Politicile Economice Si Monetare

INTRODUCERE

MOTO: „Trebuie să construim un fel de State Unite ale Europei. Este unicul mijloc de a permite sutelor de milioane de muncitori de a regăsi bucuriile simple și speranțele care fac ca viața să merite a fi trăită… De ce n-ar exista un grup european capabil să dea un sentiment de patriotism extins și de cetățenie comună popoarelor înspăimântate ale acestui continent turbulent și puternic?“

Winston Churchill, Ridică-te Europa!, Zurich, septembrie 1946

Lucrarea de față își propune să abordeze tema Politica economică și monetară din perspectiva dreptului comunitar european. Lucrarea dezvoltă acest subiect în trei capitole: Construcția europeană și politicile economice, Principiile politicii economice și monetare în versiunea consolidată a tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, și, respectiv, Integrare și politici economice europene.

Importanța temei rezidă în actualitatea conturării și aplicării politicilor economice și monetare la nivelul Uniunii Europene și al statelor membre. Realizarea obiectivelor Comunității Economice Europene și apoi a Pieței Interne Unice au făcut ca alături de piața comună să apară și necesitatea unor politici comune. Crearea unei uniuni economice complete constituie un element cheie al integrării europene și este rodul asamblării mai multor componente: realizarea pieței unice europene, asigurarea convergenței politicilor economice la nivel comunitar, crearea unei uniuni monetare.

În procesul evolutiv al integrării economice europene, se disting mai multe etape, prima fiind cea de armonizare a politicilor economice, corespunzătoare anilor 1957-1985, fundamentată pe o procedură decizională inter-guvernamentală, menită să îngusteze diferențierile legislative naționale. Armonizarea legislativă nu presupunea existența unei politici comune supranaționale. S-a trecut însă treptat de la procedura predominant inter-guvernamentală la o procedură decizională predominant supranațională, comunitară. Tocmai transferul de putere spre Bruxelles a făcut posibilă intrarea în etapa de convergență a politicilor economice spre un model comun, etapă care fusese anticipată de specialiști încă din anii '60.

Este de remarcat faptul că teoria convergenței pornise încă din acești ani, cu un imens avantaj: dezvoltarea economică a întregii Europe de Vest făcea ca țările occidentale să se apropie tot mai mult în privința programelor și a deciziilor adoptate, a standardelor create în diverse domenii, deși, precum am mai spus, la nivelul politicii generale încă nu se ajunsese la ideea convergenței explicite. Era un proces spontan. Economiile și societățile occidentale răspundeau aproape identic la stimulii externi și la cerințele interne. Tocmai acest comportament asemănător (neprogramat) al societăților vest-europene confirma și încuraja în același timp aplicarea teoriei convergenței în domeniul politic.

Această trecere de la armonizare la convergență a progresat, dar nu în mod lin, fără dificultăți. Fără să constituie o caracteristică a dezbaterilor din zona politicilor economice și sociale, tensiunea dintre inter-guvernamentalism și supranațional, între curentul apărător al suveranității și specificului național și cel europenist unificator (sau cel puțin federalist) a marcat întreaga istorie a procesului european, în toate capitolele sale.

S-a impus, în primul rând, ca la nivelul conștiinței politice și al opiniei publice, țările membre să înțeleagă că, păstrându-se intacte toate prerogativele decizionale ce decurg din suveranitatea națională, nu se putea merge mai departe dincolo de nivelul la care se ajunsese prin metoda interguvernamentală. Pentru a se evita un blocaj al unificării era nevoie să se renunțe treptat la o parte din criteriile și competențele naționale tradiționale, în favoarea unor structuri supranaționale care să promoveze criterii și politici valabile pe tot teritoriul Uniunii Europene.

În ciuda diferendelor apărute, la baza întregii construcției europene a stat voința de a lucra împreună, pe baza unor interese comune. Acestea au condus până la urmă la convingerea că în unele domenii se pot obține rezultate mult mai bune la nivel european decât la nivel național. Așa s-a ajuns la politici comune tuturor statelor membre, elaborate și adoptate de instituțiile comunitare cu aplicabilitate pe întreg teritoriul Uniunii.

De multe ori, astfel de politici comunitare răspund și unui principiu fundamental al construcției europene, acela al solidarității și coeziunii. Existența politicilor comune conferă unicitate UE, pentru că demonstrează acceptarea cedării unei părți a suveranității statelor membre către instituțiile europene.

După adoptarea Tratatului de la Roma, în 1957, în anul următor va intra în vigoare Tratatul Comunității Economice Europene, cel care consacră conceptul pieței comune definit pe baza celor patru libertăți fundamentale: libera circulație a mărfurilor, libera circulație a serviciilor, libera circulație a capitalurilor, libertatea de mișcare a persoanelor. Acest tratat este inițiatorul primelor patru politici comunitare, ca suport pentru cele patru libertăți fundamentale, și anume: politica agricolă comună, politica comercială comună, politica de protecție a concurenței, politica transportului. Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre Uniunea economică și monetară, moment care a început încă din anul 1971, ca urmare a unei rezoluții a Consiliului și a reprezentanților guvernelor statelor membre. Trecerea de la uniunea vamală la piața unică europeană s-a realizat după adoptarea Actului Unic European (AUE) din 1986 (intrat în vigoare la 1 iulie 1987), care adaugă cooperarea politică celei economice și fixează data de 1 ianuarie 1993 pentru realizarea Pieței Unice Piața internă/unică și politicile comunitare, la care se adaugă moneda unică constituie de fapt nucleul dur al UE.

Uniunea economică și monetară se sprijină pe trei piloni (monetar, fiscal și structural) și are patru componente fundamentale: politica monetară, politica economică, solidaritatea financiară și structura instituțională. Politica monetară comună acoperă primul pilon al UEM, cel monetar, în timp ce politica economică comună acoperă cu preponderență pilonii doi și trei. Dar, dacă în cazul pilonului monetar se poate vorbi de o puternică coordonare însoțită de o înlocuire a politicilor monetare naționale și a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în privința celui de al doilea pilon, cel fiscal, datorită în principal lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare și de slabe performanțe în aplicarea în comun a unor prevederi și reguli de această natură.

În altă ordine de idei este de important să precizăm faptul că politicile economice ale statelor membre ale UE interacționează între ele, făcând necesară reglementarea unei politici care vizează concurența în domeniul economic, conturându-se astfel alte politici cu vocație comunitară, cum ar fi politica comercială și politica industrială.

Politica de concurență este un element fundamental al integrării economice europene, care s-a manifestat ca atare încă din primele stadii ale acestui proces. Promovarea sa timpurie a avut un rol esențial pentru sprijinirea demersurilor de liberalizare a schimburilor comerciale dintre țările membre ale Comunității. Ea a permis corectarea la sursă a barierelor în calea accesului pe piață, asigurând astfel renunțarea apriori la măsuri de apărare comercială (antidumping și măsuri compensatorii) în comerțul intracomunitar, fiind privită ca un mijloc important pentru atingerea obiectivelor fundamentale ale constituirii și consolidării piețe comune, ale apropierii politicilor economice ale țărilor membre, ale dezvoltării armonioase a activităților economice și ale ridicării accelerate a standardului de viată al cetățenilor.

CAPITOLUL I

CONSTRUCȚIA EUROPEANĂ ȘI POLITICILE ECONOMICE

Scurtă cronologie a construcției europene

Tratatul de la Lisabona. Importanță, principii și valori

Definirea conceptelor de politică economică, politică monetară

Politica economică – între economie politică și mecanismul politic decizional

Modelul economic european și libertățile economice reflectate în tratatele comunitare

Scurtă cronologie a construcției europene

Crearea Uniunii Europene a pornit de la ideea realizării unui obiectiv politic pacificator, pentru ca apoi aspectul economic să devină fundamentul dinamizării și premisă a succesului construcției europene. Printre principiile care fundamentează misiunea Uniunii Europene în secolul XXI se numără cel al promovării unei dezvoltări economice și sociale echilibrate.

În prezent, tendințele demografice în UE nu sunt foarte favorabile, în comparație cu celelalte state ale lumii. De aceea, statele membre trebuie să se apropie tot mai mult pentru a asigura creșterea economică și pentru a se menține competitive la nivel mondial. Niciun stat membru nu este pregătit să facă față, singur, concurenței pe plan mondial în domeniul comerțului. Astfel, piața unică le oferă întreprinderilor europene o platformă vitală, asigurându-le competitivitatea pe piețele mondiale.

Cu toate acestea, acest spațiu de liberă concurență la nivel european trebuie să aibă drept corolar solidaritatea națiunilor europene. Aceasta are consecințe pozitive asupra cetățenilor europeni. Bugetul Uniunii Europene prevede fonduri de asistență în cazul inundațiilor sau a altor calamități naturale. Fondurile structurale, gestionate de Comisia Europeană, încurajează și sporesc eforturile depuse de autoritățile naționale și locale ale țărilor membre pentru a reduce inegalitățile între diversele regiuni ale UE. Mijloacele financiare prevăzute din bugetul UE și creditele oferite de Banca Europeană de Investiții (BEI) sunt alocate pentru a îmbunătăți infrastructura de transporturi (de exemplu, extinderea rețelei de autostrăzi și a infrastructurii feroviare de mare viteză), contribuind astfel la promovarea unor regiuni și la stimularea schimburilor comerciale transeuropene. Astfel, succesul economic al UE se va manifesta, în parte, prin capacitatea pieței sale unice, de 500 de milioane de consumatori, de a satisface interesele unui număr cât mai mare de consumatori și întreprinderi.

Pe scurt, construcția Uniunii Europene a parcurs următoarele etape:

Tratatul de la Lisabona. Importanță, principii și valori

Tratatul care ar fi trebuit să instituie o Constitutie pentru Europa, cunoscut și sub numele de „Constituția europeană”, a fost semnat în anul 2004, însă procesul său de ratificare a intrat în blocaj în primavara anului 2005, când francezii și olandezii au votat împotirva lui în cadrul unor referendumuri. Timp de mai mulți ani a urmat o perioadă în care s-au propus mai multe soluții pentru deblocarea Constituției europene sau găsirea unei soluții alternative la acest Tratat. Abia la sfârsitul anului 2007, la Lisabona, pe 13 decembrie, a fost semnat un nou Tratat.

La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale. Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE (fără a le înlocui), și pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

Principiile proclamate în Tratatului de la Lisabona sunt:

a. O Europă mai democratică și mai transparentă, în care Parlamentul European și parlamentele naționale se bucură de un rol consolidat, în care cetățenii au mai multe șanse de a fi ascultați și care definește mai clar ceea ce este de făcut la nivel european și național și de către cine. În acest sens, sunt afirmate o serie de direcții importante, precum:

Un rol consolidat pentru Parlamentul European: ales direct de către cetățenii Uniunii Europene, acesta are noi atribuții majore privind legislațilegislația, bugetul Uniunii Europene și acordurile internaționale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziție de egalitate cu Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislației Uniunii Europene.

O mai mare implicare a parlamentelor naționale: parlamentele naționale pot participa într-o măsură mai mare la activitățile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obține rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarității). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naționale conduce la consolidarea caracterului democratic și la creșterea legitimității acțiunilor Uniunii.

O voce mai puternică pentru cetățeni: datorită inițiativei cetățenilor, un milion de cetățeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.

Cine și ce face: relația dintre statele membre și Uniunea Europeană este mai clară, odată cu repartizarea competențelor.

Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaște explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.

b. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru și reguli de vot simplificate, cu instituții eficiente și moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acționeze mai bine în domenii de prioritate majoră. Aceasta implică:

Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfășoare mai rapid și mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorității calificate se va baza pe sistemul dublei majorități, a statelor membre și a populației, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obține atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puțin 65% din populația Uniunii.

Un cadru instituțional mai stabil și mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcția de președinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani și jumătate), introduce o legătură directă între alegerea președintelui Comisiei și rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziții referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European și include reguli clare privind cooperarea consolidată și dispozițiile financiare.

O viață mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acționa în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi și pentru cetățenii săi – precum libertatea, securitatea și justiția (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalității). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă și la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spațiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism și cooperare administrativă.

c. O Europă a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranței, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate și asigură o mai bună protecție a cetățenilor europeni. În acest sens, în Tratat se regăsesc afirmate:

– Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică și consolidează valorile și obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referință pentru cetățenii europeni și să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.

– Drepturile cetățenilor și Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menține drepturile existente și introduce altele noi. În mod special, garantează libertățile și principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale și conferă dispozițiilor acesteia forță juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice și sociale.

– Libertate pentru cetățenii europeni: Tratatul de la Lisabona menține și consolidează cele „patru libertăți”, precum și libertatea politică, economică și socială a cetățenilor europeni.

– Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea și statele membre acționează împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ținta unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.

– Mai multă siguranță pentru toți: Uniunea beneficiază de o capacitate extinsă de acțiune în materie de libertate, securitate și justiție, ceea ce aduce avantaje directe în ceea ce privește capacitatea sa de a lupta împotriva criminalității și terorismului. Noile prevederi în materie de protecție civilă, ajutor umanitar și sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la amenințările la adresa securității cetățenilor europeni.

d. Europa ca actor pe scena internațională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce privește elaborarea, cât și adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relațiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forța dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic și diplomatic pentru a promova interesele și valorile europene pe plan mondial, respectând, în același timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe. Aminitim aici:

Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care este și unul din vicepreședinții Comisiei, va crește impactul, coerența și vizibilitatea acțiunii externe a UE.

Noul Serviciu european pentru acțiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.

Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întărește puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial și un partener mai vizibil pentru țările terțe și organizațiile internaționale.

Evoluția politicii europene de securitate și apărare se va realiza păstrând unele modalități decizionale specifice, facilitându-se totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

Definirea conceptelor de politică economică, politică monetară

Politica economică se constituie în ansamblul măsurilor adoptate de autoritățile publice în vederea orientării economiei într-un sens considerat rezonabil, prin folosirea unor tehnici și instrumente adecvate. Ea se disociază în componente distincte, diferențiate în funcție de natura obiectivelor vizate și a instrumentelor preconizate, putând fi delimitate în acest fel politici monetare, politici bugetare, politici de prețuri, politici comerciale, politici de protecție a concurenței etc.

La rândul său, politica monetară, componentă a politicii economice, reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare (banca centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității economice, ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.).

Potrivit statutului său (Legea nr.312/2004 privind Statutul BNR), Banca Națională a României are ca obiectiv fundamental asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Totodată, Banca Națională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental.

În acord cu art.2 din Legea nr. 312/2004, o atribuție principală a Băncii Naționale a României o constituie elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb. Totodată, în vederea atingerii obiectivului său fundamental, banca centrală stabilește strategia de politică monetară și decide asupra instrumentelor și a procedurilor pe care le utilizează pentru implementarea politicii monetare.

Conform site-ul oficial al Ministerului Dezvoltării Regionale și Turismului, „obiectivele politicii economice și monetare au în vedere asigurarea unei creșteri economice regulate și echilibrate în  spațiul comunitar, promovarea convergenței și coeziunii economico-sociale, un nivel ridicat de ocupare a forței de muncã, stabilitatea prețurilor, soliditatea finanțelor publice și asigurarea echilibrului balanței de plăți. Dispozițiile Tratatului CEE din 1958 lăsau în mare măsură statelor membre competența de a decide în materie de politicã economică și monetară, obligându-le însă să-și coordoneze aceste politici pentru atingerea unor obiective comune. Divergențele de poziție între țările comunitare au făcut ca până la mijlocul anilor ’80 să nu poată fi găsite soluții comune pentru relansarea economică și reducerea șomajului. În fața acestor dificultăți, Consiliul UE a adoptat în 1985 o « Strategie comunitară de cooperare pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă» ce se baza pe o cooperare strânsă între guverne, patronat și sindicatele salariaþilor. Mãsurile propuse aveau în vedere reducerea creșterilor salariale, dinamizarea cererii și îmbunătățirea accesului pe piața bunurilor și a serviciilor. Prevederile Tratatului de la Maastricht în privința uniunii economice și monetare (UEM) au avut o importanță considerabilă pentru politica economică și monetară a UE. Procesul de creare a UEM în trei etape prevedea finalizarea sa la 1.01.1999, odatã cu apariția monedei unice Euro. Tratatul stipula că statele membre trebuie sã considere politica economică drept o chestiune de interes comun și sã-și coordoneze pozițiile la nivelul Consiliului UE pentru a asigura stabilitatea prețurilor și a finanțelor publice, condiții monetare sănătoase și o balanță de plãți stabilă. Activitatea de coordonare și supraveghere are loc cu prioritate în domeniul politicii bugetare, care deși nu devine domeniu de competență comunitară este supus unui proces progresiv de armonizare. Același lucru se întâmplă și cu politica economică propriu-zisă, ce rămâne în sfera «politicilor coordonate». În materie de politică monetară însă, odată cu trecerea la faza a treia a UEM și apariția Băncii Centrale Europene, dispar competențele naționale, deciziile luându-se la nivel comunitar”.

