b#%l!^+a?poate desfășura activități și în care are atribuții de serviciu. Competențele implică aspectele: autorizare, autoritate profesională și putere de decizie.

Pe baza pregătirii profesionale dovedite, salariatului i se conferă autorizarea de a aborda sarcinile profesionale singur sau în echipă, simultan sau în succesiunea altor activități. Acestuia i se conferă dreptul de a hotărî asupra succesiunii, tempoului și duratei activităților pentru care a fost autorizat. Puterea de decizie îi aduce salariatului satisfacția recunoașterii valorii umane și profesionale.

O poziție ierarhică superioară presupune calificare adecvată, sarcini de mai mare anvergură sau importanță, responsabilități sporite dar și facilități și recompense, inclusiv salariale, superioare. Salariaților care au competențe de rang superior li se recunoaște autoritatea și sunt solicitați să avizeze activități aferente posturilor subordonate.

Tabelul 2.3.2.1.1

Caracteristicile procesului de definire/ proiectare a posturilor

Characteristics of the setting / design jobs

Sursa: A. Manolescu, Managementul resurselor umane, Editura RAI, București, 1996.

Responsabilitatea este caracteristica postului care caracterizează obligația salariaților să gireze pentru calitatea, cantitatea și termenele la care activitățile corespunzătoare postului vor fi îndeplinite. Practica managerială a resurselor umane are de aplicat, pe lângă altele, și regula responsabilizării fiecărui salariat, indiferent de poziția pe care o ocupă pe scara ierarhică a organizației. Acest atribut transferat salariaților reprezintă unul dintre principalele mijloace pentru motivarea și evaluarea salariaților din punct de vedere profesional și moral.

Tabelul 2.3.2.1.2 b#%l!^+a?

Tipologia obiectivelor postului

Typology job objectives

Sursa: A. Manolescu, ibid.

În literatura de specialitate corelarea și corespondența dintre sarcini, autoritate, responsabilitate și obiective sunt cunoscute sub denumirea de triunghiul de aur al managementului (Figura 2.3.2.1.1).

Figura 2.3.2.1.1 Triunghiul de aur al managementului

Golden Triangle of management

Sursa: Janetta Sîrbu, http://mail.ubv.ro/~janeta.sirbu/MM3_2.pdf

Ca urmare, proiectarea corectă a caracteristicilor postului (obiective – sarcini – autorizare – responsabilizare) trebuie abordată ca un proces dinamic; managementul resurselor umane nu poate neglija caracteristica interactivă post – salariat.

Se poate rezuma că, la proiectarea posturilor, trebuie să fie luate în considerare:

Variabilele mediului exterior organizației:

Caracteristicile mediului economic;

Cererea, respectiv oferta pieței muncii;

Gradul de pregătire a populației active și disponibile;

Pragul atins de dezvoltarea tehnologică în domeniul de activitate al organizației.

Variabilele mediului interior al organizației:

Capacitatea de adaptare la modificările mediului exterior;

Politica de dezvoltare a organizației b#%l!^+a?;

Resursele organizației.

Caracteristicile segmentului activ recrutat de organizație:

Pregătirea generală;

Pregătirea profesională;

Indicatorii motivării.

Definirea posturilor presupune armonizarea caracteristicilor mediului propriu organizației cu cele ale mediului exterior, în conformitate cu obiectivele strategice ale acesteia.

Analiza și descrierea posturilor. Analiza posturilor este activitatea managerială de evaluare permanentă a obiectivelor, sarcinilor, competențelor și responsabilităților aferente posturilor, fără a ține cont de caracteristicile profesionale și comportamentale ale persoanelor care le ocupă. Prin analiza posturilor se stabilesc, deci, cerințele acestora și criteriile care vor sta la baza selecției de personal corespunzător.

Analizând interdependențele de proces schematizate în Figura 2.3.2.1.2 se observă că analiza posturilor de conducere este activitatea preliminară care succede direct adoptării obiectivelor organizației (1); prin asumarea de noi obiective sau prin reevaluarea obiectivelor anterioare se poate declanșa procedura de analiză a posturilor parcurgând traseul definirii acestora (2) – (3). Pe aceeași cale sunt definite și supuse analizei și posturile de conducere în forma operațională.

