Politici Monetare ale Bnr

CAPITOLUL 1. Politica monetară, componentă esențială a politicii economice

1.1 Obiective

În epoca contemporană s-a renunțat de mult la conceptul de neutralitate monetară care în trecut ascundea esența relațiilor monetare, astfel că, acum, politica monetară este recunoscută ca o componentă esențială a politicii economice, fiind totodată un instrument privilegiat al politicii economice, cu o sferă largă de influență și o eficacitate diferențiată.

Importanța politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea prețurilor, la care se adaugă limitarea inflației și menținerea valorii interne și externe a monedei.

În ultimii ani, pe fondul accentuării presiunilor inflaționiste și a celor legate de creșterea numărului șomerilor, al accentuării dezechilibrelor macroeconomice, se vorbește de adoptarea unui mix de politici economice care să conducă la stabilizarea macroeconomică.

Nu de puține ori stabilizarea macroeconomică era asociată cu stabilizarea monetară. Stabilizarea monetară, presupune, în fapt, schimbarea sistemului monetar specific economiei respective, în primul rând prin schimbarea monedei ce circulă în acea economie (în sensul restabilirii unei noi valori pentru moneda puternic depreciată). Dacă avem în vedere cealaltă fațetă a stabilizării, și anume stabilizarea macroeconomică aceasta are în vedere asigurarea stabilității economice prin restabilirea echilibrelor economice în scopul atingerii unui anumit nivel al creșterii economice, pe fondul unui anumit grad de ocupare, in condițiile luptei pentru menținerea stabilității prețurilor, precum și a celei privind eliminarea sau în ultimă instanță reducerea deficitului bugetar și al balanței comerciale. Toate acestea se află în strânsa legătură cu „sănătatea monedei”, de a cărei stabilitate depinde, în final, situația economiei în ansamblu.

Stabilizarea macroeconomică este determinată de măsurile de politică adoptate, de coerența lor, stabilizare care să permită asigurarea unui nivel de trai decent pentru populația economiei respective.

Politica economică este o intervenție deliberată a statului în economie în scopul de a realiza anumite obiective de ordin structural sau conjunctural. Realizarea acesteia se face în direcția atingerii obiectivelor propuse: creștere economică durabilă, ocuparea completă a forței de muncă, un buget de stat și o balanța comercială echilibrată, toate acestea pe fondul stabilității prețurilor. Însă practica a demonstrat că realizarea tuturor acestor obiective este doar teoretică, alegerea unuia dintre ele putând fi în contradicție cu realizarea altora, un exemplu fiind acela reliefat de curba lui Philips, potrivit căreia nu se poate realiza stabilitatea prețurilor (nivel scăzut al inflației) cu asigurarea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă.

Atingerea acestor obiective are la bază, în definitiv, instrumentele utilizate de autoritatea abilitată cu realizarea politicii macroeconomice, acestea fiind reprezentate de componentele politicii economice, componente care se concretizează în tot atâtea politici independente, dar în același timp corelate una cu cealaltă: politica monetară, politica valutară (considerată de unii economiști ca parte componentă a politicii monetare), politica fiscală, politica comercială și, nu în ultimul rând politica veniturilor.

Obiectivele politicii monetare se confundă cu cele ale politicii economice pentru realizarea cărora aceasta acționează ca un instrument. Aceasta implică, pe de o parte, necesitatea de a asigura un maximum de coerență între tehnicile politicii monetare și celelalte instrumente ale intervenției.

Pe de altă parte, este necesar să subliniem că există o ordine în acțiunea și manifestarea lor: obiectivele strict monetare apar ca un stadiu preliminar (și frecvent prealabil) realizării obiectivelor economice. Corelațiile între politica monetară și politica economică și rațiunile intercondiționării lor au o anumită iterație semnificativă.

Majorarea volumului de monedă în circulație însoțește sporirea volumului de bunuri și servicii. Aceasta se datorește rolului activ, universal recunoscut al monedei. Expansiunea economică este favorabilă prin injecție de mijloace de plată. Într-o economie în stare de subfolosire a forței de muncă, majorarea lichidităților poate favoriza relansarea activității. Dar pentru aceasta este necesar ca investitorii și consumatorii să solicite aceste lichidității, de regulă, prin exprimarea unor cereri de credite.

Acest obiectiv cantitativ se concretizează în determinarea de către autoritatea monetară a unui nivel de creștere a masei monetare, cât mai apropiat de rata de creștere reală a economiei.

Rata dobânzii și nivelul optim al acesteia prezintă un rol important în cadrul politicii monetare, prin aceea că permite menținerea unui anumit nivel al cursului de schimb și influențează investițiile agenților economici.

Menținerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al politicii monetare, prin aceea că antrenează echilibre sau dezechilibre ale balanței de plăți în funcție de aprecierea sau deprecierea monedei naționale. Dacă nivelul cursului este supraevaluat pentru moneda națională, rezultă un consum de rezerve valutare, în timp ce un curs depreciat ar putea antrena creșterea exporturilor și majorarea disponibilităților în valută.

Alocarea optimă a resurselor financiare, la nivelul unei țări constă în selectarea creditelor în funcție de nivelul rentabilităților posibile de obținut. Un asemenea obiectiv antrenează efecte negative precum și diminuarea concurenței între agenții economici și diminuarea reacției acestora la evoluția ratei de dobândă. Din acest motiv se remarcă, în prezent, o limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare.

Realizarea obiectivelor politicii monetare se face în strânsa legătură cu coordonatele politicii economice.

Obiectivele dezvoltării economice sunt determinate de o anumită orientare a intervenției statului în economie, în funcție de ideile avansate, vizând în final dezvoltarea pe termen lung .

Printre obiectivele cel mai frecvent întâlnite menționăm creșterea economică în ritmuri înalte, în condițiile unei folosiri depline a forței de muncă și a stabilității prețurilor și a comerțului exterior.

Acest obiectiv este de fapt un optimum în înfăptuirea căruia se întâmpina dificultăți, adesea insolubile.

Prin politica economică statul își propune să constrângă subiectele economice private să accepte orientările și deciziile subordonate interesului public, supunând sub control principalele variabile economice și sociale.

Pentru a realiza obiectivele politicii economice se folosesc numeroase instrumente de intervenție: control direct (prețuri, salarii, comerț exterior); politicile fiscal-bugetare, în domeniul veniturilor, politici economice specifice.

Între acestea din urmă, politica monetară este unul din instrumentele cel mai frecvent utilizate, exprimată ca: ansamblul măsurilor luate, prin banca centrală sau autoritățile monetare, pentru a exercita o anumită influență asupra dezvoltării economiei sau pentru a asigura stabilitatea prețurilor și a cursurilor valutare.

Principalele obiective ale politicii economice:

Grad ridicat al ocupării forței de muncă

Din punct de vedere al impactului social, cel mai important obiectiv este reprezentat de gradul de ocupare al forței de muncă, importantă fiind maximizarea acestuia. Necesitatea ca gradul de ocupare sa fie maxim, este evidentă, pe de o parte pentru a se asigura un nivel de trai decent, iar pe de altă parte pentru a se asigura un nivel ridicat al ofertei de produse.

Multe țări au introdus în legislații obligația guvernului de a menține un nivel înalt și stabil de utilizare a forței de muncă. Există, însă, un dezacord total printre economiști în privința definirii cât mai precise a unui nivel acceptabil sau dezirabil al șomajului.

În orice economie există, în permanență, șomajul fricțional. Acesta apare datorită persoanelor care părăsesc anumite slujbe căutând altele. În perioada de căutare dintre două slujbe, persoanele respective sunt șomere. Analiștii consideră că în ce privește factorii fricționali, nivelul cel mai ridicat al ocupării forței de muncă este atins atunci când șomajul fricțional se situează la nivelul de 3%-4% din totalul forței de muncă civilă.

În condițiile economiilor actuale, pe fondul restructurării macroeconomice, nivelul șomajului fricțional a crescut destul de mult. De aceea este necesar a se determina cu mare atenție care sunt cauzele care determină această creștere.

Factorii care generează șomajul fricțional sunt reprezentați de:

factori sezonieri, în baza cărora cererea de locuri de muncă variază în funcție de vreme și de perioada din an (construcții, turism etc.).

factori geografici, ce influențează oferta de muncă în funcție de amplasarea geografică a locurilor de muncă; oferta de forță de muncă nu are o elasticitate ridicată față de acest factor;

factori discriminatorii – în anumite situații, apar discriminări în ceea ce privește ocuparea unui loc de muncă, discriminări datorate fie naționalității, fie rasei, fie opțiunilor politice și religioase, fie datorate vârstei sau sexului.

Pe lângă șomajul fricțional, într-o economie mai poate exista și șomajul structural și șomajul keynesian.

Șomajul structural, este datorat schimbărilor structurale, care au loc într-o economie. Proporțiile și ponderile diferitelor sectoare economice sau zone geografice se pot modifica, ceea ce determină apariția unei oferte de muncă în exces. Mărimea și durata șomajului structural depind de mobilitatea ocupațională si geografică a forței de muncă.

Șomajul keynesian apare datorită unei cereri agregate de produse și servicii reduse sau în scădere. Datorită faptului că cererea agregată scade și crește ciclic, un astfel de șomaj se mai numește și ciclic. Măsurile care tind să elimine șomajul ciclic privesc, în primul rând limitarea duratei șomajului, prin creșterea cererii agregate și aducerea outputului la nivelul său potențial.

Șomajul fricțional și șomajul structural alcătuiesc, împreună, rata naturală a șomajului, care există chiar și atunci când economia funcționează la nivelul său potențial, iar piața forței de muncă este la echilibru pe termen lung. Aceasta se mai poate explica și prin imperfecțiunile pieței forței de muncă, viteza redusă de ajustare la echilibru a acesteia, costul mare al obținerii informațiilor despre slujbele vacante, costul mobilității forței de muncă ș.a.

În consecință, pentru a reduce rata naturală a șomajului, trebuie urmate mai degrabă politici care vizează îmbunătățirea structurii și funcționării pieței de muncă.

Studiile statistice au arătat că șomajul structural dintr-o economie depinde de generozitatea programelor de asistența socială pentru șomeri. Cu cât ajutoarele sunt mai mari, cu atât rata șomajului este mai mare.

De asemenea într-o economie mai există și șomajul determinat de factori pur subiectivi (persoanele care doresc să muncească, dar nu își căuta loc de muncă pentru că nu cred că vor reuși să găsească).

Aceste aspecte sunt greu de determinat la nivelul economiei, mulți economiști considerând că nivelul optim al ratei de șomaj este acela în care în corelare cu rata inflației, nu generează o creștere accelerată.

Costurile șomajului includ pierderile suferite atât de individ, cât și de economie. La nivelul întregii economii datorită șomajului se pierde anual un anumit output. Legea lui Okun arată ca o creștere cu 1% a ratei șomajului determină, pe termen scurt, o scădere cu circa 3% a nivelului outputului real.

Alegerea unei combinații de politici care să reducă șomajul se face în raport cu numărul de șomeri din fiecare categorie, cu costurile economice și sociale implicate de existența acestora.

Stabilitatea prețurilor

Inflația poate fi definită ca un proces de creștere continuă a indicelui general al prețurilor, având ca principal factor cererea în exces, astfel încât o pîncât o politică ce impune restricții cererii este de o importanța esențială în orice program antiinflaționist.

De asemenea, pornind de la Curba lui Philips, menținerea unui nivel ridicat al ocupării forței de muncă, fără a lua în considerare ceilalți factori economici conduce la creșterea prețurilor în economie care se repercutează, mai departe, asupra nivelului puterii de cumpărare, deoarece creșterea prețurilor generează automat o creștere a cererilor de majorare a salariilor și implicit o majorare a costurilor de producție, ce se reflectă, mai departe, în prețul produselor pe piață. Aceste fluctuații de prețuri, la nivel mondial, au determinat reorientarea autorităților în sensul renunțării la urmărirea unui nivel al creșterii economice în scopul asigurării unei stabilități relative a prețurilor, care să permită restabilirea echilibrului economic general.

În cazul în care rata inflației dintr-o economie este mare (două cifre), ineficiența economică se manifestă acut, determinând creșterea cererii agregate, oferta crescând în ritmul anterior. Creșterea cererii duce la o nouă modificare de prețuri, la o nouă cerere de modificare a salariilor, care dacă este satisfăcuta duce iarăși la creșterea prețurilor și tot așa.

Pe de altă parte, o rată a inflației ridicată, duce la distribuția arbitrară a veniturilor în economie, astfel cei care au salarii variabile, vor avea creșteri salariale mai mari decât cei care au venituri fixe.

Inflația mai are efecte și asupra balanței de plăți externe datorită faptului că ineficiența economiei se reflectă în calitatea produselor exportate, ceea ce determină o restrângere a pieței externe. Pe de altă parte creșterea prețurilor de producție influențează prețul de export existând posibilitatea ca pe piața externă să existe producători mai competitivi, cel puțin din punct de vedere al prețurilor.

O rată ridicată a inflației conduce și la devalorizarea monedei naționale, fapt care duce la descurajarea exporturilor. Pe de altă parte dacă producția internă este dependentă de materiile prime din import, prețul acestora crescând, are loc o creștere de prețuri la nivelul economiei, ajungându-se astfel la o spirală inflaționistă, ale cărei costuri de eliminare ar fi foarte mari.

În cadrul obiectivului de stabilizare a prețurilor, trebuie să se pună accent pe stabilizarea la nivelul mediu al prețurilor, urmărindu-se stabilizarea relativă, și nicidecum cea absoluta, având în vedere faptul că noțiunea de stabilitate a prețurilor nu presupune că prețurile să fie stabile sau fixe.

Economiștii consideră că stabilitatea relativă a prețurilor există în condițiile în care rata anuală de creștere a prețurilor, determinată pornind de la un indice de preț reprezentativ este de cel mult 2%.

Creșterea economică

Creșterea economică reprezintă unul dintre obiectivele principale ale politicilor macroeconomice, alături de reducerea șomajului și menținerea la un nivel constant a ratei inflației.

Creșterea economică presupune, în esență, creșterea produsului intern brut pe termen lung, ceea ce constituie un lucru diferit față de modificările pe termen scurt ale acestuia, modificări care au loc ca urmare a unor șocuri și perturbații întâmplătoare.

În schimb, creșterea pe termen lung a produsului intern brut, proces denumit creștere economică are drept cauze modificări permanente în factorii care determină producția, deci mărimea produsului intern brut. Acești factori, denumiți și factori de producție, sunt, în principal, forța de muncă, stocul de capital și tehnologia, fiecare dintre ei și împreună pot determina, atunci când se schimba, modificări permanente în produsul realizat. De regulă, contribuția fiecăruia se exprimă prin produsul realizat pe unitate de factor utilizat.

Măsurarea nivelului creșterii economice se face prin mai multe modalități, însă cei mai mulți economiști înclină spre utilizarea ritmului de creștere al produsului intern brut, considerând că acesta reflectă cel mai bine gradul de dezvoltare al economiei avute în vedere, pentru simplul motiv că acesta reflectă nivelul efectiv al activității economice desfășurate pe teritoriul țării respective. Se are în vedere nivelul real al PIB, din dorința de a se evidenția nivelul efectiv al creșterii, fără a se lua în considerare evoluțiile inflaționiste.

Măsurarea ritmului de creștere se face pe baza înregistrărilor cantitative din anii anteriori dar și a factorilor conjuncturali, care influențează semnificativ creșterea economică. Dacă la începutul secolului se mergea pe ideea asigurării unei creșteri economice de cel puțin 3%-4%, în prezent așteptările pot fi mult mai pesimiste.

Pentru a se putea vorbi de creștere economică viabilă trebuie să se înregistreze o creștere efectivă la nivelul producției unei țări (cantitativ) și nu doar o creștere a valorii monedei naționale. De asemenea trebuie să se stimuleze consumul, printr-un mix de produse și servicii, având în vedere faptul că oferta în exces generează stagnare economică.

Asigurarea unui nivel al creșterii economice presupune doua aspecte:

– fie asigurarea unei creșterii economice extensive (bazată pe creșterea numărului angajaților de exemplu);

– fie îmbunătățirea condițiilor existente de lucru, care să permită creșterea productivității (creștere economică intensivă).

În acest din urmă aspect calea cea mai bună pentru asigurarea creșterii economice este realizarea de noi investiții. Problema care se pune aici este legată de crearea cadrului favorabil atragerii de investitori (atât din punct de vedere financiar, fiscal, precum și al stabilității politice, militare).

Echilibrarea balanței de plați

În cursul unui an, orice țară poate avea un deficit sau un surplus al contului curent și un deficit sau un surplus al contului de capital. Suma acestora determină deficitul sau surplusul balanței de plați externe pentru acea perioadă. Dacă există un surplus într-unul dintre conturi și deficit în celălalt, și dacă mărimea absolută a acestora este aceeași atunci suma celor două este zero. Se spune atunci că balanța este echilibrată.

În general, plecând de la o balanță de plăți echilibrată, orice reducere a exportului net va determina un deficit al balanței de plați, presupunând că nu are loc nici o schimbare în balanța contului de capital. Și, invers, orice creștere a exportului net sau reducere a importului net va determina un surplus al balanței de plăți în aceeași ipoteză.

Din nou, considerând balanța de plați la echilibru, orice creștere a ieșirilor nete de capital sau descreștere a intrărilor nete de capital va determina un deficit al balanței de plăți, presupunând că nu au loc schimbări în balanța contului curent. Și orice descreștere a ieșirilor nete de capital, vor determina un surplus, al balanței de plați, în aceeași ipoteza privind balanța contului curent.

Guvernul intervine, prin politici specifice, care țin seama de faptul că economia este deschisă, modificând unul sau altul dintre determinanții de mai sus, pentru a ajunge la echilibrul balanței de plați.

Alegerea unui astfel de obiectiv, este determinată de necesitatea susținerii monedei naționale, aceasta putând să conducă la înrăutățirea situației economice a tării respective la toate nivelurile, fără a mai lua în considerare faptul că un deficit al balanței de plați implică un efort suplimentar, tocmai pentru acoperirea acestuia.

Controlul deficitului bugetului de stat

Un alt obiectiv important al politici macroeconomice, în ultima perioadă, îl constituie controlul deficitului bugetar, a cărui finanțare pe baza emisiunii monetare poate, treptat, să accentueze presiunile inflaționiste din economie, acestea repercutându-se, în primul rând, asupra valorii monedei naționale, valoare care conduce, mai departe, la scăderea puterii de cumpărare și, implicit, a nivelului de trai.

Cheltuielile din ce în ce mai mari ale statului, precum și fenomenul arieratelor, au condus, în ultima perioadă, la deficite bugetare semnificative; acestea au impus eforturi deosebite ale statului, având în vedere faptul că pentru obținerea de finanțare externa, una dintre condiții este respectarea unei anumite ponderi a deficitului din produsul intern brut.

1.2 Instrumente ale politicii monetare

Pentru îndeplinirea obiectivelor de politica monetara pot fi utilizate instrumente directe și indirecte între care este posibilă stabilirea următoarei distincții : 

instrumentele indirecte: sunt utilizate de către banca centrala în relațiile cu celelalte bănci și cu agenții nefinanciari. Această categorie de instrumente include instrumente care permit controlul asupra costului și asupra cantității de monedă centrală.

instrumentele directe: sunt reprezentate de măsurile care afectează, în mod direct, utilizatorii și deținătorii de monedă, inclusiv instituțiile financiare. Dintre acestea prezintă importanță: încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii ăi controlul asupra ratei de schimb .

Din distincția prezentată, rezultă că instrumentele indirecte corespund acțiunilor asupra pieței, iar cele directe constituie măsuri ale autorităților monetare.

Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât există posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:

instrumente prin care banca centrală furnizează și retrage moneda centrală:

operațiunile de open-market si acordarea de credite cu rată variabilă a dobânzii pe piața monetară sau financiară;

operațiunile de rescontare; plafonarea disponibilităților pentru rescontare și stabilirea costului rescontării (rata de rescontare sau taxa specială a scontului) . Taxa rescontului este rata dobânzii pe care o calculează banca de emisiune în momentul rescontării portofoliilor de cambii de la băncile comerciale. În funcție de modul și sensul ratei de rescont (crescător sau descrescător), se modifică volumul creditului, ca și costul lui. De pildă, dacă rata rescontului scade de la 4,5 la 3 procente, au loc încurajarea creditului și sporirea investițiilor; invers, în situația când aceasta ar spori de la 4,5 la 5,5 procente. Rata dobânzilor acordate sau încasate de băncile comerciale urmează dinamica ratei rescontului, ceea ce înseamnă că instituția de emisiune influențează costul creditului în ansamblul lui. Cumpărarea și vânzarea titlurilor pe open market reprezintă un instrument de politică monetară folosit tot mai des în prezent. Întrucât pe piața interbancară rezultă adesea un excedent sau un deficit global de lichidități, Banca de emisiune intervine fie pentru a „reteza” acest excedent, fie pentru a „completa” insuficiența constatată În primul caz, ea lansează pe piața monetară o fracțiune din efectele publice (creanțe asupra Trezoreriei) sau din cele private (creanțe asupra economiei), hârtii de valoare pe care le deține în portofoliul său. În cazul secund, aceasta achiziționează pe piață o parte a efectelor publice sau private deținute de băncile comerciale.

avansurile acordate de către banca centrală a statului și celorlalte bănci: determinarea plafonului și a costului (ratei de dobândă) pentru aceste avansuri;

constituirea rezervelor obligatorii obișnuite si cele constituite asupra depozitelor si creditelor. Practica variațiilor cotelor obligatorii de rezervă s-a generalizat în aproape toate țările cu economie de piață, fenomen ce se explică prin avantajele acestei practici. Variația procentajelor rezervelor este foarte eficace, întrucât afectează imediat dinamica creditului. Această politică este utilă mai ales în țările unde predomină moneda scripturală.

instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor: obiective cantitative globale si obiective selective, dintre care pot fi enumerate încadrarea creditului bancar sau a finanțărilor ; încadrarea sau limitarea depozitelor remunerate și gestionate de către bănci ; raporturile bilanțului (raportul dintre credite si fonduri proprii); coeficientul de utilizare obligatoriu concretizat în portofoliul minim de obligațiuni, bonuri de tezaur sau alte utilizări; controlul emisiunilor de titluri pe piața financiară; stabilirea ratei de dobânda debitoare sau creditoare.

instrumentele care permit controlul operațiunilor cu străinătatea includ controlul schimburilor (împrumuturi externe autorizate, piața devizelor, reglementarea poziției exterioare a băncilor, depozitele constituite la banca centrala din devizele achiziționate de către agenții nefinanciari); reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenților și nivelul ratelor de dobândă; rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenților ; intervențiile băncii centrale pe piața schimburilor valutare.

