Politici Energetice

INTRODUCERE

Uniunea Europeană și Rusia sunt doi actori internaționali de importanță majoră. În această lucrare voi încerca să analizez relația dintre cele două entități din punct de vedere al energiei, ținând cont de mai mulți factori care definesc acestă relație. Termenul de energie ne trimite cu gândul la o gamă largă de concepte și modalități cum poate fi aceasta obținută. Eu mă voi referi strict la combustibilii fosili, adică petrol și gaze naturale. La prima vedere, această cooperare dacă o putem numi așa pare destul de simplă, Rusia asigură Uniunii Europene o parte semnificativă din necesarul de gaze naturale și petrol, iar UE plateste pentru aceste resurse, bani care se dovedesc foarte importanti pentru bugetul Federatiei Ruse dupa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrari.

Este un lucru cert ca Rusia stie sa imbine foarte bine politica externa cu politica energetica, iar acest lucru se observa in special in relatia cu unele state din apropierea granitelor sale. Această relație dintre UE si Rusia este mult mai complexă si implică în opinia mea o serie de factori ce tin de geopolitica, securitate, și in cele din urma economici. Era evident că după dispariția Uniunii Sovietice, Rusia trebuia să găsească o metodă prin care să-și mențină o influență asupra unor state din fostul spațiu sovietic. Abundența de resurse naturale de care dispune Federația Rusă, a facut guvernul de la Moscova să-și impună influența prin exporturile de energie. Chiar daca Ucraina nu face parte din Uniunea Europeana, dupa cum am vazut ca s-a intamplat in 2006 si 2009, o disputa a gazelor dintre Rusia si Ucraina afecteaza direct Uniunea Europeana tinand cont de rolul de transit pe care il care Ucraina pentru gazul rusesc. Relația dintre Rusia și Ucraina a degenarat într-un conflict sângeros, care a început odata cu evenimentele de pe Euromaidan și anexarea Crimeii, continuând cu războiul hibrid care există și acum în sud estul Ucrainei. Punctul comun între crizele gazului și acest conflict ruso-ucrainean început în anul 2014 este reprezentat de dorința Ucrainei de a ieși din zona de influență rusă și aderarea la Uniunea Europeană. Dacă prima dată rușii au apelat la oprirea robinetului de gaze către vecinul de la est, de această dată se poartă un razboi între ucraineni și rebeli pro-ruși sprijiniți de Moscova, conflict care are menirea de a destabiliza Ucraina. Din această situație ne putem face o idee la ce este dispusă Moscova să apeleze pentru a nu-și pierde influența asupra unor state care doresc o apropiere de UE și de ce nu chiar NATO.

În ciuda acestor fapte, Uniunea Europeană are dificultăți mari în a vorbi pe o singură voce cu Moscova și în a-și contura o politică energetică bine stabilită și precisă. Este adevărat că la acest fapt contribuie decisiv și gradul diferit de dependență față de Rusia, si pentru a ne da seama de acest grad putem face o comparație între un stat baltic care depinde 100% de Rusia și Spania care nu importă mai deloc. Statele europene încă mențin o relație separată cu Rusia în privința energiei, în special a gazului, ceea ce ii dă Moscovei un avantaj. S-a creat o situație în care vestul Europei are încredere în Rusia în ceea ce privește exportul energetic în timp ce țările din est doresc mai degrabă o diversificare a aprovizionării. Exporturile energetice fac parte din politica externă a Moscovei iar Uniunea Europeană trebuie să fie mai unită în privința anumitor chestiuni legate de energie. Utilizarea energiei ca o pedeapsă sau ca un premiu de către Moscova pentru țările care au sau nu au o politică pro Kremlin, trebuie tratată cu mare atenție și este necesară dezvoltarea unei strategii energetice europene pentru relația cu Rusia.

Mi-am ales aceasta tema deoarece consider ca sistemul international intra intr-o noua faza si este interesant de vazut ceea ce se va intampla in continuare in relatia dintre Occident si Rusia din perspectiva cooperarii lor energetice, avand in vedere tensiunile din Ucraina si intarirea flancului estic al NATO, lucru care irita serios Moscova. Lucrarea este structurata in trei capitole, fiecare dintre ele avand cate trei subcapitole, exceptie facand capitolul doi care are patru subcapitole. In primul capitol am analizat actualele politici energetice existente in UE si Federatia Rusa plus acordul de cooperare energetica semnat de catre cei doi actori in anii ’90, dupa disparitia Uniunii Sovietice. Uniunea Europeana inca nu are definita o politica energetica comuna, prin care sa vorbeasca cu Moscova pe o singura voce, ci mai degraba fiecare stat isi negociaza in parte nevoile sale energetice, fapt ce convine de minune Moscovei. De cealalata parte, Rusia prin politicile si strategiile sale energtice isi propune sa construiasca conducte care sa elimine tarile de tranzit iar energia sa ajunga direct la cumparator fara intermediari.

In capitolul doi am expus relativa dependenta a Uniunii Europene de gazul rusesc si ce alternativele pe care le are aceasta, cum este pozitionat gigantul Gazprom in Europa dar si importanta exporturilor energetice in economia rusa. Am folosit termenul ,,relativa” deoarece in acest capitol se observa faptul ca aceasta cooperare energetica UE-Rusia este mult mai mult decat un simplu parteneriat comercial. Ne putem gandi prin absurd ca Rusia intr-o zi inchide robinetul cu gaze catre statele din Uniunea Europeana. Acest lucru va duce la o incapacitate de functionare optima a industriilor din tarile europene care se va reflecata automat in economiile tarilor respective. Dar tinand cont de importanta uriasa a exportului de hidrocarburi in PIB-ul Federatiei Ruse, acest lucru nu se va intampla. Uniunea Europeana are nevoie de gazul rusesc la fel cum economia rusa are nevoie de banii europenilor. Consider ca intre aceste doua entitati exista o relatie de interdependenta in care sectorul energetic are un rol major dar nu crucial. Uniunea Europeana isi propune sa-si reduca treptat gradul importurilor de hidrocarburi din Federatia Rusa si sa-si difersifice sursele de aprovizionare, dar asta nu inseamna ca va inceta cooperarea energetica cu Rusia. In cel de-al treilea capitol am analizat ce se intelege prin securitatea energetica a unui stat, strategiile energetice ale UE si Rusiei dar si strategia energetica nationala. In zilele noastre energia inseamna securitate. Securitatea energetica a unui stat poate fi rezumata prin stabilitatea aprovizionarii si prin competitivitatea preturilor. Din punct de vedere al strategiilor, UE incearca sa-si diversifice aprovizionare energetica si sa aduca pe piata europeana gaze din Azerbaidjan, Nordul Africii mai slabind astfel pozitia dominanta a gazului rusesc pe piata energetica europeana. De cealalata parte si Moscova s-a reorientat rapid catre piata asiatica, care se afla intr-o continua crestere. In ceea ce priveste Romania, tara noastra are o pozitie interesanta. Suntem printre tarile care au un grad de import al hidrocarburilor redus avand in vedere resursele de care dispune tara noastra. Odata cu descoperirile de hidrocarburi din Marea Neagra, in scurt timp ne putem dobandi independenta energetica, si putem sa devenim o tara exportatoare ceea ce ne-ar transforma intr-un nod energetic in sud estul Europei si un actor important pe piata energetica europeana.

De mare ajutor pentru intocmirea acestei lucrari mi-au fost doua surse bibliografice. Prima sursa este reprezentata de cartea ,,Rusia si Europa in cursa pentru energie, Gazul Natural: intre economie si geopolitica” al lui Alin Codoban. In aceasta carte autorul prezinta foarte detaliat modul diferit in care cei doi actori internationali privesc aceasta resursa si implicatiile sale in sfera geopoliticului. Resursele naturale reprezinta cea mai mare bogatie a Rusiei iar guvernul de la Moscova stie acest lucru si incearca sa valorifice acest bun in interesul national la maximum. Cea de-a doua sursa importanta se numeste ,,Strategia Energetica in contextul securitatii moderne” scrisa de Dan Marcel Barbut in care autorul scoate in evidenta necesitatea unui alt mod de raportare a sectorului energetic la conceptul de securtitate. In contexul globalizarii, rolul resurselor energetice este foarte important. Statele care detin rezerve mari de resurse trebuie sa le valorifice in mod eficient iar cele care au nevoie de importul acestor resurse trebuie sa-si asigure securitatea aprovizionarii.

I. POLITICI ENERGETICE

I.1. Politica energetică a Uniunii Europene

Politicile energetice sunt văzute astăzi ca fiind măsuri pe care statele sau grupurile de state le iau în direcția asigurării livrărilor de energie, competitivității industriei energetice și totodată a protecției mediului înconjurător. Un asemenea cadru implică necesitatea unei cooperari conștiente între diferiții ,,actori energetici” (stat, companii energetice sau consumatori) în scopul depășirii anumitor dificultăți legate de aceste trei componente. În realitate, obiectivele politicilor energetice pot fi atinse printr-o acțiune combinată a tuturor actorilor de pe piață, interesant fiind în acest caz gradul în care statul este dispus să lase forțele pieței să acționeze în sensul atingerii acestora. În cazul Uniunii Europene, formularea unei politici energetice comune reprezintă unul din dezideratele statelor nou aderate în 2004 și 2007, dat fiind gradul mai mare de dependență a acestora de un singur furnizor – Rusia- și prin urmare a posibilităților mai reduse ale acestora de a participa la crearea pieței mondiale a gazului, datorită inexistenței unor infrastructuri portuare care să le permită acest lucru.

Documentul UE în care sunt prezentate obiectivele politicii energetice comunitare este reprezentat de Cartea Verde. Către o strategie europeană pentru securitatea livrărilor energetice. Acest document este important, întrucât nu doar prezintă dezideratul statelor europene de a realiza o politică comună în materie de relații cu furnizorii de energie ai Uniunii, dar pune această problemă și sub aspectul securității energetice, deschizând astfel o nouă dezbatere asupra acestui subiect, cautându-se în ultima vreme în mod activ soluții acestei probleme. Totodată important este și faptul că trasează obiectivele în materie de politică energetică a UE din perspectiva posibilităților/necesităților de inovare și a celor de protecție a mediului înconjurător.

În istoria Comunităților Europene, politica de energie a fost mai degrabă nesemnificativă, deși, paradoxal, două dintre tratatele de bază, Tratatul de constituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și Tratatul de constituire a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom), se referă la energie. CECO, înființată prin Tratatul de la Paris în 1951, crea « de jure» o piață comună a cărbunelui, care până la urmă nu s-a dezvoltat și spre alte direcții. Tratatul Euratom, încheiat la Roma în 1957, își are originea în criza petrolului din Suez din 1956.

Tratatul și-a propus, pe de o parte, reducerea dependenței față de importurile din Orientul Mijlociu, iar pe de alta, să ofere o contrapondere la dominanța nucleară a SUA și URSS ce începuse să se manifeste la acea vreme. Mai târziu, Euratom a încurajat dezvoltar programelor nucleare naționale. Prima încercare de coordonare a făcut-o Comisia Europeană în 1967, printr-o Comunicare către Consiliul Miniștrilor, unde indica primele măsuri în construcția unei politici comune în acest domeniu.

Actul Unic European (1987) a marcat un punct de turnură pentru piața unică, dar energia nu s-a bucurat de un interes special, pentru că, la acea vreme, guvernele nu erau dispuse să cedeze o parte din controlul lor asupra monopolurilor naționale de energie în favoarea deschiderii către piață. Tratatul de la Maastricht încheiat în 1992 și cunoscut sub numele de Tratatul UE, a adus unele completări la definirea conceptului de piață internă a energiei (PIE), fără să includă un Capitol de Energie. Comisia Europeană a pregătit o propunere de capitol, care ar fi trebuit, între altele, să o investească cu anumite competențe în domeniu. Trei țări sau opus vehement acestei inițiative: Marea Britanie, Olanda și Germania. Aceeași soartă a avut și o altă propunere a Comisiei, referitoare la administrarea Cartei Energiei de către Direcția de Energie din cadrul CE. Tratatul UE a adus totuși ceva nou pentru sectorul energie, lărgind aria de acțiune a principiului subsidiarității, valabil până la acea dată numai pentru chestiunile de mediu. Tratatul de la Amsterdam (1995) a consfințit pentru prima dată o initiațivă comunitară din domeniul energiei, anume Rețelele de Energie Trans-Europene (TENs), proiect care urmărește extinderea rețelelor de transport, telecomunicații și infrastructuri energetice pan europene, dincolo de cadrul strict al Uniunii. Scopul acestor programe este de a mări capacitatea de interconectare și inter-operabilitatea rețelelor naționale, ca și accesul la acestea, și deasemenea, să lege zonele izolate și periferice cu regiunile centrale ale Uniunii. Pentru administrarea acestor programe există o linie bugetară specială în bugetul Uniunii.

Revenind la Cartea Verde în domeniul energiei, aceasta a avut ca punct de plecare luarea de poziție inedită a prim ministrului britanic Tony Blair în cadrul Summit-ului de la Hampton Court în timpul presedinției britanice a Comisiei Europene. Blair sublinia ca necesară coordonarea la nivel european a politicii energetice. Analiștii au subliniat felul în care a corespuns acest moment de luare de poziție cu apropierea punctului de epuizare a resurselor din Marea Nordului, transformând Marea Britanie din producător net, în importator net. În cadrul summit-ului din 27 septembrie 2005, premierul britanic sugera mai mult puncte nevralgice, ce trebuiau să devină puncte de plecare în dezvoltarea viitoarei politici energetice comune. Propunerile britanice au fost primite oarecum cu surpriză de ceilalți oficiali europeni, dar au dus la acțiune abia în momentul declanșării crizei ruso-ucrainene, astfel încat în 8 martie 2006, Comisia a eliberat documentul cu titlul O Strategie Europeană pentru Energie Sustenabilă, Competitivă și Sigura. Documentul începe prin observarea situației actuale a domeniului energetic la nivel european, dar subliniază mai ales previziunile pe viitorii 20 de ani, când se preconizează că Europa va fi dependentă cu mai mult de 70% din energia sa de furnizori exteriori, mai ales în condițiile în care resursele Mării Nordului vor fi în curs de epuizare. În continuare se prezintă șase axe prioritare:

Realizarea unei piețe interne europene a gazului și electricității, punându-se accent pe piețe energetice deschise și competitive, spre deosebire de situația actuală în care firmele naționale continuă să domine o anumită piață.

Solidaritatea între statele membre trebuie mărită prin întărirea securității la furnizare, regândirea atitudinii europene față de stocurile de urgență și de prevenirea întreruperilor.

Un mix energetic sustenabil, eficient și divers cu accente puse pe politica în domeniul gazelor naturale.

Angajarea fermă pe drumul construirii unei politici energetice externe care să securizeze și diversifice sursele energetice, să creeeze un parteneriat durabil cu furnizorii, țările de tranzit și alți actori internaționali, să ducă la dezvoltarea unei comunități energetice pan-europene, să asigure reacții eficiente la situațiile de criza externe, sa integreze energeia in alte politici cu dimensiune externa, sa asigure ca prin energie se promoveaza dezvoltarea.

Conform datelor statistice furnizate de British Petroleum în 2009, Uniunea Europeană consumă 14,5% din energia din surse primare produsă la nivel mondial, în condițiile în care deține doar 0,5% din rezervele mondiale de petrol și 1,3% din rezervele mondiale de gaz natural. Potrivit unui document al Comisiei Europene din 2007, Uniunea este capabilă să își acopere din resurse proprii doar 18% din consumul intern de petrol, 37% din consumul de gaz natural și 54% din consumul de cărbune. Însemnatele nevoi de import ale Uniunii Europene rezultă nu numai din situația lipsei acestor resurse în țările membre, dar și ca urmare a menținerii regimului energetic actual, bazat pe producerea energiei din resursele de bază. Pe baza datelor BP pe 2009, reiese ca 66,8% din energia consumată în UE este obținută din petrol (41%) și gaze naturale (25%), în vreme ce în același an energia curată reprezenta abia aproximativ 17% (din care 12,48% din surse nucleare și 4,5% din surse hidroelectrice).

UE își propune ca prin politica sa energetică să își asigure securitatea energetică în condițiile unei competitivități sporite, ce poate fi obtinută prin crearea unei piețe interne a energiei, a interconectării rețelelor europene de gaz și electricitate și în condițiile unor investiții suplimentare în cercetare și inovație. Toate aceste deziderate ale competitivității energetice corespund obiectivelor Strategiei de la Lisabona. Competitivitatea pieței ar trebui în mod natural să contribuie la îmbunătățirea eficienței energetice a economiei și să creeeze condiții pentru utilizarea unor resurse regenerabile, toate acestea făcând posibilă atingerea unora dintre prevederile Protocolului de la Kyoto referitoare la reducerea gazelor cu efect de seră. În cele din urmă, trebuie menționat rolul ultimei capitale europene în succesul politicii energetice comunitare.

Un dialog permanent cu Moscova în chestiunile de natură energetică și coordonarea activităților cu aceasta în materie de livrări și transporturi ar trebui să aibă un aport pozitiv la politica de ansamblu a UE în materie de energie. Atingerea acestui set de obiective ar trebui în primul rând să permită Uniunii să își mențină gradul de dependență energetică de alte state in limite rezonabile, adică, într-o marjă rezonabilă de 40-60%, un asemenea nivel înscriindu-se în limitele istorice ale dependenței energetice a UE. Dacă ne raportăm la evoluția gradului de dependență energetică a UE după ultimele valuri de extindere din 2004 si 2007, observăm o creștere de câteva procente, ceea ce reflectă o situație de dependență și a noilor state membre.

Figura 1. Dependența energetica a UE 28

Sursa: Eurostat. Disponibil la http://80.96.71.17/ccibv/fileadmin/uploads/2014_02_26_2.pdf

Deși politica energetică comunitară pare echilibrată, în relația cu Rusia statele membre au abordări diferite, unele fiind adeptele unei atitudini ferme a UE și negocieri UE-Rusia – în condițiile unei dependențe mari de aceasta – în vreme ce altele – în special vechile state membre – sunt mai degrabă în favoarea unor negocieri individuale cu Rusia, adesea ignorând cererile noilor state membre.

În data de 15 iulie 2014 au avut loc alegeri pentru funcția de președinte al Comisiei Europene. Jean-Claude Juncker a fost ales de către Parlamentul European noul președinte al Comisiei Europene, succedându-i lui Jose Manuel Barroso. Fostul premier luxemburghez și-a început mandatul în data de 1 noiembrie 2014. Jean-Claude Juncker a prezentat un document intitulat “Un nou început pentru Europa: agenda mea pentru locuri de muncă, creștere, echitate și schimbări democratice”. Mai jos vedem câteva din principalele idei ale programului sau:

„Prioritatea mea absolută și firul conductor care va lega toate propunerile mele va fi aceea de a restabili creșterea economică a Europei și a readuce oamenii în câmpul muncii. În acest scop, în cursul primelor trei luni ale mandatului meu, voi prezenta un pachet de măsuri privind locurile de muncă, creșterea și investițiile pentru a genera o sumă suplimentară de 300 de miliarde EUR în investiții pe parcursul următorilor trei ani.”

„Este nevoie de o mai mare solidaritate în politica noastră privind imigrația. Voi intensifica cooperarea cu țările terțe pentru a face față cu mai multă fermitate migrației neregulamentare și voi promova o nouă politică europeană privind migrația legală pentru a înscrie Europa pe harta destinațiilor preferate pentru oamenii talentați.”

„Este în interesul tuturor ca energia să nu fie folosită ca un instrument politic. Este momentul ca Europa să stea ferm pe propriile picioare, prin punerea în comun a resurselor noastre, prin combinarea infrastructurilor și unirea puterii noastre”.

Pe 25 februarie 2015 Comisia Europeană a prezentat proiectul Uniunii Energetice care are ca scop reducerea cheltuielilor colosale privind achizițiile de energie precum și reducerea dependenței de Rusia. Uniunea Europeană importă 53% din necesarul său de energie, la un pret de 400 mld euro, asta însemnand că este cel mai mare importator de energie din lume. Șase state membre depind de un singur furnizor extern pentru toate importurile lor de gaz, astfel sunt vulnerabile la șocurile care afectează aprovizionarea cu energie.

Vicepreședintele Comisiei Europene Maros Sefcovic, care este responsabil de Uniunea Energiei a declarat: ,,Astăzi lansăm cel mai ambițios proiect european în domeniul energiei de la Comunitatea cărbunelui și a oțelului încoace. Un proiect care va integra cele 28 de piețe europene ale energeiei într-o singură Uniune Energetică”. Provocările politice, dar mai ales războiul din estul Ucrainei au scos în evidență necesitatea diversificării surselor, a furnizorilor dar și a rutelor de aprovizionare. Factori de care depinde siguranța energetică a Uniunii Europene. Pentru a asigura diversificarea aprovizionării cu gaz, trebuie intensificate lucrările la coridorul sudic al gazelor, pentru a permite țărilor din Asia Centrală să își exporte gazul către Europa. În Europa de Nord, instituirea de noduri de gaz lichid cu mai mulți furnizori contribuie foarte mult la creșterea securității aprovizionării. Acest exemplu ar trebui urmat în Europa Centrală și de Est, precum și în zona mediteraneană, unde se află în curs de dezvoltare un nod gazier. Construirea infrastructurii necesare pentru a lega UE de noi surse de gaz implică numeroși parteneri și reprezintă o inițiativă deopotrivă complexă și costisitoare. Rezolvarea acestor probleme necesită acțiuni ferme la nivelul UE. Comisia își va intensifica sprijinul acordat acestui proces prin utilizarea tuturor instrumentelor de finanțare disponibile la nivel comunitar, în special a viitorului Fond european pentru investiții strategice (FEIS) și prin implicarea pe deplin a instituțiilor financiare europene. Cu toate acestea, infrastructura necesară trebuie să existe și în interiorul UE, inclusiv posibilitatea de inversare a fluxurilor, pentru a aduce gazul acolo unde este necesar. Dintr-o anumită perspectivă, putem crede ca această Uniune a energiei nu va avea sorți de izbandă avand în vedere principiul pe care se bazează Moscova și anume “divide et impera”.