Politica economică – între economie politică și mecanismul politic decizional

Politica economică se bazează întotdeauna pe o anumită viziune (orientare) pe termen mai lung asupra funcționării economiei, pe anumite strategii macroeconomice. Opțiunile strategice de natură macroeconomică sunt orientările fundamentale care angajează profund viitorul unei țări, în sensul previzionării corecte și realiste a direcțiilor de dezvoltare economică și a limitării incertitudinilor.

Multă vreme s-a considerat că politica economică este o simplă aplicare a economiei politice, a teoriei economice generale. Însă, în raport cu analiza macroeconomică, politica economică primește o semnificație reală depășind frontierele specifice ale ariei economiei, cuprinzând și sfera politică. Succesul politicii economice este realizat când sunt combinate elementele economice cu cele politice în activitatea practică. Dacă, pe de o parte, teoria economică fundamentează și luminează politica economică, pe de altă parte, odată cu introducerea aspectelor politice în studiile economice, teoria economică se apropie mai mult de realitate.

Așadar, politica economică nu este doar o simplă “reflexie” a unor acțiuni determinate de o teorie economică, ci un sistem care dispune de propria sa teorie.Într-o accepțiune generală, politica economică rezidă în reunirea unui anumit număr de instrumente pentru a atinge anumite obiective dezirabile. Politica economică poate fi definită ca o aplicație a teoriei generale a alegerilor economice, dar de data aceasta este vorba de alegeri ale autorității publice.

Alegerea publică și celelalte categorii de alegeri economice (alegerea consumatorului, producătorului, investitorului etc.) conțin unele elemente comune, cum ar fi arbitrajul între obiective și resurse, principiul optimizării ș.a. Mecanismul decizional din sectorul public are și caracteristici specifice legate de definirea obiectivelor, de motivații (nu numai economice, ci și politice, electorale), ca și regulile utilizate, mai puțin familiare economistului (vot, alegeri, majoritate, reguli constituționale etc). Extinderea studiului mecanismelor decizionale și în cadrul sectorului public (politic și administrativ de stat) din ultimele decenii ale secolului XX, are la bază câteva argumente temeinice:

statul a devenit principalul agent economic prin faptul că mai mult de ½ din produsul intern brut (PIB) al țărilor dezvoltate este vehiculat în sectorul public;

elementele sectorului public au devenit atât de răspândite în economiile moderne, încât studiul opțiunilor economice guvernamentale trebuie să ocupe locul cuvenit în cadrul teoriei politicii economice, alături de studiul celorlalte alegeri economice;

în viața reală, acțiunile și mecanismele decizionale bazate pe alegeri publice nu sunt izolate de comportamentul decidenților individuali (interese și preferințe, raționalitatea acțiunilor, cererea și oferta de bunuri publice etc.)

Într-un înțeles mai restrâns, teoria alegerii publice este definită ca o teorie care explică mecanismul decizional din afara piețelor (deciziile politice) iar, într-un sens mai larg, ca o teorie care explică interacțiunile dintre comportamentele economice și comportamentele politice.

Teoria alegerii publice nu respinge intervenția statului în economie, dar nici nu idealizează criteriile de eficiență a alocării resurselor prin mecanismele politice. Ea nu trebuie să ignore nici compararea instituțională a pieței și a sectorului public. Problema crucială care se pune în fața noii teorii este aceea a analizei relațiilor dintre preferințele individuale și opțiunile publice. Dacă în cazul alocării private, individul este acela care pune în aplicare preferințele proprii, în cazul alocării publice care stabilește și încearcă să îndeplinească preferințele acelora în numele cărora ia decizii este reprezentantul ales într-un sistem democratic.

Mecanismele politice sunt extrem de complicate, nereușind decât parțial să armonizeze preferințele indivizilor pentru o opțiune sau alta. Experiența demonstrează că statul nu este un mecanism mai puțin imperfect pentru alocarea resurselor decât piața. Arbitrajul dintre cele două tipuri de mecanisme – de piață și politic – este greu de realizat în practică, iar teoria alegerii publice se află în curs de formare și dezvoltare.

Orice politică economică are trei componente principale, respectiv:

finalitățile de natură politică și socială (solidaritatea națională, justiția socială, ameliorarea nivelului de trai etc.);

obiectivele macroeconomice care vizează transpunerea acestor finalități în indicatori cuantificabili;

instrumentelede politică economică care sunt adecvate obiectivelor propuse.

Obiectivele politicii economice se extind pe mai multe paliere, putând structurate astfel:

obiective pur economice care afectează natura și nivelul echilibrului economic: creșterea economică, ocuparea deplină, stabilitatea prețurilor, distribuția echitabilă a veniturilor etc.

obiective sociale, care afectează bunăstarea individuală și colectivă și care, datorită caracterului lor general, trebuie să fie realizate de stat: un înalt nivel de educație, o bună sănătate a populație, o autentică justiție socială etc.

cvasi obiective, care nu afectează în mod fundamental și nemijlocit agenții economici individuali: echilibrul balanței de plăți externe, inserția economiei în comerțul mondial.

De aceea, lista cu obiectivele de politică economică a economistului, va diferi de lista politicianului. “Careul magic” al obiectivelor macroeconomice evidențiază următoarele obiective generale:

producția și creșterea economică,

utilizarea deplină a forței de muncă și combaterea șomajului,

asigurarea stabilității prețurilor și combaterea inflației,

asigurarea echilibrului economic extern.

Există desigur numeroase alte obiective directe sau intermediare.

Politica economică este integrată în programele de guvernare, care pun în aplicare doctrinele partidelor care ajung la putere. De aceea, fixarea și ierarhizarea obiectivelor economice depind de familia ideologică (doctrinară) de politici economice căreia aceste obiective le sunt atașate: social-democratice, dirijiste, neoliberale. Prin obiectivele fixate trebuie să se țină seama de necesitatea atingerii scopurilor politice fundamentale, iar ierarhizarea lor să reflecte ierarhizarea scopurilor. De aceea, obiectivele urmărite sunt numite și variabile țintă.

Instrumentele politicii economice

În vederea atingerii obiectivelor stabilite, statul – reprezentat de instanțele politice (Parlament și Guvern) și de Administrație – operează cu un sistem de instrumente. Există o multitudine de instrumente de politică economică, care pot fi clasificate după diferite criterii.

După felul motivației agenților economici, deosebim: instrumente economice (stimulative); instrumente administrative (de comandă); instrumente moral-educative.

După caracteristica lor și a domeniilor de aplicare, există: instrumente monetare și de credit; instrumente fiscal-bugetare; rata de schimb; instrumente de control direct pe piețele bunurilor, muncii și de capital (controlul prețurilor, salariilor, chiriilor etc.); instrumente instituționale.

În funcție de natura instrumentelor deosebim, pe de o parte politici care folosesc mijloace reglatoare indirecte (politici fiscale, alocative, monetare) și, pe de altă parte, politici care apelează la mijloace și acțiuni directe de influențare a vieții economice (politici de ocupare, de control al prețurilor, de control al veniturilor etc).

Dincolo de diferite criterii de clasificare la care s-ar putea apela, este important de a distinge două tipuri de instrumente: instrumente de cunoaștere a realităților economico–sociale, care permit pregătirea deciziilor și asigurarea succesului lor, aici fiind vizate, în special, contabilitatea națională și de aparatul statistic; instrumente de intervenție, de natură globală sau sectorială, permanente sau punctuale, care vizează favorizarea expansiunii continue, echilibrate și armonioase: instrumente bugetare și fiscale, monetare, de distribuție a veniturilor, rata de schimb etc.

Stabilirea relației de eficiență dintre obiective și instrumente constituie o problemă crucială pentru succesul unei politici economice, dar și deosebit de dificilă:

În primul rând, unele instrumente (cele monetare, fiscale și instituționale) au tendința de a avea efecte globale, pe când altele produc efecte specifice, cu impact asupra unui singur obiectiv. Numărul instrumentelor devine un argument esențial în aprecierea coerenței politicii economice cu obiective fixe.

În al doilea rând, există deosebiri de opinii și de soluții în teoria politicii economice, care pot fi grupate pe cele patru mari școli de gândire economică din zilele noastre (noua macroeconomie clasică, monetarismul gradualist, keynesismul eclectic, keynesismul extrem).

În al treilea rând, în procesul trecerii de la teorie la acțiune, corespunzător finalităților și programelor adoptate de decidentul public, politicile economice se disociază prioritar pe familii de politici economice. În acest sens este evidentă predilecția politicilor economice de natură social-democrată pentru instrumentele fiscal-bugetare și pentru reformele instituționale și înclinația politicilor de orientare neoliberale pentru instrumentele monetare.

Marea diversitate de situații, de interes, de experiențe și de practici naționale au dus nu numai la existența unor modele de economie de piață reală, ci și la formularea unor politici economice corespondente, impunând analiza lor comparativă. Politicile economice naționale trebuie însă să se adapteze unei economii globale aflate într-un proces de schimbare rapidă, caracterizată printr-o competiție tot mai acerbă, prin aranjamente regionale exclusiviste și printr-un sistem financiar internațional instabil.

Modelul economic european și libertățile economice reflectate în tratatele comunitare

Atracția pe care multe dintre țările europene au simțit-o pentru Uniunea Europeană s-a datorat, în mare măsură, rețetei economice de succes pe care această construcție o afișa. Aderarea la Uniune a însemnat pentru multe țări o creștere a nivelului de trai, datorită creșterii economice ce a urmat acestui pas.

Modelul economic european se bazează pe o piață integrată la mai multe niveluri, care beneficiază de libertățile de circulatie a persoanelor, capitalurilor, serviciilor și mărfurilor.

Libertatea de mișcare a persoanelor și serviciilor reprezintă un principiu indispensabil în vederea exercitării unei cetățenii europene și au cea mai mare incidență în privința înființării și demarării activității formelor asociative economice reglementate la nivel comunitar.Cele două libertăți sunt interdependente din punct de vedere economic, sprijinindu-se una pe cealaltă în realizarea aceluiași obiectiv, și anume realizarea Pieței Interne pentru exercitarea activităților economice. Libertatea de stabilire reprezintă dreptul recunoscut resortisanților statelor membre de a accede la activitățile nesalariale pe teritoriul statelor membre, prin intermediul unei “instalari” materiale și, eventual juridice. Noțiune de resortisant, poate fi privită din punctul de vedere a unei persoane fizice, ca orice persoană care are cetățenia unui stat membru, sau, în ceea ce privește o filială a unei persoane juridice, care își are sediul social într-un stat membru. Libertarea de stabilire se circumscrie tuturor protagoniștilor relațiilor de muncă, adică atât muncitorilor, cât și angajatorilor. De aceea, această libertate include atât libertatea garantată lucrătorilor și neîngrădita mișcare a forței de muncă în spațiul economic european (SEE), dar și libertatea de stabilire a unei forme de activitate economică de către orice cetățean al Uniunii Europene. Declararea acestei libertăți trebuie urmată de un efort de compatibilizare a sistemelor normative naționale astfel încât, cetățenii unui stat membru să-și poată exercita dreptul de a practica activități independente sau de a înființa și a conduce întreprinderi în aceleași condiții ca și cetățenii statului gazda.

Cu alte cuvinte, pentru realizarea acestui obiectiv va fi nevoie de impunerea unor măsuri de recunoaștere reciprocă a diplomelor, certificatelor și a altor forme de recunoaștere profesionalăși de o armonizare a dispozițiilor legale și a procedurilor naționale privind înființarea unor forme de organizare a activității.

Libertatea de a presta servicii poate fi definită ca fiind dreptul de a oferi servicii persoanelor sau firmelor care își au resedinta pe teritoriul altor state membre, avându-se ca bază un sediu plasat în Comunitate. Libertatea în cauză tinde să elimine toate restricțiile care privesc oferirea de servicii de către cetățenii unui stat membru către cetățenii altor state membre.Noțiunea de servicii estereglementată în art. 50 al Tratatului de la Roma, care stabilește serviciile ca fiind “acele prestații efectuate în mod firesc, în schimbul unei remunerații”. În același Tratat, legiutorul completează noțiunea indicând către acele activități cu caracter industrial, comercial, artizanal sau activități a unei profesiuni liberale. Totodată, nu orice fel de prestare de servicii beneficiază de libertate comunitară, în sensul că nu este suficient să existe numai o activitate economică de prestare a unor servicii, ci este necesar, de asemenea, ca prestația să apartină unui resortisant al unui stat membru.Totuși, o mare problemă o constituie recunoașterea reciprocă a societatilor de către statele membre ale Comunității, deoarece o societate fără recunoaștere nu poate săse prevaleze de capacitatea jurdicăce îi este oferită de legea statului căruia îi aparține. Astfel, art. 48 din Tratatul CE instituie o serie de reguli simple de recunoaștere reciprocă a societăților. Autoritățile comunitare s-au angajat într-un proces important de coordonare a drepturilor naționale, cu scopul de a face “echivalente garanțiile care sunt cerute în statele membre ale societăților” pentru protejarea intereselor asociaților, cât și a terților.

Un alt principiu al modelului economic european este libertatea de mișcare a mărfurilor. Constituindu-se în pricipalul obiectiv al CE, acest principiu a determinat înființarea Uniunii Vamale, care a urmărit a libera circulatie asigurarea unei libere circulații a mărfurilor în interiorul spațiului comunitar, care a devenit Piată Internă. Uniunea Vamală înlătură orice taxe vamale sau tarife cu “efect echivalent” în interiorul Uniunii Europene, dar impune stabilirea unui tarif vamal comun (TVC) în relațiile cu statele terțe.

Noțiune de mărfuri este reglementată de Curtea de Justiție a Comunității Europene (CJCE), care stabilește ca marfă orice bun apreciabil în bani, susceptibil să formeze obiectul unei tranzacții comerciale transfrontiere. Trebuie menționat că imaterialitatea unui bun nu îl împiedică să fie considerat marfă.

În privința regimului general al libertății de circulatie al marfurilor art. 23, alin. 2 al Tratatului de la Roma statuează că principiul liberei circulații a marfurilor se aplică mărfurilor originare din statele membre după cum urmează:

– mărfurilor obținute în întregime pe teritoriul vamal al Comunității, fără să fie folosite mărfuri importate din țări sau teritorii care nu sunt incluse în teritoriul vamal.

– mărfurile importate din țări sau teritorii care nu fac parte din teritoriul vamal al Comunității și care se aflăîn liberă practică.

– mărfurile obținute în cadrul teritoriului vamal comunitar prin prelucrarea unor bunuri care sunt în liberă practică sau bunuri fabricate în întregime pe teritoriul comunitar și din produse care se află în liberă practică.

O problemă principală a acestei libertăți este politica comercială comună care, potrivitart. 131 al Tratatului de la Roma, are ca scop “promovarea dezvoltării economice și sociale a țărilor și teritoriilor și stabilirea unor relații economice strânse între acestea și Comunitate în ansamblul său. “

O definiție a politicii comerciale comune este dată de CJCE care susține că “o politică comercială este edificată prin concursul și interacțiunea măsurilor interne și externe, fără să existe prioritate pentru unele sau pentru altele, când, prin urmare, acordurile constituie executarea unei politici prealabil fixate”. Pe baza acestei definiții, coroborată cu art. 131 și art. 133 al Tratatului de la Roma, se observă că CE are competență exclusivăîn ceea ce privește modificarile tarifare, încheierile de acorduri tarifare și comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politici de export, măsuri de protecție comercială.