Pe baza analizei posturilor pot fi adoptate politicile adecvate: stabilirea necesităților de pregătire profesională (perfecționare/reciclare) pentru personalul existent la data analizei, recompensarea acestuia (5) și cuantificarea simultană a performanțelor firmei. Pe de altă parte, analiza posturilor conduce la o posibilă declanșare a campaniei de recrutare și de selecție (4) și de recrutare preliminară (6). Este posibil ca prin selecție să fie incluse în organizație persoane cu valențe profesionale și atitudinale deosebite, ceea ce poate determina modificarea unor obiective (7).

Analiza posturilor presupune identificarea tuturor informațiilor legate de caracteristicile acestora: activitățile zilnice, activitățile aleatoare, conexiunile cu alte posturi, mijloacele de comunicare, competențele cerute personalului aferent, calificările necesare, salarizarea și alte facilități, responsabilitățile, condițiile de lucru etc.

Informațiile privind posturile se referă și la durata activităților caracteristice, apariția posibilelor erori, discontinuități și interferențe în activitate, cauzele care ar putea conduce la apariția bolilor profesionale, poluarea mediului, apariția tensiunilor patronat – sindicate ș.a.

Aceste date sunt supuse permanent schimbărilor, astfel încât analiza posturilor se constituie ca activitate permanentă și periodică.

b#%l!^+a?

Figura 2.3.2.1.2 Procesul de analiză a posturilor

Job analysis process

Sursa: A. Manolescu, ibid.

Scopul analizei posturilor este complex și vizează: simplificarea muncii, studiul metodelor de muncă (în perspectiva evoluției), stabilirea standardelor de muncă și susținerea altor activități de personal (recrutarea, selecția, motivarea, realizarea profesională a salariaților).

Analiza postului stabilește elementele (standardele) caracteristice, astfel:

Denumirea postului și a funcției aferente;

Denumirea postului ierarhic superior și a funcției aferente;

Obiectivele directe și indirecte;

Activitățile principale și secundare (descriere calitativă și cantitativă: ce, cum, de ce, unde, cu ce, cât);

Calendarul activităților;

Tehnologiile și echipamentele utilizate;

Relațiile și mijloacele de comunicare cu alte posturi;

Gradul de confidențialitate cerut pentru activitățile și informațiile aferente postului;

Mijloacele de autoevaluare a rezultatelor activităților planificate pentru post;

Resursele care contribuie la finalizarea sarcinilor postului;

Condițiile de muncă (program, loc, timp) și cerințele postului: pregătirea, aptitudinile, experiența anterioară;

Limitele de competență, responsabilitățile și puterea de decizie;

Marja de eroare acceptată;

Salarizarea și bonificațiile acordate, corelate cu rezultatele obținute.

Metodele folosite în analiza posturilor sunt diverse.

Observarea este metoda directă prin care sunt puse în evidență următoarele aspecte: activitățile care se desfășoară, modul de desfășurare, participanții, factorii care împiedică derularea activităților, sursele de disconfort fizic sau psihic, de pericol și de stagnare, suprapunerea de activități, precum și cauzele care induc stări confuze etc.

Pentru a fi eficientă, metoda observării trebuie să fie aplicată sistematic; în urma fiecărei sesiuni de observare se întocmește un raport care se constituie ca piesă în dosarul de analiză a postului.

Interviul individual are avantajul că, fiind condus de analiști, pune în evidență aspecte care nu au fost înregistrate în documente, care au scăpat observatorului sau care au fost prezentate denaturat prin autoevaluare. Analistul trebuie să-l asigure pe salariat că scopul interviului nu se referă la verificarea activității persoanei, ci la simplificarea și la siguranța muncii.

Pentru departamentul de resurse umane, elaborarea structurii de interviu este b#%l!^+a?o problemă dificilă dar importantă, cu atât mai mult cu cât acestea sunt aplicații diferite pentru posturi extrem de diverse. Dezavantajul major al interviului este dat de subiectivismul salariatului și de teama acestuia de a-și pierde locul de muncă.

Profilul locului de muncă se realizează prin evaluarea punctajului pentru fiecare criteriu de analiză. Procesul de analiză a postului se finalizează prin descrierea postului, care constă de fapt în identificarea postului (poziție, rol, atribuții) și în specificarea acestuia.

