Politica Monetara a B.n.r. In Perspectiva Aderarii Romaniei la Moneda Euro

LUCRARE DE LICENȚĂ

POLITICA MONETARĂ A BNR ÎN PERSPECTIVA ADERĂRII ROMÂNIEI LA MONEDA EURO

Cuprins

INTRODUCERE

CAP.1 SISTEM MONETAR EUROPEAN

1.1.Scurt istoric ani 70

1.1.1.Precursorii Băncii Central Europene

1.2.Banca Centrală Europeană

1.2.1.Obiective

1.2.2.Funcții

1.3.Politica monetară a BCE

CAP 2. EURO

2.1. Lansarea euro 1998

2.2. Avantajele și dezavantajele introducerii EURO

2.3. Locul si rolul euro pe piețele financiare

CAP.3 Lărgirea Zonei Euro către SE Europei

3.1.Criteriile de convergență pe care trebuie sa le îndeplinească țările să intre în Zona Euro

3.1.1.Criteriile de convergență nominală

3.1.2.Criteriile de convergență reală

3.2.Strategii monetare ale țărilor Central-SE Europei

3.3.Politica monetară a BNR în perspectiva adoptării monedei euro

Concluzii

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Continentul European a cunoscut, de-a lungul timpului, evoluția unor sisteme monetare naționale cu unități monetare emise de către diferite state, pornind de la dreptul suveran al acestora.

“Moneda fiind o instituție istorică ea a urmat și urmează totdeauna evoluția socieatății umane. Rolul esențial al monedei este totdeauna același ȋnsă la răstimpuri relative mari formele și tehnica ei de lucru se schimbă.”

Moneda a contribuit decisiv la desenarea spațiului economic național prin evidențierea “funcției de asigurare a unității și coeziunii unei națiuni, constatȃndu-se pe bună dreptate că moneda este de multe ori mijlocul prin care se sting conflictele ȋntre diferitele grupuri sociale precum și ȋntre generații.”

Lucrarea de fata structurata pe trei capitole isi propune sa scoata in evident adoptarea monedei euro de catre Romania, pornind de la cunoasterea istoricului Sistemului Monetar European si a Bancii Centrale Europene, politica monetara a acesteia, precum si aspect prinvind introducerea monedei euro, conditiile propuse spre convertirea monedei nationale in moneda euro si strategia monetara adoptata de Bnr in vedereai adoptarii monedei euro.

In primul capitol sunt cuprinse aspecte despre Sistemul Monetar European, un scurt istoric pentru o deprindere ampla de informatii prinvind Banca Centrala Europeana, cat si despre functiile si obiectivele acesteia si politica monetara a Bancii Centrale Europene.

In urmatorul capitol sunt continute informatii privind moneda Euro, capitol structurat pe trei tematici importante. Prima dintre ele despre lansarea monedei euro, urmarind evolutia istorica a acesteia, sic ea dea doua tematica prind aspect favorabile in cazul introducerii monedei euro cat si nefavorabile. Ultima tematica vizeaza rolul monedei euro pe pietele financiare.

Capitolul al treilea face referire asupra criteriilor de convergenta pe care tarile din zona euro trebuie sa le indeplineasca pentru adoptarea monedei euro. Concret putem observa in urma unei analize realizate cate dintre aceste obiective au fost indeplinite, atat in cazul Romaniei cat si in cazul tarilor central si SE Europene, strategia monetara adoptata de aceste tari, si in urma acestei analize realizate asupra acestor tari, vom cunoaste si strategia monetar,a BNR, de altfel subiectul care este transmis si prin denumirea data acestei lucrari: ,,Politica monetara adoptata de Bnr in vederea adoptarii monedei euro.

Sfarsitului acestei lucrari cuprinde desprinderea, in urma cercetarilor realizate si descrierii in cele trei capitol urmatoare, despre relevant adoptarii monedei euro, un subiect deosebit de important, un subiect care starneste curiozitateprin toate elementele de natura economica

CAP.1 SISTEM MONETAR EUROPEAN

Crearea Sistemului Monetar European a fost negociată în cursul anului 1978, având, mai degrabă, determinanți politici decât economici. Inițiativa acestui salt real în planul integrării monetare europene s-a concentrat la cel mai înalt nivel de decizie politică, și a fost, încă de la început, promovată în afara cadrului uzual al arhitecturii decizionale comunitare.

O serie de propuneri de extindere a procesului de integrare monetară europeană au apărut în condițiile unei perioade de mari frământări și volatilitate la nivel european și internațional. Un număr redus de analiști puteau anticipa, la sfârșitul anului 1977, apariția unei noi și radicale inițiative care să poată relansa, din temelii, procesul de integrare monetară.

Ideea introducerii unei noi monede compozite (ECU), în locul revenirii la un „șarpe valutar” revizuit și lărgit, bazată pe o nouă arhitectură de parități bilaterale, a fost pe larg explicată și îndelung disputată. Această inițiativă se inspira din discuțiile purtate în cadrul Comitetului celor 20 care a propus reformarea mecanismelor de intervenție într-un Sistem Monetar Internațional nou, modificat. Una dintre propuneri viza să confere DST, redefinit în 1976 ca un coș format din numai șase valute, un rol de pivot sau ancoră comună în cadrul unui sistem monetar global, mai sistematic, principalul avantaj fiind creșterea transparenței intervențiilor.

Scurt istoric ani 70

Crearea Sistemului Monetar European a fost negociată în cursul anului 1978, având, mai degrabă, determinanți politici decât economici. Inițiativa acestui salt real în planul integrării monetare europene s-a concentrat la cel mai înalt nivel de decizie politică, și a fost, încă de la început, promovată în afara cadrului uzual al arhitecturii decizionale comunitare.

O serie de propuneri de extindere a procesului de integrare monetară europeană au apărut în condițiile unei perioade de mari frământări și volatilitate la nivel european și internațional. Un număr redus de analiști puteau anticipa, la sfârșitul anului 1977, apariția unei noi și radicale inițiative care să poată relansa, din temelii, procesul de integrare monetară.

Ideea introducerii unei noi monede compozite (ECU), în locul revenirii la un „șarpe valutar” revizuit și lărgit, bazată pe o nouă arhitectură de parități bilaterale, a fost pe larg explicată și îndelung disputată. Această inițiativă se inspira din discuțiile purtate în cadrul Comitetului celor 20 care a propus reformarea mecanismelor de intervenție într-un Sistem Monetar Internațional nou, modificat. Una dintre propuneri viza să confere DST, redefinit în 1976 ca un coș format din numai șase valute, un rol de pivot sau ancoră comună în cadrul unui sistem monetar global, mai sistematic, principalul avantaj fiind creșterea transparenței intervențiilor.

Cu ocazia ECOFIN, din martie 1977, s-a lansat propunerea ca, Comitetul Guvernatorilor Băncilor Centrale și Comitetul Monetar să-și extindă consultările și asupra problematicii legate de evoluția cursurilor de schimb.

Abaterea unei monede de la media comunitară ponderată ca expresie a coșului ECU, în orice sens, declanșa automat obligația țării în cauză de a interveni pe piața valutară. Deși susținătorii sistemului bazat pe ECU, cu toate că nu de puține ori au arătat că acesta va funcționa riguros, nu scăpau din vedere posibilitatea confruntării cu situații în care Marca germană să devină divergentă, lansând provocări autorităților germane care aveau de ales între aprecierea mărcii și relaxarea politici monetare. Pornind de la același considerente, autoritățile germane, susținute de cele olandeze și daneze, s-au pronunțat ferm împotriva convenirii unor intervenții obligatorii, prin modificarea cursului în ECU al monedei naționale. Germania împărtășea opțiunea franceză, conform căreia marca va cunoaște o evoluție pozitivă în raport cu media ponderată și acest sistem bazat pe ECU va împinge marca în prima linie a procesului de intervenție cu consecințe imprevizibile în planul controlului monetar.

Rolul coșului ECU în cadrul Sistemului Monetar European și în procesul de tranziție către Uniunea Economică și Monetară a continuat să fie subiectul unor aprinse controverse. Cea mai mare parte a disputelor s-a concentrat asupra dimensiunii „private” a ECU și asupra detaliilor tehnice legate de această monedă compozită. Ca o concesie față de această atitudine, acordarea unui rol subsecvent pentru ECU, a fost așa-numitul „compromis belgian”, care propunea calcularea unui indicator de divergență exprimat în ECU în scopul îmbunătățirii procesului de coordonare a politicilor macroeconomice.

Încurajarea discretă a Sistemului Monetar European s-a concretizat în conferirea rolului de activ de rezervă și mijloc de decontare între băncile centrale pentru ECU.

Obiectivul de creare a unei „zone de stabilitate monetară” a fost inspirat de îmbunătățirea performanțelor economice în cadrul CEE unde decalajele de dezvoltare se atenuau și ratele inflației erau în scădere, acestea fiind evoluții cu repercusiuni pozitive la nivelul cursurilor de schimb.

Pe baza deciziei ferme a celor opt țări membre ale CEE, SME era gata de „start” la 1 ianuarie 1979, nici una din țări nesolicitând, la început, revizuirea ratelor centrale de schimb. Aplicarea concretă a SME a întârziat, acest fapt fiind realizat, efectiv, abia la 13 martie 1979, pentru a se putea rezolva problema reducerii progresive a sumelor monetare compensatorii și cea a trecerii la o nouă unitate monetară comună care să mențină stabilitatea PAC.

În cadrul sistemului nou creat au apărut două angajamente principale:

limitarea deprecierii sau aprecierii unei monede în raport cu altele la maximum 2,25% de o parte și de alta a unui curs „pivot”;

punerea la dispoziția Fondului European de Cooperare Monetară a 20% din rezerva de aur și dolari, ceea ce garantează un drept la împrumuturi pe termen mediu și scurt.

În opoziție cu situația anterioară, unde misiunea ajustării aparținea exclusiv Băncii Centrale a țării a cărei monedă cunoștea o criză, în S.M.E. intervențiile sunt concertate: ele angajează cele două Bănci centrale, ale căror monede sunt plasate la extreme.

În timpul acordurilor de la Bretton Woods, Statele Unite se angajează să vândă aur la 35 de dolari uncia. Țările membre dețin dolari, fapt care nu pune probleme atâta timp cât sunt asigurate că îi pot converti în aur. Dar când, la începutul anilor `60, suma totală de dolari deținută în străinătate depășește suma în aur al FED, incertitudinea legată de convertibilitatea în aur face sistemul mai puțin credibil. Când prețul aurului pe piața privată depășește 35 de dolari uncia, băncile centrale sunt tentate să-și convertească dolarii ca să cumpere aur mai ieftin pe lângă FED. Din cauza dolarilor care ies din Statele Unite și a temerii că țările europene ar cere convertibilitatea lui în aur, Statele Unite sfârșesc prin a suspenda convertibilitatea dolarului în aur la 15 august 1971.

În lunile care urmează suspendării convertibilității în aur a dolarului discuțiile asupra viitorului sistemului monetar internațional se încheie cu Acordurile de la Washington, în decembrie 1971. Marjele de fluctuație ale țărilor europene în raport cu dolarul sunt lărgite de la ± 1% la 2,25%, ceea ce înseamnă implicit că două țări europene pot avea o marjă maximală de 9%. Considerând acest interval excesiv și dorind să se protejeze împotriva variațiilor dolarului, cele șase țări ale Comunității Europene – apoi Danemarca, Regatul Unit, Irlanda și Norvegia puțin după aceea – reduc la jumătate, în martie 1972, marja maximală între ele, adică 4,5%. Cu această constrângere adițională, sistemul a fost numit „șarpele” monetar în „tunel”.

Chiar după punerea în aplicare a sistemului, Regatul Unit și Irlanda părăsesc șarpele în iunie 1972 și Italia în februarie anul următor. Acestea nu sunt singurele defecțiuni în sistemul nou creat, Statele Unite coborând din nou cursul dolarului.

Statele Unite și țările europene iau decizia unei fluctuații generalizate în martie 1973, ceea ce marchează abandonul definitiv al sistemului Bretton Woods și al „tunelului”.