Este greu să avem o uniune energetică atâta timp cât state membre ale Uniunii Europene semneaza cu Moscova contracte mai favorabile decat altele. Spre exemplu cazul Ungariei, care în ciuda sancțiunilor pe care comunitatea internațională le-a impus Moscovei, nu renuntă la parteneriatul cu aceasta, Kremlinul dând Budapestei un credit de 10 miliarde de euro pentru construirea a două centrale nucleare la Paksi. Un alt impediment ar fi legat de guvernele naționale, care nu au dorit niciodată să piardă controlul asupra deciziilor energetice. Alice Stollmeyer, expert energetic al Uniunii Europene declara: ,,Comisia Europeană va putea să-și impună viziunea sa doar dacă va conduce, și nu urma cele 28 de state membre”.

1.2. Politica energetică a Federației Ruse

După căderea Uniunii Sovietice în 1991, au avut loc o serie de privatizări a companiilor de stat incluzând aici și companii care fac parte din domeniul energiei, făcându-și apariția peste 200 de companii de petrol și câteva de gaze naturale, schemă prin care numeroși oameni au devenit peste noapte oligarhi. Această situație a luat sfârșit odată cu anii 2000, mai precis cu venirea la putere a lui Vladimir Putin care demarează o politică de naționalizare a acestor companii, considerând că sectorul energetic are o importanță strategică. Prioritățile energetice ale Kremlinului au fost expuse într-o publicație a Ministerului Energiei din Rusia și anume:

,,bază pentru dezvoltarea economică și instrument de realizare a politicii interne și externe”. Din ultima parte a citatului ne putem da seama că pentru Moscova, sectorul energetic și în special gazul natural are un rol esențial în politica sa externă. Nu este nici o surpriză pentru nimeni că Federația Rusă după 1991 a promovat o politică externă prin care să își mențină sub influență foștii sateliți sovietici. Așa a luat naștere Comunitatea Statelor Independente (CSI). Pe lângă cooperarea militară, politică și economică, Moscova se angaja să perceapă un preț mic pentru livrarile de gaze naturale.

Situația se schimbă odată cu primul razboi al gazelor dintre Rusia și Ucraina din 2006. Totul a pornit de la anunțul gigantului Gazprom prin care creștea prețul gazului livrat Ucrainei de la 50$/mia de metri cubi la 230$/mia de metri cubi. Kievul a respins cererea rușilor iar în decurs de cateva zile Moscova a oprit livrarea de gaz către Ucraina. În acest mod au fost afectate statele Uniunii Europene deoarece Kievul a sustras gaz pentru consumul propriu din necesarul destinat Poloniei și Germaniei. Astfel putem înțelege dorința rușilor de eliminare a intermediarilor, gazul să ajungă direct de la vânzător la cumpărător. Exemplul perfect este conducta Nord Stream, inaugurată în data de 8 noiembrie 2011, care transportă gaz direct din Vyborg, Federația Rusă către Greifswald, Germania.

Figura 2. Conducta Nord Stream

Sursa: http://www.gazprom.com/about/production/projects/pipelines/nord-stream/

Un alt obiectiv al Rusiei este acela de a prelucra resursele energetice in tara, in propriile rafinarii, astfel obtinandu-se un pret mai bun, decat exportarea resurselor in stare bruta cum se intampla acum. Exista insa cateva impedimente pentru indeplinirea acestui obiectiv cum ar fi timpul indelungat pentru construirea de rafinarii sau investitia mare de bani care s-ar amortiza in cativa ani. Dezvoltarea unui mediu competitiv de piata apropie politica energetica a Rusiei de cea a Uniunii Europene dar e de vazut cand Moscova va elimina monopolurile din sectorul energetic.

Rusia imbina foarte bine conceptul de securitate cu energia. Asigurarea securității naționale este sarcina fundamentală a politicii energetice și Rusia va folosi politica energetică a amenințărilor geopolitice și macroeconomice, fara de riscul de a fi șantajata. Rusia este pregătită să pună presiuni economice asupra țărilor CSI și se pare că există înțelegerea că dreptul de proprietate rusesc în străinătate, face ca riscul de elaborare de politici anti-rusesti sa scada. În același timp, Rusia se străduiește să fie un partener comercial de incredere. Energia este, de asemenea, legată de securitatea economică și are ca scop promovarea creșterii, extinderea influenței și asigurarea independenței.

Pe plan intern, Putin nu este împotriva proprietății private, dar companiile private nu pot prelua controlul din partea statului. El vede cedarea activelor din anii 1990 ca o greșeală care trebuie reparata. În primul său mandat prezidențial, Putin sa axat pe consolidarea rolului statului în companiile de energie prin consolidarea blocurilor de acțiuni ale guvernului. Au fost luate niste masuri foarte precise impotriva celor mai mari ,,jucatori” din bussiness-ul rusesc, acest fapt regasindu-se chiar intr-unul din sloganurile lui Vladimir Putin care suna cam asa: ,, o distanță egală între oligarhi și guvern”. Și in al doilea mandat, care a început în mai 2005, prioritatea sa clară în sectorul energetic a devenit crearea de societăți publice mari capabile să funcționeze și să concureze cu companiile private existente în prezent. Administrația Putin a folosit metoda de re-naționalizare a companiilor direct prin preluarea controlului activelor, sau indirect prin intermediul unor societăți din sectorul privat în care guvernul rus avea proprietăți substanțiale. Primul pas evident pentru re-naționalizare a fost atacul asupra companiei petroliere Yukos și a președintelui acestuia, Mihail Hodorkovski. La 25 octombrie 2003, Hodorkovski a fost arestat și acuzat de evaziune fiscală . Voi face o paranteza in a detalia acest caz al lui Hodorkovski deoarece este foarte important pentru politica interna a Rusiei atat din perspectiva economica ( in 2003 Yukos era cea mai mare companie petroliera din Rusia) dar si din punct de vedere politic deoarece Mihail Hodorkovski ajunsese un adversar de temut al presedintelui Putin. In anul 2006 compania Yukos a fost declarata falimentara pe calea unor proceduri destul indoielnice din punct de vedere juridic, iar activele ei au ajuns, practic gratis, in proprietatea companiei de stat Rosneft. Inainte de criza dintre Yukos si administratie, Yukos a purtat negocieri deschise cu guvernul chinez pentru constructia unei conducte de la Angarsk la Daqing. Concomitent Hodorkovski s-a angajat in discutii cu oficiali ai Statelor Unite pentru constructia unei noi conducte in apele rusesti la Murmansk care ar fi facilitat exportul petrolului produs de Yukos catre Statele Unite. In anul 2003, in Rusia s-au petrecut o serie de evenimente mai mult sau mai putin ascunse care pot evidentia ca dosarul lui Hodorkovski a fost unul pur politic. Magnatul rus se potrivea de minune in a fi candidatul perfect pentru a-l inlocui pe Putin. Hodorkovski in rol de berbec de asediu se potrivea de minune. Tanar, frumos, bogat, cu ambitii in mod clar din ce in ce mai mari, dar cu acelea politice inca neformate. Nu se pricepea la nimic in politica, dar era atras de lupta in sine. Un asemenea om ar fi putut fi, daca era motivat corespunzator, destul de usor de condus. Doar ce acesta nu a avut sorti de izbanda. Gasit vinovat de spalare de bani si evaziune fiscala, in mai 2005 acesta a fost condamnat la 9 ani de inchisoare. Totusi, in decembrie 2013 a fost gratiat de presedintele Putin ca urmare a starii de sanatate a mamei sale, aflata in Germania grav bolnava.Multi au crezut si cred ca Putin a orchestrat incarcerarea lui Hodorkovski. Avand mai multe dosare deschise, verdictele s-au batut cap in cap. Mai precis, cum sa faci evaziune fiscala cu niste bani pe care se presupune ca i-ai furat?! Hodorkovski spunea la acel moment: “Absurditatea anchetarii si a verdictului sunt atat de evidente incat nu am sa va retin atentia prea mult”.

Exporturile de petrol si gaze naturale joaca un rol crucial in economia ruseasca. Numai cand ne gandim ca produsul intern brut se calculeaza in functie de pretul petrolului ne putem da seama ce impact ar avea pentru economia rusa o scadere drastica a pretului petrolului. Acest lucru s-a intamplat anul trecut adaugand si sanctiunile Occidentului ca urmare a implicarii Rusiei in razboiul din Ucraina. Ministrul rus de finante, Anton Siluanov anticipa o scadere in economia Rusiei de 140 mld dolari, numai in decursul anului 2014. Ca urmare a sanctiunilor Occidentului plus scaderea pretului petrolului, ministrul de finante rus afirma: ,,Vom pierde in jur de 40 mld dolari pe an din cauza sanctiunilor si in jur de 90-100 mld dolari pe an daca ne asumam o scadere a pretului petrolului cu 30%”. Ne putem da seama foarte usor ca Rusia pierde aproximativ de doua ori mai multi bani din cauza scaderii pretului petrolului decat din pricina sanctiunilor impuse de Statele Unite, Canada si Uniunea Europeana. Acelasi Siluanov era de acord cu regula analistilor potrivit careia la fiecare dolar scazut din pretul petrolului, exporturile scad cu cca. 3 mld dolari. In 2014, exporturile de petrol rusesc au scazut cu aproximativ 5.6%, impreuna cu cele de gaz natural insumeaza aproape 70% din exporturile rusesti.

Figura 2. Exportul de petrol rusesc in 2011 si 2014

Sursa: http://www.forbes.com/sites/kenrapoza/2015/04/07/heres-where-russia-shipped-oil-last-year-as-ukraine-europe-diversifies/

Din grafic este evident ca exporturile catre statele din Uniunea Europeana au scazut, Moscova orientandu-se catre Asia. Companiile rusesti de petrol incearca sa-si reduca dependenta de piata europeana la fel cum Uniunea Europeana incearca sa-si reduca gradul de dependenta fata de Moscova in privinta petrolului dar mai ales a gazelor naturale.

Rusia dispune de imense rezerve energetice care constituie baza dezvoltarii economiei, totodata fiind si un instrument de politica interna si externa. Rolul ei pe pietele energetice se afla in stransa legatura cu influenta sa geopolitica. Utilizarea eficienta a acestor resurse, duce economia tarii pe drumul dezvoltarii durabile acest fapt asigurand bunasatarea populatiei si cresterea nivelului de trai.

I.3. Cooperarea celor doua in domeniul energiei

Dupa tumultoasa dispartie a Uniunii Sovietice, pe parcursul anilor ’90, relatiile dintre Uniunea Europeana si Rusia au evoluat in mod pozitiv, unul din factorii decisivi fiind reprezentat de faptul ca Uniunea Europeana a devenit principalul partener comercial al Rusiei. Totusi, un prim acord de asociere a fost semnat de catre URSS pe de o parte si CEE pe de alta parte in anul 1989 numit Acordul de Comert si Cooperare. Dupa disparitia de facto a Uniunii Sovietice, prevederile s-au aplicat statelor succesoare iar UE a demarat un program de asistenta pentru tarile care faceau parte din Comunitatea Statelor Independente (CSI) menit sa le ajute in drumul lor spre o economie de piata performanta, intitulat TACIS.

A urmat un al doilea acord semnat in anul 1994 numit Acordul de Parteneriat si Cooperare (APC). Prin acest acord se urmareau doua obiective. Din punct de vedere politic relatiile dintre cele doua entitati trebuiau sa devina mai stranse decat fusesera pana atunci dar si importanta mai mare a Rusiei pentru Politica Externa si de Securitate Comuna a UE. Prin prisma economica se definitivau relatiile dintre cei doi actori deoarece putem spune ca aveau nevoie unul de celalalt. Resursele imense de petrol si gaze naturale de care dispunea si dispune Rusia dar si UE avea nevoie de o piata de desfacere de nivelul Rusiei in conditiile in care Moscova nu dispunea de produse de inalta tehnologie si calitate pe care le detinea Uniunea Europeana. Un alt beneficiu pe care Rusia l-a dobandit a fost sprijinul acordat de UE pentru a se integra in Organizatia Mondiala a Comertului (OMC) dar si in G7, grupul celor mai industrializate tari.

Prima mare sincopa si un punct de cotitura in relatiile energetice dintre UE si Rusia a fost reprezentat de criza gazului din iarna anului 2006 atunci cand Rusia a taiat aprovizionarea cu gaze a Ucrainei. Aceasta neintelegere dintre Ucraina si Rusia a avut un efect de domino. Consecintele acestei intreruperi fiind imediat simtite si de state membre ale Uniunii Europene. Dat fiind faptul ca aproximativ 80% din gazul importat de UE din Rusia tranziteaza Ucraina. In scurt timp, Ungaria a pierdut 40% din gazul rusesc, Polonia 14%, Italia aproximativ 25% iar Romania, Slovacia si Franta cca. 30%. Cu toate ce Rusia a fost un furnizor de nadejde inca de

pe vremea Uniunii Sovietice, aceasta disputa a fost ca un semnal de alarma pentru liderii europeni care au observat intentia Rusiei care imbina geopolitica cu relatiile energetice. Multi au fost de parere atunci ca acest ,,santaj energetic” dus de Moscova impotriva Ucrainei a venit dupa ce la Kiev a avut loc ,,revolutia portocalie” iar tara a ales sa mearga pe drumul european.

Cei care erau de parere ca actiunile Rusiei au un caracter politic au indicat un lucru interesant. Tarile care au iesit din Uniunea Sovietica (tarile Baltice) si cele care au ales la conducere regimuri pro-europene in loc de regimuri pro-ruse au resimtit o crestere a pretului pentru livrarile de gaze naturale. Spre expemplu pretul platit de Armenia sau Georgia s-a ridicat la 110$/mia de metri cubi. Moldova 160$/mia de metri cubi. Doar Belarus a platit acelasi pret de 46,7$/mia de metri cubi avand in vedere politica pro-rusa dusa de Minsk. Dupa aceasta criza, Europa si-a confirmat ceea ce stia deja, ca nu este sigur ca o tara sau o regiune sa devina mult prea dependenta de un singur furnizor sau de o singura sursa de aprovizionare. Raspunsul companiei Gazprom la aceasta criza a fost acela de a incerca sa construiasca conducte care sa ocoleasca tarile de tranzit. De exemplu conducta Blue Stream catre Turcia sau Nord Stream catre Germania, aceasta din urma a fost inaugurata in 2011 cum am mentionat mai sus. In orice caz, conductele existente din Ucraina, Belarus si Moldova nu pot fi schimbate foarte usor iar abandonarea lor ar fi extrem de costisitoare. Chiar daca a fost pusa in functiune conducta care leaga Rusia de Germania, 70% din gazul rusesc spre Uniunea Europeana, tranziteaza Ucraina.

Este interesant de vazut ce se va intampla in continuare avand in vedere evenimentele sangeroase incepute anul trecut prin anexarea Crimeii de catre Rusia si continuarea ostilitatilor care s-au transformat intr-un razboi in toata regula in estul tarii.

Criza Ucraina a adus Uniunea Europeană la un punct de cotitură în relațiile sale cu Rusia, cel mai mare furnizor de energie. În ceea ce privește securitatea energetică, situatia dintre UE și Rusia este mult mai gravă decât scurte întreruperi de gaz rusesc către Europa cum s-a intamplat în 2006 și 2009. Atunci, Europa a fost un simplu spectator, suferind daune colaterale în litigiile bilaterale dintre Rusia și Ucraina. Acum Uniunea Europeana este un subiect principal în divergentele cu Federatia Rusa. Impactul crizei din Ucraina asupra relatiilor energetice dintre Uniunea Europeana si Rusia. Cooperarea energetica a Rusiei cu UE a creat o legatura stransa intre cele doua entitati, Uniunea Europeana are nevoie de aprovizionare cu energie din Rusia, iar Rusia in urma economiei sale invechite se bazeaza pe aceste vanzari de energie, depinzand de accesul la piata energetica europeana. Logic gandind, o astfel de interdependenta impune automat relatii politice bune si cooperare eficienta in alte domenii, dar nu s-a intamplat exact asa, tinand cont de izbucnirea crizei din Ucraina. Mai degraba s-a creat un set de de stiumulente negative, determinand Rusia sa anexeze Crimeea, iar raspunsul UE la incalcarea flagranta a dreptului international de catre Rusia a fost impunerea sanctiunilor economice. Din moment ce ambele entitati au mize politice foarte mari in Ucraina, criza a avut un impact semnificativ asupra cooperarii energetice a Rusiei cu UE.

Pe 22 ianuarie 2014, cu o luna inainte de prabusirea lui Ianukovici si inceperea celei mai intenese faze a crizei ucrainene, a avut loc o intalnire intre ministrul rus al energiei, Alexander Novak si comisarul european pentru energie, Gunther Oettinger, unde s-a publicat un raport comun despre stadiul cooperarii energetice intre Rusia si UE. Conform acestui document 62% din exporturile rusesti de minerale au mers catre UE. Cota Rusiei in importul de gaz si petrol catre UE a ajuns la 29%. In acelasi timp mai mult de 50% din gazul exportat de Federatia Rusa, 66% petrol si produse petroliere si aproximativ 50% carbune, a mers catre Uniunea Europeana. Conform datelor de pe anul 2013 Rusia a exportat 153,9 milioane tone de petrol, 139 miliarde metri cub gaz si 60,5 milioane tone carbuni catre UE. Valoarea exporturilor de produse minerale rusesti a ajuns la 377 miliarde dolari in 2013. Jumatate din veniturile de stat ale Rusiei provin din producerea si vanzarea marfurilor energetice iar Federatia Rusa are nevoie de un pret al petrolului de peste 117$ baril pentru a-si echilibra bugetul de stat. Cea mai mare parte a veniturilor din exportul energetic al Rusiei vine in urma comertului cu Uniunea Europeana, care a cheltui propriilor estimari 1 miliard dolari pe zi pe importul resurselor energetice.

Pentru a intelege cum poate influenta actuala criza securitatea energetica a UE este important sa idenficam elementele care au fost puse in primejdie de la izbucnirea conflictului si cum poate evolua aceasta situatie in viitor. Securitatea energetica se bazeaza pe patru piloni: disponibilitate, accesibilitate, administrare si in cele din urma eficienta energetica. Disponibilitatea se refera la independenta relativa si diversificarea combustibililor. Accesibilitatea nu inseamna doar preturi mici ci mai degraba preturi stabile precum si accesul echitabil la resurse. Administrarea se concentreaza pe durabilitate, asigurandu-se ca sistemele energetice sunt acceptate social si nu sunt daunatoare pentru mediu. Eficienta se refera la performantele imbunatatite ale procesului energetic. Politica energetica europeana se bazeaza pe trei puncte cheie.

Primul se refera la impactul consumului de energie asupra competitivitatii economice a UE. Al doilea pune in evidenta problema durabilitatii produselor de energie si a utilizari. Ultimul se refera la problemele securitatii aprovizionarii dat fiind faptul ca UE trebuie sa importe 53% pentru a-si acoperi propriile nevoi energetice.

Actiunile Rusiei in Ucraina pot ajuta UE sa promoveze energia verde ca o alternativa la sursele furnizare de Rusia. Statele membre pot acorda mai multa atentie la imbunatatirea eficientei energetice ca raspuns la tensiunile energetice cu Rusia. Aceasta stare de tensiune ar putea impulsiona dezvoltarea unei piete energetice unice si dezvoltarea infrastructurii energetice din Europa, imbunatatirea accesibilitatii si disponibilitatea pentru clientii europeni cat si diversificarea surselor de energie. Criza ucraineana a avut un impact negativ pentru securitatea energetica a UE contribuind decisiv la racirea relatiilor dintre UE si Rusia. Aprovizionarea cu gaze din Rusia este in pericol, deoarece 50% din gazul exportat de Rusia catre UE transiteaza Ucraina, o tara care a fost indirect in razboi cu Rusia dupa anexarea Crimeii, plus sprinjinul direct sau indirect acordat de Moscova separatistilor pro-rusi din Donbas. Exista un real pericol, dupa cum am observat ca s-a intamplat in 2006 si 2009. Finlanda, Slovacia, Bulgaria, Estonia, Letonia si Lituania depinde de gazul rusesc 100%, cele mai afectate intr-o criza a gazului fiind Bulgaria si Slovacia care primesc tot gazul rusesc prin Ucraina.