În ceea ce privește importurile în CE, principiul este acela al interdicției restricițiilor cantitative, în conformitate cu principiile GATT, fiind suficient tariful vamal comun dar, pentrru anumite produse, statele membre pot fi autorizate sa adopte contingente cantitative.

Importurile în cadrul Comunității Europene au fost supuse unei reglementari deosebite după criteriul liberalizării sau contingentării lor. Importurile liberalizate ale mărfurilor provenind din țările terțe au regimul prevăzut prin Regulamentul Nr. 518/94 din 7 martie 1994 al Consiliului, Regulamentul neaplicându-se în cazul produselor textile, ca obiect al Regulamentelor Nr. 517/94 și Nr. 519/94. S-a avut în vedere principiul că importurile în CE ale produselor ce intrăîn sfera de aplicare a Regulamentului sunt libere și, deci, nesupuse vreunei restricții cantitative.

Ca urmare a Rundei “Uraguay”, Regulamentul Nr. 518/94 a fost abrogat și a fost adoptat la nivel comunitat Regulamentul Nr. 3285/94 al Consiuliului asupra regulilor comune pentru importuri. Noul Regulament se aplică importurilor de produse originare din țările terțe, cu excepția produselor textile și a produselor ce provin din anumite țări prevazute de Regulamentul Nr. 519/94 privind regulile comune pentru importurile din unele țări terțe.

Importul poate fi supus măsurilor de supraveghere atunci când evoluția pe piață a unui produs provenit dintr-o țară terță amenintă să cauzeze prejudicii producătorilor comunitari și dacă interesele CE fac necesară supravegherea. Acestea se pot face sub forma unei supravegheri la decizia Comisiei dar, ea poate fi confirmată, modificată sau abrogată de către Consiliu.

Măsuri de salvgardare pot fi adoptate atunci când un produs este importat în Comunitate într-o cantitate mult sporită, astfel încât cauzează ori amenință să cauzeze prejudicii grave producătorilor comunitari.Regimul exporturilor este supus reglementărilor din Regulamentul nr. 2603/69 al Consiliului, modificat prin Regulamentul 1934/82 al Consiliului.Politica comercială comună are vocația de a încuraja acțiunile statelor la export, astfel că, în principiu, exporturile produselor Comunitare către statele terțe sunt libere, adică nu sunt supuse vreunei restricții cantitative. Măsurile de protecție pot fi luate de către Comisie în scopul prevenirii apariției unei situații critice datorită unui deficit de produse esențiale ori de a se remedia o astfel de situație și când interesele CE reclamă o intervenție imediată. În acest caz, Comisia poate să condiționeze exportul unui produs de acordarea unei autorizații de export.Măsurile Comisiei nu vor afecta produsele care sunt deja în circulație spre frontierele comunitare, ci se vor referi la exporturile spre anumite țări, ori la exporturile din anumite regiuni ale Comunității.

Un stat membru poate lua măsuri unilaterale de protecție, atunci când el consideră că există pe teritoriul său o situație critică. Măsurile vor avea un caracter provizoriu și vor consta în cerința procurării unei autorizații de export.

Libertatea de mișcare a capitalului poate fi definită ca acele transferuri care au legatură cu o investiție, sau care nu sunt efectuate pentru executarea unei operațiuni subadiacente.Această libertate reprezintă un pilon de execuție pentru celelalte libertăți, în sensul că nu ar fi posibilă libera circulație a persoanelor, serviciilor sau mărfurilor dacă ar exista interdicții de deplasare de capital. Astfel, libertatea de stabilire conferă, tocmai în baza libertății de mișcare a capitalului, dreptul investitorului comunitar de a avea părti sociale într-o societate înființatăîn alt stat membru.

Pentru liberalizarea mișcării de capital au fost necesare 3 directive, care, progresiv, au făcut posibilă înlaturarea obstacolelor privind restricțiile deplasării de capital sau de efectuare a plăților. Prima directivă, este cea din 11 martie 1960, care repartizează mișcările de capitaluri în 4 grade de liberalizare diferită. În acest fel, liberalizarea devine necondiționată pentru investițiile directe legate de dreptul de stabilire. Directiva din 17 noiembrie 1986 liberalizează,în special, creditele pe termen lung, legate de operațiuni asupra titlurilor care nu erau negociate la bursă. Ultima directivă este cea din 24 iunie 1988 care liberalizează mișcările de capital pe termen scurt.

Directiva din 24 iunie 1988 lasă statelor membre libertatea de a adopta măsuri de reglementare a lichidității bancare, chiar dacă ele pot avea efect asupra operațiunilor de capital efectuate prin stabilirea de credite cu nerezidenți.

Totuși, libertarea de mișcare a capitalului cunoaște și restricții atunci când mișcările de capital din statele terțe amenință să cauzeze dificultăți în funcționarea Uniunii Economice și Monetare a Comunității. În acest caz, pe baza unei propuneri a Comisiei, Consiliul poate adopta regulamente sau decizii conținând măsuri de salvgardare a Pietei Interne pe o durată de cel mult 6 luni, după consultarea Băncii Centrale Europene (BCE).

Integrarea economică. Considerații generale.

Potrivit principiilor de funcționare ale Uniunii Europene, cei trei piloni ai acestia sunt: Uniunea economică și monetară, politica externă și de securitate și spațiul de libertate, securitate și justiție. Integrarea economică europeană se face pe trei paliere: în profunzime, prin extindere și instituțional.

Formele integrării economice pornesc de la zona de comerț liber, spre uniunea vamală, piața unică, uniunea economică, pentru a ajunge, în final, la stadiul integrării economice totale. Coordonatele specifice ale integrării economice sunt, în ordine: mișcarea liberă a produselor și serviciilor, tariful vamal conum față de țările terțe, mișcarea liberă a factorilor de producție (forța de muncă și capitalul), coordonarea politicilor economice și politici economice unice.

Dezvoltarea integrării economice în profunzime a urmat trei etape: formarea uniunii vamale (1 iulie 1968), instituirea pieței unice (1 ianuarie 1993) și introducerea monedei unice – Uniunea eonomică și monetară (1 ianuarie 1999).

Referindu-ne la Uniunea economică și monetară este important de precizat că obiectivele acesteia sunt:

– desăvârșirea pieței unice, prin adăugarea dimensiunii monetare

– adâncirea integrării piețeie unice

– întărirea stabilității monetare în zona euro

– mărirea competitivității spațiului european (creștere economică, locuri de muncă)

Uniunea economică și monetară s-a constituit în trei etape:

1 iulie 1990 – 31 decembrie 1993:

Liberalizarea deplină a pieței capitalului

Întărirea coordonării politicilor economice

1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998

Înființarea Băncii Europene Centrale

Programul convergenței economice

1 ianuarie 1999, până în prezent

Introducerea monedei unice

Cadrul legislativ actual pentru politica economică și monetară a statelor Uniunii Europene

La data de 1 decembrie 2009, a intrat in vigoare Tratatul de la Lisabona (Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene). Versiunea consolidată a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, este structurată în șapte părți, astfel:

– Partea I. Principii

– Partea a II-a. Categorii și domenii de competențe ale Uniunii Europene

– Partea a III-a. Politici și acțiuni interne ale Uniunii

– Partea a IV-a. Asocierea țărilor și a teritoriilor de peste mări

– Partea a V-a. Acțiunea externă a Uniunii

– Partea a VI-a. Dispoziții instituționale și financiare

– Partea a VII-a. Dispoziții generale și finale.

Conținutul versiunii consolidate a Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene este întregit de Preambul și Protocoale.

Titlul VIII la Părții a III-a este dedicat principiilor de politică economică și monetară, respectiv art. 119 – 144. În articolul 119 se arată că politicile economice ale statelor membre ale UE se întemeiază pe coordonare, piață internă, obiective comune, piață deschisă, concurență liberă, prețuri și balanță de plăți stabile:

„Articolul 119 (ex-articolul 4 TCE)

(1) În vederea realizării obiectivelor prevăzute la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, acțiunea statelor membre și a Uniunii presupune, în condițiile prevăzute de tratate, instituirea unei politici economice întemeiate pe strânsa coordonare a politicilor economice ale statelor membre, pe piața internă și pe definirea obiectivelor comune și conduse în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă.

(2) În paralel, în condițiile și în conformitate cu procedurile prevăzute în tratate, această acțiune presupune o monedă unică, euro, precum și definirea și aplicarea unei politici monetare unice și a unei politici unice a cursurilor de schimb, al caror obiectiv principal îl constituie menținerea stabilității prețurilor și, fără a aduce atingere acestui obiectiv, susținerea politicilor economice generale în Uniune, în conformitate cu principiul unei economii de piață deschise, în care concurența este liberă.

(3) Această acțiune a statelor membre și a Uniunii implică respectarea următoarelor principii directoare: prețuri stabile, finanțe publice și condiții monetare sănătoase, precum și o balanță de plați stabilă.

În trasarea politicilor economice, se arată în Articolul 121 (ex-articolul 99 TCE), „(1) Statele membre îți consideră politicile economice ca fiind o chestiune de interes comun și le coordonează în cadrul Consiliului, în conformitate cu articolul 120.

(2) Consiliul, la recomandarea Comisiei, elaborează un proiect privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii și prezintă Consiliului European un raport în acest sens.

Consiliul European, pe baza raportului Consiliului, dezbate concluziile privind orientările generale ale politicilor economice ale statelor membre și ale Uniunii.

În temeiul acestor concluzii, Consiliul adoptă o recomandare care stabilește aceste orientări generale. Consiliul informează Parlamentul European cu privire la recomandarea sa.

(3) În scopul asigurării unei coordonări mai strânse a politicilor economice și a unei convergențe durabile a performanțelor economice ale statelor membre, Consiliul, în temeiul rapoartelor prezentate de Comisie, supraveghează evoluția economică în fiecare dintre statele membre și în Uniune, precum și conformitatea politicilor economice cu orientările generale menționate la alineatul (2) și efectuează periodic o evaluare de ansamblu.

Pentru a realiza aceasta supraveghere multilaterală, statele membre transmit Comisiei informații privind măsurile importante pe care le-au adoptat în domeniul politicii lor economice, precum și orice altă informație pe care o consideră necesară.

(4) În cazul în care se constată, în cadrul procedurii prevăzute la alineatul (3), că politicile economice ale unui stat membru nu sunt conforme cu orientările generale prevăzute la alineatul (2) sau că acestea riscă să compromită buna funcționare a Uniunii economice și monetare, Comisia poate adresa un avertisment respectivului stat membru. Consiliul, la recomandarea Comisiei, poate adresa recomăndarile necesare statului membru în cauză. Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide să faca publice recomandarile sale. În domeniul de aplicare a prezentului alineat, Consiliul hotărăște fără a ține seama de votul membrului Consiliului care reprezintă statul membru în cauză.

Majoritatea calificată a celorlalți membri ai Consiliului se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

(5) Președintele Consiliului și Comisia raportează Parlamentului European cu privire la rezultatele supravegherii multilaterale. Președintele Consiliului poate fi invitat să se prezinte în fața comisiei competente a Parlamentului European în cazul în care Consiliul a făcut publice recomandarile.

(6) Parlamentul European și Consiliul, hotărând prin regulamente în conformitate cu procedura legislativă ordinară, pot hotarâ metodele procedurii de supraveghere multilaterală menționată la alineatele (3) si (4)”.

Principiile de politica economică în versiunea consolidată a tratatului privind funcționarea uniunii europene

Articolele 120 – 126, parte a Capitolului I al Titlului VIII, fixează cadrul politicilor economice ale statelor membre ale Uniunii.

Articolul 122 (ex-articolul 100 TCE) reglementează principiul solidarității în situația în care un stat membru se confruntă cu dificultăți grave:

„(1) Fără a aduce atingere celorlalte proceduri prevăzute în tratate, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate decide, în spiritul solidarității dintre statele membre, să adopte măsuri corespunzatoare situației economice, în special în cazul în care apar dificultăți grave în aprovizionarea cu anumite produse, în special în domeniul energiei.

(2) În cazul în care un stat membru se confruntă cu dificultăți sau este serios amenințat de dificultăți grave, datorită unor catastrofe naturale sau unor evenimente excepționale situate în afara controlului său, Consiliul, la propunerea Comisiei, poate acorda statului membru în cauză asistență financiară din partea Uniunii, în anumite condiții. Președintele Consiliului informează Parlamentul European cu privire la decizia adoptată”.

Articolul 123 (ex-articolul 101 TCE) se referă la anumite competențe și restricții care au ca obiect activitatea Băncii Centrale Europene și cea a băncilor centrale ale statelor membre:

„(1) Se interzice Băncii Centrale Europene și băncilor centrale ale statelor membre, denumite în continuare "bănci centrale naționale", să acorde credite pe descoperit de cont sau orice alt tip de facilitate de credit institutiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, administrațiilor publice centrale, autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice, celorlalte organisme sau întreprinderi publice din statele membre; de asemenea, se interzice cumpărarea de titluri de creanță direct de la acestea de către Banca Centrală Europeană sau de către băncile centrale naționale.

(2) Alineatul (l) nu se aplică instițutiilor publice de credit care, în contextul furnizării de lichidități de către băncile centrale, beneficiază din partea băncilor centrale naționale și a Băncii Centrale Europene de același tratament ca și instituțiile private de credit”.

Articolul 124 (ex-articolul 102 TCE) proclamă principiul prudențialității și al egalității statelor membre în materie economică: „Se interzice orice măsură care nu se întemeiază pe considerente de ordin prudențial și care stabilește accesul preferențial la instituțiile financiare al instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, al autoritățtilor administrațiilor publice centrale, al autorităților regionale sau locale, al celorlalte autorități publice sau al altor organisme ori întreprinderi publice din statele membre.

Articolul 125 (ex-articolul 103 TCE) arată că atât Uniunea, cât și statele membre, își păstrează autonomia în aplicarea politicilor economice, cu respectarea angajamentelor asumate în raporturile de reciprocitate care vizează realizarea unor proiecte comune:

„(1) Uniunea nu răspunde și nu își asumă angajamentele autorităților administrațiilor publice centrale, ale autorităților regionale sau locale, ale celorlalte autorități publice sau ale altor organisme ori întreprinderi publice dintr-un stat membru, fără a aduce atingere garanțiilor financiare reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific. Un stat membru nu răspunde și nu își asumă angajamentele autorităților administrațiilor publice centrale, ale autorităților regionale sau locale, ale celorlalte autorități publice sau ale altor organisme ori întreprinderi publice din alt stat membru, fără a aduce atingere garanțiilor financiare reciproce pentru realizarea în comun a unui proiect specific.

(2) Consiliul, hotărând la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, poate, dacă este necesar, să precizeze definițiile privind aplicarea interdicțiilor prevăzute la articolele 123 și 124, precum și în prezentul articol”.

Articolul 126 (ex-articolul 104 TCE) face referire la situația în care statele membre sunt confruntate cu deficite publice excesive, reglementând procedurile de acțiune ale Comisiei, Comitetul Economic și Financiar și Consiliului pentru reducerea acestor deficite.

(1) Statele membre evită deficitele publice excesive.

(2) Pentru a identifica erorile evidente, Comisia supraveghează evoluția situației bugetare și a nivelului datoriei publice în statele membre. Comisia examinează în special dacă disciplina bugetară a fost respectată, pe baza urmatoarelor două criterii:

(a) dacă raportul dintre deficitul public planificat sau real și produsul intern brut depășeste o valoare de referință, cu excepția cazului în care:

– raportul s-a diminuat în mod semnificativ și constant și atinge un nivel apropiat de valoarea de referință, sau

– depățirea valorii de referință este excepțională și temporară și respectivul raport se menține aproape de valoarea de referință;

(b) dacă raportul dintre datoria publică și produsul intern brut depășeste o valoare de referință, cu excepția cazului în care acest raport se diminuează suficient și se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfacator.

Valorile de referință sunt precizate în Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive, care este anexat la tratate.