Descrierea postului (job description) se concretizează printr-un document standardizat denumit fișa postului. Se consideră că descrierea postului este finalizată optim dacă acestuia i se poate asocia titularul care corespunde cel mai bine caracteristicilor postului; conformitatea post – persoană este o țintă de atins pentru departamentul de resurse umane și pentru managerii companiei, obiectiv care permite utilizarea talentului, energiei, aptitudinilor și abilităților individului, oferă oportunități de realizare profesională, permite dezvoltarea personalității umane, facilitează realizarea relațiilor interumane, garantează motivarea ș.a.

2.3.2.2 Recrutarea resurselor umane

Recrutarea reprezintă activitatea de identificare și atragere în organizație a persoanelor care au pregătirea liceală, universitară sau postuniversitară, experiența de viață și profesională, motivarea, caracteristicile psihologice (atitudinale, comportamentale și temperamentale), caracteristicile motrice, aptitudinile etc. corespunzătoare caracteristicilor funcționale ale posturilor vacante, prevăzute a fi eliberate sau care urmează a fi create.

Recrutarea reprezintă activitatea premergătoare selecției personalului pentru o anumită structură a organizației sau pentru întregul acesteia; ca urmare, recrutarea este numită și preselecție.

Procesul de recrutare se desfășoară în mai multe etape (Figura 2.3.2.2.1).

b#%l!^+a?

Figura 2.3.2.2.1. Etapele procesului de recrutare

Recruitment Stages

Sursa: http://www.recrutare.ro/sfaturi/procesul-de-recrutare/

Etapele-procesului-de-recrutare.html

Recrutarea internă (reorientarea profesională a unor salariați) are avantaje deosebite:

Salariații sunt bine cunoscuți de către organizație;

Salariații cunosc bine organizația;

Cheltuielile privind selecția în vederea reorientării profesionale sunt minime;

Timpul aferent acestei activități este minim;

Aspirațiile salariaților de a urca pe scara ierarhică sau de a fi promovați în alte posturi sunt îndeplinite;

Motivarea personalului crește, și performanțele organizației, de asemenea.

Recrutarea externă are ca avantaje:

Atragerea unui nou eșantion de personal, bine selecționat, motivează indirect vechii salariați, care vor fi nevoiți să-și dovedească pe deplin competențele;

Candidații la selecție pot furniza organizației specialiștii pe care aceasta nu îi avea și care pot contribui la dezvoltarea proiectelor angajate sau anticipate;

Portofoliul cultural al organizației devine mai bogat și se poate cultiva o nouă filosofie a organizației;

Performanțele organizației cresc.

Avantajele și dezavantajele surselor de recrutare sunt prezentate în Tabelul 2.3.2.2.1.

Tabelul 2.3.2.2.1.

Tabelul 2.3.2.1.2 Avantajele și dezavantajele surselor de recrutare

Advantages and disadvantages of recruiting sources

Sursa: http://mail.ubv.ro/~janeta.sirbu/MM3_4.pdf

Criteriile de recrutare a resurselor umane sunt adecvate tipului organizației și obiectivelor acesteia. Se consideră că, în general, criteriile care pot sta la baza recrutării personalului sunt:

Gradul de pregătire instituționalizată (studii liceale, postliceale, universitare, postuniversitare, de specializare și de perfecționare);

Gradul de pregătire neinstituționalizată;

Competența profesională;

Vechimea în muncă, inclusiv în profesie;

Capacitatea de a-și continua studiile și potențialul individual de dezvoltare intelectuală și profesională;

Gradul de motivare;

Gradul de angajare și dorința de reușită individuală.

Recrutorii trebuie să cunoască criteriile pe care le utilizează candidații aflați în căutarea unui post vacant:

Criterii psihologice;

Criterii economice (maximizarea raportului dintre venituri și timpul și efortul făcut pentru obținerea lor);

Percepția candidatului privind siguranța locului de muncă (bărbați), natura muncii (femei), oportunități de promovare (bărbați), imaginea asupra postului (femei), caracteristicile colegilor, stilul managerial al șefului ierarhic etc.

Sarcina recrutorilor este deosebit de dificilă. Parcurgând lista criteriilor se pot releva dificultățile acestei activități; este vorba de a obiectiva și de a cuantifica performanțele și calitățile socio-profesionale ale candidaților, în vederea selecției.

Metode de recrutare a resurselor umane. O parte a marilor organizații/firme au, de regulă, propriul departament de recrutare a personalului; acestea dispun și de resursele umane, materiale și financiare pentru orientarea, pregătirea și integrarea personalului. Cea de-a doua categorie a marilor firme apelează, pentru recrutare și chiar pentru selecție, la organizații specializate.