1.3 Mecanismul și canalele de transmitere ale politicii monetare

Politica monetară, indiferent de instrumentele aplicate și de canalele de transmisie a efectelor acestor acțiuni, conduce în esență la modificarea rezervelor disponibile sectorului bancar și nebancar, deci la modificarea condițiilor de operare atât pentru sistemul bancar cât și pentru economia reală.

Politica monetară conduce la efecte puternice, rapide și generalizate asupra unor variabile precum prețurile și producția, acestea fiind de fapt și obiectivele principale ale acestui tip de acțiuni. Mulți economiști sunt de acord cu aprecierea conform căreia efectele politicii monetare asupra producției apar după o perioadă de timp și sunt efecte pe termen relativ scurt, aceasta revenind pe termen lung la nivelul natural. Deci pe termen scurt modificările în cantitatea de monedă din economie conduc la modificări ale producției și doar după o perioadă îndelungată prețurile restabilesc echilibrul pe piață, prin readucerea producției la nivelul inițial. Aceste abordări presupun existenta unei neutralități a banilor pe termen lung, dar nu și a unei neutralități a acestora pe termen scurt.

Orice decizie la nivelul politicii monetare se transmite restului economiei prin intermediul mai multor mecanisme, dar importanța relativă a acestora precum și comportamentul sistemului în general depinde foarte mult desigur de tradiții, dar mai important de structura sistemului financiar și cadrul legal existent.

Importanța politicii monetare, efectele sale sistematice, semnificative și sesizabile sunt în știința economică contemporană un fapt demonstrat și recunoscut. De asemenea evoluția majorității economiilor de piață atât din țările dezvoltate cât și din cele în curs de dezvoltare – cu atât mai mult cele în tranziție – prezintă o dinamică caracterizată de schimbări de curs, de fluctuații bruște și ample în evoluția prețurilor și producției. Toate aceste schimbări, indiferent de natura lor ridică pentru viitor o problemă foarte importantă pentru știința economică: ce politică sau politici trebuie aplicate, dacă este cazul, pentru reducerea amplitudinii variațiilor prețurilor și producției. Pentru a răspunde la o asemenea întrebare autoritățile cu putere de decizie la nivelul politicii monetare trebuie să poată aprecia corect amplitudinea și sensul efectelor măsurilor luate, momentul apariției acestor efecte și durata sau persistența acestora. Pentru a putea aprecia toate aceste elemente, trebuie înțelese mecanismele de transmisie a politicii monetare.

În evoluția științei economice probabil că enunțarea primul mecanism de transmisie a politicii monetare și specificarea modelului aferent aparține economistului J.M. Keynes. Analiza de tip keynesian conduce la specificarea unui model structural al efectului politicii monetare asupra activității economice, printr-o serie de ecuații ce descriu comportamentul operatorilor economici din diverse sectoare ale economiei. Un exemplu de relație obținută printr-o astfel de metodă este următorul lanț cauzal: masa monetară – rata dobânzii – investiții – nivelul activității economice (modelul clasic IS-LM).

Pe de altă parte monetariștii susțineau o a doua abordare, prin specificarea unui model cu formă simplificată și analizarea relației între nivelele masei monetare și cel al activității economice, determinarea corelației între cele două variabile. Procesul de transmisie este pentru monetariști o “cutie neagră”.

În dezbaterea economică actuală regăsim ambele puncte de vedere: există un consens cvasi-general cu privire la neutralitatea banilor pe termen lung iar pe termen scurt sunt unele teorii ce susțin caracterul greu variabil al prețurilor și deci și non – neutralitatea banilor, iar alte teorii susțin neutralitatea banilor și pe termen scurt.

Indiferent de dezbaterile dintre diferitele curente de gândire economică una din problemele majore ale politicii monetare este modul de investigare a diferitelor canale de transmisie a politicii monetare, domeniu în care nici una din metodele prezentate – modelele structurale și cele cu formă simplificată – nu poate fi ignorată în favoarea celeilalte.

Preocuparea pentru determinarea canalelor de transmisie a politicii monetare este un element central pentru toți responsabilii în materie de decizii din băncile centrale dar și din lumea academică. Dificultatea problemei constă în structura actuală a sistemelor financiare – ce pot fi privite ca o vastă rețea de interconexiuni între firme, gospodării, instituții guvernamentale de orice tip. Banca Centrală este doar una din instituțiile din această rețea, cu conexiuni cu aproape toate băncile din sistem, dar lipsită de conexiuni cu ceilalți actori din sistem – firmele și gospodăriile – principalii realizatori ai activității economice. A determina un mecanism de transmisie a politicii monetare înseamnă în fapt a urmări calea pe care politica monetară își circulă, pornind de la Banca Centrală și continuând cu fiecare tranzacție ce se desfășoară în această rețea, până când politica monetară își produce efectele dorite (sau nedorite) asupra vânzărilor și cumpărărilor, producției și consumului, investițiilor și economiilor. A privi economia din acest punct de vedere, ca pe o rețea vastă de interconexiuni, implică existența a numeroase drumuri sau canele prin care circulă politica monetară stabilită de Banca Centrală până are efecte asupra economiei. Toate aceste canale au ceva în comun: trebuie să treacă la un moment sau altul printr-o piață financiară. Fiecare componentă a pieței financiare are o anumită particularitate, ce permite ca o schimbare în oferta de bani să influențeze activitatea economică reală. Deci fiecare mecanism propus de transmisie a politicii monetare poate fi asociat cu un aspect al unei componente a piețe financiare.

Deși unii economiști susțin un canal de transmisie a politici monetare, este evident că există cel puțin tot atâtea canale câte piețe financiare există în cadrul economiei respective.

Mecanismul de transmisie a politicii monetare poate fi definit ca totalitatea canalelor prin care Banca Centrală, utilizând un set variat de instrumente de politică monetară poate influența dinamica cererii agregate și a prețurilor din economie. Dintre canalele (sau mecanismele specifice) de transmisie a politicii monetare identificate de literatura de specialitate, practica economică a relevat cu precădere importanța următoarelor: canalul prețurilor; canalul ratelor dobânzilor practicate de instituțiile financiare; canalul creditului; canalul cursului de schimb; canalul efectelor de avuție și bilanț; canalul anticipațiilor agenților economici privind inflația.

Canalul prețurilor este evidențiat de teoria cantitativă a monedei și a prețurilor. Teoria cantitativă constituie o descriere simplă, însă riguroasă a mecanismului de transmisie.

Dacă procesul de transmisie descris de teoria cantitativă se aplică numai în anumite condiții foarte specifice, canalul reprezentat de rata dobânzii constituie elementul esențial al prezentărilor standard ale politicii monetare.

Insatisfacția față de modalitățile tradiționale de explicare a acțiunii politicii monetare a dus la apariția unei noi concepții cu privire la procesul de transmisie, concepție care pune accent pe conceptul de „informare asimetrică ”. În materie de proces de transmisie, „teoria delegării” (Agency Theory) implică existența a două canale: 1) canalul creditului bancar; 2) canalul activului net (averilor populației).

Canalul creditului bancar derivă din faptul că băncile joacă un rol specific în cadrul sistemului financiar, deoarece, din cauza naturii instituției bancare, sunt foarte bine plasate pentru a rezolva problemele de asimetrie informațională cu care se confruntă clienții. Ca urmare a acestui rol specific al băncilor, dacă nu s-ar împrumuta de la acestea, anumiți agenți economici nu ar avea acces la resursele terților.

Canalul de transmisie a politicii monetare reprezentat de influența pe care variațiile cursului de schimb o exercită asupra mărimii nete a exporturilor a atras atenția economiștilor mai ales după instituirea actualului sistem monetar internațional, bazat pe cursuri flotante. Acest canal încorporează și el efectele ratei dobânzii, deoarece reducerea ratei dobânzii într-o anumită țară diminuează atractivitatea depozitelor bancare și a celorlalte plasamente denominate în monedă națională și sporește atractivitatea depozitelor și celorlalte plasamente în valută. Ca urmare, se produce o scădere a cererii de monedă națională și o creștere a cererii de valută, ceea ce duce la deprecierea monedei naționale respective.

CAPITOLUL 2. BANCA NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

2.1 Statutul și rolul Băncii Naționale a României

Banca Națională a României este o instituție de interes public creată ca efect al unei legi organice, promulgată în 11/23 aprilie și publicată în Monitorul Oficial la 17/29 aprilie 1880. Legea „pentru înființarea unei bănci de scont și circulațiune sub numele de Banca Națională a României” instituia privilegiul exclusiv al acestei societăți anonime – pe atunci, în proporție de două treimi în proprietatea acționarilor privați – de a emite moneda statului român.

Forma tradițională de organizare a Băncii Naționale a României a fost societatea comercială, ai cărei acționari erau atât entități private cât și statul român. Inspirată după modelul belgian, legea din 1880 a autorizat BNR să emită bancnote convertibile în aur și argint și de a efectua operațiuni specifice unei bănci centrale ( rescontare, lombardare, credite guvernamentale).

Banca Națională a României și-a început activitatea la 1 decembrie 1880, ca bancă centrală, deținând un rol major în finanțarea sistemului bancar prin credite de scont.

Înființarea Băncii Naționale a însemnat asigurarea premiselor organizării monetare în țara noastră, conturarea și dezvoltarea sistemului de credit și plăți, folosirea instrumentelor monetar-bancare și financiare pentru dezvoltarea economiei, a relațiilor bancar-financiare internaționale.

Victor Slăvescu afirmă că reușita întemeierii și organizării băncii de emisiune depindea „de modul cum era organizată acea bancă, de politica generală ce-și impunea și de oamenii, cărora li se încredința conducerea ei”.

Legea de înființare a Băncii Naționale a României nu a asigurat băncii centrale un cadru potrivit pentru afirmarea acesteia ca o instituție autonomă față de executiv, datorită faptului că modul de organizare internă și obligațiile membrilor Consiliului de Administrație erau hotărâte de către Adunarea Generală a Acționarilor, cu aprobarea Guvernului.

De asemenea, Banca Națională a României, prin statutul său de funcționare la aceea dată, era obligată să prezinte Guvernului un raport prin care să se prezinte situația băncii și a sucursalelor sale. Guvernul avea dreptul de a controla toate operațiunile băncii, putând să se opună executării oricărei măsuri care erau contrare legii, statutelor sau intereselor statului.

Datorită formei de organizare a Băncii Naționale a României, Legea de înființare a acesteia conferă statului român dreptul „de a participa la adunările generale ale acționarilor”, de a participa la beneficiile băncii – de a exercita toate drepturile cuvenite unui acționar.

Potrivit legii de înființare al BNR, membrilor Consiliului de Administrație li se interzicea apartenența la un partid politic, autoritatea monetară dobândind astfel independență față de organizațiile politice.

Consiliul de Administrație al băncii era format, potrivit statutului din anul 1880, din guvernator, 6 directori și un consiliu format din 7 cenzori. Mandatul guvernatorului era de 5 ani, iar al directorilor de 4 ani.

Referitor la activitatea băncii centrale, în primii cinci ani de activitate, Banca Națională a României a dus o politică de credit greșită, acordând contrar uzanțelor generale ale băncilor de emisiune, mai multe credite lombard decât de scont, sporind în acest fel, în mod artificial, circulația monetară.

Adoptarea de către România, în anul 1890, a sistemului monometalist „gold standard” a imprimat activității de emisiune a BNR caracteristicile acestuia.

Banca de emisiune trebuie să fie autonomă față de stat, iar acest lucru trebuie să fie înscris în legea de organizare a acesteia. Numai în situația în care banca nu își duce la bun sfârșit sarcinile ei, statul are dreptul să intervină ca expresie a intereselor generale, și să restabilească lucrurile.

O bancă de emisiune trebuie să îndeplinească funcții economico-financiare, ce decurg din privilegiul pe care statul l-a acordat acesteia, dar prin acesta nu se presupune ca banca să fie la dispoziția statului și să urmeze toate sugestiile acestuia.

Din istoria băncilor de emisiune, este cunoscut faptul că, de cele mai multe ori, statul, pentru satisfacerea diverselor nevoi, determină emisiuni mari, care nu poate fi niciodată acoperit cu stocul metalic.

În perioada dintre cele două războaie mondiale, exista o puternică stabilitate monetară, datorită faptului că politică monetară era foarte riguroasă. În această perioadă, moneda noastră avea acoperire în aur, era convertibilă și exista o paritate legală a leului, adică o cantitate de aur pe care o conținea. Când paritatea scădea sau creștea, ca urmare a fluxurilor monetare și situației economice, banca centrală intervenea și echilibra cererea cu oferta de bani, acest lucru realizându-se prin importul sau producerea aurului.

Perioada 1901-1914 arată faptul că acțiunile și modul de organizare a Băncii Naționale a României sunt modelate după nevoile și scopurile urmărite de către statul român, gradul de independență al acesteia față de Guvern fiind redus.

Toate operațiunile Băncii Naționale a României erau în continuare supravegheate de către comisarul Guvernului, acesta asistând la fiecare ședință al Adunării Generale a Acționarilor, Comitetului executiv și Consiliului General, dar numai cu vot consultativ.

Modul de organizare în acesta perioadă a fost modificat pentru facilitarea scopului urmărit de către stat, astfel în cadrul structurilor de conducere ale băncii existau persoane care se numeau de către guvern, capacitatea acestora de decizie fiind ușor influențabilă.

Mandatul guvernatorului se reduce de la 5 ani, cât era prevăzut în Legea de înființare a Băncii Naționale a României, la 4 ani. Mandatul guvernatorilor fiind mai mic decât cel al partidelor politice, gradul de independență al băncii centrale era redus prin posibilitatea numirii acestora de către Guvern și urmărirea realizării obiectivelor pe care executivul și le propunea cu ajutorul autorității monetare.

Banca Națională nu avea independență operațională în această perioadă, deoarece era necesară în prealabil aprobarea autorităților statului în ceea ce privește acțiunile Băncii Naționale a României. Inflația în timpul Primului Război Mondial era foarte ridicată, ca efect al emisiunilor Băncii Naționale a României pentru finanțarea deficitului statului român.

Perioada interbelică a situat BNR pe poziția adoptării unor măsuri importante în vederea susținerii economiei, fiind emise, de asemenea, și reglementări care să pună capăt etalonului monetar aur – devize.

Perioada ce a urmat până la al doilea război mondial, fiind încă sub influența crizei din 1929-1933, a fost o perioadă în care rolul Băncii Naționale a României a crescut:

ca instituție centrală de control al operațiunilor cu devize;

reglementează întregul sistem bancar;

refinanțarea economiei;

realizarea operațiunilor de open-market;

creditarea masivă a statului.

Începând cu anul 1932, Banca Națională a României, stabilește noi obiective ale politicii monetare și de credit: reglementarea comerțului cu devize, prime de export la produsele agricole și petrol, prime valutare pentru cei care cedau valuta obținută la export.

În această perioadă, gradul de independența Băncii Naționale era foarte scăzut datorită obligativității aprobării de către Ministerul Finanțelor a unor măsuri pe care banca dorea să le ducă la bun sfârșit. Inflația ridicată din această perioadă era rezultatul unei politici monetare defectuoase dusă de către autoritatea monetară, sporirea masei monetare din circulație având ca efect deprecierea leului.

În anul 1946, Banca Națională a României a devenit banca având ca unic acționar, statul român. Cursul activității băncii a fost întrerupt când aceasta a fost etatizată, fiind denumită potrivit cu titulatura țării.

Această perioadă, este o etapă cu totul nouă în istoria băncii, acesta funcționând pe baze socialiste. Deși a continuat să fie banca centrală și organ unic de emisiune, funcțiile sale au fost alterate, fiind supuse controlului administrativ, iar prevederile de plan erau subordonate unor indicatori rigizi și nerealiști.

Caracterizând în linii mari această perioadă, se poate spune că Banca Națională a României se ocupa de organizarea și coordonarea circulației banilor, urmărea și răspundea de realizarea politicii monetare, de credit și valutară. Politica dusă de către Banca Națională făcea parte din planul național unic, îndrumând și coordonând activitatea bancară din țară, elabora proiectele planurilor de credite și de casă pe economie în colaborare cu organele centrale specializate.

În anul 1947 a fost lansată reforma monetară iar obiectivele urmărite de BNR erau: stoparea inflației, conferirea unei anumite stabilități monedei naționale și inflației, conferirea unei anumite stabilități a raportului dintre prețuri.

Actul naționalizării, din 1948, a favorizat deprecierea puternică a monedei naționale, ceea ce a necesitat, mai târziu o nouă reformă, ceea din 1952. Potrivit acesteia, echivalentul în aur al leului a fost fixat la 0,079346 g aur, iar cursurile valutare în raport cu alte monede au fost determinate pe baza acestei valori paritare.

Principala trăsătură a sistemului bancar românesc de dinainte de anul 1989 o constituia caracterul centralizat al acestuia. Banca Națională îndeplinea majoritatea funcțiilor si operațiunilor bancare având următoarele atribuții:

reglementarea circulației bănești;

creditarea economiei naționale – în acest domeniu Banca Națională avea ca atribuții coordonarea activității de creditare în economie și creditarea directă a unităților din industrie, transporturi și comerț;

organizarea decontărilor și plăților în economie.

În afară de operațiunile bancare menționate mai sus, Banca Națională mai acorda mici credite, sub formă de „scont de cupoane” garantate de către stat, avansuri de metale prețioase ( de aur și argint), constituia plasamente speciale în efecte publice de stat și achiziționa imobile pentru propriile sale nevoi.

În perioada economiei centralizate, rolul Băncii Naționale a României a constat în următoarele:

monopolul exclusiv asupra emisiunii monetare și asupra operațiunilor importante;

monopolul asupra încasărilor veniturilor statului și a plăților pentru buget

rolul de casier general al statului;

monopolul asupra schimbului valutar,

stabilirea planului de credite al economiei naționale;

acordarea de împrumuturi pe termen scurt clienților, stabilirea balanței de venituri și cheltuieli pentru populație

Gradul de independență al Băncii Naționale a României în această perioadă, a decurs din caracteristicile economiei, o economie socialistă ce era supusă planului, de aceea Banca Națională este considerată puternic dependentă față de guvern, mai ales datorită faptului că, conducerea băncii aparținea unui președinte, care era ministru adjunct al Ministerului Finanțelor, neputându-se vorbi de o strategie de politică monetară și de credit.

Se poate afirma faptul că în perioada 1880-1990 gradul de independență al Băncii Naționale a României a fost relativ redus, datorită intervențiilor statului în organizarea și funcționarea acesteia, deciziile de politică monetară fiind luate de către Guvern. În această perioadă, Banca Națională a folosit importantele sale resurse provenite din disponibilitățile bănești ale economiei pentru acordarea de credite avantajoase, în mod direct sau prin intermediul altor bănci, cu efect asupra creșterii economice și dobândirii suveranității țării. Rata inflației a avut un nivel fluctuant, înregistrând valori ridicate, datorită emisiunilor excesive de monedă utilizate în scopul finanțării deficitului statului român.

2.2 Independența Băncii Naționale a României și implicațiile sale asupra politicii monetare

Reforma sistemului bancar a început la sfârșitul anului 1990, prin adoptarea unui sistem bancar pe două niveluri. În această perioadă Banca Națională a României a fost reorganizată, îndeplinind următoarele funcții: emisiune monetară, asigurarea stabilității monetare, administrarea rezervelor valutare ale țării, urmărirea executării balanței de plăți externe, supravegherea activității bancare, activitățile comerciale fiind transferate băncilor comerciale, în acest scop fiind înființată Banca Comercială Română.

În aprilie 1991 au fost adoptate de Parlament, Legea privind activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) și Legea privind Statutul Băncii Naționale a României ( Legea nr.34/1991), ambele legi având ca scop crearea unui sistem bancar modern.

Prin Legea nr. 34 din 29 martie 1991, statutul Băncii Naționale a României a fost modificat, conferind acesteia obiectivul principal de a stabili și a conduce politica monetară și de credit, în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale.

Potrivit acestei noi reglementări legale, Banca Națională a României este definită ca un organ de stat, aflat în strânse relații de dependență față de Parlament, prin care se asigură integrarea politicii monetare și de credit în cadrul politicii economice și financiare, acest lucru realizându-se printr-o bună colaborare cu Guvernul, armonizând atât măsurile în plan monetar cât și economic.

