Politicile de Incluziune a Romilor In Uniunea Europeana

INTRODUCERE

Înțelegerea raportului dintre majoritari și minoritățile de tot felul dezvoltate în sânul lor sau alipite lor prin admirare a marcat unul din progresele însemnate ale științei moderne. Cercetarea acestei dimensiuni esențiale în evoluția oricărei societăți umane dezvoltate, din orice timp și din orice loc, înlesnește înțelegerea realităților sociale în toată complexitatea lor.

Între minoritățile etnice din trecutul românesc, una din cele mai însemnate prin număr, rosturi sociale și specific cultural au fost romii. Prezenți în spațiul istoric românesc de sfârșitul secolului al XIV-lea, romii au ocupat un rol neîndoielnic subordonat, nu însă și neglijabil în evoluția țărilor române, apoi a României, până în zilele noastre, când se impun ca o preocupare majoră pentru societatea românească. Cercetarea acestei realități în devenirea ei istorică este neîndoielnic imperativ pentru istoriografia română.

Studii variate și relativ numeroase cu privire la romi nu au lipsit în trecut, începând cu lucrarea care le-a fost consacrată de Mihail Kogălniceanu în 1837; aceste studii nu au cuprins însă decât aspecte speciale tematic sau teritorial limitate ale domeniului. Ulterior au apărut alte lucrări cu o tratare cuprinzătoare, dedicate trecutului acestei populații alogene, împinsă în evul mediu de vicistitudinile istoriei din teritoriul lumii asiatice spre continentul european, unde unul din popasurile cele mai importante si de durată ale peregrinării lor continue s-a aflat în spațiul românesc. Se cunoaște acum istoria întreagă a acestei minorități etnice în România a avatarurilor existentei ei colective din vremea așezării la nordul Dunării până în vremea totalitarismului comunist și chiar în anii care au urmat după prăbușirea acestuia. De la robia medievală la tendințele actuale de afirmare a etnicității rrome, trecând prin dezrobirea din secolul XIX și prin prigoana din timpul celui de al doilea război mondial, de la nomadism la sedentatizare, de la meșteșugul medieval la eforturile la adaptare la condițiile economiei moderne, toate etapele istoriei romilor în România, împreună b#%l!^+a?cu formele lor specifice de organizare și cu raporturile lor cu lumea autohtonă precum și cu inerentele deosebiri de la o provincie la alta se regăsesc în aceste lucrări.

În mod tradițional, rromii sau, după apelativul tradițional, țiganii au fost priviți ca reprezentanți ai unei lumi misterioase, exotice, vagabondând prin lume fără un scop anume decât acela, poate, de a avea de unde pleca. Calul, căruța, cortul, drumul, libertatea de nimic îngrădită au fost mereu simbolurile dar și concretul vieții acestor asiatici rătăcitori mai multe secole prin lumea europeană care se edifica întru alte valori. Astăzi ei sunt „moștenitorii”acestui ciudat stil de viață, anacronic, prin toate coordonatele lui.

Capitolul I Politici sociale în România.

Modelul culturii guvernamentale a sărăciei

1.1. Direcții de acțiune pentru incluziunea socială a țiganilor/ romilor

Cert este că romii fac parte din peisajul multietnic și interetnic al României și al Europei, iar comunitatea lor s-a menținut în condiții istorice precare, de migrare, de viață nomadă, de viețuire în vecinătatea unor popoare și de conviețuire cu ele, în general, în condiții de intoleranță, marginalizare și automarginalizare.

Perspectiva României fiind aceea de a se integra în structurile Uniunii Europene prin promovarea valorilor ei: democrație, stat de drept, libertate, securitate, pace, prosperitate, prin dezvoltarea din interior a țării și implicarea ca partener în crearea și menținerea climatului de pace și securitate în Europa și în lume, în a contribui, prin valorile proprii, la b#%l!^+a?consolidarea modelului european multicultural și intercultural, se impune ca politicile economice, sociale și culturale să ducă la rezultate performante pentru o societate coezivă și astfel să propulseze România între țările europene avansate prin rezolvarea problemelor ce ne plasează, prin indici cantitativi, în statistici defavorizatoare.

Una dintre probleme este acea a țiganilor/ romilor care, determinați de sărăcie, s-au instalat la periferiile unora dintre orașele europene, cei mai mulți câștigându-și existența prestând munci la negru, cântând pe străzi, în localuri, în metrouri, unii- din furt și tâlhării. S-au operat arestări, condamnări și returnări forțate, fapte semnalate de presa străină. Și în țară presa a semnalat asemenea fapte și altercații între romi și forțele de ordine, între romi și români, ceea ce le-a afectat negativ imaginea în țară și peste hotare, imagine generalizată nedrept asupra întregii etnii și asupra poporului român.

Cauzele generatoare a acestor acte reprobabile sunt: săracia, analfabetismul, școlarizarea precară, gradul ridicat de ne-ocuparea locurilor de muncă în economia formală. Asupra lor s-a acționat încă din anii 1970 ai secolului trecut printr-o politică de integrare și asimilare (uneori forțată ) în societatea românească. Mulți etnici romi au părăsit șatrele și au locuit în blocuri și în case naționalizate, au intrat în conduceri administrative și de partid, au fost obligați să facă armata, să-și dea copii la școală. Nu s-au rezolvat toate problemele sociale ale etniei rome, mulți au rămas în stadiu nomad, în mediu social al b#%l!^+a?neamurilor tradiționale, neștiutor de carte, la niveluri severe de sărăcie.

După 1990, unii lideri informali au ridicat problema organizării politice și drept urmare s-au construit formațiuni politice, unele fiind reprezentate în Parlament, au apărut publicații în limba romă, s-au construit asociații culturale. Au fost re-identificate și eventuale probleme ce le afectează modul de viață și împiedică integrarea lor în societatea românească pluralistă, democrată. Acestea sunt: b#%l!^+a?

Sărăcia

Nivelul școlar și de profesionalizare scăzut

Gradul ridicat de neocuparea locurilor de muncă

Gradul subuman de locuire

Nivelul sanitar scăzut

Analfabetismul real și funcțional.

Soluția este modernizarea prin emancipare, ceea ce presupune schimbări benefice în interiorul comunității, păstrata identității etnice fiind un resort psihologic al integrării în societatea civilizată românească. Dar modernizarea prin emancipare nu este posibilă fără schimbarea unor mentalități ce contravin standardelor civilizației moderne românești și europene, mentalități legate de păstrarea unor ocupații, unor legi de viață comunitară și familială, unor tradiții de locuire. Modernizarea este posibilă fie prin dezvoltarea în interior a comunităților cu cartiere distincte sau șatre cu case confortabile, gospodării, școli, biserici, fie prin asimilare voită, nu forțată , realizabilă prin căsătorii, monoetnice si mixte și prin implicarea lor în viața social- economică și culturală a țării. Factorul favorizant este toleranța românilor, recunoscută de mulți etnici intervievați și dovedită istoric. Modernizarea vizează, pe termen mediu și lung, integrarea în viața social-economică, culturală, politică ca membri ai etniei ori ca membri ai familiilor mixte. Acestea sunt, evident, alternative la marginalizare, automarginalizare, izolare, discriminare.

Este adevărat, integrarea este o provocare, ea generează tensiuni, nemulțumiri, revolte, refuzuri active sau mascate și presupune, obligatoriu, renunțarea la unele obiceiuri și tradiții ce contravin standardelor civilizației moderne cu atât mai mult cu cât în comunitatea etnică sunt romi fixați pe tradiție, inclusiv pe tradiția defavorizatoare, modernizării și romi deschiși spre viața modernă. Spre exemplu în unele concepții ale etnicilor, nomadismul ca model identitar, cultural, de civilizație meșteșugărească trebuie respectat și protejat , deși se b#%l!^+a?opune modernizării și integrării.

În alte concepții, nomadismul trebuie depășit, opinie exprimată, spre exemplu, de Niculae Crișan, în lucrarea : „ Țiganii – mit și realitate”: „ Gradul actual de civilizație nu poate tolera nomadismul în masă și la nesfârșit sau în nici un caz în forma tradițională a țiganilor…De aceea, sedentarizarea este o necesitate pentru ei și pentru autohtoni.”

Romii au rezistat încercărilor istorice și își păstrează în mare parte obiceiurile, tradițiile și modul de raportare la lume, iar acum încearcă să își ocupe locul în societate. Romii și-au dezvoltat propriile lor strategii de supraviețuire, care ii fac diferiți de indivizii de altă etnie. Experiența Porrajamos-ului (echivalentul Holocaustului în limba romani) a conferit romilor sensul apartenenței la aceeași comunitate, indiferent unde trăiesc. O altă reacție la experiențele prin care au trecut este menținerea separării, din interiorul comunității față de societatea în care trăiesc, prin divizarea lumii în gadjo și romidar și prin respectarea și menținerea regulilor familiei și a neamului. Există o distincție clară între romi și gadje, ceea ce îi determină pe mulți romi la o atitudine de izolare socială, tocmai pentru că această diferență nu este respectată. La aceasta se adaugă tradițiile culturale (ritualul purității ) greu de reconciliat cu caracteristicile culturale vestice, precum și lipsa de încredere pe care o simt romi față dgadje.

Romii încep să își manifeste afirmarea culturală, prin mobilizarea resurselor din cadrul comunităților, prin încurajarea și constituirea unei elite intelectuale și politice care să participe activ în cadrul acestui proces de etnogeneză, de construire a unei noi identități etnice de grup rome, așa cum alte grupuri au făcut-o în decursul secolului XIX-lea.

Numărul oficial al romilor (conform recensămintelor), numărul estimat este de obicei semnificativ mai mare: b#%l!^+a?

1886: 200.000 (3,2%) în Vechiul Regat (estimare neoficială)

1930: 242.656 (1,6%) în România Mare

1956: 104.216 (0,6%)

1966: 64.197 (0,3%)

1977: 227.398 (1,05%)

1992: 409.723 (1,8%)

2002: 535.250 (2,5%)

2011: 619.007 (3,25%).

Minoritatea rromă din România (romi, uneori scris și rromi, cunoscuți popular și ca țigani, romă – în limba romani) constituie unul dintre grupurile etnice minoritare cele mai mari din România. Cei mai mulți trăiesc în județele Mureș, Sibiu, Dolj, Bihor, Cluj și în b#%l!^+a?București.

După modul lor de viață, ocupație, limbă, fel de a fi, cercetătorul Ion Chelcea a stabilit următoarele categorii de țigani din România:

Țiganii așezați ( de „vatră”): fierari, lăcătuși, lăutari, vânzători de flori, spoitori. Aceștia trăiesc în case sărăcăcioase, au portul locuitorilor în mijlocul cărora trăiesc și sunt pe punctul de a-și pierde limba.

Țigani rudari ( cunoscuți în Ardeal sub numele de „băeși”, în Moldova de „lingurari”, „blidari „ )

Țiganii nomazi( lăeși, netoți, corturari, clopotari, ursari ), din care o parte din ei au trecut de la cort la locuință stabilă, au portul lor specific și și-au păstrat limba.

Probabil că sărăcia, la care se adaugă nevoia de solidaritate la nivelul unor grupuri b#%l!^+a?relativ restrânse și modul de obținere a resurselor a generat pattern-ul familiei extinse, număr mare de copii, vârsta scăzută la căsătorie. Pentru ca profesiile specifice sunt însușite încă din copilărie, în familie, iar nu la scoală, trecerea de la copilărie la maturitate, ca și în societățile arhaice, este rapidă. Probabil că familia extinsă este favorizată în mod special de modul de obținere a resurselor. Viața familiei nu depinde de activitatea profesională a unei persoane (bărbatul, ca în cazul populației o majoritare) și nici de existența unor mijloace materiale acumulate sub forma de proprietăți. Toți membrii familiei, începând cu vârste foarte fragede, constituie, în forme specifice, la obținerea resurselor. Existența unei familii extinse care are grijă de toți membrii săi inclusiv de tinerii căsătoriți și de copiii acestora este un factor suplimentar care explică vârsta foarte scăzută de căsătorie atât a fetelor cât și a băieților. Bărbatul nu se presupune că întâi trebuie să-ți facă o situație profesional – materială stabilă și independentă și apoi să se căsătorească, cum se întâmplă la populația majoritară. Familia extinsă este o unitate protectivă până în momentul în care tot ea reușește să-i ajute pe tineri să se așeze la casa lor și să întemeieze propria lor gospodărie.

Organizarea familială la rromi are o puternică specificitate. Caracteristic este tipul extins de familie, în care conviețuiesc mai multe generații. Numărul mediu de persoane într-o familie este de 6,6, adică mai mult decât dublul față de dimensiunea medie a familiei pe întreaga țară. Rromii se căsătoresc extrem de devreme, mai ales în cazul fetelor (vârsta medie a soției la prima căsătorie este de 17 ani față de 22,25 ani cât este pentru cazul întregii populații), dar și a băieților. Se respectă încă în mare măsură tradiția nelegalizării căsătoriei. Acesta devine un factor puternic de scădere atât a coeziunii și durabilității familiei, cât și a responsabilității față de copii. Familiile de rromi se caracterizează printr-un număr mare de copii. Media copiilor născuți de femeile de peste 30 de ani, este de 4 – 5, iar la generația de referință, media de copii pe femeie, în condițiile în care fertilitatea nu este încheiată pentru multe dintre ele este de 4 – 5 , față de 2 copii/ femeie pe întreaga populație conform recensământului din 1992. Aceasta face ca pe ansamblul acestei populații ponderea copiilor b#%l!^+a?sub 10 ani să fie de 43,5%. Cu cât modul de viață al familiilor de rromi este mai tradițional cu atât numărul de copii este mai mare. Numărul mare de copii agravează situația materială a familiei. Abandonul copiilor în maternitate sau într-un spital de pediatrie ori internarea lor într-o instituție de ocrotire sunt gesturi relativ frecvente la populația de rromi. Natalitatea ridicată este una din problemele cele mai acute cu care se confruntă această populație.