Fiecare firmă/societate/organizație adoptă mijloacele pe care le consideră cele mai rentabile și eficiente cu putință, în raport cu scopul care trebuie atins. Firmele mici fac recrutarea prin mijloace empirice; dezavantajul erorilor este compensat, parțial, de flexibilitatea politicii privind personalul.

Cele mai utilizate metode pentru recrutarea personalului, în vederea selecției, sunt următoarele:

Activarea departamentului de resurse umane pentru identificarea propriilor salariați, în vederea recrutării pentru selecție pe alte posturi decât cele pe care le b#%l!^+a?ocupă la momentul dat;

Publicitatea (mediatizarea) directă și indirectă;

Activarea cercului de persoane și organizații din anturajul firmei/organizației;

Activarea propriilor consilieri și recrutori care consultă direct diferite medii;

Activarea departamentului de marketing al organizației;

Analiza tuturor cererilor individuale de muncă adresate voluntar departamentului de resurse umane al organizației.

Propriul departament de resurse umane trebuie să aibă specialiștii și logistica necesare recrutării unora dintre proprii salariați, pentru schimbarea/conversia minoră sau majoră a posturilor și sarcinilor de serviciu. Ca urmare, specialiștii departamentului resurse umane au sarcina de a studia dosarele salariaților, în vederea identificării celor mai potriviți candidați la o nouă selecție (pentru reorientare profesională), de a informa salariații asupra oportunității schimbării unor structuri și posturi, de a convoca șefii altor departamentele pentru optimizarea permutărilor de personal, cu minimalizarea costurilor aferente.

Studiul dosarelor propriilor salariați și cunoașterea lor nemijlocită asigură rapiditatea recrutării și garanția relativă că persoanele căutate pentru a ocupa noi posturi sunt familiarizate cu standardele firmei.

Eficiența recrutării depinde, pe lângă adecvarea metodelor de căutare, de capacitatea recrutorilor direcți sau indirecți de a prezenta complet, corect și atrăgător condițiile de muncă și organizația în întregul acesteia. Erorile recrutării pot aduce prejudicii majore organizației, fie prin atragerea unor candidați mediocri, fie prin respingerea acelora cu valențe intelectuale și profesionale deosebite dar prost evaluați.

Compromisurile reprezintă o caracteristică frecventă în cadrul activității de recrutare: la selecție, unii candidați nu confirmă competențele înscrise în documentele de studii pe care le dețin; pe de altă parte, firma poate cheltui mai mult cu salarizarea celor care dovedesc competențe deosebite, dar care se dovedesc extrem de utili în conjunctura dată.

Ideea care se impune este că recrutorii trebuie să fie special pregătiți pentru activitatea pe care o au de desfășurat.

2.3.2.3 Selecția resurselor umane

Selecția resurselor umane este procesul prin care se aleg, conform unor principii și criterii prestabilite de către organizație și aplicate de către departamentul de resurse umane, cei mai potriviți candidați pentru ocuparea posturilor vacante sau care urmează a fi create, în vederea dezvoltării sau reprofilării organizației.

Selecția personalului reprezintă una dintre principalele activități ale departamentului de resurse umane, în cadrul procesului complex al managementului specific. Procesul de selecție poate fi denumit concurs, conținutul acestuia b#%l!^+a?depășind însă caracterul unei simple evaluări. Selecția urmează recrutării personalului care a permis atragerea unui număr suficient de mare de candidați; cei mai potriviți dintre aceștia vor fi aleși pentru posturile scoase la concurs.

Pentru a-și atinge scopul, procesul de selecție trebuie să aibă în vedere realizarea unei concordanțe depline între exigențele postului și caracteristicile profesionale și personale ale potențialului angajat (Figura 2.3.2.3.1.).

Deși selecția este activitatea prin care se decide cine va fi angajat, marile firme acordă o importanță deosebită recrutării și atragerii de candidați, pentru ca aria selecției să fie suficient de mare, astfel încât rata eșecurilor profesionale să fie minimă.

În funcție de dimensiunile, oportunitățile, filosofia și politica organizației, selecția poate fi efectuată de către următoarele entități:

Departamentul de resurse umane al organizației;

Departamentul de resurse umane (prima etapă a selecție) și reprezentanți ai departamentelor care au locuri de muncă vacante (etapa finală);

Departamentul de resurse umane (prima etapă a selecției) și reprezentanți ai conducerii organizației (etapa finală);

Specialiști ai departamentului de resurse umane, împreună cu specialiști din afara organizației (prima etapă a selecției) și reprezentanți ai conducerii organizației (etapa finală);

Companii neutre – strict specializate în selecția personalului.

