Politici Publice Ue

CUPRINS

Introducere

CAP I Aspecte privind politicile publice ale UE

Noțiuni introductive

Politici publice în Uniunea Europeană

Reglementări juridice

CAP II Politici publice de mediu în UE

2.1 Noțiuni și caracteristici

2.2 Bază legală

2.3 Instrumente și obiective

2.4 Aspecte problematice

CAP III Analiza politicilor publice de mediu în UE și în România

3.1 Politica de mediu a Uniunii Europene

3.2 Analiza protecției mediului în România

3.3 Reglementari și organisme pe plan european și în România

Concluzii și propuneri

Bibliografie

CAP I Aspecte privind politicile publice ale UE

1.1 Noțiuni introductive

Uniunea Europeană (UE) este o uniune politico-economică a celor 28 de state membre care se află în principal în Europa. UE funcționează printr-un sistem de instituții supranaționale și a deciziilor interguvernamentale, negociate de statele membre. Instituțiile sunt: ​​Comisia Europeană, Consiliul Uniunii Europene, Consiliul European, Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Banca Centrală Europeană, Curtea de Conturi, precum și Parlamentul European. Parlamentul European este ales o dată la cinci ani de către cetățenii UE.

UE își are originile în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Comunitatea Economică Europeană (CEE), formate din șase țări în 1951 și 1958. În anii care au urmat, comunitatea și succesorii săi au crescut în dimensiune prin aderarea de noi state membre, și în putere prin adăugarea de domenii politice pentru mandatul său.

Tratatul de la Maastricht a stabilit Uniunea Europeană sub numele actual în 1993 și a introdus cetățenia europeană. Cea mai recentă modificare majoră la baza constituțională a UE, Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare în 2009.

UE a dezvoltat o piață unică printr-un sistem standardizat de legi care se aplică în toate statele membre. În cadrul spațiului Schengen, au fost eliminate controalele pașapoartelor. Politicile UE au ca scop asigurarea liberei circulații a persoanelor, bunurilor, serviciilor, capitalurilor și, de asemenea, să adopte o legislație în domeniul justiției și afacerilor interne, precum și să mențină politici comune privind comerțul, agricultura, pescuitul, și dezvoltarea regională.

Uniunea monetară a fost înființată în 1999 și a intrat în vigoare pe deplin în 2002. Aceasta este compusă în prezent din 19 state membre care folosesc monedă euro ca mijloc legal.

Prin politica externă și de securitate, UE a dezvoltat un rol în relațiile externe și de apărare. Uniunea susține misiunile diplomatice permanente în întreaga lume și se reprezintă în cadrul Organizației Națiunilor Unite, OMC, G8, și G-20.

Cu o populație totală de peste 500 de milioane de locuitori, sau 7,3% din populația lumii, UE, în 2012, a generat un produs nominal brut intern (PIB) de 16584 miliarde dolari, reprezentând aproximativ 23% din nominal global PIB și 20% când este măsurată în termeni legați de paritatea puterii de cumpărare.

În 2014, UE a avut cea mai mare economie din lume, generând un PIB mai mare decât orice altă uniune economică sau țară. În plus, 26 din 28 de state membre ale UE au un foarte mare Indice al Dezvoltării Umane, în funcție de PNUD. În 2012, UE a primit Premiul Nobel pentru Pace.

În prezent, Europa are dificultăți economice și politice acute. Populația să, în scădere și devenind mai în vârstă, este într-o stare de spirit pesimistă. Idealul de a se alătura forțelor din cadrul Uniunii Europene este în destrămare, așa că este văzut că ineficient în combaterea crizei economice.

Regatul Unit chiar ezită cu privire la statutul de membru. Unii oameni cred că Europa devine o peninsulă irelevanta a continentului eurasiatic.

De zeci de ani, noi, europenii, am fost obișnuiți să progresăm în domeniile: pace, democrație, îmbunătățirea prosperității economice și sociale, îmbunătățirea standardelor de sănătate, o mai bună protecție a drepturilor omului, egalitatea între bărbați și femei. După trei generații, este dificil să ne imaginăm că acest lucru nu va continua pentru totdeauna.

Beneficii politice și juridice generale

Armonie Europeană – țările Uniunii Europene nu mai sunt la cuțite ca în trecut. Cu excepția războiului civil din Iugoslavia (care nu era în UE la acea dată), Europa a reușit să vindece diviziunile care au fost atât de dureros expuse în cele două războaie mondiale din secolul XX.

UE a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2012 pentru a ajuta la promovarea păcii și cooperării internaționale. Multe țări din Europa de Est sunt dornice de a adera la UE, deoarece simt că va contribui la promovarea stabilității economice și politice.

Drepturile omului. UE are un angajament ferm față de drepturile omului, discriminare prevenirea și respectare a legii. Acest lucru face ca UE să devină atractivă pentru țări cum ar fi Ucraina, care doresc să împărtășească drepturile legale și umane similare.

Perspectiva aderării a ajutat țările modernizate, cum ar fi Turcia. Criteriile de la Copenhaga pentru aderarea la UE consacră angajamentul față de drepturile omului, statul de drept și economia de piață. Perspectiva de a obține statutul de membru al UE, încurajeaza țările să pună în aplicare legislația privind drepturile omului.

Beneficiile economice

UE este una dintre cele mai puternice zone economice din lume. Cu 500 de milioane de oameni, are 7,3% din populația lumii, și reprezintă 23% din PIB-ul mondial nominal.

Comerțul liber și eliminarea barierelor netarifare au ajutat la reducerea costurilor și a prețurilor pentru consumatori. Creșterea comerțului în UE creează locuri de muncă și venituri mai mari. Peste 52% din exporturile britanice sunt în UE. Comerțul în cadrul UE a crescut cu 30% din 1992.

Potrivit unui studiu efectuat pe o perioadă de peste zece ani (1993-2003), piața unică a impulsionat PIB-ul UE la 877 miliarde € [588 miliarde de lire sterline]. Aceasta reprezintă € 5700 [£ 3819] a venit suplimentar pe gospodărie.

1.2 Politici publice în Uniunea Europeană

Politica publică este ghidul principial al acțiunilor întreprinse de către ramurile administrative executive ale statului cu privire la o clasă de probleme, într-o manieră conformă cu legea și obiceiurile instituționale. La baza politicilor publice stau legile și reglementările constituționale naționale.

Substraturile includ atât interpretări judiciare și reglementările care sunt, în general, autorizate de legislație. Ordinea publică puternică ar trebui să rezolve problemele în mod eficient și eficace, să servească justiția, sprijinirea instituțiilor și politicilor guvernamentale, și să încurajeze cetățenia activă.

Elaborarea de politici publice poate fi caracterizată ca un sistem dinamic, complex și interactiv prin care sunt identificate și contracarate problemele publice prin crearea de politici publice noi sau prin reforma politicii publice existente.

Problemele publice pot proveni din moduri infinite și necesită diferite reacții politice (cum ar fi regulamente, subvenții, cote și legi), la nivel local, național sau internațional.

Elaborare a politicilor publice este un proces continuu care are multe bucle de feedback. Verificarea și evaluarea sunt esențiale pentru funcționarea acestui sistem. Problemele publice care influențează elaborarea politicilor publice pot fi de natură economică, socială sau politică. Fiecare sistem este influențat de diverse probleme publice și, prin urmare, necesită diferite politici publice.

În elaborarea politicilor publice, numeroase persoane și grupuri de interese concurează și colaborează pentru a influența factorii de decizie să acționeze într-un anumit fel.

Setul mare de actori în procesul de politici publice, cum ar fi politicieni, funcționari publici, lobby-iști, experți în domeniu, și reprezentanți ai industriei, utilizează o varietate de tactici și instrumente pentru a avansa obiectivele lor, inclusiv pledează public pozițiile lor, încercând să educe partizanii și adversarii, și aliații în mobilizarea pe o anumită problemă.

Mulți actori pot fi importanți în procesul de politici publice Cu toate acestea, oficialii guvernamentali în cele din urmă vor alege "ordinea publică", ca răspuns la problemă publică.

Din moment ce societățile s-au schimbat în ultimele decenii sistemul elaborare a politicilor publice s-a schimbat de asemenea.

Aceste modificări reprezintă noi provocări pentru sistemele de politici publice actuale și presiuni să evolueze pentru a rămâne eficient și eficace.

Uniunea Europeană are o influență în creștere rapidă asupra tuturor aspectelor de ordine publică din Marea Britanie, în statele membre ale UE și în afara regiunii. Înțelegerea proceselor supranaționale decizionale și temelia lor normativa este, prin urmare, tot mai importantă pentru orice student de politici publice interne și globale în secolul 21.

Lucrarea reprezintă o cercetare de înaltă calitate, care abordează întrebări esențiale normative cu care se confruntă Uniunea Europeană și statele sale membre. Bazându-se pe diferite abordări disciplinare, teoretice și metodologice, cercetarea noastră se axează pe trei aspecte, în special:

1) sistemul politic european și fundațiile sale normative;

2) lobby și reglementare în Europa;

3) luarea deciziilor în instituțiile UE.

Este imposibil de a obține o înțelegere adecvată despre elaborarea politicilor în Europa, fără vreuna dintre piesele cheie ale puzzle-ului: Uniunea Europeană (UE).

UE este relevantă pentru domeniile fundamentale ale politicilor europene, cum ar fi piața unică sau monedă unică. Un procent mare de reglementări naționale privind aproape fiecare subiect (inclusiv mediul, sănătatea publică, condițiile de muncă, etc.) sunt în prezent afectate de Dreptul European.

