Posibilitati de Valorificare a Terenurilor Nisipoase Prin Utilizarea Resurselor Vegetale Pomicole Samburoase

CUPRINS

INTRODUCERE

Pentru asigurarea necesarului de fructe, în evoluția sa, omul a trecut de la faza de culegător la faza de cultivator, a extins suprafețele cu pomi, a îmbunătățit continuu sortimentul de specii și soiuri, a perfecționat tehnologiile de cultură și modul de valorificare a producției pomicole.

Recoltele mondiale de fructe au crescut continuu, la început pe măsura extinderii suprafețelor cultivate, iar în ultimele decenii datorită sporirii randamentului la unitatea de suprafață.

Piersicul, caisul, migdalul, prunul, cireșul și vișinul sunt unele dintre cele mai dinamice specii pomicole, sub aspect sortimental. Ca urmare a valorilor alimentare și terapeutice, a cererii mari de fructe din partea consumatorilor și a indutriei alimentare, atât suprafața livezilor de piersic, cais și migdal cât și producția de fructe a crescut continuu.

Prezenta lucrare poate fi structurată în trei părți și cuprinde cinci capitole, fiecare capitol fiind împărțit în două, patru respective șase subcapitole.

Prima parte cuprinde importanța culturii speciilor pomicole sâmburoase, fiind vorba aici atât de culturile de cais, piersic si migdal, cat și de culturile de prun, cireș si vișin. În această prima parte se mai gasesc și informații cu privirea la situația culturii speciilor pomicole sâmburoase amintite mai sus în lume și cu precădere în România.

Partea a doua este dedicată cerințelor ecologice, prezentând o caracterizare a celor șase specii pomicole sâmburoase din punct de vedere al cerințelor față de factorii deteminanți in evoluția acestora, respectiv: lumină, temperatură, sol, apa.

În finalul părții a doua am făcut și o scurtă clasificare a solurilor din România, vorbind mai în detaliu despre solurile nisipoase din sudul Olteniei privind originea și amplasarea geografică a acestora.

Cea de-a treia parte a lucrării se ocupă de rezultatele și discuțiile privind favorabilitatea zonei pentru cultura caisului, piersicului, migdalului, prunului, cireșului și vișinului.

La finalul părții a treia am abordat diversele soiuri ale speciilor sâmburoase puse în discuție, analizând în mod deosebit cele mai importante trei soiuri la nivel local.

Concluziile, care se regasesc în continuarea capitolelor, nu fac decât să rezume întregul subiect abordat și să puncteze ceea ce am dezbătut pe parcursul întregii lucrări, într-un mod direct și succint, renunțând de această dată la detaliile și explicațiile pe care le-am folosit pe parcursul capitolelor.

Pentru sprijinul primit în realizarea acestei lucrări, pentru informațiile și materialele puse la dispoziție, mulțumesc cadrelor didactice de la Specializarea Ingineria și Protecția Mediului în Agricultură, Facultatea de Agricultură și Horticultură a Universității din Craiova și în special îndrumătorului științific al prezentuei lucrări de disertatie – D-lui Prof. univ. dr Aurelian Adrian Baciu.

CAPITOLUL I: IMPORTANȚA CULTURII SPECIILOR POMICOLE SÂMBUROASE

IMPORTANȚA CULTURII CAISULUI

Caisul cu numele său științific Prunus armeniaca L., este una din cele mai vechi specii pomicole cultivate de om. De mii de ani, la unele popoare, fructele sale au servit nu numai ca hrană dar și ca medicament (Miller – 1994).

Fructelor sale în stare proaspătă sunt folosite atât pentru consum, cât și pentru industrializare, fiind considerate delicatese, fructe exotice pentru mai multe popoare din zonele cu climat rece, facând astfel caisul una dintre speciile pomicole foarte mult apreciată.

Caisele au un conținut ridicat în zaharuri, săruri minerale (Mg, P, Fe, Ca, K, S, Na, Mn, Fl, Co, Br etc.), vitamine și acizi, ceea ce le dă o foarte mare valoare alimentară. Conțin, de asemenea, substanțe pectice și arome specifice, ceea ce le face să fie foarte apreciate pentru industrializare. (Iliev I., 1983; Pandele I., 1973).

Valoarea alimentară și tehnologică reprezentate de finețea pulpei, conținutul bogat în zahăr, aroma specifică, aciditate și substanțe utile organismului, diverse posibilități de prelucrare determină cererea mare ptenru aceste fructe.

Prin prelucrarea lor sub formă de compot, dulceață, gem, marmelada, jeleu, congelate, deshidratate și distilate caisele reprezintă o sursă de diversificare a produselor din fructe. Ca băuturi nealcoolizate se pot obține sucuri și nectaruri, iar alcoolizate lichior și caisată. Caisele, alături de piersici, sunt fructele sezonului de vară, cu perioada de maturare, care, în condițiile țării noastre, durează circa 30 – 45 zile, încadrându-se, în general, între sfârșitul lunii iunie și prima jumătate a lunii august. (Baciu A., 2005). Sunt foarte apreciate, atât pe piața internă cât și pe piața externă, atât proaspete cât și uscate.

Sâmburii de caise contin 29,5 – 57,7 % grăsimi, 28 % substanțe pectice, 3,1 % săruri minerale, fiind astfel foarte bogați în substanțe nutritive, pot chiar înlocui migdalele in preparatele de cofetărie, dar și alunele sau migdalele fiind seriviți la masă dupa ce au fost decorticați în prealabil și tratați cu sare sau cu zahar. Sâmburii al căror miez este amar ajută la crearea uleiurilor utilizate în industrie, iar coaja acestora (endocarpul) în industria chimică la prepararea tușului și a cărbunelui activ. Miezul amar conține amigdalina care, eliberând acid prusic, poate provoca intoxicarea când este ingerat în cantitate mare, în urma prelucrării, substanța toxică se volatilizează.

Caisul crește repede și intră pe rod în primii 3 – 4 ani de la plantare, fiind extrem de important pentru economia pomicolă. În conditii de climă favorabilă dă producții mari și susținute de la un an la altul. Lemnul caisului poate fi utilizat la încălzirea locuințelor, fiind o specie calorică, cât și la confecționarea de bibelouri.

Caisele sunt importante din punct de vedere economic și datorită faptului că ele se consumă în stare proaspătă, după cireșe, căpșuni, apoi în paralel cu fructele de vară cum sunt merele de vară, perele și piersicile (Darbellay și colab. 1990

Sub raportul particularităților agrobiologice, caisul prezintă o importanță deosebită pentru economia pomicolă, datorită următoarelor însușiri:

crește repede recuperând ușor investițiile făcute la înființarea livezilor;

valorifică superior diverse tipuri de sol, când portaltoii sunt aleși corespunzător;

este rezistent la secetă și poate fi cultivat în zonele de stepă, pe terenuri neirigate.

Pentru proprietățile alimentare și pentru compoziția lor chimică, caisele se situează între aliment și medicament (energetice și plastice), ușor digerabile, antianemice și regeneratoare ale țesuturilor și factor de echilibru nervos. Fiind astringente, sunt antidiareice, iar în stare uscată sunt laxative. Sunt recomandate a fi consumate în cazuri de astenie fizică și intelectuală, anemie, nevroze, insomnii, convalescență, etc. Se recomandă de asemenea în alimentația copiilor rahitici și cu întârziere în creștere.

Toate acestea explică preocupările oamenilor de știință din multe țări cu posibilități de cultură a caisului care depun eforturi deosebite pentru crearea de soiuri noi și pentru perfecționarea tehnologiilor de cultură, care să facă posibilă răspândirea mai largă a acestei specii (Cociu – 1993).

IMPORTANȚA CULTURII PIERSICULUI

Piersicul cu numele său științific Prunus persica var. persica, este reprezentativ pentru fructele sale deosebit de atât pentru valoarea lor alimentară, cât și pentru cea terapeutică, ele fiind considerate, încă din antichitate, drept fructe care determină o viață lungă și sănătoasă.

Piersicile conțin următoarele componente chimice, la 100 grame substanță proaspătă: 82,60-91,40 g % apă; 10,00-21,50 g % substanță uscată totală; 6,40-14,75 g % zahăr total; 0,22-1,40 g % aciditate titrabilă exprimată în acid malic; 0,015-0,340 g % taninuri; 0,26-1,26 g % substanțe pectice; 0,35-1,37 g % substanțe proteice; 0,30-0,65 g % substanțe minerale totale (predominând potasiul, fosforul, magneziul, calciul și fierul); 0,32-0,86 g % celuloză; 5,28-32,0 mg % acid ascorbic (vitamina C), alte vitamine: P, PP, E, B1, B2, B9, A, etc. Având o valoare energetică de 29,0-64,0 cal %, fiind cu 34-76 % mai mică decât a caiselor sau a prunelor, dar prin conținutul lor în săruri minerale, zaharuri ușor asimilabile, vitamine, acizi organici, pigmenți și taninuri, piersicile sunt mai indicate în alimentație.

Fructele sunt apreciate atât în stare proaspata cât și prelucrate, sub formă de dulceață, gem, jeleu, compot, piure, nectar, fructe deshidratate, esențe naturale, distilate, etc.

Piersicile în stare proaspătă stimulează secreția gastrică și ușurează digestia. Prin intermediul pectinelor se normalizează peristaltismul intestinal și se reglează tranzitul alimentelor.

Datorită sărurilor minerale alcalinizate și a conținutului mare de apă, piersicile sunt indicate în profilaxia bolilor infecțioase acute, hipertensiune arterială, arterioscleroză, litiază renală, etc. Efectul terapeutic al piersicilor vizează mai multe afecțiuni. Sunt recomandate și pentru bolnavii de ficat și pentru tratarea obezității.

Cunoașterea particularităților biologice ale pomilor, însușirile fructelor, crearea de soiuri noi, au determinat extinderea rapidă a acestei specii. Alt avantaj care motivează extinderea sa, este faptul că este o specie precoce, fără periodicitate de rodire și cu o mare productivitate. (Baciu A. și colab., 1997, 1998).

IMPORTANȚA CULTURII MIGDALULUI

Migdalul cu numele său științific Prunus dulcis se numără printre cele mai vechi specii pomicole luate în cultură, este un arbustoid care poate atinge înălțimea 4 – 8 m cu fructul o drupă uscată, cu mezocarpul subțire, pubescent și dehiscent. Aparține grupului de culturi nucifere alaturi de nuc și alun și prezintă o importanță deosebită în alimentație, datorită multiplelor sale întrebuințări și componente chimice ale fructelor.

Migdalele constituie un aliment aproape complet, asemeni nucilor, miezul lor, dulce sau amar, conținând, în funcție de soi, epoca de recoltare și locul de cultură, cantități însemnate de grăsimi, substanțe proteice, hidrați de carbon, substanțe minerale, vitamine etc. Acestea au o valoare alimentară ridicată, se consumă în stare proaspătă sau prelucrată: prăjituri, bomboane, dulcețuri (ca fruct verde) având partea comesibilă reprezentată de sămânța (miezul) care reprezintă 18 – 60 % față de endocarp, în funcție de soi. Comparativ cu nucile și alunele, migdalele sunt superioare din punct de vedere al raportului acumulării substanțelor proteice însă din punct de vedere al acumulării substanțelor grase se realizează la un nivel mult mai scăzut.

Migdalele conțin: 4 – 6 % apă, 46 – 60 g substanțe grase; 15 – 38 % g substanțe proteice; 4 – 9 % hidrați de carbon; 0,5 % cenușă; 4 % glicozizi – amygdalină; 800 mg % potasiu; 430 mg % fosfor; 180 mg % sulf; 230 mg % magneziu; 4,7 mg % fier; 3,9 mg % zinc; 1,9 mg % mangan; 0,12-0,16 mg % provitamina A; 0,5-15 mg % vitamina E (Pandele Iuliana, 1973; Radu I.F., 1985).

Miezul de migdale este cu deosebire folosit în industria alimentară pentru prepararea unor produse de cofetărie. Din migdalele amare se extrage un ulei valoros, care se folosește în industria chimico – farmaceutică pentru prepararea unor parfumuri, creme, săpunuri. Endocarpul, coaja tare, poate fi folosit la prepararea cărbunelui vegetal activ, necesar pentru absorbția unor gaze toxice. Mezocarpul, învelișul verde al fructelor, după uscare și calcinare, dă o cenușă care conține circa 40 % potasiu și care este folosită la fabricarea săpunurilor și pentru îngrășăminte chimice.