(3) În cazul în care un stat membru nu îndeplinește cerințele acestor criterii sau ale unuia dintre ele, Comisia elaborează un raport. Raportul Comisiei examinează de asemenea dacă deficitul public depășește cheltuielile publice de investiții și ține seama de toți ceilalți factori relevanți, inclusiv de poziția economică și bugetară pe termen mediu a statului membru.

De asemenea, Comisia poate întocmi un raport în cazul în care, deși au fost respectate cerintele care decurg din criterii, consideră ca există un risc de producere a unui deficit excesiv într-un stat membru.

(4) Comitetul Economic și Financiar emite un aviz cu privire la raportul Comisiei.

(5) În cazul în care Comisia consideră că există un deficit excesiv într-un stat membru sau că un astfel de deficit se poate produce, aceasta adresează un aviz statului membru în cauză și informează Consiliul în acest sens.

(6) Consiliul, la propunerea Comisiei, ținând seama de eventualele observații ale statului membru în cauză și după o evaluare globală, decide dacă există sau nu un deficit excesiv.

(7) În cazul în care Consiliul constată că există un deficit excesiv, în conformitate cu alineatul (6), acesta adoptă, la recomandarea Comisiei, fara întârzieri nejustificate, recomandarile pe care le adreseaza statului membru în cauză pentru ca acesta să puna capăt situației într-un termen dat. Sub rezerva dispozitiilor alineatul (8), aceste recomandări nu sunt făcute publice.

(8) În cazul în care Consiliul constată că în termenul indicat nu s-a întreprins nici o acțiune eficientă ca raspuns la recomandarile sale, acesta poate face publice recomandările sale.

(9) În cazul în care un stat membru continuă să nu dea curs recomandărilor Consiliului, acesta poate hotărî să someze statul membru în cauză ca, într-un termen dat, să adopte măsurile de reducere a deficitului, reducere pe care Consiliul o consideră necesară pentru remedierea situației.

Într-un asemenea caz, Consiliul poate cere statului membru în cauză să prezinte rapoarte potrivit unui calendar precis, pentru a putea examina eforturile de ajustare acceptate de acest stat membru.

(10) Dreptul la acțiune prevazut la articolele 258 și 259 nu poate fi exercitat în cadrul alineatelor (1) – (9) din prezentul articol.

(11) Atât timp cât un stat membru nu se conformează unei decizii luate în temeiul alineatului (9), Consiliul poate decide să aplice sau, dacă este cazul, să consolideze una sau mai multe dintre măsurile următoare:

– să solicite statului membru în cauză să publice informații suplimentare, care urmează sa fie precizate de Consiliu, înainte de a emite obligațiuni și titluri;

– să invite Banca Europeană de Investitii să-si revizuiască politica de împrumuturi față de statul membru în cauză;

– să solicite statului membru în cauză să constituie, pe lânga Uniune, până la data la care Consiliul consideră ca deficitul excesiv a fost corectat, un depozit fără dobândă într-un cuantum corespunzător;

– sa aplice amenzi într-un cuantum corespunzător.

Președintele Consiliului informează Parlamentul European cu privire la deciziile luate.

(12) Consiliul abroga, în tot sau în parte, deciziile sau recomandările sale menționate la alineatele (6) – (9) și (11) în masura în care, din punctul său de vedere, consideră că deficitul excesiv din statul membru în cauză a fost corectat. În cazul în care, anterior, Consiliul a făcut publice recomandarile sale, acesta declară public, de îndată ce a fost abrogată decizia menționată la alineatul (8), că în statul membru respectiv nu mai există deficit excesiv.

(13) În cazul în care adoptă deciziile sau recomandarile menționate la alineatele (8), (9), (11) și (12), Consiliul hotărăște la recomandarea Comisiei. În cazul în care adoptă măsurile menționate la alineatele (6) – (9), (11) și (12), Consiliul hotărăște fără a ține seama de votul membrului Consiliului care reprezintă statul membru în cauză.

Majoritatea calificata a celorlalți membri ai Consiliului se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

(14) Dispozițiile suplimentare referitoare la punerea în aplicare a procedurii prevăzute de prezentul articol sunt cuprinse în Protocolul privind procedura aplicabilă deficitelor excesive, anexat tratatelor.

Consiliul, hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedura legislativă specială și după consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, adoptă dispozițiile corespunzătoare care vor înlocui protocolul respectiv.

Sub rezerva celorlalte dispoziții din prezentul alineat, Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, stabilește normele și definițiile pentru aplicarea dispozițiilor protocolului menționat”.

Principiile de politica monetară în versiunea consolidată a tratatului privind funcționarea uniunii europene

Principiile fundamentale care stau la baza politicii monetare europene sunt:

Independența totală a BEC față de instituțiile UE și autoritățile din statele membre

Un singur obiectiv prioritar pentru politica monetară: stabilitatea prețurilor.

Strategia de politică monetară, la nivelul UE presupune îndeplinirea a trei obiective majore:

Stabilitatea monetară. Pe termen mediu inflația nu trebuie să crească cu mai mult de 2% pe an.

Stabilirea unei valori de referință cantitativă pentru creșterea masei monetare, pe termen lung, având în vedere faptul că inflația este un fenomen monetar.

Evaluarea tendinței prețurilor și a riscurilor în raport cu stabilitatea prețurilor

Folosirea instrumentelor indirecte de politică monetară (facilitarea de depozit, operațiunile de piață deschise, cerința de rezerve minime).

Capitolul 2 al Titlului VIII al versiunii consolidate a tratatului privind funcționarea uniunii europene, respectiv articolele 127 – 133, se referă la principiile de politică monetară ale UE.

Articolul 127 (ex-articolul 105 TCE) arată că: „

(1) Obiectivul principal al Sistemului European al Băncilor Centrale, denumit în continuare "SEBC", este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere obiectivului privind stabilitatea prețurilor, SEBC susține politicile economice generale din Uniune cu scopul de a contribui la realizarea obiectivelor Uniunii, definite la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeana. SEBC acționează în conformitate cu principiul unei economii de piată deschise în care concurența este liberă, favorizând alocarea eficientă a resurselor și respectând principiile stabilite la articolul 119.

(2) Misiunile fundamentale care urmează să fie îndeplinite prin intermediul SEBC sunt:

definirea și punerea în aplicare a politicii monetare a Uniunii;

efectuarea operațiunilor de schimb valutar în conformitate cu articolul 219;

deținerea și administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre;

promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți.

(3) Alineatul (2) a treia liniuță se aplică fără a aduce atingere deținerii și administrării, de către guvernele statelor membre, a unor fonduri de rulment în valută.

(4) Banca Centrală Europeană este consultată:

cu privire la orice act al Uniunii propus în domeniile care țin de competențele sale;

de autoritățile naționale, cu privire la orice proiect de reglementare în domeniile care sunt de competența sa, dar în limitele și în condițiile stabilite de Consiliu, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 129 alineatul (4).

În domeniile care țin de competențele sale, Banca Centrală Europeană poate prezenta avize respectivelor instituții, organe, oficii sau agenții ale Uniunii sau autorităților naționale.

(5) SEBC contribuie la buna desfășurare a politicilor promovate de autoritățile competente în ceea ce privește supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar.

(6) Consiliul, hotărând în unanimitate prin regulamente, în conformitate cu o procedură legislativă specială, după consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, poate încredința Băncii Centrale Europene misiuni specifice privind politicile în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și al altor instituții financiare, cu excepția întreprinderilor de asigurări”.

Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) cuprinde:

27 de bănci centrale naționale

Banca Europeană Centrală. Acesteia îi sunt subordonate: Consiliul guvernatorilor, Bordul executiv și Consiliul general, conform articolului 129. Consiliul guvernatorilor și Comitetul executiv sunt organe de decizie ale Băncii Centrale Europene.

În Articolul 128 (ex-articolul 106 TCE) se arată că: „(1) Banca Centrală Europeană este singura abilitată să autorizeze emisiunea de bancnote euro în Uniune. Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale pot emite astfel de bancnote. Bancnotele emise de Banca Centrală Europeană și de băncile centrale naționale sunt singurele care au statutul de mijloc legal de plată în cadrul Uniunii.

(2) Statele membre pot emite monedă metalică euro, sub rezerva aprobării de către Banca Centrală Europeană a volumului emisiunii. Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European și a Băncii Centrale Europene, poate adopta măsuri de armonizare a valorilor unitare și a specificațiilor tehnice ale tuturor monedelor metalice destinate punerii în circulație, în măsura în care acest lucru este necesar pentru asigurarea bunei lor circulații în Uniune”.

În Articolul 130 (ex-articolul 108 TCE) se afirmă autononia băncilor centrale naționale în raport cu BCE, astfel: „În exercitarea competențelor și în îndeplinirea misiunilor și îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate și prin Statutul SEBC și al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale naționale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita și nici accepta instrucțiuni din partea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism. Instituțiile, organele, oficiile și agentiile Uniunii, precum și guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea misiunii lor.

Articolul 131 (ex-articolul 109 TCE) precizează că: „Fiecare stat membru asigură compatibilitatea legislației sale interne, inclusiv a statutului băncii sale centrale naționale, cu tratatele și cu Statutul SEBC și al BCE”.

Articolul 133 reglementează atribuțiile Parlamentului European în ceea ce privește măsurile necesare pentru utilizarea monedei euro ca monedă unică, măsuri care sunt adoptate după consultarea Băncii Centrale Europene.

Capitolul 3 al Titlului VIII, cuprinde Dispoziții institutionale care prevăd că, „(1) În vederea promovării coordonării politicilor statelor membre în măsura necesară funcționării pieței interne, se înființeaza un comitet economic si financiar” (Articolul 134, ex-articolul 114 TCE)

„(2) Comitetul Economic și Financiar are următoarele misiuni:

să formuleze avize, la cererea Consiliului sau a Comisiei ori din proprie inițiativă, destinate acestor instituții;

să urmărească situația economică ăi financiară a statelor membre și a Uniunii și să prezinte periodic un raport Consiliului și Comisiei în această privință, în special cu privire la relațiile financiare cu țările terțe și cu instituțiile internaționale;

fără a aduce atingere articolului 240, să contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului menționate la articolele 66 și 75, la articolul 121 alineatele (2), (3), (4) si (6), la articolele 122, 124, 125 și 126, la articolul 127 alineatul (6), la articolul 128 alineatul (2), la articolul 129 alineatele (3) și (4), la articolul 138, la articolul 140 alineatele (2) și (3), la articolul 143, la articolul 144 alineatele (2) și (3) și la articolul 219 și să aducă la îndeplinire celelalte misiuni consultative și pregatitoare care îi sunt încredințate de Consiliu;

să examineze cel putin o dată pe an situația privind circulația capitalurilor și libertatea plăților, astfel cum rezultă din aplicarea tratatelor și a măsurilor luate de Consiliu; această examinare are în vedere toate măsurile referitoare la circulația capitalurilor și la plați; Comitetul prezintă Comisiei și Consiliului un raport privind rezultatele acestei examinări.

Statele membre, Comisia și Banca Centrală Europeană numesc fiecare cel mult doi membri ai Comitetului.

(3) Consiliul, la propunerea Comisiei și după consultarea Bancii Centrale Europene și a Comitetului menționat de prezentul articol, adoptă normele referitoare la compunerea Comitetului Economic și Financiar. Președintele Consiliului informează Parlamentul European în legatură cu această decizie.

(4) Pe lângă misiunile stabilite la alineatul (2), dacă și în măsura în care există state membre care beneficiază de o derogare în temeiul articolului 139, Comitetul urmărețte situația monetară și financiară, precum și regimul general al plăților acestor state membre și prezintă periodic un raport Consiliului ăi Comisiei cu privire la aceasta.

Capitolul 4 al Titlului VIII cuprinde Dispoziții privind statele membre a căror monedă este euro, astfel:

În Articolul 136 se arată că „(1) În scopul de a contribui la buna funcționare a uniunii economice și monetare și în conformitate cu dispozițiile relevante ale tratatelor, Consiliul adoptă, în conformitate cu procedura relevantă dintre cele prevăzute la articolele 121 și 126, cu excepția procedurii prevăzute la articolul 126 alineatul (14), măsuri privind statele membre a caror monedă este euro pentru:

(a) a consolida coordonarea și supravegherea disciplinei lor bugetare;

(b) a elabora, în ceea ce le privește, orientările de politică economică, veghind ca acestea să fie compatibile cu cele adoptate pentru întreaga Uniune și asigurând supravegherea acestora.

(2) La votul privind măsurile prevăzute la alineatul (1) iau parte numai membrii Consiliului reprezentând statele membre a caror moneda este euro. Majoritatea calificată a membrilor menționați anterior se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

Articolul 137 arată că „Condițiile de organizare a reuniunilor miniștrilor statelor membre a caror moneda este euro se stabilesc prin Protocolul privind Eurogrupul”.

Articolul 138 (ex-articolul 111 alineatul (4) TCE) precizează că „(1) Pentru a asigura locul monedei euro în sistemul monetar internațional, Consiliul, la propunerea Comisiei, adoptă o decizie de stabilire a pozițiilor comune cu privire la problemele de interes special pentru uniunea economică și monetară în cadrul instituțiilor și conferințelor financiare internaționale competente. Consiliul hotărăște după consultarea Băncii Centrale Europene.

2) Consiliul, la propunerea Comisiei, poate adopta măsurile corespunzatoare pentru a asigura o reprezentare unificată în cadrul instituțiilor și al conferințelor financiare internaționale. Consiliul hotărăște după consultarea Băncii Centrale Europene.

(3) La votul privind măsurile prevazute la alineatele (1) și (2) iau parte numai membrii Consiliului reprezentând statele membre a căror moneda este euro. Majoritatea calificată a membrilor menționati anterior se definețte în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

În sfârșit, capitolul 5 al Titlului VIII cuprinde Dispozitii tranzitorii privitoare la politica economică și monetară a Uniunii și a statelor membre astfel:

„Articolul 139

(1) Statele membre cu privire la care Consiliul nu a decis ca îndeplinesc condițiile necesare pentru adoptarea monedei euro sunt denumite în continuare „state membre care fac obiectul unei derogari”.

(2) Dispozițiile tratatelor, prevăzute în continuare, nu se aplică statelor membre care fac obiectul unei derogari:

(a) adoptarea părților din orientările generale ale politicilor economice care privesc zona euro în general [articolul 121 alineatul (2)];

(b) mijloacele coercitive pentru remedierea deficitelor excesive [articolul 126 alineatele (9) si (11)];

(c) obiectivele și misiunile SEBC [articolul 127 alineatele (1), (2), (3) si (5)];

(d) emisiunea de moneda euro (articolul 128);

(e) actele Băncii Centrale Europene (articolul 132);

(f) măsurile care reglementează utilizarea monedei euro (articolul 133);

(g) acorduri monetare și alte măsuri referitoare la politica cursului de schimb (articolul 219);

(h) desemnarea membrilor Comitetului executiv al Băncii Centrale Europene [articolul 283 alineatul (2)];

(i) deciziile de stabilire a pozițiilor comune cu privire la problemele de interes special pentru uniunea economică și monetară în cadrul instituțiilor competente și al conferințelor financiare internaționale [articolul 138 alineatul (1)];

(j) măsurile necesare asigurării unei reprezentări unificate în cadrul instituțiilor ți conferințelor financiare internationale [articolul 138 alineatul (2)].

În consecință, la articolele menționate la literele (a) – (j), prin „state membre” se înțelege statele membre a caror monedă este euro.

(3) În conformitate cu capitolul IX din Statutul SEBC și al BCE, statele membre care fac obiectul unei derogări și bancile lor centrale naționale sunt excluse de la drepturile și obligațiile din cadrul SEBC.

(4) Drepturile de vot ale membrilor Consiliului reprezentând statele membre care fac obiectul unei derogari se suspendă la data adoptării de către Consiliu a măsurilor prevăzute la articolele enumerate la alineatul (2), precum și în următoarele cazuri:

(a) recomandările adresate statelor membre a căror moneda este euro în cadrul supravegherii multilaterale, inclusiv cu privire la programele de stabilitate și avertismente [articolul 121 alineatul (4)];

(b) măsurile referitoare la deficitele excesive ale statelor membre a căror monedă este euro [articolul 126 alineatele (6), (7), (8), (12) si (13)].