Sistemul bancar românesc a evoluat pe parcursul a opt ani, rezultatele concretizându-se în adoptarea unei noi legi bancare – Legea nr. 58/1998, precum și un nou statut al băncii centrale – Legea nr. 101/1998.

Tranziția la economia de piață, a însemnat transformarea Băncii Naționale într-o „bancă a băncilor” și asigurarea autonomiei acesteia nu numai față de guvern, dar și față de Ministerul Finanțelor.

De-a lungul anilor, Banca Națională a României a fost pusă în situația de a urmări obiective multiple, adeseori contradictorii. Astfel în prima parte a anilor 1990 s-au practicat pe scară relativ importantă credite direcționate, în special pentru agricultură și export, din emisiunea băncii centrale, cu dobândă preferențială. Aceste credite, prin fenomenul multiplicării bazei monetare, generau o cantitate excesivă de bani în economie și distorsionau alocarea resurselor în economie prin favorizarea netransparentă a unor sectoare în dauna tuturor celorlalte.

Creditele acordate sectorului de stat, dar și sectorului privat cu garanția statului au determinat falimentul unor bănci comerciale ( Bancorex și Banca Agricola ), arătând că Banca Națională a României nu era independență față de Guvern, acest lucru afectându-i credibilitatea.

Mugur Isărescu afirma că „Banca centrală nu poate, în același timp, controla expansiunea monetară și sprijini masiv politica Guvernului de dezvoltare sectorială”.

În îndeplinirea funcțiilor sale, Banca Națională a României colaborează cu Parlamentul, Guvernul sau cu diverse organisme. Pentru a evita conflictele între aceste instituții, se urmărește o cât mai bună colaborare care să contribuie la armonizarea unui ansamblu de politici macroeconomice. Politica Băncii Naționale a României s-a realizat sub supravegherea Parlamentului, printr-o strânsă colaborare cu guvernul.

Independența băncii centrale creează o anumită contrapondere în autoritatea Guvernului, exercitarea funcțiilor executive ale statului de către două organisme cu atribuții macroeconomice fiind o garanție în plus pentru stabilitatea orientărilor de politică monetară.

Politica monetară trebuie să fie neutră din punct de vedere politic, implementarea ei de către o autoritate monetară autonomă servește intereselor generale ale statului iar pentru Guvern, politica monetară trebuie să constituie mai degrabă, o variabilă independentă.

Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR asigură garanțiile necesare pentru îndeplinirea rolului băncii centrale, dintre care amintim: subordonarea față de parlament, neutralitatea politică și durata fixă a mandatului membrilor Consiliului de Administrație al BNR.

Potrivit Legii nr. 101/1998, Banca Națională a României are un grad mare de independență față de executiv, ea răspunzând în fața organului legislativ al țării. Astfel, conform art. 36 din legea nr. 101/1998, Banca Națională a României trebuie să prezinte anual Parlamentului României un raport care cuprinde: principalele evoluții economice, monetare și valutare; politica monetară în anul precedent și orientările pentru anul următor; reglementarea și supravegherea prudențială a băncilor; activitățile Băncii Naționale a României; bilanțul anual și contul de profit și pierdere.

Acest statut a fost abrogat prin Legea nr. 312 din 28 iunie 2004. Potrivit statutului care este în prezent în vigoare, Banca Națională a României are un grad ridicat de independență față de Guvernul României, datorită interzicerii membrilor de a solicita sau de a primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate.

Obiectivul fundamental al Băncii Naționale menționat în Legea nr. 312/2004 , este „asigurarea și menținerea stabilității prețurilor”. Pentru a atinge acest obiectiv, B.N.R elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, și de plăți, realizând și administrarea rezervelor oficiale internaționale ale statului.

În cadrul politicii monetare pe care o promovează, BNR utilizează proceduri și instrumente specifice pentru operațiuni de piață monetară și de creditare a instituțiilor de credit, precum și mecanismul rezervelor minime obligatorii. Se interzice BNR achiziționarea de pe piața primară a creanțelor asupra statului, autorităților publice centrale și locale, regiilor autonome, societăților naționale, companiilor naționale și altor societăți cu capital majoritar de stat.

Potrivit statutului în vigoare, Banca Națională a României este independentă față de celelalte organe ale statului și sprijină politica economică generală a statului, însă fără prejudicierea obiectivului său fundamental, privind asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. De aceea au fost formulate principiile colaborării BNR cu celelalte autorități:

Banca Națională a României nu va solicita, nici nu va primi instrucțiuni de la alte autorități publice sau de la alte instituții; Cu toate acestea BNR se supune hotărârilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție;

Avizul Băncii Naționale a României va fi cerut pentru orice proiect de act normativ vizând atribuțiile acesteia;

Stabilirea indicatorilor macroeconomici de către Ministerul Finanțelor Publice în vederea elaborării proiectului anual de buget se va efectua în colaborarea cu BNR.

Banca Națională a României va colabora cu autoritățile din țară și din străinătate pentru furnizarea de informații, adoptarea de măsuri sau în alte moduri, pentru îndeplinirea angajamentelor asumate de România;

BNR va colabora cu autoritățile competente din statele membre ale UE pentru aplicarea prevederilor corespunzătoare din legislație privind activitatea bancară și va asigura schimbul de informații cu autoritățile responsabile și cu alte instituții și organisme din statele membre, în exercitarea funcției de supraveghere.

În vederea îndeplinirii obiectivului său fundamental, Băncii Naționale a României i se solicită punctul de vedere asupra actelor normative ale autorităților publice, acte ce privesc politica monetară, activitatea bancară, regimul valutar și datoria publică.

Banca Națională a României îndeplinește majoritatea criteriilor ce definesc independența băncilor centrale:

Capacitatea juridică: autonomia BNR este menționată în mod expres în legislație;

Independență față de organizațiile politice: potrivit legii, membrilor Consiliului de Administrație li se interzice apartenența la un partid politic;

Dreptul de a-și formula politica proprie: potrivit legislației în vigoare, BNR are capacitatea de a elabora politicile monetare, valutare, de supraveghere bancară și de plăți;

Independență operațională: nu sunt prevăzute restricții, cu excepția celor decurgând din propriile reglementări; nu este necesară aprobarea prealabilă a autorităților statului în ceea ce privește acțiunile BNR;

Finanțarea deficitului bugetar este interzisă: BNR nu poate efectua operațiuni pe piața primară a titlurilor de stat; acordarea de credite Trezoreriei este permisă cu respectarea strictă a unor condiții prevăzute de lege; Statutul Băncii Naționale a Românie prevede o limită pentru împrumuturile acordate de banca centrală statului, acesta fiind destinată acoperirii decalajului temporar între încasările și plățile din contul general al Trezoreriei statului, fiind acordat pentru o perioadă ce nu poate depăși 80 de zile, la o rată a dobânzii sub nivelul pieții, iar suma totală a împrumutului să nu depășească 7% din veniturile bugetului de stat în anul precedent, iar soldul împrumutului să nu depășească dublul capitalului și al fondului de rezervă.

Reguli specifice privind mandatul membrilor Consiliului de Administrație: criteriile pe care trebuie să le îndeplinească membrii CA, precum și drepturile și îndatoririle acestora sunt definite explicit prin lege.

Independența băncii centrale mai este reflectată prin faptul ca, autoritatea monetară colaborează cu autoritățile publice centrale și locale pentru îndeplinirea obiectivelor sale.

Independența Băncii Centrale este asigurată prin numirea de către Parlament la propunerea comisiilor permanente de specialitatea ale celor două Camere ale Parlamentului a guvernatorului și membrilor Consiliul de Administrație pe termen de 5 ani, cu posibilitatea de reînnoire a mandatului, acesta fiind diferită de durata mandatelor politice. Revocările din funcție ale membrilor Consiliului de Administrație se fac de către Parlament, la propunerea primului-ministru.

Guvernatorul poate participa la ședințele de guvern, iar la ședințele Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României participă fără drept de vot Ministrul Finanțelor și directorul Trezoreriei Statului.

Guvernatorul Băncii Naționale a României răspunde în fața Parlamentului pentru reglementările de politică monetară și pentru supravegherea și monitorizarea activității bancare.

De asemenea membrii Consiliului de Administrație, precum și alte persoane care îndeplinesc funcții de conducere în cadrul Băncii Naționale a României nu pot ocupa funcții în Parlament, sau în partide politice.

Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României hotărăște asupra măsurilor în domeniul politicii monetare, valutare, de credit, și de plăți. El stabilește direcțiile principale în conducerea operațiunilor și răspunderilor ce revin autorității monetare. Totodată, Consiliul de Administrație al Băncii Naționale a României hotărăște asupra organizării interne și asupra salariilor personalului acesteia.

În îndeplinirea atribuțiilor, Banca Națională a României și membrii organelor sale de conducere nu vor solicita sau primi instrucțiuni de la autoritățile publice sau de la orice altă instituție sau autoritate.

Începând cu data aderării României la Eurosistem, membrii Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României, implicați în exercitarea atribuțiilor legate de Sistemul European al Băncilor Centrale, nu pot avea alte funcții care se pot afla în conflict de interese cu obligațiile ce le revin, în calitate de membri ai consiliului.

De asemenea, orice proiect sau act normativ al autorităților publice centrale, care privește domeniile în care Banca Națională a României are atribuții, va fi adoptat după ce în prealabil s-a solicitat avizul băncii.

Independența Băncii Naționale a României este întărită de credibilitatea acesteia, aceasta fiind susținută prin următoarele acțiuni întreprinse de către acesta:

informarea operativă, ori de câte ori a fost nevoie, a Parlamentului;

informarea mass – media, prin conferințe de presă, publicații zilnice sau periodice;

publicarea cu regularitatea a buletinelor lunare și trimestriale ale BNR, a raportului anual, precum și a altor materiale care interesează publicul larg, iar din anul 2000, crearea paginii web proprii.

Astfel documentele Consiliului de Administrație al băncii sunt prezentate publicului prin intermediul conferințelor de presă fiind anunțat și calendarul întâlnirilor consiliului băncii dedicat politicii monetare. Prin intermediul acestui efort banca centrală are un grad ridicat de independență, având un impact pozitiv asupra conducerii unei politici monetare optime.

Puternic corelate cu aspectul independenței băncii centrale sunt credibilitatea și transparența, ca elemente definitorii ale responsabilității în înfăptuirea politicii monetare. Pentru cuantificarea gradului de responsabilitate al unei bănci centrale naționale se pot enumera următoarele criterii:

stipularea prin statut a obiectivelor de politică monetară și ierarhizarea acestora;

definirea clară a obiectivelor;

obligativitatea publicării de către banca centrală a unor rapoarte anuale și buletine lunare;

necesitatea ca banca centrală să justifice, în mod public, gradul în care și-a îndeplinit obiectivele asumate;

măsura în care Parlamentul monitorizează activitatea băncii centrale și în care Guvernul se implică prin formularea de instrucțiuni;

măsura în care statutul băncii centrale poate fi modificat prin majoritate parlamentară simplă;

posibilitatea de demitere a guvernatorului în funcție de performanțele în înfăptuirea politicii monetare.

O bancă centrală ideală ar trebui să dețină atât un nivel sporit al independenței cât și al responsabilității, acest lucru fiind greu de obținut datorită aspectului contradictoriu dintre ele, responsabilitatea ridicată semnifică renunțarea la independență.

Devenită membră a SEBC, Banca Națională a României își pierde din autonomie, datorită faptului că deciziile și obiectivele pe care acesta dorește să le urmeze, trebuie formulate în concordanță cu obiectivul final urmărit de către Sistemul European al Băncilor Centrale, respectiv asigurarea stabilității prețurilor care coincide cu obiectivul final urmărit de către BNR.

Înfăptuirea politicii monetare în România, a fost condiționată de gradul de independență al băncii centrale și de transformările instituționale și de comportament la nivel micro și macroeconomic.

Independența băncii centrale se justifică prin dorința de asigurare a continuității și eficacității politicii monetare.

Principala sarcină a băncii centrale este aplicarea politicii monetare și de credit. În acest mod, reglementările privind organizarea și funcționarea Băncii Naționale au conferit și conferă autorității monetare a țării un rol major și o largă sferă de acțiune, permițându-i să-și adapteze modalitățile concrete de lucru la necesitățile economiei, fără intervenția statului.

Domeniile în care acționează Banca Națională, cel monetar și cel al creditului, sunt de importanță majoră pentru economia națională, de aceea autonomia băncii centrale nu poate fi totală, banca aplicând în activitatea sa, prevederile legilor și hotărârile guvernului.

O bancă centrală subordonată guvernului favorizează corelarea politicilor fiscale cu cea monetară, încadrate într-un program coerent de politică macroeconomică, iar pe de altă parte nu poate îmbunătăți performanțele acesteia în raport cu obiectivul stabilității monetare.

Nu este bine ca banca centrală să fie complet independentă, pentru că ar putea influența negativ producția și șomajul, prin măsurile luate de către aceasta prin creșterea ratei dobânzii, pentru a menține inflația în limite controlabile și creșterea economică, ocuparea forței de muncă.

Banca centrală trebuie să reziste presiunilor generate de politica de zi cu zi a guvernului, dar în același timp aceste două instituții nu pot acționa în două direcții cu totul contrare, având două politici care nu se pot încadra în mod optim într-o politică economică generală.

În România, obiectivul fundamental al BNR pe termen lung l-a reprezentat asigurarea și menținerea stabilității prețurilor. Banca Națională a urmărit realizarea acestui obiectiv prin intermediul țintelor intermediare. Pe termen scurt, BNR poate stabili obiective intermediare precum agregatele monetare, ratele de dobândă și cursul de schimb, astfel încât acestea să conducă la atingerea obiectivului de limitare a inflației.

În anul 1991, politica monetară a avut ca obiectiv controlul privind creșterea masei monetare, printr-o serie de măsuri de limitare a creditului neguvernamental. Efectul generat a constat în amplificarea indisciplinei financiare și fenomenul de neplată a datoriilor, respectiv blocajul financiar.

În anul 1992 politica monetară a fost ezitantă și marcată de fluctuații, masa monetară a crescut rapid, iar fenomenul inflaționist s-a reinstalat.

Anul 1993 este anul definirii politicii monetare și de credit și totodată anul înființării Trezoreriei statului, care a eliminat finanțarea automată a deficitului public de către Banca Națională a României.

Totodată, în acest an s-a produs primul efort serios de stabilizare macroeconomică, prin care s-au introdus dobânzi real pozitive și s-a reușit un control mai bun al emisiunii monetare a Băncii Naționale.

Începând cu anul 1994, credibilitatea Băncii Naționale a României a crescut datorită redobândirii încrederii în moneda națională. Dacă până în acel moment se manifestau intens demonetizarea, dolarizarea și dezintermedierea financiară, din 1994 procesele respective au fost stopate. Masa monetară a crescut în termeni reali, economiile și creditul de asemenea, iar viteza de circulație a monedei s-a stabilizat. O pondere însemnată au deținut-o operațiunile de refinanțare de la BNR prin linii de credit. În ansamblu, la nivelul anului 1994, politica monetară s-a caracterizat prin coerență, ceea ce a condus la reluarea procesului de economisire în monedă națională.

Anul 1995 poate fi definit ca anul în care obiectivul explicit al politicii monetare l-a constituit reducerea inflației până la 30%. În ultima parte a anului, s-a produs o deteriorare a balanței de plăți și au reapărut presiunile inflaționiste care au determinat BNR să înăsprească politica rezervelor minime obligatorii și să revină la o politică de dobânzi mai restrictivă. S-a urmărit, astfel, reducerea deficitului extern și reducerea lichidității disponibile pentru a limita procesul de multiplicare a bazei monetare.

Anul 1995 a consemnat cea mai mică rată a inflației din cei 11 ani de tranziție la economia de piață a României, rata inflației de 32.3% a fost facilitată de controlul administrativ al unor prețuri-cheie și intensa monetizare a economiei. Aceste măsuri pe care Banca Națională a României a hotărât să le pună în aplicare sunt consecința unui grad ridicat de independență al acesteia în formularea politicii monetare.

Până în anul 1996, politica monetară mai puțin restrictivă a extins creșterea economică, a menținut ridicată ocuparea forței de muncă, creând mai puține dezechilibre în contul curent al balanței externe, păstrând un curs valutar apreciat, dar a alimentat expansiunea inflației.

Specificul anului 1996 l-a constituit manifestarea cu acuitate a dezechilibrelor în economia românească. Dezechilibrul structural dintre cererea agregată, pe de o parte, și volumul și structura ofertei interne, pe de altă parte, s-a reflectat în creșterea inflației și a deficitului extern. Asupra BNR s-au efectuat presiuni pentru finanțarea deficitelor pe calea creditelor direcționate, a dobânzilor subvenționate și a aprecierii cursului de schimb.

Politica monetară s-a deteriorat vizibil în anul 1996 și s-a concretizat în pierderea încrederii în moneda națională, atestată de următoarele evoluții:

economiile populației nu au mai crescut în termeni reali;

viteza de circulație a banilor a crescut indicând preferința publicului pentru alte activități; remonetizarea a încetat (creșterea masei monetare a fost însoțită de creșterea inflației).

După anul 1996, politica monetară restrictivă a comprimat constant inflația, dar a redus drastic și creșterea economică, a crescut rata șomajului și a creat tensiuni pe planul echilibrelor bugetare și, mai ales, în balanța de plăți externe, cursul valutar depreciindu-se rapid.

Anii 1993-1996 se caracterizează prin practicarea de către autoritatea monetară a unor importante operațiuni cvasi-fiscale (subvenționarea de către banca centrală a unor activități economice), fie prin politica cursului de schimb, fie prin credite preferențiale.

Anul 1997 a marcat o serie de modificări importante în cadrul politicii monetare:

s-a renunțat la refinanțarea prin credite structurale și s-a trecut la refinanțarea prin mecanisme și instrumente specifice de piețe monetare;

s-au introdus instrumente prin care să se realizeze “sterilizarea” excesului de lichiditate, respectiv vânzarea titlurilor de stat din portofoliu și atragerea de depozite la banca centrală;

liberalizarea pieței valutare, prin acordarea licenței de dealer tuturor băncilor comerciale și asigurarea unui nivel de echilibru al cursului de schimb;

influențarea cursului de schimb prin utilizarea instrumentelor indirecte.

În anul 1998, politica monetară restrictivă a condus la temperarea semnificativă a inflației. Politica Băncii Centrale bazată pe ancora monetară a atenuat considerabil anticipațiile inflaționiste precum și impactul asupra prețurilor, generat de ajustările fiscale. În același an politica monetară a temperat tendința de depreciere mai accelerată a cursului de schimb și efectul acesteia asupra inflației. Pentru anul 1999, obiectivul de atenuare a creșterii prețurilor a fost atins, inflația înregistrând nivelul de 54,9%.

Această eficiență în lupta împotriva inflației și rezultatele favorabile au fost determinate de gradul ridicat de independență al Băncii Naționale a României în alegerea și utilizarea instrumentelor de politică monetară.

Restrictivitatea politicii monetare a dus la creșterea M2 cu 44,9% în special pe seama activelor externe nete, în timp ce creditul intern a sporit doar cu 25,8%, exclusiv pe seama creditului guvernamental. Acesta a înregistrat o creștere cu 105,3% și s-a datorat, în totalitate, titlurilor de stat emise pentru restructurarea bancară și prin care s-a preluat, la datoria publică, un volum însemnat de active neperformante bilanțiere și extrabilanțiere.

În anul 1999, nivelul inflației (59,1%) a fost influențat de puternica depreciere în termeni reali a leului, care a fost necesară pentru reducerea dezechilibrului extern și înlăturarea pericolului de intrare a țării în incapacitate de plată.

Din acest an, BNR a urmărit două obiective care s-au potențat reciproc, respectiv o dezinflație graduală împreună cu menținerea unei poziții externe prin utilizarea cursului de schimb ca ancoră nominală.

Și în anul 2000, nivelul inflației a fost influențat de multitudinea obiectivelor pe care Banca Națională le urmărea: inflație; menținerea completivității exporturilor; realizarea unor dobânzi mai mici pe piața monetară care să ajute finanțarea deficitului bugetar; asistență acordată unor bănci aflate în dificultate; creșterea rezervelor valutare.

Aceste multiple obiective pe care Banca Națională le urmărea în aceea perioadă erau în mare măsură conflictuale prin impactul asupra cantității de lichiditate în economie și asupra expectațiilor inflaționiste.

De aceea este indicat ca autoritatea monetară să își restrângă numărul de obiective pe ca le urmărește, pentru a nu afecta credibilitatea acestei instituții și diminuarea gradului de independență.

De asemenea, Banca Națională a României a utilizat în acest an ca obiectiv intermediar de politică monetară, rata dobânzii pe termen scurt. Restricțiile impuse de către BNR nerezidenților a atribuit băncii centrale un anumit grad de autonomie în fixarea politicii de rată a dobânzii, care a fost folosită în principal pentru susținerea cursului de schimb și a acumulării rezervelor valutare.

Trebuie menționat că o trăsătură a perioadei 2000-2003 (comparativ cu decada precedentă) este fenomenul de dezinflație. Inflația anuală a scăzut de la 60% în 2000 la 14% în 2003.