Figura 2.3.2.3.1 Corelația exigențele postului – calitățile angajatului

Correlation requirements of the job – employee skills

Sursa: A. Bădescu et al., op. cit.

Atribuțiile departamentului de resurse umane sunt, în toate cazurile, următoarele:

Primirea candidaților la sediul organizației;

Verificarea preliminară a documentelor prezentate de candidați;

Informarea candidaților asupra obiectivelor, performanțelor și structurii organizației;

Informarea candidaților asupra procedurilor care vor fi adoptate pentru selecție; b#%l!^+a?

Efectuarea preselecției, în vederea eliminării din concurs a candidaților care nu corespund cerințelor minime impuse posturilor vacante sau care urmează a fi create;

Efectuarea testelor medicale, inclusiv a celor psihologice;

Obținerea referințelor privind candidații și verificarea celor prezentate de candidați în dosarele de concurs;

Verificarea cazierului candidaților;

Evaluarea candidaților prin mijloace proprii;

Luarea deciziilor privind selecția intermediară sau selecția finală;

Administrarea documentelor și procedurilor privind selecția.

Parcurgerea listei reflectă complexitatea și importanța dimensionării corespunzătoare a departamentului de resurse umane și responsabilitatea organizației de a ocupa această structură managerială cu specialiști de valoare confirmată.

Tabelul 2.3.2.3.1.

Responsabilități în domeniul selecției resurselor umane

Responsibilities for human resource selection

Sursa: A. Bădescu et al., op. cit.

Invitarea și primirea candidaților la sediul organizației reprezintă primul contact direct al candidaților cu organizația care a scos posturi la concurs. Formularea invitației trebuie să fie concisă și clară, aceasta cuprinzând data, locul și lista documentelor pe care candidatul trebuie să le prezinte.

Primirea candidaților reprezintă o formă evoluată de comunicare a organizației cu publicul; ca urmare, reprezentanții departamentului trebuie să aibă calificarea adecvată.

Invitația la sediul firmei nu reprezintă neapărat primul contact dintre firmă și candidat. Dacă numărul candidaților este mare, primul contact poate fi făcut și prin telefon.

Figura 2.3.2.3.2 Etapele procesului de selecție

Selection Stages

Sursa: A. Bădescu et al., op. cit.

Prima etapă a selecției constă în verificarea preliminară a documentelor prezentate de candidați. În urma discuției telefonice, sau drept consecința unei acțiuni de recrutare, candidatul trimite firmei un dosar pentru selecție.

Din lista documentelor necesare, cele mai importante sunt: scrisoarea de intenție (care trebuie să îl facă pe cititor să fie interesat de persoana în cauză și să îl facă să dorească și să își rezerve timpul să citească CV-ul).

Informarea candidaților asupra obiectivelor, performanțelor și structurii organizației reprezintă un aspect necesar; amploarea informațiilor transmise candidaților depinde de complexitatea posturilor pentru care aceștia candidează. Organizația trebuie prezentată onest, concis și clar.

Candidaților le vor fi prezentate procedurile, etapele și coordonatele temporale care au fost adoptate pentru selecție. Procedând astfel, candidații își pot planifica și alte activități, inclusiv cele personale.

Organizatorii selecției trebuie să asigure desfășurarea testelor medicale și a celor psihologice. Acestora le revine sarcina de a obține referințe privind candidații și de a verifica documentele prezentate în dosarele de concurs de către aceștia.

Reprezentanții departamentului de resurse umane sunt abilitați să elaboreze testele preliminare și să le administreze, în vederea eliminării din concurs a candidaților care nu corespund cerințelor minime impuse de posturile vacante sau care urmează a fi create.

Una din formele curente de selecție o reprezintă interviul, care este, de fapt, o conversație dirijată; este larg utilizat, pentru acei candidați care au depășit faza preliminară a selecției.

Etapa a doua a selecției este constituită de testele privind profesia. În funcție de caracteristicile postului, testele pot fi de natură diferită: probe scrise, probe orale, aplicații practice, teste medicale speciale și altele. Frecvent, candidaților li se poate cere realizarea unui proiect (managerial de exemplu, dacă natura postului o cere) care se constituie ca o aplicație în termeni reali.