Precursorii Băncii Central Europene

Uniunea Europeană, în forma în care se găsește în prezent, este rezultatul unui îndelungat proces istoric, marcat de numeroasele conflicte ce au avut loc pe continentul european. Mulți gânditori în diferite perioade de timp au văzut rezolvarea acestei probl.

Chiar după punerea în aplicare a sistemului, Regatul Unit și Irlanda părăsesc șarpele în iunie 1972 și Italia în februarie anul următor. Acestea nu sunt singurele defecțiuni în sistemul nou creat, Statele Unite coborând din nou cursul dolarului.

Statele Unite și țările europene iau decizia unei fluctuații generalizate în martie 1973, ceea ce marchează abandonul definitiv al sistemului Bretton Woods și al „tunelului”.

Precursorii Băncii Central Europene

Uniunea Europeană, în forma în care se găsește în prezent, este rezultatul unui îndelungat proces istoric, marcat de numeroasele conflicte ce au avut loc pe continentul european. Mulți gânditori în diferite perioade de timp au văzut rezolvarea acestei probleme printr-o Uniune a țărilor europene.

Primul care a susținut ideea păcii prin organizarea de confederații a fost Platon. În acea vreme, confederația cetăților grecești dispunea de instituții religioase și politice comune, forumul de soluționare a diferendelor dintre cetăți constituindu-l Consiliul amficționilor.

În perioada romană, datorită prevalenței pornirilor războinice, de cucerire, a fost părăsită ideea de arbitraj, romanii neconcepând ideea soluționării în alt mod decât prin război a diferendelor dintre ei și popoarele considerate „barbare”. „Pax romana” – aspirația Romei – avea în vedere unificarea întregii Europe, dar sub dominația romană.

Ideile generoase ale creștinismului au oferit temeiul reluării propunerilor de soluționare pașnică a diferendelor în spiritul religiei creștine și de organizare a unor instituții care să permită menținerea păcii în condițiile când aceasta era amenințată. În această perioadă, papii au servit deseori ca arbitri în litigiile dintre diverși suverani.

În plan teoretic, apar numeroase proiecte de organizare a păcii.

Pierre Dubois, avocat și procuror francez, a scris De recuperatione Terrae Sanctae în care cerea o reformă a Bisericii, un învățământ laic și propunea organizarea unei federații europene cu un organism central , un conciliu format din oameni înțelepți, pricepuți, credincioși și bogați pentru a fi feriți de corupere.

În 1464, regele Boemiei, Georges de Podiebrad propunea regelui Franței Louis XI constituirea unei confederații europene care, limitând suveranitatea statelor, să fie dotată cu instituții comune, cum ar fi o adunare în cadrul căreia să se voteze cu majoritate simplă, și, de asemenea, o Curte de Justiție, un buget federal și o forță armată comună.

În 1598, Albericus Gentilis propune și el un proiect de organizare a statelor pe baze juridice, iar în 1625 Hugo Grotius preconizează o asociație internațională a principilor creștini.

Din aceeași perioadă datează și un proiect foarte îndrăzneț de organizare internațională, elaborat de Emeric Crucé, care sugera pentru prima oară includerea într-o asociație internațională a unor țări necreștine, pentru a se putea asigura astfel o pace veșnică printr-o reglementare juridică și printr-un arbitraj internațional. De menționat este că în acest proiect se sugera, în premieră, adoptarea unei monede internaționale care să faciliteze schimburile dintre țări.

Dintre proiectele timpului respectiv se cuvine a se menționa în mod deosebit proiectul elaborat de Maximilian Bethune, Duce de Sully, ministrul regelui Henric al IV-lea, în 1645, prin care se avansa ideea unității europene și a realizării unei bune înțelegeri între catolici și protestanți.

Planul Sully avea un caracter preponderent politic și propunea o federație europeană din care urma să facă parte 15 principate. Deși federația purta numele de „republică”, conducătorul ei trebuia să fie regele Henric al IV-lea. Președintele federației nu putea fi ales însă de două ori consecutiv și nici din aceeași familie. Parlamentul european urma să cuprindă 66 de membri, care urmau să fie reînnoiți din trei în trei ani. Totodată, se înființau șase consilii regionale, care reprezentau în fond tribunale de arbitraj. Proiectul avea în vedere pentru prima dată încheierea unor tratate speciale de comerț și trafic. El preconiza, în același timp, crearea unei armate unice, cu un efectiv de 75000 de oameni, având ca singură menire să alunge pe turci din Europa și să mărească astfel teritoriul european al federației. Un obiectiv de perspectivă al planului Sully era elaborarea Constituției europene și asigurarea libertății comerțului de-a lungul întregii Mări Mediterane, precum și pe Marea Neagră.

Un entuziast apărător al ideii federaliste a fost, în secolul XVIII, Abatele Saint Pierre. El a elaborat, în 1713, un proiect de constituire a unei Ligi a celor 24 de state creștine, la care urma să se alăture și Turcia, implicând constituirea unui corp reprezentativ (Parlamentul) cu sediul la Utrecht — oraș de care erau legate interesele internaționale ale acelui timp, limitarea forțelor armate la 6000 de soldați pentru fiecare țară, precum și instituirea unui tribunal însărcinat cu judecarea eventualelor conflicte. Proiectul Abatelui Saint Pierre a fost trimis tuturor șefilor de state și oamenilor luminați ai timpului. Cu toate acestea, efectul său a fost redus.

Într-o scrisoare adresată lui Voltaire, regele Frederic cel Mare scria:

„De Saint Pierre mi-a trimis una din cărțile sale, pentru asigurarea păcii veșnice în Europa. Proiectul este frumos și lesne de înfăptuit, dar nu-i lipsește decât ceva pentru a fi îndeplinit: consimțământul Europei și încă ceva tot așa de neînsemnat”.

Mai caustic, cardinalul Fleury, într-o scrisoare trimisă Abatelui, îi sugera următoarele: „Dvs. ați uitat un articol prim în proiectul dvs., acela care ar prevedea – înainte ca principiile dvs. să fie puse în practică – trimiterea unei trupe de misionari ca să pregătească spiritul și mintea principilor”.

Filosoful german lmmanuel Kant a elaborat, în 1795, un proiect de pace veșnică, proiect care însuma principii valoroase, printre care renunțarea la forță, neamestecul și altele. Spre deosebire de ceilalți gânditori amintiți, care preconizau existența unor armate, având chiar efective limitate, Kant se pronunța categoric pentru desființarea armatelor permanente. El propunea, totodată, instituirea unei federații de state, cu o constituție republicană, garantată de anumite legi pozitive internaționale, care să servească drept îndrumări la buna sa organizare.

În testamentul său politic, Napoleon își exprima încrederea că numai prin pace și convingere Europa va putea să pună capăt neînțelegerilor și să se transforme într-un stat federal. „Am fost obligat a îmblânzi Europa prin arme; astăzi trebuie să o convingem. Las fiului meu destulă forță și simpatie pentru ca să poate continua opera mea prin singurele arme ale unei diplomații luminate și conciliatoare… Europa prin legături federale indisolubile … Învingător al Rusiei la 1812, problema păcii ar fi fost rezolvată pe 100 de ani”.

În secolul al XIX-lea se remarcă planul prințului Adam Czartoriski, prezentat ministrului William Pitt, prin care se sugera asigurarea păcii eterne printr-o înțeleaptă repartiție între state cu o populație grupată după legătura lor de sentimente și după interesele lor geografice și economice.

În 1821, Joseph de Maestre, în lucrarea sa „Soirées de Sanct Petersburg”, emite ideea unei Societăți a Națiunilor. Tot în această perioadă, revoluționarul italian Mazzini întrezărește o federație europeana printr-o prăbușire a tronurilor, care ar putea determina apariția „tinerei Europe”.

Secolul XIX este, prin excelență, secolul unor propuneri federaliste. La Congresul pacifist de la Paris din 1849, Victor Hugo rostește celebrele cuvinte: „Va veni ziua când armele vor cădea din mâini și bombele tunurilor vor fi înlocuite cu cuvântul și cu dreptul de vot universal al popoarelor … va veni o zi când tunurile nu se vor mai vedea decât prin muzee, și lumea se va mira că au fost vreodată cu putință. . .Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean…”.

În 1878, juristul elvețian Johann Kaspar Bluntshchli avansează ideea unei confederații a statelor europene, condusă de un consiliu federal cuprinzând delegați ai tuturor statelor europene și un Senat, însumând delegații parlamentare din partea tuturor statelor membre ale confederației.

Din aceeași perioadă se pot menționa proiectul scriitorului Godin (1883), proiectul lui Frederich Passy și Randal Cremer pentru crearea unei Uniuni Interparlamentare (1888), proiectul lui François Crispy (sfârșitul secolului XIX), discuțiile purtate în cadrul celor două Conferințe de la Haga (1899, 1907) ș.a.

O perioadă fertilă promovării ideilor federaliste se deschide odată cu înființarea Ligii Națiunilor. În 1923 se înființează, la Viena, cunoscuta Asociație Paneuropa, sub președinția contelui Richard V. Coudenhove Kalergi, iar în 1929 scriitorul italian Bartolucci fondează o Asociație de pace în spiritul ideilor extremei drepte.

Marile idei federaliste în perioada interbelică sunt sintetizate în special în două documente: proiectul contelui Kalergi și planul Briand, elaborat la 1 mai 1930 și supus examinării Ligii Națiunilor la 17 mai același an.

Proiectul unui Pact paneuropean elaborat de contele Kalergi cuprindea 20 de articole în care erau enunțate principiile potrivit cărora statele suverane „vor alcătui o alianță eternă pentru a asigura pacea europeană”. Noua organizație urma să poarte titulatura de ‚Statele federale europene”, toți cetățenii statelor federale devenind și cetățeni europeni.

Membrii federației urmau să respecte Pactul Ligii Națiunilor și Pactul Briand-Kellogg, iar diferendele dintre state urmau să fie judecate de o Curte federală. Minoritățile naționale trebuiau să se bucure de drepturi egale cu majoritatea cetățenilor în fața legilor, precum și în ce privește liberul exercițiu al limbii, învățământului, presei și practicarea cultelor religioase.

Organele preconizatei federații erau Consiliul, cuprinzând câte un reprezentant al fiecărui stat, cu drept de vot; Adunarea, însumând delegați ai parlamentelor sau instituțiilor analoge și Curtea federală, care examina conflictele dintre statele federate, decizând totodată în ceea ce privește conflictele dintre autoritățile federale și guvernele statelor federate.

Uniunea Juridică internațională a elaborat și ea un anteproiect de Uniune Europeană, inspirat din ideile lui Aristide Briand. În concepția sa, organizația europeană urma să fie realizată în etape succesive, acționându-se în cadrul Societății Națiunilor. Se prevedeau ca organe ale organizației europene conferințele, un consiliu, comisiile permanente și un secretariat.

Memorandumul Briand, transmis Societății Națiunilor, relua și dezvolta ideile federaliste exprimate de omul politic francez în toată perioada de după primul război mondial, și în special în discursul din 5 septembrie 1929. Memorandumul avea grijă să sublinieze că în cadrul măsurilor preconizate, suveranitatea absolută și independența politică a statelor din Uniune urmau să fie păstrate și respectate întocmai, fără a suferi nici un fel de prejudiciu.

Un rol important era acordat Ligii Națiunilor, Briand considerând că proiectele sale federaliste pot fi realizate numai într-un asemenea cadru. „Nu este vorba acum de a constitui un grup european în afara Societății Națiunilor; ci, dimpotrivă, de a armoniza interesele europene sub controlul și în spiritul Societății Națiunilor, întregind în sistemul său universal, un sistem limitat, cu atât mai efectiv. Realizarea unei organizații federative a Europei va fi întotdeauna raportată Societății Națiunilor ca un element de progres la activul său, din care națiunilor extraeuropene ele însele vor putea beneficia”.

Ideile europene și-au găsit o realizare concretă după cel de al doilea război mondial, când au fost edificate instituțiile comunitare, ale căror competențe au crescut în mod considerabil, dimensiunii economice a integrării adăugându-i-se cu timpul și o puternică dimensiune politică și militară.