Majoritatea calificată a celorlalți membri ai Consiliului se definește în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

Articolul 140 (ex-articolul 121 alineatul (1), ex-articolul 122 alineatul (2) teza a doua și ex-articolul 123 alineatul (5) TCE) precizează că „(1) Cel puțin la fiecare doi ani sau la solicitarea unui stat membru care face obiectul unei derogari, Comisia și Banca Centrală Europeană prezintă Consiliului un raport privind progresele efectuate de statele membre care fac obiectul unei derogari în îndeplinirea obligațiilor care le revin pentru realizarea uniunii economice și monetare. Aceste rapoarte examinează în special dacă legislația națională a fiecăruia dintre aceste state membre, inclusiv statutul băncii centrale naționale, este compatibilă cu articolele 130 și 131 și cu Statutul SEBC și al BCE. Rapoartele examinează, de asemenea, dacă a fost realizat un grad înalt de convergență durabilă, analizând în ce măsură fiecare stat membru a îndeplinit următoarele criterii:

– realizarea unui grad înalt de stabilitate a prețurilor; acesta rezultă dintr-o rată a inflației apropiată de rata a cel mult trei state membre care au cele mai bune rezultate în materie de stabilitate a prețurilor;

– caracterul solid al finanțelor publice; acesta rezulăa dintr-o situatțe bugetară care nu cunoaște deficit public excesiv în înțelesul articolului 126 alineatul (6);

– respectarea limitelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar European, timp de cel puțin doi ani, fără devalorizarea monedei în raport cu moneda euro;

– caracterul durabil al convergenței atinse de statul membru care face obiectul unei derogari și al participării sale la mecanismul cursului de schimb, care se reflectă în nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung.

Cele patru criterii prevăzute de prezentul alineat și perioadele relevante pe durata cărora fiecare dintre acestea trebuie să fie respectat sunt precizate într-un protocol anexat la tratate. Rapoartele Comisiei și ale Băncii Centrale Europene iau de asemenea în considerare rezultatele integrării piețelor, situația și evoluția balanțelor de plați curente, precum și o examinare a evoluției costurilor salariale unitare și a altor indici de prețuri.

(2) După consultarea Parlamentului European și după discutarea în cadrul Consiliului European, Consiliul, la propunerea Comisiei, decide care state membre ce fac obiectul unei derogări îndeplinesc condițiile necesare pe baza criteriilor stabilite la alineatul (1) și pune capăt derogărilor privind aceste state membre.

Consiliul hotărăște după ce a primit o recomandare din partea majorității calificate a membrilor săi care reprezintă statele membre a caror moneda este euro. Acești membri hotărăsc în termen de șase luni de la data primirii de către Consiliu a propunerii Comisiei. Majoritatea calificata a membrilor, mentionata la al doilea paragraf, se defineste în conformitate cu articolul 238 alineatul (3) litera (a).

(3) În cazul în care, în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (2), se decide să se revoce o derogare, Consiliul, hotărând cu unanimitatea statelor membre a caror moneda este euro și a statului membru respectiv, la propunerea Comisiei și după consultarea Băncii Centrale Europene, stabilește în mod irevocabil cursul la care euro înlocuiește moneda statului respectiv și decide celelalte măsuri necesare introducerii euro în calitate de moneda unică în statul membru respectiv.

În continuare în Articolul 141 (ex-articolul 123 alineatul (3) și ex-articolul 117 alineatul (2) primele cinci liniuțe TCE) se arată că: (1) În cazul în care și atât timp cât există state membre care fac obiectul unei derogari și fără a aduce atingere articolului 129 alineatul (1), Consiliul general al Băncii Centrale Europene, menționat la articolul 44 din Statutul SEBC și al BCE, se constituie ca al treilea organ de decizie al Băncii Centrale Europene.

(2) În cazul în care și atâta timp cât există state membre care fac obiectul unei derogări, Banca Centrală Europeană, cu privire la aceste state membre:

– consolidează cooperarea dintre băncile centrale naționale;

– consolidează coordonarea politicilor monetare ale statelor membre pentru a asigura stabilitatea prețurilor;

– supervizează funcționarea mecanismului cursului de schimb;

– desfășoară consultări privind problemele care sunt de competența băncilor centrale naționale și care afectează stabilitatea instituțiilor și piețelor financiare;

– exercită funcțiile pe care le îndeplinea Fondul European de Cooperare Monetară, preluate ulterior de Institutul Monetar European”.

„Fiecare stat membru care face obiectul unei derogări consideră politica sa de schimb ca pe o problemă de interes comun. Statele membre țin seama astfel de experiența acumulată datorită cooperării în cadrul mecanismului cursului de schimb”. (Articolul 142, ex-articolul 124 alineatul (1) TCE).

„(1) În caz de dificultăți sau în cazul riscului apariției unor dificultăți grave pentru balanța de plăți a unui stat membru care face obiectul unei derogari, provenind fie dintr-un dezechilibru global al balanței, fie din natura devizelor de care acesta dispune, și care pot compromite în special funcționarea pieței comune sau realizarea politicii comerciale comune, Comisia examinează fără întârziere situația acestui stat, precum și acțiunea pe care a întreprins-o sau pe care poate să o întreprindă în conformitate cu dispozițiile tratatelor, utilizând toate mijloacele de care aceasta dispune. Comisia indică măsurile pe care le recomandă spre adoptare statului în cauză.

În cazul în care acțiunea întreprinsă de un stat membru care face obiectul unei derogari și măsurile sugerate de Comisie nu par suficiente pentru a depăși dificultățile sau riscurile apariției unor dificultăți, Comisia recomandă Consiliului, după consultarea Comitetului Economic și Financiar, acordarea asistenței reciproce și normele corespunzătoare.

Comisia informează periodic Consiliul în legatură cu situația respectivă și cu evoluția acesteia.

(2) Consiliul acordă asistență reciprocă; acesta adoptă directivele sau deciziile de stabilire a condițiilor și normelor asistenței. Asistența reciprocă poate lua, în special, forma:

(a) unei acțiuni concertate pe lângă alte organizații internaționale cărora li se pot adresa statele membre care fac obiectul unei derogări;

(b) unor măsuri necesare pentru a evita devierile schimburilor comerciale în cazul în care statul membru care face obiectul unei derogări, aflat în dificultate, menține sau restabilește restricții cantitative față de țările terțe;

(c) acordării de credite limitate din partea altor state membre, sub rezerva acordului acestora.

(3) În cazul în care Consiliul nu a acordat asistență reciprocă recomandată de Comisie sau în care asistența reciprocă acordată și măsurile luate sunt insuficiente, Comisia autorizează statul membru care face obiectul unei derogări, aflat în dificultate, sa ia măsurile de salvgardare ale căror condiții și norme le defineste.

Consiliul poate revoca aceasta autorizare și modifică aceste condiții și norme” (Articolul 143, ex-articolul 119 TCE).

Articolul 144 (ex-articolul 120 TCE), ultimul al Titlului VIII, consacrat politicii economice și monetare, arată că: „(1) În cazul apariției unei crize neprevăzute în balanța de plăți și dacă nu se adoptă de îndată o decizie în înțelesul articolului 143 alineatul (2), un stat membru care face obiectul unei derogări poate adopta, cu titlu provizoriu, măsurile de salvgardare necesare. Aceste măsuri trebuie să provoace perturbări minime în funcționarea pieței comune și să nu depășească limita absolut necesară pentru remedierea dificultăților neprevăzute care au apărut.

(2) Comisia și celelalte state membre trebuie să fie informate cu privire la aceste măsuri de salvgardare până la data la care acestea intra în vigoare. Comisia poate recomanda Consiliului acordarea asistenței reciproce în conformitate cu articolul 143.

(3) La recomandarea Comisiei și după consultarea Comitetului Economic și Financiar, Consiliul poate decide ca statul membru respectiv este obligat să modifice, să suspende sau să elimine măsurile de salvgardare menționate mai sus”.

Revenind la importanța Tratatului de la Lisabona vom preciza faptul că, în prezent, membrii UE se bucură de un mare număr de beneficii: o piață liberă cu o monedă care facilitează și eficientizează comerțul, crearea a milioane de locuri de muncă, o ameliorare a drepturilor lucrătorilor, libera circulație a persoanelor și un mediu înconjurător mai curat.

Normele existente au fost însă concepute pentru o Uniune mult mai mică, o Uniune care nu se vedea nevoită să se confrunte cu provocări globale cum ar fi schimbările climatice, o recesiune mondială sau criminalitatea transfrontalieră internațională. UE are potențialul și angajamentul de a se lupta cu aceste probleme, dar poate face acest lucru doar îmbunătățindu-și modul în care funcționează.

Acesta este scopul Tratatului de la Lisabona. Prin acesta, UE devine mai democrată, eficientă și transparentă. Tratatul oferă cetățenilor și parlamentelor posibilitatea de a aduce o contribuție mai însemnată la ceea ce se întâmplă la nivel european și conferă Europei o voce mai puternică și mai limpede în lume, protejând totodată interesele naționale.

Tratatul de la Lisabona definește clar obiectivele și valorile Uniunii Europene referitoare la pace, democrație, respectarea drepturilor omului, dreptate, egalitate, statul de drept și durabilitate. Tratatul garantează că Uniunea Europeană:

– va oferi cetățenilor un spațiu de libertate, securitate și justiție fără frontiere interneâ

– va activa în direcția dezvoltării durabile a Europei pe baza unei creșteri economice echilibrate și a stabilității prețurilor, a unei economii sociale de piață extrem de competitive, vizând ocuparea totală a forței de muncă și progres social, cu un înalt nivel de protecție a mediului;

– va combate excluziunea socială și discriminarea și va promova justiția și protecția socială;

– va promova coeziunea economică, socială și teritorială, precum și solidaritatea între statele membre;

– își va menține angajamentul față de uniunea economică și monetară având euro ca monedă unică;

– va susține și promova valorile Uniunii Europene în întreaga lume și va contribui la asigurarea păcii, securității, dezvoltării durabile a planetei, solidarității și respectului între popoare, comerțului liber și echitabil și eradicării sărăciei;

– va contribui la protejarea drepturilor omului, în special a drepturilor copilului, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, incluzând respectarea principiilor Cartei Națiunilor Unite.

Acestea sunt principalele obiective. Tratatul de la Lisabona este conceput pentru a pune la dispoziția UE instrumentele necesare realizării acestora.

Tratatul confirmă angajamentul de realizare a Uniunii Economice și Monetare având euro ca monedă UE.

Euro este în prezent moneda oficială în 16 state membre.

Uniunea Economică și Monetară este un obiectiv central al UE. Este o forță vitală care asigură revenirea Europei la prosperitate și locuri de muncă. UE și statele membre au alocat împreună 200 miliarde de euro ca finanțare pentru a stimula economia Uniunii în actuala criză financiară.

Tratatul oficializează poziția Băncii Centrale Europene, care devine astfel o instituție a Uniunii Europene.

Impactul politicii monetare comune asupra politicilor economice naționale

Guvernanța economică în Uniunea Europeană. Competențele Uniunii Europene în Tratatul de la Lisabona

Convergența economică în Uniunea Europeană

Situația României în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de convergență

Impactul politicii monetare comune asupra politicilor economice naționale

Politica monetară comună

Tratatul de la Roma nu făcea referire, în mod explicit, la introducerea unei monede unice și nici la un sistem de coordonare a politicilor monetare între statele membre, ci doar, în paragrafele 103-107, se recizează că „fiecare țară participantă la procesul de integrare consideră politicile sale conjuncturale și politicile în domeniul cursului de schimb ca elemente ale unui consens reciproc acceptabil, considerand cursul de schimb ca fiind o problemă de interes comun”.

Pe parcursul primilor ani ai construcției europene, în care s-au pus bazele uniunii vamale și s-au creat instrumentele Politicii Agricole Comune, principala problemă a Comunității din perspectivă monetară a fost ajustarea cursurilor de schimb.

Aceasta se datora faptului că atât funcționarea, cât și performanțele Politicii comerciale comune și ale Politicii Agricole Comune erau puternic influențate de fluctuațiile cursului de schimb valutar.

Tratatul Uniunii Europene semnat la Maastricht în 1991 este cel care condus la introducerea unei politici monetare comune bazată pe o monedă unică administrată de către o singură bancă centrală independentă. În conformitate cu prevederile Tratatului, obiectivul de bază al politicii monetare comune și al politicii cursului de schimb il reprezintă stabilitatea prețurilor și fără a aduce prejudicii acestui obiectiv, susținerea politicilor economice generale ale Uniunii, în concordanță cu principiile economiei libere de piață și ale concurenței.

Cu toate că formarea Uniunii economice și monetare a fost considerată ca fiind rezultatul unui proces unitar, acesta poate fi delimitat in trei etape:

Prima etapă, (1 iulie 1990 și 31decembrie 1993) ale cărei elemente centrale au fost stabilite înainte de Maastricht a reprezentat etapa consolidării pieței și a marcat începutul perioadei de creare a structurilor economico-instituționale proprii uniunii economice și monetare. Obiectivul central al acestei etape l-a constituit creșterea convergenței politicilor economice și a cooperării între băncile centrale în scopul încorporării practicilor monetare ale statelor membre în cadrul Sistemului Monetar European. În această etapă s-au realizat o serie de progrese legate de abolirea restricțiilor legate de mișcările de capital, consolidarea mecanismului ratei de schimb și o întărire a cooperării intre băncile centrale ale statelor membre. Acum, în procesul de consolidare a pieței, Consiliul a stabilit un cadru de convergență al performanțelor economice din statele membre și de monitorizare a progresului realizat, pe baza unor rapoarte periodice.

Cea de-a doua etapă a început la 1 ianuarie 1994 și s-a încheiat la 31 decembrie 1998. În timpul acestei etape, pornind de la prevederile Tratatului Uniunii Europene statele membre au fost constrînse să evite deficitele bugetare excesive, și să inițieze pași spre independența băncii centrale. În procesul de creștere a independenței băncilor centrale, Tratatul le interzicea acestora acordarea de facilități de creditare guvernamentale sau de achiziții de instrumente privind datoria publică direct de la acestea.

Alături de interzicerea explicită a finanțării directe a deficitelor publice, Tratatul mai prevedea, prin art. 102, ca autoritățile publice să nu aibă acces privilegiat la instituțiile financiare, decât dacă aceasta avea la bază motive de natură prudențială. Altfel spus, Tratatul a încercat să inducă un control bugetar indus de piață.

În pregătirea celei de a treia etape, Comisia și Institutul Monetar European au fost obligate să raporteze Consiliului aspectele legate de modul în care legislațiile naționale răspund cerințelor legate de atingerea uniunii economice și monetare și asupra progresului făcut în îndeplinirea criteriilor de convergență.

Tratatul de la Maastricht, și apoi cel de la Lisabona, respectiv Tratatul pentru funcționarea Uniunii Europene, condiționează participarea în cadrul Uniunii economice și monetare de îndeplinirea unor criterii de convergență nominală, un fel de ținte cantitative de referință, cunoscute și sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:

rată scăzută a inflației, care să nu depășească cu mai mult de 1,5 % cele mai bune performanțe ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării

dobînzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depășească cu mai mult de 2% dobanzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării

un deficit bugetar care să nu depășească 3% din PIB

datorie publică cumulată care să nu depășească 60% din PIB

stabilitatea cursului de schimb, în sensul menținerii cursului național în limitele marjelor normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar European, pentru cel puțin doi ani înaintea intrării in zona euro (art.121 din TCE și art. 140 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).

Criteriul de convergență a cursului de schimb reprezintă una din condițiile Tratatului privind funcționarea Uniunii Europene, care trebuie îndeplinită de către statele membre înainte de adoptarea monedei unice.

Aceasta presupune participarea obligatorie la mecanismul cursului de schimb din Sistemul Monetar European (MCS II) cel puțin doi ani înainte de intrarea în zona euro, timp în care nu este permisă realinierea parității centrale în sensul devalorizării în cei doi ani de participare la MCS II.

În afara acestor criterii, au fost luate în calcul și o serie de alți factori, cum ar fi gradul de integrare al piețelor, soldul balanței de plăți, costul unitar al forței de muncă, precum și alte elemente relevante pentru stabilitatea piețelor.