Puieții de migdal, amar și dulce, servesc ca portaltoi pentru soiurile de migdal și de piersic, cultivate pe terenuri calcaroase, uscate, deoarece imprimă o mai mare rezistență la secetă, la ger și la unii dăunători din sol.

Toate soiurile și speciile de migdal sunt considerate ca cele mai bune plante melifere, de la începutul primăverii.

Lemnul de migdal șlefuit este folosit la confecționarea unor obiecte de artă, avand o nuanță roșcată și se caracterizează printr-o denară ridicată, se consumă în stare proaspătă sau prelucrată: prăjituri, bomboane, dulcețuri (ca fruct verde) având partea comesibilă reprezentată de sămânța (miezul) care reprezintă 18 – 60 % față de endocarp, în funcție de soi. Comparativ cu nucile și alunele, migdalele sunt superioare din punct de vedere al raportului acumulării substanțelor proteice însă din punct de vedere al acumulării substanțelor grase se realizează la un nivel mult mai scăzut.

Migdalele conțin: 4 – 6 % apă, 46 – 60 g substanțe grase; 15 – 38 % g substanțe proteice; 4 – 9 % hidrați de carbon; 0,5 % cenușă; 4 % glicozizi – amygdalină; 800 mg % potasiu; 430 mg % fosfor; 180 mg % sulf; 230 mg % magneziu; 4,7 mg % fier; 3,9 mg % zinc; 1,9 mg % mangan; 0,12-0,16 mg % provitamina A; 0,5-15 mg % vitamina E (Pandele Iuliana, 1973; Radu I.F., 1985).

Miezul de migdale este cu deosebire folosit în industria alimentară pentru prepararea unor produse de cofetărie. Din migdalele amare se extrage un ulei valoros, care se folosește în industria chimico – farmaceutică pentru prepararea unor parfumuri, creme, săpunuri. Endocarpul, coaja tare, poate fi folosit la prepararea cărbunelui vegetal activ, necesar pentru absorbția unor gaze toxice. Mezocarpul, învelișul verde al fructelor, după uscare și calcinare, dă o cenușă care conține circa 40 % potasiu și care este folosită la fabricarea săpunurilor și pentru îngrășăminte chimice.

Puieții de migdal, amar și dulce, servesc ca portaltoi pentru soiurile de migdal și de piersic, cultivate pe terenuri calcaroase, uscate, deoarece imprimă o mai mare rezistență la secetă, la ger și la unii dăunători din sol.

Toate soiurile și speciile de migdal sunt considerate ca cele mai bune plante melifere, de la începutul primăverii.

Lemnul de migdal șlefuit este folosit la confecționarea unor obiecte de artă, avand o nuanță roșcată și se caracterizează printr-o densitate mare, printr-un luciu strălucitor.

Migdalul se numără printre cele mai vechi specii pomicole luate în cultură. Se consideră Asia Mică drept patrie a migdalului (Siria, Iran), precum și partea de nord a Africii. De aici s-a răspândit și s-a aclimatizat în regiunile din jurul Mării Mediterane și Mării Negre, unde crește în stare spontană pe pantele calde și uscate, cu soluri sărace, calcaroase. În locurile de origine formează dumbrăvi și intră în componența pădurilor. Astăzi, cultura migdalului este foarte dezvoltată în America de Nord, Europa, Africa de Nord și Asia Mică. Această extindere a fost posibilă datorită faptului că în ultimele decenii s-au creat o serie de noi soiuri, rezistente la ger și s-au perfecționat tehnologiile de cultură.

După datele FAO, producția mondială în anul 2011 a fost de peste două milioane de tone. Pe continente, producția este realizată în procent de 48 % de America, 21,4 % de Asia, 19,5 % de Europa și 10,2 % de Africa. Oceania are o producție nesemnificativă, contribuind cu doar 0,9 % din producție. SUA este cel mai mare producător de migdale din lume, realizând o producție medie pe 10 ani (2001-2011) de 951 mii tone. În aceeași perioadă, producții însemnate au obținut Spania (222,6 mii t), Iran (113,8 mii t), Siria (113,4 mii t) și Italia (108 mii t), ceea ce arată că migdalele sunt o afacere rentabilă.

IMPORTANȚA CULTURII PRUNULUI

Prunul cu numele său științific Prunus domestica este una din cele mai importante specii pomicole din țările cu climat temperat, cultivat pentru fructele sale apreciate și mult solicitate, atât pentru consum în stare proaspătă, cât și pentru industrializare.

În funcție de soi, portaltoi, zona ecologică și tehnologia de cultură, fructele de prun conțin: 7 – 18% glucide; 0,16 – 2,30% acizi organici; 0,15 – 1,5% substanțe tanoide; circa 0,65% substanțe pectice 0,7 – 17,6 mg/100g sp; vitamina C, urme de vitamina A și B; săruri minerale de Fe, Ca , P, Mg, K, Na, Mn – componente cu rol important în alimentația rațională a omului (MITRE, 2001). Fructele de prun se consumă în stare proaspătă, deshidratate si preparate pentru dulceață, gem și magiun, pentru compoturi, siropuri și nectar și pentru distilare (țuică și palincă).

Prunele reprezintă fructele cu valoarea nutritivă cea mai ridicată, în comparație cu celelalte fructe. Conținutul fructelor în zaharuri este cuprins între 16-20% (acidul malic și în cantități mici acizii citric și benzoic) prunele având proprietăți diuretice, laxative, depurative, stimulent nervos si descongestionant hepatic.

Prunele proaspete conțin toate microelementele necesare omului pentru desfașurarea vieții normale și anume: potasiu 170 mg%, Ca 12 mg%, Mg 10 mg%, P 18 mg%, Na 1mg%, Fe 0,5 mg%, Cl 1,5 mg% etc.

Dintre vitaminele cele mai reprezentative sunt: vitamina C sub 4,0mg%, caroten 0,9 mg%, B 10,83 mg%, B1 0,03 mg%, PP 1,0 mg% si altele.

Din lemnul de prun se construiesc în România cele mai valoroase fluiere și cavale din lume. Rezultă deci că prunele ca produse naturale sunt alimente echilibrate din punct de vedere al vitaminelor, al elementelor minerale, glucidelor, și a altor substanțe nutritive sau reglatoare ale metabolismului uman.

Producția cea mai mare de prune se obșine în Asia urmată de Europa, America de Nord, America de Sud, Africa și Oceania

Pe plan mondial, tări mari producatoare sunt China, S.U.A., Turcia, Argentina, Iugoslavia, România.

În Europa, țările mari producatoare de prune sunt: Iugoslavia, România, Germania, Bulgaria, Franța, etc.

IMPORTANȚA CULTURII CIREȘULUI

Cireșul cu numele său științific Prunus avium este originar din regiunea cuprinsă între Marea Neagra și Marea Caspică, de unde s-a extins în toate zonele favorabile. În stare salbatică crește în China, Iran, Asia Mică, Asia centrală, Africa de Nord, sudul și sud-estul Europei. A fost luat în cultură cu circa 2500 de ani în urmă.

În prezent, cultura cireșului este raspândită pe toate continentele, dar o pondere mai mare ocupă în Europa, unde se produce circa 65% din producția mondială, SUA și Canada cu circa 15% și mai puțin în Africa, Asia și America latină. Producția mondială de cireșe se ridică la circa 1,5 milioane de tone, obținută de pe circa 295,6 mii ha.

Cireșele sunt printre primele fructe care apar primăvara, fiind foarte cautate pe piața pentru consum în stare proaspătă dar și prelucrate în diferite produse (compot, dulceață, gem, jeleu, suc, sirop, lichior, produse de cofetărie etc.). Compoziția chimică a fructelor este destul de complexă, la 100 g pulpă: 7,7-18,8% zahăr, 0,49-1,37% acizi organici, 0,06-0,39% substanțe pectice, pana la 16,8 mg% vitamina C, vitaminele B1, B2, E, provitamina A, săruri minerale de Ca, Fe, K, P, etc. Cura de cireșe timp de olună de zile ajută la slăbirea persoanele supraponderale.

Lemnul de cireș datorită culorii naturale deosebite este foarte apreciat în industria mobilei, pentru lucrări de artizanat etc.

După date medii FAO producția mondială de cireșe este de aproximativ 1.500.000 de

tone din care peste 60% se realizează în Europa, cca. 15% în America de Nord, 10% în Asia șiaproximativ 1% in America de Sud. Principalele țări producătoare din Europa sunt: Italia,

Germania, Spania, Bulgaria, România etc.

În țara noastră suprafața ocupată cu cireș reprezintă aproximatix 3% din suprafața pomicolă. Cele cca. 4 milioane de pomi se cultivă în județele Iași, Vaslui, Botoșani, Neamț,Vrancea, Cluj, Argeș.

IMPORTANȚA CULTURII VIȘINULUI

Vișinul cu numele său științific Prunus cerasus este o specie originară din zona cuprinsă între Marea Neagra și Marea Caspică, de unde s-a răspândit în Europa și Asia. Vișinul comun nu se întâlnește în stare sălbatică, însă crește semispontan în jurul Mării Caspice, în Caucaz, India, Iran, Asia Mică și Peninsula Balcanică. Spre deosebire de cireș, care nu poate depăși paralela de 60ºC latitudine nordică, vișinul depășește această cotă, devansând chiar și cultura mărului. În țări precum fosta Iugolavie, Polonia, Germania, România, producția de vișine este superioară celei de cireșe. Principalele județe producătoare sunt: Iași, Botoșani, Bacău, Argeș, Buzău, Cluj, Mureș, Dolj, Vâlcea.

Vișinele sunt printre primele fructe proaspete ale anului, iar prin conținutul ridicat în vitamine și săruri minerale fac obiectul unuia dintre cele mai eficiente activități comerciale, fiind folosite ca materie primă pentru: compot, dulceată, gem, vișinată, lichior, sirop etc. Aceste fructe au un efect benefic pentru organismul uman, luând parte la echilibrul acido-bazic, îmbunătățirea compoziției sângelui, în bolile renale, hepatice, cardiovasculare etc. Se recomandă în cure de detoxifiere, de slăbire sau de vitaminizare a organismului. Sunt considerate fructe dietetice datorită compoziției chimice complexe: 13,9-23,2% substanță uscată, 5-19,4 mg% zaharuri, 0,9- 1,9 mg% acizi organici, 0,8-1,1 mg % protein, 0,1-0,4 mg% pectine, 0,12-2,35 mg% substanțe tanoide, o serie de ioni minerali: K (46-92,5 mg%), P (21-26 mg%), Ca (3,8-19,3 mg%), Mg (7-20 mg%), vitamin PP (0,06-0,52 mg%), E (0,21-1,32 mg%), B1, B2, carotene (0,15-0,95 mg%), acid folic etc.

Florile vișinului se folosesc la ceai, fiind o băutură deosebit de aromată, cu efecte aromaterapeutice, dar pentru ceai se folosesc și cozile de visine, pedunculi, acesta fiin d foarte bogat în potasiu, având un important rol dietetic.

Toate organele plantei (frunze, flori, fructe) au însușiri antiseptice, fiind folosite în medicina populară și în conservarea produselor alimentare casnice (Gh. Bădescu și colab., 1984).

O particularitate a vișinului este si faptul ca reprezintă o specie decorativă, dar și bună meliferă.

CAPITOLUL II: SITUAȚIA CULTURII SPECIILOR POMICOLE SÂMBUROASE

SITUAȚIA CULTURII CAISULUI PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA

Cultura caisului s-a răspândit pe plan mondial, cu precădere în emisfera nordică, Asia și Europa, din Japonia până la litoralul Angliei de Sud, francez, Atlantic Spaniol; cu o zona dintre apele Atlanticului până în California pentru America de Nord. Cultura caisului a cunoscut o largă răspândire și în emisfera sudică, în Africa de Sud, America de Sud, Australia și Oceania, începând cu secolul al XIX-lea.

Cultura a fost cantonată doar în anumite zone, oarecum limitate, având in vedere ca perimetrul pentru cultivarea caisului este mare. Suprafața livezilor de cais nu este tocmai mare, în comparație cu celelalte specii pomicole. De la un an la altul producția mondiala de caise oscileaza considerabil de mult.