„Războiul a lăsat în urma sa atâtea ruine încât nevoile Europei sunt acum mai mari decât capacitatea de a plăti. Este necesar să luăm în considerare un ajutor suplimentar, cu riscul expunerii la o dislocare economică, socială și politică”… Pe 5 iunie, într-un discurs rostit la Universitatea Harvard, secretarul de stat american, generalul Marshall, propune statelor europene să prelungească și să sporească ajutorul economic nord-american, care, la sfârșitul conflictului mondial, îmbrăcase diferite forme. Dar Statele Unite pun o condiție pentru această ofertă, statele europene vor trebui să participe la o instituție însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului și cu colaborarea unui program de reconstrucție europeană. Aceasta va constitui prilejul desfășurării Conferinței de Cooperare Economică Europeană care va studia bilanțul nevoilor comune. Pe 16 aprilie 1948 este semnată convenția instituind Organizația Europeană de Cooperare Economică. Șaisprezece state sunt părți ale acestei convenții: Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveția și Turcia, precum și zonele occidentale de ocupație din Germania și teritoriul Triestului. Între timp Uniunea Sovietică a convins „noile democrații” ale Europei centrale și răsăritene să nu accepte oferta americană – în special Cehoslovacia, care se raliase propunerii lui Marshall. Ulterior, două state vor fi admise în OECE, Republica Federală Germania în 1955 și Spania în 1959.

Odată cu lansarea, în cadrul unei conferințe de presă ce a avut loc la Paris, la 9 mai 1950, a planului „Schumann” se trece la o fază hotărâtoare în destinul comunităților europene. La cele trei principii fundamentale ale acestui plan, care urmărea plasarea producției de oțel și cărbune sub o Înaltă Autoritate în cadrul unei organizații deschisă altor țări europene au subscris șase state: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. Au urmat nouă luni de negocieri între aceste state care s-au concretizat în adoptarea Tratatului stabilind comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului – CECO – la 18 aprilie 1951.

CECO se prezintă ca un organism cu un înalt grad de integrare, iar instituțional este format din autorități cu caracter supranațional.

Rolul central îl are Înalta Autoritate, organ independent de statele membre, cu funcțiune de gestiune și care reprezintă interesul comunității. Ea dispune de fonduri proprii provenite din prelevări directe percepute asupra agenților economici și taxe vamale unice. Alături de ea mai funcționează alte trei organe: Consiliul de miniștrii – organ interguvernamental, cu funcție de decizie; Adunarea – formată din parlamentari ai țărilor membre, delegați ai Parlamentelor țărilor membre. Acest organ are în principal rolul de control democratic. Cel de-al patrulea organ, Curtea de Justiție care are menirea de a asigura respectarea normelor juridice ale comunității.

La 25 martie 1957 au fost semnate, la Roma Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.) sau Piața Comună și Tratatul privind instituirea Comunității Europene a Energiei Atomice (C.E.E.A.) sau Euratom, care, împreună cu tratatul CECO au constituit cadrul legislativ fundamental al integrării economice europene. Intrarea în vigoare a noilor tratate a avut loc la data de 1 ianuarie 1958, ca urmare a ratificări lor de către părțile contractante conform propriilor proceduri constituționale. În ceea ce privește organele celor două comunități se observă diminuarea caracterului supranațional. Înalta Autoritate este înlocuită de o Comisie care, deși reprezintă tot interesul comunității, și-a pierdut caracterul dominant supranațional.

Celelalte trei instituții: Consiliul (de miniștrii), Parlamentul (Adunarea) și Curtea de Justiție își mențin caracterul și în mare parte atribuțiile.

Deși o perioadă au existat, în paralel, 2 sisteme instituționale internaționale, încă de la intrarea în vigoare a „Tratatelor de la Roma”, în 1958 s-a avut în vedere reunirea instituțiilor celor 3 Comunități, în instituții unice, deci realizarea unui sistem instituțional unic. În această direcție, în anul 1965, prin Tratatul de la Bruxelles s-a consfințit fuzionarea Comisiilor și Consiliilor, astfel încât pentru cele trei comunități a ființat o singură Comisie și un singur Consiliu de Miniștrii.

Fuziunea a fost doar instituțională și nu funcțională, deoarece, funcțional fiecare dintre cele patru instituții au continuat să își exercite atribuțiile prevăzute de fiecare din cele trei Tratate constituite.

Semnat în februarie 1986, Actul Unic European (AUE) se prezintă sub forma a două tratate reunite într-un singur instrument. Primul Tratat privește reuniunea dispozițiilor comunitare, iar cel de-al doilea politica externă.

Prin Actul Unic European se instituie Consiliul european, format din șefii de state și guverne din statele membre care nu se confundă cu Consiliul de Miniștrii. Tot prin A.U.E. anumite puteri de decizie au fost transferate de la Consiliu către Comisie. A fost creat un organ de jurisdicție de primă instanță, Tribunalul, care va funcționa alături de Curtea de Justiție.

La întrunirea de la Maastricht din 9-10 decembrie 1991 Consiliul European a pus bazele unui Tratat, act intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 prin care s-a realizat Uniunea Europeană noua formă de integrare bazată pe cele trei Comunități existente.

La 17 iunie 1997, șefii de stat și de guvern ai Uniunii Europene au convenit asupra unui acord politic privind un nou tratat pentru Europa, Tratatul de la Amsterdam, care avea drept obiectiv de a întări eficacitatea și de a răspunde mai bine așteptărilor cetățenilor.

În prima decadă a lunii decembrie 2000 s-au desfășurat la Nisa lucrările ultimului Summit al secolului XX al Uniunii Europene. Elementul central al Summitului l-a constituit dezbaterea asupra unui nou tratat care va cuprinde noi reglementări referitoare la instituțiile principale ale Uniunii Europene și privind unele politici comune. Astfel, a fost elaborat Tratatul de la Nisa, semnat la 26 februarie 2001 și intrat în vigoare la cca. doi ani mai târziu, la 1 februarie 2003.

La 13 decembrie 2007, liderii Uniunii Europene au semnat Tratatul de la Lisabona, încheind astfel mai mulți ani de negocieri pe tema aspectelor instituționale.

Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană și Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui. Tratatul va pune la dispoziția Uniunii cadrul legal și instrumentele juridice necesare pentru a face față provocărilor viitoare și pentru a răspunde așteptărilor cetățenilor.

Conform articolului 6 din Tratatul de la Lisabona, „prezentul tratat intră în vigoare la 1 ianuarie 2009 cu condiția ca toate instrumentele de ratificare să fi fost depuse sau în prima zi a lunii care urmează depunerii instrumentului de ratificare de către statul semnatar care îndeplinește ultimul această formalitate”. Până în prezent, 26 de state membre au ratificat Tratatul, din care 23 au depus deja instrumentele de ratificare la Roma.

Tratatul de la Nisa, care a intrat în vigoare în 2003, va rămâne baza de lucru a UE până în momentul în care toate statele membre vor încheia procesul de ratificare a Tratatului de la Lisabona.

În lucrarea de față se încearcă a se avea în vedere, pe lângă Banca Centrală Europeană și întreg sistemul monetar european, inclusiv introducerea monedei unice – Euro – toate aceste aspecte, fiind, de altfel, într-o interdependență evidentă.

Pentru a forma o imagine cât mai clară a celor ce vor fi avute în vedere pe parcurs, apare necesară explicarea, pe scurt, a anumitor termeni centrali ai prezentării pe care o vom încerca în continuare.

Astfel de termeni sau noțiuni utilizate foarte des, pot fi:

Banca Centrală Europeană – Instituție bancară a Uniunii Europene, înființată la 1 iunie 1998 cu puțin înainte de intrarea în faza a treia a Uniunii Economice și Monetare și introducerea monedei unice „Euro” , și anume 1 ianuarie 1999.

Rolul BCE este acela de a controla, prin instrumente și proceduri financiar-bancare, politica monetară unică a UE, pentru a asigura stabilitatea prețurilor, supravegherea funcționării Sistemului Monetar European și utilizarea Euro.

Banca Europeană de Investiții – Înființată la 1 ianuarie 1958, prin Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E.), este instrumentul bancar al Uniunii Europene. B.E.I. acordă împrumuturi și garanții pentru finanțarea unor proiecte de investiții ce contribuie la dezvoltarea echilibrată a Uniunii Europene.

ECU – este acronimul de la „European Currency Unit”. A funcționat între 1979-1998, fiind în același timp unitate de cont și unitate monetară europeană pentru statele membre ale UE.

EURO – este numele monedei unice europene ce a luat naștere la 1 ianuarie 1999, odată cu intrarea în cea de-a treia fază a Uniunii Economice și Monetare.

Euro dă naștere unuia dintre cele mai mari și mai puternice blocuri comerciale din lume, deși numai 16 din cei 27 membri ai Uniunii Europene fac parte în prezent din zona monedei unice – așa-numita „Zonă euro”.

Cu toate că introducerea Euro nu schimbă faptul că zona monedei unice este alcătuită din țări diverse și foarte independente, ea întărește fără îndoială legăturile economice și politice din regiune și „greutatea” acesteia în economia mondială. Deoarece succesul Euro va fi determinat în cele din urmă de colaborarea guvernelor Uniunii Europene într-o largă varietate de domenii, de la formularea politicii ratei de schimb până la armonizarea sistemelor legale și a politicii de securitate.

Privit în această lumină, euro schimbă într-un mod semnificativ balanța globală a puterii.

Moneda euro este din ce în ce mai utilizată în cazul emisiunii de titluri de datorie publică și titluri de datorie pentru întreprinderi. La sfârșitul anului 2006, euro reprezenta aproximativ o treime din volumul total de datorii de pe piața internațională, iar dolarul american 44%.

Alături de dolarul american, euro este utilizat foarte mult ca o importantă monedă de rezervă pentru urgențele monetare. La sfârșitul anului 2006, mai mult de un sfert din rezervele de valută externă existente la nivel mondial erau în euro, față de 18% în 1999. Țările în curs de dezvoltare se numără printre cele care și-au mărit cel mai mult rezervele în euro, de la 18% în 1999 la aproximativ 30% în 2006.

Mai multe țări își gestionează monedele naționale prin corelarea acestora cu moneda euro luată ca monedă de referință.

În concluzie, se poate spune, fără teama de a greși, că „Zona Euro” a devenit o superputere economică, privită din perspectiva comerțului mondial și a finanțelor globale.

Banca Centrală Europeană

Odată cu intrarea în a treia fază a Uniunii Economice și Monetare își intră în atribuții Banca Centrală Europeană și Sistemul European al Băncilor Centrale configurând principalul cadru instituțional al Uniunii Economice și Monetare. Sediul B.C.E. a fost stabilit la Frankfurt, ca și sediul I.M.E.

Sistemul European al Băncilor Centrale (S.E.B.C.) și Banca Centrală Europeană (B.C.E.) se constituie în virtutea articolului 4 A din Tratatul privind Uniunea Europeană; acestea își îndeplinesc sarcinile și își desfășoară activitățile în conformitate cu dispozițiile Tratatului și ale Statutului Sistemului European al Băncilor Centrale și al Băncii Centrale Europene existent într-un Protocol anexat Tratatului privind Uniunea Europeană (Protocolul 3 al T.U.E.).

S.E.B.C. este compus din Banca Centrală Europeană și băncile centrale naționale.

Obiective

Obiectivul principal al S.E.B.C. este menținerea stabilității prețurilor. Fără a aduce atingere obiectivului stabilității prețurilor, SEBC sprijină politicile economice generale din Comunitate, pentru a contribui la realizarea obiectivelor Comunității, acționând în conformitate cu principiile economiei de piață cu liberă concurență, favorizând o alocare eficientă a resurselor.

După cum se observă din cele prezentate mai sus prin obiectivul principal al ei, Banca Centrală Europeană, diferă de instituția „similară” americană, FDE. Aceasta din urmă are în vedere două obiective importante și concomitente: menținerea șomajului la un nivel scăzut și stabilitatea prețurilor.