Criza ruso-ucraineana a ridicat pe agenda politica a UE problema securitatii energetice astfel pe 28 mai 2014 UE a publicat un document numit European Energy Security Strategy care discuta aceste probleme in detaliu. Un alt factor care a influentat cooperarea il reprezinta impunerea masurilor restrictive de catre UE si SUA pentru cateva elemente de cooperare energetica precum si blocarea accesului Rusiei la capitatul vestic sau creditarea companiilor energetice rusesti. Raspunsul Rusiei a fost acela dea semna un contract cu China privind exportul de gaze naturale care ar micsora dependenta de piata europeana si ar creste importanta piesei asiatice.

Rusia a incalcat dreptul international si a pedepsit o tara pentru ca a ales drumul european. Violarea normleor internationale de catre Rusia in Ucraina a avut consecinte si in cooperarea privind energia intre UE si Rusia. Acțiunile rusești în Ucraina a forțat UE și multe state membre să-și reconsidere serios relațiile energetice cu Rusia, precum și de a elabora și implementa măsuri de abordare a provocărilor legate de energie pe termen lung scurt, mediu și lung. UE a decis că a venit timpul pentru a îmbunătăți guvernanța de energie, ca răspuns la noile provocări de securitate energetică în curs de dezvoltare din criză ruso-ucraineană. Nu exista nici o indoiala ca aceasta criza a dat o lovitura dura pentru relatiile politice dintre cei doi actori si ca avut un impact negativ asupra cooperarii lor in domeniul energetic. Forma unei politici energetice este inca neclara dar criza a dat un nou impuls privind viitorul sistemului energetic european.

II. GAZUL NATURAL. ARMA ECONOMICA SI POLITICA A RUSIEI FATA DE UE

II.1. Resursele si importanta sectorului energetic in economia ruseasca

Rusia are zăcăminte de petrol, care sunt printre cele mai mari din lume și a fost in anul 2010 cel mai mare producător mondial de petrol (pondere 12,9% în producția globală în 2010). Conform estimărilor internaționale, zăcăminte de petrol din Rusia sunt la un nivel de aproximativ 10 miliarde de tone, ceea ce reprezintă 5,6% din depozitele la nivel mondial. In 2011 Rusia a avut o productie de 511,3 milioane de tone, se credea ca aceasta ar fi suficienta douăzeci de ani. Datele din Rusia erau mult mai optimiste. Ministerul Energiei rus estima că volumul câmpurilor petroliere proprii de producție este de cel puțin 22 de miliarde de tone. O trăsătură caracteristică sectorului petrolier rusesc este ca majoritatea petrolului provine din domenii mari, care reprezintă în prezent aproximativ 60% din producția totală. Problema este că acestea au fost epuizate în mod semnificativ, cu 60%. Marea majoritate a domeniilor au fost puse în funcțiune în perioada sovietică, în timp ce proiectele noi, recent lansate reprezintă doar puțin mai mult de zece 10% din producția anuală. În plus, cele mai multe dintre ele au fost clasificate ca mici sau mijlocii, datorită structurii lor geologice complexe și necesită investiții suplimentare costisitoare.

Rusia are mai multe centre de producție petroliera, numite provincii petroliere, dintre care două sunt de importanță majora: Siberia de Vest și regiunea Volga-Ural. Acestea reprezintă, respectiv, 63% și 22,1% din producția de petrol rusesc. Regiunile mai puțin importante sunt: Timan-Pechora (6,3%), care se află în partea de nord a părții europene a țării, Orientul Îndepărtat (2,9%), Siberia de Est cu partea de nord a tinutului Krasnoiarsk (3,9%) și Caucazul de Nord (1,8%).

Figura 3. Productia de petrol a regiunilor rusesti in 2010

Sursa: Wojciech Konończuk, op.cit. p.18

,,In anul 2008 mai multi experi rusii au prezentat un proiect numit Strategii de dezvoltare a industriei petroliere din Rusia pentru urmatoarele decenii. Ei au analizat patru scenarii posibile pentru productia de petrol din tara. Potrivit acestor experti, productia de petrol poate atinge 510 milioane de tone in 2010 ca mai apoi productia sa creasca pana la 582-590 milioane de tone in 2020. Productia petroliera va atinge maximul in perioada 2021-2025 ca apoi sa scada undeva prin 2030. In anul 2030 productia poate fi de 591 milioane de tone (acesta fiind un scenario optimist) sau 560 milioane de tone (scenariul mai aproape de adevar). Aceasta prognoza pentru anul 2025 nu pare greu de realizat tinand cont ca in anul 1988 productia petroliera din URSS a atins apogeul. Atunci s-au produs 624 milioane tone de petrol dintre care 565 doar in Rusia. Pe de alta parte, alti specialist considera ca in anul 2020 se vor produce 540 milioane tone, iar aceasta valoare ar putea sa se mentina pana in anul 2050. Aceasta prognoza se bazeaza pe calcularea productiei de petrol in diferite campuri si bazine petroliere ale tarii pana in anul 2050.

Productia de petrol in bazinul Volga-Ural ca scadea in schimb cea din Estul Siberiei si din Republica Sakha va creste de la 17% la 30% din totalul productiei petroliere a Rusiei pana in 2050. Siberia de Vest isi va pastra rolul de lider si va ramane principalul camp petrolier pe termen lung. In regiunile Siberiei de Vest, Volga-Ural, Timan-Pechora, Caucazul de Nord, Estul Siberiei si Republica Sakha se pot produce pana la 19.3 miliarde tone de petrol pana in 2050. Acest lucru se poate realize nu numai cu ajutorul rezervelor déjà descoperite ci si cu rezervele demonstrate si estimate. Pentru a mentine nivelul productiei de petrol de 520-540 milioane tone pe an, rezervele demonstrate si estimate trebuie sa fie implicate in productia de dupa 2020.

Aceste estimari si prognoze se bazeaza si pe factori geopolitici, economici, tehnologici dar si politici. Calculele au fost realizate in conformitate cu situatia reala din primul deceniu al secolului XXI. In present starea rezervelor potentiale de petrol isi pot mentine productia de peste

500 milioane tone petrol, pana la mijlocul secolului. Pentru a se atinge aceasta cifra este necesar sa se implementeze noi moduri de a cauta si explora noi domenii de petrol, trebuie sa aiba loc si o imbunatatire a tehnologiilor actuale. Aceste masuri vor necesita investitii private si de stat substantiale dar si o imbunatarire a legislatiei. Daca Rusia va putea atinge cu succes obiectivele de mai sus, tara va devein de mare importanta strategica in consolidarea securitatii energetic a lumii. Tara inca are reserve de petrol substantiale si cu o abordare potrivita asupra productiei de petrol, va conta sa joace un rol foarte important pe piata petroliera mondiala”.

“In ceea ce priveste gazul natural, conform Oil and Gas Journal, Rusia detine cele mai multe reserve de gaz natural din lume, cu o valoare de 1,688 trilioane metri cubi, insemnand cam un sfert din rezervele mondiale de gaze naturale. Aceste reserve se gasesc in special in Siberia, in campurile Yamburg, Urengoy si Medvezhye insumand 40% din totalul rezervelor rusesti. Alte reserve semnificative se gasesc in zona de nord a tarii. Compania de stat Gazprom domina piata ruseasca de gaz producand 74% din totalul de gaz al tarii. De asemenea Gazprom controleaza si rezervele de gaz, aproximativ 65% din aceste reserve sunt controlate direct de catre Gazprom, plus rezervele aditionale care sunt controlate indirect. Cea mai mare parte a rezervelor de gaze care sunt in curs de dezvoltare si productie se afla in partea superioara a Siberiei de Vest.

Insa, Gazprom investeste si in alte regiuni cum ar fi Peninsula Yamal, Siberia de Est sau Insula Sahalin pentru a transforma aceste regiuni din depozite in zone de productie. Cele mai prolific zone, au fost mentionate si mai sus, Yamburg, Urengoy si Medvezhye, toate controlate de Gazprom. Producatorii independenti de gaze cum ar fi Novatek au crescut productia, acelasi lucru asteptandu-se si de la alte surse diferite de Gazprom. Ratele de productie ridicate au rezultat dintr-o crestere a numarului de companii care intra in sector inclusive companiile petroliere care doresc sa dezvolte rezervele de gaze.

Rusia exporta aproximativ 76% din gazul sau natural catre Vestul Europei. Tari precum Germania, Turcia, Italia, Franta sau Marea Britanie au primit cea mai mare parte. Volume mai mici de gaze natural sunt exportate catre Austria, Turcia sau Grecia. Aceste exporturi se realizeaza in special prin reteaua de conducte controlate in marte parte de Gazprom. Sunt 10 conducte majore in Rusia dintre care 8 sunt pentru exporturi. Conductele Yamal-Europe I, Northern Lights, Soyuz, Bratsvo si Nord Stream transporta gazul rusesc catre pietele din estul si vestul Europei prin Ucraina, Belarus si Marea Baltica. Cele 5 conducte au o capacitate combinata de 6 trilioane metri cubi pe zi. Celelalte 3 conducte, Blue Stream, North Caucasus si Mozdok-Gazi-Magomed face legatura intre aria de productie din Rusia si fostele republici sovietice din est”.

Rusia detine la nivel mondial cele mai importante rezerve de gaze naturale, locul secund pentru productia de carbune si al optulea loc pentru rezervele de petrol. In acelasi timp, este si cel mai mare exportator de gaze naturale si al doilea exportator de petrol. Dat fiind faptul ca Rusia se bazeaza foarte mult pe aceste exporturi, poate ajunge un petro-stat precum Arabia Saudita sau Venezuela. La aceasta situatie contribuie si faptul ca, fara sa fie printre primele tari la nivel de dezvoltare, Federatia Rusa este al treilea consumator de mondial de energie. Desi autoritatile au incercat sa implementeze programe de eficientizare a consumului de energie atat al consumatorilor casnici cat si a celor industriali, nu s-a observat nici o imbunatarire a situatiei. Singura solutie cu efect ramane cresterea pretului acestor utilitati care sunt risipite tocmai din cauza subventionarii lor de catre stat momentul de fata. La nivel mondial, Orientul Mijlociu detine cele mai importante rezerve de petrol, dar Rusia vine puternic din urma cu resursele exploatate in Siberia de Vest, intre muntii Urali si Podisul Siberiei Centrale. In anii ’80, Siberia de Vest cunoscuta ca ,,inima ruseasca” dar si Caucazul, la acea vreme apartinand in intregime Uniunii Sovietice, reprezentau exploatarile ce aveau sa transforme URSS-ul intr-unul din principalii producatori mondiali. Dupa dizolvarea Uniunii Sovietice, productia ruseasca de petrol dar si de gaze naturale a scazut dramatic, nu doar din cauza epuizarii unor exploatari, dar si datorita lipsei investitiilor. Situatia s-a schimbat radical in 1999. Unii analisti pun acest fapt pe seama privatizarilor. Insa cresterea pretului barilului de petrol, tehnologia importata din vest si exploatarea unor noi puturi reprezinta alte argumente pentru aceasta revenire spectaculoasa a productiei rusesti. In contrast cu vestul care liberalizeaza piata energetica, Rusia a ales calea de nationalizare a productiilor de petrol si gaze. Acest lucru este explicabil avand in vedere rolul pe care il joaca exportul de energie ruseasca in politica externa a acesteia. Pentru economia Federatiei Ruse, exportul de energie este un lucru vital si de aceea acest sector este probabil cel mai putin liberalizat din intreaga Rusie.

Ca in orice tara, economia Rusiei a fost lovita de criza economica si financiara din anii 2008-2009. Rusia se confrunta cu o problema aparte, care este reprezentata de dependenta mare a statului fata de exporturile energetice, acest fapt regasindu-se si in PIB-ul sau. Parerile privind aceasta situatie sunt impartite. Unii sunt de parere ca aceasta dependenta a Rusiei de exporturi energetice are efecte negative asupra economiei nationale si sugereaza clasei politice sa incurajeze utilizarea rationala a resurselor in scopul diversificarii si specializarii Rusiei si in alte domenii decat cel energetic. Asa sunt evitate efectele negative create de fenomenul dutch disease, economia dezvoltandu-se sanatos. Cealalta tabara sustine ca dezvolatarea exporturilor energetice nu duce la fenomenul dutch disease, intrucat asigura fonduri pentru implementarea conceptului de putere energetica.

Daca analizam cresterea economiei ruse din punct de vedere cantitativ, exista studii care arata ca in perioada 1999-2005 economia Rusiei a inregistrat o crestere de 57%, in conditiile in care finantarea acesteia s-a facut din resurse proprii. Putem observa foarte usor ca incepand cu anul 1998 pana in 2009 PIB-ul Rusiei a fost in stransa legatura cu pretul petrolului. Economia a crescut constant cu aproximativ 6-7% in fiecare an. Cu ajutorul cresterii pretului la petrol si gaze natural guvenul nu numai ca si-a echilibrat balanta comerciala, ba chiar a iesit pe plus. A inceput sa-si plateasca datoria externa care era de 130% din PIB in 1998 reducand-o la 18% in 2006.

Dupa cum am spus in capitolul I, sectorul energetic a capatat o importanta strategica odata cu venirea la putere a lui Vladimir Putin cand a inceput procesul de renationalizare a sectorului energetic, cele mai importante companii ex-sovietice fiind readuse sub controlul statului. Asadar in domeniul exploatarilor de gaze naturale exista o companie mamut – Gazprom, o societate pe actiuni, in care pachetul majoritar este detinut de stat si care are pachete majoritare de actiuni in cateva companii din domeniul gazelor, petrolului si chiar din domenii precum media sau cel bancar.

Figura 3. Relatia dintre pretul petrolului si PIB-ul Rusiei

In conditiile in care aceasta companie are dreptul exclusiv de a exporta gaz natural din Rusia, putem considera ca acesta este un monopol natural. Tot in proprietatea Gazprom se afla si infrastructura de transport a gazului din Federatia Rusa, cea mai extinsa la nivel mondial, 160 mii km lungime si 25 facilitati de stocare a gazului. Aceasta companie detine si peste 70% din rezervele de gaz natural a acestei tari dar si extrage 80% din gazul produs in Rusia, adica in jur de 25% din gazul produs la nivel mondial.

In sectorul petrolier, spre deosebire de cel al gazelor exista peste 200 de companii care se ocupa cu extragerea si prelucrarea acestor materii prime. Controlul statului asupra acestui sector se realizeaza prin intermediul companiei Transneft, la fel ca si Gazprom, monopol de stat, care se afla in proprietatea conductelor ce traverseaza teritoriul Rusiei, ceea ce insemana ca statul decide care firme private au dreptul sa exporte petrol care state din UE. Asadar, statul poate favoriza anumiti ,,oligarhi” ascultatori dar si blocarea investitiilor anumitor concerne petroliere straine.

Sectorul energetic este important si pentru faptul ca statul poate prin intermediul unor preturi reglementate pentru piata interna, nu doar sa exercite o functie sociala, ci si sa mentina anumite industrii energofage care ar trebui inchise. Pana in 2009 cand pretul platiti de consumatorii interni a fost cam de 80$ pentru mia de metri cubi, Gazprom a inregistrat pierderi pe piata interna. In strategia energetica pana in 2030 este mentionat ca se urmareste cresterea graduala a preturilor gazului natural pe piata interna si limitarea folosirii lui in cadrul economiei nationale, lucruri impuse Rusiei, daca doreste sa adere la Organizatia Mondiala a Comertului. Se mai doreste cresterea aportului energiei nucleare, dar si a carbunelui in productia de energie pentru economie.

Federatia Rusa are la dispozitie trei piete de desfacere a petrolului: piata interna, exporturi catre CSI si exportul catre alte tari. Fiind o tara cu resurse abundente, politicienii au cautat mereu strategii populiste de atragere a populatiei prin furnizarea aproape gratuita a combustibililor. In conditiile monopolului de stat din perioada comunista, acordarea de subventii atat populatiei cat si sectorului industrial se decidea pe principii politice. Insa privatizarea sectorului energetic a facut noile companii private sa caute eliberarea de piata interna, cu atat mai mult cu cat obisnuinta cu resursele abundente nu a promovat in nici un fel economisirea. Preturile in cadrul CSI sunt mult mai mici fata de media internationala, scazand astfel din profiturile pe care companiile le-ar fi putut obtine prin vanzarea pe piata mondiala. Aceasta situatie face ca din ce in ce mai mult, companiile sa restranga furnizarea de petrol si gaze naturale catre consumul intern mai ales,pentru a putea satisface contractele externe, dar si pentru a obtine beneficiile de pe urma acestora.

Gazul natural este considera sursa energetica a viitorului datorita faptului ca productia se face cu putine efecte negative asupra mediului, gazele reprezentand poate cea mai importanta posesiune a Federatiei Ruse, in conditiile in care aceasta este cel mai mare producator si exportator al acestei resurse, dar si tara cu cele mai mari rezerve descoperite, detinand o cantitate aproape dubla fata de Iran, urmatoarea tara ca marime a rezervelor de gaze naturale. Preturile interne, ca si in cazul petrolului sunt cu 15-20% mai mici decat pretul pietei, ceea ce incurajeaza din nou consumul intern. Preteturile joase au oferit firmelor un subterfugiu de la dezvoltarea de proiecte pentru cresterea eficientei interne. In noiembrie 2006, guvernul rus a aprobat un plan de crestere graduala a preturilor eliminand definitiv preturile fixe in 2011 pentru consumatorii industriali si in 2013 pentru consumatorii domestici.

Spre deosebire de sectorul petrolier, cel al gazului ridica cele mai mari semne de intrebare pe viitor intrucat resursele energetice rusesti vor ajunge sa alimenteze o mare parte din nevoile mondiale. Apara ingrijoararea in ceea ce priveste dependenta de gazul rusesc. Unii sunt de parere ca va aparea o organizatie de genul unui “OPEC al gazului” care sa reglementeze cotele de extractie si preturile folosite. Problema nu este atat a existentei acestei organizatii ci a faputlui ca ar fi controlata de Rusia, ca detinator al principalelor rezerve de gaze naturale. Chestiunea atinsa prin crearea acestei organizatii este chiar mai importanta decat posedarea resurselor, si anume transportul acestora catre clienti.

Vorbind despre sectorul energetic si economie este necesar sa expun aici situatia care s-a creat dupa anexarea Crimeii intre Occident si Rusia. SUA si aliatii europeni au adoptat o serie de sanctiuni impotriva Rusiei, europenii mai putin avand in vedere pozitia geografica a Rusiei dar mai ales parteneriatele pe care tarile membre UE le au cu guvernul de la Moscova. Anul 2014 a fost un an greu pentru companiile rusesti. Dupa o perioada de relativa stabilitate in sectorul energetic, companiile rusesti au incheiat anul 2014 sub un spectru cenusiu in urma sanctiunilor aplicate de Occident dar mai ales de scaderea pretului petrolului. Pretul petrolului a scazut din iunie 2014 si pana in decembrie 2014 cu aproximativ 40% ajungand de la 115$ pe baril la 70$ pe baril. O scadere de 45$ in numai 6 luni, o lovitura grea pentru economia Rusiei tinand cont de dependenta sa de exporturile energetice. Ca dificultatile sa fie si mai mari, si rubla ruseasca a suferit o depreciere teribila. Viitorul sectorului energetic rusesc depinde de cat de mult vor dura aceste sanctiuni si cum vor putea reactiona firmele rusesti. Aceasta situatie ar putea incuraja Rusia sa-si modernizeze economia si sa-si reduca dependenta de piata europeana si sa se orienteze spre piata asiatica. Un prim pas a fost facut prin semnarea acordului de export de gaze naturale catre China pe o perioada de 30 de ani, contract in valoare de 400 miliarde de dolari. Este evident faptul ca si Uniunea Europeana dar si Rusia incearca sa-si reduca dependenta una de alta.

Pentru a înțelege sectorul energetic rus dincolo de sancțiuni, ar trebui să se examineze în primul rând sectorul energetic rus înainte de sancțiuni. O privire mai atenta arata ca sancțiunile nu au creat noi probleme, ci mai degrabă, le-au amplificat pe cele care existau deja în sectorul energetic rusesc. Dacă sancțiunile ar fi eliminate mâine, nu s-ar schimba foarte multe. Provocările unei piețe centralizate de energie, un sistem de impozitare ineficient, lipsa de disciplina financiară și o companie de petrol in care statul detine monopolul. Aceste lucruri vor continua să bântuie sectorul energetic. Inainte de sanctiuni, fluxul vestic de bani sau tehnologia dar si prezenta unor mari companii de energie pe piata ruseasca au facut ca probleme rusesti sa treaca intr-un con de umbra. Cu toate acestea, atunci cand fluxul de bani a fost oprit, vechile probleme au aparut din nou in prim plan. Momentan Rusia se confrunta cu sanctiunile vesticilor, cu preturile la petrol intr-o relativa scadere, se pare ca interesele geopolitice ale Rusiei au fost mai puternice decat cele energetice.