1.2.Personalități de etnie romă în România

Dintre personalități de etnie romă sau cu origini de etnie romă în România care s-au remarcat în istoria și cultura românească, în viata publică, amintim:Ștefan Răzvan- domnitor al Moldovei;Barbu Lăutaru; Nicolae Buică; Ion Cioabă; Jean Constantin; Jonny Răducanu;Anca Parghel; Aura Urziceanu; Anton Pann; Barbu Lăutaru; Nicolae Gheorghe; Grigoraș Dinicu; Ștefan Bănică (senior) ; Johnny Răducanu; Ion Voicu (muzician);Mădălin Voicu (muzician); Costel Busuioc; Damian Drăghici (muzician); Mircea Lucescu .

1.3.Cultura sărăciei în comunitatea de romi

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române definește termenul de „minoritate” ca fiind „partea cea mai puțin numeroasă, numărul cel mai mic de ființe dintr-o colectivitate.”

Multiculturalismul și efectele acestuia asupra umanității aduc pe terenul sociologiei problematica minorităților. „În cele 180 de țări independente din lume, există aproape 600 de comunități lingvistic și peste 5000 de comunități etnice. Nu există țară absolut națională, în care toată populația să vorbească aceeași limbă, să aibă aceeași limbă, să aibă aceeași origine etnică și aceeași credință religioasă „.b#%l!^+a?

Preluând ideile lui H. Spencer sau O. Lewis, politicienii de dreapta au plasat responsabilitatea pentru starea de sărăcie a indivizilor \n afara sistemului politic și economic. Se poate sublinia că există comunități cu caracteristici de „cultură a sărăciei“ , și că acest stil de viață determină anumite atitudini față de educație. „Aceasta nu înseamnă că romii trebuie blamați, ci mai degrabă sprijiniți din exteriorul comunităților lor pentru a putea b#%l!^+a?ieși din capcana sărăciei și dependeței de stat, o modalitate foarte bună fiind creșterea oportunităților privind educația.”

Conceptul de cultură a sărăciei a fost lansat de Oscar Lewis (1959) pentru a caracteriza cultura și modul de viață al indivizilor și familiilor care trăiesc în societăți caracterizate de următoarele condiții:

economie cu sistem bancar rudimentar, bazată pe plăți în cash și cu o slabă preocupare pentru economisire, cu venituri preponderent salariale și producție interesată de profit, nu de dezvoltare.

O rată ridicată a șomajului, mai ales în rândul muncitorilor necalificați.

Salarii foarte mici.

Eșecul în încercarea de a furniza organizare socială, politică și economică, fie pe baza liber-consimțământului populației, fie prin impunerea regulilor de către guvernanți.

Un sistem de rudenie numeros, bilateral (rude de la ambii părinți), care implică un mare număr și o mare diversitate a legăturilor de rudenie care sunt, în timp, difuze și fragmentate.

Existența unui sistem de valori ale clasei dominante care pune accent pe b#%l!^+a?acumularea de bogăție și proprietate, pe șansele de mobilitate ascendentă și gestiune cumpătată a resurselor și explică statusul inferior al săracilor prin lipsa de calități personale și inferioritate. (Lewis, 1969)

La rândul lor, comunitățile din acest sistem sunt caracterizate de:

Lipsa resurselor și a capacității de a le economisi și investi.

Atitudine prezenteistă, bazată pe nevoi și consum imediate și mai puțin pe acumulare, investiții (inclusiv în educație), dezvoltare.

Instabilitate a instituției familiei (căsătorii fără acte, divorțuri repetate, relații de rudenie numeroase, familii cu copii din mai multe căsătorii), instabilitatea locului de muncă.

Neacceptarea autorității și controlului „din afara comunității“ (poliție), dar și lipsa de autoritate și control a familiei/părinților sau a comunității, sistem de valori care pune accent pe gașcă, pe educația și viața „în stradă“.

Lipsa oportunităților de a ieși cu forțe proprii din această situație și de a prospera pentru generațiile următoare, care sunt prinse într-un fel de capcană a sărăciei.

Multe dintre criteriile de mai sus sunt în mod evident valabile și în situația României, iar prin referirea preponderentă la o „cultură a sărăciei“ nu dorim să extindem o „etichetă“ asupra întregii etnii și nici să excludem existența unor comunități sărace similare, mixte sau de etnie majoritară.

Caracteristicile „culturii sărăciei“ la nivelul subclasei sociale a comunităților aproape în totalitate sărace:

Nesatisfacerea nevoilor de bază

Dependența este foarte mare, se așteaptă în continuare „de la stat“, responsabilitatea individuală pentru propria bunăstare fiind limitată.

Există grupuri sociale, comunități, indivizi excluși, ignorați de sistem, de restul societății, aflați în situații disperate, nu doar lipsiți de satisfacerea nevoilor minimale. b#%l!^+a?

Poziția marginală (geografică, economică, politică, etc):

Izolarea localității, comunității, corelată cu ignorarea și indiferența din partea celorlalți.

Tendința unora de a recurge la resurse marginale, muncă „la negru“ și alte surse ilegale de venituri.

Lipsa de autoritate a instituțiilor statului, importanță redusă a regulilor/normelor de orice fel:

Lucrul la negru în țară.

Creșterea delincvenței și dezordinii sociale: furtul de pe câmp, vagabondajul, prostituția.

Atitudine prezenteistă, ad-hocism, economie de subzistență:

Atitudine prezenteistă a indivizilor și familiilor: risipirea resurselor, accent pe consum (imediat) și nu pe acumulare și investiții, utilizarea cumpărării pe credit de la chioșcuri sau a împrumuturilor „de la o alocație la alta“.

Ineficiența în gestionarea propriilor resurse și modelul economiei de subzistență: consumul produselor ieftine și de proastă calitate (a bunurilor inferioare gen haine second-hand, produse contrafăcute sau expirate, reparate, etc.).

Instabilitate a instituțiilor subclasei sociale: căsătorii fără acte, rată de divorțialitate ridicată, instabilitate a locului de muncă, a situației locative, etc.

Servicii sociale pentru minorități etnice

Dicționarul de Sociologie definește minoritățile sociale drept „ grupuri rasiale, b#%l!^+a?religioase, etnice, politice, mai mici ca număr și diferite de colectivități mai largi în care b#%l!^+a?sunt cuprinse și care le controlează.”. „Ele sunt grupuri sociale care diferă într-un anumit fel în raport cu normele și valorile sociale dominate, sunt subordonate în privința distribuirii puterii sociale (avuție, statut social, putere politică), rareori formând mai mult de jumătate din populația societății în care se află .”

De-a lungul timpului au fost identificate patru caracteristici importante ale minorităților: identificabilitatea, puterea diferențială, tratamentul diferențial și priorativ sau discriminarea și conștiința de sine a grupurilor minoritare.

În ceea ce privește termenul „etnic”, Dicționarul Explicativ al Limbii Române ne trimite la formele de cultură și de civilizație specifice unui popor, la „apartenența unui popor”, în timp ce etnicitatea este definită ca „ansamblu particularităților etnice specifice unui popor, unei culturi .”

Sociologii lărgesc cadrul de definire a termenului de etnic, raportându-se la rasă, religie, grupuri naționale, etc: „Grup etnic, grup cu tradiții culturale comune și care are sentimentul identității ca subgrup în cadrul societății înglobate. Membrii unui grup etnic diferă de ceilalți membrii ai societății prin anumite trăsături culturale specifice: limbă, religie, obiceiuri, îmbrăcăminte, comportamente. Esențial însă este sentimentul identității și autoperceperea lor fiind diferiți de alți membrii ai societății”.

Sintagma „minoritate națională” se referă la un grup de persoane dintr-un stat, care: „locuiesc pe teritoriul acestui stat și sunt cetățenii lui, mențin legături de durată, trăinicie și permanente cu acest stat, manifestă caracteristici etnice, culturale, religioase, sau lingvistice distincte ; sunt suficient de reprezentative, chiar dacă sunt în număr decât restul populației unui stat sau a unei regiuni a acestui stat sunt motivate de preocuparea de a păstra împreună b#%l!^+a?ceea ce constituie identitatea lor comună, inclusiv cultura, tradițiile, religia sau limba lor.

Politicile sociale destinate minorităților etnice în cadrul sistemului de servicii sociale

Prin Politici Sociale se înțeleg activitățile desfășurate prin intermediul Statului (programe, strategii, proiecte, instituții, acțiuni, legislație) care influențează bunăstarea individului, familiei sau comunității, într-o societate.

Prin ansamblul de măsuri cuprinse în politicile sociale se are astfel în vedere constituire unei modalități specifice de guvernare pe baza consensului social, prin îmbinarea eficienței sistemului economiei de piață cu solidaritatea socială și umanismul politicilor sociale, modalitate ce se înscrie ca expresie a Statului Bunăstării.

Se pot identifica factorii care determină profilul/orientarea politicilor sociale b#%l!^+a?dintr-o țară, aceasta pentru o mai bună caracterizare a politicilor sociale din România și a modelului românesc de politici sociale:

Factorii ideologici/politici:

– tipul de regim politic;

– reprezentarea parlamentară a diverselor partide/ideologii;

– istoria conflictelor de clasă;

– influența unor organizații și mișcări sociale ale minorităților (etnice/rasiale, de gen etc.) Factori culturali:

– poziția femeii în societate;

– rolul familiei în protecția socială a indivizilor;

– atitudinea față de muncă;

– atitudinea persoanelor defavorizate: persoane cu handicap, copii, săraci, etc.

Factori structurali:

– structura sistemului social și în primul rând a celui de securitate socială (asigurările sociale, sistemul de servicii se asistență socială, etc); Completitudinea și coerența sistemului de securitate socială sunt esențiale.

– Structura societății: dimensiunile subclasei săracilor, a clasei mijlocii, rata șomajului,etc.

– Structura proprietății publice/private;

– Raportul central/local în asumarea responsabilităților de protecție socială, rolul comunității locale.

Factori economici: b#%l!^+a?

– rezerve naturale (vezi petrolul pentru Norvegia);

– nivelul de dezvoltare economică;

– nivelul de impozitare;

– crizele economice, conflictele (războaie, revoluții)

Alți factori interni (determinați de rolul unor instituții implicate):

– Rolul sindicatelor;

– Rolul Bisericii/Bisericilor; b#%l!^+a?

– Rolul comunităților locale;

– Rolul comunității academice (institute de cercetare și formare a resurselor umane: sociologi, asistenți sociali, etc.)

Factori trans-naționali (regionali și globali):

– instituții politico-militare internaționale: UE, NATO, ONU, UNICEF, UNDP;

– instituții financiare internaționale: FMI, Banca Mondială, GATT, BERD, piețele de capital, etc.;

– ONG-uri internaționale: Salvați Copii, World Vision, Red Cross, etc.

În același timp, rezolvarea problemelor de administrare a sistemului de protecție socială, de reformă a politicilor sociale, de eficiență a programelor sociale rămâne în responsabilitatea Guvernului, (desigur cu concursul Parlamentului și în mai mică măsură și al Președenției ca instituții care participă la procesul de guvernare) aceasta influențând decisiv orientarea politicilor sociale, prin următoarele componente:

– Componenta strategică a politicilor sociale materializează în obiectivele sociale din Programul de Guvernare și ulterior în proiecte de legi, legi, legi și hotărâri de guvern. b#%l!^+a?

– Capacitate/competența managerială a guvernanților: calitatea, eficiența deciziilor concrete luate pentru a preveni sau rezolva problemele sociale;

– Valoarea/competența profesională a resurselor umane de care dispune guvernarea.

Politicile sociale în domeniul protecției minorităților etnice presupun „optimizarea raporturilor dintre majoritari și minoritari”. „Diversitatea intereselor și caracteristicilor populațiilor minoritare, care cel mai adesea intră într-o relativă contradicție cu aspectele populației majoritare, impun dezvoltarea teoriei drepturilor omului și totodată, elaborarea unor norme juridice și a unor politici adecvate domeniului.”

În Declarația Universală a Drepturilor Omului se arată că oamenii au drepturi și libertăți egale indiferent de aparența rasială, sexuală, lingvistică ori religioasă, culoarea pielii, mărimea proprietății, diferențele de opinie, originea națională, originea socială, deosebirile statutare.

Reducerea și eliminarea actelor discriminatorii la adresa populației minoritare s-au aflat printre obiectivele politicilor și legislației la nivel internațional. Principiul egalității în fața legii este inclus în orice constituție modernă, vizând drepturile civile, asigurarea locurilor de muncă prin șanse egale în fața școlii, a educației și a clasificării profesionale. Se vorbește astăzi tot mai mult de dreptul la diferență al individului, al grupului și deci al minorității, mai ales în condițiile încă confuze în care se desfășoară mondializarea ( culturală, normativă) și globalizarea (economică, financiară, comercială).

Noțiuni ca pluralism, multi-culturalism, inter-culturalism se vehiculează tot mai mult în platformele program ale partidelor politice aflate sau nu la guvernare. În istoria evoluției omenirii s-au conturat trei soluții la problema minorităților etnice:

Asimilarea sau subordonarea celor puțini de către cei majoritari prin forță sau prin mecanisme de convingere; exterminarea este soluția extremă și cea mai violentă. b#%l!^+a?

Promovarea multiculturalismului și a pluralismului social, asigurarea egalității în drepturi a tuturor cetățenilor, indiferent de criterii etnice, religioase sau de altă natură.

În condițiile particulare, când nici una dintre soluțiile deja menționate nu poate fi aplicată, se procedează la „transferul de populație dintr-o zonă în alta, sau la schimbul de populație între țările vecine sau beligerante.”

În Europa, organismele care au promovat politicile de protecție a minorităților etnice au fost OSCE și CE. Astfel, OSCE a avut ca misiune gestionarea conflictelor inter-etnice, prevenirea stărilor conflictuale, elaborarea actelor normative pentru protecția minorităților etnice. Acest organism a creat Instituția Înaltului Comisariat pentru Protecția Minorităților Naționale.