Sarcinile fundamentale ale S.E.B.C. sunt:

de a implementa politica monetară a Comunității;

de a desfășura operații de schimb;

de a deține și administra rezervele oficiale ale statelor membre;

de a promova un sistem de plăți eficient.

Sistemul European al Băncilor Centrale contribuie la buna conducere a politicilor promovate de autoritățile competente în ceea ce privește controlul prudențial al instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului financiar.

B.C.E. este consultată:

în privința oricărui act comunitar propus în domeniile care țin de competența sa;

de autoritățile naționale, în privința oricărui proiect legislativ în domeniile care țin de competența sa, dar în limitele și în condițiile fixate de Consiliu;

În domeniile care țin de competența sa, BCE poate prezenta avize instituțiilor sau organelor comunitare competente sau autorităților naționale.

Pentru realizarea sarcinilor Sistemului European de Bănci Centrale, Banca Centrală Europeană, asistată de băncile centrale naționale, colectează informațiile statistice necesare, fie de la autoritățile naționale competente, fie direct de la agenții economici. În acest scop, ea cooperează cu instituțiile și organele comunitare, precum și cu autoritățile competente ale statelor membre sau ale statelor terțe și cu organizațiile internaționale.

Banca Centrală Europeană este însărcinată ca, atunci când este necesar, să promoveze armonizarea regulilor și practicilor privind colectarea, prelucrarea și difuzarea datelor statistice din domeniile care țin de competența sa.

Consiliul stabilește persoanele fizice și juridice care au obligația declarării, regimul de confidențialitate și regulile adecvate de executare și de sancționare.

În domeniul cooperării internaționale, în vederea îndeplinirii sarcinilor încredințate SEBC, BCE decide modul de reprezentare a S.E.B.C.

BCE și, cu autorizarea sa, băncile centrale naționale sunt abilitate să participe la instituțiile monetare internaționale.

În exercitarea competențelor și în îndeplinirea obiectivelor și îndatoririlor care le sunt conferite prin prezentul tratat și prin prezentul statut, nici BCE, nici o bancă centrală națională și nici un membru al organelor lor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucțiuni din partea instituțiilor sau a organelor comunitare, a guvernelor statelor membre sau a oricăror alte organisme. Instituțiile și organele comunitare, precum și guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu și să nu încerce să influențeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naționale în îndeplinirea sarcinilor lor.

Funcții

BCE elaborează și publică rapoarte asupra activității SEBC cel puțin o dată pe trimestru. Săptămânal este publicată o situație financiară consolidată a SEBC.

BCE transmite Parlamentului European, Consiliului Uniunii Europene și Comisiei Europene, precum și Consiliului European un raport anual asupra activității SEBC și asupra politicii monetare a anului precedent și a anului în curs.

Rapoartele și situațiile avute în vedere mai sus sunt puse în mod gratuit la dispoziția persoanelor interesate.

Consiliul guvernatorilor este singurul abilitat să autorizeze emisiunea de bancnote în cadrul Comunității. BCE și băncile centrale naționale pot emite asemenea bancnote. Bancnotele emise de BCE și de băncile centrale naționale sunt singurele mijloace de plată legale în interiorul Comunității.

BCE respectă, în măsura în care este posibil, practicile existente în ce privește emisiunea și aspectul bancnotelor.

Pentru a-și efectua operațiile, BCE și băncile centrale naționale pot deschide conturi pentru instituțiile de credit, instituțiile publice și pentru alți participanți la piață și pot să accepte active drept garanție, inclusiv titluri în cont curent.

Pentru a atinge obiectivele SEBC și a-și îndeplini sarcinile, BCE și băncile centrale naționale pot:

să intervină pe piețele de capital, fie prin cumpărare și vânzare fermă (la vedere și la termen) sau contracte la termen la curs fix, fie luând sau dând împrumut creanțe și titluri negociabile libelate în monedă comunitară sau necomunitară, precum și de metale prețioase;

să efectueze operații de credit împreună cu instituții de credit și cu alți participanți la piață, pe baza unor garanții adecvate pentru împrumuturile acordate.

BCE definește regulile generale ale operațiilor de open market și de credit efectuate de ea sau de băncile centrale naționale, inclusiv regulile privind comunicarea condițiilor practicate pentru încheierea unor astfel de operații.

BCE este abilitată să impună instituțiilor de credit din statele membre constituirea de rezerve obligatorii la BCE și la băncile centrale naționale, în conformitate cu obiectivele din domeniul politicii monetare. Modalitățile de calcul și determinare a rezervelor minime obligatorii pot fi stabilite de Consiliul guvernatorilor. Orice abatere constatată în această privință dă dreptul BCE să perceapă dobânzi penalizatoare ori să impună alte sancțiuni cu efect asemănător.

Consiliul definește baza de calcul a rezervelor minime obligatorii și raportul maxim autorizat între aceste rezerve și baza lor de calcul, precum și sancțiunile adecvate în caz de nerespectare.

Consiliul guvernatorilor poate decide, cu majoritate de două treimi din voturile exprimate, să recurgă la alte metode operaționale de control monetar pe care le va considera oportune.

Este interzis BCE și băncilor centrale naționale să acorde credite fără acoperire și orice alte tipuri de facilități de creditare instituțiilor sau organelor Comunității, administrațiilor centrale, autorităților regionale sau locale, celorlalte autorități publice, altor organisme și întreprinderi publice ale statelor membre; este de asemenea interzisă și achiziționarea, direct de la ele, a instrumentelor datoriei lor, de către BCE sau de către băncile centrale naționale.

BCE și băncile centrale naționale pot acorda facilități, iar BCE poate adopta reglementări, în vederea asigurării eficacității și solidității sistemului de compensări și plăți în cadrul Comunității și în raporturile cu țările terțe.

BCE și băncile centrale naționale pot:

să stabilească relații cu băncile centrale și instituțiile financiare din țările terțe și, atunci când este necesar, cu organizațiile internaționale;

să dobândească și să vândă, la vedere sau la termen, orice tip de active valutare și de metale prețioase. Termenul „active valutare” include titlurile și orice alte active libelate în moneda oricărei țări sau în unități de cont, indiferent de forma în care sunt deținute;

să dețină și să gestioneze activele;

să efectueze toate tipurile de operații bancare cu țările terțe și cu organizațiile internaționale, inclusiv să primească și să acorde credite.

În afara operațiunilor care rezultă din sarcinile încredințate, BCE și băncile centrale naționale pot efectua operațiuni în scopuri administrative sau în beneficiul personalului lor.

BCE este abilitată să dea avize și poate fi consultată de Consiliu, de Comisie și de autoritățile competente ale statelor membre, în probleme care privesc întinderea și aplicarea legislației comunitare în materia controlului prudențial al instituțiilor de credit și a stabilității sistemului financiar.

În conformitate cu deciziile luate de Consiliu, BCE poate îndeplini sarcini specifice în legătură cu politicile în materie de control prudențial al instituțiilor de credit și al altor instituții financiare, cu excepția societăților de asigurări.

Exercițiul financiar al BCE și al băncilor centrale naționale începe în prima zi a lunii ianuarie și se încheie în ultima zi a lunii decembrie.

Conturile anuale ale BCE sunt întocmite de Comitetul director în conformitate cu principiile stabilite de Consiliul guvernatorilor. Conturile sunt aprobate de Consiliul guvernatorilor și apoi publicate.

În scopuri operaționale și de analiză, Comitetul director întocmește un bilanț consolidat al SEBC, cuprinzând activele și pasivele băncilor centrale naționale care fac parte din SEBC.

Consiliul guvernatorilor adoptă regulile necesare standardizării procedurii contabile și informării asupra operațiilor băncilor centrale naționale.

Conturile BCE și ale băncilor centrale naționale sunt verificate de către auditori externi independenți, recomandați de Consiliul guvernatorilor și agreați de Consiliu. Auditorii au puteri depline în ceea ce privește examinarea tuturor registrelor și conturilor BCE și ale băncilor centrale naționale, și obținerea tuturor informațiilor privind operațiile lor.

Capitalul BCE, care a devenit operațional de la constituirea acesteia, se ridica la 5 miliarde ECU. Capitalul poate fi mărit, dacă este cazul, prin decizia Consiliului guvernatorilor luată cu majoritatea calificată, în limitele și condițiile stabilite de Consiliu.

Băncile centrale naționale sunt singurele autorizate să subscrie și să dețină capitalul BCE.

Consiliul guvernatorilor, hotărând cu majoritatea calificată, determină cuantumul capitalului exigibil și modalitățile de vărsare a capitalului.

Cu unele excepții, părțile băncilor centrale naționale din capitalul subscris la BCE nu pot fi cedate, gajate sau puse sub sechestru.

Grila de repartiție pentru subscrierea capitalului BCE se stabilește odată cu constituirea SEBC și BCE conform procedurii prevăzute în articolul , paragraful 1 din Tratat. În cadrul acestei grile, fiecărei bănci centrale naționale îi este atribuită o pondere (vezi tabelul nr. II.1.), care este egală cu suma următoarelor procente:

50 % din cota pe care statul membru respectiv o reprezintă în cadrul populației Comunității în penultimul an dinaintea constituirii SBEC;

50 % din cota pe care statul membru respectiv o deține din produsul intern brut al Comunității la prețurile pieței, constatată în cursul celor cinci ani care au precedat penultimul an dinaintea constituirii SEBC. Procentajele se rotunjesc la cel mai apropiat multiplu de 0,05 procente.

După constituirea SEBC, ponderile atribuite băncilor centrale naționale se vor adapta din 5 în 5 ani. Grila adaptată își va produce efectele din prima zi a anului următor.

Băncile centrale naționale vor pune la dispoziția BCE rezerve valutare, altele decât monedele statelor membre, ECU (devenit Euro), poziții de rezervă la FMI și Drepturi Speciale de Tragere, în valoare de până la 50 miliarde ECU (Euro), în echivalent. Consiliul guvernatorilor decide asupra părții care poate fi pretinsă de BCE după constituirea sa, precum și sumele care vor fi solicitate ulterior. BCE este pe deplin îndreptățită să dețină și să gestioneze rezervele care i-au fost transferate și să le utilizeze în scopurile prevăzute de Statutul Băncii Centrale Europene.

Politica monetară a BCE

Obiectivul fundamental de politică monetară definit în statutul BCE este menținerea stabilității prețurilor. Misiunea BCE este aceea de a stabili ce strategie de politică monetară va fi adoptată pentru atingerea acestui obiectiv, iar cea a băncilor centrale naționale este de a duce la îndeplinire atingerea acestui obiectiv.

Pentru asigurarea stabilității prețurilor se utilizează 2 modalități concrete:

urmărirea evoluției masei monetare, pornind de la valoarea de referință a ratei de creștere a agregatului monetar M3;

urmărirea evoluției inflației pe baza evoluției tendințelor de creștere a prețurilor și a riscurilor privind stabilitatea prețurilor din zona euro.

În primul caz, BCE estimează viitoarele presiuni inflaționiste, supraveghind masa monetară din economie, iar în cel de-al 2-lea caz, oferta de monedă constituie un indicator principal utilizat pentru măsurarea nivelului inflației, pe baza căruia, băncile centrale pot să își formeze o idee asupra eventualei creșteri sau descreșteri a consumului în viitorul apropiat.

BCE mai examinează și nivelul și evoluția prețurilor, adoptând decizii care să permită menținerea acestora în limitele prestabilite, independent de elementele care pot fi avute în vedere la calculul agregatelor monetare.

BCE definește modificarea prețurilor ca o creștere de la an la an a indicelui armonizat al prețurilor de consum. Aceasta este preocupată atât de prevenirea inflației cât și a deflației, astfel că, politica monetară trebuie să preîntâmpine riscurile unei perioade prelungite de deflație, prin evitarea scăderii inflației sub o marjă de siguranță de 1%.

BCE a anunțat strategia de politică monetară în octombrie 1998 pe baza analizelor anterioare privind caracteristicile economiei Uniunii Europene. Această strategie a fost anunțată în condițiile în care se evidențiau anumite incertitudini privind datele economice, datorate discontinuităților ce au apărut odată cu crearea euro.