Pentru a face fata concurentei internationale, este necesar ca sectorul energetic rusesc sa se modernizeze. Rusia a devenit un jucator global important de la inceptul anilor ’70 si desi ramane unul din cei mai mari exportatori de petrol si gaze din lume, rolul sau tinde sa intre intr-un usor declin. Ceilalati jucatori de pe piata energetica mondiala au imbratisa noi inovatii tehnologice, cum ar fi extragerea gazelor de sist sau exploatarea asa numitelor zone ,,deep-water” Rusia ramanand cu un pas in spate. Avand resurse conventionale din abundenta, Rusia a trecut cu vedere celelate resurse exploatate de restul lumii. Alte tari au inceput sa exploateze resurse energetice noi cu tehnologie inovativa, dar Rusia in ciuda tradiției învățământului de inginerie de înaltă calitate, n-a fost în măsură să țină pasul. În schimb, ea se bazează pe tehnologii dezvoltate de alte țări. Rusia, cu rezervele sale de petrol si gaze din abundenta nu a avut nevoie niciodata si nici nu a dorit sa caute surse de energie neconventionale, ca urmare aceasta a ramas in urma cu dezvoltarea tehnologica iar acum este intr-o cursa pentru a o ajunge din urma.

Sectorul energetic din Rusia a fost dintotdeauna cea mai buna armă geopolitică a guvernului rus împotriva Occidentului. În mod ironic, aceasta "arma" este acum aproape anulata din cauza sancțiunilor impuse de Occident împotriva Rusiei. Sancțiunile, o consecință a conflictului dintre Rusia și Ucraina, vizeaza în mod direct sectorul financiar și energetic din Rusia. Ca urmare, proiectele de viitor, cum ar fi explorarea din regiunea arctică sau proiectul Bazhenov (Siberia de Vest), se vor dezvolta mult mai greu, daca se vor mai dezvolta, deoarece unele proiecte de explorare actuale au fost deja afectate. La început, liderii ruși au afirmat că sancțiunile nu au fost foarte eficiente, dar aceasta impresie a disparut. Realitatea este cel mai bine exprimata de Vagit Alekperov, CEO al companiei Lukoil, al doilea cel mai mare producător de petrol din Rusia. El spune că sancțiunile au scăzut rapid ratingurile de credit ale companiilor, care, la rândul lor, au redus capitalizarea de piață.

În prezent, viitorul sectorului energetic rus depinde în multe feluri de modul in care aceste sancțiuni se vor termina. Dar situația politică dintre Rusia și Ucraina este departe de a fi clara, in ciuda acordului semnat la Minsk, astfel încât sfârșitul acestor sanctiuni este imposibil de prezis. Președintele Vladimir Putin pare să creadă că Rusia poate trece peste aceste dificultati obținand bani de la investitori din Asia, dar chiar și cel mai apropiat aliat al lui Putin, seful Căilor Ferate Ruse, Vladimir Yakunin, a declarat că banii din Asia nu pot înlocui creditele date de catre Vest companiilor rusești.

Tensiunea în creștere din jurul conflictului Ucraina a creat un risc de investiții, care este dificil de calculat cand va lua sfarsit. Rusia este singura țară din lume care poate fi în același timp un important producător, consumator și exportator de resurse energetice. În 2013, țara a produs aproape 525 milioane de tone de petrol, 650 miliarde de metri cubi de gaze naturale, și mai mult de 347 milioane de tone de cărbune. Timp de mulți ani, Rusia s-a clasat în mod constant pe locul trei ca producător global de top și exportator de hidrocarburi, și intenționează să-și păstreze poziția de lider. Complexul rusesc de combustibil și energie, va continua să aibă o contribuție semnificativa la dezvoltarea socială și economică a țării. In următorii ani și chiar decenii probabil vom avea o economie globală destul de slaba, în care creșterea nu va fi uniformă, mai degraba va fi in functie de geografie sau de sector.

Comunicatul final al Summit-ului G20 de la Brisbane a recunoscut că redresarea economică mondială dupa criza din 2008 este încă lentă, iar instabilitatea financiara inca isi mai face simtita prezenta. Desigur, acest lucru are un efect asupra cererii de energie și a investițiilor în economia reală, și va continua să facă acest lucru în viitorul apropiat. Datele de evaluare și previziunile au rezonanță deosebită pentru producția de petrol și comerț, deoarece piața de petrol la nivel mondial nu este doar o piață de materii prime, ci este o parte a pieței financiare globale. Spre exemplu pretul petrolului nu este afectat doar de factorii cerere si oferta dar de asemenea de politicile Rezervei Federale a SUA. Prețurile mici la petrol afectează indirect prețurile la gaz, iar scăderea generală a prețurilor hidrocarburilor reduce investițiile in energiea regenerabilă.

Cu toate acestea, prețul este doar un indicator extern care arata un dezechilibru puternic pe piața petrolului. Trebuie menționat, de asemenea, dificultățile cu care se confruntă instituțiile financiare și energetice (de exemplu, Fondul Monetar Internațional și OPEC) în reglementarea economiei mondiale și industriei energetice. Nu este o coincidență faptul că Summit-ul G20 a ridicat și discutat substanțial problema de reformare a sistemului internațional de reglementare a energiei la nivel mondial.

II.2. Gazprom pe piața energetică europeană

Procesul de privatizare al Gazpromului a început pe parcursul anilor 1990 și a continuat puternic până in 2003. Acest proces de privatizare a fost capabil să includă investitorii străini, în ciuda încercărilor evidente de la Kremlin a-i alunga pe acestia. Cu toate acestea, procesul de privatizare a scăzut semnificativ la începutul anilor 2000, când Putin a început să crească rolul Kremlinului in administratia Gazpromului, în încercarea de a utiliza Gazprom ca o fundație pentru a controla majoritatea industriei energetice ruse. Prin aceasta politica de nationalizare, Putin dorea sa impuna controlul statului in societatile energetice care s-au privatizat pe vremea lui Eltin. Dezvoltarea Chinei și a Indiei, dar mai ales a Europei în calitate de consumatori majori de energie, a pus Rusia într-o poziție strategică de exportator. Putin a recunoscut importanța crescândă a industriei energetice ruse si a dorit sa faca din Gazprom compania cea mai importanta a Rusiei.

Un prim obiectiv al acestui demers a fost acela de a-i inlocui pe oligarhii care au devenit foarte bogati in urma privatizarilor ce au urmat dupa disparitia Uniunii Sovietice, care si-au transformat organizatiile in adevarate concernuri. In cazul Gazpromului, Viktor Chernomyrdim, a fost destituit din functia de director al Gazpromului in iunie 2000. Un lucru interesant, Viktor Chernomyrdim avea sa-si incheie mandatul abia in iunie 2001. Acesta a fost ministrul sovietic al gazului, care a transformat Gazpromul in concern in 1989 iar el s-a numit singur in functia de presedinte al acestuia. In locul lui Chernomyrdim au fost alesi la conducerea Gazprom Dmitri Medvedev si Alexei Miller. Iarasi un lucru interesant, acestia doi au lucrat cu Vladimir Putin la primaria din Sankt Petersburg, ceea ce ma face sa cred ca presedintele Putin dorea sa puna in functii cheie, in acest caz, la Gazprom, oameni pe care ii cunostea si in care putea avea incredere. Acest pas de inlocuire a fostei conduceri cu oameni pe care ii stia si ii erau loiali, a reprezentat cheia succesului in procesul de renationalizare a sectorului energetic.

Miller si Medvedev, oamenii lui Putin, au luat haturile in mana si s-au consultat apoi cu magistrul de la Kremlin in toate deciziile importante. Lui Putin nu trebuia sa-i scape nimic. Continutul intrevederilor sale cu noii conducatori ai Gazpromului a ramas, bineinteles, confidential. Probabil fără loialitatea lor față de presedinte, Putin nu ar fi fost în măsură să aibă success in achiziționarea de acțiuni Gazprom de catre Rosneft sau Gazprom ar fi putut să achiziționeze pachetul majoritar în Sibneft, si e greu de crezut ca fara aceste doua actiuni, guvernul de la Moscova ar fi obtinut controlul asupra celei mai mari parti din sectorul energetic rus.

Interesant este faptul ca incet incet aceasta companie a ajuns o “arma” a Rusiei in relatia cu diferiti actori internationali, in special cu Uniunea Europeana. Eu personal, consider compania ruseasca Gazprom un jucator important in politica interna a Moscovei dar mai ales in politica externa, prin prisma faptului ca ajuta statul rus prin obtinerea de concesii cu statele europene. Politica energetică rusă a apărut și s-a dezvoltat în decursul celor două mandate succesive ale lui Putin. Încă de când era premier în perioada lui Elțîn, Putin a prioretizat legături economice cu Comunitatea Economică European de atunci și cu statele CSI. S-au identificat trei elemente cheie diplomatia energetic a Federatiei Ruse. Primul face referire la protectoratul  statului asupra companiilor din complexul energetic național. Al doilea la dimensiunea energetică a interesului strategic al Rusiei mai ales pe parte regionala, iar al treilea se refera la utilizarea superiorității energetice ruse pentru obținerea de avantaje la nivel economic și politic.

Putin era conștient că în situația în care se afla Rusia după colapsul URSS, energia era singurul sector în care Rusia își putea afirma supremația. În schimbul accesului în piața internă a UE , președintele Barosso a cerut Rusiei să elimine restricțiile în piața de energie rusă a firmelor europene de energie , să de-monopolizeze Gazpromul și să egalizeze tarifele practicate în piața internă și internațională. Toate cele trei cerințe au fost respinse de guvernul rus. Extinderea NATO mai aproape de granițele Rusiei și implicarea UE în comerțul cu vechii parteneri economici exclusivi ai Moscovei  îi induce Rusiei   sentimentul de izolare. În contrapondere Rusia își maximalizează prezența sa covârșitoare și gradul de influență asupra statelor europene prin mânuirea resurselor sale naturale și a puterii sale disponibile. Chiar dacă Războiul Rece s-a încheiat, Rusia si Gazpromul vor rămâne privite cu o oarecare rezervă față de partenerii occidentali tocmai datorită faptului că statul rus vrea să-și recâștige sfera de influență în statele europene învecinate. Gazprom ca și companie este interesata în păstrarea propriei piețe și extinderea în alte pieți încă nevalorificate. Rusia vrea sa mențină în continuare o Europă dependentă de resursele sale și este dispusă să apere rutele strategice de transport a energiei cu absolut orice mijloace pe care le are la dispoziție.

Conform viziunii ruse, dacă un stat european vrea un tarif mai convenabil la gaz sau dacă dorește să participe în proiectele demarate de Gazprom, el trebuie să afișeze și o atitudine mai binevoitoare la inițiativele de poltică externă ale Moscovei . Negocierile cu Gazprom sunt echivalente cu discuțiile avute cu președintele Rusiei.

Pozitionarea Gazpromului pe pietele europene ale gazului natural. Anii 2008 si 2009 au fost ani in care au avut loc mutatii neasteptate pe piata comunitara a gazului natural,ca urmare a presiunilor in directia schimbarii modului de tranzactionare, dar si a mecanismului de stabilire a preturilor. Pe piata s-a manifestat nu numai o reducere a consumului de gaze naturale, dar si o supraoferta de gaz natural. Aceste evolutii din piata afecteaza in egala masura si companiile energetice europene, partenere ale Gazpromului, intrucat potrivit contractelor acestea erau obligate sa importe volumele contractate la preturi calculate in functie de cele ale produselor petroliere. Desi se vorbeste despre relatiile pe care Gazpromul le are pe diferite piete sau cu diferiti, parteneri, este foarte interesant insa ca in realitate exista un holding Gazprom, diferitele subsidiare ale acestuia ocupandu-se de diferite sectoare de activitate.

Operatiunile de export catre pietele europene sunt realizare de catre subsidiara companiei, Gazprom Export, in vreme ce vanzarile pentru tarile CSI sunt mai mult sub organizarea centralizata politic a Gazpromului. Pentru Gazprom la fel ca pentru orice alt furnizor din afara Uniunii Europene contractele cu clauza TOP sunt un factor de securizare a cererii si implicit a sigurantei investitiilor necessitate in sectorul de upstream. Gazprom a incercat mereu sa isi convinga partenerii europeni ca marile reserve de gaze nu pot fi exploatate decat daca sunt semnate contracte pe termen lung cu acestia. In aceste conditii, obiectivul principal al Gazprom il constituie pastrarea contractelor pe termen lung asigurandu-se ca va avea cumparatori pentru gazul produs. Este foarte interesant de observant ca la est de frontiera germane exista parerea ca preturile sunt mai ridicate decat in partea de vest a UE, in conditiile in care Europa Centrala si de Est abia in ultimii ani discuta proiecte de construire a unor terminale GNL la pricipalele sale porturi pentru a-si diversifica sursele de aprovizionare cu gaz.

Asadar am putea considera ca Gazprom ofera vechilor state membre ale UE anumite reduceri de pret, pentru a si le fideliza intr-o oarecare masura. Toate acestea dovedesc insemnatatea pietei europene pentru Gazprom, care a crescut de-a lungul timpului volumul exporturilor sale catre pietele europene, devenind cel mai important furnizor dar si un partener in domeniul gazelor naturale pentru intreaga Uniune Europeana. Asta a presupus investitii semnificative ale Gazprom in infrastructura de transport pe directia Europei si asa se explica de ce aceasta companie nu doreste sa-si piarda pozitia de pe aceasta piata.

Tabel 1. Contracte pe termen lung semnate de Gazprom cu principalii parteneri europeni

Sursa: Alin Codoban, Rusia si Europa In cursa pentru energie Gazul Natural: intre economie si geopolitica, p.160

Totusi, in relatia dintre Uniunea Europeana si gigantul Gazprom au existat anumite neintelegeri. Spre exemplu, in toamna anului 2012, Comisia Europeană a deschis o procedură formală de a investiga dacă Gazprom, producator si furnizor de gaze naturale rusești, ar putea fi împiedicat concurența pe piețele de gaze din Europa Centrală și de Est, cu încălcarea normelor antitrust ale UE. O deschidere a procedurii nu aduce atingere rezultatului anchetei înseamnă doar că, Comisia va trata cazul ca o chestiune de prioritate. Comisia este preocupată că Gazprom ar putea fi abuzat de poziția sa dominantă pe piață, în piețele din amonte de furnizare a gazului în statele Europei Centrale și de Est, cu încălcarea articolului 102 din tratatul privind funcționarea
Uniunii Europene. Comisia investighează trei practici anticoncurențiale suspectate in Europa Centrală și de Est. În primul rând, Gazprom ar putea fi împărțit piețele de gaz in scopul de a împiedica libera circulație de gaze între statele membre. În al doilea rând, Gazprom ar putea fi împiedicat diversificarea aprovizionării cu gaze naturale. În cele din urmă, Gazprom ar putea fi impus prețuri neloiale pe clienții săi prin conectarea prețul gazului la prețul petrolului. Un astfel de comportament, dacă acesta este stabilit, poate constitui o restrângere a concurenței și poate conduce la prețuri mai mari și deteriorarea securității aprovizionării. În cele din urmă, un astfel de comportament ar afecta consumatorii din UE.

Oficialii europeni vor să spargă monopolul Gazprom pe piața europeană. În primul rând este vorba de respectarea Pachetului III Energie, care stipulează foarte clar separarea producției de transport. Problema o constituie faptul că Gazprom deține atât zăcămintele din Siberia, cât și o serie de conducte, fiind atât transportator, cât și producător. Or, Comisia Europeană nu dorește excepții de la regulile sale. În vizor se află, spre exemplu, acordurile pe care Rusia și Gazprom le-au făcut cu o serie de state pentru gazoductul South Stream. Statele în cauză sunt Bulgaria, Ungaria, Serbia și Slovenia, care permit ca Gazprom să dețină tronsoanele South Stream de pe teritoriul lor. Deocamdată niciun crâmpei de conductă nu este construit, ceea ce înseamnă că legislația comunitară nu este încălcată. Dar comisia dorește foarte clar ca această conductă să opereze conform regulilor europene.

O altă problemă o constituie practicile comerciale ale Gazprom, care limitează concurența. Este vizată direct clauza prin care companiile care cumpăra gaze de la grupul rus nu au voie să revândă cantitățile rămase în surplus pe alte piețe. În acest fel, Gazprom a reușit să impună prețuri mult mai mari statelor din Europa de Est. Astfel, Europa de Vest are mai multe surse de aprovizionare pentru gaze: Norvegia, Algeria, terminale de gaz lichefiat care sunt alimentate din Qatar, plus Gazprom. Or, în Estul Europei, singura sursă o constituie Rusia, ceea ce a dus la situația paradoxală în care Germania importă gaze de la Gazprom la prețuri mai mici decât Polonia.

Prin eliminarea interdicției, companiile germane care aduc gaze din Rusia, precum E.ON sau RWE, vor putea revinde gaze în Polonia sau România. Ceea ce ar crea concurență pentru însuși Gazprom, rezultatul final fiind scăderea prețului.  Legată direct de această problemă este problema fluxului reversibil pe conducte. Adică gazoductul care duce „aurul albastru“ din Polonia în Germania sau din România în Bulgaria să poată fi capabil și de pompaj în sens invers.

In cazul în care Gazprom va fi găsită vinovată, Comisia Europeană ar putea aplica o amendă de până la 10% din cifra de afaceri. Astfel, potențiala amendă ar putea ajunge la 15 miliarde de dolari. Procentual însă, CE nu a acordat niciodată maximul de sancțiune, încercând să obțină concesii în favoarea cetățenilor sau utilizatorilor.

Totusi, aceasta investigatie a trecut intr-un plan secund daca putem spune asa, din pricina conflictului din Ucraina care a racit foarte multe relatiile dintre UE si Rusia, in mai multe domenii de cooperare. Uniune Europeana a adoptat un pachet de sanctiuni impotriva unor companii rusesti precum Gazprom Neft ( subsidiara de petrol a Gazprom), Rosneft, Lukoil, Transneft si Surgutneftegaz. Aceste sanctiuni constau in oprirea trimiterii de echipament si tehnologie necesare unor explorari in apele adanci si in zona Arctica sau blocarea acestor companii la imprumuturile de pe pietele vestice de capital. Insa, cel mai mare producator de gaze din lume, plateste un pret pentru faptul ca este un instrument in politica externa a Kremlinului.

Cea mai grea lovitura a venit in urma deprecierii rublei in raport cu dolarul, de altfel ca a intregii economii rusesti. La inceputul lunii mai a anului curent, presedintele Vladimir Putin afirma ca ceea ce a fost cel mai dificil pentru economie a trecut si anume stabilizarea rublei, insa pentru Gazprom va fi un proces lent de recuperare. Banii pe care ii primeste din contractele cheie incheiate cu partenerii europeni, sunt legati de pretul petrolului, cu un decalaj de aproximativ 6 luni ceea ce inseamna ca o scadere a veniturilor in acest an este mai mult ca sigura. În unele privințe, cifrele sunt mai bune decât par la prima vedere. Cel mai mare factor al crizei, pierderea a 925 miliarde de ruble pe schimbul valutar, a fost rezultat de un capriciu de norme contabile, cu nici un efect in bani.

Totusi se vor recupera din bani in primul trimestru, deoarece rubla s-a apreciat cu peste 10% de la sfârșitul anului trecut. O alta durere de cap a Gazpromului este Ucraina iar Rusia pare hotărâtă să o amplifice si mai tare. Războiul a declanșat o întârziere a plăților anterioare, dar a si zdrobit de asemenea capacitatea Ucrainei de a plăti. Aceasta lupta nu ajuta Gazprom deoarece majoritatea filialelor sale in Ucraina, sunt în centura industriala grea din Donbass, unde s-au concentrate ostilitatile. Piața ucraineană, care dupa toate drepturile si logica comerciala ar trebui sa fie cea mai profitabila, este moarta, cel putin in viitorul apropiat.

II.3. Dependența UE de Rusia. Realitate sau ficțiune mediatică

Istoria piețelor de energie internaționale și regionale arată clar că starea lumii ca un întreg, este un factor-cheie în ceea ce se întâmplă în industria de petrol și gaze la nivel mondial. În acest domeniu este imposibil să înțelegem relațiile in privinta gazului dintre Rusia și UE fără a lua în considerare trecutul Rusiei și natura statului rus, de când a ieșit din epoca sovietică. Se pune întrebarea dacă un stat care este in reconstructie și intr-o încercare de a-si recâștiga fosta influența, poate fi integrat într-un regim multilateral care reglementează accesul la infrastructurile sale și a resurselor energetice. Iar Uniunea Europeana nu este un stat conventional, fiind lipsita de putere diplomatica sau militara.

În arena internațională, tinde să se vadă în principal ca o forță de promovare a sistemelor de integrare multilaterale. Rusia, după o perioada de timp în care poziția sa internațională a fost subminata, regimul actual intenționează să utilizeze resursele de petrol și gaze ale țării să-și reafirme puterea. Scopul Rusiei este acela de a deveni o "superputere energetică", care joacă un rol cheie din punct de vedere geopolitic, prin poziționarea sa ca un furnizor esențial pentru piețele regionale majore de energie, precum și prin organizarea de concurență între țări și regiuni pentru a stimula importanța sa. Europa este flamanda dupa energie. Prin construirea de conducte pentru alimentarea Europei cu gaz, Rusia este sensibila la nevoile energetice ale continentului, si in acelasi timp are grija si de bugetul sau.

Gazprom este cel mai bun exemplu de o mare corporație care servește pentru indeplinirea obiectivelor statului rus de putere politică și economică. Cu o cotă de 51% deținută de statul rus, Gazprom este una din cele mai mari companii internationale, capabila să concureze cu companiile petroliere de top din punct de vedere al rezervelor și al exploatarii. Se situeaza pe locul al treilea la nivel mondial pentru valoarea sa de piață și are posibilitatea de a prelua controlul asupra altor mari companii de petrol sau gaze.