Această tendință favorabilă de scădere a inflației s-a realizat în ciuda eforturilor continue ale BNR de a preveni aprecierea leului față de euro și dolar și a continuat până în 2003 – când leul a început sa se aprecieze față de coșul valutar. Explicația se datorează în mare măsură modului în care BNR sterilizează intervențiile pe piața valutară.

În 2003 România a continuat procesul de stabilizare macroeconomică. Creșterea economică a fost de 4.8%, inflația anuală a atins 14.1% în decembrie iar deficitul bugetar a fost menținut la 2.4% din PIB. Rezervele în valută ale BNR au atins aproape 9 miliarde de euro iar investițiile străine directe au crescut la peste 1 miliard euro. Chiar dacă aceste performanțe macroeconomice au fost recunoscute de agențiile internaționale de rating, totuși gradul de risc al României rămâne încă peste limita ce ar atrage o creștere substanțială a investițiilor străine directe.

Obiectivul central al politicilor macroeconomice în anul 2004 l-a constituit atingerea unei rate a inflației de 9% care să facă posibilă reducerea, în continuare, până la 4% în anul 2006.

Proiecția aferentă scenariului principal indică plasarea ratei anuale a inflației prețurilor de consum peste punctul central al țintei pentru cea mai mare parte a orizontului de prognoză, ajungând la sfârșitul anului 2006 la marginea superioară a intervalului de variație de ±1 puncte procentuale (6%). Comparativ cu previziunile din trimestrul anterior, inflația proiectată este mai ridicată pe aproape întreg orizontul considerat.

În perioada 2000-2005, Guvernul avea un program pe termen mediu, prin care urmărea scăderea inflației sub 10%, și o rată de creștere economică medie de 5% anual.

La sfârșitul anului 2005 inflația anuală se situa peste valoarea prognozată în Raportul asupra inflației din august, în principal datorită:

unei creșteri peste așteptări a prețului internațional al țițeiului în trimestrul III;

estimării unor majorări mai însemnate ale prețurilor alimentare în trimestrul IV, ca urmare a amplificării pagubelor provocate de inundații;

unui leu mai puțin apreciat în trimestrul IV, comparativ cu proiecția anterioară.

Inflația s-a situat la nivelul de 8,6% la sfârșitul anului trecut față de 9,3% în 2004, depășind marginal limita superioară a intervalului de variație de 6,5-8,5% (asociat țintei de 7,5%). Devierea s-a produs pe fondul ajustării ample a prețurilor administrate, majorării substanțiale a veniturilor disponibile ca urmare a introducerii cotei unice de impozitare, al creșterii prețurilor produselor alimentare volatile sub impactul inundațiilor, precum și al expansiunii creditului neguvernamental. Cu toate acestea, inflația de bază, asupra căreia politica monetară își poate exercita mai eficace influența, s-a situat pe un trend descendent, care a înregistrat o accentuare în ultima parte a anului 2005.

Deși legislația bancară, în anii 1990-1994, acorda suportul necesar afirmării băncii centrale ca o instituție autonomă, aceasta având un grad ridicat de independență față de Guvern, performanțele economice erau foarte scăzute. Acești ani pot fi caracterizați prin rate ale inflației foarte ridicate, producție scăzută, rate ale șomajului scăzute și deficit de cont curent.

Politica monetară a Băncii Naționale a României s-a caracterizat prin prudență, iar unul dintre obiectivele principale ale politicilor monetare l-a constituit remonetizarea economiei românești prin metode neinflaționiste. În strategia de dezinflație, România s-a bazat în ultimii trei ani pe o politică valutară mai „blândă” și una mai „aspră” de rate de dobândă, reușind astfel reducerea inflației și acumularea de rezerve.

Rolul fundamental al politicii monetare dusă de către Banca Națională este urmărirea realizării unui echilibru monetar și valutar, iar o dată acest obiectiv atins banca centrală câștigă prin credibilitate, urmată de o creștere economică sănătoasă, de durată și eficientă.

Legea privind Statutul de funcționare a Băncii Naționale a României, îi conferă acesteia o libertate mare de acțiune în domeniul politicii monetare. Datorită faptului că acesta are un grad ridicat de independență față de Guvernul României, de-a lungul anilor a adoptat măsurile pe care acesta considera că sunt prielnice, chiar dacă respectivele măsuri au fost uneori contestate și criticate de executiv.

Impactul pe care îl are independența Băncii Naționale a României asupra politicii monetare este abilitatea autorității monetare de a stabili măsurile și de a-și alege instrumentele prin care urmărește realizarea obiectivelor propuse.

Atât în prezent cât și in perspectivă, Banca Națională a României dispune de un grad ridicat de independență față de Guvernul României, acest lucru concretizându-se atât din statutul său de funcționare cât și din faptul că este independentă în formularea, elaborarea și aplicarea politicii monetare.

CAPITOLUL 3.Politica monetară în România după integrarea în U.E.

3.1 Cadrul general. Instrumente și strategii ale politicii monetare din România

Politica monetară reprezintă un ansamblu de acțiuni prin care autoritățile monetare (banca centrală, trezoreria etc.) influențează asupra cantității de monedă în circulație, nivelul ratelor dobânzii, cursurile de schimb valutar și alți indicatori economico-monetari în vederea realizării obiectivelor generale ale politicii economice (de stimulare a activității economice, ocupare a forței de muncă, stabilitate a prețurilor etc.). Evoluția politicii monetare este determinată de evoluția sistemului monetar și de evoluția gândirii economice. Pe parcursul mai multor secole promovarea politicii monetare se reducea la luarea deciziilor de batere a monedei metalice și de emitere a banilor de hârtie. Crearea primelor bănci centrale (bănci cu drept de emisie monetară) a fost influențată de ideea menținerii parității bancnotelor în raport cu metalul prețios și în raport cu bancnotele altor state. Respectiv, obiectivul politicii monetare a fost menținerea etalonului aur.

Împreună cu conștientizarea ciclicității în activitatea economică (sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX) s-a modificat și obiectivul politicii monetare, incluzând și supravegherea stabilității sistemului financiar. Crizele și panicile bancare au impus băncilor centrale rolul de „împrumutător de ultimă instanță” și au demonstrat rolul ratei dobânzii în stimularea creditului bancar.

În anii 1980 mai mulți economiști au început să pledeze pentru independența băncilor centrale de celelalte organe de stat.

Obiectivul fundamental de politică monetară al unei bănci centrale este unanim acceptat, atât de teoreticieni cât și de practicieni, ca fiind acela de asigurare și menținere a stabilității prețurilor. Conceptul de stabilitate a prețurilor diferă de la o bancă centrală la alta, în principiu la baza acestuia se află o inflație redusă, pozitivă și stabilă. Pentru realizarea stabilității prețurilor este necesar ca operatorii economici să nu țină cont de creșterile așteptate ale prețurilor în hotărârile privind afacerile lor.

Stabilitatea prețurilor este un obiectiv final al politicii monetare asupra căruia banca centrală poate exercita doar un control indirect, deoarece mecanismul de transmitere a politicii monetare este unul complex și a cărui efecte apar după perioade îndelungate de timp.

Obiectivul final al băncii centrale poate fi realizat prin utilizarea diferitelor strategii de politică monetară.

Tendința la nivel internațional, în ultimii 10-20 de ani, este de trecere de la regimuri de curs de schimb fixe la cele flexibile în contextul liberalizării contului de capital, atât în țările dezvoltate cât și în cele aflate în curs de tranziție. Conform Fondului Monetar Internațional în anul 1985, 55% din țările dezvoltate practicau țintirea cursului de schimb, iar în 2005 numai 5% din aceste țări mai practicau această strategie. Au fost adoptate diverse strategii de politică monetară precum țintirea inflației, țintirea agregatelor monetare. În țările dezvoltate țintirea cursului de schimb și țintirea agregatelor monetare au fost înlocuite cu țintirea inflației.

Țările în curs de dezvoltare și țările emergente au înlocuit țintirea cursului de schimb cu țintirea agregatelor monetare la mijlocul anilor ’90, iar de atunci acestea au început să fie din ce în ce mai mult înlocuite cu țintirea directă a inflației.

Teoria politicii monetare, precum și practica internațională, cunoaște următoarele tipuri de obiective finale:

creșterea economică durabilă;

ocuparea deplină a forței de muncă ;

stabilitatea prețurilor ;

stabilitatea ratelor dobânzii ;

stabilitatea externă (stabilitatea cursurilor de schimb valutar și sustenabilitatea balanței de plăți);

stabilitatea sistemului financiar și alocarea optimă a fondurilor (resurselor) financiare.

În cazul B.N.R. stabilitatea prețurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în același timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de : creșterea economică durabilă, ocuparea deplină a forței de muncă, sustenabilitatea balanței de plăți.

3.1.1 Instrumente de politică monetară în România

Condițiile în care Banca Națională a României efectuează cu alte bănci operațiuni de piață monetară, precum și condițiile de acordare a creditelor lombard, respectiv modul de garantare a acestora, și condițiile de acceptare a depozitelor constituite de bănci la B.N.R. sunt prevăzute în Regulamentul nr. 1/30.03.2000 privind operațiuni pe piața monetară efectuate de B.N.R. și facilitățile de creditare și de depozit acordate de către aceasta băncilor.

Operațiunile de piață monetară ale Băncii Naționale a României pot fi derulate alternativ sau simultan, în funcție de condițiile pieței și în conformitate cu obiectivele de politică monetară ale B.N.R. și au la bază decizia de intervenție a Băncii Naționale a României pe piața monetară.

Operațiunile de piață monetară ale Băncii Naționale a României se efectuează pe baza următoarelor tipuri de tranzacții:

Cumpărări reversibile – repo – de active eligibile pentru tranzacționare (pensiuni) – tranzacții reversibile în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, Banca Națională a României cumpăra de la bănci active eligibile pentru tranzacționare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra respectivele active la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data încheierii tranzacției.

Vânzări reversibile – reverse repo – de active eligibile pentru tranzacționare (pensiuni) – tranzacții reversibile în cadrul cărora, în scopul absorbției de lichiditate, Banca Națională a României vinde băncilor active eligibile pentru tranzacționare, angajându-se să răscumpere respectivele active la o dată ulterioară și la un preț stabilit la data încheierii tranzacției.

Acordarea de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare – tranzacții reversibile în cadrul cărora, în scopul injectării de lichiditate, Banca Națională a României acordă credite băncilor, acestea păstrând proprietatea asupra activelor aduse în garanție.

Vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacționare – tranzacții reversibile în cadru cărora, în scopul absorbției/injectării de lichiditate, Banca Națională a României vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacționare și care implică transferul proprietății asupra activelor eligibile respective de la vânzător la cumpărător realizat prin mecanismul (livrare contra plată).

Emitere de certificate de depozit – tranzacție în cadrul căreia, în scopul absorbției lichidității, Banca Națională a României vinde băncilor certificate de depozit.

Swap valutar – constă în două tranzacții simultane, încheiate cu aceeași contrapartidă, prin care B.N.R. cumpără la vedere valută convertibilă contra lei, în scopul injectării de lichiditate, și vinde la o dată ulterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei, sau vinde la vedere valută convertibilă în lei, în scopul absorbției de lichiditate, și cumpără la o dată anterioară aceeași sumă în valută convertibilă contra lei.

Atragere de depozite – tranzacție cu scadența prestabilită în cadrul căreia, în scopul absorbției de lichiditate, Banca Națională a României atrage depozite de la băncile – participanți eligibili.

Încheierea și derularea tranzacțiilor pe baza cărora se desfășoară operațiunile pe piața monetară ale Băncii Naționale a României se efectuează cu respectarea prevederilor reglementărilor Băncii Naționale a României privind operațiunile cu titluri de stat derulate prin B.N.R. în calitatea sa de agent al statului, funcționarea pieței monetare interbancare, efectuarea operațiunilor valutare, precum și cele ale codurilor de conduită emise de asociațiile profesionale ale operatorilor pieței și care au girul Băncii Naționale a României, după caz.

Pentru a obține lichiditate pe termen foarte scurt, băncile pot apela la facilitatea de creditare – credit lombard – acordată de Banca Națională a României.

Perioada de acordare a creditului lombard este overnight.

Rata lombard este anunțată în avans de către B.N.R. și se calculează ca rată a dobânzii simple, cu convenție NUMĂR ZILE/360.

Banca Națională a României poate modifica rata dobânzii în orice moment, cu efect asupra creditelor lombard acordate începând cu următoarea zi bancară lucrătoare.

În scopul valorificării excesului de lichiditate, băncile pot constitui depozite la B.N.R.

Perioada de acceptare a depozitelor de către Banca Națională a României în cadrul acestei facilități este overnight.

Rata dobânzii este anunțată în avans de către B.N.R. și se calculează ca rată a dobânzii simple, cu convenția NUMĂR ZILE/360.

În cazul nerespectării de către unele bănci a obligațiunilor menționate, B.N.R. poate decide suspendarea temporară sau definitivă a participării acestora la operațiunile monetare desfășurate de B.N.R.

În cazul în care, prin nerespectarea de către bănci a obligațiunilor menționate, sunt afectate obiectivele de politică monetară a B.N.R., aceasta va aplica sancțiuni în conformitate cu prevederile din Legea nr. 58/1998 – Legea bancară.

Pe data intrării în vigoare a Regulamentului nr. 1/30.03.2000 privind operațiuni de piață monetară efectuate de către Banca Națională a României și facilitățile de creditare și de depozit acordate de către aceasta băncilor se abrogă. Normele de desfășurare a licitațiilor de creditare, publicate în M.O. al României, Partea I, nr. 217 din 29 octombrie 1991, Regulamentul 3/1995 privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare de către Banca Națională a României, publicate în M.O. al României, Partea I, nr. 164 din 27 iulie 1995, normele Băncii Naționale a României nr. 12/1995 privind garantarea creditelor de refinanțare acordate de B.N.R. societăților bancare, publicate în M.O. al României, Partea I, nr. 213 din 19 septembrie 1995, precum și orice alte dispoziții contrare.

Creditul de refinanțare are rolul de a alimenta cu lichidități societățile bancare solicitante în cantitatea și condițiile stabilite de B.N.R. prin intermediul acestor credite B.N.R. își exercită funcția de creditor de ultimă instanță.

Principalele tipuri de credite acordate de B.N.R. sunt:

Creditul structural este un credit garantat cu efecte de comerț și cu alte titluri acceptate de B.N.R. plafonul creditului se stabilește de B.N.R. pentru fiecare bancă în parte și poate fi adus sau anulat cu un preaviz de 48 de ore. Dobânda la aceste credite se situează la nivelul taxei oficiale a scontului, care poate fi modificat fără preaviz.

Creditul de licitație este principala formă de finanțare a băncilor comerciale de către B.N.R.. Creditul este acordat pe 15 zile și este garantat cu titluri de stat; volumul total al creditului se stabilește de B.N.R. la nivelul întregului sistem bancar și pentru o durată fixă. Dobânzile se stabilesc pe cale concurențială în cadrul fiecărei ședințe de licitație, pornind de la un nivel minim stabilit de B.N.R.

Creditul special are caracter excepțional, termenul de acordare fiind de 30 de zile. Creditul se acordă băncilor aflate în criză de lichiditate, acestea trebuind să prezinte Băncii Naționale a României un raport program de redresare financiară ce va conține un grafic de realizare a măsurilor de reechilibrare a băncii. Dobânda se stabilește de regulă de B.N.R. și se calculează la soldul angajamentului, achitându-se la scadență.

Creditul lombard (overdraft) este o formă de finanțare specială a băncilor comerciale. Rolul acestui credit este acela de a facilita băncile comerciale să-și închidă zilnic soldurile debitoare ale conturilor deschise la B.N.R., solduri rezultate la sfârșitul zilei în urma încasărilor băncii și ale plăților efectuate de aceasta. Banca Națională reglementează mărimea acestui credit, stabilind că acesta nu trebuie să depășească limite de 75% din fondurile proprii ale băncilor beneficiare. Creditul trebuie garantat cu titluri de stat și alte titluri acceptate de B.N.R., nedepunerea garanțiilor necesare conduce la diminuarea volumului creditului până la valoarea acestora.

Lichiditatea în economie a fost afectată de creditele speciale acordate în 1995 celor două bănci cu probleme și anume Dacia Felix și Credit Bank. La sfârșitul anului 1995, nu mai puțin de 862,2 miliarde lei au ieșit din circuitul refinanțării, reprezentând datorii ale acestor bănci.

Refinanțarea de la B.N.R. s-a redus pe parcursul primelor trei luni ale anului 1998, volumul său mediu situându-se la sfârșitul trimestrului cu 138,9 miliarde lei sub nivelul lunii decembrie 1997.

Constituind unicul element de injecție monetară a refinanțării, creditul lombard exprimat ca valoare medie s-a redus în luna ianuarie la mai puțin de jumătate din volumul său din luna anterioară, ajungând până la 0,4 miliarde lei în luna martie.

Dobânzile de refinanțare ale Băncii Centrale (dobânda lombard) au fost menținute la nivelul anului anterior, 140% și au avut rol redus în atenuarea inflației. În trimestrul al doilea al anului 1998, refinanțarea de la B.N.R. a continuat să reprezinte un factor de absorbție monetară în condițiile în care volumul refinanțării s-a redus cu 45,5 miliarde lei.

Apelul la creditul lombard pe parcursul trimestrului al treilea a fost nul, băncile comerciale fiind stimulate, de prevederile din Statutul B.N.R., în a-și gestiona mai bine resursele.

Conturile de depozit deschise la B.N.R. reprezintă un instrument care se aplică începând cu luna iunie a anului 1997, având la bază o ordonanță a guvernului. Rolul instrumentului este acela de a absorbi excesul de lei de pe piață, în condițiile în care ratele dobânzilor cunoscuseră o scădere, iar posibilitatea apariției unui fenomen inflaționist deosebit de puternic era actuală.

Premisele instrumentului trebuie căutate în particularitățile fenomenelor monetare din prima jumătate a anului 1997. Astfel, în primele luni ale acelui an intrările mari de valută au determinat ca oferta să fie mai mare decât cererea de valută. B.N.R. a absorbit excesul de valută contra lei, pentru a evita aprecierea leului, dar această operațiune a determinat un surplus de monedă națională. Sterilizarea acestui surplus s-a făcut fie prin vânzarea valutei din portofoliul B.N.R. către băncile comerciale, fie prin intermedierea vânzării la licitație a titlurilor de stat.

La mijlocul anului 1997, Ministerul Finanțelor nu mai putea să ofere dobânzi avantajoase la titlurile emise pentru a-și finanța datorie, iar băncile comerciale aveau rezerve valutare suficiente. În aceste condiții, singura soluție pentru sterilizarea cantității suplimentare de lei era ca băncile comerciale să-și constituie depozite la B.N.R. în condiții de dobândă competitivă, care să nu determine deponentul băncilor comerciale să-și retragă plasamentele făcute la aceasta, sume care ar fi majorat cererea de bunuri, agravând fenomenele inflaționiste.

Acest instrument are o eficacitate înaltă pe termen scurt și implică costuri foarte mari pentru B.N.R.. Astfel B.N.R. oferă la aceste depozite dobânzi cuprinse între 48% și 60% pe an. Instrumentul a avut succes încă de la inițiere, suma depozitelor atrase pe termen de o săptămână a fost de 525 mld. lei, plasamentele fiind făcute de șase bănci, fiecare plasând 5 și 400 mld. lei.

La începutul anului 1998, când B.N.R. a urcat la nivel superior cifrei de 100%, instrumentul a fost considerat că sustrage din circuitul economic sume considerabile, fiind o cale de perturbare a dobânzilor în economie, ce descurajează investițiile în economia reală.

În anul 1988, ratele dobânzilor la depozitele atrase au crescut în lunile ianuarie și februarie, înregistrând o reducere de 10% în luna martie.

Instrumentul, deși a rezolvat o parte din problemele economice, înlăturând spectrul unor pusee inflaționiste puternice, are o importanță redusă fiind folosit conjunctural pentru aplatizarea unor situații dificile ce apar în perioada de tranziție, pe plan monetar.

3.1.2 Strategii de politică monetară

3.1.2.1 Strategii indirecte de politică monetară

Strategia bazată pe țintirea cursului valutar

Economia de piață presupune practicarea unui curs valutar flotant ce presupune stabilirea lui pe baza raportului cerere-ofertă, fie că este vorba de regimul de curs independent (caz în care mecanismele pieței sunt cele care sunt singurele care influențează cursul de schimb), fie că este vorba de regimul de curs administrat (caz în care banca centrală intervine pe piață în scopul influențării cererii și a ofertei de valută).

În condițiile în care se merge pe adoptarea regimul bazat pe țintirea cursului de schimb, banca centrală încearcă să asigure stabilitatea cursului valutar nominal, prin intermediul utilizării instrumentelor proprii ce vizează pe de o parte modificări la nivelul ratelor dobânzii practicate, iar pe de altă parte pe baza intervențiilor directe pe piața valutară, intervenții menite să susțină cursul valutar.

Condiții pentru adoptarea unui astfel de regim:

adoptarea unui mix de politici macroeconomice care să conducă la asigurarea unui nivel scăzut al ratei inflației comparativ cu cea aferentă monedelor sau monedei de care este “ancorat” cursul valutar al propriei monede;

existența unui nivel suficient al rezervelor internaționale care să permită intervenții prompte pe piața valutară;

menținerea credibilității externe a țării, inclusiv a stabilității politice și a cadrului instituțional și legislativ care le influențează puternic pe primele.