Cele mai importante documente pentru protecția minorităților naționale sunt: Actul final de la Helsinki (1975) și Documentul Conferinței de la Copenhaga asupra dimensiunii umane a CSCE. Prin actul final de la Helsinki drepturile omului devin un subiect legitim de dialog și o temă de interes, o preocupare pentru toate statele membre ale OSCE. Cel de-al doilea act cuprinde un set de norme privind drepturile persoanelor aparținând minorităților naționale, adresând probleme precum non-discriminarea, utilizarea limbilor minorităților, educația minorităților. Deși nu este un tratat, documentul are importanță legală și politică datorită adoptării de comun acord de către statele OSCE.

Protecția reală a grupurilor minoritare presupune garantarea unor drepturi egale, nu a unor drepturi suplimentare în raport și în dauna populației majoritare. În plus, nici o revendicare a unei majorități nu poate intra în contradicție cu legile interne ( cu Constituția b#%l!^+a?statului ) sau cu norme adoptate de organismele internaționale ( ONU, CE, UE, etc ) . b#%l!^+a?

La nivel instituțional, în punerea în practică a politicilor guvernamentale, un rol esențial revine Departamentului pentru Relații Interetnice. Acesta este parte a aparatului de lucru al primului ministru direct subordonat acestuia, fără personalitate juridică și are ca scop rezolvarea tuturor problemelor legate de minorități naționale.

Un alt organism intern important este și Oficiul Național pentru Rromi, direct subordonat Secretarului General al Guvernului, care are în vizor problemele legate de minoritatea rromă și având ca atribuții menținerea și stabilirea de relații cu organizații ale rromilor, în vederea soluționării problemelor specifice și integrării sociale ale acestora.

CAPITOLUL II

Integrarea romilor în societate b#%l!^+a?

2.1.Problemele ridicate de prezența actuală a romilor

Europa zilelor noastre chiar dacă dezavuează, la nivel teoretic acest gen de manifestări este încă scena unor manifestări rasiste, care dacă nu sunt de anvergură, pot să provoace o îngrijorare reală, deoarece în situații mai speciale, asemenea fenomene pot avea o manifestare explozivă, de amploare, producând mari dezechilibre și tensiuni sociale.

Există o bază implicită a manifestărilor rasiste dată de diferențele somatice și psihice dintre rasele umane. Această realitate face ca indivizii aparținând unor rase diferite să se perceapă reciproc ca fiind „altceva” sau „altfel”. La acest fapt s-au adăugat diferențele culturale deoarece, în general indivizii aparținând unor rase diferite aparțin și unor culturi diferite. Deci culturalul, într-o primă fază se impune ca un factor ce amplifică reacțiile inițiale de respingere dintre indivizii aparținând unor rase diferite. La aceste prime doua cauze ale rasismului se adaugă o manifestare a egoismului existențial, intrinsec speciei umane, manifestat prin sentimentul de superioritate iluzorie pe care oamenii cu o instrucție precară îl manifestă față de alți semeni ai lor. La aceste cauze se mai poate adăuga și o îndelungată practică a politicienilor de a găsi „țapi ispășitori” pentru a-și justifica anumite acțiuni sau atrage atenția la altceva decât la lucruri esențiale.

Separarea configurației culturale de starea socială reprezintă mai degrabă un act convențional. Configurația culturală se referă în mod special la pattern-urile cristalizate în decursul istoriei și transmise de la o generație la alta. Starea socială este definibilă prin caracteristicile prezente ale populației respective, efect atât al pattern-urilor culturale, cât și al influentei variaților factori sociali contextuali.

Culegând pe un eșantion național date cât mai sistematice asupra situației sociale și b#%l!^+a?economice a populației de romi: structura familiei, natalitate, venituri, profesii si ocupații, școlaritate, condiții de locuit etc., astfel pot fi invocate nouă caracteristici – tendințe social-economice ale populației actuale de romi în spațiul cărora se definesc șansele acesteia:

Scăderea accesului la locurile de muncă oferite de economia modernă;

Nișe pe baza muncii la care romii au un acces special;

Precaritatea și caracterul nesigur al multora dintre sursele economice exploatate tradițional de populația de romi.

Exploatarea marginală și chiar deviantă a colectivității;

Creșterea criminalității, a caracterului ei organizat si a violenței;

Antagonizarea relațiilor dintre populația majoritară și populația de romi;

Numărul de copii;

Condițiile precare de locuit;

Migrația spre marile orașe cu riscul apariției de „pungi” de sărăcie și delincvență cronică, cu o puternică coloratură etnică.

Aceste caracteristici – tendințe formează împreună, ceea ce numim „problema centrală” a populației actuale de romi din România. Ele sunt conectate într-un sistem înalt stabil și cu tendință structurală de evoluție spre o stare explozivă.

Starea spre care acest sistem de condiții de viață evoluează poate fi caracterizată astfel: b#%l!^+a?

constituirea unor pungi de sărăcie cronică absolută, în care oamenii sunt progresiv lipsiți de orice șansă de ieșire;

creșterea criminalității în rândurile populației de romi;

creșterea violenței, ca efect al scăderii rapide a șanselor; b#%l!^+a?

dezvoltarea unei criminalități organizate cu o puternică coloratură etnică romă, alimentată continuu de lipsa de speranță;

creșterea tensiunilor dintre populația de romi și restul populației;

accentuarea stereotipurilor etnice negative, creșterea intolerantei și a marginalizării și, ca o consecință, întreprinderea de măsuri tot mai aspre de control social care măresc izolarea și micșorează și mai mult posibilitățile de obținere a resurselor necesare vieții pentru romi;

creșterea auto-marginalizării și a marginalizării adâncește izolarea pungilor de sărăcie și criminalitate omogene țigănești și, în consecință, lipsa de speranțe și antagonizarea.

Ipoteza care s-a cristalizat este că dificultățile populației de romi din ultimii ani au produs, pentru marea masă, o blocare a procesului de modernizare urmat de un proces regresiv la strategiile tradiționale de viată.

Eșecul strategiilor tradiționale de viață în condițiile în care pentru mulți strategiile standard specifice societății moderne nu sunt disponibile va genera instalarea unei sărăcii profunde și persistente, a sentimentului de disperare, a violenței și orientării spre activități delincvente. Majoritatea populației de romi nu deține resursele necesare pentru a putea fără sprijin din exterior să depășească situația de dificultate în care se află.

Astfel, putem conclude că cea mai mare parte a populației de romi se află într-o tranziție socială relativ puțin controlată nici de ea, nici de colectivitate. Sunt în curs de acumulare insatisfacții reciproce și tensiuni între populația de romi și restul populației.

Suntem într-un moment crucial în care este vital să adoptăm un pachet coerent de acțiuni orientate spre soluționarea problemelor cu care populația de romi se confruntă.

Soluția de principiu trebuie să se fondeze pe un set de atitudini sociale si b#%l!^+a?politice convergente:

o atitudine activă a populației majoritare, în mod special a instituțiilor politice și administrative, de înțelegerea problemelor cu care populația de romi se confruntă și de sprijini pe acesta în depășirea dificultăților.

dorința populației de romi de a înțelege natura propriilor probleme și dificultăți și de a le aborda activ și constructiv cu sprijinul populației majoritare și a instituțiilor politice și administrative.

pachetul de acțiuni de sprijinire a populației de romi trebuie să conțină următoarele puncte importante:

ridicarea, printr-o varietate de mijloace, a nivelului de participare scolară a copiilor de romi;

dezvoltarea unui sistem de completare a educației cultural-tehnologice de bază pentru romii adolescenți și tineri care au un nivel de educație scăzut în așa fel încât să li se ofere oportunități reale de înscriere într-o economie modernă

dezvoltarea unor posibilități de promovarea a culturii rome care să ofere șansa unei conștiințe de apartenență etnică de sine, într-un context cultural și social modern: ore în învățământ de limbă, cultură și istorie a romilor; reviste, emisiuni la radio și televiziune în limba romani si/ sau care se adresează problemelor specifice romilor.

sprijinul învigorării unor profesii tradiționale în care populația de romi excelează;

sprijinul persoanelor rome să dezvolte activități economice legale, crearea de locuri de muncă pentru romi.

prevederea legislației și a diferitelor reglementări în așa fel încât acestea să ofere cadre legale de desfășurare a unor activități economice tradiționale romilor.

dezvoltarea unui sistem de asistență socială special orientată pe problemele romilor, realizat în strânsă cooperare cu organizațiile politice, culturale și sociale ale romilor. Acest sistem de asistență socială a romilor trebuie să sprijine aspirațiile și eforturile romilor înșiși de a depăși condițiile dificile de viață, să stimuleze o acțiune eficace în modernizarea modului de viață în formarea cultural-etnică pentru care fiecare optează: educație, stimulare a profesionalizării, planificare familială, activitate economică recompensatoare, dezvoltare comunitară.

combatere a stereotipurilor negative si prejudecăților etnice a populației majoritare.

combatere activă a oricărei forme de discriminare a romilor.

dezvoltarea unor capabilități speciale de a preveni conflictele comunitare în care romii sunt implicați și de soluționare constructivă a celor care se declanșează. Trebuie prevenite cu fermitate orice tendințe de violență organizată a unor grupuri împotriva romilor. b#%l!^+a?

promovarea extrem de activă a înțelegerii la nivelul întregii populații atât la nivelul populației de romi cât și al populației majoritare, a complexului de dificultăți cu care populația de romi se confruntă.

promovarea unei atitudini active a întregii populații, inclusiv a organismelor politico-administrative, de cooperare la rezolvarea împreună atât a problemelor cu care se confruntă romii cât si a problemelor care pot interveni între romi și populația majoritară.

2.2. Cultură și integrare socială

Investigațiile istorice cu privire la conceptul de integrare în domeniul socialului încep de obicei cu ideile lui Durkheim. Pentru autorul francez, societăților arhaice le este caracteristică forma de integrare de tipul solidarității mecanice, caz în care integrarea se bazează pe dependența și pe constrângere exterioară, fiind vorba de o integrare pe vertical. În schimb o dată cu trecerea la societățile moderne, datorită diviziunii muncii, integrarea se va baza pe interdependență, fiind vorba astfel de o solidaritate organică și de o integrare pe orizontal. Dar indiferent de forma de integrare, acest proces esențial pentru orice societate presupune acțiunea valorilor culturale, a celor religioase în mod deosebit, funcționalitatea ritualilor și a normelor colective. Chiar dacă valorile, într-o viziune web-eriană, nu pot fi deduse numai din funcțiile îndeplinite, nu e mai puțin adevărat că procesul de integrare în grupuri, comunități și societăți, nu poate fi înțeles fără aportul elementelor culturale.

După A.L. Kroeber și C. Kluckhon „cultura constă din pattern-uri, explicite și implicite, de comportament dobândit și transmis cu ajutorul simbolurilor, constituind realizările distinctive ale unor grupuri umane, incluzând încorporarea lor în artefacte; nucleul central al culturii constă din idei tradiționale (adică istoricești derivate și selectate) și mai ales din valorile atașate lor; sistemele de cultură pot fi considerate pe de o parte, drept produse ale acțiunii și pe de alta parte, drept elemente care condiționează acțiunea viitoare.”.

Cultura este un mod de viață dezvoltat și împărțit de un grup de oameni și transmis de la o generație la alta. Ea este alcătuită din multe elemente complexe, printre care sistemele politice și religioase, obiceiurile, limba, vestimentația, locuințele și operele de artă. Cultura este un fenomen social-istoric și nu un dat natural. Acest lucru se manifestă și prin faptul că ea nu se transmite pe cale ereditară, ci prin învățare. Așa se face că deși un copil poate fi născut din părinți de o anumită etnie sau rasă, el poate fi crescut și educat într-o cultură diferită de cea a părinților săi.

Se consideră că romii se comportă suboptimal din cauza moștenirii lor culturale, iar cultura are o mare inerție, împiedicând indivizii să se adapteze unor noi condiții. Prin contrast, economiștii pleacă de la ideea ca oamenii se comportă optimal în mod individual, adaptându-se rapid. De fapt, fiecare din cele două abordări contribuie într-o mai mare sau mai mică măsură la explicarea procesului de excluziune a romilor.

Întrucât poate fi învățată, cultura se și schimbă atunci când oamenii vin în contact unii cu alții sau pe măsură ce experiența duce la schimbarea nevoilor. Oamenii aparținând altor culturi care intră în cultura noastră pot fi amenințători deoarece schimbă propriul sistem de credințe. În același fel, noi înșine devenim amenințători pentru alții dacă pătrundem într-o cultură străină și provocăm fundamentele culturale ale credinței lor.

Populația romă a suferit, în ultima sută de ani, un proces de excluziune de pe piața muncii, în doua etape. În perioada regimului socialist, procesul de „modernizare” a eliminat o mare parte din modalitățile de subzistență ale romilor. Dar modernizarea a contribuit la creșterea nivelului educației și, implicit, la angajarea în muncă în condiții mai bune, la venituri din muncă relativ stabile. De asemenea, a condus la schimbarea condițiilor de locuire și la un nivel de trai mai bun. După 1990, romii și-au pierdut masiv locurile de muncă, pierzând foarte mult din ceea ce câștigaseră în urma modernizării.

Nivelul de educație și rata angajării în muncă, ambele ridicate în timpul regimului socialist, și-au pierdut aproape complet valoarea în doar câțiva ani. În ultimii 20 de ani marea majoritate a romilor a pierdut locul de muncă și a îngroșat rândurile șomerilor pe termen lung, deoarece calificările pe care le aveau nu au mai fost cerute pe piața muncii. Schimbările pe piața muncii au fost rapide pentru toata lumea, dar este evident că romii, ca grup, au suferit cel mai mult.

În mod cert, populația de romi este una eterogenă și, drept urmare, afirmațiile de genul: „romii sunt mai puțin educați decât nonromi” trebuie înțelese ca fiind date rezultate din cercetări. Există în acest sens evidențe statistice bazate pe studii reprezentative care întăresc diferențele. Astfel de observații statistice sunt totuși necesare pentru a putea identifica mecanismele reale care se ascund în spatele eșecului social și pentru a găsi soluții de rezolvare. b#%l!^+a?