Uniunea Europeană și statele membre contrasteaza cu Rusia prin lipsa lor de energie, in special resurse de gaz natural, rezultand o pozitie de dependenta. Potrivit Comisiei Europene, se arata in Cartea Verde a CE din 2006, ca până în 2030, dependența energetică (pentru toate categoriile de energie) va crește de la 52% în 2004 la circa 75% în 2030. În cadrul instituțional creat de tratatele europene, gestionarea resurselor de gaze și petrol a rămas întotdeauna în competența statelor. Tratatul european nu da UE un control direct asupra politicii energetice. Agenția Internațională pentru Energie este responsabila pentru securitatea aprovizionării cu petrol pe termen scurt, prin coordonarea de rezerve strategice. Nu există o abordare colectivă a problemei pentru gaz. Fiecare țară dezvolta propria piață de gaze, bazându-se pe un monopol național sau pe un lider de piață de a se ocupa de negocierea contractelor de import. Acest organism a fost obligat să împartă importurile între mai multe țări și de a construi rezerve operaționale. Statele membre se bazează încă pe acești operatori tradiționali pentru a menține riscul de dependență de gaz cât mai scăzut posibil și de a dezvolta provizii.

Lipsita de resurse diplomatice sau militare substanțiale nu poate urma o politică externă foarte importantă. Interesele și ideile statelor membre diferă de multe ori, si odata cu sosirea de noi membri diferențele au crescut. Într-o lume care este încă organizată în ceea ce privește echilibrul geopolitic de putere, pe baza puterii diplomatice și militare, UE încearcă să fie un super-stat de facto cu atributele tradiționale ale puterii, în ciuda faptului că nu are mijloacele să pună în aplicare propria suveranitate. Pentru a compensa acest neajuns, în relațiile sale cu alte puteri mondiale, Europa recurge la "soft power" si anume o conceptualizare de dependență în termeni de interdependență. Securitatea energetică este o componentă integrantă a securității naționale moderne, explorând relația energetica dintre UE și Rusia, aceasta oferă o perspectivă de îmbunătățire a securității globale a Europei prin stabilizarea interdependentei energetice între Europa și Rusia, punand la socoteala aici conflictul din Ucraina. Europa are nevoie de gazul rusesc la fel cum economia ruseasca are nevoie de banii europenilor.

Spre exemplu relatia dintre Germania si Rusia. Este putin probabil ca relatia dintre cele doua tari sa se inrautateasca iremediabil din pricina Ucrainei. Angela Merkel chiar a sugerat posibilitatea crearii unei zone de liber schimb care sa cuprinda si Rusia. Chiar și dupa extinderea UE, s-a lucrat pentru angajarea fostului rival Rusia, încercând să se dezvolte interdependența economică și politică mai mare între Rusia și UE. În timp ce o mare parte din expansiunea economică și politică a Europei în Rusia a fost rezultatul unor piețe capitaliste extinse în fosta piata ruseasca închisa, a fost de asemenea si un efort politic semnificativ și conștient pentru a ajuta sistemele economice și politice din Rusia în a face o tranziție de succes de la o economia de comandă închisa la un sistem democratic de piață liberă.

Atat in momentul crizei energetice dintre Ucraina si Rusia din 2006 sau 2009 dar mai ales in anul 2014 in urma conflictului dintre Rusia si Ucraina, presa internationala a subliniat riscul la care este supusa Uniunea Europeana prin faptul ca o oprire a gazului rusesc pentru mai multe zile poate duce la perturbari grave in functionarea economiilor acestor tari. Semnalele de ingrijorare din randul presei nu sunt totusi suficiente pentru a decreta ca periculoasa obtinerea de gaz rusesc. Problema trebuie privita din perspectiva dependentei europene de Rusia cat si a dependentei rusesti de Europa. In termeni economici, UE este principalul partener comercial al Rusiei, in timp ce Rusia este pe locul trei dupa SUA(515,6 miliarde euro) si China(467,3 miliarde euro), reprezentand doar 8% din schimburile externe ale spatiului comunitar. Acest fapt deja arata o clara dependenta din partea Rusiei catre piata europeana si nu invers. Astfel din punct de vedere economic Rusia pare sa aiba mai multa nevoie de UE decat vice-versa.

In domeniul energetic, UE importa 53% din exporturile rusesti de petrol si 62% din exporturile de gaze naturale, ceea ce se traduce in 16% din consumul european de petrol si 20% din consumul de gaze naturale. Relatiile la acest nivel economic necesita constanta si siguranta, parteneriatul intre UE si Rusia preveder investitii intre 460 si 600 miliarde de dolari pana in 2020 pentru infrastructura, tehnologii eficiente si ecologice, cadru legal si protectia investitorilor. Din totalul importurilor din Rusia, energia ocupa 65,9%. Din contra, exporturile UE catre Rusia sunt mult mai diversificate, procentul cel mai mare detinadu-l produsele manufacturare din domeniul constructiei de masini si echipamentelor de transport.

Au existat mai multe momente sensibile cum ar fi conflictul armat din Georgia din 2008, sau crizele energetice cu Ucraina dar ceea ce a dat peste cap cel mai mult relatia dintre Occident si Rusia a venit in urma anexarii Crimeii de catre Rusia in 2014. Sanctiunile economice au venit in urma acestei actiuni, dar dupa cum am afirmat in capitolul trecut, sanctiunile europene au vizat mai multe companii de petrol(inclusiv Gazprom Neft) dar nu si compania care asigura necesarul de gaze din Europa si anume Gazprom. Este adevarat ca gigantul de stat a intampinat probleme dar nu din cauza unor sanctiuni precise ale UE ci mai degraba din cauza deprecierii rublei. Putem observa ca UE cauta calea negocierii decat infruntarea Rusiei in astfel de probleme.

Figura 4. Importul de gaz rusesc al UE 28 in anul 2013

Sursa: https://europesfootsteps.wordpress.com/2015/03/17/the-energy-union-an-unsteady-way-to-loosen-russias-grip-on-gas/

Un alt motiv de ingrijorare care sustine in parte ipoteza conform careia Europa ar fi dependenta de Rusia se refera la procentul de gaz rusesc din importurile tarilor europene in general. Dupa cum se poate observa de mai sus anumite tari depind in proportie de 100% de gazul rusesc. La amplificarea importantei dependentei de resursele rusesti au contribuit si prejudecatile statelor baltice si central-europene la adresa Rusiei, care in multe cazuri au vazut intrarea in UE ca o cale de a-si asigura securitatea fata de vecinul estic. In figura de mai sus se poate observa ca tari precum Spania sau Portugalia fiind foarte indepartate de Rusia se aprovizioneaza din Africa in timp ce tarile nordice inca folosesc resurse din Marea Nordului. In urma acestui fapt, UE are dificultati in a vorbi cu Rusia pe o singura voce, fapt care nu se va intampla prea curand, avand in vedere preponderenta statelor de a negocia singure cu Rusia.

Germania reprezintă, potrivit lui George Friedman, „prima alegere naturală a Rusiei”. Relația dintre cele două state a fost inspirată de interesul pe care investitorii germani îl au pe piețele din est și a fost întărită de relația foarte bună dintre Putin și liderii de la Berlin. Astfel, comerțul dintre cele două state a crescut, Germania a obținut beneficii ca partener energetic strategic, iar Rusia a beneficiat de sprijinul politic al Berlinului în chestiuni de politică externă: opoziția Germaniei față de „revoluția portocalie” din Ucraina sau opoziția față de extinderea NATO în Georgia și Ucraina. Franța a pornit un dialog cu Rusia în special din pricina unor opinii comune cu Rusia din punct de vedere geopolitic, dar și din cauza temerilor franceze de a fi exclusă din dialogul Moscovei cu Berlinul. Cooperarea cu Italia a fost făcută posibilă în mare parte din pricina relației foarte bune dintre Putin și Silvio Berlusconi, Italia devenind unul dintre principalii parteneri economici ai Rusiei, în special în domeniul energetic. În ciuda schimbării liderilor politici italieni, Roma continuă să aibă o relație economică fructuoasă în domeniul energetic cu Moscova.

Chiar daca in aceasta perioada Rusia si Occidentul nu au cele mai bune relatii din cauza problemei ruso-ucrainene, usor usor lucrurile par sa intre in normalitate. A fost semnat acordul de la Minsk, iar in privinta relatiei energetice UE-Rusia nu s-au schimbat foarte multe. Cu riscul de a ma repeta, afirm din nou ca Uniunea Europeana are nevoie de energie, iau Rusia are nevoie de banii europeni. Prin prisma puterii sale energetice, Rusia este văzută de Uniunea Europeană atât ca o amenințare cât și ca un partener. Din punct de vedere al domeniului energetic, UE este un importator net. Pentru Rusia resursele energetice sunt suficiente în ceea ce privește consumul propriu, dar aceasta are nevoie de capitalul european pentru susținerea domeniului energetic și pentru dezvoltarea infrastructurii rusești. Astfel se creează o dependență a producătorului de cumpărător și invers.

Rusia este cel mai important furnizor de energie externă al Uniunii Europene. De cealalta parte, companiile europene sunt cei mai importanți investitori străini din Rusia, iar UE este cea mai importanta piață de export a Rusiei, pentru energie și în ansamblu. Este de la sine înțeles că Rusia va rămâne sursa cea mai importanta pentru importurile de energie ale UE, în beneficiul ambelor părți. Prin urmare, ambele părți trebuie să trateze reciproc în spiritul parteneriatului autentic. Interdependența înseamnă că energia este un sector care poate servi ca bază pentru dezvoltarea în continuare a parteneriatului strategic UE-Rusia. Obiectivele specifice sunt de a îmbunătăți oportunitățile de investiții în sectorul energetic din Rusia, modernizarea și extinderea producției de energie și infrastructura de transport, minimizarea impactul asupra mediului, încurajarea deschiderii piețelor de energie, precum si promovarea eficienței energetice. Pentru a reduce riscul unui decalaj de alimentare cu gaze, UE și Rusia au un interes comun în consolidarea cooperării lor si de a reduce arderea de gaze și îmbunătățirea eficienței energetice în Rusia. Potrivit unor analiști, volumul de gaze arse în Rusia corespunde fel de mult ca 25 % din totalul exporturilor de gaze rusești în Europa.

UE salută hotărârea Rusiei de a extinde cooperarea în aceste domenii și să urmărească un dialog cu UE, în special cu privire la apropierea legislației și reglementărilor privind eficiența energetică și energia regenerabilă, și împărtășirea cunoștințelor și experienței UE în aceste domenii. UE regândeste politica de infrastructură cu o viziune globală, incluzand Rusia, Asia Centrală și Caucaz. În conformitate cu revizuirea strategică a politicii energetice precum si cu Cartea verde pentru rețelele energetice transeuropene, care sunt elaborate de către Comisie, trebuie să defineasca o nouă strategie de conducte care leagă piața internă cu țările terțe. UE și Rusia au un interes comun în construirea unui parteneriat pe termen lung, bazat pe relațiile energetice reciproc avantajoase. În acest scop, succesele realizate până în prezent trebuie să fie extinse în continuare.

Un adevărat parteneriat strategic UE-Rusia energetic ar trebui să ofere certitudine, securitate și previzibilitate pe termen lung pentru ambele părți, în măsura posibilă și de dorit într-un mediu de piață deschisa. Aceasta, împreună cu o transparență deplină, va deschide calea pentru investiții pe termen lung necesare de ambele părți ale producției existente, precum și în infrastructura de transport necesara. UE și Rusia au multe de oferit unul celuilalt. Cooperarea nu este o stradă cu sens unic, ci un parteneriat reciproc avantajos, care ar trebui să vizeze nu doar dezvoltarea sectoarelor energetice, ci si asigurarea unei baze solide pentru cooperarea benefica în alte domenii.

II.4. Alternative pentru gazul rusesc

Uniunea Europeana in ciuda bunei relatii de cooperare in domeniul energetic cu Federatia Rusa, trebuie sa aiba in vedere si variante de rezerva pentru asigurarea necesarului de energie, dar in special cel al gazelor naturale. Chiar daca mai sus am afirmat ca in urma acordului de la Minsk, lucrurile au inceput sa intre in normal, astazi 3 iunie 2015 publicatiile internationale relateaza ca cel putin 19 persoane si-au pierdut viata intr-o infruntare in estul Ucrainei. Este cea mai grava incalcare a acordului de la semnarea sa. Putem dezvolta urmatorul scenariu imaginar: razboiul din estul Ucrainei se extinde in toata tara, fiind afectate conductele de gaz care aprovizioneaza Europa. Ce poate face Uniunea Europeana intr-o asemenea situatie?! M-am raportat la problema ucraineana deoarece este cea mai actuala si nu se poate sti cum va evolua aceasta situatie, dar in continuare voi incerca sa expun cam ce solutii are UE pentru a-si diminua dependenta de importurile de gaz rusesc.

Prima varianta ar fi reprezentata de importul de gaz natural lichefiat, mai precis din SUA.

Pentru a transforma gazul natural in gaz natural lichefiat are loc un proces prin care gazul este racit la temperatura de -162 grade Celsius transformandu-se in lichid. Spre deosebire de petrol, piața gazelor naturale nu este cu adevărat globala. Gazele naturale nu au acelasi pret în diferite părți ale lumii. Acest lucru se datorează naturii gazelor naturale care nu sunt ușor de transportat.

Totusi, dacă exporturile de GNL devin o certitudine, aprovizionarea globala, dar mai ales a Europei ar putea avea efecte dincolo de piețele de energie. În acest sens, Statele Unite ale Americii au interese de securitate națională în joc. Exporturile de GNL pot sprijini aliații europeni, ajutându-i sa-si diversifice sursele de energie. Rusia a demonstrat disponibilitatea de a folosi energia ca instrument politic, reducand procentul livrărilor de gaze naturale către consumatorii europeni de mai multe ori în ultimii zece ani, țările din Europa de Est fiind cele mai afectate. S-au înregistrat progrese moderate până în prezent în privinta reducerii dependentei de Rusia, iar rolul GNL a fost esential. Creșterea achizițiilor de GNL au permis Europei să găsească noi furnizori pentru nevoile sale energetice, inclusiv Nigeria, Egipt și Qatar. Acest lucru a dus la o diversificare a importurilor de gaze naturale, care să permită Europei să reducă procentul dependenței de Rusia pentru gazul natural.

SUA au contribuit deja la această tendință, deși involuntar. Revoluția gazelor de șist din SUA a eliberat exporturile de GNL. Transporturile de GNL au fost, în esență, redirecționate către Europa. Cu toate acestea, gazul rusesc va continua să joace un rol dominant în viitorul energetic al Europei. Decizia Germaniei de a închide centralele sale nucleare deja necesita mai multe gaze naturale în locul lor. Mai multe țări europene, printre care Bulgaria, Croația, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, România, Turcia și Ucraina speră să slăbească această dependență prin construirea de terminale pentru importul de GNL. Expansiunea exporturilor de GNL din SUA către Europa ar putea ajuta aceste țări sa reduca influența ruseasca, în special a statelelor mici, puternic dependente, din Europa Centrala si de Est.

Potrivit unor analisti, Statele Unite ale Americii au posibilitatea de a depasii Rusia ca productie de gaze naturale. Președintele rus Vladimir Putin a avertizat, la summit-ul economic de la Sankt Petersburg de anul trecut, ca gazul de șist a fost schimbarea brusca ordinea internațională, cu implicații serioase pentru țara sa. Efectele anticipate au dus în jos prețurile de GNL la nivel mondial, creând o sursă rivala de aprovizionare cu gaze pentru Europa. Șocul ar merge dincolo de negocierea prețului, Kremlinul pur și simplu nu va mai putea folosi Gazprom ca armă politică. Europa așteaptă GNL american cu brațele deschise. Lituania tocmai a finalizat lucrările la terminalul Independence, care poate deveni hub energetic pentru toate statele baltice. În același timp, Polonia lucrează la propriul terminal. Când se vor aseza lucrurile și va începe “jocul adevărat”, America are șanse uriașe să domine. Boom-ul său energetic e greu de replicat altundeva. Marcellus, un zăcământ despre care se credea că e pe moarte, produce acum mai mult decât exportă Rusia prin conductele Nord Stream și Yamal. Eficiența e atât de mare, iar costurile de producție scad atât de repede, încât industria energetică americană nu a fost îngenuncheată nici măcar de înjumătățirea prețului la petrol de anul trecut. In Europa gazul natural lichefiat va ajunge mai scump decât este in SUA, acesta trebuie să fie înghețat și transportat în vapoare speciale, dar perspectiva scaderii procentajului de dependenta energetica fata de Moscova este imbucuratoare.

A doua solutie pentru diversificarea aprovizionarii cu gaze naturale pentru UE este reprezentata de Coridorul sudic de gaz. Prin acest proiect se incearca livrarea de gaze catre Europa din zona Marii Caspice. Acest coridor sudic de gaz va cuprinde trei mari conducte: TANAP (Trans Anatolian Pipeline), TAP (Trans Adriatic Pipeline) si SCPX( South Caucasus pipeline Expansion). Prima va traversa Turcia de la est la vest, a doua conducta va face legatura cu Europa, pe teritoriul Italiei iar a treia va face legatura intre orasele Baku–Tbilisi–Erzurum.

Figura 5. Coridorul Sudic al gazelor

Sursa:http://www.2b1stconsulting.com/wpcontent/uploads/2014/01/BP_SOCAR_Total_TPAO_TANAP-TAP_Southern-Gas-Corridor.jpg

Pe 20 septembrie 2014, guvernul azer a inaugurat construcția a celei de a doua ramuri a conductei Caucazului de Sud (de asemenea, cunoscuta sub si numele de conducta Baku-Tbilisi-Erzurum sau). Conducta este o parte a proiectului Coridorul sudic de gaz sprijinit de UE. Oficialii UE au inițiat acest efort în 2007, în scopul de a reduce dependența de Rusia pentru aprovizionarea cu gaz prin dezvoltarea infrastructurii de conducte de transport de gaze necesare de la producătorii zona Marii Caspice. Inca de la infiintarea proiectului, acest coridor de gaze a fost subiectul mai multor “lupte intre conducte”, daca le putem numi asa. Planul de construire a conductelor a suferit mai multe modificari sau chiar aveau un viitor incert. In prima faza, acest corridor de gaze era compus din trei conducte si anume: Interconectorul Turcia-Grecia-Italia (ITGI) cu o capacitate de 10 miliarde metri cubi pe an.

A doua conducta era cea Trans Adriatica (TAP) cu o capacitate tot de 10 miliarde metri cubi pe an, iar a treia trebuia sa fie conducta Nabucco cu o capacitate de 31 miliarde metri cubi pe an. Fostul presedinte al Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso spunea despre acest proiect reprezinta mai mult decat o conducta ci mai degraba un adevarat proiect geostrategic. Revenind la modificarile conductelor, ITGI pierdut competiția din cauza problemelor tehnice și financiare. Apoi, în 2012, proiectul gazoductului Nabucco a suferit schimbări radicale, proiectul a fost redesenat într-un proiect Nabucco West cu un traseu mai scurt si o capacitate mai mică, 16 miliarde metri cubi pe an, modificari veninte in urma costurilor financiare foarte ridicate.

Figura 6. Conducta Nabucco West

Sursa: http://bakunews.ro/wp-content/uploads/2013/06/Nabucco-vs-TAP.jpg

Coridorul sudic a suferit o noua modificare în iunie 2013, când consorțiul care se ocupa cu exploatarea depozitului de gaze Shah Deniz din Azerbaidjan, a anuntat ca proiectul TAP va fi ruta de transport pentru Europa in detrimental conductei Nabucco West. În conformitate cu consorțiul, Nabucco West a pierdut in fata conductei TAP din motive comerciale, cum ar fi capitalul. Proiectul Nabucco a constituit un simbol al eforturilor UE de a-și diversifica importurile de gaze, importanța sa fiind considerată una strategică. Conducta ar fi trebuit aducă gaz caspic la nodul de conducte de la Baumgarten, Austria, în special pentru țările grupului de la Vișegrad, ca o alternativă la dependența de gazul rusesc. Dar consorțiul Shah Deniz, care gestionează gazul din zona caspica nu a optat pentru Nabucco pentru aprovizionarea cu gaz a Europei, selectând o variantă mai scurtă și cu o capacitate substanțial mai redusă.

În momentul de față, gazul din domeniul Shah Deniz va fi principala sursă pentru Coridorul Sudic. Rezervele de gaze dovedite sunt estimate la 1,2 trilioane de metri cubi, Shah Deniz este unul dintre cele mai mari câmpuri de gaze din lume. Proiectul își propune să ajungă la un export de gaze de 16 miliarde de metri cubi pe an în 2019 și 31 miliarde de metri cubi în 2026. Producția este programată să înceapă la sfârșitul anului 2018 cu livrări către Georgia și Turcia. Vânzările comerciale la consumatorii europeni vor urma in 2019. Speranta este de a acoperi 20% din necesarul de gaze naturale din Europa pe termen lung.