Alături de criteriile de convergență nominală au apărut, la inițiativa Comisiei Europene și a Băncii Centrale Europene o serie de criterii care merg pe asigurarea convergenței și coeziunii structurilor economice ale statelor membre și ale celor candidate. Aceste criterii numite și criteriile de convergență reală privesc: gradul de deschidere a economiei, calculat ca pondere a schimburilor comerciale externe în PIB, ponderea comerțului bilateral al țărilor membre ale Uniunii Europene în totalul comerțului exterior structura economiei pe cele trei ramuri principale (industrie, agricultură și servicii), PIB-ul pe cap de locuitor, calculat în funcție de paritatea puterii de cumpărare.

Începând cu 1 mai 1998, ca urmare a procedurilor și foii de parcurs stabilite prin Tratatul de instituire a Comunității Europene (TCE), pe baza recomandării Comisiei, Consiliul a decis că Belgia, Germania, Spania, Franța, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia, și Finlanda au îndeplinit condițiile de adoptare a monedei unice, respectiv, îndeplinirea criteriilor de convergența nominală și faptul că legislațiile naționale, inclusiv statutul băncilor centrale erau compatibile cu Tratatul și cu statutul Sistemului European al Băncilor Centrale.

Cu aceeași ocazie, Consiliul a decis că Grecia și Suedia nu îndeplineau condițiile necesare pentru adoptarea monedei unice și nu a examinat situația Marii Britanii și a Danemarcei, deoarece, în concordanță cu prevederile Tratatului acestea au trimis o notificare Consiliului prin care il anunțau că nu doresc să participe la cea de a treia etapa a uniunii economice și monetare.

În analizarea modului în care s-a realizat îndeplinirea criteriilor de convergență s-au făcut o serie de concesii dintre care le amintim pe cele legate de ponderea datoriei publice in PIB (cazul Italiei și al Belgiei) sau a deficitului bugetar ( cazul Germaniei).

Pentru a se evita controlul guvernelor asupra chestiunilor financiare ale statelor membre, s-a semnat, ca urmare a Tratatului de la Amsterdam, Pactul de Stabilitate și Creștere (1997) prin care era asigurată disciplina financiară prin evitarea unor deficite bugetare peste limitele stabilite.

Statelor membre care nu au îndeplinit condițiile pentru adoptarea monedei unice de la început le-a fost acordată o perioadă de derogare, nedeterminată, în cadrul căreia nu li se aplică prevederile legate de politica monetară și sancțiunile legate de deficitele excesive.

În același timp însă, guvernatorii băncilor centrale din aceste state sunt membri ai Consiliului general al Băncii Centrale Europene.

În iulie 2002, pe baza deciziei Consiliului, Greciei i-a fost permisă adoptarea monedei Euro, ca urmare a indeplinirii criteriilor de convergență.

Etapa a treia, a început la 1 ianuarie 1999 cu stabilirea ratelor de schimb irevocabile între monedele statelor participante și în raport cu euro.

Din ianuarie 1999, monedele naționale ale statelor membre (ale zonei euro) au continuat să circule numai ca exprimări nezecimale ale monedei unice, până când au fost complet înlocuite cu moneda euro. În același timp, toate decontările dintre statele membre, emisiunile de titluri de stat, sau contractele încheiate în cadrul spațiului sunt realizate în mod obligatoriu în euro. Este de menționat faptul că moneda euro este utilizată ca și însemn monetar și în alte state, care nu sunt membre ale Uniunii Europene, cum ar fi Andora, Islanda, Lichtenstein, etc.

Alături de introducerea monedei euro în spațiul format de către statele membre care au îndeplinit criteriile de convergență, un moment de importanță crucială l-a constituit înlocuirea politicilor monetare naționale cu o politica monetară comună, concepută de către Banca Centrală Europeană.

Politica economică comună

Uniunea economică și monetară se sprijină pe trei piloni: primul este cel monetar, cel de-al doilea este cel fiscal, iar cel de-al treilea cel structural. Politica economică comună acoperă cu preponderență pilonii doi și trei.

Dacă în cadrul primul pilon, cel monetar, se poate vorbi de o puternică coordonare însoțită de o inlocuire a politicilor monetare naționale și a celor privind cursul de schimb cu politici comunitare, în privința celui de-al doilea pilon, datorită, în principal, lipsei unui regulament fiscal comun, se poate vorbi de o slabă coordonare și de slabe performanțe în aplicarea in comun a unor prevederi și reguli de natură fiscală.

În cadrul Uniunii economice și monetare există mai multe modele de coordonare a politicii economice, in funcție de modul și puterea de intervenție: unul bazat pe reguli obligatoriu de respectat, cel de-al doilea bazat pe reguli orientative și cel de-al treilea, care merge pe principiul coordonării politicilor economice ale statelor membre, fără a presupune existența unei baze legale în acest sens.

Primul, creat pentru a impune o disciplină financiară, este cel adoptat de Pactul de Stabilitate și Creștere, bazat pe reguli stricte prevăzute în tratatele Uniunii și care sunt aplicate prin intermediul unor reglementări formale care obligă la respectarea legii și, în cazuri dovedite de nerespectare a acesteia, la aplicarea de penalități. Sancțiunile pot fi acordate numai statelor membre ale zonei euro.

Cel de-al doilea, care stă la baza elaborării Cadrului General de Politică Economică, presupune aplicarea unor proceduri, prevăzute în tratate, dar care nu sunt, prin lege, obligatoriu de respectat.

Cel de-al treilea, care merge pe metoda deschisă de coordonare a politicilor economice, ca rezultat al concluziilor Consiliului European, nu obligă, prin lege, la respectarea prevederilor și nu permite acordarea de sancțiuni financiare.

Privind din perspectivă istorică, statele membre semnatare ale Tratatului de la Roma nu au fost pregătite, la acel moment, să accepte abandonarea controlului asupra problemelor economice și monetare in favoarea Comunității.

Ca atare, au fost definite obiectivele care urmau să fie atinse prin politicile naționale, inclusiv cele legate de gradul de ocupare a forței de muncă, de stabilitatea prețurilor sau de echilibrul balanței de plăți, politici a căror elaborare și implementare a rămas în exclusivitate în sarcina și sub jurisdicția statelor membre.

Momentul în care s-a putut vorbi de o politică economică comună este legat de decizia luată de statele membre de trecere spre Uniunea economică și monetară, în 1971, ca urmare a unei rezoluții a Consiliului și a reprezentanților guvernelor statelor membre.

Condiția realizării etapelor cerute de către Uniunea economică și monetară a constat în convergența economiilor statelor membre, o sarcină deosebit de dificil de îndeplinit, date fiind disparitățile structurale majore dintre economiile care urmau să participe la acest proces înainte de completarea pieței interne. Deși, în această etapă s-au înregistrat eșecuri, experiența dobândită a fost stimulatoare pentru formularea unei politici economice eficiente.

Guvernanța economică în Uniunea Europeană. Competențele Uniunii Europene în Tratatul de la Lisabona

Palierele guvernanței economice în Uniunea Europeană sunt:

– Pactul de Stabilitate și Creștere Economică

– Extinderea supravegherii economice. Adâncirea coordonării politicilor economice

– Stabilirea unui mecanism de soluționare a crizelor pentru zona euro

– Arhitectura europeană de supraveghere a sectorului financiar

Tratatul de la Lisabona atribuie o serie de competențe fie Uniunii Europene, în mod exclusiv, fie competențe partajate Uniunea Europeană – State Membre.

Potrivit art. 2 din TFUE sunt definite trei categorii de competențe:

Competențe exclusive

Competențe partajate

Competențe de susținere, coordonare sau completare.

Competențele exclusive sunt cele atribuite prin tratatele Uniunii într-un domeniu determinat, asupra căruia numai aceasta poate legifera, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii.

Competențele exclusive ale Uniunii Europene se exercită în cinci domenii:

– uniunea vamală

– regulile de concurență necesare pentru funcționarea pieței interne a UE

– politica monetară (doar față de țările care au adoptat moneda comună „euro")

– conservarea resurselor piscicole în cadrul politicii comune de pescuit

– politica comercială comună.

De asemenea, încheierea unor acorduri internaționale se numără la rândul ei printre competențele exclusive ale Uniunii, în trei situații:

– această încheiere este prevăzută de un act legislativ al Uniunii

– este necesară pentru a permite Uniunii să își exercite competența internă

– în măsura în care aceasta ar putea aduce atingere normelor comune sau ar putea modifica domeniul de aplicare a acestora.

Competențele partajate (sau mixte) presupun faptul că statele membre au dreptul să legifereze, în condițiile în care uniunea nu își exercită propria competență ori renunță la exercitarea acestei competențe în favoarea statelor membre (un drept de legiferare secundar pentru statele membre).

Exercitarea competenței partajate se face cu respectarea principiilor subsidiarității și proporționalității, în sensul că uniunea intervine numai dacă și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod satisfăcător de statele membre nici la nivel central, nici la nivel regional și local, dar datorită dimensiunilor și efectelor acestei acțiuni, pot fi realizate mai bine la nivelul uniunii.

De asemenea, atunci când uniunea întreprinde acțiuni într-un anumit domeniu, sfera de aplicare a competenței este limitată la elementele vizate de acțiunile întreprinse, nu se extinde la întregul domeniu. Domeniile de competență partajată sunt cele mai numeroase, tratatul menționând următoarele domenii principale:

– piața internă

– politica socială, pentru aspectele definite prin tratat

– coeziunea economică, socială si teritorială

– agricultura și pescuitul, cu excepția conservării resurselor biologice ale mării

– mediul

– protecția consumatorului

– transporturile

– rețelele transeuropene

– energia

– spațiul de libertate, securitate si justiție

– obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite prin tratat.

Domeniul competențelor partajate este deschis, putând fi adăugate noi competențe pe lista respectivă, ori reduse, având în vedere dreptul statelor de a reduce competențele uniunii. De asemenea, referitor la competențele partajate, tratatul de la Lisabona instituie două cvasi-excepții de la condiția legiferării statelor membre atunci când uniunea nu își exercită ori renunță să își exercite competența (dreptul subsidiar de legiferare), permițând statelor membre să legifereze independent de uniune, exercitându-și astfel propria competență, în domeniile:

– cercetării, dezvoltării tehnologice și spațiului

– cooperării pentru dezvoltare și ajutor umanitar

În aceste domenii, competența uniunii de a legifera are mai mult un caracter de orientare și coordonare, statele membre beneficiind o marja mai mare de acțiune în ceea ce privește substanța legiferării, spre deosebire de domeniile menționate în art.4 alin.(2) din TFUE. Există, de asemenea, domenii în care competența uniunii se referă la sprijinirea, coordonarea sau suplimentarea acțiunii statelor membre, fără ca acțiunea uniunii să poată conduce la armonizarea reglementărilor naționale: protecția și îmbunătățirea sănătății umane; industrie; cultură; turism; educație, formare profesională, tineret și sport; protecție civilă; cooperare administrativă.

Acestor tipuri de competențe li se adaugă, ca politici separate și specifice, politica externă și de securitate comună (PESC) și coordonarea politicilor economice și de ocupare a forței de muncă.

Uniunea Europeană va avea astfel un rol de coordonare a acțiunilor statelor membre în ceea ce priveste:

– politicile economice

– politicile de ocupare a forței de muncă

– politicile sociale.

Ca un element de noutate, Tratatul de la Lisabona statuează principiul ca statele membre să își coordoneze politicile economice și de ocupare a forței de muncă, astfel cum au fost acestea definite de Uniune, prin exercitarea propriei competențe. Astfel, Uniunea poate adopta măsuri, în special prin definirea liniilor directoare/orientărilor generale ale acestor politici, și poate adopta inițiative pentru a asigura coordonarea politicilor sociale ale statelor membre (de exemplu: prin stabilirea unor mecanisme și rețele de cooperare în acest sens).

Pentru a evita stabilirea unui catalog prea rigid al competențelor Uniunii, Tratatul de la Lisabona prevede o procedură specifică, care permite adecvarea competențelor Uniunii la obiectivele stabilite în Tratate. Astfel, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei, poate adopta măsuri corespunzătoare în cazul în care o acțiune a Uniunii este necesară pentru a atinge unul dintre obiectivele tratatelor, iar atribuțiile necesare în acest sens nu sunt specificate. Consiliul acționează după aprobarea Parlamentului European, acesta fiind consultat în toate cazurile de derogare de la procedura legislativă ordinară. De asemenea, sunt instituite anumite proceduri specifice, care derogă de la procedura legislativă ordinară, atunci când Consiliul decide în unanimitate, după consultarea Parlamentului European.

La data de 29 septembrie 2010, Comisia Europeană a adoptat 6 propuneri legislative de reglementare privind guvernanța economică în UE și în zona euro, considerate cele mai cuprinzătoare de la lansarea Uniunii economice și monetare, necesare în condițiile crizei economice și financiare.

Măsurile prevăd o supraveghere a politicilor fiscale și amenzi pentru statele care nu recurg la politici macroeconomice și la reforme structurale. Obiectivul declarat al adoptării acestor măsuri este ca semestrul european să integreze toate procesele de supraveghere într-un cadru eficient de politică economică.

Patru din cele șase propuneri legislative se referă la chestiuni fiscale, care includ și o reformă a Pactului de Stabilitate și Crestere (PSC), iar două dintre ele au scopul de a detecta și a lua măsuri în cazul unor dezechilibre macroeconomice în UE și zona euro.

Instrumentele legislative adoptate acoperă trei subiecte majore:

1. CE vrea ca statele membre să respecte cu strictete PSC și să existe o coordonare fiscală mai accentuată. Datoria excesivă va fi urmărită cu atenție, iar responsabilitatea fiscală a statelor membre este încurajată prin stabilirea unor indicatori minimi pentru cadrele fiscale naționale.

2. CE își propune o supraveghere mai largă economică, pentru a preveni, detecta și corecta dezechilibrele macroeconomice și lipsa sau scăderea de competitivitate din UE și în special din zona euro. Asta înseamnă crearea unui tabel de punctaj cu indicatori economici și financiari și analize de țară aprofundate. Daca va fi necesar, se vor face recomandări statelor membre. În cazul în care țările din zona euro nu se conformează, acestea vor fi amendate.

3. Ultimul element al propunerilor legislative urmărește întărirea mecanismelor de penalizare. Introducerea unei largi palete de sancțiuni și stimulente, care să fie aplicate gradual, în faze incipiente în procesul de supraveghere.

Întărirea Pactului de Stabilitate și Creștere (PSC), reprezintă un obiectiv care are două părți: cea de prevenire și cea de coerciție. Partea de prevenție a PSC are menirea de a asigura faptul că statele membre urmează politici fiscale prudente în perioade prospere sau cel puțin bune, pentru a avea fonduri de rezervă pentru perioade de criză.

Partea de coercitie urmărește evitarea unor erori majore în politicile bugetare. Schimbarea majora este că datoria statelor membre este urmărită mult mai atent și pusă pe picior de egalitate cu deficitul bugetar atunci când se iau deciziile legate de procedura de deficit excesiv. Statele membre a căror datorie depășește 60% din PIB vor trebui sa ia măsuri pentru reducerea ei într-un ritm satisfăcător. Asta înseamnă că, în decurs de 3 ani, să se reducă anual 5% din proporția cu care se depășesc cei 60% admiși.

Propunerea Comisiei este ca, în cazul creșterii anuale a cheltuielilor aceasta să nu depășească o rată prudentă de creștere a PIB-ului pe termen mediu, dacă obiectivele bugetare pe termen mediu nu sunt atinse sau excesul nu e compensat prin măsuri privind veniturile. Scopul acestei recomandări este prevenirea situației în care veniturile neașteptate (windfall revenue) să fie cheltuite și nu alocate pentru reducerea datoriei.

Dacă statul membru nu respectă acest principiu, Comisia propune măsuri corective. Pentru statele din zona euro, amenzile reprezinta un depozit cu dobanda de 0,2% din PIB. Amenda intra în vigoare dacă masura corectivă nu este respinsă de Consiliu în termen de 10 zile. Consiliul poate reduce dimensiunea depozitului doar la propunerea Comisiei și la o cerință justificată a statului membru vizat. Depozitul va fi returnat statului membru cu dobânda aferentă atunci când Consiliul va considera că deviația a fost corectată.