Rata șomajului la nivelul populației de romi este sensibil mai mare decât a nonromilor, iar ei muncesc în activități care necesită mai puțina calificare și de aceea câștigă mai puțin. Poziția de relativă excluziune a romilor de pe piața muncii are mai multe cauze, care se influențează reciproc, printre care:

– contextul economic general nefavorabil;

– starea de sănătate;

– lipsa unor stimulent, cauzată de structura familiei extinse de romi;

– dezavantajele educaționale și abilități care nu își găsesc locul pe piața muncii;

– mobilitatea scăzută;

– angajarea în munca la negru;

– discriminarea

Analiza problemelor romilor este o sarcină dificilă. Pentru toți analiștii, generalizarea este o necesitate, dar, „în cazul problemelor sensibile ale romilor, ea este extrem de periculoasă ”.

Lipsa unor stimulente. Rețele de suport

Eforturile limitate ale romilor de a participa pe piața muncii sunt o consecință pe care o are familia și care, la rândul ei, este o adaptare la un mediu de risc în care sistemul social nu reușește să-și îndeplinească funcția de a oferi asigurări.

Romii reușesc să întrețină rețele de solidaritate în interiorul familiilor lor extinse. Din punct de vedere economic, astfel de rețele furnizează o asigurare informală împotriva unor fluctuații temporare de venit, dar și împotriva mai multor pericole la care sunt expuse familiile sărace. Majoritatea familiilor nucleare ale romilor contează pe ajutorul celorlalte familii înrudite și își împrumută bani, își oferă alimente sau adăpost în perioade dificile. De fapt, având în vedere că romii săraci nu au cum să facă economii pe care să le folosească drept tampon în cazul unei scăderi bruște a veniturilor, ajutorul reciproc este o practică obișnuită. Multe dintre familiile nucleare nici nu ar putea supraviețui pe parcursul unei luni fără acest serviciu de menținere a veniturilor. Desigur că rețelele de solidaritate distribuie aceste venituri întrun mod egalitarist, ceea ce înseamnă că familiile nucleare mai bogate sunt cele care dau mai mult și primesc mai puțin. Această consecință egalitaristă a solidarității demotivează membrii unei rețele de a munci, câtă vreme roadele muncii mor se împart la toți, iar efortul de muncă nu.

La prima vedere, un asemenea efect demotivant pe care îl cauzează rețelele de solidaritate pare să fie un eșec al familiilor de romi. Nu ei trebuie însă învinuiți, câtă vreme formarea rețelelor reprezintă doar cea mai potrivită replică pe care o pot da ei unui mediu modelat, în mai mare măsură, de politicile guvernamentale. Familiile sărace sunt în special vulnerabile în fața fluctuațiilor de venit, căci șocul lipsei de venit poate cu ușurință expune familia chiar la înfometare temporară. Iată de ce protecția împotriva unor astfel de scăderi de venituri este absolut necesară. Teoretic, statul oferă o astfel de asigurare prin intermediul ajutoarelor sociale, ajutoarelor de șomaj, prin asigurări sociale, garantând standardele minime de trai. Cu toate acestea, în practică, aceste beneficii sociale nu reușesc să-și îndeplinească integral funcția lor de protecție. Sistemul social este complicat, lipsit de transparență, iar implementarea lui depinde de factori locali sau de intențiile autorităților locale.

Dezavantajele educaționale și lipsa unor abilități

Romi sunt mai puțin educați în comparație cu membrii majorității, ceea ce le limitează accesul pe piața muncii, mai ales că cererea pentru forța de muncă necalificată a scăzut dramatic în ultimul timp. Deși anumite practici de discriminare, cum ar fi arondarea elevilor romi la unele școli speciale, au dispărut, în parte și datorită presiunilor internaționale, rămân totuși o mulțime de alte cauze complexe care fac ca nivelul de educație al romilor să fie foarte scăzut.

Mobilitate scăzută

Mobilitatea scăzută este o problemă generală pe piața muncii din România. Având în vedere că piața imobiliară este reglementată, este foarte greu să găsești o locuință în zonele în care oportunitățile de lucru sunt foarte mari. În consecință, șomerii rămân captivi în zonele depresive din punct de vedere economic, ceea ce îi afectează în special pe romi. Cu toate că despre romi se consideră că sunt foarte mobili datorită tradiției lor, de fapt, ei întâmpină chiar mai multe obstacole în calea mobilității decât nonromii. Așa cum am menționat anterior, romii depind, din punct de vedere economic de rețeaua familiei extinse și, ca atare, foarte rar se mută în altă localitate dacă nu au rude acolo. O altă cauză importantă a mobilității lor scăzute este discriminarea severă pe care o suportă pe piața imobiliară. O locuință decentă este problema cea mai arzătoare cu care se confruntă romi. În mod tipic, dacă romii se mută, nu o fac pentru o slujba mai bună, ci pentru că și-au pierdut locuința. De aceea ei se mută în zonele slab dezvoltate economic, pentru că acolo locuințele sunt mai ieftine, dar locurile de muncă sunt mai puține. Din cauză că piața principală a închirierilor nu are succes în cazul familiilor de romi, a apărut o a doua piață, secundară, în care sunt oferite locuințe mici (cămine) care au fost inițial construite pentru muncitorii b#%l!^+a?necalificați.

Munca la negru

Mulți dintre șomerii romi înregistrași legal ca șomeri lucrează de fapt la negru, iar autoritățile locale tolerează acest lucru, căci se consideră că este de preferat munca la negru în locul unei totale apatii. Însă orientarea către piața neagră a muncii are multe consecințe negative. Pe lângă neajunsurile directe, cum ar fi lipsa controalelor de siguranță, există importante inconveniente indirecte. Contractele de muncă nu pot fi puse în aplicare, iar muncitorii rămân adesea fără salarii. Din cauză că lipsesc acele mecanisme ale statului prin care termenii contractuali să se facă respectați, angajații nu se pot încrede decât în partenerii cu care au mai colaborat pe termen lung. Așadar, spre deosebire de nonromi, pentru romi este foarte important să aibă relații și cunoștințe, ceea ce face ca mobilitatea muncitorilor romi să fie scăzută. Mai mult, oportunitățile de muncă la negru sunt în mare parte în domeniul muncii necalificate, ceea ce înseamnă că specializarea pe piața muncii la negru împiedică tranziția către sectorul muncii calificate.

CAPITOLUL III

INCLUZIUNEA RROMILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

Rromii au dezvoltat pattern-uri de comportare specifice, explicabile pare-se ca mijloc de adaptare activã prin asumare a situatiei de marginalitate. Aceste pattern- b#%l!^+a?uri de comportare si relationare prezintã un anumit succes, fapt care le-a si întãrit si amplificat.

Automarginalizarea prin propriul comportament este un mod de obtinere a acceptãrii si a tolerantei si deci un pret al acesteia. Ea se plãteste prin descriminarea inevitabilã din partea populatiei majoritare si prin eliminarea sansei de depãsire a situatiei de marginalizare. Însãsi îmbrãcãmintea si chiar caracterul „murdar” care împiedicã contactul.

În consecintã recunoasterea explicitã a diferentei de restul comunitãtii asociatã cu asumarea unui statut de inferioritate.

Atitudinea specificã defensiv-ofensivã: autodenigrarea si autoevaluarea negativã – transmiterea mesajului neviolentei, dar combinatã cu presiuni de obtinere a unor surse: cersetorie, vorbã multã, rugãminte – este ceea ce se numeste de regulã „tigãnie” – autoînjosire pentru a stârni milã si a convinge a da una din resursele disponobile: murdari, zdrentuiti. Tendinta de lamentare de subliniere a sãrãciei pentru a obtine milã si, deci, ajutor. Aceste strategii sunt de naturã a întretine o imagine negativã asupra comunitãtii si de a stimula un anumit tip de comportament care este el însusi marginalizator.

Asumarea explicitã a unei modalitãti specifice de obtinere a unui transfer de resurse de la colectivitate:nu prin fortã, nu prin agresiune, nu prin marea hotie si marea crimã – care ar atrage reactia promptã si durã a populatiei majoritare si a organelor sale de represiune – ci prin „mica ciupealã”. Acest comportament intentioneazã sã obtinã o oarecare tolerantã si acceptare. Nu se revendicã drepturi, nu se afirmã capacitãti competitive, ci se solicitã acceptare, ajutor din milã eventual, acceptarea deviantei moderate.

Solidaritatea internã de grup: Societãtile moderne au transferat autoritatea de la comunitatea naturalã, organicã la organismele specializate ale statului. Pentru b#%l!^+a?sfat nu existã decât individul, iar solidaritatea grupului, sursã de posibilã rezistentã, este descurajatã. Comunitãtile de rromi au preferat sã se mentinã, pe cât posibil în afara autoritãtii statale. Solidaritatea ridicatã a comunitãtilor de rromi are o dublã functie: de apãrare împotriva amestecului autoritãtii statale perceputã ostilã si strãinã si de promovare a unor forme de autoritate difuzã. Obligatiile morale reciproce sunt puternice. Jurãmântul este încã un garant de autoritate al obligatiilor asumate si a corectitudinii. Solidaritatea de grup – în formele ei traditionale – reprezintã si un factor al mentinerii separãrii de colectivitatea majoritarã. Rromii preferã modul propriu, traditional, de a judeca delictele în cadrul comunitãtii fãrã recurgerea la instantele statale, percepute a fi pãrtinitoare si în general ostile comunitãtii tigãnesti.

Atitudine ambivalentã fatã de autoritate: Autoritatea statalã si legea sunt acceptate, dar mai mult ca ceva exterior, ca o putere strãinã pe care nu o poti influenta ci doar ocoli, pãcãli sau îmbuna. O asemenea atitudine este întãritã si de faptul cã cel mai adesea legalitatea promovatã de populatia majoritarã nu ia în consideratie specificul multor activitãti economice ale comunitãtii de rromi, creându-se astfel în mod artificial ilegalitate, deviantã, criminalitate.

Interesul scãzut pentru scoalã: Scoala nu este perceputã ca având o contributie la formarea socialã si profesionalã a persoanei, ci mai degrabã ca o cale de a iesi din comunitate, de a se asimila populatiei majoritare de nerromi. Modalitãtile de obtinere a resurselor sunt învãtate în familie-comunitate, iar nu în forme organizate de scolarizare. Pentru modul traditional de viatã al rromilor scoala nu este relevantã.

Locuinta: Locuinta nu a reprezentat pentru modul de viatã traditional al rromilor o valoare specialã. Locuinta este neîngrijitã, dãrãpãnatã, degradatã, murdarã, la fel ca si spatiile din jur. Spatiile comune ale blocurilor sunt murdare, degradate, curtile neîngrijite si b#%l!^+a?lãsate în paraginã.

Atitudinea fatã de sãrãcie: Sãrãcia nu este specificã numai rromilor. Diferenta b#%l!^+a?stã mai mult în atitudinea fatã de sãrãcie. Este nevoie sã luãm în considerare un mod de viatã specific în sãrãcie. La aceleasi resurse economice, între români si rromi existã o diferentã marcantã. Multe dintre caracteristicile specifice modului sãrac de viatã au fost înregistrate si la familiile care dispuneau de resurse financiare substantiale. Cheltuirea banilor nu are loc dupã pattern-ul obisnuit. Mai ales în regimul comunist, cei mai multi rromi aveau un salariu relativ egal cu cel al restului populatiei si totusi conditiile lor de viatã erau sensibil mai scãzute.

Sãrãcia produce direct un pattern sãrac de viatã. Ea produce si un efect derivat: dezorganizarea socialã si umanã, lipsa de perspectivã, resemnarea, lipsa de încredere în propriile posibilitãti. Dacã traditia este responsabilã în cea mai mare parte de stilul de viatã al rromilor, standardul de viatã actual este factorul cheie care blocheazã schimbarea acestuia.

Strategia adoptatã de a face fatã situatiei a creat si o serie de pattern-uri culturale si caracteristici care pot sustine o evolutie socialã pozitivã si rapidã: spiritul de inventivitate, spiritul întreprinzãtor, capacitate de adaptare rapidã la situatii noi de viatã, de a identifica resurse, spirit deschis si mobil, înalt profesionalism într-o serie de mestesuguri traditionale, grija pentru copii, coeziune ridicatã a familiei; nu de putine ori ca o reactie de apãrare împotriva stereotipurilor colectivitãtii, pot fi gãsite atitudini de corectitudine si cinste exemplarã, solidaritate comunitarã.

Toate aceste caracteristici pozitive sunt premise bune ale dezvoltãrii care pot fi valorificate doar în conditiile în care s-ar adopta un mod modern de viatã.

Fenomenul de respingere: Situatia actualã a rromilor în România este una paradoxalã. Cãderea regimului comunist le-a permis tiganilor sã dobândeascã statutul de minoritate nationalã, iar eforturile depuse pe plan international au dus la recunoasterea specificitãtii si importantei lor la nivel european, însã în acelasi timp, rromii au devenit tinta reactiilor rasiste si intolerante. Controlul strict impus de regimurile comuniste împiedica în b#%l!^+a?general izbucnirea eventualelor explozii de violentã împotriva rromilor.

Odatã cu prãbusirea comunismului si aparitia noilor dificultãti economice s-a favorizat reaparitia tensiunilor interetnice, agravate de tensiunile sociale nãscute din haosul politic si economic. Libertatea de expresie, introdusã de regimurile postcomuniste, este cu dublu tãis cãci unii vãd îb ea posibilitatea de a-si afisa deschis sentimentele rasiste.

Chiar dacã rromii nu sunt singurele victime ale acestui tip de atitudini, numãrul lor mare, lipsa deorganizare politicã, indiferenta autoritãtilor au fãcut din ei tintele predilecte ale manifestãrilor rasiste.

Într-un context de crizã economicã, invidia stã adesea la origininea dispretului fatã de rromi. Opinia publicã îi percepe pe rromi ca pe niste îmbogãtiti de pe urma pietei negre si a altor activitãti ilegale. Presa le descrie locuintele somptuoase, masinile de lux si nivelul de trai foarte ridicat, ori dacã e mai putin adevãrat cã în majoritate aceastã comunitate trãieste în conditii deloc de invidiat.