În ciuda importanței majore a UE, impactul său asupra elaborării politicilor naționale este, de obicei subestimat iar UE este sistematic sub-raportata de către mass-media națională.UE a devenit mai vizibilă ca urmare a crizei economice. În ciuda atenției, rolul actual și relevanța din UE sunt încă larg înțelese greșit.

Politicile Uniunii Europene sunt diferite față de cele ale altor organizații și state, datorită caracterului unic al Uniunii Europene (UE). UE este similar cu o confederație, unde multe domenii de politică sunt federalizate în instituții comune care pot face drept.

Aceste zone sunt în primul rând sub controlul statelor membre ale UE, deși o anumită cantitate de cooperare și coordonare structurată are loc în aceste domenii. Pentru ca UE să ia măsuri substanțiale în aceste domenii, spre deosebire de majoritatea domeniilor legislative, toate statele membre trebuie să își dea acordul.

Legislația UE trece peste legile naționale și domeniile de politică sunt mai numeroase decât ale confederațiilor istorice, însă UE este restricționată în mod legal în domeniul său (deși, în practică, acest lucru este valabil pentru multe domenii de acțiune), sau în cazul în care nu mai este necesar să se facă acest lucru la un nivel național sau local, atunci când acționează în afara competențelor sale exclusive.

Reglementări juridice

La sfârșitul perioadei de reconstrucție a economiilor naționale spulberate de război, redistribuirea veniturilor și discreționarea managementului macroeconomic au apărut ca priorități politice de vârf ale Europei Occidentale.

Piața a fost retrogradata la rolul auxiliar de a furniza resurse să plătească pentru acest guvern, precum și orice dovadă de eșecuri pe piață a fost considerată suficientă pentru a justifica intervenția statului, de multe ori în forme invazive de alocare a capitalului centralizat și naționalizarea sectoarelor cheie ale economiei.

Într-adevăr, managementul centralizat și discreția politicii au ajuns să fie considerate ca premise ale guvernării eficiente.

Acest consens social democrat despre rolurile relative ale statului și pieței în economie a început să cadă în timpul anilor 1970.

Amestecul dintre creșterea șomajului și creșterea ratelor inflației nu a putut fi explicat în modelele keynesiene ale zisuficientă pentru a justifica intervenția statului, de multe ori în forme invazive de alocare a capitalului centralizat și naționalizarea sectoarelor cheie ale economiei.

Într-adevăr, managementul centralizat și discreția politicii au ajuns să fie considerate ca premise ale guvernării eficiente.

Acest consens social democrat despre rolurile relative ale statului și pieței în economie a început să cadă în timpul anilor 1970.

Amestecul dintre creșterea șomajului și creșterea ratelor inflației nu a putut fi explicat în modelele keynesiene ale zilei.

Una din principalele politici publice ale Uniunii Eruopene este politica agricolă, considerată de către analiști de o importanță deosebită încă din 1958, când au intrat în vigoare Tratatele de la Roma.

Principalul scop al PAC ( Politica Agricolă Comună) este asigurarea unui trai satisfăcător fermierilor și, de asemenea, asigurarea distribuției unor produse satisfăcătoare tutror cosnumatorilor la prețuri acceptabile.

PAC are momentan 50 de ani de la înființare, timp în care a trecut printr-o mulțime de reforme de ordin major care au cauzat o scădere a procentajului de contribuție a acesteia la bugetul comunității. Acesta era de 70% în 1970 și a ajuns la 34% în perioada 2007-2013.

De asemenea, aceste reforme au contribuit la reorientarea obiectivelor Politicii agricole și la anumite schimbări produse în modalitățile de a ajuta fermierii.

În zilele noastre, cel mai important lucru este asigurarea calității produselor și rolul agriculturii în menținerea și organizarea resurselor naturale. Cât despre fermieri, se dorește ca aceștia să devină mai competitivi pe piață și orientați către satisfacerea nevoilor clienților. Astfel, subvențiile oferite acestora vor fi înlocuite în timp cu plata directă.

PAC are de parcurs anumite etape în vederea eficientizării:

– să simplifice regulile care stau la baza guvernării politicii;

– să înlocuiască anumite reguli și organizații de piața cu una comună care să aibă un set de rguli comune ;

– să colaboreze cu statele membre în scopul reducerii problemelor întâmpinate de fermieri în legătură cu birocrația;

Un alt punct de rezolvat al Politicii agricole a fost perioada 2004-2007 când s-a exitns, fapt ce a dus la creșterea considerabilă a numărului de fermieri. Astfel, UE a impus anumite măsuri financiare în scopul suportului acestora, pentru a face față unei piețe comune, cum ar fi:

– a încurajat pensionarea timpurie;

– a sprijinit zonele defavorizate;

– a sprijinit protecția mediului;

– etc

O altă politica a Uniunii Europene este politica de pescuit.

“Primele reglementari comune în domeniul pescuitului datează din 1970 și se referă la accesul la zonele de pescuit, instituind o organizație comună de piață. Dar abia în anul 1983, Consiliul a pus bazele unei politici comune în domeniul pescuitului și astfel reglementările cu privire la accesul la resurse, la controlul și conservarea resurselor au început să fie aplicate unitar.

Politică Comună de Pescuit include o serie de reglementari și mecanisme ce acoperă exploatarea, procesarea și comercializarea resurselor acvatice (peste, scoici și moluște) și a produselor de acvacultura.

Cu toate că anii 90 au însemnat revizuirea Politicii de Pescuit, măsurile luate s-au dovedit a fi insuficiente pentru a conserva resursele și mediul marin, pe de o parte și de a garanta sustenabilitatea economică a flotei  europene. De aceea, în anul 2002, PCP a cunoscut o nouă reforma, accentual punându-se pe un management efficient al resurselor marine, menținând totodată locurile de muncă în zonele de coastă și asigurând consumatorilor produse de calitate.

În prezent, pescuitul și acvacultura sunt activități economice importante ale UE, reprezentând aproximativ 1% din produsul național brut al statelor membre și oferind peste jumătate de million de locuri de muncă.”

CAP II Politici publice de mediu în UE

2.1 Noțiuni și caracteristici

Uniunea Europeană (UE), dupa cum considera unii analisti, au politicile de mediu mai extinse decat orice alta organizație internațională. Politica sa de mediu este semnificativa si se imbina cu alte politici naționale și internaționale de mediu.

Legislația de mediu a Uniunii Europene are, de asemenea, efecte semnificative asupra statelor sale membre. Legislația de mediu a Uniunii Europene abordează probleme cum ar fi ploaia acida, subțierea stratului de ozon, calitatea aerului, poluarea fonică, deșeurile și poluarea apei. Institutul pentru Politici Europene de Mediu estimează ca, corpul legislației de mediu a UE se ridică la peste 500 de directive, regulamente și decizii.

Reuniunea Summit-ul de la Paris a șefilor de stat și de guvern din Comunitatea Economică Europeană (CEE) din octombrie 1972 este adesea mentionata ca începutul politicii de mediu a UE.

O declarație privind politica de mediu și a consumatorilor a fost adoptată la acest summit care a solicitat Comisiei Europene să elaboreze un program de acțiune pentru protecția mediului. Acest Program de acțiune pentru mediu a fost adoptat în iulie 1973 si a reprezentat prima politica de mediu a UE.

În plus, grupul de lucru din cadrul Comisiei care a elaborat acest program de acțiune, în cele din urmă a condus la formarea unei Direcția Generală pentru Mediu.

Motivul principal la acel moment pentru introducerea unei politici comune de mediu a fost preocuparea că standardele diverse de mediu ar putea duce la formarea unor bariere în calea comerțului și denaturarea concurenței în cadrul pieței comune.

Standardele naționale diferite pentru anumite produse, cum ar fi limitările privind emisiile vehiculelor pentru conținutul de plumb din benzină, au reprezentat bariere importante în calea comerțului liber al acestor produse în cadrul Comunității Economice (CE).

La acea vreme nu era menționată politica de mediu în tratatele fondatoare ale UE și, prin urmare, niciun temei tratat explicit pe care s-a bazat politica de mediu a UE. Cu toate acestea, textul Tratatului a fost interpretat astfel incat sa permită ca politica de mediu să fie considerată ca avand un obiectiv esențial al Comunității, chiar dacă nu a fost menționata în mod explicit.

Politica de mediu a UE este modelată de o varietate de actori, inclusiv toate principalele instituții ale UE, precum și grupurile de la Bruxelles.

Statele membre modeleaza politica de mediu a UE, prin colaborarea în cadrul Consiliului de Miniștri. Consiliul este un actor central în procesul de luare a deciziilor în cadrul UE si schimbul deciziei sale de luare de putere cu Parlamentul European în cadrul "procedurii legislative ordinare".

Există diferite formațiuni ale Consiliului (formate din miniștrii responsabili pentru anumite domenii de politică) printre care Consiliul de Mediu. Numărul de reuniuni ale Consiliului de Mediu a crescut în mod semnificativ în timp.

Șefii de stat s-au întâlnit în ceva diferit – Consiliul European – care până de curând a avut foarte puțin de a face cu politica de mediu. Cu toate acestea, mai recent, Consiliul European a jucat un rol important în politica UE privind schimbările climatice.

Comisia Europeană nu are doar un drept exclusiv de a propune noi politici de mediu, dar are, de asemenea, responsabilitatea de a asigura punerea în aplicare a normelor de mediu. Prin urmare, de la crearea sa în 1950, Comisia Europeană a fost în centrul Uniunii Europene.