În ceea ce privește ruta de export, Shah Deniz gaz va rula prin CSPX din estul Turciei și apoi va fi transferat în TANAP, cu o capacitate inițială de 16 miliarde de metri cubi pe an. Din aceasta, 6 miliarde de metri cubi este alocat pentru piața internă din Turcia, iar cele 10 miliarde rămase vor fi transportate în TAP la granița turco-greacă. TAP va livra apoi acest gaz prin Grecia și Albania în Marea Adriatică în sudul Italiei. Aceasta se va conecta în cele din urmă cu un numar de conducte existente în Europa pentru a permite livrarea către piețele europene, inclusiv Europa de Sud și Balcanii de Vest. Capacitatea TAP este planificata să crească până la 20 miliarde de metri cubi.

Interesant este faptul ca pentru realizarea acestor conducte au aparut “jucatori” noi, care nu se regaseau in planurile initiale de construire dar si modificari procentuale privind actiunile in desfasurarea acestor proiecte. Conducta TANAP a fost inițiata de compania de stat a Azerbaidjanului, SOCAR și operatorul de conducte de stat al Turciei BOTAS în 2011 ca o reacție la negocierile lungi și ineficiente cu privire la proiectul Nabucco. Inițial, SOCAR deținea 80% din acțiunile TANAP, in timp ce partenerii turci BOTAS și TRAO aveau restul de 20 %. În 2013, British Petroleum, operatorul consortiului Shah Deniz a decis să se alăture TANAP prin cumpararea unei cote de 12% din cadrul proiectului. În iunie 2014, SOCAR a vândut 10% din cota sa catre BOTAS, reducand cota SOCAR în TANAP la 58%. În timp ce proiectul TAP a fost initial dezvoltat de compania norvegiana Statoil, și cea germană E.ON, iar în iunie 2013 SOCAR împreună cu britanicii de la British Petroleum, francezii de la Total și belgienii de la Fluxy s-au alăturat proiectului. După retragerea E.ON și Total în 2014, miza companiei SOCAR a crescut impreuna cu BP și Statoil la 20 % fiind unul dintre cei mai mari trei actionari in TAP. Pentru a rezuma, SOCAR a reusit obtinerea unui numar de acțiuni în ambele proiecte de conducte care permit companiei să aibă o poziție influentă în procesele decizionale ale proiectelor.

Este de la sine inteles ca aceste proiecte trebuie sa respecte legislatia europeana. Așa-numitul al treilea pachet energetic, adoptat în 2009 prevede, printre altele, separarea eficientă a intereselor de producție și furnizare de energie din rețelele de transport. Acest lucru este destinat să elimine orice conflict de interese între aceste activități pe baza faptului că separarea ar trebui să împiedice operatorii de rețele de favorizarea propriilor companii de producere și furnizare a energiei. Există diferite moduri de a realiza separarea. În cazul în care un stat membru al UE decide să impună separarea deplină a proprietății, companiile de energie integrate ar trebui să vândă rețelele de gaze și energie electrică. În acest caz, nici o companie de furnizare și de producție ar fi permis să dețină o pondere majoritară în cadrul unui operator de sistem de transport, nici exercita drepturi de vot sau de a numi membrii consiliului.

Ca o alternativă, statele membre ale UE pot opta fie pentru modelul operatorului de sistem independent în care societatea de furnizare poate deține în continuare rețeaua fizică, fie pentru transmiterea independenta de catre operatorul de sistem în care societatea de aprovizionare poate deține rețeaua, dar gestionarea rețelei trebuie să fie efectuată de o filială a societății-mama. Comisia Europeană recunoaște că unele investiții noi, în special conductele transfrontaliere de gaz (de exemplu TAP) sau terminalele de GNL, pot fi deosebit de riscante. Dacă, în mod excepțional, astfel de proiecte nu pot fi realizate decat dacă au fost aplicate normele privind accesul terților, tarifarea, separarea proprietății, etc., autoritățile naționale de reglementare le pot scuti integral sau parțial de la regulile de energie relevante ale UE.

În luna mai 2013 TAP a anunțat că, Comisia Europeană a aprobat în mod oficial cererea de scutire accesului terților pentru capacitatea inițială de 10bcm. Primirea aprobării vine in urma autorizațiilor primite de la autoritățile de reglementare competente din Italia, Grecia și Albania. Decizia inseamna ca TAP va putea să intre pe termen lung in acorduri de transport de gaze cu transportatorii consortiului Shah Deniz. În plus, Comisia a aprobat scutiri de tarife privind capacitatea inițială și de extindere, atât a TAP-lui, precum și scutirea de la separarea proprietății pentru 25 de ani.

In tot acest timp si Rusia a dezvoltat un nou proiect privind exportul de gaze naturale. Rusia și Turcia au semnat un memorandum de înțelegere asupra construirii unei conducte de gaz pe sub Marea Neagră, care ar putea înlocui eficient proiectul South Stream. Acest nou proiect poarta denumirea de Turkish Stream. Acordul oficial pentru aceasta conducta este planificat pentru al doilea trimestru din 2015, dar nici un contract a fost semnat încă. Se doreste livrarea de gaze pe piața turcă, începând cu 2017-2018. Capacitatea conductei va fi de 63 de miliarde metri cubi, dintre care 15,75 miliarde metri cubi vor reveni Turciei iar restul de 47,25 vor fi destinati pietei europene.

Figura 7. Conducta Turkish Stream

Sursa: http://www.gazprom.com/f/posts/18/104556/map-turkish-stream-en.jpg

Denunțat ca principalul motiv pentru care Rusia a trebuit să renunțe la proiectul South Stream, normele celui de-al treilea pachet energetic rămân valabile iar această realitate a dat Moscovei impulsul continuării planurilor Gazprom. Europenii nu sunt nici ei susceptibili de a renunta la diversele implicații celui de-al treilea pachet energetic, astfel încât orice tentație rusesca de presiuni asupra UE ar fi contraproductive. UE nu își poate permite să-și îngroape legile sale energetice, asta dacă vrea sa realizeze piața unică a energiei. Prin dezvoltarea acestui proiect, potențialul câștig pentru Rusia este destul de evident. Prin Turkish Stream, Putin incearca realizarea mai multor obiective: consolidarea dependenței UE de gazul rusesc, prin dezvoltarea unui nou traseu de livrare, facand Ucraina irelevanta atunci când vine vorba de tranzitul de gaze și consolidarea controlului Rusiei asupra piaței turce.

Politica energetica rusa este strans legata de politica sa externa. După ce a înțeles că UE nu va slăbi normele celui de-al treilea pachet energetic, Rusia și Gazprom ii va lăsa pe europeni sa construiasca infrastructura necesară pentru a lega piața europeană Turkish Stream. Pentru aceasta, Rusia este angajata intr-o strategie divide et impera, profitând de opinii divergente ale statelor membre. Aceasta poate fi numita o "coaliție” formata din acele țări europene care arată o atitudine pro-rusa, cum ar fi Alexis Tsipras in Grecia, Orban in Ungaria, dar de asemenea, Macedonia și Serbia. Toate aceste tari sunt in relatii foarte bune cu Rusia, președintele Putin efectuand recent vizite și numeroase gesturi diplomatice. Pentru a imbunatatii relațiile cu aceste țări, Rusia oferă reduceri de preț cu privire la livrările de petrol și gaze, dar este, de asemenea, se arata dispusa sa furnizeze ajutor financiar Greciei, tara care se confrunta cu mari dificultati economice si dupa ultimele negocieri esuate cu FMI, exista probabilitatea destul de ridicata ca Grecia sa intre in incapacitate de plata si implicit in faliment.

Dacă eforturile Rusiei sunt de succes, aceste țări ar putea avea un rol esențial în construirea de noi infrastructuri care leaga Turkish Stream de piața europeană. Acest proiect ar putea servi de asemenea, ca o ,,răzbunare” a rusilor către membrii UE pentru anularea South Stream, in special Bulgaria. Moscova are o lungă istorie de amenintare a statelor care se opun proiectelor sale prin crestrea pretului la gaze. Pentru a nu fi lasata pe dinafara, Bulgaria face acum lobby in favoarea conductei TANAP. Perspectiva pentru toate aceste potențiale țări de tranzit este de a beneficia de taxele de tranzit importante, precum obținerea de avantaje geopolitice. Este interesant de vazut cum Rusia va obtine avantajul realitatii piață libere a Europei prin confruntarea cu grupurile sale de stat monopoliste. Cu Turkish Stream, Rusia va avea de asemenea, posibilitatea de a-si întări controlul asupra piaței turce în creștere. De asemenea, din punct de vedere geopolitic, aduce Ankara mai aproape și isi consolideaza influența în regiune.

Cu toate acestea, Rusiei ii va fi mult mai greu sa isi ,,umfle muschii” in fata Turciei asa cum se intampla cu Ucraina, în cazul disputelor tranzitului de gaze, sau cu privire la alte probleme politice. Turcia este în general văzută ca si câștigător principal în orice scenariu. Atât cu TANAP și cat si cu Turkish Stream, câștigă un avantaj asupra UE, precum și fata de Rusia. S-ar putea folosi de aceasta noua influență politică pentru a influenta strategie regionala a Rusiei sau să câștige greutate în negocierile de aderare la UE.

De ce este important pentru Uniunea Europeana Coridorul sudic? La prima privire par greu de înțeles toate mecanisemele din jurul Coridorului sudic al gazelor. La urma urmei, cele 10 miliarde de metri cubi de gaze ce vor fi transportate inițial in Europa reprezintă numai aproximativ 2% din consumul de gaz al UE. Nu are loc o diversificare a aprovizionării cu gaze foarte semnificativa. Dar, Coridorul sudic va oferi Europei o nouă rută pentru a-si asigura aprovizionarea cu gaze naturale din bazinul Mării Caspice, regiune pe care compania de gaze naturale, gigantul rus Gazprom, a planificat să se bazeze pentru a-si sustine monopolul in Europa pentru zeci de ani. Acum cu coridorul sudic, gazele din Azerbaidjan vor ajunge pe piețele europene independent de Gazprom și la prețuri stabilite mai ales de principiile de piață ale cererii și ofertei decât mașinațiunile monopoliste ale Gazprom. Mai mult, Coridorul sudic este proiectat pentru a fi extins, poate aduce provizii viitoare din Turkmenistan in cazul in care acesta solicita accesul la piețele europene. Coridorul sudic s-ar putea extinde în continuare, pentru a include gazele naturale din Israel și Cipru, în Mediterana de Est, precum și Irak și poate într-o zi, Iran. Totusi, extinderea Coridorului sudic nu va fi usoara si va dura multi ani.

Coridorul sudic deschide o cale nouă și competitiva pentru Europa de a importa gaze naturale de la producători pe care Gazprom nu ii controlează. Aceasta competitivitate vine in momentul in care Gazprom isi vede influenta slabita in urma aparitiei centrelor de comercializare a gazelor din nordul Europei, sau de disponibilitatea tot mai mare a statelor europene de a apela la GNL, dar si de eforturile Comisiei Europene de a realiza asa numita piață de energie unificată. Luati împreună, acești factori ingreuneaza politica Gazpromului care cere prețuri mai mari la gazele naturale in baza de contractelor pe termen lung, care sunt stabilite la prețul petrolului, acesta fiind in prezent de aproape două ori mai scump pe unitatea de energie decât gazul natural.

Crizele dintre Rusia și Ucraina au crescut importanța accesului la noi și fiabile surse de gaz pentru tarile din sud estul Europei. TAP reprezintă o sursă de gaz de incredere pentru aceste țări. TAP poate aduce gaze naturale în Bosnia și Herțegovina, Serbia, Kosovo, Muntenegru și Croația, precum și in Bulgaria și România prin intermediul proiectului de interconexiune vertical, respectiv interconectărilor Grecia-Bulgaria-România. Totodata TAP poate oferi gaze naturale în țări precum Albania, Kosovo și Muntenegru, care nu dispun de o piață autohtonă de gaze naturale. Țările din sud estul Europei trebuie să fie gata pentru posibilitatea de întrerupere a aprovizionării, care a provocat probleme majore atunci când Rusia a întrerupt fluxul de gaze naturale către Ucraina în 2006 și 2009. În cazul unei viitoare întreruperi, TAP poate activa capacitatea de furnizare inversă a gazelor naturale în această regiune. Coridorul de gaz sudic prezintă numeroase oportunități pentru Europa. Din punct de vedere regional, ar diversifica importurile de gaze, ar crește concurența, și ar spori stabilitatea energetica. Acest lucru ar duce la o scadere a prețurilor la gaze și la scăderea cotei de piață europeană a Rusiei.

Există si o serie de probleme logistice, financiare și politice substanțiale. Rețeaua energetică fragmentată din Europa a făcut dificila crearea unei politici de diversificare energetică unică. Un motiv ar putea fi faptul că o rețea energetică europeană liberalizată, fiind în același timp si mai eficienta, ar reduce prețurile la energie. Acest lucru ar duce la reduceri de venituri pe termen scurt pentru multe companii nationale si internationale de energie, care exercita o putere substanțială în sectorul energetic european. În plus, construirea de noi conducte, interconectări, și capabilități de curgere inversă este un effort care necestita timp, si ar costa o sumă considerabilă. Cele mai recente alegeri pentru Parlamentul European au văzut lideri conservatori, naționaliști aleși în număr mai mare decât oricând înainte, astfel că este foarte greu de a efectua un proiect de unificare si liberalizare al energiei.

Rusia rămâne cel mai mare obstacol în calea Coridorului sudic al gazelor și a fost activă in incercarea ei de a obstrucționa Azerbaidjanul pentru a finaliza o sursă alternativă de gaz pe continent. Rusia se bazează pe piața energetică europeană pentru mai mult de jumătate din exporturile sale de petrol și gaze. O conductă de gaz realizata cu succes din Azerbaidjan către Europa ar submina interesele economice, politice și geopolitice ale Rusiei. Rețeaua diversificată de conducte a Rusiei include mai multe conducte directe cu țările europene, precum și multe conducte prin diferite regiuni. Această rețea a permis Moscovei să creeze contracte separate și acorduri bilaterale sau multilaterale cu o serie de țări. Rusia poate utiliza de asemenea, o abordare orientată pentru a incerca sa submineze Coridorul sudic de gaz fie prin amenințarea anumitor participanti la proiect cu creșterea prețurilor la gaz fie ispitirea lor cu taxe mai mici de aprovizionare. Ar fi necesare măsuri radicale adoptate colectiv de Europa pentru a schimba în mod substanțial echilibrul energetic în viitorul apropiat. Coridorul de gaz sudic, în forma sa actuală are o capacitate limitată și nu va fi suficient pentru a modifica semnificativ dependența Europei de gazul natural rusesc. Europa are nevoie de aproximativ 500 de miliarde de metri cubi de gaz pe an, iar dacă va fi realizat la timp, Coridorul sudic al gazelor ar produce inițial doar 10 miliarde de metri cubi începând cu 2018, comparativ cu cele 155 miliarde de metri cubi ale Rusiei.

A treia solutie pe care am indentificat-o si ar putea micsora dependenta de gazul rusesc este reprezentata de exploatarea gazelor de sist din Europa. Gazul de șist este extras din formațiuni de rocă. Aceasta acționează atât ca sursă, cât și ca rezervor pentru gazul natural în sine. Gazul de șist poate fi privit ca o sursă de gaze în general "difuză", adică se întinde pe o arie teritorială mare, prin contrast cu gazul convențional, care este disponibil într-un mod mai concentrat. Potrivit unui studiu din 2013 al Institutului Federal German pentru geostiinte și resurse naturale, rezervele de gaze de șist din Europa sunt undeva la 14 trilioane de metri cubi, și depășesc rezervele de gaze naturale convenționale, estimate la 5.2 trilioane metri cubi. Polonia și Franța au cele mai mari resurse de gaze de șist estimate în UE. Cu toate acestea, doar câteva sonde de explorare au fost forate în Europa până în prezent, astfel încât aceste estimări vin cu o mulțime de incertitudine și sunt mai mereu supuse revizuirii. Intre timp Franta si Bulgaria au interzis exploatarea gazelor de sist prin metoda fracturarii hidraulice, fiind singurele tari din Uniunea Europeana care au facut acest lucru.

Statele membre cu resurse de gaze de șist au abordări foarte diferite. În timp ce unele țări, în special Polonia și Marea Britanie, sunt entuziasmate de dezvoltarea gazelor de șist, altele au interzis exploatarea sau de producția. Si opinia publica este foarte divizata cand vine vorba despre gazele de sist. Susținătorii susțin că riscurile se pot gestiona bine iar pe termen lung exista beneficii economice plus o reducere a dependenței energetice. Adversarii sunt preocupați de poluarea apei, a aerului, de cutremure, de perturbarea habitatelor naturale, precum și de perturbarea comunităților locale cauzate de traficul camioanelor sau a zgomotului produs de foraj. Abordarea acestor probleme de mediu și sociale este considerata critica pentru dezvoltarea cu suces a gazelor de șist. Exista o teorie interesanta formulata chiar de fostul secretar general al NATO, Anders Fogh Rasmussen, care a acuzat Rusia de susținere a organizațiilor de mediu, care se opun dezvoltării gazelor de șist.

Bulgaria a impus un moratoriu privind fracturarea hidraulica în ianuarie 2012, și a revocat licențele de explorare a gazelor de șist. Un studi arată că dezvoltarea gazelor de șist în Bulgaria ar putea crea de la 25 000 pana 39 000 de locuri de muncă, precum și creșterea PIB-ului cu 0.6 -0.74% pe o perioadă de 40 de ani. Danemarca a aprobat forajul de explorare în Iutlanda în 2014. Majoritatea cetatenilor danezi sprijina exploatarea gazelor de șist. Germania are o abordare prudentă a dezvoltarii gazelor de șist. Noua legislație este în curs de pregătire, pe baza principiilor stricte convenite de către ministerele de mediu și economie. In cazul Spaniei, guvernul spaniol susține dezvoltarea gazelor de șist. S-au eliberat aproximativ 70 de autorizații de explorare, și încă 75 așteaptă, conform Asociației spaniole de petrol si gaz. Cele mai multe rezerve de gaze de șist sunt situate în bazinul Cantabria din nordul Spaniei. În 2013, regiunea Cantabria interzis fracturarea hidraulica, dar Curtea Constituțională a Spaniei a declarat neconstituțională interzicerea în iunie 2014. Potrivit unui studiu cu privire la potențial impact economic al gazelor de șist în Spania, țara ar putea deveni independenta de importurile de gaze până în 2030, și poate deveni exportatoare până în 2050. Franța are unele dintre cele mai mari rezerve de gaze de șist din Europa. Cu toate acestea, guvernul francez a interzis fracturarea hidraulica în 2011 și a anulat licențele de explorare. În octombrie 2013, Curtea Constitutionala a Franței a confirmat interdicția iar președintele François Hollande a promis să mențină interdicția de fracturare, atâta timp cât va fi in functie. Polonia are cele mai mari resurse de gaze de șist din Europa, în conformitate cu agentia americana EIA. Cu toate acestea, primele sonde de explorare au arătat rezultate dezamăgitoare, și i-au determinat pe unii operatori să plece din Polonia. Până în iunie 2014, 64 de sonde de explorare au fost forate, și mai sunt 20 planificate pentru acest an. Pentru a încuraja explorarea gazelor de șist, extracția gazelor de șist va fi fara taxe până la sfârșitul anului 2020, iar taxele nu va depăși 40% după aceea. În luna august 2014, Polonia a modificat legea geologica si de minerit din 2011 pentru a simplifica procedurile de autorizare și de a-si consolida competențele de supraveghere. Comisia Europeană a deschis o acțiune în justiție împotriva Poloniei, în iunie 2014, pe motiv că noua lege încalcă evaluarea impactului asupra mediului, directiva permițând foraje la adâncimi de până la 5000 de metri fără a evalua impactul potențial asupra mediului. Majoritatea polonezilor sustin explorarea gazelor de sist.

Operațiunile Chevron în Polonia au fost însă încheiate în 2015, așa cum s-a întâmplat pe parcursul anilor trecuți și cu activităților altor companii, Exxon Mobil, Total și Marathon Oil renunțând la rândul lor să mai caute gaze de șist în Polonia. Inițial, aceste grupuri, precum și alte companii din sectorul energiei, au fost atrase în Polonia de estimări privind existența unor rezerve masive de gaze de șist în această țară.

Impactul pe care gazul de sist il va avea pe piata europeana de energie nu va fi unul care sa transforme decisive piata, ci mai degraba va ajuta semnificativ unele tari in parte sa isi reduca dependenta de importuri. Cei care sustin exploatarile de gaze de sist scot in evident faptul ca prin aceste exploatari securitatea energetic a tarilor ar creste.