În România cultura caisului nu s-a extins destul de mult, deși are condiții favorabile. Cu atât mai mult s-au întâlnit perioade când numărul pomilor dar și suprafața plantațiilor de cais au scăzut considerabil, fiind o consecință directă a sensibilității caisului în fața variațiilor mari de temperatură manifestate de-a lungul primăverii, altminteri pierderile sesizate au compromise întreaga recoltă, adăugându-se pieirea premature a unui numar considerabil de pomi. Așadar, astfel prezenându-se situația, se deduce rezerva cultivatorilor în fața culturii caisului. Efectele acestea s-au facut vizibile atunci când s-a trecut la platațiile industriale plecând din sitemul de cultură de pe lângă casă al caisului. Amplasarea plantațiilor s-a făcut după cerințele clasice ale înființării plantațiilor pomicole în majoritatea cazurilor, și nu dupa cerințele biologice foarte puțin cunoscute ale caisului, indiferent ca a fost o acțiune particulara sau de stat.

Cunoscut adesea cu numele zarzăr, el a format în repetate rânduri mici arborete, întalnite azi în județul Tulcea, din care au fost alese unele selecții. Înmultirea vegetativă a soiurilor de cais a fost amintită în unele documente scrise spre sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Caisul a continuat să se cultive cu precădere în livezile familiale, chiar ulterior aceste etape, pana în ultimii 35 de ani.

O condiție esențială pentru reușita culturii caisului este stabilirea justă a zonelor favorabile din punct de vedere al condițiile pedoclimatice și alegerea locului de plantare. Analizând răspândirea caisului în România, se ajunge la concluzia că cele mai mari suprafețe de cais se află în zona de câmpie, favorabil în jumătatea de sud a țării, cu deosebire în bazinele consacrate: Măcin-Niculițel (Tulcea), Medgidia (Constanța), Budești (Călărași), Corabia (Olt), nisipurile irigate de la Sadova-Bechet-Calafat (Dolj) și nisipurile din vestul țării de la Oradea, Diosig, Valea lui Mihai (Bihor), Lugoj (Timiș), Lipova (Arad). Destul de bine este reprezentat caisul în județele Buzău, Brăila, Ialomița, Teleorman și Mehedinți. În celelalte zone, caisul nu reușește decât în zone restrânse, pe versanții bine însoriți ai dealurilor mici.

Dupa cel de-al II-lea război mondial, plantațiile de cais din România s-au întins pe o suprafață de 12.000 ha, realizându-se producții anuale mai mari de 80 000 tone. Prin noile plantații în zona de sud a țării se vor extinde cu precădere soiurile cu coacere timpurie și foarte târzie, care să asigure prelungirea perioadei de consum în stare proaspătă precum și soiurile pentru industrializare. Au fost revizuite unele verigi ale tehnologiei de cultură pentru plantațiile industriale cum sunt: fertilizarea, irigarea, tratamentele fitosanitare, întreținerea solului, folosirea substanțelor inhibitoare de creștere, etc. Este îngrijorător raportul necorespunzător între livezile tinere și cele pe rod, având în vedere că o pomicultură cu perspective bune este necesar să aibă în permanență minim 23% livezi tinere.

SITUAȚIA CULTURII PIERSICULUI PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA

Piersicul se cultivă astăzi în marea majoritate continentelor, fiind pe locul 3 ca producție de fructe după mere și citrice, asta datorită plasticității sale ecologice. Se cunosc aproximativ 5000 de soiuri, care satisfac gusturile diferite ale consumatorilor, cu diferite modalități de prelucrare, adaptate diferitelor zone geografice.

El se cultiva până la 50o latitudine nordică și 35-40o latitudine sudică, exceptie facând ținuturile tropicale. Suprafețe mari cultivate cu pierde cultură se gasesc în Europa, Asia, America de Nord și Africa.

Pe plan mondial s-a extins cultura piersicilor propriu-zise, a nectarinelor și paviilor. Conform anuarului F.A.O., la nivelul anului 2000 cea mai mare producție de piersici au obținut-o în ordine: continentul Europa, urmat de Asia și America. În Europa cele mai mari țări cultivatoare sunt: Italia. Grecia, Franța și Spania. Dominant este comerțul mondial de piersici din Italia și Grecia. Iarna, în Europa este adusă o cantitate mare de piersici din Africa de Sud, Argentina, Brazilia, Chile.

După previziunile C.E.E. producția de piersici va trebuii să fie în următorul deceniu de circa 2, 1-2, 3 milioane tone.

În România piersicul a fost introdus de către romani fiind cultivat ca pom izolat, mai ales prin vii.

În 1889, înființându-se pepinierele de stat, au putut fi înmulțite și răspândite multe soiuri străine. Au apărut astfel primele livezi în zonele favorabile ale țării, piersicul ajungând a treia specie pomicolă ca importanță economică și de perspectivă de cultivare, după măr și prun. În prezent livezile de piersic din țara noastră sunt în declin și trebuie refăcute și extinse.

Au fost create în România o serie de soiuri de piersici (Frumos de Băneasa, Miorița, Delicios, București, Flacăra, , , Superbă de Toamnă, Congres, Splendid), ca și nectarine (Cora, Delta), ca și portaltoi valoroși (T16, l, De Balc). În stațiunile de cercetări pomicole din rețeaua I.C.P.P. Pitești, amelioratorii lucrează pentru crearea de noi soiuri de piersici și nectarine, competitive cu cele de nivel internațional, cât și pentru crearea de noi portaltoi pentru piersic. Ordinea descrescătoare a cele mai mari producții de piersic se obțin în județele: Constanța, Bihor, Timiș, Dolj, Olt, Arad, Ialomița și Ilfov.

SITUAȚIA CULTURII MIGDALULUI PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA

Migdalul, specie pomicolă cu crește repidă, asemănându-se din acest punct de vedere cu piersicul, intrarea pe rod relativ de timpuri. Pomii proveniți din semințe încep să rodească la 5 – 6 ani, iar cei altoiți la 2 – 4 ani de la plantare, având prima recoltă redusă, dar sporind continuu, atingând maximum la vârsta de 12 – 18 ani, menținându-se apoi la acest nivel până la vârsta de 35 – 40 de ani. Dacă se aplică o tehnologie corectă, perioada fructificării se poate prelungi. Factorul care determină,atât vârsta intrării pe rod, cât și cantitatea recoltei în decursul anilor este soiul. Potențialul productiv fiind o însușire genetică, dictată de genotipurile din cultură, cu posibilitatea de a influența prin anumite măsuri tehnologice (forme de conducere, densitate mare, irigare etc.).

Cu soiurile și tehnologia actuală, recolte de peste 4500 kg/ha sunt în California, de 4000 kg/ha în Spania sau de 2200 kg/ha în Iran.

Și în România este posibil să se obțină recolte satisfăcătoare. Datele de la Stațiunea Mărculești, din perioada 1960 – 1970, au scos în evidență soiurile: ʺSudakʺ cu 4550 kg/ha, ʺNec Plus Ultraʺ cu 3494 kg/ha, ʺDe Ialtaʺ cu 3100 kg/ha etc. La Stațiunea de Cercetări Pomicole Valu lui Traian – Constanța s-au obținut recolte mari de la soiurile: ʺPreanâiʺ, ʺPomorieʺ, ʺThompsonʺ, ʺRetsouʺ și altele, care au dat între 856 și 571 kg miez/ha, baremul internațional admis pentru 1 ha livadă rentabilă fiind de 400 kg miez /ha (Cociu V., 1992).

SITUAȚIA CULTURII PRUNULUI PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA

Pe plan mondial se cunosc mai mult de 2000 soiuri de prun, formate în trei mari centre genetice, cu participarea a numeroase specii ale genului Prunus. Lucrările de ameliorare a prunului în Europa dar si în America de Nord au contribuit, la mărirea bazei ereditare si la îmbogățirea numerică a sortimentului cultivat. cele mai răspândite soiuri de prun fiind: Stanley, Anna Spath, d'Agen ( și clone), R.C. Althan, Vinete de Italia, President, Bluefree, Early Rivers, Ruth Gerstetter, Pozegaca ( și clone), Kiustendilska, Besztercei, Tuleu gras, Vinete românești, Centenar, etc.

În România, sortimentul a cunoscut o evoluție lentă si s-a bazat în special pe soiuri locale, înmulțite în mare parte prin prin drajoni, având valoare economică scăzută, cu folosințe preponderant pentru distilare.

Până în prezent, în țara noastră s-au înregistrat 40 de soiuri care se află în faza de extindere în producție, destinate atât consumului în stare proaspătă cât și industrializării.

Prunul, prin adaptabilitatea sa la diferitele condiții de clima si sol, a inceput să crească și să producă. Aria de răspândire și varietatea soiurilor fiind nelimitată. Astfel, Romania a ajungând tara cu cea mai mare producție de fructe din Balcani și Europa, fiind și un mare exportator de fructe proaspete sau deshidratate.

Sortimentul de prun era bogat de pe vremea românilor. Se presupune, ca acesta a fost adus din Caucaz în sudul și vestul Europei, unde ar fi avut loc formarea lui.

În prima jumatate a secolului I, românii au extins arealul de cultură al soiurilor de pomi în Galia, Belgia, Anglia, Germania până în valea Rinului.

Intensificarea culturii prunului în Europa a avut loc abia în secolul al XVII-lea încât se înțelege că în aceleași condiții ea s-a dezvoltat mai multcu precădere în țările românești.

SITUAȚIA CULTURII CIREȘULUI PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA

Cireșul ne plasează deasupra unor țări, România fiind în top 3 mondial după criteriul productivității fără investiții mari.

Cultura cireșului asigură prosperitatea familiilor în regiunile de cultura specific-tradițională, aducând venituri peste media adusă de producția agricolă. Producția facându-se în livada moștenită, de către proprietari.

În România, din lipsă de fonduri, multe institute de cercetări agricole au fost închise. Facultățile de agronomie, în ciuda cercetărilor effectuate cercetare sunt aproape rupte de agricultura reală. cultura cireșului se face asemeni culturii din Evul Mediu, cu ghilimelele de rigoare.

Slovenia are cea mai mare productivitate din lume fiind pe locul 47 în privința contribuției la recolta mondială și pe locul 64 în ce privește suprafața livezilor de cireș.

Asemeni Sloveniei, Elveția cultivă cireșele pentru valorificare sub formă de materie primă în produse cu valoare adăugată mare.

Cirețul este originar din zona între Marea Neagra și Marea Caspică de unde s-a raspândit în Europa și Asia. Se mai întâlnește în Iran, China, Rusia, Asia Mica, Asia Centrala, Africa de Nord, Sudul si Estul Europei.

SITUAȚIA CULTURII VIȘINULUI PE PLAN MONDIAL ȘI ÎN ROMÂNIA

Vișinul este amintit înca din anul 340 (i.e.n.) intr-o lucrare a lui Aristotel cu referire la tehnica de înmultire. Informațiile se pierd până în perioada lui Carol cel Mare (724-814) când întalnim mențiuni cu privire la cultura vișinului ce se practica pe domeniile regale.

In anul 1278, la nunta regelui Suediei s-a servit visinata, lucru care ne face să credem că arealul de cultură se extinsese până în Scandinavia.

Din timpul lui Mircea cel Batran, cand sunt atestate documentar Manastirea Visina. Ceva mai tarziu, localitatile Ciresu, Valea Ciresului, Visina iar astazi localitati cu numele specie respectiv: Ciresu, Ciresoaia, Cireseni, Cireasa, Ciresel, Cireseanu, Valea Valea Ciresoii, Valea Ciresului etc., aflăm în mod indirect de existența a două specii pe teritoriul de astazi al României.

Principalele judete producatoare sunt: Iasi, Botosani, Bacau, Arges, Buzau, Cluj, Mures, Dolj, Valcea.

Comparativ cu producția de cirese, producția de visine este superioara în țări cum sunt Iugolavia, Polonia, Germania, Romania.

CAPITOLUL III: CERINȚELE ECOLOGICE ALE SPECIILOR POMICOLE SÂMBUROASE

CERINȚELE ECOLOGICE ALE CAISULUI

Caisul are un areal mai restrâns comparativ cu piersicul, fiind pretențios față de caldură. Procesele vitale alea caisului sunt condiționate semnificativ de factorul de mediu numit căldură. Intrarea în vegetație a pomilor se face după 7-10 zile cu temepratură medie ce depășește 6o C în aer. Când temperatura aerului depășește 10oC au loc procesele de înflorire, fecundare și legare, iar temperatura medie în jur de 20oC este necesară pe parcursul perioadei de vegetație a caisului, acesta suportând destul de greu caldurile cu valori ridicate din timpul verii, în special atunci când sunt alaturate și cu lipsa apei.