Cu toate acestea, nu a înființat o unitate dedicată problemelor de mediu până în anii 1970. Inițial Directia Generala de Mediu a fost perceputa ca un organism relativ slab, dar a devenit treptat mai fermă prin dezvoltarea expertizei tehnice și politice. Cu toate acestea, Comisia trebuie încă să impuna statelor membre să pună în aplicare politicile sale.

În mod tradițional, Parlamentul European a câștigat o reputație de campion de interese de mediu în cadrul UE. Cu toate acestea, a fost o instituție reactiva și relativ slaba. Cu toate acestea, împuternicirea Parlamentului pare să fi redus prerogativele sale verzi, astfel, acum sunt mai puțin dispuși să adopte modificări verzi.

În ultimii 40 ani, UE a atras interesul unui număr mare de grupuri de lobby, inclusiv ONG-urile de mediu. Încă din 1974, grupurile de mediu din toate statele membre au stabilit o reprezentare centrala la Bruxelles, fondatorul Biroului European pentru Mediu.

Instituțiile europene, în special Comisia Europeană, ofera acces relativ facil la aceste grupuri față de unele guverne naționale. Comisia Europeană a încurajat în mod activ chiar participarea activa la elaborarea politicilor prin crearea de comisii consultative și alte organisme, precum și oferirea de fonduri pentru a stabili și a menține anumite grupuri de bază.

Baza legala

Elaborarea politicilor în Uniunea Europeană poate fi extrem de complexa, mult mai mult decât la nivel național. S-a sugerat că procesul de elaborare a politicilor este prea dens populat cu jucatori de veto (adică actori al căror acord este necesar pentru o politică care urmează să fie adoptata) pentru un singur actor sau grup de actori (inclusiv statele membre UE).

Rezultatul în elaborarea politicilor de mediu a fost larg descris ca fiind mai ales imprevizibil, instabil și uneori chiar haotic. Cu toate acestea, Comisia Europeană, ca un actor-cheie în procesul de elaborare a politicilor, trebuie sa puna presiune pe dezvoltarea "procedurilor standard de operare".

Acest lucru a dus la o serie de modificări în politica procesele, inclusiv: adoptarea standardelor minime de consultare; evaluarea impactului tuturor propunerilor politice majore; și publicarea anterioară a programelor sale de lucru.

Accentul pus pe elaborarea politicilor de mediu a UE s-a schimbat, de asemenea, în ultimii ani, concentrându-se mai mult pe actualizarea politicilor existente decât pe constructia rolului UE în politica de mediu. În politicile de mediu din anii 1970 și 1980, UE a fost marcată de constructia rapida a unui corp de legislație care a acoperit o serie de probleme anterior netratate la nivelul UE.

Începând cu anii 1980, alte aspecte noi au fost preluate, dar, în plus, o proporție tot mai mare de pe ordinea de zi a mediului a fost preluata de dezbaterile cu privire la revizuirea legislației existente. Ca urmare, proporția legislației europene de mediu care modifică legile anterioare a crescut constant in timp. Prin urmare, pentru cele mai multe probleme de mediu, întrebarea cheie este : " ce ar trebui să faca UE ?"

Această modificare în miza și lupta cheie în strategiile de stabilire a ordinii de zi, marchează o schimbare de la "noile probleme" la "preocupările în curs de desfășurare sau recurente".

În procesele sale de elaborare a politicilor, UE a făcut un efort considerabil pentru a întreprinde un anumit tip de coordonare a politicilor, și anume integrarea aspectelor de mediu în activitatea tuturor sectoarelor politice. Potențialul de integrare a politicii de mediu este, fără îndoială ambițios.

Sectoarele puternice din punct de de vedere economic, cum ar fi agricultura, energia și transportul ar trebui să "proiecteze " problemele de mediu în dezvoltarea propriilor politici.

Cu toate acestea, s-a dovedit a fi foarte greu de pus în aplicare, in ciuda faptului ca mulți s-au așteptat inițial la rezultate ceva mai bune, nu în ultimul rând cei care lucrează în Direcția Generală Mediu a Comisiei Europene. Un factor cauzal important aici a fost structura instituțională și politica fragmentată a UE, care pe de o parte a facilitat adoptarea obiectivelor, dar a subminat și punerea lor în aplicare.

Succesul politicilor UE este adesea judecat de efectele pe care le au pe teren. În cazul în care, totuși, acquis-ul (corpul legislației UE) nu este pus în aplicare pe deplin, politicile de risc ale UE devin exerciții pe hârtie, cu un efect tangibil asupra calității mediului, dar consecințe grave de denaturare a pieței unice.

Punerea în aplicare a politicii în UE este în general considerată ca fiind problematica. Cu toate acestea, înțelegerea atât publica, cât și universitara din această etapă crucială a procesului politicii UE rămâne relativ limitat. Într-adevăr, pentru o lungă perioadă de timp, un număr de factori au păstrat întreaga problemă a punerii în aplicare pe agenda politică, dar astăzi este mult mai politizată, prin activitățile de campanie ale ONG-urilor și actorii pro-integrare, cum ar fi Parlamentul European.

O întreagă serie de soluții la problemele de punere în aplicare ale UE au fost oferite. Dar, în multe privințe, cauzele implementarii slabe (sau, cel puțin imperfecte) isi au originea în însăși structura Uniunii Europene.

Pentru a dezvolta noi politici de mediu, este important în primul rând sa se evalueze cele care au fost deja adoptate. Cu toate acestea, această idee simplu este dificil de aplicat în practică, unde sistemul complex de guvernare pe mai multe niveluri adauga considerabil la dificultatea practică de evaluare a politicilor.

Baza legală a politicii de mediu a UE este constituită de articolele 174 – 176 ale Tratatului CE, la care se adaugă articolele 6 și 95. Articolul 174 este cel care trasează obiectivele politicii de mediu și conține scopul acesteia – asigurarea unui înalt nivel de protecție a mediului ținând cont de diversitatea situațiilor existente în diferite regiunii ale Uniunii. În completarea acestuia, Articolul 175 identifică procedurile legislative corespunzătoare atingerii acestui scop și stabilește modul de luare a deciziilor în domeniul politicii de mediu, iar Articolul 176 permite statelor memebre adoptarea unor standarde mai stricte.

Articolul 95 vine în completarea acestuia și are în vedere armonizarea legislației privitoare la sănătate, protecția mediului și protecția consumatorului în Statele Membre, iar o clauză de derogare permite acestora să adauge prevederi legislative naționale în scopul unei mai bune protejări a mediului. Funcționând într-o altă direcție, Articolul 6 promovează dezvoltarea durabilă ca politică transversală a Uniunii Europene și subliniază astfel nevoia de a integra cerințele de protecție a mediului în definirea și implementarea politicilor europene sectoriale. Acestora li se adaugă peste 200 de directive, regulamentele și deciziile adoptate, care constituie legislația orizontală și legislația sectorială în domeniul protecției mediului.

Strategiile de realizare ale politicii de mediu întăresc principiul subsidiarității (adică delegarea de responsabilități SM, în timp ce UE trasează numai cadrul general, obiectivele ce trebuie avute în vedere) și încearcă înlocuirea abordării verticale tradiționale, de tip comandă și control, prin promovarea unui model alternativ de realizare a obiectivelor de mediu ale UE.

Evaluarea impactului și găsirea efectelor secundare ale Politicilor se realizează cel mai bine printr-o multitudine de date, metode, analiști și teorii, precum și criterii de evaluare. În ultimii ani, cererea pentru evaluările politicilor și programelor UE a crescut importanța evaluării si a devenit mai recunoscută pe scară largă. Mulți actori au devenit implicați în punerea în funcțiune, producerea și utilizarea evaluărilor (inclusiv Agenția Europeană de Mediu), dar rolul de evaluare este de multe ori încă destul de slab.

Conceptul de dezvoltare durabilă conține dimensiuni de mediu, sociale și economice; gasirea unor modalitati practice de a echilibra cele trei dimensiuni este în general considerată ca o provocare cheie. Politicile UE în domeniul dezvoltării durabile au evoluat ca un rezultat al interacțiunii dintre conducatorii politici interni și răspunsul UE la un număr de conferințe cheie ale ONU.

O astfel de conferință a fost prima Conferința ONU privind mediul care a avut loc în Stockholm în 1972. Aceasta a abordat nu numai preocupările legate de mediu ale țărilor industrializate din nord, dar, de asemenea, preocupările de dezvoltare ale țărilor din Sud.

Dezvoltarea durabilă a fost menționată doar în concluziile Consiliului European pentru prima dată în 1988. Ezitarea oferirii de sprijin politic pentru "creșterea susținută" și / sau "dezvoltare durabilă" a continuat timp de câțiva ani și arată cât de ambivalent a fost conceptul.

Tratatul de la Amsterdam din 1997, în cele din urmă a asigurat recunoașterea formală a dezvoltării durabile ca obiectiv juridic în temeiul tratatelor. Ulterior, angajamentul UE de a dezvoltare durabilă a fost oficializat ca unul dintre obiectivele fundamentale ale UE.

În 1997, UE s-a angajat să elaboreze o strategie "națională" pentru dezvoltarea durabilă prin 2002. Comisia a publicat o comunicare privind o strategie a Uniunii Europene pentru dezvoltare durabilă în 2001, care a fost discutata la Consiliul European de la Göteborg.

Cu toate acestea, această strategie a suferit mai multe deficiențe de guvernanță care au inhibat punerea sa în aplicare. În special, Strategia a fost puternic afectata de relația ambiguă a Strategiei de la Lisabona pentru creșterea economică și de locuri de muncă, care a primit prioritate politică mult mai mare.