Conflicte violente împotriva rromilor s-au declansat adesea, la originea atacurilor se afla o infractiune comisã de un rom sau o disputã care izbucnise între un rom si un român. Cel mai adesea, delincventa rromilor si comportamentul lor social sunt motivele invocate de populatiile înconjurãtoare pentru a-si justifica reactiile violente.

Apãrãtorii legii au participat uneori ei însisi la atacurile împotriva rromilor, fie încurajând deschis violentele, fie rãmânând pasivi si sustrãgându-se astfel îndatoririlor ce le reveneau. În unele cazuri a existat o complicitate pasivã, politia lãsând populatia sã actioneze în voie, fãrã sã informeze superiorii ierarhici asupra evolutiei evenimentelor.

Din pricina degradãrii conditiilor de viatã, unele medii de informare încearcã sã deturneaze atentia si nemultumirea populatiei cãtre marginalizarea sau, dimpotrivã, cãtre bunãstarea rromilor, acuzati de toate relele din România. Atitudinea mass-mediei dovedeste cât de adânc sunt înrãdãcinate prejudecãtile în mentalitatea si în istoria românilor. Lipsa de profesionalism si utilizarea vechilor practici în mediile actuale de b#%l!^+a?informare nu rezolvã nimic. În general, foarte putine sunt cele care trateazã cu seriozitate si b#%l!^+a?în mod constructiv problema rromilor, abordarea negativã, asociatã pasivitãtii autoritãtilor, nu face decât sã învenineze situatia si riscã sã stârneascã în orice moment noi violente.

Dupã revolutia din ’89 a fost adoptat un decret-lege care reglementa reprezentarea minoritãtilor în Consiliul Provizioriu de Uniune Nationalã. Astfel au putut fi incluse în Consiliu 12 grupuri minoritare printre care si Uniunea Democraticã a Rromilor din România. Constitutia din 1991 prevede reprezentarea în Parlament a organizatiilor cetãtenilor apartinând minoritãtilor nationale care nu au putut obtine în alegeri numãrul de voturi necesar pentruocuparea unui mandat. Comunitatea rromilor este categoric subreprezentatã în posturile administrative locale, comparativ cu celelalte minoritãti nationale. Rromii fac parte dintre minoritãtile transnationale care nu posedã un teritoriu de referintã si care împrumutã din culturile si caracteristicile celor alãturi de care trãiesc. În plus, comunitatea rromã este divizatã într-o multitudine de grupuri, adesea puse unele altora, fapt ce împiedicã elaborarea unor strategii comune. Lipsa de educatie constituie un handicap suplimentar pentru o participare satisfãcãtoare la viata publicã si politicã.

Absenta unui program global destinat comunitãtii rromilor se explicã prin caracterul eterogenal acestei populatii, si deci, a nevoilor sale. Dacã este adevãrat cã rromii b#%l!^+a?sunt foarte divizati si prezintã caracteristici diferite în functie de regiuni si grupuri, pot fi totusi identificate o serie de probleme comune.

Astfel, este regretabil cã nu a fost initiat nici un program general privind educatia acestei comunitãti. S-a optat si în aceastã privintã pentru mãsuri punctuale, adesea derizorii în raport cu amploarea problemei. Absenta unei politici specifice si a unor programe guvernamentale destinate rromilor demostreazã necesitatea aparitiei unor initiative individuale sau colective pentru îmbunãtãtirea situatiei acestei comunitãti.

Legând caracterul etnic al unor conflicte, autoritãtile contribuie la b#%l!^+a?consolidarea unor constiinte colective ostile rromilor si la convingerea colectivitãtii cã atitudinea ei este îndreptãtitã.

Dacã acesti factori nu sunt propice revendicãrilor minoritãtilor si influenteazã politica Guvernului, nu e sigur cã, în schimb, prinn retragerea elementelor nationaliste de la guvernare, politica pe care ar duce-o partidul presedintelui ar fi foarte diferitã, în ceea ce priveste rromii, de cea pe care o face astãzi.

Nesiguranta si dificultãtile economice i-au determinat pe numerosi rromi sã caute o viatã mai usoarã în Europa de Vest. Motivatiile economice ocupã astãzi un loc esential printre cauzele plecãrii. Înainte de prãbusirea regimurilor comuniste în Europa de Est rromii care cereau azil politic obtineau adesea statutul de refugiati sau, cel putin, un permis de sedere temporarã. Începând din 1989 însã, tãrile Europei Occidentale considerã majoritatea tãrilor din Europa de Est (printre care si România) ca tãri stabile si democratice. Din acest moment imigratia din Europa de Rãsãrit pare în principal motivatã de ratiuni economice. Nu se poate vorbi în nici un caz de o persecutare a rromilor de cãtre stat cu toate cã s-au constatat comportamente discriminatorii, în special, în instrumentarea judiciarã a violentelor comise împotriva rromilor.

Loviti din plin de crizã si de insecuritate, o parte dintre rromi preferã sã invoce drepturile omului, sperând sã obtinã astfel statutul de refugiat si sã scape de dificulttile economice din tarã. Totusi, sansele lor de a dobândi un astfel de statut sunt cvasi-nule.

Refugiatii rromi si asociatiile lor cer permisiunea de a se stabili în tãrile din Europa de Vest pe baza dreptului de liberã circulatie. Unii solicitã permise de refugiati pentru a obtine dreptul de sedere în Occident. Altii încearcã sã-si legalizeze situatia sau sã profite de conditiile de viatã mai bune, revendicând dreptul de a cãlãtori liber si un statut în concordantã cu transnationalitatea poporului lor.

Tãrile din Europa Occidentalã nu sunt, asadar, gazda pe care si-o imagineazã rromii si tiganii români stabiliti în aceste tãri suferã de aceeasi marginalizare economicã si socialã. Lipsa actelor de identitate, munca la negru, tensiunile între ei si populatiile din jur sau presiunile serviciilor de asigurãri sociale sunt probleme noi cãrora trebuie sã le facã fatã.

În concluzie, traditia democraticã din România nu le-a adus beneficii rromilor. Unii chiar regretã vremea comunistilor, când, desigur, nu erau recunoscuti ca minoritate nationalã, dar când politicile de asimilare le ofereau cel putin o sigurantã materialã.

Perioada postcomunistã a fost pentru ei bogatã în schimbãri si paradoxuri. Pe de o parte, ea le-a permis recunoasterea identitãtii tigãnesti din punct de vedere politic si cultural; pe de altã parte, a accentuat marginalizarea economicã si socialã si respingerea acestei comunitãti.

În contextul actual, chestiunea rromilor nu este simplã. Se combinã aici mai multi factori de naturã economicã si socialã, si, dacã problema etnicã nu poate fi ignoratã, ea derivã în parte din criza pe care o traverseazã România si care afecteazã în mod deosebit populatia rromilor.

În peisajul bulversãrilor actuale, orientãrile nationaliste si xenofobe au revenit în fortã gãsind un teren foarte propice într-o tarã slãbitã si marcatã de resentimente. Tranzitia spre democratie a creat un spatiu de libertate din care a irupt un proces de etnogenezã a identitãtii rrome. Dar acestã etnogenezã are nevoie si de un suflet pentru a cãpãta viatã, ceea ce presupune ca ea sã depãseascã domeniul reflectiei intelectuale pentru a se înscrie în cotidianul rromilor. Va fi nevoie, în orice caz de timp pentru a sterge sechelele politicii de asimilare.

Deocamdatã, lupta pentru afirmarea unei etnicitãti pozitive trece prin revalorizarea imaginii si situatiei sociale a rromilor în România. Eforturile în acest sens trebuie sã vinã atât din partea rromilor, cât si din cea a restului populatiei si autoritãtilor, iar aici este de luptat energic cu povara istoriei si a mentalitãtilor.

Dacã România doreste cu adevãrat sã se ridice la nivelul democratiilor autentice, ea va trebui sã accepte în sfârsit problema tigãneascã sub toate aspectele. Este o chestiune de onestitate, de moralitate, dar si de responsabilitate politicã deoarece problema tiganilor este una din problemele delicate care amenintã stabilitatea internã a tãrii, care îi prejudiciazã reputatia în strãinãtate si care ar putea, dacã situatia s-ar agrava, sã degenereze în chip dramatic.

3.1. Legislație privitoare la minoritatea rromă

Legislația din Europa

În România țiganii sunt o minoritate cu probleme deosebite. Analfabetismul, delincvența, șomajul, lipsa de perspectivă în viața socială sunt mult mai des întânite în b#%l!^+a?rândurile acestei minorități decât în tot restul populației din România. Guvernele postdecembriste au făcut mult prea puțin pentru această minoritate, și asta în primul rând din cauza lipsei de resurse materiale. Europa s-a mărginit ani de zile să consemneze situația dificila a romilor fară să intreprindă măsuri importante pentru remedierea situației. Această politica europeană cu efecte nefaste asupra unei minorități importante din România și din Europa continuă și astăzi. În loc să trateze problema, Europa preferă să-i expulzeze pe romi în România, iluzionându-se că Bucureștiul poate rezolva singur situația. Cine poate să-și imagineze că România, cu puținele sale resurse, va putea să aloce fondurile și energia necesară, câștigând acolo unde francezii, germanii sau englezii nu au curajul să se implice? Oare chiar cred Parisul, Berlinul sau Londra că Bucureștiul va putea confisca palatele cu turnulețe, asa cum a promis? Ceea ce ar trebui comunicat de la București europenilor este că problemele romilor din România nu pot fi rezolvate de România singură. Romii sunt în Europa și problemele lor sunt probleme europene.

,,Ordonanța Guvernului României nr. 137/31 august 2000 privind sancționarea tuturor formelor de discriminare și constituirea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca urmare a Hotărârii nr.1194 din 27 noiembrie 2001 au creat un cadru favorabil reducerii unor astfel de manifestări, mult mai avansat prin prevederile și forța sa legală decât cel existent în alte țări est europene”.

Rromii reprezintă un grup cu o istorie complexă adesea dramatică, pe care adepții democrației nu pot să o privească astfel decât cu înțelegere, respect și disponibilitate de sprijin cetățenesc.

Legislația din România

,,Cu scopul integrării copiilor de romi în sistemul școlilor publice, Ministerul Educației Naționale (devenit în anul 2000 Ministerul Educației și Cercetării) a elaborate la inițiativa sau cu concursul unor prestigioase cadre didactice o serie de programe strategice care s-au concretizat în următoarele direcții:

acordarea de locuri distincte în universități candidaților romi cu începere din anul universitar 1992-1993; numirea unor inspectori însărcinați cu învățamântul pentru romi (o parte a cestora fiind de etnie romă) ; formarea de cadre didactice, o serie de programe și manuale prin contribuția unor profesori romi; cultivarea limbii romani prin activitățile extrascolare în perioada vacanțelor (în tabere de limba romani sau de educație interculturală); crearea în 1998 a unei secții de limba și literature romani la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București; dezvoltarea unui învățământ de recuperare școlară (alfabetizare, completare de studii, profesionalizare); extinderea colaborării cu ONG- uri din România și din străinătate, inclusive cu cele ale romilor, având preocupări în domeniul educației.”

Ordinul ministerului educației naționale nr. 3577 cu privire la sprijinirea accesului la studii al rromilor.

Aprobat 15 aprilie 1998.

,,Ministerul Educației Naționale dispune:

1. În anul de învățământ 1998-1999, la școlile normale din orașele București, Timișoara, Cluj, Târgu Mureș, Iași, Sibiu se organizează în funcție de solicitări, câte o clasă a IX-a pentru elevii rromi. Inspectorii școlari generali și directorii școlilor normale proveniți dintre rromi la aceste clase.

2. La universitățile: București, Babeș- Bolyai și Al.I.Cuza se organizează admiterea prin concurs, pe locuri distincte, la secția asistență socială, a abosolvenților de liceu cu diplomă de bacalaureat din rândul rromilor.

3. La dispoziția rectoratelor Universităților București, Al.I.Cuza, Babeș- Bolyai universitățile din vest din Timișoara, Universitățile din Brașov, Sibiu și Craiova se pun câte 10 locuri la Admiterea 1998, pentru candidații din rândurile rromilor.Rectoratele menționate au autonomie, în distribuirea acestor locuri pe facultăți și secții specializate și iau decizii de înmatriculare.

4. Candidații ce concurează la orice nivel, pentru ocuparea locurilor alocate, prin discriminare pozitivă, pentru rromi trebuie să prezinte recomandarea scrisă din partea președintelui unei organizații civice, culturale sau publice, înregistrată legal, al rromilor.

5 Scolile normale și universitățile menționate, precum și directiile Ministerului Educației Naționale, pun în aplicare ordinul de față.

Concetățenii noștri rromi au nevoie astăzi de un sprijin educațional pentru a-și forma o naturală reprezentare culturală și civică, aptă să-i integreze în mod democratic în instituțiile României democratice.”

,,Articolul 59 (2) al Constituției, completat cu prevederile Legii Electorale pentru b#%l!^+a?Camera Deputaților și Senat nr. 68/1992 au garantat reprezentarea politică a minorităților în parlament, un nr. De 15 locuri fiind rezervate lor și în camera inferioară.”

Chiar dacă rromii sunt reprezentați atât în Senat cât și în Camera Deputaților problemele rromilor persistă, rromii confruntându-se în continuare cu nenumărate probleme fără a părea că ele ar avea rezolvare în viitorul apropiat. Soluțiile trebuie să apară din interior, fără ca rromii să aștepte ca statul român să le rezolve problemele, probleme care țin de etnie de mentalitate. Atât timp cât ei nu își trimit copii la școală și îi pun să fure și să cerșească de mici, generațiile care vor veni dupăei vor face același lucru. Statul român nu poate să facă decât să le ofere toate pârghiile necesare accesului copiilor de rromi la educație prin oferirea de ajutor material constând în îmbracăminte și rechizite școlare, și prin alocarea de locuri speciale la majoritatea facultăților, în spacial la facultățile de Sociologie și Asistență socială. După o întrevedere pe care am avut-o cu mai mulți studenți de etnie rromă de la Asistență socială de la Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iasi la întrebarea dacă după ce termină facultatea au de gând să lucreze în domeniu mai preciz sa încerce soluționarea problemelor propriei etniei, majoritatea au răspuns că la început așa aveau de gând dar că acum nu mai gândesc așa.