În România cultura caisului este limitată de factorul numit temperatură prin valorile scazute din timpul iernii cu precădere în perioada de înflorire, dar și prin fluctuațiile de temperatură cu precadere dupa pornirea în vegetație a pomilor. Soiul, gradul de călire al pomului, varsta, succesiunea temperaturilor ridicate și scăzute, expoziție, conditionează rezistența caisului la temperaturile din timpul iernii, aceasta fiind totuși diferită în funcție de organul analizat. Astfel sensibilitatea la ger scade în ordinea: muguri floriferi, florile deschise, ovarele. Pentru muguri rezistența la ger variază funcție de poziția formațiunilor fructifere, respectiv: mai sensibili la ger sunt mugurii din zona inferioar[ , pe când cei de pe ramurile mai viguroase și din valul al doilea de creștere au o rezistență mai crescută la temeperaturi scăzute.

În procesul de înflorire temeperaturile scăzute, dar nu negative, nu impiedică fecundarea, comparativ cu cireșul și prunul, unde în intervalul de temperatură 0-15 oC și lispa albinelor duc la compromiterea recoltei.

Având în vedere cele menționate, pentru a obține cât mai multe recolte și a crește durata de viață a plantațiilor de cais, se recomandă evitarea zonelor cu geruri în timpul iernii care scad frecvent sub -20oC, a celor cu geruri de revenire de -10oC … -12oC, sau în zonele cu temperaturi sub -2 … -3oC, în perioada de înflorire.

Caisul prezintă pretenții infime față de umiditate, fiind originar din țările calde. Aceasta fiind alături de migdal rezistente la secetă. Datorită acestei însușiri, caisul este cultivat în zonele de silvostepă și stepă. Seceta prelungită împreună cu temperaturile mari influențează negativ producția de fructe, așadar, în zonele cu precipitații mai mici de 500 mm anual este necesară irigarea.

În faza de maturare a fructelor, sistemul radicular al caisului nu suportă excesul de apă din sol, drept urmare trebuie evitate solurile cu exces de umiditate

Caisul preyintă cerințe superioare față de lumină, drept urmare este necesară aplicarea tuturor măsurilor necesare pentru a permite o bună luminare a pomului. Necesită alese forme de coroană care să faciliteze accesul cât mai bun al luminii în interiorul și exteriorul coroanei; rândurile să fie orientate pe direcția N-S; expoziția aleasă S, S-E, S-V. Lumina intensă determină un rol pozitiv în procesul de asimilație clorofiliană, influențează direct creșterea și dezvoltarea, dar și diferențierea mugurilor de rod.

Luând în calcul si cerințelor față de sol, caisul este potrivit de pretențios. Cu un sistem radicular dezvoltat și cu mare capacitate de absorbție, se poate cultiva pe aproximativ toate tipurile de sol. Solurile mijlocii, luto-nisipoase, nisipuri în diferite stadii de solidificare prezintă favorabilitate culturii caisului. Preferă soluri adânci, cu fertilitate ridicată, în special bogate în fosfor și potasiu, permeabile pentru apă și aer, cu reacție neutră sau ușor alcalină (pH=7 -7,5).

Posibilitatea cultivării rentabile a caisului pe nisipuri, demonstrată prin experiente, cu aplicarea unor măsuri deosebite de plantare și întreținere a plantațiilor: modelare, fertilizare, irigare, plantare semiadâncă.

CERINȚELE ECOLOGICE ALE PIERSICULUI

Cea mai mare importanță pentru cultura piersicului o reperezintă căldura, ca factor ecologic. Cu originea în zonele calde, în sudul Asiei Centrale, piersicul prezintă cerințe semnificative pentru acest factor ecologic. În zone cu temperatura medie anuală între 10-11,5oC crește și fructifică abundent. Pragul biologic pentru umflarea mugurilor de rod este de 6,5oC, iar optimul termic pentru desfășurarea înfloritului este de 13-16oC. Mugurii floriferi de piersic în stare de repaus, rezistă până la -22oC … -23oC, iar uneori până la -30oC, în funcție de soi. Pagubele produse de gerurile din timpul iernii asupra soiuri se înregistrează la temperaturi foarte variate. De asemenea, rezistența mugurilor la îngheț este mai mare pe ramurile viguroase, la vârful și la baza acestora.

Rezistența piersicului la gerurile târzii de primăvară diferă destul de puțin de la un soi la altul, dar diferit în funcție de fenofaza în care se află.

Sistemul radicular își începe creșterea rădăcinilor la 6-7oC, optimul realizându-se la 24oC, iar la 35oC creșterea încetează.

Dacă pentru țările calde ,,nevoia de frig,, a piersicului reprezintă un factor limitativ, în condițiile țării noastre această nevoie nu reprezintă o problemă. Pentru a rodi, piersicul trebuie să acumuleze iarna 750-1200 ore cu temperaturi sub pragul biologic (6,5oC). În România piersicul găsește condiții până la altitudinea de 300-350 m, zonea podgoriilor. Geografic, cultura comercială a piersicului este extinsă în zonele din vestul țării, Banat, sudul Olteniei, Munteniei și Dobrogea, unde regimul termic din cursul verii este cu multe zile însorite, favorabile dezvoltării, creșterii și fructificării.

Piersicul este o specie foarte pretențioasa la lumină având nevoie de peste 1500 ore insolație. Dacă lumina lipsește, piersicul se degarnisește puternic la baza coroanei, lăstarii insuficient maturați sunt sensibili la ger și vulnerabili la atacul bolilor și dăunătorilor.

Lumina împreună cu căldura repreyintă factorii primordiali care influențează biologia piersicului. Acestea sunt influențate la rândul lor de expoziție și orientarea terenului destinat plantației.

Cultura piersicului valorifică în cele mai secetoase regiuni ale țării noastre. Când perioadele de secetă predomină, fructele rămân mici, cu un raport nefavorabil între pulpă și sâmbure, uneori cu gust ușor astringent și cu pubescență mai pronunțată. Prin urmare, în regiunile secetoase, cele mai bune rezultate le dau culturile de piersic irigate. Dacă nu sunt irigate, soiurile tardive de piersic sunt suferinde din cauza secetei, în special dacă au o producție însemnată de fructe, iar perioada de secetă este prelungită.

De asemenea, excesul de umiditate atmosferică este nefavorabil piersicului, creând condiții pentru dezvoltarea bolilor criptogamice. Piersicul este mai afectat de ger, când acesta acționează în condițiile unei atmosfere umede și cețoase.

Umiditatea prea mare din sol este suportată nu este foarte suportată de piersic, mai ales când este altoit pe portaltoi franc și pe migdal, provocând asfixierea unei părți din rădăcini, apoplexia, etc..

De regula cultura piersicului funcționează pe diferite tipuri de sol, dacă optăm pentru portaltoiul corespunzător, exceptând solurile mlăștinoase, compacte, umede, reci, precum și solurile sărăturoase.

Pe solurile mijlocii, lutoase sau luto-nisipoase, adânci, afânate, calde se obțin reyultate bune. Dar și solurile pietroase, situate pe coastele dealurilor dau rezultate bune. Aceste soluri sunt scurse, calde și afânate, deci favorabile piersicului, speciei cu cerințe mari față de aerația din sol. În astfel de condiții însă pomii nu ating o vigoare normală, iar fructele rămân mici, ceea ce diminuează volumul producției și calitatea recoltei. Pe solurile pietroase, mai ales când sunt bogate în calcar, cel mai bine reușește piersicul altoit pe migdal. Piersicul altoit pe franc colorează începând de la 7% calcar activ în sol. Solurile argiloase pot fi utilizate pentru cultura piersicului, dacă au un sol permeabil care asigură un bun drenaj, se desfundă înainte de plantare și primesc periodic amendamente cu var ( și colab.).

Experiențele arată că piersicul reușește și în solurile nisipoase, dacă se utilizeată metoda de plantare semiadâncă (cu coletul la 0,5 m sub nivelul solului, groapa rămânând deschisă), cu încorporarea unui strat de gunoi de grajd la adâncimea de 1-1,10 m.

Indiferent de tipul de sol, pânza de apă freatică trebuie să se afle sub adâncimea de 2 metri.

CERINȚELE ECOLOGICE ALE MIGDALULUI

Migdalul crește în zona cu temperatura medie anuală de 10,5 – 11°C și 1700 – 1800 ore lumină. Favorabile pantele cu expoziție sudică, uscate și călduroase, adăpostite de vânturi reci. Pentru plantare se vor alege terenurile expuse spre sud, adăpostite de vânturi, ferite de ceață și brume. Brumele fiind mai frecvente pe văile înguste ale râurilor, se vor evita, folosindu-se numai treimea a doua a dealurilor și eventual vârful, precum și văile largi, unde curenții reci de aer nu sunt periodici.

Cantitatea minimă de precipitații favorabilă migdalului este de 300 mm anual. Creșterea și rodirea se observă în zonele cu 400 – 500 mm precipitații anuale. Deși rezistent la secetă, cultura migdalului este posibilă doar în condiții de irigare. Cele două momente de irigare sunt esențiale: perioada întăririi endocarpului și dezvoltării seminței (miezului) și la începutul maturării fructelor, când se favorizează crăparea mezocarpului și scuturarea semințelor.

Migdalul nu are pretenții față de sol. Datorită sistemului radicular puternic dezvoltat, el poate să crească pe solurile pietroase și cele cu prundiș, avănd condiția ca adâncimea apelor subterane să fie la cel puțin 3-4 m. În cazul plantării în locuri cu apă freatică cu adâncime mică (1,5 – 2,0 m) sau unde stagnează mult timp apa din ploi și zăpezi, sistemul radicular suferă.

Soluri recomandate pentru migdal sunt: solurile adânci, argilo-nisipoase, bogate în humus și bine drenate, unde are posibilitatea să exploreze un volum mai mare de sol și este asigurat cu substanțe nutritive. Migdalul în România folosește cel mai bine solurile calcaroase, putând crește chiar și pe cele cu un conținut de 14 % calcar în sol.

Pe terenurile nisipoase, bogate, cu subsolul impermeabil el crește foarte repede, în primii ani, stagnând mai târziu. Pe nisipurile uscate și adânci, pomul se dezvoltă mult mai încet, dar cu o viață lungă.

CERINȚELE ECOLOGICE ALE PRUNULUI

Prunul este mai exigent decât mărul față de căldură, comportându-se mai bine în zona de câmpie și a dealurilor mici. În zona dealurilor înalte, prunul dă recolte instabile și de slabă calitate. Temperaturile orare optime ale speciei se situează între 18 și 33oC, iar cele absolute minime sunt de 8oC și maxime de 36oC. Față de ger, prunul are o reyistență mai bună decât părul, dar inferioară mărului, iar necesarul de ore de frig din sezonul de repaus, oscielază în funcție de soi între 800 și 900.

Mugurii florali rezistă până la -31..-33oC. Florile prunului sunt sensibile la ploile reci, ceață persistentă și brume.

Cerințele prunului față de apă sunt destul de mari, fiind satisfăcute în yonele deluroase cu peste 600 mm precipitații anual. Ploile reci din timpul înfloritului comprimit destul de frecvent recoltele prunului.

Față de lumină cerințele prunului deși nu sunt atât de mari, sitându-se dupa cireș, piersic, prunul cultivat pe versanți mai puțin însoriți produce fructe de slaba calitate.

Prunul se regăsește printre speciile pomicole cu cele mai mici cerințe față de sole, velorificând bine sau satisfăcător toate tipurile de sol din țara noastră. Dar când volumul edafic util este mai mic, favorabilitatea este slabă.

CERINȚELE ECOLOGICE ALE CIREȘULUI

Cireșul crește și rodește bine în zonele cu temperaturî medie anuala de 9-10oC. Temperaturile orare optime ale specie se situează între 18-28oC, iar cele absolute minime sunt de 6oC și maxime de 40oC. Necesarul de ore de frig din sezonul de repaus, este mediu și oscilează în funcție de soi între 600 și 1100. Suportă greu căldurile din vară, mai ales când acestea sunt însoțite și de insuficiența apei în sol în stepa și silvostepa, necesitând irigații. Față de ger se comportă mai bine decât piersicul și caisul dar mai slab decât vișinul, prunul, temperatura critică fiind -27oC.

Mugurii florali iarna pier în masa la temperaturi foarte scăzute. Florile însă nedeschise rezistă până la -2,8 oC, iar cand sunt complet deschise, numai la -2,2 oC.