Criza politică și instituțională cu care s-a confruntat UE în 2005, după respingerea Constituției UE, a împins Strategia de dezvoltare durabilă înapoi pe agenda politică. Strategia reînnoită conținea dispoziții mai detaliate de implementare, monitorizare și follow-up.

Formalizarea juridică a angajamentului UE la dezvoltarea durabilă ca obiectiv politic a fost completata de Tratatul de la Lisabona. Dezvoltarea durabilă este acum menționată în mod repetat în tratate: ca un obiectiv de bază al UE în noul articol ; la articolul 21 din TUE privind acțiunea externă a Uniunii; și la articolul 11 ​​din TFUE care stabilește principiul integrării. UE este în prezent angajat în mod legal in a urmări dezvoltarea durabilă atât pe plan intern cât și extern (de exemplu, în relațiile sale cu "restul lumii").

Acest angajament legal a dus la crearea unui proces de evaluare a impactului, pentru a se asigura că toată legislația viitoare a UE ar fi în conformitate cu principiile dezvoltării durabile asa cum este prevăzut în Strategia UE pentru Dezvoltare Durabilă.

Criza economică de după 2008 a dus la o scădere semnificativă a nivelului înalt de interes al politicii în obiectivele pe termen lung, cum ar fi dezvoltarea durabilă.

O nouă strategie "Europa 2020" înlocuiește Strategia de la Lisabona în anul 2010; a redus dimensiunea ecologică a energiei și utilizarea eficientă a resurselor. Cuvintele "dezvoltare durabilă" nici măcar nu sunt menționate. Viitorul politicilor de dezvoltare durabilă ale UE este incert și este posibil ca UE sa revina din nou la un accent mai restrâns asupra politicii de mediu.

2.3 Instrumente si obiective

Instrumentele politicii de mediu sunt instrumente folosite de guverne pentru punerea în aplicare a politicilor de mediu. Guvernele pot folosi o serie de diferite tipuri de instrumente. De exemplu, stimulentele economice și instrumentele de piață, cum ar fi impozitele și scutirile de taxe, permisele negociabile și taxele pot fi foarte eficiente pentru a încuraja respectarea politicii de mediu.

Acordurile bilaterale între guvern și firmele private și angajamentele asumate de firmele independente de guvern sunt exemple de măsuri voluntare de mediu. Un alt instrument este punerea în aplicare a programelor ecologice de achiziții publice.

Mai multe instrumente sunt uneori imbinate într-o combinație de politici pentru a aborda o anumită problemă de mediu. Deoarece problemele de mediu au multe aspecte, mai multe instrumente de politică ar putea fi necesare pentru a aborda în mod corespunzător fiecare dintre ele. Mai mult decât atât, o combinație de politici diferite poate da întreprinderilor o mai mare flexibilitate în conformitate cu politicile și poate reduce incertitudinea în ceea ce privește costurile unei astfel de actiuni.

Politicile guvernamentale trebuie să fie formulate cu atenție, astfel încât măsurile individuale sa nu submineze una pe alta, sau sa nu creeze un cadru rigid și costuri ineficiente. Politicile suprapuse duc la costuri administrative inutile, creșterea costurilor de punere în aplicare. Pentru a ajuta guvernele sa realizeze obiectivele lor politice, Direcția de Mediu OCDE colectează date privind eficiența și consecințele politicilor de mediu implementate de guvernele naționale.

Site-ul www.economicinstruments.com prevede baze de date care detaliaza experientele țărilor cu politici de mediu. Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Europa, prin comentariile UNECE asupra performanței de mediu, evaluează progresele înregistrate de țările membre în îmbunătățirea politicilor de mediu.

Recurgerea actuala la un cadru de piață este controversata, si cu toate acestea, multi ecologiști susțin că este nevoie de o abordare mai radicală decât un set de inițiative specifice, pentru a face față schimbărilor climatice. De exemplu, măsurile de eficiență energetică pot crește de fapt, consumul de energie în lipsa utilizarii unor combustibili fosili, astfel oamenii ar putea conduce masinile cu un consum redus de carburant. Astfel, Aubrey Meyer solicită o "piață bazată pe cadru" de contracție și convergență

Evaluarile impactului asupra mediului (EIA) sunt efectuate pentru a compara impactul diferitelor alternative de politică. Mai mult decât atât, se presupune că factorii de decizie trebuie să ia decizii raționale, bazate pe meritele proiectului. Eccleston susține că, deși factorii de decizie au în mod normal acces la informație de o acuratețe rezonabilă, factorii politici și economici duc de multe ori la decizii distructive pentru mediu, pe termen lung.

Teoria de luare a deciziilor pune la îndoială această premisă. Deciziile iraționale se bazează pe prejudecăți inconștiente, ipoteze ilogice, și dorința de a evita ambiguitatea și incertitudinea.

Eccleston identifică și descrie cinci dintre problemele politicii de mediu cele mai critice cu care se confruntă omenirea: deficitul de apă, deficitul de hrană, schimbările climatice și paradoxul populației.

Programul LIFE este instrumentul financiar al Uniunii Europene pentru mediu și politici climatice. Obiectivul său general vizează implementarea, actualizarea și dezvoltarea politicii și a legislației UE privind mediul și clima, prin co-finanțarea proiectelor care adaugă valoare spațiului european.

LIFE a debutat în anul 1992, iar în prezent s-au încheiat deja patru faze: LIFE I (1992-1995), LIFE II (1996-1999), LIFE III (2000-2006) și LIFE+ (2007-2013). Pe parcursul celor patru intervale, LIFE a co-finanțat 3.954 proiecte pe teritoriul UE, cu o contribuție de aproximativ 3,1 miliarde de euro pentru protecția mediului.

Actualul Program LIFE se desfășoară în perioada 2014 – 2020 și a intrat în vigoare prin aprobarea Regulamentului (CE) nr. 1293/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 decembrie 2013 privind instituirea unui program pentru mediu și politici climatice (LIFE) și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 614/2007, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 347 din 20 decembrie 2013.

Conform noului regulament, scopul Programului LIFE 2014-2020 este să acționeze ca un catalizator pentru o mai bună implementare și integrare a obiectivelor de mediu și climatice și să consolideze complementaritatea cu alte programe ale UE.

2.4 Aspecte problematice

Politica europeană de mediu datează de la Consiliul European de la Paris din 1972, la care șefii de stat și de guvern (în urma primei conferințe ONU asupra mediului) au declarat necesitatea unei politici comunitare de mediu adiacente expansiunii economică, și au solicitat un program de acțiune.

Actul Unic European din 1987 a introdus un nou "titlu de Mediu", care a oferit primul temei juridic pentru o politică de mediu comuna cu obiectivele de conservare a calității mediului, de protecție a sănătății umane și asigurare a unei utilizări raționale a resurselor naturale.

Revizuirile ulterioare ale Tratatului au consolidat angajamentul Europei fata de protecția mediului și a rolului Parlamentului European în dezvoltarea sa. Tratatul de la Maastricht (1993) a făcut mediul un spațiu oficial de politică in UE, a introdus procedura de codecizie.

Tratatul de la Amsterdam (1999) a stabilit obligația de a integra protecția mediului în toate politicile sectoriale ale UE, cu scopul de a promova dezvoltarea durabilă. "Combaterea schimbărilor climatice" a devenit un obiectiv specific, odata cu Tratatul de la Lisabona (2009), la fel ca dezvoltarea durabilă în relațiile cu țările terțe. O noua personalitate juridică a permis UE să încheie acorduri internaționale.

Anumite proiecte individuale (publice sau private), care sunt susceptibile de a avea efecte semnificative asupra mediului, de exemplu, construcția unei autostrăzi sau a unui aeroport, sunt supuse unei "evaluari a impactului asupra mediului" (EIM).

De asemenea, o serie de planuri publice și programe (de exemplu, în ceea ce privește utilizarea terenurilor, de transport, de energie, deșeuri sau agricultura) sunt supuse unui proces similar numit "evaluare strategică de mediu" (SEA).

Aici, considerațiile de mediu sunt deja integrate în faza de planificare, iar posibilele consecințe sunt luate în considerare înainte ca un proiect sa fie aprobat sau autorizat, astfel încât să se asigure un nivel ridicat de protecție a mediului. În ambele cazuri, consultarea cu publicul este un aspect central.

Această convenție a fost semnată în 1998 de UE sub auspiciile UNESCO (Comisia Economică a Națiunilor Unite pentru Europa) și mai târziu ratificata de acesta. Sub ea, "participarea publicului la luarea deciziilor" este unul dintre cele trei drepturi garantate public în domeniul mediului.

Celelalte două drepturi sunt: ​​dreptul de acces la informațiile despre mediu deținute de autoritățile publice (de exemplu cu privire la starea mediului sau a sănătății umane în cazul în care sunt afectate de aceasta), precum și dreptul de acces la justiție în cazul în care au fost luate în considerare celelalte două drepturi .

Parlamentul European joacă un rol important in modelarea legislației de mediu in UE. În timpul mandatului al 7-lea legislativ (2009-2014), Parlamentul, impreuna cu Consiliul, a adoptat, printre altele, legislația privind emisiile vehiculelor industriale, deșeurile electronice, transporturile ilegale de deșeuri și fier vechi si a navelor vechi.