Forma cea mai simplă a acestei strategii presupune “ancorarea” cursului valutar al monedei naționale de una sau mai multe monede aparținând țărilor ce prezintă un nivel redus al ratei inflației care să contribuie, în acest sens, la diminuarea inflației și în țara ancorată (exchenge rate peg). Acest lucru se realizează, în fapt, prin “importarea” inflației din țara sau țările cu care se face compararea.

Principiul de funcționare al acestui regim se bazează pe determinarea unui curs valutar fix, pe baza raportării la valuta de ancorare (sau coșul de valute).

Avantajele adoptării unei astfel de strategii constau în:

accelerarea fluxurilor comerciale internaționale și investiționale, prin gradul mare de stabilitate și atractivitate a monedei naționale;

disciplinarea politicilor macroeconomice pentru menținerea și respectarea aranjamentului ales (ca parte integrantă a programelor de macrostabilizare);

promovarea cooperării și coordonării internaționale în cazul apariției unor șocuri externe majore.

Dezavantajele acestei strategii sunt reprezentate de:

necesitatea menținerii unei rate lunare a inflației mici, care să nu deterioreze nici nivelul cursului valutar și nici competitivitatea externă;

costul mare, reprezentat de nivelul rezervelor valutare, dacă în momentul de stabilire a cursului valutar nu s-a avut în vedere nivelul de echilibru;

imposibilitatea ajustării frecvente a cursului valutar deoarece ar conduce la deteriorarea încrederii în această strategie și în banca centrală;

înrăutățirea finanțării balanței de plăți în condițiile în care nu există alte surse decât cele generate de rezervele valutare.

Față de acest curs se pot stabili și marje de fluctuație ale cursului valutar de piață, vorbind despre așa numitul regim “exchenge rate band”(sau crawling band). Banda de fluctuație se determină doar pentru cursul valutar oficial, cursul valutar de piață flotând liber, intervențiile băncii centrale manifestându-se doar în condițiile în care evoluțiile pieței conduc la o depășire a acestor limite. În cazul bandei de fluctuație, spre deosebire de exemplul clasic, se realizează o reducere a fluxurilor speculative de capital, deoarece, prin acordarea unui anumit grad de flotare liberă a cursului valutar incertitudinea privind evoluția viitoare a cursului valutar de piață crește ceea ce asigură băncii centrale un grad mai ridicat de autonomie în ceea ce privește elaborarea și aplicarea politicii monetare.

Cu toate acestea, utilizarea cursului valutar ca ancoră de politică monetară prezintă și anumite avantaje pentru țara beneficiară. În primul rând, obligă economia respectivă să tindă către nivelul inflației manifestat la nivelul economiei cu care se face comparația. Ceea ce mai este important de precizat este și faptul că utilizarea unei astfel de ancore asigură o reacție mult mai promptă din partea publicului, deoarece anunțarea unui anumit nivel al cursului valutar determină populația la un anumit comportament, cursul valutar fiind, în fapt, prețul care evidențiază evoluția viitoare a puterii de cumpărare a monedei naționale și, implicit, soliditatea acesteia la nivelul economiei.

Chiar dacă practicarea unui regim monetar bazat pe manevrarea cursului valutar poate determina o creștere a credibilității autorității monetare, nu putem refuza faptul că acest regim conduce, în același timp la reducerea autonomiei băncii centrale în ceea ce privește adoptarea măsurilor de politică monetară; celelalte variabile monetare trebuie determinate în strânsă corelație cu respectarea fixității cursului valutar. Astfel că, automat și celelalte variabile monetare vor fi legate de variabile corespondente din țara cu care se face comparația, modificarea acestora din urmă generând importante modificări la nivelul primelor. Un alt posibil risc este acela al adoptării unui curs valutar supraevaluat care, în timp, conduce la o erodare a puterii de cumpărare a monedei naționale, deoarece economia reală nu poate susține pe termen lung un astfel de curs.

Evolutia cursului de schimb față de principalele valute în perioada 2007-2011.

Graficul 1

Evolutia cursului de schimb față de principalele valute în perioada 2007-2011

Sursa BNR

Strategia bazată pe țintirea agregatelor monetare

Întrucât banca centrală nu poate acționa în mod direct asupra nivelului ratei inflației, după cum nici asupra nivelului activității economiei reale, prin aceste ținte intermediare se încearcă să se facă legătura, în definitiv, între acțiunea exercitată prin intermediul instrumentelor de politică monetară în ceea ce privește atingerea obiectivelor pe termen scurt ale politicii monetare (adică obiectivele operaționale, obiective ce pot fi atinse în mod direct de autoritatea monetară) și nivelul activității economiei reale și inflație.

În ceea ce privește utilizarea agregatelor monetare ca obiectiv intermediar de politică monetară, acestea impun aplicarea unei politici monetare restrictive care să aibă în vedere controlarea nivelului de creștere al agregatelor monetare, în scopul eliminării excesului de lichiditate din economie, exces care conduce, în final, la reducerea puterii de cumpărare a monedei naționale. Este unanim acceptat faptul că o inflație ridicată este însoțită, în permanență de o ofertă excedentară de monedă, care să acopere creșterea susținută a nivelului general al prețurilor. Adoptarea ancorei monetare bazate pe controlul agregatelor monetare are la bază teoria cantitativă reprezentată de ecuația schimbului, potrivit căreia, pe termen lung creșterea nivelului prețurilor este determinată de creșterea înregistrată la nivelul ofertei de monedă. Pentru aceasta, autoritatea monetară are obligația de a asigura un anumit nivel de creștere a masei monetare reprezentate de agregatul ales pentru realizarea acestui obiectiv intermediar.

În acest caz se ridică mai multe probleme legate de:

alegerea agregatului monetar reprezentativ (având în vedere diversitatea acestora și nivelul de agregare a elementelor ce le compun);

stabilirea unui nivel de creștere a agregatului ales sau a unei benzi de fluctuație a ratei de creștere a masei monetare;

stabilirea modalității de gestionare a agregatului monetar stabilit drept obiectiv intermediar de politică monetară.

Având posibilitatea să asigure un anumit nivel de creștere a ofertei de monedă din economie, banca centrală dispune, astfel, de un ridicat nivel al independenței politicii monetare, având astfel posibilitatea să reacționeze rapid în condițiile manifestării de șocuri puternice la nivelul economiei naționale (fie prin intervenții directe, fie prin intervenții indirecte).

Cu toate acestea, o problemă importantă cu care se confruntă autoritatea monetară este cea legată de stabilirea agregatului monetar optim care să permită atingerea obiectivului final de politică monetară, deoarece acesta trebuie să fie relevant pentru economia pe care o reprezintă și, în același timp, prin influențarea lui banca centrală trebuie să aibă în vedere tocmai influențarea nivelului prețurilor din economie, în sensul asigurării stabilității acestora. Ca atare, stabilirea ca ancoră monetară a politicii monetare (controlul agregatelor monetare) este eficientă doar în condițiile în care legătura dintre evoluția agregatului monetar vizat și nivelul prețurilor este previzibilă, banca centrală fiind în măsură să asigure, pe baza instrumentelor de politică monetară de care dispune la momentul respectiv, managementul eficient al ofertei de monedă din economie.

La începutul perioadei de tranziție iluzia banilor ieftini, indusă de practicarea unor dobânzi real negative a permis creșterea rapidă a lichidităților din economie, fără ca această creștere să fie însoțită și de o creștere a ofertei la nivelul economiei reale, în primul rând ca urmare a lentului proces de restructurare a acestui sector.

Rezultatele practice obținute de țările care au încercat urmărirea unor agregate monetare drept obiectiv intermediar al politicii monetare au fost, în general, neconcludente. Chiar dacă se au în vedere nivele țintă ale agregatelor monetare, trebuie spus că abaterile, într-un sens sau altul, sunt destul de frecvente, fără ca acestea să reflecte, de fiecare dată, modificarea presiunilor inflaționiste.

Strategia bazată pe țintirea ratei dobânzii

Dacă avem în vedere utilizarea ratei dobânzii ca obiectiv intermediar de politică monetară, eficiența acesteia ar fi evidentă în condițiile în care cererea agregată din economie ar fi influențată de diferite niveluri ale ratei dobânzii. În acest sens se impune stabilirea unei relații de influență între cele două elemente, fapt care în practică s-a dovedit a fi destul de dificil. Pe de altă parte, trebuie menționat faptul că autoritatea monetară, în cadrul unei economii de piață, are posibilități reduse de a influența nivelul ratelor de dobândă, intervențiile băncii centrale asupra acestui indicator vizând doar operațiunile pe termen scurt de pe piața interbancară. Ca urmare, ratele dobânzilor practicate la nivelul sistemului bancar pot fi destul de greu influențate de banca centrală, iar dacă influența se exercită, reacția de răspuns a băncilor este întârziată față de momentul aplicării măsurii de politică monetară.

La nivelul economiei românești, utilizarea ratei dobânzii a jucat un rol relativ modest, atât în calitate de obiectiv intermediar de politică monetară, cât și în ceea ce privește alocarea resurselor la nivelul economiei reale. Iluzia monetară (a banilor ieftini) a condus, practic la imposibilitatea influențării ratei dobânzii, motiv pentru care s-a înregistrat o creștere rapidă a ofertei de monedă din economie care, practic, nu-și găsea acoperire la nivelul economiei reale, acest lucru a condus la înregistrarea unor puternice rate real negative ale dobânzilor care a condus la accentuarea presiunilor inflaționiste. La aceasta s-a mai adăugat și acordarea de credite subvenționate anumitor sectoare economice, acestea reprezentând, în fapt, o altă sursă de perturbații inflaționiste la nivelul economiei. Se impunea astfel ca obiectiv în această direcție, menținerea la niveluri real pozitive a ratelor dobânzii. Reducerea drastică a dobânzilor în termeni reali a condus și la reducerea cererii de bani, autoritatea monetară fiind nevoită să adopte noi măsuri în plan monetar.

Concluzia este că rata dobânzii este preferată ca obiectiv intermediar de politică monetară în defavoarea agregatelor monetare în condițiile în care cererea de monedă înregistrează o puternică volatilitate.

Strategii bazate pe o ancoră nominală implicită

Un astfel de regim implică aplicarea unei politici monetare a cărei realizare depinde de stabilirea, în funcție de conjunctură, a obiectivului intermediar sub forma unei ancore nominale care nu este precizată în mod expres. Important pentru buna funcționarea a acestui regim este credibilitatea înaltă a băncii centrale, credibilitate bazată pe manifestarea de lungă durată a stabilității monetare și a prețurilor în țara analizată.

Modificarea țintei intermediare este posibilă în condițiile în care banca centrală și-a atins obiectivele de politică monetară, fiind nevoită în aceste condiții să-și redirecționeze atenția spre alte probleme monetare.

Toate aceste mecanisme impun, în fond, atingerea obiectivului final al politicii monetare, și deci al politicii macroeconomice prin realizarea obiectivelor intermediare. În condițiile actuale, ca urmare a presiunilor inflaționiste tot mai puternice, implicarea băncii centrale în asigurarea stabilității prețurilor din economie devine tot mai evidentă tocmai prin stabilirea unui nivel ce se dorește a fi atins, nivel a cărui realizare depinde de instrumentele de care dispune autoritatea monetară. În acest context, tot mai frecvente sunt cazurile de țintire directă a inflației, tocmai pentru realizarea unei stabilități durabile a prețurilor din economie.

3.1.2.2 Strategii directe de politică monetară

Strategia bazată pe țintirea directă a inflației presupune, după cum am mai spus, renunțarea la stabilirea de obiective intermediare care, în fond, pot îngreuna intervențiile băncii centrale. Astfel că aceasta nu-și canalizează atenția asupra unui singur indice de preț, ci reacționează la orice informație disponibilă legată de posibili factori ce pot periclita stabilitatea prețurilor, conducând la creșteri masive ale ratei inflației, peste nivelul stabilit drept țintă în anul respectiv.

Ceea ce este specific acestei strategii este faptul că pentru o anumită perioadă se stabilește nivelul inflației pe care autoritatea monetară urmărește să-l realizeze sau un interval al acestei variabile, motiv pentru care strategia bazată pe țintirea directă a inflației permite o mai mare transparență a politicii monetare, publicul putând cunoaște anticipat care este direcția de acțiune a băncii centrale.

În același timp, pentru realizarea acestui obiectiv, banca centrală trebuie să dispună de mult mai multe informații decât în cazul strategiilor indirecte de asigurare a stabilității prețurilor, deoarece orice factor care poate influența nivelul prețurilor din economie trebuie avut în vedere, astfel încât, măsurile adoptate de banca centrală să conducă la atingerea nivelului previzionat al ratei inflației.

Analiza factorilor de influență manifestați la nivelul inflației trebuie direcționată către analiza variabilelor ce vizează piața forței de muncă, nivelul prețurilor de import, al prețurilor de producție, ca de altfel și asupra nivelului ratei dobânzii atât în termeni nominali cât și reali, a nivelului cursului valutar real și nominal și, nu în ultimul rând asupra nivelului deficitului bugetar de a cărui dimensiune depinde, în fond, implicarea statului în economie pentru monetizarea acestuia.

Chiar dacă adoptarea deciziilor monetare, în astfel de circumstanțe, este mult mai dificilă, adoptarea deciziei de urmărire strictă a ratei inflației generează o mai largă autonomie conducerii politicii monetare și transmiterii acesteia, chiar dacă la nivel mondial se vorbește tot mai mult de globalizare, de liberalizarea totală a circulației capitalurilor sau de inovații la nivel financiar. Toate acestea nu reprezintă decât tot atâtea informații de care autoritatea monetară dispune în formularea deciziilor de politică monetară, luarea deciziilor depinde și informațiile deținute.

Anunțând în mod public nivelul inflației spre care banca centrală își orientează intervențiile, aceasta nu face altceva decât să confere politicii monetare o și mai mare transparență, și, implicit, o mai mare credibilitate, iar publicului îi oferă șansa de a înțelege mult mai ușor direcțiile de acțiune ale acesteia (autorității monetare). Cu toate acestea, însă, autoritatea monetară nu este în măsură să influențeze de aceeași manieră toate componentele indicelui prețurilor de consum ca și indicator reprezentativ în stabilirea ratei inflației. Trebuie avuți în vedere și alți factori exogeni care influențează puternic nivelul inflației, și anume existența, încă, a unor prețuri subvenționate, care generează noi cheltuieli la nivel bugetar, ca de altfel și evoluția impozitelor indirecte, care pot distorsiona imaginea publicului referitoare la previziunile inflaționiste.

Acest tip de politică are următoarele argumente :

Este o nouă strategie de politică monetară pentru România, mai eficientă decât aceea a țintirii agregatelor monetare și a cursului de schimb.

Rezultate pozitive în alte țări: Republica Cehă, Polonia, Ungaria.

Avantaje:

Dezinflație la costuri moderate;

Ancoră pentru expectații inflaționiste mai scăzute;

Toate instrumentele politicii monetare sunt folosite în scopul atingerii obiectivului fundamental al BNR – stabilitatea prețurilor;

Creșterea responsabilității băncii centrale va contribui la limitarea inconsistenței dinamice;

Un regim nou, transparent și flexibil, operațional chiar în condițiile unei relații instabile între agregatele monetare și inflație.

Condiții necesare:

realizate:

Independența băncii centrale în folosirea instrumentelor de politică monetară (2004: îndeplinirea “acquis-ului” BCE privind mecanismul de transmitere);

Atenuarea dominanței fiscale și o mai bună previziune a operațiunilor Trezoreriei;

Decizii de politică monetară transparente și o bună comunicare cu publicul;

Regim de curs flexibil.

în curs de realizare:

Întărirea continuă a sistemului financiar;

Probabilitate mai redusă de producere a unor șocuri (prețuri administrate, balanță externă, producție, etc.) în special prin accelerarea reformelor structurale;

Atragerea suportului public în vederea implementării noii strategii (campanie mediatică);

Detalii tehnice (dezvoltarea unor instrumente de previzionare, stabilirea unei benzi și a unui orizont de țintă, etc.).

Țintirea directă a inflației ca strategie a căpătat tot mai mult teren în economiile actuale, la nivelul economiilor în tranziție reprezentând, în fapt, singura modalitate care poate asigura stabilitatea prețurilor și, implicit posibilitatea aderării la Uniunea Economică și Monetară Europeană.

Grafic 2

Evoluția inflației

3.1.3 Strategia de politică monetară a B.N.R. între 2006-2010

Rata anuală de creștere a prețurilor de consum s-a situat la sfârșitul trimestrului I 2006 la 8,4%, cu 0,2 puncte procentuale sub nivelul lunii decembrie.Cu toate acestea, indicatorul a continuat să evolueze în afara benzii de ±1 puncte procentuale care încadrează ținta de 5 % stabilită pentru anul 2006; acesta a reintrat însă în interval în luna aprilie, când rata anuală a inflației a coborât la 6,92 %. Similar trimestrului anterior, persistența excesului de cerere a favorizat propagarea șocurilor de natura ofertei care au afectat primele trei luni ale anului. Dezinflația a continuat în trimestrul II 2006, chiar într-un ritm mai accelerat rata anuală de creștere a prețurilor de consum s-a situat la sfârșitul intervalului la 7,11 %, cu 1,30 puncte procentuale sub valoarea consemnată la finele trimestrului anterior.Persistența excesului de cerere, atenuarea ritmului de apreciere nominală a leului față de moneda de referință și rezistența opusă de anticipațiile inflaționiste ale mediului de afaceri au constituit principalii determinanți ai evoluției. Pe parcursul trimestrului III 2006, procesul dezinflaționist a continuat ,rata anuală a inflației s-a situat la finele intervalului la 5,48 %, cu 1,63 puncte procentuale sub nivelul înregistrat la sfârșitul trimestrului II și cu 1 punct procentual sub valoarea prognozată. La nivelul prețurilor administrate și al inflației de bază CORE2, calculată prin eliminarea influenței taxării indirecte, s-au consemnat scăderi ușoare ale ritmurilor anuale, însă determinantă pentru progresul dezinflației a fost deflația peste așteptări și persistentă înregistrată pe segmentul legumelor și fructelor, favorizată de producția abundentă din acest sezon.

În ceea ce privește, rata dobânzii de politică monetară BNR a majorat-o cu 1 punct procentual la începutul trimestrului I sporind fermitatea controlului monetar. La relativa înăsprire a condițiilor monetare în sens larg contribuit în acest interval și revenirea cursului de schimb leu/euro pe un trend descendent, aplicarea deciziei de majorare la 35 % a ratei RMO aferente pasivelor în valută, precum și manifestarea efectelor măsurilor cu caracter prudențial și administrativ. În trimestrul II 2006, BNR a continuat să acționeze în direcția întăririi politicii monetare, majorând pentru a doua oară în acest an rata dobânzii de politică monetară (cu 0,25 puncte procentuale) și sporind la 20 % rata rezervelor minime obligatorii aferente pasivelor în lei ale instituțiilor de credit.Un aport mai scăzut la înăsprirea condițiilor monetare în sens larg a avut cursul efectiv de schimb al leului, care a resimțit impactul masivei reajustări de portofoliu pe care au efectuat-o în această perioadă investitorii financiari. Implementarea tandemului de măsuri adoptate de BNR la finele lunii iunie, format din creșterea cu 0,25 puncte procentuale a ratei dobânzii de politică monetară și majorarea cu 4 puncte procentuale a ratei rezervelor minime obligatorii aferente pasivelor în lei. În același interval însă, efectul de înăsprire exercitat asupra condițiilor monetare reale de evoluția cursului efectiv de schimb al leului s-a diminuat temporar, în condițiile în care moneda națională a înregistrat o ușoară depreciere în termeni reali comparativ cu trimestrul anterior.

În ceea ce privște ratele dobânzilor pieței interbancare,acestea au înregistrat un trend ascendent, datorită creșterii ratei dobânzii de politică monetară. Lichiditatea din economie și-a accelerat ușor creșterea, în principal ca efect al relungirii dinamicii înalte a componentei în lei a creditului neguvernamental.

Pe parcursul trimestrului IV 2006, procesul dezinflaționist a continuat, în luna decembrie înregistrându-se o rată anuală a inflației de 4,87 %, ușor sub ținta de 5 % stabilită de către BNR. Procesul dezinflaționist s-a accelerat în trimestrul I 2007, rata anuală de creștere a prețurilor de consum atingând în luna martie 3,66 %, nivel plasat cu 1,21 puncte procentuale sub cel înregistrat în decembrie 2006. Mai mult, indicatorul a evoluat permanent în jumătatea inferioară a intervalului de variație de +/-1 puncte procentuale în jurul țintei interpolate, apropiindu-se la finele perioadei de limita acestuia. Deși s-a datorat mai ales scăderilor consemnate de prețul combustibililor și de unele prețuri administrate, decelerarea a fost susținută și de continuarea trendului descendent al CORE2 ajustat. În trimestrul II 2007, rata anuală a inflației a continuat să evolueze în intervalul de variație de +/-1 punct procentual în jurul țintei interpolate, chiar dacă valoarea atinsă în luna iunie (3,8%) a fost ușor superioară celei consemnate la sfârșitul primului trimestru (cu 0,14 puncte procentuale). Modificarea de tendință a fost imprimată de prețurile administrate și de cele volatile, în timp ce procesul dezinflaționist a continuat la nivelul inflației de bază. În trimestrul III 2007, rata anuală a inflației a depășit limita superioară a intervalului de variație de +/-1 punct procentual în jurul țintei interpolate, nivelul atins la sfârșitul perioadei (6,03 %) fiind cu 2,23 puncte procentuale mai ridicat decât cel consemnat în iunie 2007 și cu 2,04 puncte procentuale mai mare decât cifra de la sfârșitul lunii iulie. Spre deosebire de trimestrul anterior, când presiunile au fost vizibile doar la nivelul prețurilor volatile, în intervalul analizat deficitul de ofertă de produse agroalimentare (unele dintre acestea cu ponderi importante în coșul de consum și față de care cererea este relativ inelastică), la care s-a adăugat corecția tendinței anterioare de apreciere rapidă în termeni nominali a monedei naționale, au exercitat un impact nefavorabil și asupra traiectoriei inflației de bază. Propagarea șocurilor de natura ofertei a fost facilitată de persistența excesului de cerere, pe fondul majorării rapide a veniturilor populației.