Strategiile de politică monetară se conturează pe baza obiectivelor finale ale politicii monetare ce trebuie să se înscrie în cadrul politicii economice generale. Banca centrală lucrează cu un set specific de instrumente pentru definirea strategiei de politică monetară, și anume:

obiectivul final

obiectivul intermediar

obiectivul operațional

Banca centrală urmărește atingerea obiectivului final, și anume – stabilitatea prețurilor, creșterea economică și stabilitatea ratei de schimb – obiectiv pe care nu îl controlează în mod direct.

Strategia de politică monetară constă în modalitatea prin care banca centrală utilizează instrumentul pe care îl deține pentru atingerea obiectivului final. După alegerea obiectivelor finale se stabilesc obiectivele intermediare, și anume: agregatele monetare, ratele dobânzilor pieței monetare, o rată intermediară a creșterii prețurilor, previziuni ale inflației, altfel spus, variabile ce nu au influență directă asupra obiectivelor finale.

Banca centrală nu poate influența nici aceste obiective intermediare în mode direct, astfel că, aceasta alege un alt set de variabile denumite obiective operaționale – baza monetară, ratele dobânzii de refinanțare. Acestea se află sub controlul direct al băncii centrale.

În schema de mai jos este reprezentat mecanismul de funcționare a strategiei de politică monetară. Astfel, se observă o legătură succesivă între obiectivele de lucru și poziția organismului de decizie în mecanismul strategiei.

Banca centrală urmărește orice modificare suferită la nivelul obiectivelor intermediare în vederea acționării asupra obiectivului operațional prin intermediul deciziilor.

Banca centrală nu așteaptă semnalele venite din partea obiectivului final deoarece acestea apar cu un anumit decalaj față de momentul cauzei. Orice decizie de politică monetară presupune un decalaj de implementare și un decalaj de obținere a efectului dorit asupra obiectivului final și orice întârziere a deciziei băncii centrale poate duce la ratarea obiectivului final.

Strategia de politică monetară a BCE a fost definită după câțiva ani de cercetări întreprinse de IME, care a identificat o tipologie bazată pe 3 modele pure prin intermediul analizei modelelor practicate în politicile monetare ale statelor națiune, și anume:

țintirea cursului de schimb

țintirea agregatelor monetare

țintirea directă a inflației.

În octombrie 1998 Consiliul Guvernatorilor a BCE a anunțat strategia de politică monetară. Elementele strategiei constau în definirea stabilității prețutilor și a modalităților de atingere a acestui obiectiv. Astfel, Consiliul Guvernatorilor a definit stabilitatea prețurilor ca o „creștere de la an la an a IAPC în zona euro situată sub 2%, nivel ce va fi menținut pe termen mediu”.

Anunțul a avut scopul de a aduce claritate și de a oferi un etalon pe baza căruia BCE să își asume responsabilitatea, deși pe parcurs BCE a fost caracterizată prin cea mai mare opacitate.

Definiția stabilității prețurilor a făcut obiectivul unor critici, și anume:

nivelul maxim de 2% poate fi justificat prin continuitatea politicii Bundesbank, aceasta fiind valoarea utilizată în trecut de Banca Centrală a Germaniei;

folosirea expresiei „termen mediu” arată faptul că autoritatea monetară a zonei euro nu are ca obiectiv controlul variabilității prețurilor pe termen scurt, BCE putând lăsa inflația să depășească 2% în anumite situații;

evoluția prețutilor este urmărită pentru zona euro în ansamblu, ceea ce înseamnă că șocurile specifice unor regiuni sau sectoare sunt luate în considerare numai dacă influențează indicele agregat al prețurilor – posibilitatea deflației

Pentru a atinge dezideratul stabilității prețurilor, BCE a ales 2 piloni, și anume:

controlul masei monetare prin stabilirea valorii de referință pentru creșterea agregatului M3;

analiza perspectivelor privind evoluția prețurilor în zona euro prin intermediul unui ansamblu de indicatori.

Primul pilon al strategiei monetare s-a inspirat din strategia de țintire a masei monetare pe baza faptului că inflația este un fenomen monetar. Din punctul de vedere al BCE valoarea anuală a creșterii M3 nu trebuie considerată o țintă ci o referință. Acest lucru semnifică faptul că nu trebuie așteptate măsuri imediate în cazul depășirii valorii de referință.

În cazul celui de-al 2-lea pilon, BCE utilizează un set de indicatori pentru cuantificarea riscurilor asupra stabilității prețurilor:

indicatori monetari – agregate monetare, cursul de schimb al euro, dobânzile de pe piețele financiare;

indicatori nemonetari – creșterea economică, evoluția salariilor, variabile fiscale, prețurile unor materii prime, prețul importurilor.

Utilizarea celor 2 piloni elimină posibilitatea ca unele informații relevante să fie excluse din analiza evoluțiilor viitoare ale prețurilor. Această strategie reduce riscurile ca politica monetară să se bazeze pe un singur indicator sau model. Prin diversificarea metodelor de interpretare a mediului economic, BCE dorește implementarea unei politici monetare robuste, adaptată condițiilor economice caracterizate de incertitudine apărute pe fondul discontinuităților.

În concluzie, strategia BCE a combinat elementele ale țintirii agregatelor monetare cu cele ale țintirii directe a inflației.

CAP 2. EURO

2.1. Lansarea euro 1998

La 15 iulie 1997, Institutul Monetar European a luat decizia utilizării unui simbol codificat pentru euro, acesta fiind înregistrat la Organizația Internațională pentru Standardizare. Creatorii simbolului euro s-au inspirat de la grecescul Epsilon și de la prima literă a cuvântului „Europa”; acesta este tăiat de două linii paralele, pentru a se indica stabilitatea monedei euro (€).

La 2 mai 1998 Uniunea Europeană a selectat țările care urmau să participe la EURO după o analiză asupra felului cum aceste țări au îndeplinit următoarele criterii de convergență, la care ne-am oprit, pe larg, pe parcursul lucrării:

inflația – sub 3%;

rata dobânzilor pe termen lung – sub 8,5%;

deficitul bugetar – sub 3% din PNB;

gradul de îndatorare guvernamentală – sub 6% din PNB;

valuta națională să facă parte din SME minimum 2 ani.

Conform Regulamentului CE nr. 1466/97 din 7 iulie 1997, cu privire la Supravegherea Politicilor Bugetare și Supravegherea și Coordonarea Politicilor Economice, statele incluse urmau să înainteze Consiliului și Comisiei Europene periodic, rapoarte privind următoarele domenii:

obiectivele pe termen mediu privitoare la poziția bugetară;

proiecțiile cu privire la dezvoltarea economică și a principalilor indicatori economici, care sunt relevanți pentru realizările programului de stabilitate;

descrierea măsurilor de ordin bugetar și economic pentru realizarea obiectivelor programului de stabilizare;

analizarea schimbărilor în poziția bugetară și a îndatoriri statului, survenite prin influența produsă de trendul indicatorilor economici cuprinși în diversele proiecții prezentate de statele membre.

Banca Centrală Europeană a anunțat următoarele rate oficiale de schimb ale celor 11 monede europene (la acea dată) față de euro, la 1 ianuarie 1999 (vezi tabelul nr. III.1.):

Tabelul III.1.

Ratele oficiale de schimb ale celor 11 monede europene la 1 ianuarie 1999

În aceeași ordine de idei este important a menționa faptul că de la 1 ianuarie 2001, Grecia a reușit să îndeplinească criteriile de convergență și astfel s-a alăturat celorlalte 11 țări „Spațiul euro”.

Din 1 ianuarie 1999, când euro a devenit moneda oficială a Uniunii Europene, până la intrarea acesteia efectiv în circulație, a mai trecut însă o scurtă perioadă de timp, până la 1 ianuarie 2002.

Peste 300 de milioane de europeni din 12 țări au consemnat, la 1 ianuarie 2002, o pagină de istorie, o data cu intrarea în circulație a noii monede unice, euro, simbol al unității continentului.

Astăzi, bancnotele și monedele euro reprezintă moneda oficială în 16 dintre cele 27 de state membre ale Uniunii Europene, precum și în insulele, departamentele și teritoriile de peste mări, care fac parte din anumite țări ale zonei euro sau sunt asociate acestora. Împreună, aceste țări formează zona euro. Statele mici, respectiv Principatul Monaco, San Marino și Cetatea Vaticanului folosesc, de asemenea, moneda euro, în baza unui acord formal încheiat cu Comunitatea Europeană. Andora, Muntenegru și Kosovo utilizează și ele moneda euro, dar fără să fi încheiat un acord formal..

Catalogată de anumiți analiști economici drept cea mai importantă revoluție monetară din istorie, adoptarea euro constituie concretizarea unui vis al fondatorilor Europei contemporane, care, imediat după al doilea război mondial, vedeau în unificarea continentului singurul mijloc de evitare a noi conflicte.

Apariția în forma fizică a monedei euro constituie faza finală a procesului început încă din 1999, când aceasta a fost introdusă ca monedă de cont.

Euro a înlocuit treptat, până la 28 februarie 2002 monedele naționale ale Germaniei, Franței, Italiei, Belgiei, Olandei, Luxemburgului, Spaniei, Greciei, Finlandei, Austriei, Portugaliei și Irlandei.

În ciuda unor mici imperfecțiuni prima săptămână de la introducerea monedei euro a fost considerată un succes.

Prin adoptarea euro, statele Uniunii Economice și Monetare (UEM) urmăresc obținerea unei mai bune coordonări a politicilor economice, și, în special, crearea pe termen lung a unui adevărat "management economic" european. Mai mult, comisarul european Güenter Verheugen aprecia că și viitoarele țări membre ale Uniunii Europene ar trebui să adopte moneda euro. "Noi negociem într-o asemenea manieră cu viitorii membri, astfel încât ei să nu aibă dreptul de a se îndepărta de Euroland. Cred că efectul psihologic al introducerii monedei nu a fost suficient evaluat. Fiecare persoana își va aminti, în mod repetat, în fiecare zi, că este european", a subliniat Verheugen. El considera că introducerea euro va consolida "conștiința europeană".

Începând cu data de 1 martie 2002, Euro a devenit singura deviză utilizată în zona euro, ceea ce a însemnat retragerea de pe piață a monedelor tuturor statelor care au aderat la moneda unică europeană. “Având în vedere numărul mare de actori implicați, tranziția către moneda unică a decurs remarcabil de bine, ceea ce înseamnă că aderarea altor țări la zona euro va decurge și mai rapid”.

Tranziția a însemnat retragerea de pe piață a 12 monede naționale și înlocuirea lor cu 15 miliarde de bancnote euro și 95 miliarde de monede. Aproximativ 80% din noile bancnote și peste 95% din monede au fost livrate către instituțiile financiare din țările cu pricina înainte de începutul anului, ceea ce a dus la o disponibilitate imediată a noii devize pentru comercianți și publicul larg. Campaniile autorităților europene pentru informarea comercianților și publicului au dus la evitarea unor scenarii pesimiste, care includeau invadarea pieței cu bancnote false, jafuri și haos în comerțul cu amănuntul. În mai puțin de două săptămâni, cele mai multe tranzacții cash au început să se desfășoare în euro. Retragerea monedelor naționale a determinat însă și regrete din partea cetățenilor unor state care au introdus euro. Potrivit unui sondaj realizat de publicația “Focus Money” și preluat de Reuters, aproape jumătate din populația germană regretau mărcile germane. Totuși, chiar și în Germania, mulți dintre micii comercianți au refuzat să mai accepte la plată mărci cu câteva săptămâni înainte de sfârșitul perioadei de doua luni de circulație în paralel a mărcii și euro. 

Chiar și în țările Uniunii Europene care nu au adoptat, încă, moneda unică, euro este o monedă cunoscută.

Ca o concluzie, trebuie reținut că, de la începutul anului 2002 și până pe data de 28 februarie 2002, euro a circulat în paralel cu monedele statelor membre ale Uniunii Monetare. Treptat au ieșit din circulație francul francez, guldenul olandez și lira irlandeza, iar data de 28 februarie fost ultima zi de circulație pentru șilingul austriac, francul belgian, marca germană, lira italiană, marca finlandeză, peseta spaniolă, escudo-ul portughez și drahma grecească. Din data de 1 martie 2002, monedele retrase au putut fi preschimbate în euro doar la casieriile băncilor, până la jumătatea anului. După aceea, ele au putut fi schimbate doar la băncile centrale.