Mai mult, Parlamentul a recunoscut în repetate rânduri necesitatea implementării îmbunătățite ca o prioritate-cheie. Într-o rezoluție din anul 2013 s-a stabilit "îmbunătățirea furnizării de beneficii din măsurile de mediu ale UE: creșterea încrederii prin ameliorarea cunoștințelor și capacitatea de reacție" si s-a criticat nivelul nesatisfăcător de implementare a legislației de mediu în statele membre și a făcut mai multe recomandări pentru o punere în aplicare mai eficientă, astfel și diseminarea celor mai bune practici între statele membre și între autoritățile locale și regionale.

În poziția sa cu privire la actualul program de acțiune pentru mediu (de funcționare până în 2020), Parlamentul a subliniat, de asemenea necesitatea de a pune în aplicare legislația UE în domeniul mediului, mai riguros. S-a insistat că ar trebui să "contribuie la un nivel ridicat de protecție a mediului și la îmbunătățirea calității vieții și a bunăstării cetățenilor".

Mai mult, a cerut o mai mare securitate pentru investițiile care susțin politica de mediu și eforturile de combatere a schimbărilor climatice, precum și pentru luarea în considerarea a mai multor preocupări legate de mediu în alte politici.

Într-o rezoluție din 2010, Parlamentul a considerat aspectele de mediu ale strategiei UE 2020 ca fiind, în general, prea slabe și ca au nevoie de consolidare, și s-au solicitat "obiective de mediu clare și măsurabile" construite în obiectivele principale ale strategiei, cu accent pe stoparea pierderii biodiversității.

CAP III Analiza politicilor publice de mediu în UE și în România

3.1 Politica de mediu a Uniunii Europene

Protecția mediului este o politică bine stabilită în Uniunea Europeană începând cu anul 1967, când a fost adoptată prima directivă de mediu pentru clasificarea armonizată și etichetarea produselor chimice periculoase. Cu toate acestea, nu a fost până în noiembrie 1973, când aceasta a fost formalizat și programul de acțiune pentru mediu Prima sa convenit.

Decizia de a face acest lucru a fost bazata pe rezultatele din prima Conferința ONU privind mediul, de la Stockholm, în 1972, abordarea preocupărilor publice și științifice cu privire la "limitele creșterii". Astăzi – dupa mai mult de 40 de ani și cu un corp impresionant al legislației de mediu în vigoare – preocupările similare sau identice rămân: progresul mediului prin tehnologie a fost depășit de creștere a consumului și a utilizării resurselor naturale.

Odată cu adoptarea Actului Unic European în 1987 a fost în cele din urmă construita Comunitatea Economică Europeană (CEE) iar Tratatul a devenit parte a competenței juridice a Comunității Europene (în prezent Uniunea Europeană).

Obiectivele politicii de mediu europene

Obiectivele Politicii Europene de Mediu sunt stabilite la articolul 191 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene:

– conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului,

– protecția sănătății umane,

– utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale,

– promovarea unor măsuri la nivel internațional pentru a face față problemelor de mediu regionale sau mondiale, în special lupta împotriva schimbărilor climatice.

Programe de acțiune pentru mediu

Din 1973 până în prezent, UE a avut șase programe de acțiune pentru mediu (PAM) în cazul în care fiecare dintre ele a dat contur pentru calea de mediu a UE pentru un anumit număr de ani. Rezultatele evaluării finale a PAM 6 arată că legislația de mediu a fost consolidată și completată pentru a acoperi aproape toate domeniile de mediu, cu excepția solului. Dar arată, de asemenea, deficiențe și limitări: în special, includerea în PAM este nici o garanție că statele membre sunt de fapt angajat la aceste obiective.

În iunie 2013, UE a adoptat al 7-lea Program de acțiune pentru mediu, care se va desfășura până în 2020 și prevede adoptarea de noi obiective pentru climă și energie, utilizarea resurselor și o gamă largă de măsuri noi pentru a face produsele mai eficient, mai ușor de reparat și reciclat, reducerea producției de deșeuri, pentru a proteja cetățenii mai eficient de produse chimice periculoase, inclusiv materiale nano, a restabili biodiversitatea Europei și pentru a proteja oceanele de deșeurile marine. Acest lucru ar putea necesita dezvoltarea noilor acte legislative în domenii specifice, care nu va fi o sarcină ușoară de atins.

Cu toate acestea, această noțiune populară începe să se schimbe, cum din ce in ce mai multe corporații și țări încep să constientizeze că realizarea unei creșteri durabile se poate face într-un mod viabil economic.

În nicio situație nu este mai dovedit decât cea al Uniunii Europene. Creata ca o modalitate de a sparge barierele economice și politice între națiunile Europei, UE a fost un pionier care a aratat cum responsabilitatea față de mediu și dezvoltarea pot fi realizate împreună. Deși realizările sale nu sunt neaparat perfecte, acesta este, probabil, cel mai bun exemplu al unei organizații supranaționale cu adevărat influentă, care ajută mediul și economia, în același timp.

Uniunea Europeană este formată din cincisprezece state membre, care variază în politica lor de mediu de la țările nordice extrem de stricte (de exemplu, Danemarca și Suedia) la țările mai puțin structurate, cum ar fi Marea Britanie sau țări precum Spania, care până aderarea la UE nu a avut nicio politica internă privind mediul. Există, de asemenea, state din Europa de Est care nu sunt încă membre ale UE, dar se străduiesc să îndeplinească cerințele de mediu (împreună cu cele economice și sociale), pentru a deveni membri.

Pentru a înțelege modul în care politicile Uniunii Europene afectează pozitiv mediul, este necesar să se înțeleagă istoria formarii Uniunii Europene. În acel moment, putem investiga mai bine modul în care politicile specifice sunt direcționate pentru a crea o situație de creștere durabilă, cum sunt puse în aplicare aceste politici.

Complexitatea și nivelurile extreme ale birocrației UE au condus la unele eșecuri majore de implementare a politicilor, dar eforturile lor de a promova creșterea durabilă arată calea pentru alte organizații în viitor. Este de sperat că, UE continuă să integreze preocupările legate de mediu și economice, exemplul fiind urmat în întreaga lume.

O scurtă istorie a Uniunii Europene

În 1946, Winston Churchill a propus ceea ce el a numit "Statele Unite ale Europei" (www.europa.eu.int). Deși el nu ar fi un participant important în cadrul uniunii economice rezultate astfel, el a fost unul dintre primii oameni de stat importanti care a observat necesitatea unei astfel de organizații. În anul 1951, șase țări europene (Belgia, Franța, , Italia, Luxemburg, Olanda) au semnat Tratatul de la Paris de instituire a Comunității Europene a Oțelului si Carbunelui (CECO). Europa a facut astfel primii pași spre unificarea economică.

La 25 martie 1957, Tratatul de la Roma a fost semnat de către aceleași șase state membre. Acest tratat a stabilit atât Comunitatea Economică Europeană (CEE) cat și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (Euratom). Acesta a fost adevăratul început al unificării depline.

Tratatul de la Roma prevede faptul ca (art. 2), Comunitatea are ca misiune, prin instituirea unei uniuni economice și monetare, promovarea în întreaga Comunitate a unei dezvoltari armonioase și echilibrate a activităților economice.

Nu era nimic în acest Tratat de la Roma din 1957, care sa menționeze ceva referitor la mediu (Baker et al 1994).

Cu toate acestea, chiar dacă Tratatul nu a avut nicio mențiune despre mediu, a început deja să joace un rol, deoarece schimbările economice vor avea întotdeauna o influență asupra mediului (Brown et al, 1).

În timpul anilor 1960, Comunitatea Economică Europeană a început să se dezvolte. Mai multe națiuni au solicitat admiterea, inclusiv Regatul Unit, Irlanda, și Danemarca. De asemenea, națiunile au început in mod individual sa se concentreze mai mult asupra problemelor de mediu.

Liderii rezolvarii acestor probleme au fost țări precum Suedia și Danemarca. Acestea au început inițierea politicilor interne de control al poluării, care au fost dedicate spre conservarea și curățarea aerului și apei. Până acum, însă, nu a fost stabilita încă nici o politică unitară în ceea ce privește problemele de mediu.

În 1972, această situație s-a schimbat. Șefii de stat CEE au început să realizeze că problemele de mediu nu au fost legate geografic și că politicile și principiile unei națiuni-stat ar putea afecta negativ vecinii săi. În acest sens, șefii de stat s-au întâlnit la Paris pentru a iniția un set de politici de mediu (Baker et al 3).

In cadrul reuniunii din 1972 au fost inițiate o serie de programe de acțiune. Acestea au fost numite "Programele de acțiune pentru mediu." Deși niciunul nu a avut setata o anumită dată de expirare, fiecare a durat în general o perioadă de trei-cinci ani, iar fiecare a stabilit un set diferit de mandate de mediu.

În prezent, UE lucrează la programul al 5-lea, care a început în 1993, fiind cel mai strict. Obiectivul este creșterea economica durabila și concentrarea pe regulamente în locul directivelor (care nu sunt obligatorii) pentru a face un pas extrem de important în integrarea creșterii economice și conservarea mediului.

Din 1972, CEE a adoptat peste 200 de articole in cadrul legislatiei de mediu (www.europa.eu.int). Acestea au variat de la stabilirea standardelor de emisii la conservarea pământului și a apei. Atât în ​​Actul Unic European din 1987 cat și in Tratatul privind Uniunea Europeană din 1992, standardele de mediu au fost construite pentru a se asigura că țările respecta anumite standarde.

De asemenea, s-a stabilit că țările au fost libere să depășească aceste standarde în conformitate cu propriile lor politici interne. Tratatul privind Uniunea Europeană a creat următoarele standarde generale pentru țările membre.