În ambele ședințe destinate analizei și deciziei de politică monetară din cursul trimestrului IV 2006, CA al BNR a hotărât să mențină rata dobânzii de politică monetară la nivelul de 8,75 %, în pofida accelerării sensibile a dezinflației în cursul trimestrului III. Creșterea restrictivității politicii ratei dobânzii a fost sprijinită prin continuarea exercitării pe parcursul primelor două luni ale perioadei a unui control ferm asupra lichidității, BNR sterilizând substanțial excedentul de lichiditate prin intermediul operațiunilor de piață monetară. Spre sfârșitul trimestrului, autoritatea monetară a reluat, însă, practica drenării parțiale a excedentului de lichiditate din sistem prin operațiuni de piață monetară; scopul acesteia l-a constituit contracararea riscului aprecierii nesustenabile a monedei naționale sub impactul amplificării substanțiale a intrărilor de capital speculativ, atras atât de condițiile favorabile oferite de majoritatea piețelor emergente din regiune, cât și de așteptările de apreciere a leului asociate apropierii momentului aderării României la Uniunea Europeană. Inclusiv ca urmare a unei scăderi mai puternice decât se anticipase a cursului de schimb efectiv real al leului, gradul de restrictivitate a condițiilor monetare a rămas adecvat asigurării sustenabilității dezinflației.

Datorită aprecierii peste așteptări a monedei naționale începând cu luna decembrie 2006, BNR a reconfigurat în cursul primului trimestru al anului 2007 structura condițiilor monetare, reducând în două etape (cu 0,75 și respectiv 0,5 puncte procentuale) rata dobânzii de politică monetară, până la nivelul de 7,5 %. Banca centrală a menținut restrictivitatea mecanismului rezervelor minime obligatorii și a crescut progresiv în a doua parte a intervalului fermitatea controlului exercitat asupra lichidității de pe piața monetară, condițiile monetare în sens larg rămânând astfel adecvate menținerii dezinflației pe traiectoria compatibilă cu atingerea țintelor de inflație pe termen mediu. Pe parcursul trimestrului II, rata dobânzii de politică monetară a fost redusă în două etape – de la 7,5 la 7,0 % –, dar leul și-a accelerat aprecierea nominală față de euro și în raport cu dolarul. Austeritatea mecanismului rezervelor minime obligatorii a fost menținută, iar controlul monetar exercitat de banca centrală s-a ameliorat, determinând eliminarea graduală a ecartului negativ dintre rata medie efectivă a dobânzii plasamentelor instituțiilor de credit la BNR și rata dobânzii de politică monetară. Ca urmare, gradul de restrictivitate a condițiilor monetare în sens larg a rămas adecvat menținerii dezinflației pe traiectoria compatibilă cu atingerea țintelor de inflație pe termen mediu. În trimestrul III, rata dobânzii de politică monetară a fost mensținută la nivelul de 7,0 %, iar valoarea medie trimestrială a cursului de schimb real efectiv al leului a continuat să se reducă comparativ cu intervalul precedent, în pofida schimbării de traiectorie pe care a consemnat-o raportul leu/euro în luna august.

Accentuarea ușoară a restrictivității condițiilor monetare în sens larg produsă în acest context a fost susținută și de creșterea fermității controlului exercitat de banca centrală asupra lichidității de pe piața monetară, precum și de menținerea caracterului auster al mecanismului rezervelor minime obligatorii.

Cursul de schimb al monedei naționale a receptat, alături de cel al altor monede de pe piețele emergente, impactul reducerii drastice a apetitului pentru risc al investitorilor financiari produse ca urmare a declanșării crizei de pe piața creditelor ipotecare din SUA și a propagării efectelor acesteia pe piețele financiare internaționale; astfel, în ultima parte a lunii iulie, cursul leu/euro și-a modificat brusc traiectoria, leul consemnând în august prima depreciere nominală în raport cu moneda europeană din ultimele treisprezece luni.

Cursul valutar a înregistrat un trend ascendent în termeni nominali atat fata de euro cat si fata de dolar,înregistrând o valoare minima de 3.13 in luna iunie si un maxim de 3.52 in luna decembrie. Pe parcursul trimestrului IV 2007, rata anuală a inflației și-a accentuat deviația față de traiectoria descendentă corespun-zătoare țintei de 4 % +/-1 punct procentual, atingând la sfârșitul anului nivelul de 6,57 % (superior cu 0,54 puncte procentuale celui consemnat în luna septembrie).

Similar trimestrului anterior, deficitul de ofertă pe segmentul produselor agroalimentare (unele dintre acestea caracterizându-se prin ponderi importante în coșul de consum și o relativă inelasticitate a cererii față de preț) și tendința de depreciere a monedei naționale au fost principalii determinanți ai acestei evoluții, la care s-a adăugat influența nefavorabilă a creșterii prețurilor combustibililor. Transmiterea acestor șocuri din partea ofertei în prețurile de consum a fost acomodată de persistența cererii excedentare, susținută de continuarea creș-terii alerte a câștigurilor salariale și de expansiunea puternică a cheltuielilor bugetare.

O contribuție suplimentară la alimen-tarea acestor presiuni a revenit deteriorării anticipațiilor inflaționiste. În aceste condiții, inflația CORE2 și-a menținut tendința de majorare, vizibilă începând cu luna august 2007. În trimestrul I 2008 rata anuală a inflației a continuat să evolueze în afara intervalului de variație de ±1 punct procentual corespunzător țintei de 3,8 % stabilite pentru anul curent. Nivelul atins în luna martie (8,63 %) a fost rezultanta combinației dintre accentuarea presiunilor din partea șocurilor interne și externe de natura ofertei, deprecierea monedei naționale, persistența excesului de cerere (alimentat de majorarea veniturilor populației) și existența unui pronunțat efect de bază nefavorabil. Unii dintre acești factori au contribuit la deteriorarea anticipațiilor inflaționiste, ceea ce a facilitat propagarea șocurilor menționate în prețurile de consum.

Tendința ascendentă vizibilă la nivelul inflației totale s-a păstrat și în cazul inflației de bază, care a crescut la %, cu 1,2 puncte procentuale mai mult decât în luna decembrie 2007. În trimestrul II 2008, rata anuală a inflației a continuat să evolueze în afara intervalului de variație de ±1 punct procentual corespunzător țintei de 3,8 % stabilite pentru anul curent, nivelul de 8,61 % atins la finele perioadei fiind similar celui înregistrat în luna martie.

Factorii de influență au inclus și de această dată tensiunile acumulate pe piața agroalimentară, traiectoria pronunțat ascendentă a prețului internațional al petrolului și efectul de bază nefavorabil generat de inflația scăzută din prima jumătate a anului 2007. Persistența excesului de cerere, alimentat de menținerea dinamicii alerte a veniturilor populației, precum și înrăutățirea anticipațiilor inflaționiste au oferit din nou un mediu propice propagării șocurilor de natura ofertei în prețurile de consum. În acest context, inflația de bază și-a păstrat tendința constant ascendentă din ultimele patru trimestre, atingând 8,1 % în iunie 2008.

După vârful generat în luna iulie de ajustarea prețurilor la energie, rata anuală a inflației s-a plasat pe o traiectorie descendentă pe parcursul trimestrului III 2008; nivelul atins la finele intervalului (7,30 %) s-a situat cu 1,31 puncte procentuale sub cel înregistrat în luna iunie, dar a rămas în afara intervalului de variație de ±1 punct procentual corespunzător țintei de 3,8 % stabilite pentru anul curent. Contribuția dominantă a revenit disipării șocului de ofertă care a marcat piața agroalimentară începând cu a doua jumătate a anului 2007, la care s-a adăugat la sfârșitul perioadei efectul de bază favorabil asociat aceluiași fenomen. ,

Mișcări similare s-au produs și la nivelul inflației de bază, variația anuală coborând în luna septembrie la 6,9 %. În condițiile menținerii excesului de cerere, influența exercitată asupra prețurilor mărfurilor alimentare de nivelul satisfăcător al producției agricole a reprezentat și în acest caz principalul factor explicativ. BNR a efectuat două noi majorări ale ratei dobânzii de politică monetară în lunile februarie și martie 2008, nivelul acesteia ajungând astfel la 9,5 %. Totodată, banca centrală a menținut fermitatea controlului exercitat asupra lichidității de pe piața monetară și a prezervat austeritatea mecanismului rezervelor minime obligatorii.

Cu toate acestea, condițiile monetare în sens larg și-au redus gradul de restrictivitate comparativ cu ultima parte a anului precedent, în special datorită continuării creșterii cursului de schimb real efectiv al leului, dar și ca efect al accentuării temporare a trendului crescător al ratei anuale a inflației. În trimestrul II 2008 s-au facut alte două majorări ale ratei dobânzii de politică monetară, care a atins astfel nivelul de 10,0%. În același timp, banca centrală a operat noi modificări la nivelul cadrului operațional al politicii monetare în scopul creșterii eficacității sale, menținând, totodată, neschimbat nivelul ratelor rezervelor minime obligatorii, precum și caracterul ferm al controlului exercitat asupra lichidității de pe piața monetară. Condițiile monetare în sens larg au devenit ușor mai restrictive în această perioadă, în principal ca urmare a reîntăririi monedei naționale în raport cu euro și dolarul SUA înregistrându-se un minim de 3.52 în raport cu euro si 2.26 cu dolarul. În luna iulie BNR a majorat cu încă 0,25 puncte procentuale rata dobânzii de politică monetară (a șaptea creștere consecutivă), menținând-o ulterior la nivelul de 10,25% pe an.

Totodată, banca centrală a păstrat neschimbat nivelul ratelor rezervelor minime obligatorii și a continuat să gestioneze ferm lichiditatea de pe piața monetară. Pe parcursul trimestrului III, condițiile monetare reale au consemnat o relativă înăsprire, în principal ca urmare a accentuării caracterului restrictiv al ratelor dobânzilor.

Pe parcursul trimestrului IV 2008, rata anuală a inflației și-a atenuat deviația față de limita superioară a intervalului de variație de +/-1 punct procentual corespunzător țintei de 3,8% (de la 2,4 la 1,5 puncte procentuale), atingând la sfârșitul anului nivelul de 6,3%. Influența pozitivă exercitată asupra prețurilor produselor agroalimentare de o producție agricolă peste așteptări, scăderea rapidă a cotațiilor petrolului pe piețele externe și disiparea excesului de cerere au reprezentat factorii de influență cu contribuție dominantă. Nu poate fi totuși ignorată manifestarea unui efect de bază favorabil asociat șocurilor de ofertă care au afectat perioada similară a anului 2007.

Evoluții negative din perspectiva inflației au continuat să înregistreze salariile, care și-au menținut dinamica la niveluri superioare câștigurilor de productivitate a muncii, dar și cursul de schimb, în depreciere semnificativă față de trimestrul anterior. Sub acțiunea acestor factori, traiectoria descendentă a CORE2 a fost mai puțin pronunțată, rata anuală înregistrată în luna decembrie (6,7%) plasându-se cu doar 0,2 puncte procentuale sub nivelul din septembrie. În trimestrul I 2009, rata anuala a inflatiei si-a întrerupt traiectoria descendenta înregistrata în partea a doua a anului anterior, atingând 6,71% la finele intervalului.

Accelerarea cu 0,41 puncte procentuale a ritmului anual de crestere a preturilor de consum fata de decembrie 2008 s-a datorat cu preponderenta deprecierii monedei nationale, atât prin intermediul tarifelor exprimate în euro si al importurilor, cât si ca efect al modificarii cursului de schimb utilizat în calcularea accizelor si a prețurilor medicamentelor.

Contributii suplimentare la aceasta evolutie au avut cresterea cotatiilor titeiului pe pietele internationale si devansarea calendarului de majorare a accizelor. Șocul indus de deprecierea monedei nationale a constituit (inclusiv prin canalul anticipatiilor) un element esential si în frânarea dezinflatiei vizibile la nivelul CORE2 ajustat începând cu trimestrul III 2008, în pofida înmultirii semnalelor privind restrângerea cererii de consum.În trimestrul II 2009, rata annuală a inflației și-a reluat tendința descendentă, coborând cu 0,85 puncte procentuale față de finele intervalului precedent, pâna la 5,86%.

Determinante pentru aceasta evolutie au fost stabilizarea traiectoriei cursului de schimb si reducerea cererii de consum, pe fondul deteriorsrii situatiei financiare actuale a populatiei si al perspectivelor incerte privind fluxul viitor de venituri disponibile. Un efect contrar a exercitat aplicarea primei etape de majorare a accizelor la produse din tutun, contributia acestei grupe de marfuri la rata inflatiei ajungând la circa 1,2 puncte procentuale. Eliminând efectul modificarilor intervenite în regimul accizelor, decelerarea consemnata de masura CORE2 ajustat (-1,4 puncte procentuale) a depasit-o sensibil pe cea corespunzatoare indicelui general al preturilor de consum; temperarea volatilitatii cursului de schimb al leului si atenuarea înclinatiei catre consum au constituit si în acest caz principalii factori de sustinere, o influenta favorabila fiind totusi atribuita si tempearii anticipatiilor inflationiste. În trimestrul III 2009, rata anuală a inflației și-a accentuat tendința descendentă, coborând cu 0,92 puncte procentuale față de finele intervalului precedent, până la 4,94%.

Deși factorii de influență decelați în Raportul anterior evoluție curentă cvasi-stabilă a cursului de schimb și cerere în declin au continuat să acționeze și în intervalul analizat, dominante au devenit nivelul în general satisfăcător al producției agricole și reducerea impactului prețurilor administrate. Un efect contrar a exercitat și de această dată majorarea accizei aplicate produselordin tutun, ritmul anual de creștere a prețurilor aferent acestei grupe depășind la finele trimestrului 30%. La nivelul CORE2 ajustat, decelerarea a fost mai puțin consistentă (-0,6 puncte procentuale) decât cea înregistrată în trimestrul anterior, impactul dezinflaționist al restrângerii cererii de consum și al ofertei corespunzătoare de produse agroalimentare fiind estompat de manifestarea unor efecte statistice.

În intervalul octombrie 2008 – ianuarie 2009, BNR a menținut rata dobânzii de politică monetară la nivelul de 10,25% pe an, dar a redus de la 20 la 18% rata rezervelor minime obligatorii aplicabilă pasivelor în lei ale instituțiilor de credit, începând cu 24 noiembrie 2008. În aceeași perioadă, tendința de depreciere a leului și volatilitatea cursului său de schimb s-au accentuat în contextul intensificării crizei financiare internaționale și al creșterii aversiunii față de risc a investitorilor. În perioada februarie-martie, s-a initiat un proces de relaxare prudenta a politicii monetare, Consiliul de administratie al BNR coborând cu 0,25 puncte procentuale rata dobânzii de politica monetara (de la 10,25 la 10,00 %) si hotarând reducerea, începând cu perioada de aplicare 24 mai – 23 iunie 2009, a ratei RMO aplicate pasivelor în valuta cu scadenta reziduala mai mare de doi ani ale institutiilor de credit (de la 40 % la zero); ratele RMO aplicate pasivelor în lei si în valuta cu scadenta reziduala sub doi ani au fost însa mentinute la nivelul de 18, respectiv 40 %. După ce s-a accelerat considerabil în ianuarie, deprecierea leului s-a încetinit ulterior si chiar s-a întrerupt spre finele trimestrului, pe fondul relativei cresteri a apetitului pentru risc la nivel global, dar si al ameliorarii perceptiei asupra economiei nationale, în contextul analizarii consultarilor preliminare încheierii unui acord de împrumut cu FMI, UE si un grup de institutii financiare internationale.

În trimestrul II, trendul descendent al ratei dobânzii de politica monetara a fost consolidat, banca centrala coborând succesiv (în lunile mai si iunie) nivelul acesteia cu câte 0,5 puncte procentuale, pâna la 9,0 %/ an. Totodată, Consiliul de Administratie al Băncii Natțonale a României a decis scaderea cu 3 si respectiv 5 puncte procentuale a ratelor rezervelor minime obligatorii aferente pasivelor în lei si în valută cu scadența reziduală mai mică de doi ani, începând cu perioada de aplicare 24 iulie – 23 august 2009. În condițiile temperării volatilității cursului de schimb al monedei naționale, dar și ale accentuării declinului economiei, deciziile adoptate de autoritatea monetară în această perioadă au avut ca scop asigurarea unui ansamblu al condițiilor monetare reale adecvat atât convergenței ratei inflatiei către obiectivele stabilite pe termen mediu, cât si revitalizării sustenabile a procesului de creditare a economiei românești.

3.2 Programul de introducere a EURO

Politica monetară din ultimele decenii s-a axat pe trei strategii standard, atât în țările industrializate, cât și în cele emergente: țintirea agregatelor monetare, țintirea cursului de schimb și țintirea inflației.

Tratatul privind Uniunea Europeană( Tratatul de la Maastricht), care a intrat în vigoare în 1993, reglementează obiectivele și funcționarea UE. Criteriile de la Maastricht constituie o constrângere pentru politica monetară a noilor state membre UE deoarece e necesar ca îndeplinirea criteriilor să se realizeze fără a pune în pericol convergența reala. În aceste condiții, strategia de politică monetară a BNR constă în țintirea inflației și asigurarea sustenabilității acelui nivel de inflație scăzută, corespunzător criteriului de la Maastricht.

Criteriile de la Maastricht

(Indicatori de convergență nominală)

Sursa: EUROSTAT, Institutul Național de Statistică, Banca Națională a României

În România, adoptarea strategiei de țintire a inflației (2005) s-a realizat cu o oarecare întârziere față de alte țări din Europa Centrală și de Est.

România și-a propus ca obiectiv strategic de politică economică îndeplinirea condițiilor care să permită adoptarea euro ca monedă națională în 2014. Acest obiectiv solicită menținerea unui mix coerent de politici economice. Pentru a accede la zona euro, criteriile de convergență sunt doar cele nominale (nu și reale): stabilitatea cursului, inflație scăzută, dobânzi apropiate de cele ale țărilor din zona euro, deficit bugetar și stoc al datoriei publice moderate.

Strategia de țintire a inflației a fost necesară pentru a slăbi relația dintre agregatele monetare și inflație și pentru a calibra politica monetară în funcție de evoluția ratei inflației, și nu în raport cu o țintă intermediară. De asemenea, strategia diminuează riscurile asociate utilizării cursului de schimb ca ancoră nominală în contextul liberalizării contului de capital.

Strategia de țintire directă a inflației, adoptată de BNR se caracterizează prin:

asigurarea transparenței strategiei de politică monetară ( de exmplu prin exprimarea țintei inflației în termeni headline inflation= indicele prețurilor de consum, având în vedere familiaritatea publicului cu acest indicator)

asumarea angajamentului față de stabilitatea prețurilor și anunțarea unor ținte anuale de inflație pentru o perioadă mai lungă de timp

stabilirea țintei ca punct central într-un interval de variație (+/- 1 punct procentual), pentru a ancora anticipațiile inflaționiste

practicarea flotării controlate a cursului de schimb

independența băncii centrale și responsabilitatea pentru atingerea țintei

stabilirea țintei de inflație în consultare cu guvernul

De multe ori, reducerea ratei inflației este asociată cu încetinirea creșterii economice, sau chiar cu recesiunea. Acest lucru se întamplă dacă există contradicții în mixul de politici economice, dacă reducerea ratei inflației nu e și obiectivul principal al altor politici ale autoritaților. Deci, dacă există un mix echilibrat de politici, se poate asigura scăderea ratei inflației concomitent cu menținerea creșterii susținute.

Investițiile străine directe generează de obicei o astfel de evoluție deoarece măresc capacitatea productivă a economiei și finanțeaza sustenabil un deficit extern. În urma calculelor efectuate, experții BNR au ajuns la concluzia că România își poate menține creșterea accelerată în condiții de scădere a presiunilor inflaționiste, chiar cu un deficit de cont curent de 8-10 % din PIB. Pentru a putea atrage capital străin, economia româneasca trebuie să ofere condiții atrăgatoare. Acestea nu mai pot consta într-un nivel scăzut al costului forței de muncă sau în facilitați fiscale disproporționale, pentru că s-ar încălca prevederile UE, asa că va fi nevoie de alte măsuri, precum un regim fiscal mai suplu sau o piață a forței de muncă mai elastică.

Adoptarea de către România a strategiei de țintire a inflației, în contextul aderării la UE, a fost urmată de intrări masive de capital. Însă, reducerea diferențialului dintre ratele dobânzilor nu a fost suficientă pentru atenuarea acestor intrări de capital.