Procedura de deficit excesiv (PDE) prevede, după o serie de pași, pentru statele din zona euro, sancțiuni financiare. Până acum însă, datoria a avut un rol marginal, față de deficitul bugetar. Iar sancțiunile financiare au intervenit întotdeauna prea târziu.

După ce se intră în procedura de deficit excesiv, se va aplica sancțiunea de a depune un depozit fără dobândă în valoare de 0,2% din PIB. Acest depozit va deveni amendă în cazul în care nu se aplică recomandările inițiale pentru a corecta deficitul. Comisia precizează că nivelul amenzii va fi egal cu cel deja prevăzut în fazele finale ale PDE, iar neaplicarea măsurilor corective va duce la o creștere a cuantumului amenzii, în conformitate cu prevederile deja existente.

La fiecare fază din PDE, Comisia va face o propunere pentru sancțiunuile relevante și ele vor fi considerate adoptate automat, dacă nu există un vot al Consiliului în termen de 10 zile.

Prevenirea dezechilibrelor macroeconomice ca obiectiv al Uniunii, este motivată de faptul că unele state membre au acumulat mari deficite de cont curent și au pierdut în competitivitate, trenduri asociate cu nealocari sau alocari greșite de capital și forță de muncă, îndatorare nesustenabilă.

Astfel, executivul de la Bruxelles a propus anumite măsuri pentru corectarea acestor deficiente: un mecanism de alertă printr-un tabel de punctaj: supravegherea va începe printr-un mecanism de alertă, care să identifice statele membre cu potențiale dezechilibre macroeconomice. Mecanismul de alertă este reprezentat de un tabel cu punctaje care va fi însoțit de analizele expertilor.

Tabelul va fi compus dintr-o serie de indici, iar Olli Rehn a dat exemple de la contul curent, la ratele efective de schimb, datoria publică și privată, prețul de pe piața imobiliară. Alcătuirea tabelului de punctaj poate evolua în timp, în funcție de datele disponibile sau de amenințările la stabilitatea macroeconomică.

Comisia va face regulat publice rezultatele evaluărilor potrivit tabelului de punctaj și le va însoți de un raport. Astfel, va alcătui o lista a țărilor în care există riscul de dezechilibre. Discutarea raportului în Consiliul și în Eurogrup va ajuta Comisia sa ofere feedback-ul necesar statelor membre și să asigure transparenta deliberărilor Comisiei. După aceste discuții, Comisia va face rapoarte în profunzime asupra țărilor UE, iar dacă se consideră că dezechilibrele nu vor crea probleme, se renunță la luarea de măsuri.

Atunci când Comisia consideră că dezechilibrele macroeconomice reprezintă un risc, va face recomandări statului respectiv și va supraveghea aplicarea acestora. Consiliul poate declanșa, la recomandarea Comisiei, o procedura de dezechilibre excesive, o nouă procedură introdusă prin legislația din 29 septembrie 2010.

Țările aflate în procedura de dezechilibre excesive vor fi supravegheate de celelalte state membre, iar politicile recomandate pot să se refere la măsuri fiscale, salarii sau măsuri macro-structurale. Țara vizată va trebui să adopte un plan de acțiune care să îi corecteze dezechilibrele și un calendar al implementării măsurilor respective.

Consiliul va stabili un termen limită, iar Comisia va monitoriza implementarea acțiunilor corective și va face rapoarte periodice. Dacă statele membre nu iau măsurile adecvate necesare, Consiliul va face alte recomandări, cu termene limită mai strânse. Iar dacă și ele rămân neîndeplinite sau ritmul nu e satisfacator, urmează faza de sancțiuni.

Ele vizează deocamdată doar statele din zona euro și ar consta în amenzi anuale până la remedierea dezechilibrelor sau până când Consiliul consideră că acestea au fost remediate.

Amenda va fi 0,1% din PIB-ul statului membru în cauză realizat în anul precedent. Același mecanism de reducere sau anulare ca și în cazul deficitului și datoriei se aplică și în acest caz. Decizia este luată în Consiliu doar de membrii care aparțin și zonei euro, iar statul împotriva căruia se iau aceste măsuri nu are drept de vot.

Convergența economică în Uniunea Europeană

Spre deosebire de politica monetară, prin care practic statele membre transferă puterea de decizie de la nivel național la nivel comunitar, acestea își mențin responsabilitatea asupra politicii economice, în condițiile respectării principiilor economiei de piață deschise în cadrul unui mediu concurențial corect.

Începând cu 1 ianuarie 1994, politicile economice ale statelor membre sunt coordonate la nivel comunitar. Decizia Consiliului din decembrie 1990 este direcționată spre întărirea capacității statelor membre de a atinge, în mod progresiv, convergența în privința performanțelor economice înregistrate. În acest context, Consiliul pentru Afaceri Economice și Financiare (ECOFIN), acționând pe baza majorității calificate, la recomandarea Comisiei, formulează, în fiecare an, un document care cuprinde cadrul general al politicii economice pentru statele membre și pentru Uniune în ansamblul ei și raportează rezultatele Consiliului.

Pe această bază, la recomandarea Comisiei, Consiliul prin majoritate calificată, aprobă cadrul general al politicii economice prin care sunt stabilite obiectivele comune legate de inflație, finanțe publice, stabilitatea cursului de schimb și ocuparea forței de muncă. (art. 99 din TCE, respectiv art. 121 din TFUE). Cadrul general al politicilor economice se află în centrul coordonării politicii economice a Uniunii Europene. Consiliul, pe baza rapoartelor întocmite de către Comisie, monitorizează dezvoltările economice ale fiecărui stat membru și ale Uniunii, prin așa-numita monitorizare multilaterală fundamentată pe programele de convergență prezentate de către fiecare din statele membre (art. 99 (3) din TCE, respectiv art. 121(3) din TFUE). Procesul de monitorizare este însoțit și de o revizuire a politicilor bugetare, cu referire particulară la mărimea și finanțarea deficitelor. Monitorizarea multilaterală are drept scop obținerea de angajamente reciproce din partea statelor membre de a-și coordona politicile economice. În situația în care se constată că politicile elaborate de către un stat membru nu sunt în concordanță cu cadrul general stabilit, Consiliul poate, pe baza majorității calificate, să facă recomandări statului membru în cauză. De asemenea, prin unanimitate, Consiliul poate să decidă asupra măsurilor ce urmează a fi luate atunci când se consideră că situația dintr-un stat membru prezintă dificultăți legate de aprovizionarea cu un anumit produs. În situația în care un stat membru se află în dificultate sau este amenințat de o situație dificilă, din cauze care nu se află sub controlul acestuia, Consiliul poate, să decidă pe baza de unanimitate, la propunerea Comisiei, acordarea de asistență financiară statului membru respectiv (art. 100 din TCE, respectiv art. 122 din TFUE).

Intrarea în etapa a treia a Uniunii economice și monetare și adoptarea monedei euro a legat economiile statelor membre și mai mult prin adoptarea politicii monetare și a cursului de schimb comun.

Politicile economice și determinarea nivelului salariilor au rămas în responsabilitatea guvernelor naționale, în conformitate cu art. 104 din TCE, devenit 126 în TFUE, și cu prevederile Pactului de Creștere și Stabilitate. Deoarece dezvoltarea economiilor naționale are

impact asupra perspectivelor inflației în zona euro, ele influențează condițiile monetare ale zonei. Din acest motiv, introducerea monedei unice presupune o mai puternică monitorizare și coordonare a politicilor economice ale statelor membre care formează zona euro. O mai puternică coordonare va putea, în schimb, să contribuie la atingerea obiectivelor propuse prin art. 2 din TCE, devenit art. 3 în TFUE. Textul acestui articol delimitează competența exclusivă a Uniunii Europene în domeniile: uniunea vamală, stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne, politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro, conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul, politica comercială comună.

Pentru a asigura creșterea convergenței și bunei funcționări a pieței interne, statele membre care nu fac parte din zona euro, dar fac parte din mecanismul ratei de schimb, trebuie incluse în coordonarea politicilor economice.

Criteriile de aderare la zona euro sunt considerate ca reprezentând o constrângere suplimentară pentru conduita de politică monetară a noilor state membre UE, deoarece este imperios necesar ca îndeplinirea criteriilor de la Maastricht să se realizeze fără a se pune în pericol convergența reală. În acest sens, cerința de a participa la MCS II pe o perioadă de cel puțin doi ani reprezintă o reală provocare.

Situația României în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de convergență

Raportului de Convergență al Comisiei Comunităților Europene din mai 2008, al cărui obiect a fost prezentarea progreselor înregistrate de statele membre în îndeplinirea obligațiilor privind realizarea uniunii economice și monetare, evaluează zece state membre care fac obiectul unei derogări: Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România, Slovacia și Suedia. Având în vedere că au aderat la UE la 1 ianuarie 2007, Bulgaria și România au fost evaluate pentru prima dată.

În ceea ce privește România, raportul a evaluat compatibilitatea legislației României cu articolele 108 și 109 din Tratatul CE și cu Statutul SECB/BCE, precum și progresul său către atingerea unei convergențe economice durabile.

„Temeiul juridic al Băncii Naționale a României (BNR) – se arată în Raportul din 2008 – este stabilit prin Legea nr. 312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Băncii Naționale a României. Această lege a intrat în vigoare la 30 iulie 2004 și nu a fost modificată ulterior. În ceea ce privește integrarea băncii centrale în SEBC la momentul adoptării monedei euro, independența băncii centrale și interzicerea finanțării monetare, legislația României, în special Legea privind Statutul BNR, nu este complet compatibilă cu articolele 108 și 109 din Tratatul CE și cu Statutul SEBC/BCE. Există în continuare imperfecțiuni în ceea ce privește trimiterea la obiectivele SEBC, independența instituțională și personală, dreptul BCE de a fi consultată în domeniile sale de competență, promovarea bunei funcționări a sistemelor de plăți, rolul statistic al BCE și al Consiliului UE și rolul acestora în desemnarea unui auditor extern.”

În ceea ce privește inflația, se arată că „în România, nivelul mediu al inflației pe 12 luni a fost mai mare decât nivelul de referință de la aderarea la UE. Rata medie a inflației în România în cele 12 luni care au precedat luna martie 2008 a fost de 5,9%, cu mult peste valoarea de referință de 3,2%, și este probabil să se detașeze și mai mult față de valoarea de referință în lunile următoare.

Inflația din România a înregistrat o tendință descendentă susținută timp de mai mulți ani, până în 2006, datorată între altele unei aprecieri a leului începând din 2004. Inflația IAPC a atins un minim de puțin sub 4% la începutul anului 2007, dar ulterior a crescut semnificativ, parțial datorită unei creșteri bruște a prețurilor din agricultură, care au reflectat atât seceta puternică din vara anului 2007, cât și tendințele piețelor mondiale. Presiunile permanente privind salariile și cererea, creșterile la prețul combustibililor și deprecierea semnificativă a leului, începând cu a doua jumătate a anului 2007, au avut și ele un impact asupra creșterii inflației. Inflația IAPC a ajuns la o medie de 4,9% în 2007 și se previzionează că va crește puternic în 2008, la aproximativ 8% în medie, înainte de a scădea în 2009 până la aproximativ 5% pe măsură ce impactul inflaționist al prețurilor la bunurile de larg consum scade. Nivelul relativ scăzut al prețurilor din România (57% din media UE în 2006) indică un potențial de convergență a nivelului prețurilor pe termen lung”.

Conform Raportului, în anul 2008 România nu îndeplinea criteriul privind stabilitatea prețurilor și nu făcea obiectul unei decizii a Consiliului privind existența unui deficit excesiv. Se constată faptul că, în anul 2008, balanța publică s-a deteriorat considerabil în ultimii doi ani, deficitul public crescând de la 1,2% din PIB în 2005 la 2,5% din PIB în 2007. În ultimii câțiva ani, au crescut treptat atât raportul venituri/PIB cât și raportul cheltuieli/PIB. „Conform previziunilor serviciilor Comisiei din primăvara anului 2008, bazate pe ipoteza menținerii acelorași politici, balanța publică se va deteriora ușor, ajungând la un deficit de aproape 3% din PIB în 2008, urmat de o creștere ulterioară până la 3,7% în 2009. Datoria publică a scăzut de la 25% din PIB în 2002 la 13% din PIB în 2007, previzionându-se creșteri modeste pentru 2008 și 2009”.

În anul 2008, Comisia Comunităților Europene arăta că România îndeplinește criteriul situației finanțelor publice. În ceea ce privește leul românesc acesta nu participa la MCS II, România utilizând un regim de rată de schimb flotantă. De la sfârșitul anului 2004 până la începutul lunii iulie 2007, rata de schimb a leului a înregistrat o puternică apreciere față de euro și de alte monede importante, datorită intrărilor de capital străin și percepției pozitive a investitorilor.

Apariția turbulențelor pe piețele financiare mondiale în vara anului 2007 a marcat începutul unui declin semnificativ al ratei de schimb a leului. Rezervele oficiale au înregistrat o tendință de creștere și, până la jumătatea anului 2007, aprecierea ratei de schimb s-a corelat cu declinul ratei dobânzii de pe piața financiară în raport cu zona euro. Inversarea tendinței ratei de schimb în vara anului 2007 a fost însoțită de o extindere marcată a diferențialului privind rata dobânzii pe 3 luni. Prin urmare, în mai 2008, România nu îndeplinea criteriul ratei de schimb. În România, ratele medii ale dobânzii pe termen lung au fost peste nivelul de referință de la aderarea la UE. În cele 12 luni care au precedat luna martie 2008, rata medie a dobânzii pe termen lung a fost de 7,1%, peste nivelul de referină de 6,5%. După aderarea la UE, diferențialele randamentului pentru obligațiunile pe termen lung în raport cu zona euro au înregistrat inițial o scădere, crescând din nou în cea de-a doua jumătate a anului 2007, în contextul crizei financiare internaționale care a dus la o scădere a apetitului pentru risc.

De asemenea, în mai 2008, România nu îndeplinea criteriul de convergență a ratelor dobânzii pe termen lung.

În ceea ce privește România, evaluarea Comisiei Comunităților Europene prezentată în Raportul de convergență din mai 2010, arată că, în intervalul aprilie 2009 – martie 2010, rata medie anuală a inflației IAPC înregistrată a fost la un nivel de 5%, procent superior valorii de bază de 1% conformă criteriului privind stabilitatea prețurilor. Analiza retrospectivă pe o perioadă mai îndelungată arată că, în România, inflația măsurată prin indicele armonizat al prețurilor de consum a înregistrat o tendință clar descendentă, dar a rămas totuși la valori mari, cu o medie de aproximativ 5,6% în anul 2009. Pe parcursul anului 2008 însă, evoluția observată la nivelul ratei inflației s-a inversat, în principal datorită scăderii prețurilor alimentelor și energiei electrice, urmată de un scădere puternică a proceselor economice începând cu sfârșitul anului 2008. Urmărind trendurile recente, inflația a crescut la finalul anului 2009, urcând până la 5,2% în luna ianuarie 2010 și apoi scăzând la 4,2% în martie 2010. În ciuda declinului notabil al activității economice, inflația a avut un caracter persistent, reflectând rigiditățile de pe piața bunurilor și serviciilor și de pe cea a forței de muncă, precum și creșterea într-un ritm mai lent, a costului unitar cu forța de muncă. Analize recente disponibile privind inflația, acordate de instituții internaționale, arată că rata inflației variază între 4% și 4,4% în anul 2010 și între 3% și 3,5% în anul 2011. Riscurile de creștere a anticipațiilor inflaționiste sunt generate în principal de evoluția prețurilor administrate și cele ale materiilor prime. Referitor la riscurile în sensul scăderii, diminuarea presiunilor asupra prețurilor interne ar putea fi mai puternică respectiv mai prelungită, comparativ cu previziunile actuale, în contextul în care ritmul de redresare a activității economice va fi mai lent decât cel anticipat. Într-o viziune de durată, este probabil ca procesul de redresare a decalajelor influențeze inflația și/sau cursul de schimb nominal în anii ulteriori, având în vedere faptul că nivelul PIB/locuitor și cel al prețurilor sunt în continuare semnificativ mai reduse în România decât în zona euro. Totuși este dificil de evaluat dimensiunea exactă a efectelor generate de procesul de recuperare a decalajelor.