,,În 1989, cei 12 miniștri a Consiliului European au declarat că limba și cultura romilor fac parte din patrimonial European de 500 de ani. Romii au aderat în cele mai multe cazuri la religiile dominante în zonele în care s-au așezat, sau au ignorat practicile de cult.”

IN/SECURITATEA ROMILOR ÎN SPAȚIUL EUROPEAN

Polisemic și polemic, conceptul de “securitate” utilizat în acest document trebuie înțeles în opoziție cu cel de “insecuritate”. Sunt romii în “în/securitate” în Europa?, reprezintă ei o amenințare a securității europene? Elaborat de o organizație politică a romilor, Partidă Romilor “Pro Europa”, documentul este o sinteză a modului cum își reprezintă romii înșiși “în/securitatea” în Europa, care ar putea fi politicile publice dezirabile, după aproape 7 secole de eșecuri în integrarea europeană. Ideologizarile, teoretizările și practicile legate de “securitatea socială” sînt supraabundente, fie că e vorba de “securitatea internă” sarkoziana, inclusiv în formele sale extremiste practicate de statul italian (care a încadrat romii în chiar conceptul american de “terorism”), fie de eșecul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa în cazul genocidului romilor din Kosovo, fie de clasică teorie demo-liberala a “incluziunii”, menită să găsească soluții unei cetățenii egale.

Pe fundalul dublelor standarde dintre limitele libertății și securității sociale oferite rromilor/țiganilor, ca cetățeni, a unei aplicări echivoce a statutului de imigrant (în materie de drept la azil) și normativele rezervate dreptului la libera circulație și staționare pentru populațiile rrome și nomade, sîntem martorii, deseori impasibili, ai ineficacității și eșecului politicilor publice naționale și europene pentru rromi, fie că aceștia rămîn în statele de origine, fie că emigrează.

Progresiv, corectitudinea politica și “spirală tăcerii”, ca forme contemporane ale duplicității comportamentelor și atitudinilor ostile față de rromi, au fost înlocuite cu spectacularizarea politica și linșajul mediatic. Sub semnul unor promisiuni neonorate de „incluziune”, asistăm în ultimii ani la un conflict care își are în Europa, în cazul cronicizat al romilor, un cîmp de reflecție, atitudine și acțiune de „detiganizare” nemaintalnit de la Holocaust și de la amplele procese de denazificare de după cel de-al Doilea Război Mondial. Ghetoul, că segregare spațială/socială, și cerșetoria, repere ale naufragiului demnității umane și valorilor Umanismului, par să semnifice nouă identitate europeană a romilor romani, că recădere în istorie – o situație care irita pe toată lumea, romi și neromi.

Dincolo de ambiguitatea reacțiilor, se cade de acord că e urgență o regîndire a problematicii rome și urgentarea unor reglementări și măsuri active. Motivul acestui “război civil mondial” cu romii nu are la baza valori contradictorii și incompatibile dintre aceștia și populațiile de contact, ci incoerenta legislației statelor europene în materie de rromi și blocarea acestora în măsuri indecise și autoritariste. Reprimare, în loc de acțiune afirmativa care să egalizeze discriminările anterioare, să dezvolte accesul la resursele modernizării, să echilibreze rata mobilizării sociale/etnice cu rata asimilării, să accepte pluralismul cultural, că valori adăugate pentru succesul incluziunii rromilor în cetățenia activă a societății. Momentan, nu doar Constituția europeană, ci și constituțiile naționale suporta reactualizări la nouă realitate etno-politica și economică, în care problematică rroma își va găsi cu siguranță un loc.

Romii înșiși, în special organizațiile civice, constientientizeaza că schimbarea socială a noii Europe este și o oportunitate a “ieșirii” din dependente și a unei autodeterminări istorice a destinului poporului rrom. Europa, ce vrea? În absența unor strategii suportive și asistentei, ghetoul (shatra, mahalaua, “țigănia”), ca istorică segregare b#%l!^+a?spațială și socială, a rămas însă neintegrat în comunitatea locală, respectiv, societate, fapt care a perpetuat excluderea socială a romilor, mai apoi prăbușirea în sărăcie severă și, consecvent acestora, o contracultura societală progresivă.

Statutul juridic imprecis al romilor în țările europene semnifica, înainte de toate, o “invizibilitate” demografică, absența unor date minimale legate de numărul rromilor, recenzarea “aproximata”, o ubicuitate teritorială, menită să legalizeze neincluderea în politicile publice ale statelor și administrației locale, o “cetățenie de gradul II”, un statut „nomad”, perpetuu indezirabil, dar „liber”, în limitele libertăților fundamentale. Există o discrepanță frapantă între numărul rromilor, conform recensămintelor oficiale, și cel estimat de statisticile Poliției, studiile sociologice sau de rromii înșiși. În unele cazuri, cum cel al României, cifrele estimate sunt de patru ori mai mari decît cele oficiale.

Pană și estimarea europeană, de 8-10 milioane de rromi prezerva acest mod “vag”, deși numărul romilor depășește populația cîtorva state ale UE. Astfel:

a) Având în vedere Declarația Universală a Drepturilor Omului, Pactul internațional privind drepturile civile și politice, Pactul internațional privind drepturile economice, sociale și culturale, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, Convenția privind drepturile copilului, Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

b) Având în vedere Recomandarea de politică generală nr. 3 a Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței referitoare la lupta împotriva rasismului și intoleranței față de romi/țigani, Recomandarea de politică generală nr.7 a Comisiei Europene împotriva Rasismului și Intoleranței (ECRI) privind legislația națională pentru a lupta împotriva rasismului și discriminării rasiale în și prin educația școlară;

c) Ținând cont de Directiva Consiliului Uniunii Europene 2000/43/CE, 29 iunie 2000, cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică, articolul 152 din Tratatul Uniunii Europene și articolul 35 al Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii europene;

d) Având în vedere principiile directoare privind ameliorarea situației romilor adoptate de Uniunea Europeană (grupul COCEN) în cadrul Summit-ului de la Tampere din decembrie 1999 Partida Romilor Pro-Europa recomanda tuturor institutiillor statale, europene, clasei politice si societății civile din spatiul european: – să adopte, o strategie europeană, națională, și/sau regională coerentă, globală și dotată cu o finanțare suficientă, însoțită de un plan de acțiune, de obiective și indicatori pe termen scurt și pe termen lung, pentru a pune în acțiune politicile proprii de combatere a discriminării juridice și/sau sociale împotriva romilor și/sau nomazilor și să pună în acțiune principiul egalității ; – să monitorizeze și să publice în mod regulat rapoarte de evaluare a aplicării și a impactului strategiilor și a politicilor destinate să amelioreze situația socială a romilor și/sau nomazilor; Recomandări sectoriale : Împotriva rasismului :

• Adoptarea „Acțiunilor pozitive” în toate statele europene în care trăiesc romi: „Pentru a asigura egalitatea în practică, principiul egalității de tratament nu împiedică un stat să mențină sau să adopte măsuri specifice destinate prevenirii sau compensării dezavantajelor care au la bază originea rasială sau originea etnică

• Masuri care sa vizeze saltul de la o cultura populara slab alfabetizata, la o cultura moderna, integratoare in setul de valori ale contemporaneitatii Adoptarea și implementarea unor politici publice:

1 Comunicarea 91 a CE catre Consiliu, PE, CES, CR, Bruxelles, 2008

2 Articolului 2.2 din Directiva Consiliului Uniunii eEuropene 2000/43/CE Strategia europeană, națională și/sau regională ar trebui să aibă ca obiect garantarea egalității și integrării romilor și/sau nomazilor în viața socială, economică și politică, promovarea autonomizării și consolidării capacităților grupurilor sociale vizate, sensibilizarea ansamblului societății față de cultură și modul de viață al romilor și/sau nomazilor, garantarea respectării identității romilor și/sau nomazilor și asigurarea unei protecții eficiente împotriva rasismului. Politicile publice referitoare la romi și/sau nomazi ar trebui să fie elaborate pe baza următoarelor principii:

• continuarea unei abordări fondate pe drepturi globale, dinamice și integrate;

• recunoașterea diversității comunităților de romi și/sau nomazi și a necesităților lor, care cer răspunsuri variate și flexibile;

• favorizarea participării romilor și/sau nomazilor ca o componentă esențială a strategiilor care îi vizează la toate stadiile, de la elaborare până la punerea în acțiune a implementării, monitorizării și evaluării și a promovării consolidării capacităților comunității;

• asigurarea unei monitorizări eficiente a implementării strategiei prin repere și criterii clar definite pentru a obține cele mai bune rezultate;

• se impune o legislație comună care să impună autorităților responsabilitatea de a promova egalitatea și nediscriminarea și de a aloca resursele necesare pentru ca aceasta să devină posibil;

• abordarea problemelor romilor din spațiul european ar trebui să se fundamenteze pe o evaluare a necesităților, profundă și științific fondată, realizată de autorități, dar care să țină cont de organizațiile rome active pe teren; b#%l!^+a?

• este necesară efectuarea unui set de recensăminte la nivelul statelor membre UE, care să identifice situația reală a romilor în vederea adoptării unui set coerent de politici publice

• politicile publice pentru romi și/sau nomazi ar trebui, să includă o revizuire a practicilor legislative și administrative existente, pentru a garanta o implementare coerentă;

• bugetul de stat ar trebui să prevadă resurse financiare suficiente, în măsura posibilității pe termen lung, pentru a garanta implementarea, monitorizarea și evaluarea politicilor publice pentru romi;

• guvernele ar trebui să furnizeze un suport bugetar durabil în favoarea participării romilor și/sau nomazilor la elaborarea, implementarea, monitorizarea strategiei;

• autoritățile locale și/sau regionale ar trebui să includă acțiuni specifice destinate ameliorării condițiilor de viață a romilor și/sau nomazilor în planificarea bugetară locală și/sau regională pentru a garant a o finanțare suficientă pentru implementare;

• diferitele politici publice destinate ameliorării situației romilor ar trebui să fie adoptate prin intermediul unui text juridic, lege în plan național, directiva în plan european, pentru a asigura durabilitatea acestora.

• ar trebui folosit un dispozitiv de implementare suficient de finanțat și dotat cu personal la scară europeană, națională, regională și locală; Textele juridice și administrative vizate ar trebui să includă:

• Informații clare despre mandat, în special componența, coordonarea, domeniile de competență, autoritățile statutare, responsabilitățile și finanțarea mecanismului responsabil de implementare.

• Termenul și obiectivele de implementare, donațiile bugetare, obligațiunea de a furniza informații și de a coopera cu instanțele responsabile de monitorizare și implementarea politicilor publice.

• Statele în care trăiesc romi, și care nu au făcut încă acest lucru, ar trebui să urgenteze modificarea legislației lor naționale pentru a permite acțiuni pozitive care preconizează Migrație:

• Dezvoltarea cooperării dintre instituțiile românești responsabile de gestionarea migrației și cele relevante din țările de destinație cu scopul realizării unei diagnoze privind evoluția ponderii migranților de etnie roma în sectorul informal și cu locuire insalubră și implementarea unor măsuri în funcție de rezultatele acestei diagnoze.

• reinserția migranților întorși în țară pe piața locală a muncii

• clarificarea drepturilor și obligațiilor și evidențierea beneficiilor pozitive ale diversității și societății multiculturale, în vederea realizării unei schimbări bazate pe respect mutual intre minoritățile etnice, emigranți și ceilalți cetățeni europeni.

• În vederea întreruperii ciclului de transmitere a sărăciei și excluziunii către generațiile următoare, se impune asigurarea unui cadru care să ofere șanse egale pentru toți copii în sistemul educațional.

• Ameliorarea situației materiale a copiilor implică creșterea venitului familiei prin sprijin direct – fie financiar, fie sub forma furnizării unor servicii sociale de bază – precum și prin măsuri de facilitare a accesului ambilor părinți la piața forței de muncă

• Monitorizarea cu ajutorul unor indicatori care să măsoare efectele programelor naționale sau interstatale cu privire la romi

• Acțiuni ferme din partea instituțiilor europene care să preseze actori statali în luarea unor decizii care să sporească participarea activă a romilor în societățile în care trăiesc. Asumări ale PARTIDEI ROMILOR „Pro-Europa”

• Constituirea unui Observator al migratiei interne/externe, in scopul asigurarii unei cooperari parteneriale cu administratia publica nationala si comunitara, care sa elaboreze, implementeze si sa monitorizeze politicile publice specifice, inclusiv combaterea rasismului si excluderii sociale.

• Refacerea rețelelor de comunicare, dialog si schimb cu instituțiile naționale și europene, prin eficientizarea celor 30 de centre din plan national si a celor doua din plan european

• Atenuarea efectelor contraculturale ale unor cutume rome (cersetoria, căsătoriile pretimpurii, exploatarea muncii copiilor, violența familială, statutul și rolul femeii rome) nu înseamnă că valoarea culturii rome este depreciata și trebuie abandonată, ci că este necesară o reajustare periodică a acesteia, pentru a o acorda cu modernitatea.

b#%l!^+a?

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

INTEGRAREA RROMILOR DIN ROMÂNIA, SPANIA, ITALIA ȘI BULGARIA

,,Guvernele noastre vor activa pentru eliminarea discriminării și a decalajelor inacceptabile dintre romi și restul societății”

2005, Declarația Deceniului de Incluziune a Romilor

Din acest citat folosit ca motto pentru capitolul de față reiese că nevoia de incluziune socială a populației rome este deja un lucru bine cunoscut și bine înțeles de către factorii de decizie europeni.