Politici de mediu ale UE

Așa cum am menționat anterior, UE lucrează în prezent sub egida Programului al 5-lea, care are ca obiectiv o misiune de creștere durabilă. UE dispune de diferite instrumente diferite pentru a ajuta țările membre sa atinga acest obiectiv, dar, probabil, cel mai important și eficient instrument pe care il au în prezent este Fondul de Coeziune.

Fondul de Coeziune a fost creat în scopul de a ajuta pe cei mai săraci membri ai UE la acoperirea costurilor de mediu și de infrastructură (Brown et al, 23). În schimb, prin Fondul de Coeziune, statele membre pot aplica pentru obtinerea de fonduri, care le vor ajuta să devină mai ecologice.

Acesta este un instrument important deoarece permite statelor membre mai sărace să-și continue dezvoltarea economică, fără a trece printr-o "industrie murdară", etapa prin care au trecut o multime de state in trecut. De multe ori, zonele mai puțin dezvoltate simt ca legislația de mediu se impune asupra lor ca o modalitate de a le împiedica să devină un membru viabil al comunității economice. Fondul de coeziune este modul UE de partajare a sarcinii pentru a crea o dezvoltare curată.

Din păcate, din cauza naturii duale a Fondului de coeziune, care finanțează atât evoluțiile de mediu cat și de infrastructura, a existat un conflict cu privire la modul de utilizare a banilor. "Inițiativele regionale finanțate de Uniune în trecut, au fost de multe ori în conflict cu obiectivele de mediu ale UE" (Brown et al, 27).

Un bun exemplu în acest sens il reprezinta banii care a fost folositi din Fondul de coeziune pentru a dezvolta un port la Marea Mediterană. Tone de aluviuni poluate au fost aruncate într-un sistem de apă deja deteriorat, toate finanțate de catre UE (Brown et al 27). "Mai multe programe finanțate de Fondul de coeziune au contribuit de fapt la deteriorarea mediului" (Brown et al 28).

De fapt, din cauza naturii confuza a entităților de reglementare ale UE, au existat momente când două divizii au finanțat ambele părți ale unui litigiu de mediu. În cazul unor zone umede în Spania, a existat un grup de dezvoltatori care au primit bani de la UE pentru a dezvolta și a face viabile din punct de vedere economic acele zone.

În același timp, UE a finanțat un grup de mediu care a fost dedicat conservarii acelorasi zone. În mod evident, se poate observa din acest exemplu că există încă probleme serioase de politică privind relația UE a reglementărilor de mediu (Brown et al 30).

Utilizarea fondurilor, cum ar fi Fondul de coeziune se poate dovedi o sarcină foarte delicată. Țările care sunt mai puțin dezvoltate decât alte state membre, au adesea un mediu foarte curat, pur și simplu pentru că nu au fost încă suficient afectate de "industria murdară" pentru a avea un impact semnificativ asupra țării. Prin urmare, in Europei mediul este păstrat doar din cauza lipsei de industrializare (Brown et al 18). În cazul în care UE vrea să extindă industria din punct de vedere economic, are potențialul de a dăuna mediului (Brown et al 14).

Cu toate acestea, statele mici au fost cunoscute pentru piedicile puse în raport cu standardele de mediu ale UE, susținând că UE pur și simplu vrea să păstreze terenul în scopul de a oferi turiștilor locuri adecvate pentru a merge in vacante. Aceasta este o situație nefericita și una care trebuie să fie manipulata cu multă grijă, dacă UE dorește să facă din politicile lor unele de succes.

Pe lângă dificultatea de a creea politici, UE are, de asemenea, o problemă cu țările membre, odată ce aceste politici sunt înființate. "UE este afectata de eșecul de implementare" (Brown et al 41), iar acest eșec a cauzat unele situații nefericite.

De exemplu, deși UE poate acum stabili cerințele de mediu, de multe ori preferă să utilizeze directive, care nu sunt obligatorii. Directivele permit o multime de acțiuni independente, incontrolabile, iar această acțiune are adesea efecte negative asupra mediului (Brown et al 4).

Fondul de Coeziune, prin urmare, de multe ori nu este utilizat in intreg potențialul lor pentru a crea o strategie coerentă de mediu între toate statele membre. Trebuie, la urma urmei, să ne amintim că politicile de mediu sunt încă subordonate (și vor continua, fără îndoială, să fie) celor economice ale UE. Cu toate acestea, UE poate avea un impact mai pozitiv asupra mediului. În rolul său socio-politic (spre deosebire de cel economic), UE are o putere extraordinară și o influență asupra statelor sale membre mai putin dezvoltate și asupra acelor țări care doresc să devină state membre.

Această putere și influență este de multe ori ceea ce conduce țările cu politici mai puțin dezvoltate de mediu sa devina conforme cu standardele mai stricte ale Uniunii.

În ultimii 5 ani, țări precum Polonia, Ungaria, și fosta Cehoslovacie au solicitat aderarea la UE. Deși nu sunt în mod oficial membri încă, aceste tari nu au stabilit o relatie cu UE, care implică îmbunătățirea istoricului lor de mediu. Polonia, de exemplu, a stabilit o relație cu UE în 1 iulie 989, cand Summit-ul Economic Vest de la Paris a creat programul PHARE care coordoneaza ajutorul pentru restructurarea economică a Poloniei și Ungariei (www.europa.eu.int). În luna septembrie a aceluiași an, un acord de cooperare a fost adoptat între Polonia și UE, la Varșovia.

Această relație a continuat în 1991, când Polonia a semnat "Acordurile Europene" cu UE, iar în aprilie 1994, Polonia solicitat oficial aderarea. "Zonele periferice simt o presiune pentru a ridica standardele de mediu pentru a se conforma cu obiectivele și legislația UE" (Brown et al, 14).

Dacă doresc sa obtina beneficiile de a fi un stat membru, care sunt social-politice și economice, atunci acestea trebuie să respecte reglementările de mediu, printre altele. Această presiune de a deveni o parte din grup poate avea chiar mai mult un rezultat pozitiv decât ceva de genul Fondul de Coeziune, care uneori pare să arunce bani într-un mod capricios în orice țară care are nevoie de ei.

 În afară de țările care nu sunt încă membre, în continuare, statele din sud au beneficiat, de asemenea, de atmosfera de îngrijorare asupra mediului care a devenit atât de importanta pentru UE. Așa cum am menționat anterior, Spania nici măcar nu avea o politica de mediu, până când aceasta a devenit un stat membru.

Țări precum Portugalia și Grecia au fost în aproape aceeași situație după aderare. Prin urmare, se poate observa faptul că UE a fost cu siguranta un factor motivant pentru crearea reglementărilor de mediu în sudul Europei (Brown et al 99).

Fără existența UE și a politicilor sale, este foarte posibil ca țări precum Grecia și Spania sa continue să nu aibă nicio lege care reglementează politica de mediul. Cu toate acestea, din cauza influenței UE și a dorinței corespunzătoare a acelor țări din Europa de Sud de a fi văzute ca "buni europeni", există anumite cerințe de mediu care sunt îndeplinite în țările de lângă Marea Mediterană.

Totuși, un alt mod indirect prin care UE afectează in mod pozitiv mediul este în cazul organizațiilor ecologice non guvernamentale, numite si ONG-uri. Deși aceste organizații au avut întotdeauna un impact major asupra țărilor europene individuale, ei sunt capabili de a utiliza UE ca o modalitate de a organiza și exprima preocupările lor la nivel supranațional. "Aprofundarea integrării europene" (Brown et al, 18) a consolidat aceste ONG-uri și le-a alcatuit într-o forță puternica de lobby.

Din această discuție politică, am observat că există câteva modalități de influențare a statelor membre care funcționează mai bine decât altele. Fondul de coeziune, de exemplu, pare să provoace cât mai multe probleme. Pe de altă parte, avantajele sociale și politice de a fi vazut ca un "bun european" ajuta la menținerea națiunilor mai puțin conforme în pas cu progresele în legislația de mediu.

În cele din urmă, acele țări care doresc pur și simplu să fie văzute ca fiind Europene (de exemplu, fostele națiuni ale Uniunii Sovietice) sunt extrem de dornice de a se conforma cu orice doreste UE.

3.2 Analiza protecției mediului în România

Programul de guvernare respecta principalele obiective și priorități stabilite în Programul Național de Acțiune pentru Protecția Mediului, asigurând:

– protecția și conservarea naturii și a diversității biologice și utilizarea durabilă a componentelor sale pe baze științifice, acordând o atenție sporită speciilor de animale pe cale de dispariție, precum și la acele specii care poartă o valoare economică ridicată. Reconstrucția ecologică a unor sisteme deteriorate va fi ghidata pentru a contribui la asigurarea unei condiții de conservare a speciilor mai vulnerabile;

– dezvoltarea și buna administrare a rețelei naționale de arii protejate, pentru a fi în concordanță cu strategiile, politicile și practicile europene și internaționale; punerea în aplicare a Programului Național de măsuri tehnice de evaluare și finanțare a costurilor generate de reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, în ton cu prevederile Convenției-cadru a ONU privind schimbările climatice (1992) și a Protocolului de la Kyoto (1997);

– protecție împotriva calamităților naturale și accidentelor, precum și o capacitate sporită de avertizare, control și intervenție, prin dezvoltarea unui sistem de monitorizare integrat îmbunătățit pentru factorii de mediu, dezvoltarea unui sistem de informare eficient, care ar trebui să permită un răspuns prompt în situații de urgență . În același timp, un accent special va fi pus pe dezvoltarea sistemelor de auto-monitorizare în cadrul unităților economice a căror activitate generează impact deosebit asupra mediului și prezintă riscuri mai mari de poluare accidentală;

– protecția sistemului ecologic complex format din Dunăre – Delta Dunării – Marea Neagră, inclusiv măsuri care vizează reconstrucția ecologică în zona Deltei Dunării, prin promovarea principiilor moderne de management durabil, inclusiv un control riguros cu privire la surse de poluare;

– transformarea agriculturii într-o activitate ecologica, utilizarea rațională a potențialului agricol, dezvoltarea rurală durabilă, având în vedere imbunatatirea conditiilor de mediu de viață și în această țară;

– aplicarea fermă a legislației de mediu și aprobarea sistemului de norme, standarde și reglementări compatibile cu cerințele Uniunii Europene;

– descentralizarea sistemului institutional, introducerea și ocuparea forței de muncă a instrumentelor economice menite să asigure protecția mediului.