2.2. Avantajele și dezavantajele introducerii EURO

Consecințele introducerii euro apar evidente în mai multe domenii, printre care enumerăm:

ratele de schimb;

costurile tranzacțiilor;

transparența prețurilor;

piețe financiare profunde.

Astfel, în mediul internațional al afacerilor, deciziile luate sunt adesea afectate negativ de viitoarele modificări ale ratelor de schimb. Cu cât sunt mai puțin previzibile ratele de schimb, cu atât sunt mai riscante investițiile străine și cu atât este mai puțin probabil ca aceste companii să obțină o creștere pe piețele externe. Euro, datorită faptului că înlocuiește monedele naționale de genul mărcii și francului, elimină complet riscul legat de rata de schimb dintre monedele participante. Aceasta va reprezenta un avantaj pentru investițiile internaționale în zona Euro.

Riscul legat de rata de schimb este potențial neplăcut pentru orice consumator, producător sau investitor care astăzi ia o decizie economică ce implică o plată sau furnizarea unui bun sau a unui serviciu la o dată ulterioară. Din păcate, această situație descrie marea majoritate a activităților economice.

Deși tehnicile de acoperire există cu certitudine, ele nu constituie o soluție suficientă pentru această problemă. Firmele își acoperă în mod constant riscul prin intermediul piețelor valutare cu livrare la termen din străinătate, pe care cumpără dreptul de a schimba în viitor devizele externe la rata care este valabilă astăzi. Dar acoperirea are un preț, ca orice altă politică de asigurare. Acest lucru nu este gratuit, el putându-se ridica pentru companiile mici până la două procente din vânzările și achizițiile lor. Mai important, instrumentele de acoperire nu sunt disponibile pentru toate întreprinderile, mai ales pentru firmele și companiile mici și lipsite de lichiditate din țările cu piețe valutare cu contracte la termen (futures) imature.

Spre exemplu, turiștii care își planificau excursii în Europa înainte de introducerea euro s-au confruntat cu inconvenientele și costurile mai multor monede, fiecare dintre acestea fiind recunoscută de un mic segment geografic din Uniunea Europeană și fiecare putând fi schimbată numai prin intermediul băncilor, al caselor de schimb valutar, al birourilor de turism și al companiilor de cărți de credit, în schimbul unei taxe. Aceste taxe se prezintă sub forma unor comisioane fixe, precum și sub forma diferenței dintre prețurile de cumpărare și de vânzare pentru orice monedă dată.

Industria turismului oferă doar un exemplu modest al economiilor pe care le aduce euro pentru costurile tranzacțiilor. Inima economică a zonei euro include zeci de mii de tranzacții dintr-o deviză în alta, în fiecare zi.

Este dificil să se estimeze exact cât de mari vor fi în cele din urmă economiile realizate de euro în ceea ce privește costurile tranzacțiilor, dar pentru Europa, un continent în care comerțul internațional are o importanță vitală, economiile vor fi substanțiale. Un studiu al Comisiei Europene estimează că, înainte de introducerea euro, întreprinderile din Europa au convertit anual 7,7 trilioane de dolari dintr-o deviză a Uniunii Europene într-alta, plătind 12,8 miliarde dolari drept cheltuieli de conversie, adică 0,4 procente din Produsul Intern Brut al Uniunii Europene. Aceste costuri sunt acute în special pentru companiile din țările mici, care au piețe de schimb lipsite de lichiditate și sisteme bancare nesofisticate.

O monedă unică face mai evidente diferențele de preț dintre bunurile, serviciile și salariile din țări diferite, îmbunătățind astfel competiția dintre piețe. În absența euro, consumatorii din zona monedei unice au descoperit că este dificil și oarecum obositor să compare prețurile computerelor, uneltelor, materialelor de construcții automobilelor serviciilor de consultanță sau ale furnizorilor generali de dincolo de frontierele naționale. Germanii, de exemplu, nu erau obișnuiți să gândească în „mii de lire”, iar italienii au considerat că escudo-ul portughez este o monedă intangibilă și distantă. Ca urmare, discriminările de preț erau implementate cu ușurință.

Astfel prețurile exprimate în euro oferă un etalon simplu și consecvent pentru a efectua comparații, impulsionând familiile și întreprinderile de pe întreg continentul să compare prețurile cu cele din exterior. Discriminările de preț sunt acum mult mai dificile decât erau înainte de introducerea euro, indiferent de ce produs ar fi vorba.

Datorită absenței riscului legat de rata de schimb, antreprenorilor le este mai ușor atunci când încheie afaceri care speculează micile diferențe în prețurile transfrontaliere. Aceasta, în schimb, duce la echivalarea prețurilor dincolo de frontiere.

Înainte de introducerea euro, eforturile depuse pentru a potrivi nevoile financiare imediate ale consumatorilor cu cerințele legate de investiții ale posesorilor de economii erau afectate de costurile psihologice și economice presupuse de cele 12 monede naționale. Fiecare tip de instrument financiar, de la titlurile guvernamentale și împrumuturile acordate de băncile comerciale până la acțiunile obișnuite și instrumentele derivate cu risc ridicat, a fost cotat în moneda națională. Acest lucru a separat piețele financiare și a descurajat investițiile străine, și ar fi fost valabil chiar și în absenta costurilor legate de tranzacții și a riscului legat de rata de schimb.

Euro a schimbat de o manieră revoluționară această situație. Spre exemplu, de la data de 1 ianuarie 1999, bursele mari din zona euro și-au cotat instrumentele financiare, inclusiv cele emise anterior, în euro. Băncile germane oferă un singur produs financiar, împrumuturi în euro, pentru companiile de pe teritoriul întregii Uniunii Europene. Pentru investitori, la fel ca și pentru cei care împrumută, aceste evoluții au făcut piețele financiare europene mai mari, mai accesibile și mai lichide. Deoarece această situație promovează comerțul internațional fără nici un fel de restricții pe singura piață importantă a lumii (piața pe care se comercializează chiar banii), acest lucru este considerat unul din avantajele economice fundamentale ale euro.

Avantajele economice fundamentale ale euro rezultă în mod inevitabil din înlocuirea mărcii, șilingului, markkăi, francului, kronei, guldenului, drahmei, pesetei, lirei sterline, lirei italiene și escudo-ului cu o singură modalitate de plată.

Euro mai oferă și o serie de avantaje economice indirecte.

Aceste beneficii țin de modificările mai profunde în comportamentul piețelor financiare și al companiilor și, prin urmare, sunt mai controversate. Dintre acestea se pot cita: stabilitatea macroeconomiei, rate reduse ale dobânzilor, reforma structurală, statutul de monedă în care se păstrează rezervele, creșterea economică.

Multe dintre cele 27 state membre ale Uniunii Europene, inclusiv câțiva dintre participanții din prima rundă la Uniunea Economică și Monetară, s-au confruntat cu inflația după cel de-al doilea război mondial. Irlanda, Anglia, Portugalia și Spania au fost în special sensibile față de inflație, un fenomen care provoacă confuzie în rândul cumpărătorilor și al vânzătorilor, sporește costurile legate de împrumuturi, ridică rata efectivă a impozitului, transmite semnale negative investitorilor și creează ineficiențe majore pe piață.

Dar, euro a introdus un nou regim cu inflație redusă și stabilitate macroeconomică pentru multe din țările din zona euro. Potrivit unor experți, acest lucru este garantat efectiv, deoarece zona euro posedă acum cea mai independentă bancă centrală din lume: este vorba despre Banca Centrală Europeană. Băncile centrale „dirijează” rata inflației într-o țară folosind o varietate de instrumente de politică monetară pentru a coborî sau ridica nivelul general al cererii. Cu cât este mai independentă o bancă centrală, cu atât este mai probabil ca ea să reziste în fața presiunilor politice ale guvernului său în sensul de a permite economiei să crească prea repede sau de a finanța unele cheltuieli publice excesive. Politicienii și bancherii de la băncile centrale se află adesea în divergență, deoarece băncile centrale sunt interesate mai mult în stabilitatea pe termen lung decât în câștigurile economice pe termen scurt.

De altfel, istoria a demonstrat faptul că băncile centrale din multe țări din zona euro nu sunt imune fată de influențele politice, iar din acest motiv euro ar putea reprezenta un avantaj pentru stabilitatea regională pe termen lung. Așa cum afirmau o serie de specialiști în domeniu „Banca Centrală Europeană va fi prima bancă centrală din istorie fără un guvern care să îi privească peste umăr”.

Banca Centrală Europeană este modelată după Bundesbank, o instituție cunoscută în lumea întreagă pentru tradiția sa de independență. Deși nivelul ridicat de independență al Băncii Centrale Europene aduce puține avantaje pentru țările deja recunoscute pentru inflația lor redusă (Germania, Austria, Belgia și Olanda), el permite un viitor economic mai stabil pentru celelalte țări.

În măsura în care euro reduce inflația, el mai exercită și o presiune în sensul diminuării ratelor dobânzilor. Investitorii cumpără obligațiuni numai dacă ei sunt siguri că banii pe care îi vor primi în viitor vor determina un câștig procentual mai mare decât rata inflației. Prin urmare, investitorii solicită rate reduse ale dobânzilor sau „prime de inflație”, de la țările cu o stabilitate mai mare a prețurilor. Acest beneficiu este important în special pentru țările care au înregistrat rezultate slabe în lupta împotriva inflației (Italia, Spania și Portugalia). Aceste țări au beneficiat de pe urma estimărilor privind o inflație redusă datorită obiectivelor stringente și fermității noii Bănci Centrale Europene.

Unii specialiști au arătat că Euro încurajează reforma structurală atât de necesară în Europa.

Altfel spus, țările care doresc să se califice pentru Euro trebuie să își ajusteze economiile, îndeplinind criteriile de convergență stabilite în Tratatul asupra Uniunii Europene. Pe viitor, ele trebuie să adere la Pactul de stabilitate și creștere, un acord care limitează strict împrumuturile guvernamentale și care forțează guvernele să își ajusteze finanțele publice. Pactul prevede chiar amenzi pentru țările care recurg la prea multe împrumuturi.

2.3. Locul si rolul euro pe piețele financiare

Prin adoptarea monedei unice, Europa își va câștiga numele de “al doilea pol financiar al lumii, de departe înaintea celui japonez” și va conduce la crearea unor condiții foarte bune pentru dezvoltarea concurenței în plan mondial.

EURO, reprezintă elementul de bază al conducerii Uniunii Europene, iar introducerea acestei monede pe piețele europene va aduce pentru toți cetățenii europeni un câștig și un surplus de stabilitatea economică..

Apariția monedei euro reprezintă cel mai important moment de pe piața financiară, moment care a dus la schimbări semnificative în cadrul economiile țărilor participante și la posibilitatea formării unei piețe unice în cadrul căreia puterea și competitivitatea a crescut. Apariția pieței unice mai este favorizată și de eficacitatea și de transparența pieței financiare. Piețele financiare europene erau caracterizate prin:

un grad de lichiditate foarte ridicat;

o bancă centrală independentă;

stabilitatea prețurilor ca și obiectiv general.

O piață unică va asigura totodată creșterea economică a țărilor europene, crearea de noi locuri de muncă, o scădere a costurilor de operare pe piețele financiare precum și o alocare mai bună a capitalurilor. Scopul creării pieței unice este de a asigura prezentarea informației despre emitenți în mod corect, complet și la timp, cu rezultat direct asupra creșterii încrederii investitorilor în asigurarea și îmbunătățirea evaluării activelor financiare și a performanțelor în afaceri.

Se știe că moneda Euro vizează în principal exportatorii și importatorii, care sunt cei mai importanți utilizatori ai acesteia. Prin folosirea unei monede unice în cadrul tranzacțiilor, aceștia prezintă șanse egale de eliminarea a costurilor suplimentare de tranzacționare.