La firmele mari este utilizată forma de selecție organizată în cadrul unui b#%l!^+a?centru de evaluare; astfel, selecția durează de la o zi la trei zile și este alcătuită din mai multe probe la care iau parte, în același timp, individual sau în grup, mai mulți candidați.

Etapa finală a selecției este evaluarea generală a performanțelor candidatului/ candidaților și aplicarea criteriilor strict eliminatorii. După eliminarea candidaților care nu întrunesc condițiile minime de angajare, se continuă selecția prin compararea calităților, defectelor, pretențiilor de salarizare, aptitudinilor, pregătirii și prestației la probele selecției, pentru candidații rămași în cursă.

Urmează adoptarea deciziei de angajare (de regulă pe o perioadă determinată – “de probă”) și orientarea candidaților respinși spre alte posturi pe care firma le poate oferi.

Etapele procesului de angajare sunt prezentate în Figura 2.3.2.3.3.

Figura 2.3.2.3.3. Etapele procesului de angajare

Stages of employment

Sursa: A. Bădescu et al., op. cit.

După efectuarea selecției, organizația recurge la introducerea foștilor candidați în atmosfera organizației, urmărindu-se acomodarea lor cu politicile organizaționale, cu practicile acesteia, cu modul de participare la beneficii (ceea ce, din punct de vedere tehnic, se numește „socializarea angajatului”).

2.3.2.4 Formarea și perfecționarea personalului

Deși selecția și alte practici ale resurselor umane ajută la realizarea avantajului competitiv, formarea focalizată strategic constituie o modalitate flexibilă și pe termen lung de a realiza acest scop. În acest context, formarea este considerată, din ce în ce mai mult, determinantă pentru îmbunătățirea poziției competitive a unei întreprinderi.

La nivelul întregii organizații, formarea poate îmbunătăți productivitatea și flexibilitatea operațională, iar la nivelul angajaților are efecte pozitive în ceea ce privește marirea posibilităților de promovare și dezvoltare a carierei.

Între formare și perfecționare există o anumită distincție: formarea este dezvoltarea unor capacități noi, în timp ce perfecționarea este îmbunătățirea capacităților existente.

Metodele didactice utilizate în formarea și perfecționarea personalului se divid în două categorii principale: clasice și moderne sau active.

Cu exceptia prelegerii, metodele în cauză sunt de tip activ și se axează asupra formării și dezvoltării de aptitudini, deprinderi și comportamente, solicitând cu prioritate capacitatea de analiză, puterea de sinteză, abilitatea de a b#%l!^+a?stabili obiective și a concepe realizarea lor.

2.3.2.5 Motivarea salariaților

Motivarea angajaților implică o bună cunoaștere a personalului; cu cât un manager înțelege mai bine comportamentul subordonaților, cu atât va fi mai capabil să influențeze comportamentul lor pentru ca acesta să devină mai concordant cu îndeplinirea obiectivelor organizației.

Se apreciază că managerii au estimat totdeauna că salariul este cel mai puternic mijloc de motivare a angajaților, în timp ce salariații iau banii ca pe un lucru de la sine înțeles și caută altceva, o apreciere de natură mai umană, mai firească. Mărirea salariului poate fi o motivație pentru angajați, care nu va dura, însă, decât cel mult două luni, pentru că aceștia se obișnuiesc cu „maibinele”.

Banii nu sunt un remediu general capabil să compenseze toate celelate probleme de organizare; aceștia sunt numai una din numeroasele surse posibile să răsplătească sau să penalizeze pe cei cu răspundere individuală în procesul muncii.

Mecanismul elementar al motivării poate fi explicat în felul următor: un angajat are o nevoie (sau mai multe), iar managementul folosește stimulente care promit să satisfacă acele nevoi.

Angajatul răspunde stimulului cu un comportament pozitiv, ceea ce îi ridică performanța, angajatorul îi satisface nevoia așa cum a promis, iar organizația își îmbunătățește productivitatea și eficiența (vezi Figura 2.3.2.5.1 – Procesul motivațional).

Figura 2.3.2.5.1 Procesul motivațional

Motivational process

Sursa: C. Russu, op. cit.