Totuși, incluziunea socială este un concept foarte larg care se referă la asigurarea de oportunități și resurse necesare care să permită participarea deplină la viața economică, socială și culturală. Incluziunea socială este reflectată de un număr de drepturi fundamentale ca accesul la educație, la sănătate și alte servicii sociale, la practici ne-discriminatorii (toate elemente care vor fi discutate în acest capitol), dar și dreptul la a avea oportunități de angajare în muncă și condiții decente de locuire (analizate in celelalte capitole ale acestui raport).

Cercetări anterioare pe populația de romi din Europa (Ringold 2000, Ringold 2000, Ivanov 2003, Ivanov 2006, Pamporov 2010) demonstrează că educația este principalul factor al incluziunii sociale și că toți indicatorii standardului de viață împreună cu alte orientări valorice depind într-un mod semnificativ de acesta.

Datele din cercetarea ,,EU INCLUSIVE – transfer de date și experiențe privind integrarea pe piața muncii a romilor între România, Bulgaria, Italia și Spania” indică faptul că o mare parte din romii nativi fac parte din grupurile cu nivelul cel mai scăzut de educație în fiecare dintre cele patru țări vizate de acest proiect. Proporția foarte mică a persoanelor care au absolvit nivelul secundar superior și terțiar este o consecință a ratei extrem de mari a abandonului școlar pe termen lung în rândul romilor.

Cifrele nu sunt surprinzătoare pentru Spania, de vreme ce este una dintre țările cu rata cea mai scăzută a abandonului școlar la nivelul educației timpurii (Periata & Pastor 2000; Quintini & Martin. 2006; Enguita et al. 2010). Nici valorile pentru Bulgaria nu sunt surprinzătoare având în vedere că 75% dintre cei care abandonează școala se auto-identifică ca fiind romi (Nončev & al. 2007). În ciuda acestui fapt, media ratei anuale a abandonului școlar în Bulgaira este de 2,5-3% și a crescut semnificativ după reforma educației din 2007, ca urmare a închiderii școlilor mici din mediul rural (Patrinos 2010).

Tendința generală în România urmează un model similar celui din Bulgaira – o creștere rapidă a celor care părăsesc devreme sistemul de educație la începutul perioadei de tranziție (1989 – 1991), fluctuații în jurul valorii de 2% în perioada 1992 – 2005 și o creștere după 2006 (Andreia & al. 2012). Datele cercetării EU-INCLUSIVE nu permit să estimăm ratele abandonului școlar, dar sunt o bună ilustrare a diferențelor dintre cele patru țări în ceea ce privește participarea școlară.

Tabel: Rata analfabetismului populației rome

Sursa: cercetarea EU-INCLUSIVE

Un aspect important care trebuie considerat este reprezentat de rata analfabetismului, un rezultat imediat al abandonului școlar și al nivelului scăzut de participare școlară. Din datele EU-INCLUSIVE se poate remarca faptul că cel mai mare procent de respondenți romi (16 ani și peste) care au declarant că nu știu să citească și să scrie este în România, de două ori mai mare decât în Bulgaria (tot o nouă țară membră a Uniunii Europene) și de aproape trei ori mai mare decât în Spania. Tabel: Proporția gospodăriilor rome care au cel puțin un copil cu vârsta între 6 și 16 ani care nu merge la școală .

Sursa: cercetarea EU-INCLUSIVE De-a lungul a câtorva ani, factorii de decizie spanioli au luat măsuri decisive pentru a depăși eșecurile școlare (Arango & Pastarna 2011) și acestea au fost eficiente în comparație cu ce s-a realizat în celelalte trei țări (vezi ratele analfabetismului în toate cele patru țări). Cercetări anterioare din Spania au arătat că statusul socio-economic al familiei este factorul semnificativ în determinarea probabilității abandonului școlar, iar condițiile pe piața muncii pentru tineri au de asemeni un impact asupra acestui comportament.

Încadrarea timpurie în activități de muncă a fost factorul principal al abandonului școlar pentru zonele rurale (Periata & Pastor 2000). În Italia, de exemplu, rata extrem de ridicată a abandonului școlar (în jur de 40%) se observă printre elevii de sex masculin din școlile profesionale (O’Higgins et al 2008). Pe de altă parte, un studiu comparativ realizat în țările dezvoltate arată că specificul cultural și contextul social (de exemplu ratele crescute ale fertilității și un grad înalt al tensiunii sociale în societate) împiedică participarea la educație (Levy 1971).

De fapt, în timp ce ratele abandonului școlar variază în țările europene, un lucru care nu se modifică foarte mult este faptul că, pentru indivizi, rezultatele slabe pe piața forței de muncă nu se asociază neapărat cu nefinalizarea școlii și eșecul obținerii calificărilor educaționale și de formare.

Cei care părăsesc devreme sistemul de educație ”au parte de cele mai mari dificultăți în procesul de tranziție de la școală către activitățile productive de la maturitate”; tot ei ”au parte de perioade mult mai lungi în decursul cărora nu sunt nici angajați și nici în programe de formare după absolvire” (Rumberger & Lamb 1998).

Principalul determinant în acest caz este capacitatea culturală a familiei de origine: statusul socio-economic, structura familiei și educația parentală (O’Higgins & al 2008; Lamb & Markussen 2011).

Totuși, apare o problemă clară când ne referim la lipsa de echitate care caracterizează sistemele de educație în Europa. De exemplu, în marea majoritate a țărilor OCDE (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică) copiii din familii sărace au de 3 până la 4 ori mai multe șanse să fie în grupul celor cu punctajul cel mai scăzut la matematică la vârsta de 15 ani (Field & al. 2007).

Deci există un cerc vicios: copiii din familii sărace obțin un scor scăzut; profesorii și ceilalți elevi încep să îi trateze ca fiind diferiți; ei devin frustrați și temători față de școală și prin urmare nu mai vor să participe; abandonează școala, ceea ce le scade șansele pe piața muncii și astfel devin șomeri pentru perioade lungi. Întemeindu-și propria familie ajung să aibă un capital cultural și economic scăzut, iar copiii lor devin noii copii din familii sărace.

Tabel: Proporția gospodăriilor de romi cu copii care nu urmează școala în funcție de motivul abandonului

Sursa: cercetarea EU-INCLUSIVE

Datele cercetării EU-INCLUSIVE arată că dificultățile economice ale gospodăriei sunt principalul factor al abandonului școlar în Bulgaria și România. Nevoia unui mâini de lucru în plus acasă sau pe piața muncii apare evident doar în Bulgaria. Totuși, trebuie menționat faptul că sunt mult prea multe ”alte motive” nespecificate în datele din România, Italia și Spania și se prea poate ca acest motiv să fie cuprins acolo de vreme ce munca copiilor este una dintre strategiile obișnuite de adaptare/supraviețuire ale celor mai sărace familii (Ravallion & Wodon 2000; Baland & Robinson 2000).

Bulgaria este țara europeană cu cea mai mare rată de fertilitate în rândul adolescentelor din Europa (Pamporov 2010b). Aceasta, combinată cu modul în care romii înțeleg puritatea (Gay-Y-Blasco 1997) face ca la vârsta de 16 ani 20% dintre romii bulgari să trăiască în cuplu cu un partener, iar la vârsta de 18 ani proporția aceasta să fie de 50% (Pamporov 2011). Deci nu este surprinzător că 7% din gospodăriile romilor în Bulgaria și 4% dintre gospodăriile migranților romi în Italia au abandonat școala din motiv de mariaj sau graviditate.

În comparație cu romii sedentari și segregați din Bulgaria și România, o parte din romii din Italia încă mai sunt nomazi sau sunt mutați dintr-un loc în altul de către autoritățile locale (Sigona 2005, Colacicchi 2008). În Italia se pare că deplasarea constantă este printre cei mai semnificativi factori în determinarea abandonului școlar, la fel cum este și distanța mare până la școală. Din perspectiva populației native, în jur de 6% dintre romii bulgari și 16,5% dintre romii migranți în Italia aleg să declare că ”școala este foarte departe și este dificil de a ajunge acolo”.

Considerând reformele curente ale sistemului de educație, este foarte sugestiv că 10% dintre romii din rural în Bulgaria abandonează școala pentru că este dificil de ajuns la ea; rata este de două ori mai mică în mediul urban (5,4%). În România avem de a face cu o relație inversă. În jur de 5,2% dintre romii din urban definesc accesul spațial la școală ca fiind prea dificil și deci un motiv pentru abandon, în cazul în care nici un respondent rom din rural nu a dat un asemenea răspuns.

Trebuie notat faptul că Italia oferă un caz interesant de analizat. În cazul comunităților rome tradiționale italiene, dificultatea de a ajunge la școală este un motiv de abandon pentru 1,9% dintre romii din urban și nici un rom din mediul rural nu a menționat acest motiv6 . În același timp însă, acest motiv este cel mai frecvent invocat de către romii migranți, care trăiesc în zonele rurale (38,5%), dar și pentru migranții din așezările urbane (8,5%).

Așa cum a fost accentuat în capitolul dedicat condițiilor de locuire și în cel dedicat migrației, faptul că romii migranți sunt localizați aproape mereu în tabere situate la marginea orașelor determină segregare și izolare, deci face foarte dificil accesul lor la serviciile sociale publice, incluzând aici și educația. De fapt, accesul limitat la serviciile sociale ar putea fi o sursă sistemică a excluziunii sociale și a discriminării. Monitorizarea drepturilor omului arată că furnizarea de servicii sociale pentru romi în întreaga Europă este limitată de discriminare (Dobrushi 2007).

În cercetarea EU-INCLUSIVE sunt doi indicatori ai accesului la aceste servicii: utilizarea unui număr de servicii publice din listă și satisfacția față de calitatea acestora. Sistemul de sănătate este serviciul public utilizat aproape universal de către gospodăriile de romi.

Proporția utilizatorilor este mai mare în Spania și mai mica în Bulgaria iar această diferență este semnificativă statistic. O posibilă explicație a acestei diferențe este aceea că doar 46% dintre romii din Bulgaria au asigurare de sănătate (sau acces gratuit la servicii de sănătate), în timp ce în Spania toți romii nativi au un card de sănătate, în plus 94,4% dintre romii migranți sunt asigurați. b#%l!^+a?

În Bulgaria, serviciile de sănătate sunt utilizate de către 86,3% dintre cei asigurați și de 77,6% dintre cei ne-asigurați. Tendința în Italia este similară – 84,4% dintre cei asigurați și 75% dintre romii italieni neasigurați și 89% dintre romii migranți asigurați și 74,4% dintre cei neasigurați.

În ce privește România, proporția populației rome care beneficiază de asigurări de sănătate este chiar mica (50,7%), dar, opus față de Bulgaria și Italia, nu există o diferență semnificativă statistic în utilizarea serviciilor de sănătate între cei asigurați (89%) și neasigurați (85%).

Un alt factor important referitor la utilizarea serviciilor de sănătate este tipul localității de rezidență. Astfel, România diferă față de Bulgaria, Italia și romii migranți în Spania pentru că proporția romilor din rural care utilizează serviciile de sănătate (89%) este mai mare în comparație cu proporția celor din mediul urban (83%). În Bulgaria și Italia, dar și printre migranții din Spania, proporția gospodăriilor rome care folosesc serviciile de sănătate este mare. Nu există diferență semnificativă în utilizarea serviciilor de sănătate în funcție de localitatea de rezidență în ceea ce îi privește pe romii spanioli și migranții în Italia.

Educația este cel de al doilea serviciu public frecvent utilizat. Similar cu serviciile de sănătate, proporția utilizatorilor este scăzută în Bulgaria și mare în Spania, în special printre migranții din această țară. Având în vedere că am discutat anterior despre proporția gospodăriilor rome în care este cel puțin un copil care nu merge la școală, și diferența în ce privește utilizarea sistemului de educație este de așteptat să fie așa.

Totuși, atât serviciile de sănătate cât și cele de educație sunt intens folosite în toate țările, pe când utilizarea celorlalte servicii reprezintă un indicator al existenței politicilor publice pentru romi. De exemplu, există servicii de consiliere pentru găsirea unei slujbe în toate cele patru țări din proiect, dar proporția utilizării mediatorilor de ocupare în Spania, în special printre migranții din Spania este semnificativ mai mare. Italia oferă servicii de recepție și servicii sociale special atât nativilor cât și migranților romi.

Bulgaria și Italia accentuează nevoia de grădinițe pentru copiii romi, iar autoritățile din România se bazează pe serviciile oferite de grădinițele cu program prelungit. Utilizarea grădinițelor este de două ori mai mare printre romii migranți în comparație cu cei nativi în Spania. Evaluarea subiectivă a calității serviciilor dezvăluie o situație contrastantă între Bulgaria și Spania.

Toate tipurile de servicii sociale din Spania sunt evaluate pozitiv atât de către romii nativi cât și de către migranți. Situația din Bulgaria este inversată. Se știe foarte bine că bulgarii sunt nația cea mai nemulțumită având tendința de a se plânge mereu și a observa în special partea negativă a lucrurilor (Helliwell et al. 2011).

Aceasta ar putea fi o explicație pentru proporția foarte mica a evaluărilor pozitive din Bulgaria. Totuși, aceasta nu este o ipoteză validă în ceea ce privește aproape o treime dintre migranții romi din cercetarea din Spania (parte a cercetării EU-INCLUSIVE) care sunt de origine bulgară. De fapt, migranții sunt cei mai buni evaluatori în acest gen de cercetare pentru că sunt capabili să facă comparație între serviciile sociale din țara lor de origine și cea gazdă. În ambele țări de migrație (Italia și Spania) migranții dau scoruri semnificativ mai mari în ceea ce privește serviciile sociale în comparație cu nativii, ceea ce este o dovadă pentru o mai bună calitate a acestora oferită romilor în cele două țări menționate.