Structura piețelor financiare a cunoscut de-a lungul timpului diferite abordări în literatura de specialitate. Dintre acestea cele mai importante sunt: “concepția anglo-saxonă și concepția franceză”. Abordarea anglo-saxonă conduce la ideea că piața financiară este alcatuită din piața de capital și piața monetară, piața de capital fiind o componentă a pieței financiare , unde se negociază valorile mobiliare emise pe termen lung, iar piața monetară este componenta a pieței financiare, unde se negociază valorile mobiliare emise pe termen scurt. Concepția franceză susține ideea că că piața de capital cuprinde piața financiară (piața valorilor mobiliare pe termen lung) și piața monetară (piața valorilor mobiliare pe termen scurt).

Aceeași împărțire se mai regăsește în literatura sub denumirea de “abordarea anglo-americană și abordarea continental europeană”.

Obiectivele ce se doreau a fi îndeplinite prin introducerea monedei unice au fost:

reducerea costurilor de operare în piețe și creșterea accesului la capital al investitorilor;

crearea unor diverse variante competitive de investiții pentru investitori, precum și un nivel de prezentare a informației adecvat cerințelor acestora;

relații bazate pe încredere între investitorii prezenți pe piețele financiare europene ;

înlăturare erorilor de gestiune a informațiilor care pot conduce la dezechilibre și pot periclita operarea pe piețele financiare;

Prin trecerea la moneda unică s-a dorit totodată ca țările europene să ia măsuri și în ceea ce privește dezvoltarea și creșterea eficienței a sistemelor financiare. În acest sens se pot enumera măsuri precum:

deschiderea piețelor de capital naționale investitorilor străini;

liberalizarea piețelor bursiere naționale;

renunțarea totală sau parțială la măsurile de control valutar.

Prin adoptarea monedei Euro ca monedă unică se elimină riscul valutar în interiroul Zonei Euro. De aceea se presupune că cei care vor economisi nu vor trebuii să se ingrijoreze în privința locului unde au fost emise titlurile de valoare, dacă acestea sunt emise în euro.

Adoptarea Euro ca monedă de referință va generea pe piețele financiare efecte pozitive și totodată efecte negative.

Printre efectele pozitive se numără în primul rând formarea unei piețe unice, în care concurența va crește iar instituțiile financiare vor fi forțate să își perfecționeze performanțele pentru a atrage noi clienți. Tot un efect pozitiv generat este cel prin care resursele economice vor fi mai eficient exploatate precum și dezvoltarea unor instituții și piețe financiare extinse (după cum se observă și în Tabelul 1 următor doar trei bănci din Zona Euro sunt în topul primelor zece).

Principalul efect negativ generat de adoptarea monedei unice este acela că potențialul de diversificare se micșorează:“Înainte de apariția monedei euro, un economisitor belgian putea să-și diversifice portofoliul prin achiziționarea de titluri germane, italiene sau din alte țări europene. Acum aceste titluri sunt mai puțin diverse din moment ce se exprimă în aceeași monedă” .

CAP.3 Lărgirea Zonei Euro către SE Europei

De-a lungul timpului în Europa au fost formate mai multe Uniuni monetare istorice care au stat la bazele formării UEM, a zonei Euro. Acestea sunt: Uniunea Monetară Latină formată din Belgia, Elveția, Franța și Italia; Uniunea monetară austro-ungară realizată între Austria și Prusia; Unificarea monetară germană; Uniunea Monetară Scandinavă creată între Danemarca, Norvegia și Suedia; și nu în ultimul rând Uniunea monetară belgo-luxemburgheză din care făceau parte Belgia și Luxemburg.

Din experiențele acestor uniuni monetare create anterior Uniunii Economice Monetare, se pot trage o serie de învățăminte:

Uniunea Latină, a dovedit că țări diferite pot accepta, în urma unor acorduri, monede emise pe teritoriul altor state;

Experiența germană a arătat că unificarea monetară poate preceda unificarea politică, așa cum se întâmplă și astăzi în zona euro;

Uniunea monetară scandinavă a dovedit posibilitatea circulației bancnotelor emise de mai multe bănci centrale într-un areal comun;

Uniunea belgo-luxemburgheză a demonstrat plusurile și minusurile unei asocieri monetare între două țări pe dimensiuni complet diferite.

Zona euro cuprinde statele membre Uniunii Europene care au adoptat moneda unică euro. În momentul de față zona euro nu are o forma finală, deoarece conform prevederilor Tratatului de la Maastricht toate statele membre UE trebuie să adere la moneda unică în momentul în care îndeplinesc condițiile necesare de a adera la euro. Excepție fac Marea Britanie și Danemarca care și-au negociat dreptul de neparticipare, adică de a rămâne în afara zonei euro.

Astăzi din zona euro fac parte: Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Spania, Slovenia, Slovacia. Pe lângă acestea mai sunt anexate la zona euro prin acordurile monetare încheiate cu vecinii patru state: Andorra, Monaco, San Marino și Vatican.

Zona euro a fost creată în 1999 de 11 țări cărora li s-au alăturat Grecia (2001), Slovenia (2007), Cipru și Malta (2008), Slovacia (2009) și Estonia (2011).

Criteriile de convergență pe care trebuie sa le îndeplinească țările să intre în Zona Euro

Criteriile de convergență nominală

Pentru a adopta moneda unică europeană, un stat trebuie să întrunească o serie de criterii economice, pentru a nu destabiliza economia europeană și pentru a nu afecta paritatea euro cu alte monede internaționale. Aceste condiții sunt specificate în Tratatul privind înființarea Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).

Tratatul de la Maastricht a conceput adoptarea monedei europene ca pe o cale fără întoarcere, întrucât nu prevede nici posibilitatea ca un stat membru al Uniunii Europene și

Monetare să se retragă și nici pe aceea ca o țară care a adoptat moneda unică să fie exclusă din uniune. S-a hotărât ca aderarea țărilor membre ale Uniunii Europene la Uniunea Monetară Europeană să se facă gradual, pe măsură ce sunt îndeplinite o serie de criterii de convergență nominală, scopul acestor condiții fiind acela de a asigura stabilizarea economică pe termen lung și un nivel suficient de înalt de convergență a economiilor din zona de circulație a monedei unice, premise ale unei bune funcționări ale uniunii monetare.

Procesul de convergență reală și nominală a economiei României se va realiza într-un ritm care depinde, în bună măsură, de coerența generală a politicilor economice implementate de autorități, motiv pentru care este indicat că liniile directoare ale programelor economice să fie respectate cu strictețe, dincolo de orizontul scurt al unui ciclu electoral.

Guvernatorul Mugur Isărescu este de părere că România, care a aderat la Uniunea

Europeană în ianuarie 2007, ar putea îndeplini criteriile de la Maastricht mai devreme decât s-a estimat inițial, dar dorește a se evita adoptarea monedei euro înaintea realizării unui „minim necesar” de convergență reală. Deși adoptarea monedei unice pare o decizie simplă, este în fapt una complicată, prin ea urmărindu-se atingerea unui echilibru între „a fi ambițioși și a fi realiști”, și prevenirea unei evoluții similare celei din Ungaria, unde banca centrală a fost nevoită să amâne de două ori termenul fixat pentru trecerea la euro.

Criteriile ce vizează convergența nominală sunt obligatorii și explicite din două

Motive: pe de o parte, pentru a putea participa la o uniune monetară este esențială, în primul rând, armonizarea politicilor monetare ale țărilor membre, la care se adaugă respectarea disciplinei bugetare; pe de altă parte, convergența nominală poate fi realizată într-un interval de timp mult mai scurt decât e necesar pentru convergența reală, care este un proces de lungă durată, mai ales pentru fostele țări cu economie planificată. Totuși, o foarte mare importanță prezintă faptul că criteriile de convergență nominală trebuie îndeplinite într-o manieră sustenabilă, care să permită respectarea lor pe termen mediu și lung și nu atingerea unui anumit nivel la un moment dat.

Adoptarea de către România a monedei euro la momentul propus (2014) prin

Programul de convergență, pe care România l-a înaintat Comisiei Europene la începutul

Anului 2007, depinde de îndeplinirea concomitentă a criteriilor de convergență nominală și a criteriilor de convergență juridică.

Printre criteriile de convergență nominală ce trebuie îndeplinite de România pentru a intra in zona euro se numără:

Criteriul stabilității prețurilor – se referă la faptul că un stat membru trebuie să

Aibă o stabilitate durabilă a prețurilor și o rată medie a inflației, în decursul unei perioade de un an înaintea examinării, care să nu depășească cu mai mult de 1,5% rata inflației acelor state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilității prețurilor.

Criteriul de convergență a dobânzilor – se referă la faptul că un stat membru

Trebuie să aibă o dobândă medie nominală pe termen lung care să nu depășească cu mai mult de 2% media ratelor dobânzii pe termen lung la acele state membre (cel mult trei) care prezintă cele mai bune rezultate în materia stabilității prețurilor.

Criteriul stabilității cursului de schimb – se referă la faptul că, în cadrul unui stat membru, cursul de schimb al monedei naționale față de euro trebuie să se încadreze în intervalul de fluctuație al Mecanismului Cursului de Schimb 2 (ERM 2) (+/-15%), fără tensiuni majore pentru o perioadă de doi ani înaintea momentului examinării, in special fără ca țara respectivă să devalorizeze moneda naționala in raport cu euro.

Criteriul situației finanțelor publice – se referă la respectarea disciplinei

Bugetare, astfel încât să fie evitate deficitele publice excesive. Se examinează dacă disciplina bugetară a fost respectată, pe baza următoarelor două criterii:

dacă raportul între deficitul public planificat sau cel efectiv și PIB, exprimat în

Prețurile pieței, depășește valoarea de referință de 3%, mai puțin în cazul în care: acest raport nu a fost diminuat în mod substanțial și constant atingând un nivel apropiat de valoarea de referință, sau depășirea valorii de referință nu a fost decât excepțională și temporară, iar raportul rămâne apropiat de valoarea de referință;

dacă raportul între datoria publică și PIB, exprimat în prețurile pieței, depășește

Valoarea de referință de 60%, mai puțin atunci când raportul scade suficient pentru a considera că se apropie de valoarea de referință într-un ritm satisfăcător.

Potrivit primei ediții a Programului de convergență (din ianuarie 2007), elaborate de Guvernul României, politica economică în țara noastră are ca obiectiv fundamental promovarea unei creșteri economice sustenabile, în condiții de competitivitate, care să asigure convergenta nominală reală cu UE.

Criteriile de convergență reală

Tratatul de la Maastricht nu face referire la criterii de convergență reală, care să asigure un grad înalt de similitudine și de coeziune structurilor economiilor țărilor candidate. Omisiunea se datorează faptului că, până la începutul anilor ’90, Uniunea Europeană a fost un club al țărilor bogate (cu una sau două excepții), iar structurile economice ale acestora erau, prin definiție, asemănătoare. În momentul în care decidenții vest-europeni au realizat importanța pe care convergența reală o are pentru o inserție de succes a economiilor din centrul și estul Europei, tratatele de asociere fuseseră deja semnate și o redeschidere a problematicii părea inoportună.

În schimb, atât Comisia Europeană, cât și BCE au avertizat în ultimii ani, la început mai voalat, apoi din ce în ce mai transparent, asupra riscurilor unei adoptări precipitate a euro de către o țară a cărei convergență reală cu structurile vest-europene este insuficientă.

În lipsa unor criterii clar stipulate în tratate, putem considera ca cele mai importante criterii de convergență reală privesc:

gradul de deschidere a economiei (exprimat prin ponderea pe care suma exporturilor și importurilor unei țări o are în PIB);

ponderea comerțului bilateral cu țările membre UE în totalul comerțului exterior;

structura economiei (exprimată prin ponderea pe care marile sectoare o au în crearea PIB: agricultura, industria, serviciile);

nivelul PIB/locuitor (exprimat fie la cursul nominal, fie prin paritatea puterii de cumpărare standard).

O problemă fundamentală căreia trebuie să i se răspundă este dacă aderarea la zona euro se poate realiza și în cazul unor restricții mai puțin severe în privința convergenței nominale și reale.