Motivarea angajaților poate îmbrăca mai multe forme clasificate, în perechi opuse:

Motivarea pozitivă și motivarea negativă. Motivarea pozitivă se bazează pe amplificarea satisfacțiilor personalului participant la procesul muncii, ca urmare a realizării sarcinilor atribuite și se b#%l!^+a?soldează cu efecte benefice asupra activității sau relațiilor interumane. Motivarea negativă se bazează pe amenințarea personalului cu reducerea satisfacțiilor, blamări sau sancționări ca urmare a nerealizării obiectivelor și sarcinilor stabilite.

Motivarea intrinsecă și motivarea extrinsecă. Motivarea intrinsecă este centrată pe individ, fiind o relație între așteptările și percepțiile sale, pe de o parte, și conținutul concret al muncii și comportamentul lui, pe de altă parte. Salariatul participă la procesele de muncă, la realizarea obiectivelor organizaționale, pentru că îi place ceea ce face, îi sporesc cunoștințele, se simte realizat profesional. Motivarea extrinsecă este o relație individ-organizație, având drept conținut satisfacerea așteptărilor salariatului față de reacțiile organizației vis-a-vis de el, în raport cu eforturile, comportamentul și rezultatele sale. Salariatul participă la procesele de muncă deoarece îi aduc venituri suplimentare, mulțumiri, laude, diplome, statut și post superior sau, dimpotrivă, pentru că nu pierde niște sume de bani sau evită amenințări sau pedepse.

Motivarea cognitivă și motivarea afectivă. Prima își are originea în nevoia de a ști, de a cunoaște, de a fi informat a individului. Se numește cognitivă deoarece acționează dinăuntrul proceselor cognitive (percepție, gândire, memorie, imaginație), stimulând activitatea intelectuală. Motivarea afectivă este determinată de nevoia omului de a obține acordul altor persoane, de a se simți bine în compania altora.

Modalități de motivare. Managerii au la dispoziție diverse modalități pentru motivarea membrilor organizației. Fiecare modalitate urmărește să satisfacă nevoile subordonaților pentru ca aceștia să răspundă prin intermediul unor comportamente adecvate pentru organizație. Dintre aceste modalități menționăm: comunicarea managerială, proiectarea postului, stimulentele monetare și stimulentele nemonetare.

Comunicarea eficientă manager-subordonat poate să satisfacă nevoi umane de bază, cum ar fi nevoia de recunoaștere a meritelor, sentimentul de apartenență la grup, precum și nevoia de siguranță.

Cea de-a doua modalitate pe care managerii o pot folosi pentru a motiva membrii organizației privește proiectarea posturilor pe care le vor ocupa membrii organizației. În vederea creșterii productivității muncii a existat multă vreme preocuparea pentru simplificarea și specializarea posturilor.

Rezultatul negativ al acestei preocupări este rutina la locul de muncă. Prima încercare majoră de a depăși rutina la locul de muncă a fost reprezentată de rotația posturilor-trecerea salariaților de la un post la altul evitându-se în acest fel ca salariatul să aibă un singur post simplu și specializat pe termen lung.

O strategie eficientă, concepută pentru a depăși rutina prestării unor activități simple și specializate este extinderea postului, sau creșterea numărului de operațiuni pe care trebuie să le întreprindă o persoană pentru a avea o b#%l!^+a?satisfacție mai mare ca urmare a muncii prestate.

Altă modalitate folosită de multe organizații o reprezintă stimulentele monetare. Multe firme mari operează cu planuri de deținere a acțiunilor de către salariați ca formă de motivare; managerilor li se oferă în mod obișnuit prime sub formă de acțiuni ca un stimulent pentru a gândi ca un proprietar al firmei. Alte forme de stimulente monetare le reprezintă primele sau împărțirea unor cote din profitul obținut.

Figura 2.3.2.5.2 Sistemul de recompense

Rewards system

Sursa: A. Bădescu et al., op. cit.

O firmă poate, de asemenea, să mențină angajamentul și motivarea salariaților prin intermediul unor mijloace nemonetare, cum ar fi existența politicilor de promovare în interiorul firmei sau alte firme pun accentul pe calitate, plecând de la teoria că majoritatea salariaților sunt nemulțumiți atunci când știu că munca lor se concretizează în niște produse nesatisfacătoare.

Literatura de specialitate relevă că este mai avantajos să nu se considere plata ca motivant principal, ci mai curând, ca unul din multiplii factori din mediul muncii care afectează motivația angajaților.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?