In Europa nu exista un consens al statelor in privinta dezvoltarii gazelor de sist iar atitudinile guvernelor difera de la un stat la altul, spre exemplu Franta si Marea Britanie. Si opinia publica este divizata, punand presiune pe guverne in functie de dorinta societatii de a incepe exploatarile sau de a le interzice. In momentul de fata cele mai multe tari sunt in expectative. Impactul gazului de sist pe piata energetic va fi diferit de la o tara la alta, in functie de strategia energetic nationala sau de gradul de dependenta al importurilor. In ciuda dezbaterilor aprinse, nu se pot nega beneficiile economice pe care aceste exploatari le-ar putea aduce tarilor europene. Cresterea veniturilor bugetare din impozitele pe activitatea gazelor de sist plus crearea locurilor de munca in sectorul privat ar fi binevenite. Cei care sunt impotriva exploatarii gazelor de sist fac referire in mod particular la efectele negative pe care le are fracturarea hidraulica asupra mediului inconjurator. Poluarea apelor cu metan și cu substanțe provenite din fluidele de fracturare, poluarea aerului și poluarea solului cu metale grele și substanțe radioactive. Din această cauză se impune cunoașterea cît mai bună a acestor realități nefaste, dar este necesară și conturarea cît mai precisă a unor efecte negative. Totusi, orice riscuri care sunt legate de dezvoltarea gazelor de sist trebuie să fie puse in balanta cu posibilele contribuții la securitatea energetică și dezvoltarea economică. Mulți speră că experiența din SUA poate fi replicata în alte țări. Această experiență trebuie de asemenea, să includă învățarea lecțiilor din studiile în curs de desfășurare privind impactul asupra mediului și a sănătatii publice ale dezvoltării gazelor de șist în SUA și utilizarea lor pentru a realiza reglementări adecvate în cazul în care este necesar în Europa.

III. SECURITATEA SI STRATEGIA ENERGETICA IN SECOLUL XXI

III.1. Definirea conceptului de securitate energetica

Securitatea energetic se poate define ca o disponibilitate neintrerupta la sursele de energie la un pret accesibil. Securitatea energetica poate avea doua aspecte. Poate fi pe o perioada pe termen lung sau pe termen scurt. Cea pe termen lung se ocupa cu investitiile oportune pentru a furniza energie in concordanta cu evolutiile economice si nevoile mediului. Securitatea energetica pe termen scurt se concentreaza pe capacitatea sistemului energetic de a raspunde promt la eventualele schimbari bruste ale balantei cerere-oferta. Exista insa o dezbatere foarte complexa privind politicile de securitate. O politica de securitate poate sa aiba intr-un anumit moment ca prioritate securizarea unui sector specific al vietii sociale si ignorarea altuia. O tara poate avea pe agena sa proprie ca prioritate securizarea sectorului energetic, iar alta tara securizarea populatiei in fata pericolului terrorist care tinde sa devina din ce in ce mai mare odata cu aparitia asa-numitului Stat Islamic si a strategiilor sale prin care se atrag cetateni ai statelor din Europa care comit atentate teroriste in tarile din care provin. Este foarte recent atacul care a avut loc in acest an la Paris la publicatia Charlie Hebdo. Vom avea metode diferite in ceea ce priveste alocarea de mijloace si resurse dar si in privinta modalitatilor prin care se combate tipul specific de amenintare.

Mai multi actori ai spatiului international au ajuns la concluzia ca energia poate fi folosita ca un instrument in relatiile dintre state. Cred ca unul din cele mai elocvente exemple pentru a evidentia si mai bine aceasta afirmatia de mai sus este reprezentata de relatia pe care Rusia a avut-o si o are in continuare cu vecinul sau de la est, Ucraina. Este sufficient sa mentionez doar celebrele crize ale gazului din 2006 si 2009. Astfel nu este de mirare ca din ce in ce mai multe state au inclus domeniul energetic ca o prioritate de securitate nationala. Fostul prim ministru britanic Tony Blair afirma ca: ,,In viitor securitatea energetica va fi la fel de importanta ca apararea nationala”.

Cred ca ne este familiara tuturor sintagma ,,Razboiul Resurselor’’. Foarte multe voci au fost si sunt de parere ca SUA au avut de castigat considerabil in ceea ce priveste petrolul in urma invaziei din Irak. Chiar presedintele George W. Bush afirma ca politica energetica trebuie sa devina o prioritate pentru politica externa americana si ea trebuie planificata pentru viitor dar trebuie sa satisfaca nevoile prezentului. Pe de o parte epuizarea anumitor resurse energetice a facut ca un numar considerabil de politici externe sa fie preocupate de accesibilitatea conductelor, de viitoarele trasee energertice sau parteneriate. Pe de alta parte se incearca o identificare celor mai eficiente si posibile cai de utilizare si substituire a resurselor existente plus o diminuare a efectelor negative asupra mediului produse de explorari, prelucrari sau utilizarea resurselor. Pozitia unei tari in sistemul economic si international depinde printre altele si de capacitatea sa de a produce petrol sau gaze naturale sau de controlul pe care il exercita asupra rezervelor de resurse energetice. Astazi auzim tot mai des vorbindu-se de o asa numita diplomatie a energiei. Din nou simt nevoia de a da un exemplu in Federatia Rusa de aceasta data in relatia cu Uniune Europeana. Pana cand se vor finaliza anumite proiecte pentru a reduce dependenta UE de gazul rusesc gen Coridorul sudic de gaz, UE va trebui in continuare sa duca o diplomatie energetic fata de Moscova. Asta nu se intampla numai intr-un singur sens, ci si Moscova duce o diplomatie energetica chiar foarte bine conturata fata de statele UE. As indrazni sa affirm ca Federatia Rusa foloseste cel mai bine energia in politica sa externa.

Relatiile dintre state sunt afectate de accesul diferentiat la resursele de baza. Suntem martori la o serie de evenimente neplacute cum ar fi dezastre naturale, o epuizare a resurselor energetice sau crestere demografica. Aceste fenomene pot influenta stabilitatea si securitatea mondiala. Nu putem pune la indoiala faptul ca in momentul actual economiile lumii sunt dependente din ce in ce mai mult de resursele energetic. Este evident ca economia mondiala depinde din punct de vedere al resurselor primare de petrol. Se cunosc foarte bine efectele pe care le are scaderea pretului barilului de petrol in economiile anumitor tari.

Ca urmare a prabusirii pretului barilului de petrol, chiar in acest an, se estimeaza ca PIB-ul Rusiei poate scadea cu 3%. Puterile mondiale cauta sa detina controlul asupra celor mai importante resurse energetic ale planetei si implicit asupra preturilor. Putem lua exemplul Azerbaidjanului. Acesta este un furnizor de energie important pentru mai multe națiuni ale UE. Exporturile de petrol și gaze au insumat 95% din totalul exporturilor azere de anul trecut, potrivit Băncii Centrale. Economia de 74 miliarde dolari, din fosta Uniune Sovietică, a patra după Rusia, Kazahstan și Ucraina, a crescut cu 5,8% anul trecut, iar Fondul Monetar Internațional prognozează o expansiune de 5,6% in acest an. Extinderea dominației peste Azerbaidjan, i-ar da lui Putin controlul asupra singurei alternative post-sovietice a UE in privinta aprovizionării cu gaze naturale. Blocul comunitar considera o prioritate diversificarea energetica, după disputele privind prețul gazelor dintre Rusia și Ucraina.

In ultimii ani in peisajul international dar si cel petrolier se remarca mai multe directii: tendinta de reorganizare a pietei mondiale pe blocuri (BRICS infiintat ca o alternativa la FMI) si aliante energetico-economice. Tendinta de modificare a sistemului de cote petroliere si de fixare a preturilor sau tendinta Federatiei Ruse de a constitui un nou centru de preturi de referinta pe piata mondiala. Astfel aceste divergente energetic pot deveni probleme de securitate. Un studiu al ONU ajungea la concluzia ca importanta energiei pentru industrie in ansamblul sau si rolul vital al petrolului ca sursa de energie si ca produs indispensabil pentur actiunile militare au contribuit la transformarea problemelor din domeniul energetic intr-un element fundamental al securitatii. Fie ca ne referim la zone locale, nationale sau globale, securitatea energetica are o manifestare tripla. Ea cuprinde surse primare si secundare, poate fi comerciala sau necomerciala, regenerabila sau neregenerabila. Toate acestea ar putea fi definite astfel:

Identificarea surselor de energie si posibilitatea explorarii lor in conditii fizice si financiare optime.

Fluxul energetic sa fie transportat catre consummator sigur si fara intrerupere

Riscuri cat mai reduse privind exploatarea, transportul si utilizarea eficienta a resurselor

Aceste elemente sunt interdependente in modul de compunere al securitatatii energetic. Daca unul din elemente este pus sub semnul intrebarii intr-o forma sau alta cauzata de om sau fenomene ale naturii, securitatea energetic este in pericol. Posesia sau posibilitatea de a avea acces la o sursa de energie clasica sau regenerabila in conditii de siguranta este primordiala. Importanta surselor de energie si perceptia asupra lor a diferita de la o perioada la alta. De la a doua jumatate a secolului XIX si pana la jumatatea secolului XX carbunele era considerat vital pentru bunastarea unei societati. El a trecut in plan second pentru, lasand locul petrolului dar si a gazelor naturale.Epoca in care traim este clar dominate de petrol. La momentul actual se estimeaza ca pe oceanele si marile lumii circula 40 milioane de barili zilnic iar in urmatorii 15 ani, valoarea va atinge 70 milioane de barili.

Se pune problema cine si cum se realizeaza securitatea energetica. Infaptuirea securitatii energetic o poate face statul care este un actor classic sau poate fi facut de actori nonclasici cum sunt companiile producatoare de energie. Din punct de vedere al modului de realizare a securitatii energetic, trebuie sa avem in vedere doua aspect. Modul si mijloacele de transportare a energiei si consumatorul. Fluxul energetic poate ajunge la destinatie in functie de cerere si necessitate care poate fi sub mai multe forme, petrol si derivatele sale sau gaze naturale si derivatele sale. De aici rezulta ca sunt necesare mijloace si moduri diferite pentru a obtine fluxul sigur de transport energetic pentru a se asigura o livrare avantajoasa consumatorului.

In domeniul securitatii energetic au fost realizate studii si s-au intocmit teorii. Disponibilitatea unor actori internationali de a folosi gazul ca arma politica a generat preocupari serioase in domeniul teoretic. Au fost effectuate analize si cercetari de catre mediul academic si universitar dar si de catre anumiti actori energetici de importanta majora cum ar fi Banca Mondiala, Universitatea din Stanford, diferite institute de cercetari strategice din Franta sau Rusia. Toate aceste entitati au efectuat studii pe teme securtitatii energetice. In tarile cu un invatamant superior dezvoltat si cu o larga deschidere spre aplicabilitate practica sunt utilizati specialisti pe o scara larga in elaborarea politicilor si strategiilor din diferite domenii inclusiv cel al securitatii energetice. Si la nivelul UE functioneaza o serie de institute si centre de cercetari consecrate studiilor de securitate energetica. Sub egida Comisiei Europene se implementeaza programe de cercetari pentru a realiza politici eficiente in domeniul securitatii sectorului energetic. Acest domeniu este foarte complex iar amploarea spatiala ce caracterizeaza actitvitatea companiilor multinationale din domeniul petrolului si al gazelor naturale fac ca actiunea concreta desfasurata pentru securizare sa conduca la o activitate de corelare a eforturilor depuse in cel putin trei paliere pentru a se intocmi un mediu fara riscuri. Primul palier este reprezentat de piata energetic la nivel mondial, al doilea de securizarea transporturilor de energie prin acordurile guvernamentale, iar al treilea palier face referire la securizarea rezervelor de energie.

Uniunea Europeana are un interes aparte in problema securitatii energetice. In afara de Norvegia, toate statele europene depend intr-o masura diferita de importurile de hidrocarburi, mai ales din Federatia Rusa. Pare interesant dar presiunile pe care Rusia le-a exercitat asupra UE au avut si efecte positive. UE a constientizat slabiciunile pe care le are in domeniul energetic. Ca urmare a crizelor repetate dintre Rusia si Ucraina care au provocat intreruperi cu gaze natural, UE a trebuit sa grabeasca procesul de diversificare al surselor.

Din punct de vedere al domeniului energetic, UE are nevoie de o singura strategie care sa identifice concret obiectivele si modurile de indeplinire ale acestora. Axearea Crimeii a dus la o prima serie de sanctiuni aplicate Rusiei de catre Uniunea Europeana si SUA. Atat pentru UE cat si pentru Rusia energia constituie principalul pericol in conflictul ruso-ucrainean. A fost ridicata problema securitatii energetic fata de aceasta situatie. S-a decis o intensificare a eforturilor de reducere a dependentei energetice prin cresterea eficientei energetic, intesificarea lucrarilor la Coridorul sudic dar si construirea mai multor terminale de GNL.

Definirea unei strategii de securitate energetic trebuie sa tina seama de contextul global care se afla intr-o permanenta schimbare. Cererea tot mai mare pe piata asiatica, ,,boom-ul” energetic reconfirmat in SUA dar si aparitia unor noi producatori pe piata globala a energiei. Europa trebuie sa faca fata cererii de energie sis a gaseasca solutiile optime in vederea implementarii politicilor care la randul lor trebuie sa asigure un echilibru correct intre durabilitate, competitivitate si securizarea aprovizionarii. In ultimii 20 de ani au fost implementate mai multe instrumente si politici pentru consolidarea securitatii energetice. Principalii pioni ai strategiei de securitate energetic au fost reprezentati de crearea unei piete interne a energiei, dezvoltarea resurselor interne cum ar fi energia verde si diversificarea aprovizionarii cu energie. Cu toate acestea tensiunile actuale dintre Europa si Rusia au creat noi preocupari si i-au facut pe oficialii UE sa revizuiasca strategia de securitate energetica. Aceasta noua strategie se concentreaza pe instrumentele interne in ceea ce priveste realizarea unei piete integrate a UE, consolidarea mecanismelor de solidaritate intre statele membre, sau pe cresterea productiei interne de energie. Securitatea energetica se afirma puternica ca o latura aparte a securitatii nationale, regionale si globale. Dezbaterea asupra securitatii nu se mai poate centra exclusive pe latura economica. Asigurarea securitatii energetica implica astazi mai mult decat in trecut, corelatii cu aspectele politice si militare ale securitatii in ansamblul sau. Starea de securitate energetica presupune depasirea unor vulnerabilitati, pericole, amenintari si riscuri pe o arena internationala, aflata in tranzitie. Cheia realizarii securitatii energetice este reprezentata de stabilirea unei relatii de interdependent a statelor, in loc de o dependenta a unuia de celalalt.

III.2. Strategiile energetice ale celor doi actori. UE si Rusia

Uniunea Europeana are in vedere adoptarea unei strategii energetice care se intinde pe o perioada mai lunga de timp. Astfel, pe site-ul Comisiei Europene, identificam o strategie energetica care se bazeaza pe trei piloni daca ii putem numi asa, strategie energetica pentru anii 2020, 2030 si 2050. Ma voi rezuma la prezentarea strategiei energetice pentru anul 2020 deoarece este cea mai apropiata de perioada in care traim, si tinand cont de racirea relatiilor dintre Occident si Rusia, nu se stie niciodata ce eveniment se poate produce care sa schimbe sistemul international si implicit domeniul energetic. Bunastarea unui popor, a unei economii sau a unei industrii depinde in mare masura si de accesul la o energie sigura si la preturi accesibile. Energia este una dintre cele mai mari provocari pe care le are de infruntat Uniunea Europeana, tinand cont de incapacitatea de a vorbi pe o singura voce care o are Bruxelles-ul, cauzata de gradul diferit de dependenta energetica a tarilor membre. Uniunea Europeana nu poate indeplini obiectivele referitoare la energie de una singura. Este necesara o colaborare intre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare dar si intre producatorii de energie si consumatori.

Uniunea Europeana trebuie sa dezvolte mecanisme de solidaritate eficiente pentru a putea face fata crizelor legate de aprovizionarea cu energie si pentru a dezvolta in mod activ o politica externa comuna in domeniul energetic, este necesar ca dialogul cu tarile terte sa fie efectuat printr-o singura voce, si nu negocieri in parte duse de statele membre. Aceasta situatie s-ar putea rezolva prin acceptul statelor europene de a ceda competente in problemele de securitate energetica celor de la Bruxelles prin includerea acestor probleme in domeniul politicii externe prin numirea unui reprezentant special al UE pentru Energie aflat sub autoritatea inaltului reprezentant pentru Politica Externa si de Securitate. In interiorul Uniunii Europene sunt niveluri diferite de securitate energetica si acest lucru poate fi stopat doar prin actiuni comune. Conform strategiei energetice pentru 2020, sunt necesare investitii in infrastructura energetica a Uniunii Europene de 1.000 miliarde de euro.

Politica energetică comună a UE a evoluat în jurul obiectivului comun de a asigura disponibilitatea fizică neîntreruptă a produselor energetice și a serviciilor pe piață, la un preț accesibil pentru toți consumatorii, privați sau industriali, contribuind în același timp la obiectivele sociale și climatice mai ample ale UE. Obiectivele centrale ale politicii energetice (securitatea aprovizionării, competitivitatea și durabilitatea) sunt prevăzute în Tratatul de la Lisabona. In Tratat se indica precis ce se așteaptă de la Europa în domeniul energetic. Deși s-au înregistrat unele progrese în direcția acestor obiective, sistemele energetice din Europa sunt intr-un curs de adaptare prea încet, în timp ce amploarea provocărilor crește.

Intalnim o serie de prioritati in domeniul energetic cum ar fi reducerea consumului de energie prin stimulente investitionale. Comisia isi propune sa se concentreze asupra celor doua sectoare care prezinta cel mai ridicat potential de reducere a consumului de energie, si anume transporturile si constructiile. Potrivit Comisiei, in sectorul public trebuie avuta in vedere eficienta energetica atunci cand se achizitioneaza lucrari, servicii sau produse, iar in sectorul industrial, certificatele de eficienta energetica ar putea fi un stimulant pentru a determina companiile sa investeasca in tehnologii cu consum energetic redus.

Alta prioritate se refera la realizarea unei piete paneuropene a energiei integrate. Dupa cum am mentionat mai sus, sunt necesare investitii de 1000 miliarde de euro in infrastructura. Pentru a accelera proiectele strategice vitale ale UE, Comisia propune o procedura simplificata si mai rapida pentru acordarea autorizatiilor de constructie, cu stabilirea unui termen maxim pentru obtinerea autorizatiei finale si a finantarii din partea UE. Se mai doreste coordonarea politicii energetic a Uniunii Europene fata de tarile terte, in special in ceea ce priveste relatiile Uniunii cu partenerii cheie. In cadrul acestor politici, Comisia propune extinderea Tratatului de instituire a Comunitatii Energiei pentru a integra si alte tari care doresc sa participle la o piata de energie a Uniunii Europene. Se anunta de asemenea o cooperare importanta cu Africa in scopul furnizarii de energeie durabila pentru toti cetatenii acestui continent.

Comisia Europeana mai spune ca se vor lansa patru proiecte importante in sectoare cheie pentru asigurarea competitivitatii Europei, cum ar fi tehnologii noi pentru retele inteligente si stocarea energiei electrice, cercetarea privind cea de-a doua generatie de biocombustibili si parteneriatul legat de asa numitele “proiecte urbane inteligente” pentru promovarea reducerii consumului de energie in zonele urbane. Masurile pe care UE le adopta in present sunt destinate in primul rand identificarii si sustinerii acelor proiecte menite sa conduca la realizarea celor doua deziderate principale: siguranta aprovizionarii cu gaze naturale si diversificarea surselor de aprovizionare. In acest sens UE are in vedere in plan investitional ambitios care prevede angajarea unor investitii de aproximativ 600 miliarde de euro in sectorul gazelor pana in 2020.

În lumina evenimentelor actuale din Ucraina și a posibilității unei întreruperi a aprovizionărilor cu energie, acțiunea pe termen scurt trebuie să se concentreze pe țările care sunt dependente de un furnizor unic de gaze naturale. Pentru iarna viitoare, Comisia va conlucra cu statele membre, cu autoritățile de reglementare, cu operatorii sistemelor de transport și cu operatorii pentru a îmbunătăți nivelul imediat de pregătire al Uniunii în legătură cu posibilele întreruperi. Se va acorda o atenție deosebită zonelor vulnerabile, creșterii capacității de stocare, dezvoltării fluxurilor inversate, dezvoltării securității planurilor de aprovizionare la nivel regional și intensificării exploatării potențialului gazului natural lichefiat.

UE are o prioritate principala, si anume să asigure cea mai bună pregătire și cea mai bună planificare posibile în vederea îmbunătățirii rezilienței la întreruperile bruște ale aprovizionării cu energie, că infrastructurile sunt protejate și că statele membre cele mai vulnerabile sunt sprijinite în mod colectiv. Există norme europene pentru a garanta aprovizionările clienților protejați (de exemplu, clienții care folosesc gaze pentru încălzire) în condiții severe, inclusiv în cazul întreruperii infrastructurii în condiții de iarnă normale, iar statele membre trebuie să elaboreze planuri de pregătire pentru situații de urgență și planuri de răspuns în situații de urgență. Grupul de coordonare pentru gaz, care implică statele membre, autoritățile de reglementare și toate părțile interesate, a făcut dovada că este o platformă eficace la nivelul UE de schimb de informații între experți și de acțiune coordonată.

Aceste norme prevăd un cadru european care creează încredere și asigură solidaritatea deoarece garantează că statele membre își asumă responsabilitățile care le revin la nivel național și consolidează în mod colectiv securitatea aprovizionării. În plus, la nivel internațional, se pot avea în vedere instrumente noi de securitate a aprovizionării împreună cu partenerii-cheie strategici. Reunirea unei părți minime a depozitelor de siguranță existente într-o rezervă de capacitate comună virtuală, de exemplu în cadrul AIE, ar putea permite un răspuns rapid în cazul unei întreruperi limitate.