Față de apă ciresul are cerințe moderate, preferând zonele cu precipitații medii anuale cuprinse între 600-800 mm, dar distribuite proporțional cu deficitul pluviometric lunar. Se numără printre speciile pomicole cele mai iubitoare de lumină.

Cerințele cireșului față de sol sunt mari, preferă solurile mijlocii și ușoare, permeabile, potrivit umede, care se încălzesc usor. Pânza apei freatice trebuie să fie sub 1,5-2 m de la suprafață. În solurile argiloase grele și reci cireșul vegetează slab, suferă de ger și trăiește puțin. Are o toleranță redusă față de coținutul de săruri din sol. Pe terenurile cu exces de umiditate, cireșul piere înaintea altor specii. De asemenea, tolerează greu și insufieciența apei în sol.

CERINȚELE ECOLOGICE ALE VIȘINULUI

Vișinul are cerințe mai mici față de căldură, comparativ cu cireșul, fiind totdată și mai rezistent la ger. Reușește bine în zonele cu temperatură medie anuală de 8-11 oC. Temperaturile oreare optime ale speciei se situeayă între 15 și 25 oC, iar cele absolute minime sunt de 4 oC și maxime de 30 oC. Necesarul de ore de frig din sezonul de repaus, este mediu și oscilează în funcție de soi între 700 și 1000.

Mugurii florari rezistă iarna până la -29 oC. Florile înca nedeschise reyistă până la -2,8oC,, iar când sunt complet deschise, numai până la -2,2 oC.

Având un diapazon mai larg față de cerințele de umiditate, vișinul reușește bine atât în zonele secetoase cât și în cele umede, dar distribuite proporțional cu deficitul pluviometric lunar.

Față de lumină este ceva mai puțin exigent decât cireșul; se poate cultiva și pe expoyițiile mai puțin însorite, nord- vestice, cu deosebire în zonele secetoase.

Viișinul valorifică bine și solurile mai puțin freatice și subțiri, parțial erodate, apropiindu+se din acest punct de vedere de prun. Cele mai favorabile terenuri sunt cele cu o reacție slab acidă spre neutră. Valorifică bine și solurile nisipoase și nisipurile dar numai în condiții de irigare.

CAPITOLUL IV: CARACTERIZAREA SOLURILOR NISIPOASE DIN ROMANIA

CLASIFICAREA AGRONOMICĂ A SOLURILOR DIN ROMÂNIA

Solurile nisipoase, din perspectivă taxonomică, se înscriu în patru clase de sol, respectiv:

– soluri nedezvoltate;

– molisoluri;

– cambisoluri;

– argiluvisoluri, incluzând psamosoluri, varietăți lamelare ale diferitelor subtipuri de sol din clasele menționate și specii texturale nisipoase și luto-nisipoase.

Solurile nisipoase, din perspectivă agronomică, până la momentul actual s-au clasificat după conținutul de humus, respectiv:

– soluri slab humifere, cu până la 0,7% humus;

– soluri moderat humifere, cu un conținut de humus cuprins între 0,71 și 1,2%;

– soluri puternic humifere, cu un conținut de humus mai mare de 1,2%.

Solurile nisipoase se clasifică și din punct de vedere al conținutului de argilă, astfel datorită prezenței sau absenței benzilor de argilă se diferențiază cinci grupe:

– soluri nisipoase slab humifere, fără benzi, cu două subgrupe:

carbonatice;

necarbonatice;

– soluri nisipoase moderat humifere, fără benzi;

– soluri nisipoase moderat humifere, cu benzi;

– soluri nisipoase puternic humifere,fără benzi;

– nisip (slab humifere), rezultate prin nivelare (decopertare) sau eroziune.

Proprietățile fizice, chimice și hidrofizice ale solurilor nisipoase sunt determinate de textura nisipoasă, respectiv:

– nisip (80-90%);

– argilă (sub 5%)

Prezența humusului, indiferent de cât de reduse sunt cantitățile, îmbunătățește condițiile trofice pe care solurile nisipoase le pot oferi plantelor. Astfel, solurile nisipoase cu humus sub 01,% sau total lipsite de humus și cu nisip grosier mai mult de 70%, plantele au dezvoltare slabă și realizează producții mici. Pe soluri de ascest gen se impune fertilizarea organică și minerală anuală. Îngrășămintele minerale se vor aplica fracționat, în special cele pe bază de azot, iar irigarea se va face rațional.

Sistemul de agricultura specific solurilor nisipoase presupune respectarea tuturor verigilor tehnologice care duc în continuu la ameliorarea acestor tipuri de soluri si crearea condițiilor optime de vegetație a pomilor fructiferi, fiind luate masuri agrofitotehnice, execuția corecta a lucrărilor de sol, fertilizarea corespunzătoare, combaterea bolilor și dăunătorilor, cultivarea soiurilor si hibrizilor de înaltă productivitate, adaptați la condițiile locale.

AMPLASAREA GEOGRAFICĂ ȘI ORIGINEA SOLURILOR NISIPOASE DIN SUDUL OLTENIEI

Solurile nisipoase din sudul Olteniei au origine diferită (Tufescu V., 1966), prezintă cea mai întinsă suprafață din țară, circa 209,4 mii ha și apar în Câmpia Mehedinților, Câmpia Calafat – Băilești, Câmpia Romanaților (Stânga Jiului). Acestea încep din stânga Jiului, din dreptul Municipiului Craiova și acoperă o suprafață din ce în ce mai mare mergând către sud.

Materialele parentale ale acestor soluri au fost depuse sub formă de dune longitudinale și interdune care între Bechet și Calafat depășesc 15 Km lungime. Dunele atingeau 5-12 m înălțime iar interdunele rar depășeau 500 m lățime.

Nisipurile ce alcătuiesc terenurile nisipoase din partea stângă Jiului au originea materialului parental aluvio-eoliană. Sursa au constituit-o depozitele levantine nisipoase în care râul Jiu și-a croit albia, le-a transportat din loc în loc în lungul albiei sale iar vânturile de VNV, deși nu dominante în regiune dar intensitate mare, le-au împrăștiat spre est, pe mai multe aliniamente, până la distanțe, așa cum am arătat mai sus de 15-16 Km. De subliniat faptul că, nisipurile provenite din albia Jiului comparativ cu cele aparținând albiei Dunării, conțin mult nisip grosier, foarte puțin nisip fin, praf, până la 9-10% argilă și sunt acide.

Terasele de lățimi diferite ale solurilor nisipoase din sudul Oleniei sunt alcătuite din depuneri cuaternare de 10-20 m grosime, constituite din loess sau material loessoid depus alternativ cu straturi de nisip și pietriș. Sub aceste depuneri apare un material de vârstă levantină format, de regulă, din argile sau argile cu marne, bogate în CaCO3.

Compoziția granulometrică este diferită pe dune și interdune. Maxim I., 1964, arată că, pe dună materialul nisipos este la limita dintre nisipul coeziv și cel necoeziv, având un conținut de argilă fizică cuprins între 5,78 și 8,4% și peste 90% nisip grosier și fin. În interdună, conținutul de argilă fizică ajunge până la 15,86% iar procentul de nisip grosier și fin scade până la 75-80%.

Sub aspect geomorfologic teritoriul din stânga Jiului acoperit cu sedimente nisipoase, aparține câmpului Leu-Rotunda, teraselor Jiului și teraselor Dunării. În partea de vest, zona este cunoscută sub denumirea de ,,Câmpia inferioară a Jiului,, și are 4 niveluri de terasă, cu altitudine variabilă (70-80m, 30-40 m, 15-22 m și 5-12 m), la care se adaugă și lunca propriu-zisă a Dunării.

În partea din sud a teritoriului se regăsesc 5 niveluri de terasă ale Dunării care alcătuiesc Câmpul Dăbulenilor, întins între Bechet și Corabia.

Terasele Jiului se prezintă sub forma unor fâșii cu lățimi de 2-5 Km, numărul acestora micșorându-se la 3 în zona localității Dăbuleni, unde lunca Dunării are o lățime de circa 12 Km.

În partea de est câmpia propriu-zisă este limitată de râul Olt, aici regăsindu-se 3 terase cu altitudini de 20-25 m, 17-21 m și 5-12 m la care se mai adaugă lunca Oltului.

Aceste teritorii au fost acoperite cu nisip transportat de vântul dominant Austrul, ce bate din direcția vest-nord-vest., depunerile dând naștere la dune. Aceste dune în zona Craiova – Bechet, au avut următoarele aliniamente principale:

– Malu Mare – Giorocu – Mare, dintre Rojiște și Sadova;

– Bechet – Dăbuleni, din zona Lișteava.

Solurile nisipoase au constituit și constituie o sursă de sporire a suprafeței agricole a țării. Proprietățile fizice și chimice ale solurilor nisipoase au suferit modificări importante după amenajarea acestora și de aceea factorul edafic trebuie tratat cu mare atenție. Cercetările efectuate pe solurilor nisipoase, în stare naturală, au relevat proveniența materialului nisipos și compoziția granulometrică și mineralogică a acestuia, proprietățile fizice și chimice, analiza chimică a apei freatice (Ion Petre, 1991).

Un criteriu de diferențiere al celor două forme de microrelief nu este reprezentat de PH-ul, procentul de humus fiind însă mai mare în interdună comparativ cu duna.

Datorită procesului intens de levigare gradul de aprovizionare cu azot și fosfor este sub limita necesarului plantelor agricole (Ion Petre, 1991). Proprietățile fizice și chimice ale solurilor nisipoase din sudul Olteniei, după Maxim I., (1964), sunt prezentate în tabelul 4.1. și tabelul 4.2..

Stratul de sol al terenurilor nisipoase din perimetrul amenajat pentru irigații a fost supus unor puternice modificări antropice ca urmare a lucrărilor de modelare – nivelare. Soluri nemodificate antropic se întâlnesc cu totul local, din această categorie făcând parte soluri aparținând molisolurilor, argiluvisolurilor, cambisolurilor și psamosolurilor. În prezent majoritatea solurilor a fost modoficată antropic, ceea ce a dus la apariția solurilor de tip erodisol și protosol (Parichi M., 1985)

Tabelul 4.1.

Proprietățile fizice și hidrofizice ale nisipurilor din sudul Olteniei

(după Canarache și colab., 1967)

Tabelul 4.2.

Proprietățile fizice și chimice ale nisipurilor din sudul Olteniei

(după Maxim I., 1964)

Molisolurile, cernoziomuri cambice tipice, freatic umede și local gleizate, apar local, pe teritoriul CCDCPN Dăbuleni. Cernoziomurile cambice formate pe nisipuri au profil profund dezvoltat și conținut redus de humus. Cele mai importante lucrări de ameliorare sunt reprezentate de fertilizarea organo – minerală și irigația.

Argiluvisolurile, soluri brune argiloiluviale molice gleizate și prin soluri brune luvice, lamelare, freatic umede cu răspândire redusă. Fertilizarea organică și irigarea reprezintă cerințe agropedoameliorative de bază pentru aceste soluri.

Cambisolurile, soluri brune eumezobazice molice, freatic umede și apar local pe anumite suprafețe. Se caracterizează printr-un profil de tip Am-A/B-Bv-C, bine dezvoltat.

Psamosolurile ocupă suprafețe mici pe teritoriul CCDCPN Dăbuleni asemeni celelalte soluri menționate mai sus. Reprezentate printr-o diversitate de subtipuri: psamosolurile tipice, psamosolurile tipice freatic umede, inclusiv cele acoperite antropic, psamosolurile molice, psamosolurile gleizate, psamosolurile molice gleizate, acoperite antropic și psamosolurile gleice, acoperite antropic.

Erodisolurile au apărut în urma efectuării lucrărilor de modelare-nivelare care au dus la decopertarea unor suprafețe însemnate. Aceste tipuri de sol au o largă răspândire. Solurile sunt reprezentate prin erodisoluri tipice acoperite moderat antropic, inclusiv freatic umede, parțial acoperite antropic, erodisoluri argiloiluviale gleizate și erodisoluri cambice gleizate, inclusiv acoperite puternic antropic.

Protosolurile au apărut în urma lucrărilor de modelare-nivelare, sunt soluri alcătuite din diferite materiale transportate cu ajutorul utilajelor și care au grosimi de cel puțin 50 cm. Aceste soluri nu au orizonturi genetice ci doar fragmente din aceste orizonturi.