Armonizarea politicilor și practicilor cu directivele Uniunii Europene de mediu din România, în conformitate cu "Strategia Națională de dezvoltare economică pe termen mediu din România" se va realiza prin:

– evaluarea Capitalului Natural al României în armonie cu diversitatea ei actuală și vulnerabilitatea, dezvoltarea Retelei Nationale de Arii Protejate;

– promovarea de măsuri de reabilitare a Capitalului Natural în zonele degradate;

– dezvoltarea unui management durabil al resurselor de apă, în conformitate cu prevederile Conferinței de la Dublin (1992) și ale Summitului de la Rio de Janeiro (1992);

– punerea în aplicare a Programului Național pentru dezvoltarea și utilizarea durabilă a solurilor și combaterea eroziunii solului;

– punerea în aplicare a Programului național de management urban și industrial a deșeurilor, reciclarea și reutilizarea produselor si a materialelor;

– articularea instrumentelor financiare necesare referitoare la mediu, pentru aprobarea acquis-ului comunitar, în special în domeniul de aplicare al exploatării apei, protecției mediului în industrie, agricultură, protecția solului și a terenurilor degradate, protecția organică și certificarea produselor ecologice;

– consolidarea capacităților instituționale și formarea competențelor necesare pentru construirea unui parteneriat între instituțiile românești care operează în domeniul mediului și omologii Uniunii Europene, astfel asigurând sprijin administrativ pentru transformare, oportunitățile și avantajele fiind acordate de către Uniunea Europeană prin strategiile și instrumentele menite să sprijine România în procesul de aderare.

În același timp, descentralizarea sistemului instituțional va fi asigurată, prin aplicarea constantă a principiului autonomiei administrative "poluatorul plătește". În acest context, competențele de protecție a mediului vor fi stabilite pentru comunitățile locale, reprezentate de autoritățile locale, precum și politicile de prevenire care vizează protecția mediului, la nivelul operatorilor economici, care va duce la reducerea cheltuielilor bugetare;

– constituirea Fondului pentru Mediu ca un instrument major pentru a sprijini atingerea obiectivelor prioritare din Planul National de aderare la Uniunea Europeana;

– construirea cadrului legal și instituțional pentru facilitarea și încurajarea dialogului dintre autorități și societatea civilă cu privire la strategie, politici, programe și deciziile legate de mediu, precum și dezvoltarea social-economică a țării;

– conservarea și dezvoltarea capitalului uman din domeniul mediului, prin îmbunătățirea sistemului educațional formativ și informativ, promovarea cercetarii stiintifice si lucrari specifice. Crearea de noi locuri de muncă în domeniul mediului și reducerea șomajului prin reorientarea forței de muncă;

– un obiectiv important pentru asigurarea unui mediu curat și sănătos, unde siguranța fiecărui cetățean este o certitudine, este construirea unui cadru legislativ și instituțional modern, în domeniul controlului activităților nucleare și articularea unui sistem sigur de gestionare a deșeurilor nucleare și securitatii instalațiilor nucleare. În acest sens, un rol esențial va fi jucat de cooperarea internațională cu organele de control nuclear similare din alte țări și de dezvoltarea pe baza unor acorduri bilaterale, multilaterale și convenții internaționale.

În România, mediul a apărut ca o zonă independentă de politici naționale în anul 1990, când a fost înființată pentru prima dată de către fostul Ministru al Mediului. În 1992 a fost elaborat Primul document oficial care stabilește obiectivele naționale în domeniu " Strategia Nationala pentru Protectia Mediului", actualizata în 1996 și 2002.

Strategia prezintă resursele naturale, diverse elemente de statutul economic și calitatea factorilor de mediu, și principiile generale de protecție a mediului, obiectivele pe termen scurt, mediu și lung.

Chiar din 1996 strategia naționala a fost ajustata la principiile UE, precum si la prioritățile și obiectivele sale. Principiile politicii de mediu urmărite în România sunt:

– conservarea și îmbunătățirea sănătatii umane,

– dezvoltarea durabilă,

– prevenirea poluării,

– conservarea biodiversității,

– conservarea culturală și patrimoniului istoric,

– "poluatorul plătește";

– mediul de lucru de stimulare

Agenția Națională pentru Protecția Mediului este o autoritate de specialitate a administrației publice centrale, aflata în subordinea Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile. Agenția Națională pentru Protecția Mediului a fost infiintata prin Hotărârea Guvernului nr. 1625 / 23.12.2003, într-o perioada de reforme instituționale majore în domeniul protecției mediului, după exemplul mai multor state membre și țări în proces de aderare, care au stabilit instituții tehnice de mediu la nivel național, astfel încât să ofere suport tehnic pentru aderare.

Politicile Romaniei de protecție a mediului in Uniunea Europeană a fost un obiectiv strategic major pentru întreaga societate. În conformitate cu acest obiectiv, reorganizarea Agenției Naționale pentru Protecția Mediului a fost considerata de o mare importanță.

Pe baza HG nr. 459 / 19.05.2005 privind reorganizarea și funcționarea ANPM, funcțiile și atributele sale au fost redefinite pentru a asigura cadrul legal necesar pentru a îndeplini obligațiile asumate de România prin Documentul de pozitie – capitolul 22.

Este important de subliniat că, prin subordonarea agențiilor regionale și locale de protecție a mediului din cadrul Ministerului Mediului și Dezvoltării Durabile, a Agenției Naționale pentru Protecția Mediului, au fost proiectate perspectivele pentru punerea în aplicare a legislației și reglementărilor europene, în termenele convenite.

3.3 Reglementari și organisme pe plan european și în România

Protecția mediului este o practică de protejare a mediului natural la nivel individual, organizațional sau guvernamental, în beneficiul atât al mediului natural cat și al oamenilor. Datorită presiunilor populației și tehnologiei, mediul biofizic se degradează, uneori permanent.

Acest lucru a fost recunoscut, iar guvernele au început introducerea restricțiilor cu privire la activitățile care provoaca degradarea mediului. Începând cu anii 1960, activitatea mișcărilor de mediu a creat conștientizarea diferitelor probleme de mediu. Nu există nici un acord privind amploarea impactului asupra mediului, a activității umane, precum și măsurile de protecție sunt uneori criticate.

Instituțiile academice oferă acum cursuri, cum ar fi studii de mediu, de management de mediu și ingineria mediului, care predau istoria și metodele de protecție a mediului. Este necesară protecția mediului din cauza diferitelor activități umane.

Producția de deșeuri, poluarea aerului și pierderea biodiversității (care rezultă din introducerea de specii invazive și specii pe cale de dispariție) sunt unele dintre problemele legate de protecția mediului. Protecția mediului este influențată de trei factori întrețesuti: legislația de mediu, etica și educația. Fiecare dintre acești factori joacă un rol în influențarea deciziilor de mediu la nivel național și de valori la nivel personal mediu. Pentru ca protecția mediului să devină o realitate, este important ca societățile să dezvolte fiecare dintre aceste domenii care, împreună, vor informa și vor conduce la adoptarea deciziilor de mediu.

Punerea în aplicare a noului regulament pentru protecția mediului a devenit una dintre prioritățile legislative românești după aderarea la Uniunea Europeana în anul 2007. Reglementările actuale se bazează pe mai multe principii de drept, general acceptate în domeniu, cum arfi:

conformitatea cu acquis-ul comunitar pentru mediu

(II) integrarea politicii de mediu în politicilor sectoriale altele

(III) de monitorizare și reducere a riscurilor legate de schimbările climatice

(IV) poluatorul trebuie să plătească

(V) conservarea biodiversității și a ecosistemelor specifice din zona naturală biogeografica

(VI) dezvoltarea durabila a resurselor naturale

(VII) divulgarea de informații și participarea publicului la luarea deciziei

(VIII) cooperarea internațională pentru protecția mediului etc.

Responsabilitatea pentru poluarea mediului se bazează pe principiul "poluatorul trebuie să plătească". De aceea, persoana fizică sau juridică care poluează mediul – astfel, provocând o avariere a mediului va plăti toate costurile legate de remedierea daunelor, eliminarea consecințelor sale, precum și orice costuri necesare pentru a stabili echilibrul ecologic anterior.

Prin adoptarea OUG nr. 68/2007, România a implementat prevederile Directivei Europene nr. 2004/35 / CE referitoare la remedierea daunelor de mediu și a completat legislația națională privind protecția mediului în vederea asigurarii unei reglementari specifice și unitare a daunele aduse mediului.