În anii 2009-2010, leul românesc nu a participat la MCS II, fiind tranzacționat în condițiile unui regim de curs de schimb flexibil. Leul a înregistrat o depreciere importantă în raport cu euro începând cu jumătatea anului 2008 și primele luni ale anului 2009, pentru ca apoi să se redreseze ușor. Acordul multilateral de finanțare externă derulat sub conducerea Uniunii Europene și a Fondului Monetar Internațional a contribuit, în ultima parte a lunii martie 2009, la scăderea presiunilor de depreciere înregistrate de leul românesc.

Cursul de schimb al monedei românești față de euro a cunoscut un nivel ridicat de volatilitate până în primele luni ale anului 2009, apoi a scăzut, iar diferențialele de dobândă pe termen scurt față de rata dobânzii EURIBOR la trei luni s-au menținut la un nivel ridicat (aproximativ 9,1 puncte procentuale) în ultimii doi ani.

În luna martie 2010, rata de schimb reală a leului atât cel bilateral față de euro, cât și cursul efectiv, a depășit ușor mediile istorice aferente ultimilor zece ani. România a înregistrat o creștere graduală a deficitului contului curent și de capital al balanței de plăți, a cărui pondere în PIB a sporit de la 3,1% în anul 2002 atingând niveluri foarte ridicate, de 12,8% din PIB, în anul 2007. Ca efect al comprimării cererii interne ce a condus la diminuarea importurilor, deficitul contului curent și de capital a scăzut semnificativ, de la 11,1% din PIB în anul 2008 la 4% din PIB în anul 2009. Poziția netă investițională pe plan internațional a României s-a deteriorat considerabil, de la – 26,9% din PIB în anul 2000 la – 61,9% din PIB în anul 2009. În perioada aprilie 2009 – martie 2010, ratele dobânzilor pe termen lung s-au situat, în medie, la 9,4%, valoare net superioară celei de referință corespunzătoare criteriului de convergență privind ratele dobânzilor.

În ultimii ani, ratele dobânzilor pe termen lung din România au cunoscut o creștere accentuată în contextul unor niveluri ridicate ale aversiunii investitorilor față de risc și al incertitudinilor referitoare la perspectivele economiei. Recent, acești indicatori s-au înscris pe un trend descrescător, dar au continuat să se plaseze la niveluri relativ înalte, iar rata dobânzii pe termen lung asociată obligațiunilor emise de statul român a fost de 7,1% în luna martie 2010. Conform tabelului de mai jos, România îndeplinea pentru anul 2010 două din cele trei criterii de convergență nominală:

Indicatorii de convergență nominală în Romania în perioada 2008-2010

Răspunderea în atingerea acestor criterii revine Guvernului României (pentru deficit și datorie publică) și Băncii Naționale (pentru inflație, dobândă pe termen lung și curs de schimb). O observație cu privire la gradul de implicare în realizarea acestor criterii poate fi realizată: banca centrală, stabilind faptul că singurele instrumente fără risc pentru băncile sistemul bancar sunt titlurile de stat, determină practic aceste instituții să participe în masă la emisiunile pe care le face Guvernul prin Ministerul de Finanțe pe care apoi le acoperă indirect prin refinanțări cu dobândă scăzută. O mare parte din deficitul public și din datoria publică depinde de politica monetară a băncii naționale. Astfel, instituția cheie în procesul de convergență nominală este Banca Națională a României. De ea depinde în mare măsură atingerea sau ratarea acestor criterii.

Raportul de convergență din mai 2010 arată că legislația românească nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale, interdicția finanțării monetare și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem. România este stat membru cu derogare și, în consecință, trebuie să respecte toate cerințele de aliniere prevăzute în articolul 131 din Tratat. Însă, la data raportului, România avea cea mai mare diferență față de criteriile de la Maastricht, în raport cu celelalte țări evaluate, cu excepția Bulgariei, datorită incapacității de îndeplinire a criteriilor de convergență necesare alinierii la politica monetară unică.

Totuși, este de reținut faptul că România a făcut eforturi semnificative de a realiza convergența dat fiind faptul că în aproximativ 15 ani a fost recuperată 2/3 din distanța față de criteriile de la Maastricht. În prezent, Zona Euro are chiar și ea o divergență față de criteriile de la Maastricht, care aproape s-a dublat în perioada crizei datorită numeroaselor turbulențe economico-financiare. Comparativ și în defavoarea României, țări precum Ungaria, Polonia, Cehia înregistrează valori semnificativ pozitive în acest domeniu fiind mult mai aproape, de foarte multă vreme, de satisfacerea criteriilor și de caracteristicile Zonei Euro. Analizele referitoare la perioada când România se va apropia de criteriile de convergență nominală dau anul 2017 ca cel în care moneda euro va fi adoptată în țara noastră, contrar celor mai multe opinii care coboară această adoptare cu doi ani, în 2015. Abia prin îndeplinirea criteriilor de la Maastricht România se poate considera în acord cu politica monetară unică și obiectivele aferente acesteia.

CONCLUZII

În lucrarea mea am avut în vedere trei direcții de abordare a problematicii politicii economice și monetare la nivelul Uniunii Europene: politica economică – între economie politică și mecanismul politic decizional, abordarea legislativă a politicii economice și monetare, cu accent pe prevederile Tratatului de la Lisabona și impactul și implicațiile politicii monetare comune asupra economiilor naționale.

Trebuie reamintit că politica economică a Uniunii Europena prevede convergența politicilor economice ale statelor membre spre obiective comune. Aceasta include și definirea unei politici monetare comune tuturor statelor membre, al cărei obiectiv principal este menținerea stabilității prețurilor.

În plus, statele membre care fac parte din zona euro, adică cele care au adoptat euro ca monedă unică, duc în paralel o politică monetară mai riguroasă și specifică zonei euro.

Politica economică a Uniunii Europene se bazează pe două tipuri de implicare a statelor membre: marile orientări ale politicilor economice (MOPE) și Pactul de stabilitate și creștere, al cărui obiectiv este controlarea deficitelor publice ale statelor membre. Acestea sunt astfel obligate să respecte pragurile maxime privind îndatorarea publică și privind deficitul administrațiilor publice.

Respectarea MOPE și a pragurilor de îndatorare publică fac obiectul unei supravegheri asigurate de către Comisie și de către Consiliu. Tratatul de la Lisabona consolidează și mai mult rolul Comisiei în vederea exercitării acestei supravegheri. Comisia este de acum înainte în măsură să adreseze direct avertismente statelor membre, atunci când consideră că acestea nu și-au respectat angajamentele. Anterior, ea nu putea decât să depună o cerere către Consiliu în acest sens.

Atunci când Comisia adresează un astfel de avertisment, Consiliul poate apoi să adopte o recomandare către statul membru. Tratatul de la Lisabona adaugă aici două precizări:

statul membru în cauză nu va mai putea lua parte la votarea unei recomandări care ar putea să i se adreseze, iar dacă statul membru nu face parte din zona euro, numai statele membre ale zonei euro vor putea lua parte la votarea unei eventuale recomandări.

Tratatul de la Lisabona nu aduce modificări semnificative în privința politicii monetare comune tuturor statelor membre. Principala noutate o constituie recunoașterea Băncii Centrale Europene (BCE) drept instituție a UE.

În plus, se consolidează puterile Parlamentului European în ceea ce privește modificarea statutelor BCE. Această modificare depinde acum de procedura legislativă ordinară.

În ceea ce privește politica monetară a zonei euro, Tratatul de la Lisabona aduce modificări mai importante.

În primul rând, Tratatul de la Lisabona confirmă competența exclusivă a Uniunii Europene în domeniul politicii monetare pentru statele membre care au adoptat moneda euro (articolul 3 din Tratatul privind funcționarea UE).

De asemenea, Tratatul de la Lisabona consacră pentru prima dată existența Eurogrup-ului. Este vorba despre reuniuni neoficiale ale miniștrilor de finanțe din zona euro. Obiectivul Eurogrup este de a îmbunătăți dezvoltarea zonei euro, grație unei cooperări mai strânse între statele membre.

De asemenea, statele membre ale zonei euro dobândesc o autonomie decizională pentru unele dintre măsurile care le vizează în mod direct. Astfel, articolul 136 din Tratatul privind funcționarea UE precizează că numai statele din zona euro pot participa la votarea măsurilor al căror scop este, în special: coordonarea și supravegherea disciplinei bugetare a statelor membre a căror monedă este euro și elaborarea orientărilor politicilor economice specifice monedei euro și compatibile cu MOPE.

De asemenea, Tratatul de la Lisabona oferă posibilitatea statelor membre care au adoptat moneda euro să asigure o reprezentare unificată a zonei euro în cadrul instituțiilor financiare internaționale. În plus, statele membre aflate în zona euro vor fi singurele care vor putea vota pozițiile pe care UE le va adopta în forurile internaționale, pentru chestiunile care au legătură cu Uniunea economică și monetară.

În Recomandarea Consiliului 2010/410/EU din 13 iulie 2010 sunt prevăzute liniile directoare generale pentru politicile economice ale statelor membre și a Uniunii (Jurnalul Oficial L 191 din 23.7.2010).

Recomandările Consiliului privind orientările generale de politică economică să ia forma unor orientări adresate statelor membre. Aceste linii directoare permit politicile economice ale statelor membre să fie coordonate în vederea realizării obiectivelor comune.

Orientările actuale a Consiliului se sprijină pe Strategia Europa 2020, care ar trebui să permită UE să atingă o creștere inteligentă, durabilă și favorabilă în următorii zece ani. În această recomandare, Consiliul ia act, de asemenea, importanța durabilității statelor membre în ceea ce privește finanțelor publice și  stabilitatea lor macroeconomică.

Aceste orientări ar trebui luate în considerare de către statele membre în punerea în aplicare a politicilor lor economice și de dezvoltare a programelor naționale de reformă.

La punerea în aplicare a politicilor lor economice, statele membre trebuie să respecte Pactul de stabilitate și de creștere . Prin acest pact, statele membre s-au angajat să aibă sub control deficitului lor public, pentru a evita dezechilibrele bugetare. Statele membre trebuie să consolideze, prin urmare, bugetele lor, asigurând un nivel redus al datoriilor lor publice.

Consiliul încurajează statele membre să ia măsuri pentru a rezolva dezechilibrele macroeconomice, prin acordând o atenție deosebită pe piețele de active și de uz casnic și a bilanțurilor întreprinderilor.

În plus, aceasta încurajează statele membre care au adoptat euro ca monedă unică pentru a reduce dezechilibrele macroeconomice în zona euro.

În ceea ce privește politica de creștere inteligentă obiectivul acesteia este de a crea o economie bazată pe cunoaștere și creativitate . Prin urmare, Consiliul recomandă ca statele membre să stimuleze creșterea economică prin investiții în domeniul cercetării și tehnologiei, precum și prin promovarea inovării. În acest sens, reformele aplicare ar trebui să aibă în vedere dezvoltarea infrastructurilor eficiente de cercetare și încurajarea cooperării între universități.

La rândul său, creșterea economică durabilă se bazează pe utilizarea eficientă a energiei și resurselor. Statele membre trebuie ia în considerare provocările legate de mediu și să le integreze în strategiile și politicile lor economice. Se are în vedere promovarea energiile regenerabile, reducerea emisiilor de carbon și implementarea de tehnologii ecologice la nivelul mijloacelor de transport.

O altă direcție generală regăsită în Recomandarea Consiliului din 13 iulie 2010 este promovarea creșterii incluzive, prin accesul egal al cetățenilor Uniunii Europene la piața forței de muncă și la beneficiile economice. Pentru acest scop, statele membre trebuie să se conformeze regulilor pieței unice unice și să respecte regulile de concurență. O mai bună reglementare a piețelor financiare este, de asemenea, un obiectiv prioritar: statele membre ar trebui să asigure condițiile-cadru previzibile și de bine-de functionare, bunuri deschise și competitive și piețe de capital.

În al treilea capitol al lucrării am acordat un paragraf aparte situației României în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de convergență așa cum sunt reflectate în Rapoartele Comisiei Comunității Europene din anii 2008 și 2010.

Așa cum am menționat în capitolul al III-a, Raportul de convergență din mai 2010 arată că legislația românească nu îndeplinește toate cerințele privind independența băncii centrale, interdicția finanțării monetare și integrarea juridică a băncii centrale în Eurosistem. La data raportului, România avea cea mai mare diferență față de criteriile de la Maastricht, în raport cu celelalte țări evaluate, cu excepția Bulgariei, datorită incapacității de îndeplinire a criteriilor de convergență necesare alinierii la politica monetară unică.

Obiectivele, țintele și strategiile guvernului României pentru recuperarea decalajelor sunt prevăzute în Programul de convergență 2011 – 2014. În cadrul acestuia se face o analiză detaliată a situației economice și financiare a României, propunându-se modalitățile concrete prin care se vor materializa, în intervalul 2011-2014, obiectivele asumate prin Programul de Guvernare, dar și conturarea unei viziuni privind dezvoltarea sustenabilă pe termen lung.

O țintă majoră a guvernului o reprezintă angajamentul de adoptare a monedei euro în 2015, considerat o ancoră importantă în promovarea reformelor bugetare și structurale necesare creșterii flexibilității economiei românești”. Pentru pregătirea trecerii la moneda euro

s-a înființat un Comitet interministerial sub coordonarea Primului Ministru, din care fac parte BNR, MFP și alte instituții responsabile.

În contextul economic și social actual, determinat de criza financiară care a debutat la începutul anului 2007 și care a afectat economiile lumii, în general, și economiile statelor membre ale Uniunii Europene, în special, coordonarea politicilor economice și convergența acestora reprezintă o provocare majoră pentru toți actorii implicați în funcționarea și evoluția Uniunii Europene. Este un lucru evident faptul că aplicarea politicilor comune la nivelul Uniunii reprezintă un proces care trebuie să se adapteze unei dinamici generată de mai mulți factori: evoluția economică mondială, decalajele economice și culturale dintre statele membre și modalitățile de recuperare a decalaje, ritmul de dezvoltare a acestora.

BIBLIOGRAFIE

Legislație

Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene, (ediție coordonată de dr. Diana Ungureanu), Ed. C. H. Beck, București, 2010.

Doctrină și jurisprudență

Androniceanu A., Popescu I., Abăluță O., Impactul integrării României în Uniunea Europeană asupra coeziunii sociale și principalele delimitări conceptuale, Administrație și Management Public, Nr. 2/2004

Băcescu M, Băcescu-Cărbunaru A., Macroeconomie și politici macroeconomice, Editura ALL Educational, București, 1998

Biales M., Leurion R., Rivaud J-L., Economie générale, Les Editions Foucher, Paris, 1990

Ciupagea et al., Impactul Uniunii Europene asupra României. Abordări teoretico metodologice privind costurile și beneficiile integrării României în Uniunea Europeană, studiu CERES, 2003.

Ciurea I., Economie, Editura Universității din Pitești, 2005

Dobresu, Em. D., Integrarea Economică, Ediția a II-a, Editura All Beck, București, 2001

Fuerea, Augustin, Drept comunitar al afacerilor, Ed. II, Editura Universul Juridic, Bucuresti 2006

Iancu, A., Economie și politică. Repere ale unui sistem economic performant, Editura Expert, București, 1992

Manolescu, Gh. (coordonator), Politici economice. Concepte, instrumente, experiențe. Editura Economică, București, 1997

Prisecaru, P., (coordonator), Politici comune ale Uniunii Europene, Editura Economică, București, 2004

Raport de convergență și Buletin lunar Decembrie 2010, disponibile la www.bnr.ro

Uniunea economică și monetară. Seria Micromonografii – Politici Europene. Institutul European din România în colaborare cu EUROMED din Belgia, 2005.

Site-uri consultate

www.wikipedia.org

www.bnr.ro

www.mdrl.ro