Cea mai importantă însușirile a solului este fertilitatea, cunoscută ca o proprietate ce pune la dispoziția plantelor elemente nutritive necesare, în condițiile unui regim aerohidric, se află sub incidența condițiilor naturale de formare a solului și vegetației.

În zona solurilor nisipoase din Câmpia Română nivelul apei freatice oscilează între 3 și 13 m, acest nivel modificându-se la intervale de timp de 40-50 ani.

Variații mici ale nivelului freatic se produc sub influența nivelului apei Dunării și anotimpului (Maxim I., 1964).

În nord-vestul țării, la Valea lui Mihai nivelul apei freatice variază în funcție de microrelief (dună și interdună) și cantitatea de precipitații. Existența benzilor de argilă sau oxizi de fier la anumite adâncimi, împiedică drenajul apei determinând fenomenul de gleizare (Florea N., 1968; Trandafirescu T., 1973).

Compoziția chimică a nisipurilor din stânga Jiului este prezentată în tabelul 4.3.

Tabelul 4.3.

Compoziția chimică a nisipurilor din stânga Jiului

(sursă: http://www.ccdcpndabuleni.ro/pdf/proiecte_sectoriale_ADER_2020.pdf)

CAPITOLUL V: REZULTATE ȘI DISCUȚII PRIVIND FAVORABILITATEA ZONEI PENTRU CULTURA CAISULUI, PIERSICULUI, MIGDALULUI, PRUNULUI; CIREȘULUI ȘI VIȘINULUI

În sudul Olteniei valorificarea potențialului agroecologic pentru solurile nisipoase prin cultura pomilor fructiferi se face diferențiat luând ăn calcul natura solurilor, fertilitatea acestora, sortimentul de specii de pomi fructiferi cu adaptabilitate ridicată, condițiile ecopedologice, gradul de mecanizare, gradul de ameliorare al însușirilor fizico-chimice și agroproductive și efortul financiar mai mare cu care se realizează investițiile și se obțin producțiile.

Cercetările privind cultura pomilor fructiferi pe solurile nisipoase din sudul Olteniei au început în condiții de neamenajare și neirigare în 1955 la SDE Tâmburești și au fost amplificate în condiții de amenajare și irigare și la SCCCPN Dăbuleni.

Cercetările efectuate în condiții pedoclimatice diferite (soluri nisipoase, sărăturate, soluri situate în pantă de 16-18%) au evidențiat adaptabilitatea ridicată, capacitatea de producție în zone mai puțin favorabile pentru alte specii.

Pomicultura, componentă a sectorului horticol de pe solurile nisipoase din sudul Olteniei reprezintă o activitate tradiționala și de importanță economică Pomicultura valorifică eficient solurile nisipoase, ea fiind cantonată pe cele cu grad redus de fertilitate (conținut în humus până la 0,7%).

Condițiile pedoclimatice din sudul Olteniei prezintă caracterul de timpurietate în maturarea fructelor. Posibilitatea valorificării solurilor nisipoase slab fertile necesitatea aprovizionării cu fructe a zonei cât și timpurietatea producției.

In sudul Olteniei, speciile sâmburoase dau rezultatele cele mai bune. În cadrul speciilor sâmburoase piersicul, caisul și migdalul sunt speciile cele mai valoroase. Drept urmare este necesar să li se acorde atenția cuvenită pentru menținerea și sporirea suprafețelor de cultură prin folosirea de tehnologii adecvate și prin îmbunătățirea sortimentelor pentru sporirea calității și cantității producției.

Având în vedere că elementele climatice pe solurile nisipoase de la Dăbuleni sunt apropiate și superioare principalelor zone de cultură din țară a piersicului, caisului și migdalului, se poate interpreta că această zonă constituie o zonă favorabilă de cultură a piersicului,caisului și migdalului cu fructe de calitate superioară atât pentru consum în stare proaspătă cât și pentru export.

Factorii climatici cu cea mai mare influență pe solurile nisipoase sunt: lumina, temperatura, precipitațiile, vântul și solul. De asemenea, durata de strălucire a soarelui prezintă un rol important în activitatea fotosintetică a pomilor și ca factor hotărâtor în declanșarea unui întreg lanț de procese biochimice și fiziologice.

Pe solurile nisipoase suma anuală a orelor de strălucire a soarelui depășește 2000 ore astfel această zona dispune de o însemnată resursă heliotermică.

Zona solurilor nisipoase din sudul Olteniei, dispune de un potențial termic ridicat, satisface cerințele de căldură ale plantelor de cultură.

Zona solurilor nisipoase de la Dăbuleni se încadrează în zona climatica Cfx după Kopper, care se caracterizează printr-un climat temperat cu veri călduroase, și ierni mai puțin aspre, cu precipitații repartizate în tot timpul anului, dar neuniform.

Temperatura medie anuală este de 11, 1 o C în zona Corabia cu cel puțin 0,3o C mai mare față de zona Craiova.

CONDIȚIILE CLIMATICE ÎN PERIOADA 2003 – 2013 LA DĂBULENI

DATE CLIMATICE MULTIANUALE

2003-2013

PRINCIPALELE ELEMENTE CLIMATICE ÎNREGISTRATE LA STAȚIA METEO A CCDCPN DĂBULENI

(2003 – 2013)

Temperatura, media multianuală (2003-2013) –– 12,09 0C

Precipitații, suma multianuală (2003 – 2013) –– 513,1

SORTIMENTUL DE SPECII ȚINÂND CONT DE EȘALONAREA PRODUCȚIEI

Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei, speciile sâmburoase dau rezultatele cele mai bune. În cadrul speciilor sâmburoase piersicul, caisul și migdalul și-au etalat valența ca fiind speciile cele mai valoroase. În acest sens este necesar să li se acorde atenția cuvenită pentru menținerea și chiar sporirea suprafețelor de cultură prin aplicarea de tehnologii adecvate și bineînțeles prin îmbunătățirea continuă a sortimentelor pentru sporirea calității și cantității de fructe.

Soiuri de cais

COMANDOR – Sinonime: – Mărculești 18/6

Origine: soi obținut prin încrucișarea hibrizilor B 17/52 x Mr 43/1, la Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, omologat în anul 1983. Soi brevetat.

Fig. 5.1. Caise Comandor, sursă: (Soiuri de pomi, arbuști fructiferi și cãpșuni create în România, pag. 263 ).

Pomul este de vigoare mijlocie – mică, cu coroana globuloasă, cu ramuri de schelet relative groase, pe care se inserează buchete de mai și ramuri mixte; lăstarii anuali sunt de vigoare medie și cu internodii scurte.

Soiul prezintă rezistență bună la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, și Cytospora cincta și toleranță la Plum Pox; este rezistent la ger și la iernare.

Înflorirea este tardivă, florile sunt mari, cu petale rotunde sau scurt ovate, de culoare albă; pistilul egal cu staminele.

Fructul este mare (60 – 65 g), de formă ovoidă, ușor turtită lateral, fructele ajung la maturitatea de recoltare și consum în jurul datei de 1 – 5 august.

Pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de 30 -35 kg/pom la o densitate de 625 pomi/ha și de 35 – 40 kg/pom la o densitate de 500 pomi/ha.

IULIA- Sinonime: 83-13-47

Origine: soi obținut la Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Bihor, omologat în anul 2006.

Fig. 5.2. Caise Iulia, sursă: (Soiuri de pomi, arbuști fructiferi și cãpșuni create în România, pag. 287 ).

Pomul este de vigoare mare, cu port erect, cu ramuri de schelet relativ groase, bine garnisite cu buchete de mai.

Soiul prezintă rezistență bună la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, și Cytospora cincta și toleranță la Plum Pox; este mediu rezistent la ger și la iernare.

Înflorirea este mijlocie. Fructul este de mărime mijlocie, formă trapezoidală, de culoare portocalie. Epoca de coacere este mijlocie: în perioada 10 – 25 iulie.

Pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de 25 – 45 kg/pom, constantă de la an la an.

ANDREI- Sinonime: 83-25-9-BI

Origine: soi obținut la Stațiunea de Cercetare Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, omologat în anul 2006.

Pomul este de vigoare mică, cu coroana globuloasă, cu ramuri de schelet relativ groase, pe care se inserează buchete de mai și ramuri mixte.

Soiul prezintă rezistență bună la Monilinia laxa, Stigmina carpophilla, și Cytospora cincta și toleranță la Plum Pox; este rezistent la ger și la iernare. Înflorirea este medie; florile sunt mari, cu petale rotunde sau scurt ovate, de culoare albă.

Fig. 5.3. Caise Andrei, sursă: (Soiuri de pomi, arbuști fructiferi și cãpșuni create în România, pag. 283 ).

Fructul este de mărime mare (75 – 85 g), formă sferică, de culoare portocaliu intens cu roșu zmeuriu pe 25 % din suprafața fructului. Epoca de coacere: fructele ajung la maturitatea de recoltare și consum în jurul datei de 10 –15 iulie.

Pomul intră pe rod în anul 3 de la plantare, având o producție de 30 kg/pom la o densitate de 625 pomi/ha; se pretează a fi cultivat în sistem intensiv; este primul soi de cais cu forma compactă.

Soiuri de piersic

RALUCA – Sinonime: V.T. HP-03

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Constanța, hibrid F2, omologat în anul 2001.

Pomul este semiviguros, cu creștere erectă și rodește pe ramuri mixte mijlocii.

Soiul este autofertil, cu flori campanulate, pe tipul 5, cu petale micuțe, roz- violacee, este rezistent la ger și necesită tratamente fitosanitare la avertizare.

Fig. 5.4. Piersici Raluca, sursă: (Soiuri de pomi, arbuști fructiferi și cãpșuni create în România, pag. 316 ).

Fructul este de mărime mijlocie (100 – 110 g), formă rotunjită, ușor asimetrică, cu un mucron micuț, de culoare galbenă – verzuie, intens pigmentată, cu pubescența foarte fină, mijlociu de densă. Culoarea acoperitoare este roșu-grena, pe cca. 70% din suprafață. Epoca de coacere: decada I-II a lunii iulie.

Soiul este precoce și productiv (30-35 kg / pom).

AMALIA – Sinonime: HB 7-45

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, din încrucișarea soiurilor Roubidoux x Flacăra, omologat în 2002, brevetat în anul 2004.

Pomul este de vigoare mijlocie, cu coroana globuloasă, deasă, cu ramuri de schelet de lungime și grosime mijlocie.

Soiul prezintă rezistență genetică la atacul principalelor boli: Taphrina deformans, Sphaerotheca pannosa var. persicae, secetă și ger. De asemenea, este un soi autofertil, cu flori rozacee, cu petale mari, rotunde, colorate în roz pal; durata înfloritului este de 8-11 zile.

Fig. 5.5. Piersici Amalia, sursă: (Soiuri de pomi, arbuști fructiferi și cãpșuni create în România, pag. 320).

Fructul este de mărime mare (170-180 g), formă rotundă – ușor ovală, simetrică de culoare albă – crem, acoperit cu roșu intens pe 60- 70% din suprafața sa. Epoca de coacere: decada III a lunii iulie.

Soiul este foarte productiv, 33 t/ ha.

TRIUMF – Sinonime: Băneasa 1-14

Origine: obținut la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa, din hibridarea soiurilor Elberta x May Flower, omologat în anul 1994.

Pomul este de vigoare mijlocie, coroana globuloasă, deasă; ramurile de schelet sunt de lungime și grosime mijlocie.

Soiul prezintă rezistență genetică la atacul principalelor boli (bășicarea frunzelor, făinare); rezistență la primăvară, la fluctuații de temperatură de la zi la noapte și la secetă. Florile sunt mici, de tip campanulat, cu petale eliptice, colorate în roz intens.

Fig. 5.6. Piersici Triumf, sursă: (Soiuri de pomi, arbuști fructiferi și cãpșuni create în România, pag. 305).

Fructul este de mărime mare (245-256 g), formă sferică, ușor ovoidă, turtit pe flancuri, cu brazda ventrală largă, potrivit de adâncă și punct stilar mic, culoare galbenă – aurie, acoperit cu roșu sângeriu pe 60% din suprafața sa. Epoca de coacere: decada II a lunii iulie.

Soiul este productiv, 35 t/ha.

Soiuri de migdal

APRIL – Sinonome: H16/1919/84

Origine: soi complex, provenind din încrucișarea Primorski x [(Preanâi x Crâmsky)], în 2006 a fost omologat de SCDP Bihor, Oradea.