Ca atare, autoritatea responsabilă cu evaluarea pagubelor de mediu cauzate de orice om este Agentia Regionala pentru Protectia Mediului. Această instituție este de asemenea obligata prin lege sa consulte Garda Naționale de Mediu și Agenției Naționale pentru Protecția Mediului in ceea ce privește evaluarea daunelor de mediu.

În cazul în care daunele aduse mediului afectează sau sunt susceptibile să afecteze alte state, autoritățile publice române menționate mai sus sunt obligate să informeze și să coopereze cu autoritățile relevante din statele afectate, de asemenea, ținându-se seama de convențiile bilaterale existente introduse de România cu astfel de state sau alte reglementări internaționale de mediu aplicabile.

Nivelul de poluare a mediului (și, implicit, în măsura în care o anumită activitate economică implică sau poate implica responsabilitatea poluatorului) va fi comparat cu standardele naționale sau internaționale (numai pentru astfel de cazuri în care România nu are propriile standarde).

Aceste standarde identifica concentrația substanței poluante care ar putea fi eliberata / evacuata în mediu ca rezultat al unei activitati economice sau care ar putea fi acceptată într-o anumită zonă geografică (poluarea solului, apei subterane sau a atmosferei, etc.). În toate aceste cazuri, responsabilitatea agenților economici este determinata direct prin concentrația substanțelor poluante pe care agentul ar putea-o eliberara / descărca în mediu.

Prin Legea nr. 3/2001 România a adoptat la Kyoto, Convenția Organizației Națiunilor Unite privind schimbările climatice, care stabilește cadrul general pentru eforturile interguvernamentale privind schimbările climatice.

După aderarea la Uniunea Europeană, România a transpus și implementat în întregime Directivele privind schimbările climatice în legislația națională, prin:

– Ordinul nr. 1175/2006 pentru aprobarea Ghidului privind monitorizarea și raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră,

– Ordinul nr. 897/2007 pentru aprobarea procedurii de acordare a autorizației privind emisiile de gaze cu efect de seră pentru perioada 2008-2012 și

– Ordinul nr.1768 / 2007 pentru aprobarea procedurii de acreditare a verificarii organismelor prin rapoartele de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră.

Emisiile de gaze cu efect de sera sunt tratate în conformitate cu legislația românească prin HG nr. 780/2006, care transpune în legislația românească Directiva 2003/87 / CE de stabilire a unui sistem de gaze cu efect de seră.

Conform HG nr. 780/2006, începând cu 1 ianuarie 2007, toate instalațiile în curs de dezvoltare a uneia dintre activitățile indicate în alin. 1 din HG nr. 780/2006 care generează emisii de gaze cu efect de sera trebuie să obțină o autorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră emisa de autoritatea de protecție a mediului.

Autorizația trebuie să fie efectuata de către operatorii instalațiilor care generează emisii de gaze cu efect de sera. Autorizație poate acoperi una sau mai multe instalații situate pe aceeași parcelă cu condiția să fie gestionate de același operator.

Conținutul cadru al autorizațiilor de emisii de gaze cu efect de sera este prevăzut de HG nr. 780/2006, și include următoarele:

numele și adresa operatorului;

o descriere a activităților și emisiile de gaze cu efect de seră generate de instalație;

cerințele de monitorizare, cu specificarea Metodologiei utilizate și frecvența monitorizării;

cerințele de raportare;

obligația de a reveni un număr de certificate de emisii de gaze cu efect de seră egal cu totalul emisiilor generate de instalare.

Concluzii

UE este un parteneriat economic și politic unic între 28 de țări europene care împreună acoperă o mare parte a continentului.

UE a fost creată în urma celui de-al doilea război mondial. Primii pași au fost sa încurajeze cooperarea economică: ideea fiind ca țările care tranzacționează cu altele devin interdependente economic și au astfel mai multe sanse de a evita conflictul.

Rezultatul a fost Comunitatea Economică Europeană (CEE), creată în 1958, iar creșterea inițiala a cooperării economice între șase țări: Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Țările de Jos. De atunci, o piață unică uriașă a fost creata și continuă să se dezvolte în direcția întregului său potențial.

Ce a început ca o uniune pur economică a evoluat într-o organizație care acoperă domenii politice, de la ajutorul pentru dezvoltare la mediu. O schimbare de nume de la CEE la Uniunea Europeană (UE) în 1993 a reflectat acest lucru.

UE se bazează pe statul de drept: tot ceea ce nu este întemeiat pe tratate, convenit în mod voluntar și democratic de către toate țările membre. Aceste acorduri obligatorii stabilesc obiectivele UE în multe domeniile sale de activitate.

UE a asigurat o jumătate de secol de pace, stabilitate și prosperitate, a ajutat la creșterea nivelului de trai și a lansat o monedă unică europeană, euro.

Datorită eliminarii controalelor la frontieră între țările UE, oamenii pot călători liber în cea mai mare parte a continentului.

Piața "interna" unica este principalul motor economic al UE, care permite mai multe bunuri, servicii, bani și permite oamenilor să circule liber. Un alt obiectiv-cheie este de a dezvolta această resursă uriașă pentru a se asigura că europenii pot obtine beneficiul maxim de la ea.

Unul dintre obiectivele principale ale UE este de a promova drepturile omului, atât pe plan intern și în întreaga lume. Demnitatea umana, libertatea, democrația, egalitatea, statului de drept și respectarea drepturilor omului: acestea sunt valorile fundamentale ale UE.

De la semnarea Tratatului de la Lisabona 2009, Carta UE a Drepturilor Fundamentale aduce toate aceste drepturi împreună într-un singur document. Instituțiile UE sunt obligate prin lege să le susțină, așa cum sunt si guvernele UE ori de câte ori li se aplică legislația UE.

Principalul termen cu care avem de a face este cel de politici publice. Avem de a face cu un termen care a cunoscut multe definiții și interpretări. A fost destul de greu de găsit un omolog în diferite limbi pentru forma originală, public policy. Traducerea cuvânt cu cuvânt ar fi fost politică publică, ceea ce ar fi dus la o confuzie cu politica. Soluția, adoptată prima dată de francezi și adoptată și la noi a fost de a scrie politici.

Definiția cea mai simplă este probabil acea dată de Thomas Dye, după care politicile publice sunt „tot ceea ce o administrație decidă să facă sau nu” (Dye, 1972, p. 2). S-ar putea ca definiția aceasta să fie prea simplă, și poate că definiția următoare este mai bună: politicile publice sunt „un set de decizii intercorelate luate de un actor politic sau de un grup de actori în ceea ce privește selectarea scopurilor și mijloacele de atingere a lor într-o anumită situație în care aceste decizii ar trebui să fie, în principiu, în puterea de a le aduce la împlinire a acelor actori” (Jenkins, 1987, p. 4).

Dintr-un alt punct de vedere o politică publică este o rețea de decizii legate între ele privind alegerea obiectivelor, a mijloacelor și a resurselor alocate pentru atingerea lor în situații specifice (Miroiu, 2001, p. 9). Am putea continua cu astfel de definiții, dar deja putem identifica termenul cel mai important din ecuația politicilor publice, cel de decizie.

Politicile publice sunt un proces extrem de complicat, în care există mulți actori, multe decizii, multe legături cu alte politici publice adoptate sau în curs de adoptare, cu rezultate diferite pentru cei afectați de măsurile luate (sau care nu au fost luate). Pentru a simplifica acest proces s-a introdus ceea ce se numește ciclul politicilor, în care procesul este împărțit în mai multe etape.

Uneori este dificil să deosebim problemele de politică publică de acele probleme care sunt de interes privat sau de cele care pot fi rezolvate pe baza procedurilor administrative deja existente și care nu necesită o dezbatere publică. Motivele sunt numeroase. Pe de o parte diferite grupuri de persoane din societate se confruntă cu probleme diferite și nu există un acord cu privire la problemele care ar trebui să intre în dezbatere publică și să fie soluționate de către instituțiile publice.

Pe de altă parte, persoanele implicate în procesul de formulare a politicilor publice se schimbă, schimbându-se o dată cu acestea și deschiderea care există pentru soluționarea unor probleme. În plus, nu există un consens cu privire la acele probleme pe care Guvernul sau alte instituții publice ar trebui să le rezolve cu prioritate la un moment dat. Constrângerile de natură bugetară nu permit ca toate probleme existente să fie rezolvate și de aceea ele trebuie prioritizate și rezolvarea lor trebuie eșalonată în timp.

Pe lângă acele probleme care sunt clar definite ca fiind de competența instituțiilor publice, diferite grupuri din cadrul societății încearcă să redefinească sfera de competență a acestora prin adăugarea unor responsabilități noi sau prin renunțarea la prestarea unor servicii tradiționale în favoarea sectorului privat. Acesta este un proces care poate fi generat de schimbările care au loc în cadrul societății (de exemplu, schimbări tehnologice), de schimbarea valorilor culturale, de evenimente speciale (catastrofe naturale, războaie) sau de recomandări ale unor foruri de specialitate internaționale (Uniunea Europeană, alte organizații internaționale la care o țară este afiliată), etc.

Schimbarea partidului sau a coaliției de partide aflate la guvernare joacă de asemenea un rol important în schimbarea problemelor prioritare ale Guvernului. Chiar dacă actorii implicați în acest proces se schimbă de-a lungul timpului, acesta este un proces continuu. Cu toate că problemele din cadrul societății sunt schimbătoare, chiar dacă valorile sunt în schimbare, factorii de decizie se schimbă și nu există consens la nivelul societății, unele probleme ajung să fie discutate public și să se formuleze politici pentru soluționarea lor, în timp ce altele nu ajung pe agenda publică.