Anul acesta in luna mai, la Berlin a fost organizat un summit pe teme de securitate energetica, la care s-a hotarat ca 12 state sa semneze o declaratie comuna privind eliminarea plafoanelor tarifare si a interventiilor guvernamentale in tranzactiile cu energie din regiune. Declaratia urmeaza sa fie semnata de catre rerezentantii Germaniei, Frantei, Belgiei, Olandei, Danemarcei, Poloniei, Cehiei, Austriei, Elvetiei si Luxemburgului, acestor state urmand sa li se alature Suedia si Norvegia, interconectate cu ajutorul unui cablu electric submarin. Rainer Baake, secretarul de stat in Ministerul Afacerilor Economice si al Energiei din Germania a declarat ca ,, summit-ul pe teme de securitate energetica vine si ca urmare a deteriorarii relatiilor dintre Occident si Moscova, fortand statele membre UE sa caute surse alternative de energie”. Summit-ul organizat la Berlin are ca scop analiza costurilor si beneficiilor aduse de aparitia Uniunii Energetice din Europa, primul pas catre crearea acesteia constand in liberalizarea pietei de energie din cele 12 state. In acelasi timp, statele din zona de sud-est a Europei sunt indemnate sa demareze rapid investitii in construirea de terminale pentru gaz natural lichefiat, ca o alternativa la intreruperea alimentarii cu gaze din Rusia.

In ceea ce priveste Federatia Rusa, strategia sa energetica este de a maximiza utilizarea eficientă a resurselor energetice naturale și potențialul sectorului energetic pentru a susține creșterea economică, îmbunătățirea calității vieții populației și promovarea consolidarii poziției economice externe a țării. Strategia stabilește obiectivele și scopurile sectorului energetic rus dezvoltarea sa pe termen lung, prioritățile și orientările sale, precum și mecanisme ale politicii energetice de stat la fazele de implementare a strategiei in vederea realizării obiectivelor declarate. Rusia detine rezerve importante de resurse energetice si de un complex energetic puternic, care constituie o baza a dezvoltarii economiei. Totodata aceste resurse reprezinta si un instrument al politicii interne si externe. Rolul Rusiei pe pietele internationale de energie, determina intr-o masura importanta influenta sa geopolitica. Sectorul energetic asigura sectoarele vitale ale economiei nationale si determina in mare masura formarea principalilor indicatori economico-financiari ai tarii.

Pentru o asigurare stabila si pe termen indelungat a economiei tarii si a populatiei cu toate tipurile de energie este necesara o politica energetica pe termen lung fundamentata stiitific si aprobata de populatie si de institutiile puterii de stat. Strategia energetica ruseasca pana in anul 2030 este documentul care insumeaza obiectivele si directiile principale ale politicii energetice pe termen lung a statului, luand in considerare situatia externa si interna in sectorul energetic si rolul acestuia in asigurarea unitatii spatiului economic al Federatiei Ruse, globalizarea pietelor energetice, tendintele de dezvoltare tehnico-stiintifice, macroeconomica si politica a tarii. Acestea sunt cateva din prioritaile strategiei energetice rusesti:

o asigurare totala si sigura a populatiei si a economiei tarii cu resurse energetic la preturi accesibile, care in acelasi timp stimuleaza economisirea resurselor, reducerea riscurilor si prevenirea dezvoltarii situatiilor de criza in asigurarea cu energie a tarii;

reducerea cheltuielilor specific in productia si utilizarea resurselor energetic prin rationalizarea consumului acestora, folosirea tehnologiilor si echipamentelor de economisire a energiei, reducerea pierderilor la extragere, prelucrare, transportare, si valorificare;

cresterea stabilitatii financiare si a eficientei utilizarii potentialului sectorului energetic pentur a asigura dezvoltarea socio-economica a tarii;

minimalizarea efectelor tehnice ale energiei asupra mediului inconjurator prin aplicarea unor stimuli economici, perfectionarea structurii de productie, implementarea de tehnologii noi de extragere, prelucrare, transportare si valorificare a productiei;

Principalul pas in realizarea obiectivului propus este consituirea unei piete energetice civilizate, a relatiilor economice reciproce nediscriminatorii intre subiecti, sau intre subiect si stat. In acest caz statul, limitandu-si functiile ca subiect economic, isi consolideaza rolul in formarea infrastructurii pietei si reglementarea relatiilor de piata. Mecanismele principale de reglementare ale statului presupun niste masuri cum ar fi cresterea eficientei in administrarea proprietatii de stat sau introducerea unui system de reglementare tehnica de perspectiva a standardelor si normelor rationale care duc la cresterea capacitatii de administrare a procesului de dezvoltare a sectorului energetic si care stimuleaza economisirea energiei.

In mintea presedintelui Vladimir Putin, Rusia este destinata sa fie un lider mondial. Un alt obiectiv al Federatiei Ruse este acela de a fi una din primele cinci economii ale lumii si impreuna cu asta sa devina un lider in inovatia tehnologica si infrastructura energetica globala precum si un centru financiar important. Insa este dificil de indeplinit un asemenea obiectiv. Momentan, veniturile venite din domeniul energetic la bugetul Rusiei reprezinta jumatate din acesta. Banii proveniti in urma exportului de energie ajuta foarte mult tara sa-si asigure baza industriala si puterea militara, factori cheie in mentinerea Rusiei ca putere regionale si de ce nu chiar mondiala.

Totusi, acesta dependenta a Rusiei de veniturile provenite din exporturile energetice a devenit insa si o vulnerabilitate importanta. Dincolo de veniturile provenite din energie, sectorul energetic a contribuit si la creare unei piete stabile si a unui stat industrializat. Consumul intern de energie din Rusia este foarte mare din cauza vremii extrem de rece pentru cea mai mare parte a anului dar, în ciuda ineficiențelor din sectorul energetic și a costurilor de producere a energiei, rezervele interne au permis Moscovei să ofere cetățenilor săi și industriilor care îi angajează, preturi reduse la energie. Sectorul energetic contribuie totodata si la capacitatea Rusiei de a-si extinde influența asupra vecinilor săi apropiati. In continuare voi prezenta un articol despre domeniul energetic rusesc alcatuit de agentia americana Stratfor. Agentia si-a castigat renumele international prin alcatuirea de rapoarte economice, politici si geopolitice utilizand informatii din intreaga lume.

“Rusia este unul din principalii furnizori de energie ai Europei si este singurul furnizor european cu reserve immense de petrol si gaze naturale si un istoric al preturilor ieftine. Legatura fizica a Rusiei cu Europa, plus abilitatea Moscovei de a interveni peste orice competitor, a servit ca o baza pentru multe relatii in Europa. Preocuparea cea mai mare are Rusiei este reprezentata de vulnerabilitatea sa la fluctuatiile pretului la energie. Istoricul arata ca in urma crizelor internationale si a fluctuatiilor de consum si pret la nivel mondial, pretul petrolului a avut de suferit si implicit veniturile Moscovei. Mai mult, dependența Europei de energia ruseasca este în scădere. Deficitului de gaze naturale cu experienta in toata Europa in timpul crizei ruso-ucrainene din 2006 și 2009 a fost un semnal puternic pentru națiunile europene puternic vulnerabile si nu numai.

Atât în mod unilateral cat si prin Uniunea Europeană, țările europene au început dezvoltarea unor strategii care să le permită să atenueze nu numai vulnerabilitatea Europei la disputele dintre Moscova și statele intermediare de transit, dar de asemenea si dependența generală de energia din Rusia. Dezvoltarea accelerată a facilităților de import de gaz natural lichefiat este un astfel de efort. Acest lucru le va oferi unor țări precum Lituania sau Polonia, capacitatea de a importa gaze naturale de la furnizori din întreaga lume și va ocoli pârghia tradiționala a Rusiei si anume legatura fizica. Acest lucru este deosebit de important având în vedere dezvoltarea accelerată a multor piese de gaze naturale neconvenționale din lume, în special rezervele de șist din Statele Unite. Dezvoltarea unui proiect de conducte care să aducă gaze naturale caspice non-ruse pe piața europeană este o altă încercare de a reduce dependența Europei de gazele naturale rusești.

Administrația Putin este conștienta de provocările cu care se confruntă sectorul energetic rus. Încercările Rusiei în ultimul deceniu de a trece de la dependența de exporturile de energie prin concentrarea pe dezvoltarea industrială nu s-au soldat cu un succes deosebit și au păstrat țara in continuare legata de soarta sectorului energetic. Strategia Rusiei de a folosi exporturile de energie atât ca un instrument de politică externă și un generator de venituri este contradictorie uneori: pentru a utiliza energia în politica externă, Moscova trebuie să fie capabila sa reduca sau sa creasca prețurile iar amenințarea cu taierea livrărilor, nu reprezinta tocmai o strategie generatoare de venituri. Circumstanțele globale și regionale s-au schimbat astfel că Moscova a trebuit să acorde prioritate unuia dintre cele două utilizări ale industriei de energie – și a decis fără echivoc să mențină capacitatea de generatoare de venituri. Kremlinul a început sa alcatuiasca un set de politici menite să adapteze țara la schimbările care vor veni în următoarele două decenii.

In primul rand, in relatia Rusiei cu statele de tranzit planeaza un soi de incertitudine. Constructia terminalului Ust-Luga la Marea Baltica permite Rusiei sa ocoleasca sistemul de conducte din Belarus iar petrolul sau gazele naturale ajung direct la consumator. În mod similar, construirea conductei de gaze naturale Nord Stream pe sub Marea Baltică și în cele din urmă conductei Turkish Stream va permite gazelor naturale rusești ocolilea sistemelor de tranzit din Ucraina și Belarus. Aceste două conducte vor asigura în primul rând livrările de gaze naturale in cele mai importante piețe europene, mai precis consumatorilor din Germania și Italia, cu care Rusia încearcă să mențină parteneriate strategice pe termen lung.

În plus, Moscova a adaptat strategia energetică cu clienții europeni în contextul eforturilor de creștere al diversificarii și liberalizarii. Gazprom a început extinderea reducerilor privind pretul gazelor naturale rezervate pentru parteneri strategici, cum ar fi Germania sau Italia. Kremlinul știe că singura ei speranță de menținere a veniturilor din gaze naturale în fața unui potențial boom global al gazelor de șist este de a-si bloca clienții cu contracte pe termen lung, la un pret competitiv.

În cele din urmă, Rusia isi concentreaza atenția și fonduri semnificative pe dezvoltarea conexiunilor piețelor de energie din Asia de Est care se afla in plina crestere. Un aspect comun care vizeaza toate strategiile pe care Rusia le urmareste in următorul deceniu este reprezentat de capitalul mare de care are nevoie pentru a le finalize. Conducta de petrol care leaga Estul Siberiei de Oceanul Pacific, este estimata să coste aproape 15 miliarde de dolari. Kremlinul este constient de provocarile cu care se va confrunta Rusia in urmatoarele doua decenii. Spre deosebire de Brejnev sau Gorbaciov, Putin s-a dovedit a fi capabil de adoptarea unor politici si strategii efieciente in sectorul energetic rus. In timp ce dependenta Rusiei fata de pretul petrolului continua sa ingrijoreze Moscova, Putin a reusit pana acum sa raspunda proactiv la toate schimburile externe in ceea ce priveste consumul de energie sau modelele de productie, in special cele care afecteaza piata europeana a gazului”.

As dori sa precizez ca acest articol a fost redactat inainte de anexarea Crimeii de catre Federatia Rusa si inceperea ostilitatilor in estul Ucrainei. Implicit, si relatiile dintre Rusia si Occident nu cunosteau tensiunea pe care o regasim astazi. Din pricina sanctiunilor, scaderea pretului la barilul de petrol sau deprecierea rublei, economia ruseasca a cunoscut o scadere, ceea ce ma determina sa cred ca investitiile in sectorul energetic vor traversa o perioada de stagnare. In opinia mea singurul beneficiu in domeniul energetic pe care l-a cunoscut Rusia in urma sanctiunilor impuse de Occident este reprezentat de valorificarea pietei energetice din Asia de Sud Est care este intr-o continua crestere.

III.3. Strategia energetică națională

In urma evenimentelor din decembrie 1989 s-au produs schimbări majore nu numai pe plan politic și social, dar și economic. Din păcate, din cauza schimbării produse prin violență, trecerea de la sistemul economic centralizat la o economie de piață funcțională, privată sau de stat, s-a făcut în mod cu totul necorespunzător.

Economia, cu toate ramurile ei importante, inclusiv industria de petrol și gaze, a înregistrat o cădere dramatică din diverse cauze subiective și obiective. Pentru noi este important doar faptul că economia, în general, și industria în principal, inclusiv cea de petrol și gaze, au avut o evoluție negativă o lungă perioadă de timp (aproximativ până în anul 2000) după care a început un proces relativ lent de refacere și revenire la performanțe din ce în ce mai bune. Datorită acestei situații precum și a unor factori subiectivi și mai ales obiectivi (declinul natural al zăcămintelor de țiței și gaze, reducerea drastică a lucrărilor de explorare, investițiile reduse în utilaje, scule și tehnologii avansate ș.a.) producția de țiței și gaze a scăzut dramatic ajungând actualmente la 4-4,5 mil. tone de țiței pe an respectiv la circa 10,5-11 miliarde metri cubi de gaze pe an. De asemenea, capacitatea de rafinare operațională actualmente este de circa 50% din cea existentă în 1989 respectiv 14-15 mil. tone pe an. O cădere dramatică a suferit industria petrochimică a cărei capacitate de producție este sub 20% din cea existentă în 1989. Ca urmare a situației din industria de petrol și gaze și construcția de scule și utilaje petroliere de schelă au ajuns la un volum de circa 20-30% din cel existent în 1989. Trebuie menționat și faptul că societățile din industria de petrol și gaze, au suferit în această perioadă numeroase procese de restructurare, reorganizare, comasare, divizare și unele de privatizare.

In anul 1995 a fost aprobată Legea Petrolului, prima lege care se referă exclusiv la hidrocarburi (țiței, si gaze) si a fost înființată Agenția Națională pentru Resurse Minerale –ANRM, instituție autonomă în coordonarea primului ministru, având atribuții directe în aplicarea Legii Petrolului și Legii Minelor. În 2004 a fost aprobata Legea Petrolului și Legea Gazelor în condițiile alinierii standardelor românești la cele internaționale și, în special, din U.E. Într-o economie din ce în ce mai globalizată, strategia energetică a unei țări se realizează în contextul evoluțiilor și schimbărilor care au loc pe plan mondial. Cererea totală de energie în 2030 va fi cu circa 50% mai mare decât în 2003, iar pentru petrol va fi cu circa 46% mai mare. Rezervele certe cunoscute de petrol pot susține un nivel actual de consum doar până în anul 2040, iar cele de gaze naturale până în anul 2070.

In anul 2007 a fost adoptata Strategia energetica a Romaniei pentru perioada 2007-2020. Obiectivul general al acestei strategii care vizeaza sectorul energetic este reprezentat de satisfacerea consumul de energie in prezent dar si pe termen mediu si lung, la un pret avantajos in conformitate cu o economie moderna de piata si in conditii de siguranta in ceea ce priveste aprovizionarea. Tot aici mai intalnim o serie de obiective strategice cum ar fi siguranta energetica, dezvoltarea durabila sau competitivitatea. In ceea ce priveste siguranta energetica se doreste:

Creșterea siguranței energetice prin asigurarea necesarului de resurse energetice și limitarea dependenței de resursele energetice de import

Diversificarea surselor de import, a resurselor energetice și a rutelor de transport al acestora

Creșterea nivelului de adecvanță a rețelelor naționale de transport al energiei electrice, gazelor naturale și petrolului

Protecția infrastructurii critice

Dezvoltarea durabila propune o crestere a eficientei energetice, promovarea producerii energiei pe baza de resurse regenerabile, utilizarea rationala a energiei sau reducerea impactului negativ al sectorului energetic asupra mediului înconjurător. Competitivitatea face referire la liberalizarea tranzitului de energie și asigurarea accesului permanent și nediscriminatoriu al participanților la piață la rețelele de transport, distribuție și interconexiunile internaționale sau continuarea procesului de restructurare și privatizare în sectoarele energiei electrice, termice și al gazelor naturale.

Industria petrolieră este un sector strategic al economiei naționale și un suport al dezvoltării pentru celelalte sectoare ale industriei și economiei românești. România are o experiență de peste 150 ani în industria de țiței și de peste 100 ani în industria gazelor naturale, producțiile anuale maxime fiind atinse în anul 1977 (14,65 milioane tone de țiței), respectiv 1986 (36,3 miliarde metri cubi de gaze naturale). Din cauza declinului natural al zăcămintelor de țiței și gaze naturale, în principal, dar și reducerii volumului lucrărilor de explorare și a investițiilor, producția anuală de țiței și gaze naturale a scăzut ajungând în anul 2013 la 4,19 mil. tone de țiței, respectiv 11,03 miliarde metri cubi gaze naturale. În prezent, în România, se exploatează un număr de 447 de zăcăminte de țiței și gaze naturale. Majoritatea acestor zăcăminte sunt mature, având o durată de exploatare de peste 25-30 ani.

Marea majoritate a resurselor geologice și a rezervelor sigure identificate până în prezent este localizată onshore (96%) și doar 4% în zona platformei continentale a Mării Negre. La producția medie anuală din ultimii ani (4,2 milioane tone) și în condițiile unui declin anual constant al rezervelor sigure de 5% și o rată de înlocuire de 5% pentru rezervele de țiței și condensat, se poate aprecia că rezervele actuale de țiței ale României s-ar putea epuiza într-o perioadă de aproximativ 23 de ani. Pe termen scurt și mediu, rezervele sigure de țiței se pot majora prin implementarea unor noi tehnologii care să conducă la creșterea gradului de recuperare în zăcămintele existente, iar, pe termen mediu și lung, prin implementarea proiectelor pentru explorarea zonelor de adâncime (sub 3.000 m), a zonelor cu geologie complicată în domeniul onshore și a zonelor offshore din Marea Neagră, îndeosebi a zonei de apă adâncă (sub 1.000 m). În România, valorificarea resurselor de țiței și gaze naturale se realizează prin concesiune, în baza unor acorduri petroliere, de tip taxe – redevență, încheiate în urma unor oferte publice, între agenții economici și ANRM, acorduri care intră în vigoare după aprobarea acestora prin hotărâri de Guvern. Deși se confruntă cu un declin natural al producției de țiței, România continuă să rămână a patra țară producătoare de țiței din Uniunea Europeană, respectiv a cincea țară din Europa .

In ceea ce priveste gazul natural, in Romania este cel mai folosit combustibil pentru producerea de energie primara, peste petrol si carbuni ceea ce diferentiaza tara noastra de media europeana. Ceea ce este important pentru tara noastra il reprezinta faptul ca spre deosebire de restul tarile europene, Romania are un mix energetic echilibrat. Pe langa resursele de origine fosila le regasim si pe cele regenerabile sau nucleare ceea ce inseamna ca dobandi o independena energetica mai usor decat alte state. Un exemplu in acest sens il reprezinta criza gazului din 2009 atunci cand economia Bulgariei a fost foarte afectata de oprirea gazelor rusesti in timp ce Romania a reusit sa-si mentina parametri economici la nivel normal, ba chiar am ajutat vecinul de la sud cu gaze din rezerva proprie.

La nivelul UE 28, in anul 2014 nivelul productiei romanesti a fost de 11.4 miliarde metri cubi pe an, productie care ne-a situate pe locul 3 in spatele Olandei care a produs 55.8 miliarde metri cubi si a Marii Britanii cu 36,6 miliarde metri cubi. La o producție medie anuală în România (11 mld. mc gaze naturale) și în condițiile unui declin anual constant de 5% al rezervelor sigure de gaze naturale, coroborat cu o rată de înlocuire a rezervelor de gaze naturale de 80%, se poate aprecia că rezervele actuale de gaze naturale s-ar putea epuiza într-o perioadă de aproximativ 14 ani.

Perspectivele privind evidențierea de noi resurse sunt condiționate de volumul investițiilor viitoare în domeniul explorării geologice ale producătorilor autohtoni și companiilor internaționale, care activează pe teritoriul României, precum și de rezultatul lucrărilor de explorare, în sensul evidențierii de noi zăcăminte. Asemenea țițeiului, pe termen scurt și mediu, rezervele sigure de gaze naturale se pot majora prin implementarea unor noi tehnologii care să conducă la creșterea gradului de recuperare în zăcăminte, iar pe termen mediu și lung prin implementarea proiectelor pentru explorarea de adâncime (sub 3.000 m) și explorarea zonelor cu geologie complicată în domeniul onshore și a zonelor domeniului offshore din Marea Neagră, îndeosebi a zonei de apă adâncă (sub 1.000 m).

Sectorul energetic a fost în mod sistematic neglijat în ultimele două decenii, deoarece nu a fost tratat ca o componentă vitală a infrastructurii. Strategia energetica, odată elaborată și aprobată, trebuie să se evite modificarea acesteia de către fiecare guvern, în funcție de ciclurile electorale. În același timp, trebuie să fie acceptată imposibilitatea unei securități energetice absolute, iar luând în considerare perspectivele energiei în România, trebuie să înțelegem că România nu face excepție de la această regulă.

Studiu de caz: România. Nod energetic la Marea Neagră