Pomul este foarte viguros, forma coroanei este larg piramidală, cu lăstarii anuali mijlocii ca mărime, mediu de lungi, fără anticipați, cu o pigmentație antocianică puternică; fructifică predominant pe ramuri 55%, pe buchete de mai 30%, 15% pe ramuri salbe.

Înfloritul este tardiv, în prima decadă a lunii aprilie, este foarte abundent an de an; fertilitatea naturală este de 64%; polenizatori: și Ferragnes.

Soiul se comportă bine la Taphrina deformans, Coryneum beijerinkii și Monilinia laxa.

Fig. 5.7. Migdale April, sursă: (Soiuri de pomi, arbuști fructiferi și cãpșuni create în România, pag. 343 ).

Fructul de formă eliptică spre rotunjită, cafenie, cu partea ventrală netedă și uniformă, cu vârful drept, scurt și ascuțit. Endocarpul este dur, galben-cafeniu, cu porii uniformi și medii ca mărime. Miezul foarte uniform, alungit, alb-sidefiu, dulce, cu o ușoară tentă de amărui, cu tegument galben-pai cu foarte fine șanțuri longitudinale, adesea întrerupte; randamentul la spargere: 31,8 % miez; sâmburi dubli: 8,9 %; substanțe proteice: 28,7 %; substanțe grase: 50,8 Epoca de maturare este medie, în a treia decadă a lunii septembrie.

Producția de fructe este foarte mare, iar cea de sâmburi este mare.

SANDI- Sinonime: 14/2205/84

Origine: provine din combinația Primorski x Tuono, efectuată în 1984, iar în 2006 a fost omologat de S.C.D.P. Bihor, Oradea.

Pomul este de vigoare mică spre foarte mică; forma coroanei este sferică, ușor deschisă, iar lăstarii anuali sunt mijlociu de groși, lungi, fără anticipați, cu intensitate foarte puternică a pigmentației antocianice; fructifică “spur”.

Înfloritul este timpuriu și foarte abundent în fiecare an; fertilitatea naturală este de 28%; polenizatori: Ardechoise și Bruantinne.

Se comportă bine la Monilinia laxa, Taphrina deformans și mediu la Coryneum beijerinckii.

Fig. 5.8. Migdale Sandi, sursă: (Soiuri de pomi, arbuști fructiferi și cãpșuni create în România, pag. 339).

Fructul de formă ovoidal – alungită, cu endocarpul cafeniu-închis, neuniform, dur, cu suprafața poroasă, cu pori puțin numeroși de mărimi diferite.

Miezul mijlociu ca mărime, umplând perfect cavitatea fructului, alb, cu gust dulce, aromat, foarte fin, cu tegument galben-cafeniu, striat longitudinal; sâmburi dubli: 6,5%; substanțe proteice: 59,2%; substanțe grase: 24,4%. Epoca de maturare extratimpurie (decada a II-a a lunii august).

Producția de fructe și de sâmburi este foarte mare.

MĂRCULEȘTI – Sinonime: Mărculești 2/1

Origine: obținut prin selecție dintr-o populație locală în 1952 în comuna Mărculești. A fost luat în studiu în 1974 la S.C.D.P. Bihor, Oradea , omologat în 1992.

Pomul este de vigoare medie spre mare; forma coroanei este semi sferică cu lăstari cilindrici, netezi, glabri, slab ruginii pe partea însorită; fructifică pe buchete de mai predominant (56,0%), dar și pe ramuri salbe (24,5%) și ramuri mixte (19,5%).

Înfloritul este timpuriu, în prima decadă a lunii aprilie și este foarte abundent. Soi autoincompatibil; fertilitatea naturală este de 22,6%. Polenizatori: Ardechoise, Bruantinne.

Fig. 5.9. Migdale Mărculesști, sursă: (Soiuri de pomi, arbuști fructiferi și cãpșuni create în România, pag. 337 ).

Se comportă bine la Taphrina deformans și Monilinia laxa.

Fructul este de mărime mijlocie cu endocarpul tare, cafeniu gălbui, cu suprafața relativ netedă, miezul umple bine cavitatea fructului, alb, fin aromat, cu tegumentul galben – cafeniu cu dungi de culoare mai închisă; substanțe proteice: 24,5%; substanțe grase: 55,9%. Epoca de maturare este mijlocie, în decada I-a a lunii septembrie și foarte grupată.

Producția de fructe este foarte mare iar cea de sâmburi este medie spre mare.

Soiuri de prun

STANLEY

Origine americană, foarte răspândit în toate zonele de cultură.

Pomul este de vigoare medie, cu coroana conic răsturnată, cu ramuri de schelet nu prea groase bine garnisite cu ramuri buchete de mai. Intră repede pe rod, produce mult și constant datorită autofertilității. Epoca de înflorire este mijlocie și este polenizator universal.

Este unul dintre cei mai buni genitori în programele de ameliorare. Este sensibil la monilioză și ușor sensibil la vărsatul prunului, prezenând simptome numai pe frunze.

Fructul este mijlociu, elipsoidal cu cele două jumătăți asimetrice, de culoare violacee aproape neagră, cu gust mediocru, dulceag, slab aromat, cu sâmbure mare și neaderent. Fructele se colorează cu mult înainte de maturarea deplină, ceea ce înșeală cultivatorul și consumatorul asupra gradului de coacere. Soiul formează foarte multe fructe duble.

Se maturează în decada a treia a lunii august.

GRASE ROMÂNEȘTI

Soi vechi românesc, recomandat pentru zonele înalte, răcoroase.

Pomul crește foarte viguros atât în pepinieră cât și în livadă. Fructifică pe buchete de mai și ramuri mijlocii. Este rezistent la ger și umiditate, putând fi cultivat pe orice sol în zona de deal. Este sensibil la secetă și căldura excesivă.

În perioadele ploioase soiul este sensibil la monilioză. Înflorește la mijlocul epocii de înflorire a prunului, este parțial autofertil, având nevoie de polenizare cu soiurile d'Agen, Stanley,Anna Spath.

Fructul este mic, sferic, de culoare albastră, se ține bine pe pom, putând fi recoltat foarte târziu, cu sâmburele aderent. Se recomandă pentru distilare, fiind considerat soiul cu cel mai mare randament.

Se maturează în a doua jumătate a lunii septembrie.

VINETE ROMÂNEȘTI

Soi vechi românesc, cu numeroase populații în diferitele zone din țară.

Pomul este de vigoare mijlocie spre mare, cu coroana invers piramidală, cu ramuri de schelet lungi i cu fructificare pe buchete de mai și ramuri mijlocii. Este rezistent la ger și destul de rezistent la secetă. Totuși, în condiții de secetă prelungită și căldură mare produce puțin. Este foarte sensibil la vărsatul prunelor și PPV. Înflorește foarte târziu, este parțial autofertil, având

nevoie de polenizare cu soiurile d'Agen, Stanley,Anna Spath, RenclodAlthan.

Fructul este mic, elipsoidal aromat, cu sâmbure mic și neaderent. Se recomandă pentru distilare, deshidratare și prelucrare sub formă de gem, marmeladă.

Se maturează în a doua jumătate a lunii septembrie.

Soiuri de cireș

RIVAN

Pomul are vigoare medie spre mare, cu cresteri moderate, coroană

larg piramidală, garnisită cu ramuri de rod spre exterior. Lemnul și mugurii floriferi au o rezistență medie la ger. Înfloritul, de intensitate medie, se suprapune cu alte soiuri timpurii, făcând posibilă interpolenizarea. Productivitatea soiului este bună.

Fructul este mare pentru un soi timpuriu, de 5,5 – 6,0 g în primii ani de rod, 4,6 – 5,2g în plină perioadă de rodire, de formă cordiform aplatizată, de culoare rosie, pulpa semipietroasă, gust dulce acidulat, până la dulce la supramaturare. Fructul este sensibil la crăpare.

Maturitatea de recoltare: prima decadă a lunii iunie.

Zonarea: zonele sudice, unde condițiile climatice potențează caracterul de timpurietate, iar riscul precipitațiilor abundente în perioada de maturare a fructelor este mai redus.

STELLA

Pomul este viguros si formează o coroană largă, ramificată, bine garnisită cu ramuri de rod. Este un soi rezistent la ger, această însusire fiind superioară soiurilor Van, Sam si Lambert. Înflorirea se produce relativ timpuriu si se suprapune cu aceea a majorității soiurilor, pe care le polenizează. Fiind autofertil, nu necesită polenizare încrucisată obligatorie, fiind în schimb un bun polenizator pentru celelalte soiuri. Produce peste media celorlalte soiuri.

Fructul este mare, de 8 -9 g în pri mii ani de rod și 6,5 – 7,0 g în plină perioadă de rodire, de formă cordiformă, de culoare rosie strălucitoare, cu pulpa de fermitate medie, rosie, cu gust dulce, acidulat. Soiul este sensibil la fenomenul de crăpare a fructelor.

Maturitatea de recoltare: a doua decadă a lunii iunie, respectiv în a patra săptămână a sezonuluide cirese.

Zonarea: în toate zonele favorabile culturii ciresului din România..

Observații si recomandări: poate fi utilizat ca polenizator universal pentru soiurile cu epocă de înflorire medie.

VAN

Pomul are o vigoare medie spre mare, prezintă cresteri moderate si formează o coroană larg piramidală, permeabilă pentru lumină spre interior. Ramurile de semischelet sunt bine garnisite cu formațiuni fructifere scurte. Înfloritul este de intensitate medie spre mare; face parte din grupa a doua de intersterilitate, fiind polenizat de Stella, Lambert, Big. Napoleon, Hedelfinger. Este un soi precoce, rodeste abundent, fiind considerat cel mai productiv soi

din cultură.

Fructul este mare, 7,5 – 8,3 g în primii ani de rod si 6,5 – 7,0 g în perioada de plină rodire, de culoare rosie strălucitoare, cu pulpa pietroasă, suc slab colorat, gust dulce – acidulat. Este sensibil la crăpare.

Maturitatea de recoltare: sfârsitul celei de a doua decade a lunii iunie.

Zonarea: în toate zonele de cultură a ciresului.

Observații si recomandări: odată cu înaintarea în vârstă a pomilor, pentru păstrarea unui calibru mare a fructelor, trebuie prevenită tendința accentuată de supraîncărcare pe buchete de mai prin stimularea cresterilor vegetative si mutarea rodului pe ramuri mijlocii prin măsuri agrotehnice specifice (tăiere mai severă, irigare si fertilizare suplimentară).

Soiuri de vișin

CRIȘANA2

Pom viguros, coronă globuloasă, fructificare pe ramuri mijlocii și lungi, autosteril, moderat productiv.

Fructul mare, sferic, peduncul lung, epiderma rosie, pulpa consistentă, suculentă, sucul rosu deschis, sâmbure mare, gust bun, pretabil pentru consum în stare proaspătă si prelucrare sub formă de compot, gem, produse de patiserie si cofetărie.

Epoca de coacere imediat după jumătatea lunii iunie

.

MOCĂNEȘTI 16

Pom de vigoare medie, coronă globuloasă, fructificare pe buchete de mai si ramuri mijlocii, autosteril, moderat productiv.

Fructul de mărime medie (4,9 g), sferic turtit la capete, peduncul lung, epiderma rosie, pulpa de consistență medie, suculentă, sucul rosu, sâmbure mare, gust bun, pretabil pentru prelucrare industrială sub formă de gem, compot.

Epoca de coacere la sfârsitul lunii iunie

RIVAL

Pom de vigoare medie, coronă etalată, fructificare pe buchete de mai, parțial autofertil, productiv.

Fructul de mărime medie-mare (5g), oblong, peduncul lung, epiderma rosie, pulpa moale, suculentă, sucul rosu, sâmbure mare, gust acid, destinația de valorificare este ca materie primă pentru sfârsitul lunii iunie

Epoca de coacere la sfârșitul lunii iunie.

CONCLUZII

Caisul este una din cele mai vechi și cele mai apreciate specii pomicole cultivate de om, datorită fructelor sale, care pentru multe popoare din zonele cu climat rece sunt considerate fructe exotice și chiar delicatese.

Piersicile sunt fructe deosebit de apreciate atât pentru valoarea lor alimentară, cât și pentru cea terapeutică. În China, ele au fost considerate încă din antichitate, drept fructe care determină o viață lungă și sănătoasă.

Migdalul se numără printre cele mai vechi specii pomicole luate în cultură și prezintă o importanță deosebită în alimentație, datorită multiplelor sale întrebuințări și componente chimice ale fructelor.