Există și alte criterii care condiționează eficacitatea acestei strategii.:

coborârea ratei anuale a inflației sub 10%

credibilitatea și independența băncii centrale

flexibilizarea cursului de schimb

transparența și resposabilitatea băncii centrale

restrângerea dominației fiscale și ameliorarea coordonării dintre politica fiscală și cea monetară

conturarea clară a comportamentului macroeconomic

Un obiectiv nominal esențial pentru țintirea inflației și aderarea la zona euro îl constituie stabilitatea cursului de schimb. BNR a adoptat din 2004 o politică de flexibilitate sporită a cursului de schimb, care se caracterizează prin intervenții rare și previzibile. Intrările mari de capitaluri pe piața românească au determinat BNR să mențină un regim de flotare controlată a leului. Această decizie a atras critici din partea unor analiști, care au considerat că țintirea directă a inflației implică o flotare liberă a cursului de schimb, si nu controlată, pentru a evita un eventual conflict de ținte. În consecință, BNR a explicat că va ajuta la descurajarea mișcărilor cursului spre zone nesustenabile, dar nu va ținti un anumit nivel al acestuia. Astfel, BNR a intervenit discret pe piața valutară, începând cu 2005, prin cumpărări de valută, pentru a preveni aprecierea mult prea rapidă a leului, care ar fi putut să erodeze competitivitatea externă a economiei române și să genereze o scădere a inflației într-o manieră nesustenabilă.

Îmbunătățirea performanțelor economiei românești din ultimii ani a permis atenuarea fluctuațiilor de curs. Regimul valutar adoptat de România este de curs flexibil, iar intervențiile BNR pe piața valutară sunt tot mai rare. Acest echilibru de pe piața valutară s-a realizat printr-un mix de politici, concretizat într-o politica monetară restrictivă – rate înalte ale dobânzilor, politică fiscală strictă, diminuarea veniturilor, creșteri salariale peste creșterile de productivitate.

Politica monetară promovată de BNR se caracterizează și prin reducerea constantă a ratei dobânzii de politică monetara și sterilizarea parțială a surplusului de lichidități pentru a afecta atractivitatea pieței monetare românești pentru capitalurile speculative. La momentul actual, rata dobânzii de politică monetară este rata la care BNR efectuează operațiuni repo, derulate prin licitație pe termen de o săptămâna și la o rată fixă de dobândă. În urma insuficientei libertăți de mișcare și a eficienței reduse în ajustarea instrumentului de politică monetară în absența restricțiilor referitoare la mișcările de capital, BNR a trebuit să identifice alte modalități pentru a asigura restrictivitatea politicii monetare în contextul expansiunii rapide a cererii agregate. În 2010 BNR a intervenit de doua ori pe piața monetara, prin scăderea ratei dobânzii.

Prin utilizarea intensă a rezervelor minime obligatorii, a fost evitata creșterea excesivă a ratei dobânzii de politică monetară. În prezent rata rezervelor minime obligatorii la valută s-a diminuat, ajungând la 30% (valoarea din 2005).

Băncile centrale care practică regimuri de țintire a inflației utilizează în mod activ instrumentele de politică monetară disponibile și trebuie să adopte cu regularitate decizii complexe în vederea minimizării funcțiilor lor de pierdere. În cele ce urmează vom prezenta o funcție de pierdere relativ extinsă, dar de obicei discuțiile se axează pe primele două paranteze:

L= α(π-π*)2 + β(y-y*)2 +γ(r-r*)2 + δ(er-er*)2

unde:

π – rata inflației

π* – ținta de inflație compatibilă cu stabilitatea prețurilor

y – ritmul de creștere a PIB

y* – ritmul potențial de creștere a PIB

r – rata dobânzii reale

r* – rata dobânzii reale de echilibru

er – cursul de schimb real

er* – cursul de schimb real de echilibru

α, β, γ, δ – coeficienții care denotă importanța relativă a obiectivelor avute

în vedere de funcția de pierdere

Având ca obiectiv stabilitatea prețurilor pe termen lung, banca centrală trebuie să acorde atenție stabilității financiare și evoluției de ansamblu a indicatorilor macroeconomici. Până în 2008 România a avut creștere economică; în 2009, însă, în contextul crizei globale, deficitul a ajuns la 7,7% din PIB. Pentru 2010 se preconizează o creștere de 0,5% din PIB. Cât privește situația fiscală, deficitul a crescut la peste 3% din PIB în 2008, depășind nivelul prevăzut de programele de convergență. România a depașit și nivelul ratei dobânzii pe termen lung, în 2008 ( nu trebuie să depașească cu 2 puncte procentuale media celor mai performante trei țări din UE).

Adoptarea euro, ultima etapă a unui proces complex, se preconizează a se realiza în 2015. Pentru aceasta se încearcă intrarea în mecanismul ratei de schimb în 2012 și o consolidare macroeconomică sustenabilă. România are în prezent cele mai mari probleme în zona deficitului bugetului de stat.

Statele membre ale Uniunii Europene au încercat să transforme “piața comună” într-o piață unică în care bunurile, serviciile, persoanele și capitalul pot circula liber. Prin urmare, Uniunea Economică și Monetară a reprezentat unul dintre obiectivele oficiale ale integrării europene. Euro permite statelor membre să-și dezvolte schimburile comerciale și reduce totodată dependenta fata de dolar, întărind astfel poziția politicii economice a Uniunii Economice si Monetare. Euro înseamnă, o politica monetara ferma cu un singur obiectiv fundamental – stabilitatea în plan monetar. În același timp, introducerea monedei euro pune bazele unui edificiu la a cărui ridicare va trebui sa participam cu toții. Pentru a nu se transforma într-o realitate tot mai îndepărtată, economia românească trebuie să fie axată pe politici de stabilizare, care sa aducă în următorii ani, o încercare de apropiere a indicatorilor macroeconomici de limitele impuse de Uniunea Europeană.

Abordarea participării la ERM II, constituie o componentă deosebit de importantă a traiectoriei economiei românești către integrarea deplină în Uniunea Economica și Monetară. Momentul intrării în ERM II trebuie ales, încât un interval de doi ani de participare la acesta să fie suficient pentru satisfacerea criteriilor de convergență nominală.

Totodată, adoptarea rapidă a monedei euro i-ar ajuta pe cei care au datorii mari în euro, dar au venituri în monedele țărilor care aspiră la intrarea în zona euro. Grăbirea adoptării euro are însă costuri, care s-ar putea sa fie mai mari decât beneficiile date de eliminarea riscului valutar. Conceptul de convergență se traduce prin diminuarea diferențelor dintre indicatorii economici ai diverselor țări membre ale unei zone geografice.

În limbaj european, pentru caracterizarea evoluției economiei unei tari se folosesc două concepte: convergența nominală și convergența reală.

Convergența reală constă în realizarea unui tip de economie, a unei structuri economice și a unui nivel de trai similare cu cele existente în UE. În esență, toate acestea se reflectă în apropierea veniturilor pe cap de locuitor. În opinia a diverși autori convergența reală se referă la:

creșterea volumului PIB (pe o scara de +/-2% în raport cu media a trei state cu cele mai bune performanțe)

nivelul șomajului (pe o scară de 3% în jurul mediei a trei state cu cele mai bune performanțe);

soldul balanței de operațiuni curente exprimat în procente din PIB (în limitele a +/-2% din PIB)

gradul de deschidere a economiei, calculat ca (exporturi+importuri)/PIB;

ponderea comerțului bilateral cu tarile membre ale UE în totalul comerțului exterior;

nivelul PIB/locuitor (exprimat fie la cursul nominal, fie prin paritatea puterii de cumpărare) si structura economiei (exprimata prin ponderea pe care marile sectoare o au în PIB).

Procesul de convergență nominală a fost privilegiat în raport cu cel de convergență reală, deoarece realizarea sa presupune un orizont mai redus de timp.

Aderarea la zona euro nu se va realiza decât după îndeplinirea în totalitate a criteriilor de convergență nominală, stabilite la Maastricht, referitoare la rata inflației, rata dobânzii pe termen lung, deficitul ăi datoria publică, precum și la stabilitatea cursului nominal de schimb. Progresele în îndeplinirea criteriilor de la Maastricht au influențat variabilele economice reale, relația reciprocă fiind de asemenea valabilă. Inițial convergența nominală poate genera o reducere a performanțelor, însă îndeplinirea în totalitate a criteriilor de la Maastricht este în masura sa asigure o mai mare stabilitate macroeconomică, ceea ce va crea premisele unei rate superioare de creștere economică.

Perspectiva adoptării unui nou regim macroeconomic presupune armonizarea celor două procese fundamentale ale convergenței, și anume cel real și cel nominal. Progresele în îndeplinirea criteriilor de la Maastricht au influențat variabilele economice reale, relația reciprocă fiind de asemenea valabilă. Cele două procese sunt complementare si ar trebui urmărite în paralel, deoarece procesul de convergenta reală influențează variabilele nominale favorabil prin faptul că:

reformele structurale impulsionează convergența PIB-ului/locuitor, ceea ce conduce la o creștere neinflaționistă a salariilor;

determină de asemenea o creștere a veniturilor, o majorare a încasărilor fiscale și prin urmare o consolidare fiscală;

convergența nivelului productivității determină reducerea costurilor, accelerând dezinflația în sectorul bunurilor comercializabile.

Procesul de convergență nominala influențează variabilele reale în mod favorabil prin:

reducerea ratei inflației și a ratei dobânzii

determina o creștere a investițiilor si prin urmare a PIB;

Influența nefavorabilă se manifestă prin:

impunerea respectării criteriilor de la Maastricht poate afecta procesul de convergență a economiilor în care nivelul investițiilor este redus;

existența unor deficite bugetare sustenabile poate contribui la adaptarea structurală mai rapidă a acestor economii la cerințele Uniunii Europene;

prin reducerea ratei inflației, rata reală a dobânzii se majorează, atrage capitaluri externe, moneda se apreciază, iar exporturile nete se reduc

Teoria zonelor monetare optime este cea care studiază costurile și beneficiile asociate adoptării unei monede unice; aceasta se axează în principal pe costuri, a căror minimizare depinde de anumite condiții caracteristice economiilor țărilor participante. Beneficiile se referă la câștigurile obținute după eliminarea costurilor asociate schimbului valutar și la importul de credibilitate a Băncii Centrale a Uniunii, care reduce expectațiile inflaționiste respectiv nivelul inflației. Teoria zonelor monetare optime oferă justificarea economică a realizării zonelor monetare. Aceasta a indicat că un sistem de cursuri fixe de schimb este potrivit pentru acele țări integrate în comerțul internațional si în care factorii de producție sunt destul de mobili pentru a realiza o ajustare în caz de șoc asimetric. Costurile și beneficiile pe care le poate avea o țară care intră în Zona în care cursurile de schimb sunt fixe depind de măsura în care propria economie se poate integra și face față concurenței economiilor potențialilor parteneri.

Astfel, printre costurile care au de a face cu managementul macroeconomic se numără:

pierderea autonomiei politicilor monetare și valutare a membrilor individuali;

posibila creștere a șomajului.

Integrarea monetară și perfecta mobilitate a capitalurilor determină paralizarea politicilor monetare. În momentul integrării depline, băncile centrale ale statelor membre vor fi absorbite de o bancă centrală supranațională. Dispariția unei asemenea instituții, ca și variațiile dirijate ale cursurilor de schimb pot da naștere unor probleme serioase dacă ritmurile de evoluție a salariilor, productivității și prețurilor au tendințe diferite în diversele țări membre. Beneficiile monedei unice se referă la acele accepțiuni care critică persistența pe termen lung a unor eventuale costuri. Printre aceste beneficii se numără:

Rate scăzute ale dobânzii datorită gradului ridicat de stabilitate a prețurilor;

Politica monetară unică este pusă în aplicare cu succes de către Eurosistem. Euro este la fel de stabil și credibil precum cele mai performante monede utilizate anterior în țările din zona euro. Aceasta a permis crearea unui mediu favorabil stabilității prețurilor în zona euro, exercitând o influență moderată asupra stabilirii prețurilor și a salariilor. În consecință, anticipațiile inflaționiste și primele de risc ale inflației au fost menținute la niveluri scăzute și stabile, ceea ce a condus la scăderea ratelor dobânzilor pe piață.

Mai multă transparență în privința prețurilor; plățile se efectuează cu aceeași monedă în toate țările zonei euro, ceea ce facilitează călătoriile dintr-un stat în altul. Transparența prețurilor este în avantajul consumatorilor, deoarece simpla comparație a etichetelor permite consumatorilor să achiziționeze de la furnizorii cu cele mai mici prețuri din zona euro, ca de exemplu, prețurile mașinilor din diferite țări ale zonei euro. Prin urmare, transparența prețurilor care este strâns legată de moneda unică, contribuie la menținerea inflației sub control de către Eurosistem. Concurența sporită oferă posibilitatea ca resursele disponibile să fie folosite cu eficiență maximă, stimulând activitățile comerciale din zona euro și susținând astfel creșterea economică și ocuparea forței de muncă.

Eliminarea costurilor de tranzacție; lansarea monedei euro la data de 1 ianuarie 1999 a eliminat costurile aferente tranzacțiilor valutare si astfel au rezultat economii considerabile de costuri. În cadrul zonei euro, nu mai exista costuri referitoare la: cumpărarea și vânzarea de valută pe piețele valutare; măsurile privind protecția împotriva variațiilor defavorabile ale cursului de schimb; plățile transfrontaliere în valută care presupun comisioane ridicate; deținerea mai multor conturi valutare, îngreunând astfel gestionarea acestora.

Lipsa fluctuațiilor valutare; odată cu introducerea monedei euro, au dispărut de asemenea fluctuațiile valutare și implicit riscurile valutare din zona euro. În trecut, riscurile și costurile valutare au afectat competiția și activitățile comerciale transfrontaliere.

România a fost întotdeauna un stat European, iar românii nu au încetat niciodată să se considere europeni și să aspire la revenirea lor în familia europeană. Înainte de 1989, România a fost una dintre puținele țări comuniste care au avut relații cu Comunitatea Europeana (a fost înființată la Roma sub numele de Comunitatea Economica Europeana (CEE), data de 25 martie 1957, de către șase state membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului), însă, aceasta nu a contribuit cu nimic la îmbunătățirea situației societății românești. După ezitările din 1990, autoritățile române au depus în luna iunie 1995, o cerere de aderare la Uniunea Europeană. Începând cu aceasta dată, acest curent pro-european a început să se afirme mai mult în opinia publică respectiv în rândul politicienilor, devenind cu timpul predominant. Perspectiva aderării Europene a funcționat remarcabil prin care s-a construit nu doar, democrația și economia de piață, ci s-a transformat într-o anumită măsură întreaga societate. Practic România a intrat în Europa cu un nivel de dezvoltare economică puțin peste o treime din media Europeană și cu circa 30% din populație angajată în agricultura de subzistență. Așteptările că intrarea în Europa va vindeca miraculos toate înapoierile istorice și ale ingineriei impuse cu forța în perioada comunistă sunt încă neîmplinite.

Cu toate acestea aderarea la Uniune nu este „sfârșitul istoriei” ci deschiderea unei oportunități de dezvoltare fără precedent, a cărei valorificare depinde însă în mare măsură de autoritățile și de societatea românească.

Având în vedere aspectele prezentate mai sus, referitoare la convergența reală și cea nominală, condiții impuse pentru aderarea la Uniunea Economică și Monetară și analizând situația economiei românești, România mai are încă enorm de recuperat în acest domeniu În comparație cu celelalte state membre, România se situează, analizând rata șomajului, pe o poziție mai puțin nefavorabilă, însă această conjunctură este depășită de nivelurile ratei inflației, a PIB/locuitor, și a salariului minim lunar, indicatori pentru care România are nevoie de politici de stabilizare. Ajustările pe piața muncii au continuat și în luna decembrie 2009, rata șomajului majorându-se la 7,8 %; cele mai importante reduceri de personal s-au consemnat în industrie și construcții. În ceea ce privește sectorul bugetar, ajustările au fost de natură salarială câștigul salarial net nominal diminuându-se cu 12%, în condițiile efectuării concediilor fără plată impuse în lunile noiembrie și decembrie 2009. Privitor la rata inflației, la sfârșitul anului 2009, rata anuală a inflației a coborât la 4,74%, nivel situat cu 0,24 % peste limita superioară a intervalului de variație din jurul țintei de 3,5% și cu 0,2 % sub nivelul atins în luna septembrie (4,94%). Efecte favorabile ale scăderii inflației au fost exercitate de deficitul persistent de cerere, precum și de dinamica cursului de schimb al leului. Acestea au fost însa în mare măsură atenuate de influența nefavorabila a factorilor de natura ofertei, dominant fiind impactul majorărilor accizelor pentru produsele din tutun.Ca urmare, s-au intensificat semnalele de atenuare a presiunilor inflaționiste din partea costurilor salariale. Tendința se manifestă mai puternic în industrie, unde variația anuală negativă a costurilor unitare cu forța de muncă s-a accentuat substanțial în aceeași perioadă.

Criteriile pentru calitatea de membru a Uniunii Europene si adoptarea monedei euro sunt stabilite de trei documente. Primul este Tratatul de la Maastricht din 1992, care a intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993. Mai târziu în același an, al doilea criteriu a fost creat de Consiliul European la Copenhaga, prin crearea „criteriilor Copenhaga”, care au clarificat scopurile generale ale Tratatului de la Maastricht. Al treilea este contractul cadru negociat cu fiecare tara candidata mai înainte de a adera la UE. Criteriile au fost de asemenea clarificate și de legislația Uniunii Europene și prin decizii ale sistemului Judiciar European, de-a lungul anilor. Tratatul, semnat la Maastricht în 1992, este cel care a condus la introducerea politicii monetare comune fixată pe o monedă unică administrată de către o singură Banca Centrală independentă. Tratatul de la Maastricht condiționează participarea în cadrul Uniunii Economice și Monetare de îndeplinirea unor criterii de convergență, cunoscute sub numele de Criteriile de la Maastricht. Acestea sunt:

rata scăzută a inflației, care să nu depășească cu maxim 1,5% mai mare decât media celor mai bune trei economii în domeniul inflației, ale statelor membre participante în anul dinaintea examinării;

dobânzi scăzute pentru creditele pe termen lung, care să nu depășească cu mai mult de 2% dobânzile din cele mai performante state membre participante în anul dinaintea examinării sau mai mare decât media celor trei state care au realizat cele mai bune performanțe în domeniul inflației;

deficitul bugetar de maxim 3% din PIB;

datorie publica cumulată care să nu depășească 60% din PIB;

moneda națională să fi făcut parte din Sistemul Monetar European cel puțin doi ani premergători examinării în vederea aderării fără tensiuni grave;

legislație națională compatibilă cu funcționarea

Referitor la rata inflației, aceasta a înregistrat un procent de 5,6%, conform raportărilor BNR și Eurostat. Deci această valoare a inflației s-a situat cu 3 % peste ținta de 3,5% stabilită de BNR pe anul 2009.

Efecte favorabile scăderii inflației față de anul 2008 (7,9%) au fost exercitate de deficitul persistent de cerere, precum și de dinamica cursului de schimb al leului. Acestea au fost însă în mare măsură atenuate de influența nefavorabilă a factorilor de natura ofertei, dominant fiind impactul majorărilor accizelor pentru produsele din tutun.

În trimestrul IV 2009, dinamica anuală a ratei inflației a continuat să fie influențată favorabil de accelerări ale creșterilor prețurilor mărfurilor alimentare, precum și de evoluții relativ moderate ale prețurilor administrate. O contribuție dezinflaționistă semnificativă a provenit din partea prețurilor volatile ale unor mărfuri alimentare, al căror ritm anual de creștere a coborât la valori negative în trimestrul IV.

Proiecția din anul 2009, conform BNR, a încorporat premise favorabile continuării procesului dezinflaționist, plasând rata anuală a inflației IPC la 3,5 % la sfârșitul anului 2010 și la 2,7 % la sfârșitul anului 2011. Reintrarea ratei inflației în intervalul din jurul țintelor anunțate (3,5 % pentru 2010 și 3,0% pentru 2011) a avut loc încă de la începutul anului 2010.

În anul 2009, cele mai ridicate rate medii ale inflației (din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene) au fost consemnate în România (5,6%) si Lituania (4,2%), urmate de Ungaria, Polonia și Letonia, unde inflația IAPC medie anuală s-a situat între 4,0% și 3,3%.

Referitor la al doilea indicator prevăzut în cadrul Criteriilor de la Maastricht, deficitul bugetar, acesta s-a situat, în jurul valorii de -7,9% din PIB, în anul 2009, cu 4,9% peste media criteriului de referință. Este probabil ca fără măsuri suplimentare acesta ar putea ajunge și peste 8% din PIB. De asemenea potrivit Comisiei Europene, măsurile prevăzute în bugetul pe anul 2010 nu au fost suficiente pentru atingerea țintei convenite. Cauzele probabile ale creșterii deficitului bugetar ar putea fi: venituri bugetare sub așteptări din primul trimestru ale anului în curs, contribuțiilor sociale, a impozitării profitului.