Trebuie să specificăm că analiza de regresie (background regression analysis) a relației dintre evaluarea negativă a serviciilor și a discriminării raportate are rezultate negative, de exemplu evaluarea negativă a serviciilor nu se datorează cazurilor de discriminare în sistemele sociale date

Discriminarea, dacă folosim definiția sociologului britanic Anthony Giddens, include: ”Activitățile prin care sunt refuzate unui anumit grup resurse și recompense care pot fi obținute de alții. Discriminarea se deosebește de prejudecată, chiar dacă cele două sunt de obicei strâns asociate.

Există situații în care indivizii care au prejudecăți față de alții nu se angajează în practici discriminatorii împotriva lor; în sens invers, oamenii pot acționa într-un mod discriminatoriu chiar dacă ei nu au prejudecăți împotriva subiectului supus discriminării.” (Giddens 2003: 590)

Discriminarea este legată de acțiuni și comportament, pe când prejudecățile sunt expresia atitudinilor negative. Această distincție dintre discriminare și prejudecată este controversată pentru că nu prea există practici discriminatorii fără prejudecată. Reglementarea juridică se referă la discriminare – la garantarea drepturilor egale și a participării care presupune lipsa unui comportament discriminatoriu și, respectiv, sancționarea practicilor discriminatorii.

Totuși, provocarea majoră este de a depăși prejudecățile existente, care de cele mai multe ori duc la ascunderea și ne-afișarea practicilor discriminatorii.

Această problemă se întâlnește în special în cazul romilor, deoarece sondajele arată că atitudinile negative împotriva lor există la scară largă, iar interzicerea practicilor discriminatorii împotriva lor este primul pas pentru depășirea prejudecăților. Reglementările b#%l!^+a?anti-discriminare includ două mari componente: pe de o parte garantarea drepturilor tuturor cetățenilor și grupurilor – egalitate în fața legii, posibilitatea de a participa în toate aspectele vieții publice, iar pe de altă parte sancțiuni în cazul nerespectării acestor cerințe esențiale.

Concluzia Consiliului Uniunii Europene din 24 mai 2011 asupra documentului Comisiei Europene ”Un cadru UE pentru strategiile naționale de integrare a romilor până în 2020” începe cu următorul preambul ferm, care arată clar politica Uniunii Europene în scopul garantării drepturilor tuturor cetățenilor și existența reglementărilor anti-discriminare:

”. … lupta împotriva excluziunii sociale, a discriminării și a inegalității este un angajament explicit al Uniunii Europene, astfel cum este prevăzut, printre altele, la articolul 3 din Tratatul privind Uniunea Europeană, precum și la articolele 9 și 10 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene; articolul 19 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene conferă Consiliului în mod explicit competența de a lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală;

Consiliul și-a exercitat aceste competențe cu ocazia adoptării Directivei 2000/43/CE de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică;”.

În același timp, Comunicarea Comisiei Europene (CE) din 5 aprilie 2011 intitulat ”Un cadru UE pentru strategiile naționale de integrare a romilor până în 2020” menționează explicit că ”Mai întâi de toate, statele membre trebuie să se asigure că romii nu fac obiectul discriminării și că sunt tratați ca oricare alți cetățeni ai UE, beneficiind de acces egal la toate drepturile fundamentale astfel cum sunt consacrate în Carta Drepturilor Fundamentale a UE.” Directoratul General ”Ocuparea Forței de Muncă, Afaceri Sociale și Oportunități Egale” a comandat două cercetări despre percepții, experiențe și atitudini față de discriminare, cercetări desfășurate de TNC Opinion &Social Network în 2006 și 2008 în cadrul anchetelor Eurobarometru8 . Datele celor două anchete arată că discriminarea bazată pe originea etnică este văzută ca cea mai răspândită formă de discriminare în UE – aceasta este opinia a 63% dintre respondenți.

În plus, această formă de discriminare este singura evaluată ca nediminuându-se din 2006 până în 2008. În general, europeanul mediu se simte confortabil cu diversitatea, cu o singură excepție – să nu aibă vecini romi. În 2008, 15% dintre europeni declarau că s-au simțit discriminați în ultimele 12 luni, dar 23% dintre cei ce aparțin unei minorități etnice spuneau că s-au simțit discriminați.

Comparând țările incluse în cercetarea noastră, datele Eurobarometrului din 2008 arată că discriminarea etnică este considerată ca fiind larg răspândită de un număr foarte mare de respondenți în Italia (76%), urmată de Spania (66%), apoi România (40%) și Bulgaria (34%).

Aceste date ar putea fi rezultatul unei mai mari sensibilități față de discriminare deoarece procentul răspunsurilor pozitive la întrebările despre experimentarea efectivă a discriminării este scăzut. Întrebați dacă s-ar simți confortabil să aibă vecini romi, 47% (cel mai mare procent) dintre italienii și dintre cehi au declarat că ar fi inconfortabil pentru ei; pe următorul loc sunt bulgarii, 36% dintre ei declarând același lucru. Rezultate ne duc către ipoteza că ar trebui să ne așteptăm ca cel mai înalt nivel de discriminare a romilor să fie în Italia și Bulgaria. Datele cercetării ”EU-INCLUSIVE” confirmă această ipoteză.

b#%l!^+a?

BIBLIOGRAFIE

Basch, L., Glick Schiller, N. și Szanton-Blanc, C. (1994), Nations Unbound: Transnational Projects, Post-colonial Predicaments, and De-territorial-ized NationStates, Langhorne, PA: Gordon and Breach.

Benedik, S. (2010), On the streets and in the bed: Gendered and sexualised narratives in popular perceptions of Romani migrations within Central and Eastern Europe. Paper presented at the International Conference – Romani Mobilities in Europe: Multidisciplinary Perspectives, 14-15 January 2010, at the Refugee Studies Centre, University of Oxford.

Bonifazi, C. (2000), European migration policy: questions from Italy. In Russel King, Gabriela Lazaridis et Charalambos Tsardanidis (eds.) Eldorado or fortress? Migration in Southern Europe, London: MacMillan, pp. 235-252.

Butler, E. și Cashman, L. (2010), Romani mobilities in the context of the new EU – what could or should the EU be doing? Paper presented at the International Conference – Romani Mobilities in Europe: Multidisciplinary Perspectives, 14-15 January 2010, at the Refugee Studies Centre, University of Oxford. Cace, S.;

Preoteasa, A. M.; Tomescu, C.; Stănescu, S. (coord.) (2010), Legal și egal pe piața muncii pentru comunitățile de romi. București: Expert.

Cahn, C. și Guild, E.(2008) Recent Migration of Roma in Europe. 10 December 2008. OSCE High Commissioner on National Minorities, http://www.coe.int/t/commissioner /Activities/themes/RomaMigration_2009_en.pdf (accessed on 20/03/2012).

Clough Marinaro, I. (2010). Life on the run: biopolitics and the Roma in Italy. Paper presented at the International Conference – Romani Mobilities in Europe: Multidisciplinary Perspectives, 14-15 January 2010, at the Refugee Studies Centre, University of Oxford.

Fleck, Gabor and Rughiniș Cosima (coord.). (2008). Vino mai aproapre. Incluziunea și excluziunea romilor în societatea românească de azi. București: Human Dynamics.

Holland, D., Fic, T., Rincon-Aznar, A., Stokes, L. and Paluchowski, P. (2011). Labour mobility within the EU -The impact of enlargement and the functioning of the transitional arrangements. Final report.

Immigration and Refugee Board of Canada (2011). Spain/European Union: Migration of Roma throughout the European Union; whether Roma can relocate to Spain and seek employment; treatment of Roma individuals who relocate and then live in Spain (2009 – January 2011), 8 March 2011, ZZZ103623.E, available at: http://www.unhcr.org/refworld/docid/4d9d93b32.html [accessed 16/03/2012.

Preoteasa A M (2012). Specificity of employment of Roma in Romania in Soros Foundation Romania (ed) Roma situation in Romania, 2011. Between social inclusion and migration.

Reyniers, A. (1993). La troisieme migration. Etudes Tsiganes , 1, 60-67. Reyniers, A. (2003). Migrations tsiganes de Roumanie. In D. Diminescu, Visible mais peu nombreus. Les circulations migratoires roumaines (pg. 51-64). Paris: Editions de la maison des sciences de l'homme.

Reyniers, A. (2008). La mobilite des tsiganes en Europe: entre fantasmes et realites. Hermes , 51, 107-111.

Rostaș, I. (2010). The responses of Romanian authorities to Roma migration. Paper presented at the International Conference – Romani Mobilities in Europe: Multidisciplinary Perspectives, 14-15 January 2010, at the Refugee Studies Centre, University of Oxford. Sandu, D. (2010). Lumile sociale ale migrației românești în străinătate. Iași: Polirom.

Sandu, D. (coord.). (2007). Locuirea temporară în străinătate. București: Fundația pentru o Societate Deschisă. Șerban, M. (2012) Migrație internațională la populația de romi din România. In Soros Foundation Romania (ed) Roma situation in Romania, 2011. Between social inclusion and migration. Sigona,

N. and Trehan, N. (2009) Introduction: Romania Politics in Neoliberal Europe. In N. b#%l!^+a?Sigona and N. Trehan (eds) Romani Politics in Contemporary Europe: Poverty, Ethnic Mobization and Neoliberal Order. Basingstoke: MacMillian Palgrave.

Slavkova, M. (2010). Romani Migrations from Bulgaria to Spain: Challenges and Perspectives. Paper presented at the International Conference – Romani Mobilities in Europe: Multidisciplinary Perspectives, 14-15 January 2010, at the Refugee Studies Centre, University of Oxford.

Stoiciu, V. (coord.), „Impactul crizei economice asupra migrației forței de muncă românești”. București: (2011), Friedrich Ebert Stiftung b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

BIBLIOGRAFIE

Basch, L., Glick Schiller, N. și Szanton-Blanc, C. (1994), Nations Unbound: Transnational Projects, Post-colonial Predicaments, and De-territorial-ized NationStates, Langhorne, PA: Gordon and Breach.

Benedik, S. (2010), On the streets and in the bed: Gendered and sexualised narratives in popular perceptions of Romani migrations within Central and Eastern Europe. Paper presented at the International Conference – Romani Mobilities in Europe: Multidisciplinary Perspectives, 14-15 January 2010, at the Refugee Studies Centre, University of Oxford.

Bonifazi, C. (2000), European migration policy: questions from Italy. In Russel King, Gabriela Lazaridis et Charalambos Tsardanidis (eds.) Eldorado or fortress? Migration in Southern Europe, London: MacMillan, pp. 235-252.

Butler, E. și Cashman, L. (2010), Romani mobilities in the context of the new EU – what could or should the EU be doing? Paper presented at the International Conference – Romani Mobilities in Europe: Multidisciplinary Perspectives, 14-15 January 2010, at the Refugee Studies Centre, University of Oxford. Cace, S.;

Preoteasa, A. M.; Tomescu, C.; Stănescu, S. (coord.) (2010), Legal și egal pe piața muncii pentru comunitățile de romi. București: Expert.

Cahn, C. și Guild, E.(2008) Recent Migration of Roma in Europe. 10 December 2008. OSCE High Commissioner on National Minorities, http://www.coe.int/t/commissioner /Activities/themes/RomaMigration_2009_en.pdf (accessed on 20/03/2012).

Clough Marinaro, I. (2010). Life on the run: biopolitics and the Roma in Italy. Paper presented at the International Conference – Romani Mobilities in Europe: Multidisciplinary Perspectives, 14-15 January 2010, at the Refugee Studies Centre, University of Oxford.

Fleck, Gabor and Rughiniș Cosima (coord.). (2008). Vino mai aproapre. Incluziunea și excluziunea romilor în societatea românească de azi. București: Human Dynamics.

Holland, D., Fic, T., Rincon-Aznar, A., Stokes, L. and Paluchowski, P. (2011). Labour mobility within the EU -The impact of enlargement and the functioning of the transitional arrangements. Final report.

Immigration and Refugee Board of Canada (2011). Spain/European Union: Migration of Roma throughout the European Union; whether Roma can relocate to Spain and seek employment; treatment of Roma individuals who relocate and then live in Spain (2009 – January 2011), 8 March 2011, ZZZ103623.E, available at: http://www.unhcr.org/refworld/docid/4d9d93b32.html [accessed 16/03/2012.

Preoteasa A M (2012). Specificity of employment of Roma in Romania in Soros Foundation Romania (ed) Roma situation in Romania, 2011. Between social inclusion and migration.

Reyniers, A. (1993). La troisieme migration. Etudes Tsiganes , 1, 60-67. Reyniers, A. (2003). Migrations tsiganes de Roumanie. In D. Diminescu, Visible mais peu nombreus. Les circulations migratoires roumaines (pg. 51-64). Paris: Editions de la maison des sciences de l'homme.

Reyniers, A. (2008). La mobilite des tsiganes en Europe: entre fantasmes et realites. Hermes , 51, 107-111.

Rostaș, I. (2010). The responses of Romanian authorities to Roma migration. Paper presented at the International Conference – Romani Mobilities in Europe: Multidisciplinary Perspectives, 14-15 January 2010, at the Refugee Studies Centre, University of Oxford. Sandu, D. (2010). Lumile sociale ale migrației românești în străinătate. Iași: Polirom.

Sandu, D. (coord.). (2007). Locuirea temporară în străinătate. București: Fundația pentru o Societate Deschisă. Șerban, M. (2012) Migrație internațională la populația de romi din România. In Soros Foundation Romania (ed) Roma situation in Romania, 2011. Between social inclusion and migration. Sigona,

N. and Trehan, N. (2009) Introduction: Romania Politics in Neoliberal Europe. In N. b#%l!^+a?Sigona and N. Trehan (eds) Romani Politics in Contemporary Europe: Poverty, Ethnic Mobization and Neoliberal Order. Basingstoke: MacMillian Palgrave.

Slavkova, M. (2010). Romani Migrations from Bulgaria to Spain: Challenges and Perspectives. Paper presented at the International Conference – Romani Mobilities in Europe: Multidisciplinary Perspectives, 14-15 January 2010, at the Refugee Studies Centre, University of Oxford.

Stoiciu, V. (coord.), „Impactul crizei economice asupra migrației forței de muncă românești”. București: (2011), Friedrich Ebert Stiftung b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a