Caisul are pretenții mici față de umiditate, este pretențios față de căldură, are cerințe foarte mari față de lumină, este rezistent la ger; datorită acestor însușiri, caisul se pretează pentru a fi cultivat pe nisipuri.

Piersicul are cerințe mari fată de caldură, prezintă rezistență la gerurile târzii de primăvară, este pretențioas față de lumină, prezintă rezistență mare la secetă ceea ce înseamnă că se poate cultiva cu succes în zona terenurilor nisipoase.

Migdalul crește bine în zona de cultură cu temperatura medie anuală de 10,5 – 11°C, peste 3400° suma temperaturii anuale și 1700 – 1800 ore lumină, nu are cerințe speciale față de sol; pe terenurile nisipoase el crește foarte repede.

Solurile nisipoase au constituit și constituie o sursă de sporire a suprafeței agricole a țării.

Pomicultura, componentă a sectorului horticol de pe solurile nisipoase din sudul Olteniei constituie o activitate tradiționala și de mare importanță economică beneficiind de condiții naturale favorabile.

Pomicultura valorifică cel mai eficient solurile nisipoase, ea fiind cantonată pe cele cu grad redus de fertilitate (conținut în humus până la 0,7%) comparativ cu alte plante de cultură.

Pe solurile nisipoase din sudul Olteniei, speciile sâmburoase dau rezultatele cele mai bune.

În cadrul speciilor sâmburoase piersicul, caisul și migdalul și-au etalat valența ca fiind speciile cele mai valoroase.

Dat fiind faptul că elementele climatice realizate pe solurile nisipoase de la Dăbuleni sunt apropiate și chiar superioare principalelor zone de cultură din țară a piersicului, caisului și migdalului, se poate aprecia că această zonă, prin timpurietatea ce o imprimă coacerii fructelor constituie o zonă favorabilă de cultură a piersicului,caisului și migdalului.

Dacă avem în vedere cerințele caisului, piersicului și migdalului față de factorii de mediu, luând în calcul datele climatice neinfluențabile sau nedirijabile ușor, se poate afirma că aceste specii pomicole reușesc foarte bine în zona solurilor nisipoase.

Prin timpurietatea pe care o imprimă condițiile climatice speciilor cultivate pe nisipuri, prețul de valorificare a fructelor este ridicat, la apariție, acestea fiind considerate trufandale.

BIBLIOGRAFIE

Baciu A., 2005, ’’Pomicultură generală’’. Editura Universitaria, Craiova, pag. 226-247.

Baciu A., , Sina Cosmulescu Gruia M., Liana Dumitru, 2013. ’’Selection for future on peaches culture’’. South-west Journal Horticulture, Bbiology, Environment, vol.4, no.1, pp.12-18.

Baciu A., Cosmulescu Sina, Cichi M., 1998, ’’Contribuții la îmbunătățirea sortimentului de specii și soiuri pentru principalele specii pomicole cultivate pe nisipurile din sudul Olteniei’’. Lucrări științifice – volum omagial (1948-1998), U.S.A.M.V. București, pag. 330-335.

Baciu A., Popescu M., Voica Elena., Godeanu I., Diaconeasa M , 1997, ’’Contribuții la stabilirea distanțelor de plantare și formelor de coroană la specia piersic’’. Lucrări științifice -volum omagial (1977-1997), S.C.P.P. Constanța, pag. 113-120.

Baciu A., Popescu M., Voica Elena., Godeanu I., Diaconeasa M., 1997, ’’Contribuții la tehnologia de înființare și întreținere a livezilor cu piersic din sudul Olteniei’’. Lucrări științifice -volum omagial (1977-1997), S.C.P.P. Constanța, pag. 105-112.

Botez M., Niculina Burloi, 1997, ’’Cultura caisului’’. Editura CERES, București.

Cepoiu N., 2001, ’’Pomicultură aplicată’’. Editura Științelor Agricole București.

Cepoiu N., Dumitru Liana-Melania, Chira Lenuța, Inreaș Gh., 1998 , ’’ Piersicul și nectarinul dwarf în atenția pomicultorilor din țara noastră’’. Sesiunea omagială ,,50 de ani de la înființarea Facultății de Horticultură’’ București.

Chira A., Chira Lenuța, Mateescu Fl., 2000, ’’Pomi fructiferi – Lucrări de înființare și întreținere’’. Editura M.A.S.T., București.

Chira Lenuța, Chereji Viorel, Roman Marius, 2005, ’’Caisul și Piersicul’’ Editura MAST.

Cociu V., 1967, ’’ Migdalul în Pomologia RSR’’, vol.VI, Editura Academiei Române.

Cociu V., 1993, ’’Caisul’’, Editura CERES, București,

Cociu V., 2010, ’’Nucul, alunul și migdalul’’ Editura MAST.

Cociu V., Mihăescu Gr., Creola Mănescu, 1981, ’’Cultura piersicului’’. Editura. Ceres, București.

Croitoru Mihaela, Durău Anica, Tudor A., Ploae P., Măcărău Viorica, Fetoiu Adriana, Marcu Florentina, Diaconeasa A., 1999. ’’Rezultate ale cercetării în domeniul pomiculturii pe solurile nisipoase’’. Lucrări științifice, S.C.C.C.P.N. Dăbuleni, vol. XI, pag. 247-290.

Ghena N., Braniște N., 2003, ’’ Cultura specială a pomilor’’. Editura Matrix Rom, București.

I. Drăghici, 2003 – Valorificarea nisipurilor și solurilor nisipoase cu fertilitate naturală redusă (sub 1% humus) prin cultura de sorg pentru boabe în contextul agriculturii private, durabile. Lucrări științifice SCCCPN Dăbuleni, vol.XV, (ISBN).

Ivașcu Antonia, 2002, ’’Să redescoperim Piersicul’’. Editura Universitas Company, București,.

Mihăescu Gr., 1982, ’’ Cultura pomilor pe lângă casă’’. Editura CERES, București.

Murvai Monica, 1996, ’’Pomicultură specială’’. Editura A.M.C., București.

Oprea C., 2012, ’’Particularități de creștere și fructificare la migdal’’. Tehnologii. AgroRomânia.ro.

Popescu M., Milițiu I., Cireașă V., Godeanu I., Cepoiu N., Dobrotă Gh., Ropan G., Parnia P., 1992, ’’ Pomicultură generală și specială’’. Editura Didactică și Pedagogică București.

Popescu M., Voica Elena, Godeanu I., Pădureanu Tatiana, 1983, ’’Realizări și orientări științifice privind dezvoltarea pomiculturii pe nisipurile din sudul Olteniei’’. Analele Universității din Craiova, seria Biologie, Agronomie, Horticultură, vol. XIII (XXIII).

Popescu M., Voica Elena, Tatiana Pădureanu, 1962, – Realizări și perspective de dezvoltare a pomiculturii pe nisipuri din Oltenia. Revista Grădina, Via și Livada, nr 8 București.

Șcheau V., 1987, ’’Migdalul’’. Editura Imprimeriei de Vest, Oradea.

*** , 1985, ’’Trei decenii de cercetare științifică în sprijinul producției pe nisipurile din sudul Olteniei’’ vol. XVI (XXVI), Analele Universității din Craiova.

http://sfaturipomicole.tripod.com/id10.html, ultima accesare 23.05.2014.

*** , 2007, ’’Soiuri de pomi, arbuști fructiferi și cãpșuni create în România’’, Editura Paralela 45, Pitești.

BIBLIOGRAFIE

Baciu A., 2005, ’’Pomicultură generală’’. Editura Universitaria, Craiova, pag. 226-247.

Baciu A., , Sina Cosmulescu Gruia M., Liana Dumitru, 2013. ’’Selection for future on peaches culture’’. South-west Journal Horticulture, Bbiology, Environment, vol.4, no.1, pp.12-18.

Baciu A., Cosmulescu Sina, Cichi M., 1998, ’’Contribuții la îmbunătățirea sortimentului de specii și soiuri pentru principalele specii pomicole cultivate pe nisipurile din sudul Olteniei’’. Lucrări științifice – volum omagial (1948-1998), U.S.A.M.V. București, pag. 330-335.

Baciu A., Popescu M., Voica Elena., Godeanu I., Diaconeasa M , 1997, ’’Contribuții la stabilirea distanțelor de plantare și formelor de coroană la specia piersic’’. Lucrări științifice -volum omagial (1977-1997), S.C.P.P. Constanța, pag. 113-120.

Baciu A., Popescu M., Voica Elena., Godeanu I., Diaconeasa M., 1997, ’’Contribuții la tehnologia de înființare și întreținere a livezilor cu piersic din sudul Olteniei’’. Lucrări științifice -volum omagial (1977-1997), S.C.P.P. Constanța, pag. 105-112.

Botez M., Niculina Burloi, 1997, ’’Cultura caisului’’. Editura CERES, București.

Cepoiu N., 2001, ’’Pomicultură aplicată’’. Editura Științelor Agricole București.

Cepoiu N., Dumitru Liana-Melania, Chira Lenuța, Inreaș Gh., 1998 , ’’ Piersicul și nectarinul dwarf în atenția pomicultorilor din țara noastră’’. Sesiunea omagială ,,50 de ani de la înființarea Facultății de Horticultură’’ București.

Chira A., Chira Lenuța, Mateescu Fl., 2000, ’’Pomi fructiferi – Lucrări de înființare și întreținere’’. Editura M.A.S.T., București.

Chira Lenuța, Chereji Viorel, Roman Marius, 2005, ’’Caisul și Piersicul’’ Editura MAST.

Cociu V., 1967, ’’ Migdalul în Pomologia RSR’’, vol.VI, Editura Academiei Române.

Cociu V., 1993, ’’Caisul’’, Editura CERES, București,

Cociu V., 2010, ’’Nucul, alunul și migdalul’’ Editura MAST.

Cociu V., Mihăescu Gr., Creola Mănescu, 1981, ’’Cultura piersicului’’. Editura. Ceres, București.

Croitoru Mihaela, Durău Anica, Tudor A., Ploae P., Măcărău Viorica, Fetoiu Adriana, Marcu Florentina, Diaconeasa A., 1999. ’’Rezultate ale cercetării în domeniul pomiculturii pe solurile nisipoase’’. Lucrări științifice, S.C.C.C.P.N. Dăbuleni, vol. XI, pag. 247-290.

Ghena N., Braniște N., 2003, ’’ Cultura specială a pomilor’’. Editura Matrix Rom, București.

I. Drăghici, 2003 – Valorificarea nisipurilor și solurilor nisipoase cu fertilitate naturală redusă (sub 1% humus) prin cultura de sorg pentru boabe în contextul agriculturii private, durabile. Lucrări științifice SCCCPN Dăbuleni, vol.XV, (ISBN).

Ivașcu Antonia, 2002, ’’Să redescoperim Piersicul’’. Editura Universitas Company, București,.

Mihăescu Gr., 1982, ’’ Cultura pomilor pe lângă casă’’. Editura CERES, București.

Murvai Monica, 1996, ’’Pomicultură specială’’. Editura A.M.C., București.

Oprea C., 2012, ’’Particularități de creștere și fructificare la migdal’’. Tehnologii. AgroRomânia.ro.

Popescu M., Milițiu I., Cireașă V., Godeanu I., Cepoiu N., Dobrotă Gh., Ropan G., Parnia P., 1992, ’’ Pomicultură generală și specială’’. Editura Didactică și Pedagogică București.

Popescu M., Voica Elena, Godeanu I., Pădureanu Tatiana, 1983, ’’Realizări și orientări științifice privind dezvoltarea pomiculturii pe nisipurile din sudul Olteniei’’. Analele Universității din Craiova, seria Biologie, Agronomie, Horticultură, vol. XIII (XXIII).

Popescu M., Voica Elena, Tatiana Pădureanu, 1962, – Realizări și perspective de dezvoltare a pomiculturii pe nisipuri din Oltenia. Revista Grădina, Via și Livada, nr 8 București.

Șcheau V., 1987, ’’Migdalul’’. Editura Imprimeriei de Vest, Oradea.

*** , 1985, ’’Trei decenii de cercetare științifică în sprijinul producției pe nisipurile din sudul Olteniei’’ vol. XVI (XXVI), Analele Universității din Craiova.

http://sfaturipomicole.tripod.com/id10.html, ultima accesare 23.05.2014.

*** , 2007, ’’Soiuri de pomi, arbuști fructiferi și cãpșuni create în România’’, Editura Paralela 45, Pitești.