În privința datoriei publice, nivelul acesteia a atins 21,0% din PIB, în anul 2009, încadrându-se relaxat sub nivelul de 60 % din PIB, potrivit criteriilor de convergență. Însă aceasta valoare este în creștere, la începutul anului 2010 (luna februarie), fiind de 28,77% din PIB, conform datelor furnizate de Ministerul Finanțelor Publice. Față de ianuarie 2010, datoria publica a crescut cu circa 11 miliarde lei, în condițiile în care în februarie România a primit de la Fondul Monetar International doua transe de împrumut, în valoare de 2,45 miliarde euro, din care o jumătate a intrat în contul Trezoreriei. La 31 decembrie 2009, datoria publica a României era de 148,05 miliarde lei si reprezenta 30,14 la suta din PIB. În graficul numărul 3 se poate observa evoluția acesteia. Privitor la cursul de schimb ron/euro în perioada cuprinsa între 1 ianuarie 2007 (data aderării la UE) si 18 aprilie 2008, leul nu a participat la MCS II, dar a fost tranzacționat în condițiile unui regim flexibil de curs de schimb. În perioada 2006–2008, leul a fost supus unor presiuni de depreciere până la jumătatea lunii iulie 2006. Ulterior, acesta s-a apreciat semnificativ fata de euro. Previziunile pentru anul 2010, înregistrează o valoare de până la 4 ron/euro, iar cea mai pesimista estimare pentru sfârșitul anului 2010 ar fi de 4,35 lei/euro. Dinamica pe parcursul anului 2009, si cea din ultimele luni ale anului curent, poate fi observata în următorul grafic. Criteriul de convergenta a dobânzilor, se refera la faptul ca un stat membru trebuie sa aibă o dobânda medie nominala pe termen lung care sa nu depășească cu mai mult de 2% media ratelor dobânzii pe termen lung la acele state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilității prețurilor. După cum s-a putut observa din tabelul 3, ratele dobânzii pe termen lung s-au situat în anul 2009, în jurul valorii de 9,7% (media fiind atunci de 5,3%), cu aproximativ 2% peste medie. Deci, pentru ca o tara sa îndeplinească criteriul stabilității preturilor la un moment dat, este necesar ca rata medie pe ultimele 12 luni a IAPC sa fie cu cel mult un procent si jumătate mai mare decât media simpla a celor mai mici trei valori înregistrate pentru indicatorul respectiv în tarile Uniunii Europene. În primele luni ale anului 2010, aceasta valoare este în luna ianuarie de 9,05%, februarie-7,92%, martie-7,11% ( sursa BCE). Recapitulând cele menționate în analiza de mai sus, primul pas în adoptarea monedei euro se refera la analiza criteriilor de convergenta ce trebuiesc îndeplinite de România în vederea aderării la Uniunea Economica si Monetara. De altfel, „România ar putea adopta moneda euro mai târziu decât a programat, în anul 2015, dar ca trebuie sa își consolideze politicile monetare si financiare pentru a intra pe „drumul cel bun"(Dominique Strauss-Kahn). Deci trecerea la Zona Euro nu trebuie accelerata, iar adoptarea monedei unice europene, nu trebuie tratata drept un scop în sine. Pe lângă atingerea obiectivelor de convergenta nominala, realizarea într-un timp scurt a convergentei reale reprezintă obiectivul către care ar fi indicat sa se îndrepte politicile fiecărei tari. Deci, pentru indicatorii care nu se încadrează în limitele prevăzute de Uniunea Europeana trebuiesc elaborate politici economice de ajustare ținând cont pe de o parte, de evoluția indicatorilor într-o anumita perioada, si pe de alta parte de masurile luate de celelalte tari ale Zonei Euro, în procesul de adoptare a monedei euro. Anul 2012 stabilit ca data pentru intrarea în mecanismul ERM II trebuie înțeleasa si tratata drept o oportunitate suplimentara pentru convergenta reala a economiei si nu ca o relaxare prematura a politicilor macroeconomice urmate de autorități. Aceasta perioada dintre momentul aderării la Uniunea Economica si momentul intrării în mecanismul ERM II va trebui folosita cu înțelepciune pentru restructurarea economica si pentru realizarea unor programe de investiții, adoptarea de politici optime, de natura sa reducă în cel mai scurt timp, decalajele între principalii indicatori macroeconomici ai României, care tine departe tara noastră de standardele actuale ale Uniunii Europene. Exista totuși sceptici care susțin ca România va rata adoptarea monedei euro în 2014, aceștia fiind de părere ca nu se va realiza acea convergență reală minimă, devastând astfel trecerea la ERM II, și prin aceasta, trecerea la euro.

3.3 Eficiența și efectele politicii monetare. Concluzii

Factorul determinant fundamental al crizei este politica inflaționistă de la începutul anilor 2000. Această concluzie este împărtășită de un număr larg de economiști și poate de cei mai apreciați specialiști în teoria monetară1. Relaxarea monetară întreprinsă de fostul guvernator al băncii centrale americane (Fed), Alan Greenspan, s-a materializat în reducerea drastică a ratei dobânzii. Consecințele emisiunii monetare și ale canalizării acesteia pe piața creditului, unde reduce în mod artificial rata dobânzii, sunt duble: pe de o parte vorbim de expansiunea creditului, încurajarea investițiilor nesustenabile și a celor cu un grad de risc mai ridicat; pe de altă parte avem în vedere boom-ul bursier – supraevaluarea acțiunilor firmelor al căror profit este puternic influențat de creditul ieftin.

Putem pe bună dreptate să numim această stare de lucruri economia iluziei. După cum explica L. von Mises, „scăderea ratelor dobânzii falsifică calculul oamenilor de afaceri. Deși totalul bunurilor de capital disponibile nu a crescut, calculul folosește cifre care ar fi fost utilizabile doar dacă o asemenea creștere ar fi avut loc. Rezultatul unor asemenea calcule este prin urmare înșelător. Ele fac să apară profitabile și realizabile unele proiecte pe care un calcul corect, bazat pe o rată a dobânzii nemanipulată de expansiunea creditului, le-ar fi arătat ca nerealizabile. Întreprinzătorii se lansează în executarea unor astfel de proiecte. Afacerile sunt stimulate. Începe un avânt exploziv („boom”)”.

Bursa este prima piață, după cea a creditului, puternic afectată de reducerea ratei dobânzii, aceasta din urmă comportând două semnificații: prima este evidențierea de noi oportunități de investiții pentru anumite firme, de perspective favorabile, generând prin urmare creșterea cursurilor acțiunilor; a doua constă în faptul că numeroși investitori vor încerca să renunțe la activele financiare cu randament mai mic în noile condiții (în special depozite bancare dar și titluri de creanță) și să cumpere acțiuni, ceea ce va accelera tendința de urcare a cursurilor acestora.

Unul dintre printre primele lucruri pe care le învață tânărul discipol al economiei despre bursă este acela că această instituție anticipează mersul economiei. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr în acest moment. Deși pe o piață neafectată de expansiunea creditului bursa și-ar îndeplini rolul de busolă a economiei, în sistemul monetar-financiar actual, bazat pe monedă discreționară și expansiunea creditului, bursa este un uriaș mecanism de redistribuție. Creșterea explozivă a cotațiilor titlurilor listate la Bursa de valori din București (BVB) din ultima perioadă arată faptul că ne îndreptăm pe același drum nesustenabil pe care am mers și înainte de criza de anul trecut. Vom detalia acest aspect în a doua parte a articolului, după ce vom explica efectele politicii monetare.

Prima lege fundamentală a teoriei monetare spune că orice cantitate de bani este optimă pentru economie. Teza optimalității naturale a masei monetare nu este nouă. Că beneficiile ce decurg din utilizarea banilor sunt independente de cantitatea acestora, altfel spus, că bunăstarea societății nu depinde de un anumit nivel al masei monetare, constituie un principiu descoperit pentru prima dată de economiștii clasici englezi. Principiul, rar prezentat explicit în manualele universitare de specialitate, însă nu mai puțin esențial în înțelegerea teoriei monetare, poate fi demonstrat în două moduri. În primul rând, ne putem imagina două țări (sau două planete), populate cu oameni având aceeași avuție, cu preferințe similare de consum, singura deosebire dintre cele două țări fiind faptul ca în una din ele masa monetară este dublă față de masa monetară existentă în cealaltă țară. Între cele două țări nu ar exista nici o diferență economică, în afara faptului că nivelului prețurilor ar fi dublu în țara cu o cantitate dublă de moneda. La acest rezultat se ajunge deoarece oamenii nu cad pradă „iluziei monetare”.

Legea optimalității cantității banilor poate fi demonstrată și altfel. Satisfacerea nevoilor indivizilor este condiționată de producția diverselor mărfuri. Când judecă oportunitatea deciziilor de alocare a resurselor în diferitele linii de producție, întreprinzătorii se ghidează după nivelul anticipat al profitului, care exprimă o relație între prețul factorilor de producție folosiți și prețul de vânzare al bunului obținut cu respectivii factori. Expansiunea sau restrângerea masei monetare afectează în cele din urmă întreg ansamblul de prețuri, lăsând astfel nealterat tabloul profiturilor. Prin urmare, aceasta nu poate influența deciziile antreprenoriale privind modul de alocare a resurselor. Avuția reală a societății nu poate fi modificată prin manevrarea cantității banilor8. Diferitele nivele ale masei monetare, prin diferitele nivele ale prețurilor pe care le determină, sunt astfel neutre față de bunăstarea membrilor societății. Aceasta din urmă este afectată doar de prețurile relative, de raporturile care există între anumite prețuri și nu de prețurile în sine.

A doua lege fundamentală a teoriei monetare stipulează că variațiile masei monetare au drept efect un proces de redistribuire a avuției. Exploatând o linie de gândire bine conturată de R. Cantillon, trebuie să reținem că sporirea masei monetare se realizează, pentru început, prin sporirea sumelor deținute de anumiți indivizi. Acești indivizi sunt avantajați pentru că dispun de o putere de cumpărare mai mare, în vreme ce puterea de cumpărare a celorlalți nu s-a modificat. Pe măsură ce primii receptori ai banilor suplimentari încearcă să-și materializeze creșterea nominală a avuției, cumpărând diverse bunuri, ei intră în contact cu alți indivizi, cei care le vând respectivele bunuri, transferându-le astfel noii bani. În cursul acestui proces prețurile cresc, diminuând valoarea unității monetare și sustrăgând, în consecință, o parte a avuției reale a celor care nu au intrat încă în posesia noilor bani sau i-au primit abia după ce majoritatea prețurilor mărfurilor pe care obișnuiesc să le cumpere au crescut deja.

Inflația acționează astfel ca un impozit. Toți economiștii recunosc acest lucru. Cu cât se produc mai mulți bani, cu atât valoarea lor scade (față de ce ar fi fost în absența expansiunii monetare), răpind astfel avuția unora și îmbogățindu-i pe alții. Scăderea valorii unității monetare, nu ne afectează pe toți la fel: depinde de poziția noastră pe circuitul banilor. Cei care se află aproape de punctul de intrare al banilor în economie au de câștigat, deoarece veniturile lor cresc înainte ca nivelul general al prețurilor să reflecte emisiunea monetară; cei care se află la coadă pierd, deoarece veniturile lor cresc abia după ce inflația și-a făcut simțite efectele. În prima categorie intră acei actori economici care sunt beneficiarii inflației: guvernul (care este indirect finanțat de banca centrală), băncile (care se refinanțează de la banca centrală) și participanții pe piețele imediat afectate de creditul ieftin (bursa, piața imobiliară ș.a.). În a doua categorie intră majoritatea populației, în special cei cu venituri fixe stabilite de stat (pensionari, de exemplu). 

În sistemul economic actual există două categorii de indivizi: cei care plătesc taxele și cei care trăiesc din taxe. Din perspectiva discuției noastre, societatea se împarte în grupul celor care beneficiază de pe urma inflației și în grupul (mult mai numeros) al celor care este expropriat prin inflație: unii prosperă de pe urma inflației, alții sărăcesc. De aceea creșterea nivelului de trai prin expansiunea creditului este o iluzie, pentru că expansiunea creditului nu este decât o formă de impozitare. Prin impozitare nu se poate crește bunăstarea, ea doar se poate redistribui. Interesant este că deși, așa cum spuneam, economiștii recunosc că inflația înseamnă impozitare și că marea lor majoritate acceptă faptul că impozitarea nu poate fi o sursă de creștere economică, unii cred că inflația promovează tocmai acest lucru. Este vorba despre una dintre cele mai mari iluzii (erori) de gândire economică. Omul consecvent ar trebui să admită una din două: fie inflația este impozitare și, ca atare, nu duce decât la redistribuție, fie inflația nu este impozitare și atunci ar putea să ne crească bunăstarea tuturor – cu 2% pe an sau cu orice cifră considerată optimă de autoritățile monetare. 

În România statul a atras prin inflație resurse însemnate, mai ales în primii ani după Revoluție. Este suficient să amintim experiența anilor 1991-1993, când rata inflației a atins 200%-300% în vreme ce depozitele bancare erau remunerate cu maxim 70%, randamentul real al acestora situându-se la mai puțin de – (minus) 100%! În prezent, ne aflăm în pragul unui nou experiment de impozitare prin inflație, în condițiile în care guvernul a acumulat deficite bugetare însemnate, iar banca centrală a înțeles nevoia refinanțării acestuia și a redus rata dobânzii la un nivel minim istoric.

 Guvernatorul BNR Mugur Isărescu a precizat în mod repetat că rata dobânzii la depozite ar trebui să fie doar cu 1% peste rata inflației – considerație care a stat în spatele recentei decizii a BNR de a reduce rata dobânzii de politică monetară la 6,5%. Această cifră nu este însă fundamentată în știința economică și în sprijinul ei nu au fost aduse argumente. Mai mult, dacă politica monetară a BNR își propune în mod serios acest obiectiv, atunci am putea asista la revenirea ratei dobânzii pe teritoriu negativ, cu influențe cât se poate de nefaste asupra alocării resurselor. Această considerație are în vedere în principal modalitatea de calcul a ratei inflației – criteriul utilizat de banca centrală pentru modificarea ratei dobânzii. Această rată este indicele prețurilor de consum (IPC). Însă IPC este doar o medie, o estimare a creșterii prețurilor, complet nerelevantă pentru mulți români. Conform indicatorului, rata inflației s-a cifrat în 2009 la doar puțin peste 4,5%, o valoare foarte mică dacă este să o comparăm cu percepția populației (în special a celei din mediul urban) despre pierderea puterii de cumpărare a leului. În consecință, dacă băncile ajung să remunereze economiile cu o rată a dobânzii de 4,5%-5,5% este de așteptat ca mulți români să considere randamentul depozitelor bancare (în fond, al economisirii) drept insuficient și, după o scurtă perioadă de creștere a economisirilor, am putea asista din nou la reluarea cheltuielilor exuberante (private și publice) care au caracterizat „economia iluziei” din perioada 2003-2008.

Politica banilor ieftini a afectat de multe ori în istoria economică piețele bunurilor de capital (piețele „activelor”, cum se mai spune). În consecință, bursa – piața titlurilor de proprietate asupra bunurilor de capital – a fost puternic influențată: creșterea profitabilității investițiilor, a valorii bunurilor de capital se traduce în creșterea valorii firmelor și, deci, a acțiunilor acestora. În ultimele decenii a devenit din ce în ce mai evident că însă bursa este direct influențată de expansiunea creditului. Instituțiile financiare au găsit o cale de a capta mai bine beneficiile tipăririi de bani, creând diverse inovații financiare prin care au adus bursa mai aproape robinetul cu bani. În esență, toate se rezumă la o singură metodă: cumpărarea de titluri financiare pe datorie. Astfel, prețul activelor „financiare” nu trebuie să mai aștepte prețul activelor „reale”: el reflectă aproape instantaneu condițiile monetare.

Criza economică din 2007 a fost abordată eronat de aproape toate guvernele lumii. „Soluțiile” găsite se rezumă în esență la un singur lucru: bail-out, adică socializarea pierderilor, acoperirea acestora prin impozitare, respectiv prin expansiune monetară (fiindcă niciun guvern nu este atât de curajos încât să arate în mod transparent povara datoriilor private trecute în seama contribuabilului, ridicând impozitele „clasice” pe măsura redistribuției efectuate). De aceea, bursele au răspuns extrem de prompt. Anul trecut în România PIB a scăzut cu peste 7% dar investitorii la bursă și-au dublat capitalul investit. Aceast fenomen nu poate fi interpretat altfel decât ca o conștientizare a faptului că măsurile de relaxare monetară nu au alt efect decât „stimularea” redistribuției!

Există o strânsă corelație între mișcarea ratei dobânzii și evoluția bursei. Cât timp rata dobânzii a urmat un trend descrescător sub presiunea creșterii masei monetare, bursa a reacționat pozitiv, deoarece creșterea speculativă a cotațiilor este deosebit de profitabilă. Creșterea ratei dobânzii din anul 2008 a fost urmată instantaneu de colapsul bursier. Scăderea agresivă a ratei dobânzii de pe parcursul anului 2009 (continuată în prezent) a favorizat piața de capital12. Ritmul de creștere înregistrat în primul trimestru din 2010 la BVB l-a depășit chiar și pe cel de anul trecut. De fapt, el este de două ori mai rapid: indicele BET a crescut cu 30%, față de 60% pe parcursul întregului an 2009. Iar sentimentul dominant pe piață este că ne aflăm abia la începutul boom-ului. Creșterea pieței RASDAQ abia a început, iar „diversificarea” investitorilor în acțiuni care își dublează valoarea în doar câteva luni atestă cu prisosință acest lucru.

Dacă condițiile monetare permisive continuă, piețele se vor îndrepta către către maximele dinainte de criză (unele titluri sunt foarte aproape de acest nivel). Cu cât BNR pompează mai multe lichidității și scade mai mult rata dobânzii, cu atât apetitul investitorilor pentru escaladarea cotațiilor crește. Creșterea masei monetare se traduce imediat în creșterea lichidității bursei, implicit în creșterea valorii portofoliilor. O scurtă comparație este elocventă pentru descrierea situației în care ne aflăm. În vreme ce rata dobânzii la credite se apropie vertiginos de 10% pe an, acesta este randamentul înregistrat de cele mai lichide acțiuni cotate într-o singură lună! Este evident că îndatorarea în scopul speculației bursiere este deosebit de profitabilă, ceea ce explică actualul rally.

Politica banilor ieftini înseamnă redistribuția avuției. Politica monetară realizează un transfer de avuție de la grupurile sociale ale căror venituri sunt fixe sau ajustabile lent către grupurile ale căror venituri sunt rapid afectate (pozitiv) de injecția monetară. Bursa se numără printre piețele puternic distorsionate de expansiunea creditului. Experiența recentă a României atestă cu prisosință această concluzie și servește de avertisment pentru ceea ce va urma.

Înfăptuirea politicii monetare in Romania, în ultimii 10 ani a fost condiționată de gradul de independență al băncii centrale pe de-o parte, și de transformările instituționale și de comportament micro și macroeconomic pe de altă parte.

În evoluția politicii monetare a BNR distingem doua etape :

Perioada 1990-2000

Perioada 2000- prezent

Începând din 1990 debutează procesul de liberalizare a prețurilor realizată în mai multe etape până în 1997, este vorba de un gradualism excesiv care a alimentat inflația. Aceasta nu doar a fost ridicată, dar și extrem de volatilă.

Dupa 1997 urmează o a doua etapă de liberalizare a preurilor care a generat o nouă explozie a inflației aceasta menținându-se foarte ridicată (peste 80% in 1998) pentru a scădea în 1999 la sub 60% pe fondul unei politici monetare restrictive și a încetinirii ritmului deprecierii monedei naționale.

În acest context al evoluției economiei, măsurile adoptate de banca centrală în cadrul politicii sale monetare au vizat construcția unor mecanisme și a unor instrumente de politică monetară care să stabilizeze prețurile în economie.

În această primă etapă BNR a trebuit să facă față la 3 constrângeri majore în conducerea politicii sale monetare :

fragilitatea sistemului bancar

situația datoriei externe

slaba guvernanță corporativă.

În cea de-a doua perioadă reducerea inflației a fost rezultatul unui mix de politici economice fovorabile, cu o politică monetară și fiscală în general restrictive. În această perioadă inflația a scăzut de la an la an, de la 52% în 2000 la 6-7% în 2007.

Începand cu anul 2000 BNR șși-a recăpătat rolul de formator de rată a dobânzii, influențând astfel randamentul sistemului bancar.

În toată această perioadă, pentru a asigura menținerea ofertei de monedă la un nivel sustenabil (care să nu genereze procese inflaționiste) BNR a continuat să sterilizeze excesul de lichiditate din piață prin instrumentele sale specifice de politică monetară.

În august 2005 BNR își schimbă strategia de politică monetară și trece la țintirea inflației. Această strategie este justificată în principal prin faptul că strategiile folosite până atunci (țintirea agregatelor monetare și a cursului de schimb) nu mai erau eficiente.

În această a doua perioadă putem vorbi de o modernizare, dezvoltare și consolidare a sistemului nostru bancar. Ca și efecte ale politicii monetare din această perioadă putem enumera :

mai buna guvernanță corporativă

o ameliorare a concurenței

a crescut încrederea deponenților în sistemul bancar

a crescut gradul de intermediere (ponderea creditului neguvernamental în PIB)

a crescut gradul de concentrare a activitatii bancare.

În viitor banca centrală va continua să implementeze strategia de țintire directă a inflației. Astfel va fi asigurată apropierea treptată a ratei inflației de nivelurile compatibile cu îndeplinirea criteriului de la Maastricht privind stabilitatea prețurilor. Totodată, practicarea unei politici fiscale prudente va sprijini sustenabilitatea finanțelor publice. Este cert faptul că o inflație redusă și stabilă și o poziție fiscală solidă vor contribui la îndeplinirea criteriilor de convergență nominală privind rata dobânzii pe termen lung și stabilitatea cursului de schimb.