Răspunsul este formulat de Teoria Zonei Oprime (Optimal Currency Area Theory), care este foarte tranșantă: statele dintr-un grup pot câștiga reciproc din deținerea unei monede comune doar atunci când structurile lor economice sunt similare și când nu există riscul ca șocuri asimetrice să lovească numai unele dintre aceste țări. În acest mod, politica monetară unică în speță cea elaborată de Banca Centrală Europeană nu poate și nici nu trebuie să vizeze particularitățile fiecărei economii, eaadresându-se unui grup de economii presupus omogene. Țările mai puțin avansate din Europa Centrală și de Răsărit nu pot abandona politica monetară proprie atâta timp cât riscul apariției unor șocuri asimetrice (generate de structură diferită a economiei) este mare, întrucât obiectivul final este nu numai adoptarea euro, ci și culegerea beneficiilor atașate acestei opțiuni. De aceea problema convergenței reale este cel puțin la fel de stringentă ca și acea a convergenței nominale.

Conform calendarului propus de autoritățile române pentru adoptarea monedei euro, România nu va adera la ERM ÎI, premergător adoptării monedei euro, mai devreme de anul 2012, perioadă de timp considerată optimă pentru îndeplinirea criteriilor de convergență nominală și realizarea unor procese semnificative în procesul de convergență reală. Se are în vedere că România să rămână 2 ani în acest mecanism, perioadă minimă solicitată de UE în vederea adoptării euro, pentru a se asigura că economia este pregătită să adere la Uniunea Monetară. Prin urmare, intrarea României în zona euro va avea loc în perspectivele anului 2014. În opinia guvernatorului BNR, intrarea prematură a țării noastre în ERM ÎI ar putea prelungi perioada de așteptare, iar, pe de altă parte, amânarea excesivă poate să slăbească motivația pentru realizarea de reforme în economie.

Se are, astfel, în vedere o perioadă de ajustare dintre momentul aderării la UE (2007) și cel al începerii participării la ERM II (2012), perioadă considerată necesară unei implementări fezabile a monedei unice. Sunt astfel vizate: consolidarea pieței financiare interne pe termen lung; stabilitatea relativă a cursului de schimb; finalizarea celei mai mari părți a reformelor structurale și flexibilizarea în continuare a pieței forței de muncă; atingerea unor rate sustenabile ale inflației compatibile cu criteriul specific de la Maastricht; sincronizarea în continuare a ciclului de afaceri al economiei naționale cu cel al zonei euro și menținerea progresului înregistrat în convergența reală;

Această perioadă nu trebuie considerată o „pauză”, care poate avea ca rezultat relaxarea prematură a politicilor macroeconomice. În acest context, adoptarea monedei unice de către România înainte de a fi fost realizată o minimă convergență economică reală ar fi riscantă și potențial contraproductivă. Astfel, la data îndeplinirii criteriilor nominale trebuie să existe și un substanțial progres în ceea ce privește convergența reală.

Strategii monetare ale țărilor Central-SE Europei

Cum am precizat într-un subcapitol anterior, pentru a putea adera la zona euro o țară trebuie să fie mai întâi membră a Uniunii Europene. Astfel adoptarea monedei unice duc procesul de integrare mai departe realizându-se o legătură strânsă între țările membre zonei euro.

Înainte ca un stat membru să poată adopta moneda euro, acesta trebuie să îndeplinească anumite criterii economice și juridice. Criteriile de convergență economică au rolul de a garanta că economia unui stat membru este suficient de bine pregătită pentru adoptarea monedei unice și că se poate integra cu ușurință în regimul monetar al zonei euro. Convergența juridică cere ca legislația națională, în special cea referitoare la banca centrală națională și la emisiile monetare, să fie compatibilă cu dispozițiile tratatului.

Țările membre ala Uniunii Europene candidate la zona euro sunt următoare: Bulgaria, Republica Cehă, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România și Suedia iar în tabelul următor voi prezenta cum au îndeplinit acestea criteriile de convergență în anii 2008, 2009 și 2010.

Datele pe care le voi prezenta în tabel sunt preluate din Raportul de convergență publicat de către BCE în mai 2010. Valoarea de referință se referă la perioada aprilie 2009- martie 2010 pentru inflația măsurată prin IAPC și pentru ratele dobânzilor calculate pe termen lung, iar pentru criteriul privind finanțele publice perioada de referință este anul 2009. Datele pentru anul 2010 provin din prognozele Comisiei Europene din primăvara anului 2010.

Politica monetară a BNR în perspectiva adoptării monedei euro

Potrivit calendarului de adoptare a monedei unice europene, țara noastră va trece la euro în intervalul 2012-2014. Însă, pentru a adopta moneda unică europeană, un stat trebuie să întrunească o serie de criterii economice, pentru a nu destabiliza economia europeană și pentru a nu afecta paritatea euro cu alte monede internaționale. Aceste condiții sunt specificate în Tratatul privind înființarea Uniunii Europene (Tratatul de la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993).

Aceste criterii de convergență sunt:

rata inflației să nu depașească cu mai mult de 1.5 puncte procentuale media ratei inflației a celor mai bune 3 țări membre UE și care totodată se remarcă și prin cea mai mare stabilitate a prețurilor;

deficitul bugetar să nu depașească 3% din PIB;

datoria publică să nu depașească 60% din PIB;

rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de 2 puncte procentuale față de media ratei dobânzii pe termen lung a primelor 3 țări cele mai bune în acest domeniu;

rata de schimb nu trebuie să depașească marjele normale prevăzute în SME(+/-15%).

Tratatul de la Maastricht a conceput adoptarea monedei europene ca pe o cale fără întoarcere, întrucât nu prevede nici posibilitatea ca un stat membru al Uniunii Europene și Monetare să se retragă și nici pe aceea ca o țară care a adoptat moneda unică să fie exclusă din uniune. S-a hotărât ca aderarea țărilor membre ale Uniunii Europene la Uniunea Monetară Europeană să se facă gradual, pe măsură ce sunt îndeplinite o serie de criterii de convergență nominală, scopul acestor condiții fiind acela de a asigura stabilizarea economică pe termen lung și un nivel suficient de înalt de convergență a economiilor din zona de circulație a monedei unice, premise ale unei bune funcționari ale uniunii monetare.

În ceea ce privește aderarea României la UEM, Banca Națională a României consideră ca trebuie parcurse două etape:

o etapă ce se desfășoară din 2007 până în 2010 și în care trebuie să fie atinse următoarele trei obiective: consolidarea inflației scăzute; formarea pieței interne de capitaluri pe termen lung și convergența ratelor de dobândă; stabilitatea relativă a cursului leului pe piață (în condiții de convertibilitate deplină) în jurul nivelului de echilibru pe termen lung;

o etapă necesară îndeplinirii criteriilor de convergență nominală și realizării unor progrese semnificative în procesul de convergență reală, marcată de: aderarea la mecanismul ERM II, în anul 2012 și trecerea la euro în anul 2014, după o perioadă de participare la mecanismul ERM II redusă, pe cât posibil, la durata minimă obligatorie de 2 ani.

Programul stabilit pentru trecerea la euro înseamnă intrarea în 2012 într-un regim de așteptare, a cărui principală cerință este ca timp de doi ani cursul valutar să nu se abată cu mai mult de plus minus 15 la sută, fără intervenția băncii centrale, urmând ca în orizontul anului 2014 să se facă trecerea efectivă la moneda unică europeană. Dacă această condiție este îndeplinită, înseamnă că economia țării este pregătită să adopte euro.

Analizând etapele introducerii monedei unice europene pe cazul României, schematic, acestea ar putea fi redate astfel:

Figura nr. 1 Etapele adoptării monedei euro în România

În ceea ce privește convergența reală, nu sunt impuse nici un fel de reguli și nu se fac referiri în nici un document generator de efecte juridice al Băncii Centrale Europene (BCE) sau al Comisiei Europene, însă aceasta trebuie privită cu cel puțin la fel de multă atenție ca și criteriile de convergență nominală, astfel încât economia țării noastre să poată ține pasul, în momentul trecerii la moneda unică, cu ritmul economiilor dezvoltate europene. Tratatul de la Maastricht menționează indirect faptul că este necesară coeziunea economică și socială pentru a elimina disparitățile dintre țări și regiuni.

Însă, criteriile ce vizează convergența nominală sunt obligatorii și explicite din două motive: pe de o parte, pentru a putea participa la o uniune monetară este esențială, în primul rând, armonizarea politicilor monetare ale țărilor membre, la care se adaugă respectarea disciplinei bugetare; pe de altă parte, convergența nominală poate fi realizată într-un interval de timp mult mai scurt decât e necesar pentru convergența reală, care este un proces de lungă durată, mai ales pentru fostele țări cu economie planificată. Totuși, o foarte mare importanță prezintă faptul că criteriile de convergență nominală trebuie îndeplinite într-o manieră sustenabilă, care să permită respectarea lor pe termen mediu și lung și nu atingerea unui anumit nivel la un moment dat.

Adoptarea euro este o obligație care-i revine României în calitate de stat membru Uniunea Europeană, dar acest lucru trebuie să se întâmple în momentul în care țara este pregătită. Gradul de pregătire se măsoară foarte precis prin îndeplinirea anumitor criterii bine definite. Condiții obligatorii sunt reducerea deficitului bugetar și a inflației..

Adoptarea euro însemna renunțarea la politica monetară înainte de a fi asigurat necesarul de convergență reală și sustenabilitatea acesteia. Adică înainte de a fi eliminat dezechilibrele cu care ne confruntăm astăzi și defazajul ciclului nostu economic față de principalele economii ale uniunii monetare. Economia României reprezintă 1,5 procente din economia zonei euro, ceea ce ar face inflația din România irelevantă pentru deciziile BCE. Politica monetară a BCE ar putea fi inadecvată din punctul de vedere al problemelor economiei românești.

România a trecut în ultimii ani dintr-o extremă în alta, nereușind să îndeplinească ambele criterii în același timp. Mai exact, la intrarea în UE, deficitul bugetar era în norma acceptată de trei la sută, însă România nu îndeplinea criteriul referitor la inflație. În prezent a crescut foarte mult deficitul bugetar, dar si inflația. De la sfârșitul lui 2008, în 2009 și 2010, criteriul deficitului bugetar nu a mai fost atins și norma europeană este cu mult depășită. Or, neîndeplinirea acestui criteriu atrage neîndeplinirea altora.

În graficul de mai jos este redat deficitul bugetar înregistrat de România, în perioada 2007-2009.

Graficul nr.2 Deficitul bugetar în România în perioada 2007-2009

Inflația, ca principală formă de manifestare a dezechilibrului monetar, generează multe efecte negative asupra economiei care sunt resimțite de populație prin degradarea puterii de cumpărare reflectată în instabilitatea prețurilor.Există o legătură foarte strânsă între inflație și ritmul de creștere sau scădere economică.

În graficul de mai jos este prezentat nivelul ratei inflatiei in Romania, in perioada 2005-2009.

Graficul nr.3 Țintele și nivelurile înregistrate ale inflației în perioada 2005-2009, în procente.

Sursa: http://epp.eurostat.ec.europa.eu

Banca Națională a României (BNR) a stabilit ținta de inflație pentru 2010 la 3,5%, cu un interval de variație de un punct procentual, ea situandu-se in prezent la valoarea de 7,77%.

O poziționare curentă a economiei românești în raport cu îndeplinirea criteriilor de convergență nominală este prezentată succint în tabelul următor:

Criteriile de la Mastricht (indicatorii de convergenta nominala) u.m%

*) Nivel de referință.

**) Variații procentuale medii. Datele pentru anul 2008 se referă la perioada aprilie 2007 – martie 2008

Sursa: EUROSTAT și BCE, Raportul de convergență, mai 2008

În vederea intrării în cea de-a doua etapă (în ERM II), se are în vedere și îndeplinirea unor criterii de convergență reală, care, deși nu sunt menționate expres în Tratatul de la Maastricht, au un conținut predictiv ridicat privind succesul acestui demers. Îndeplinirea criteriilor de convergență reală asigură un grad înalt de coeziune a economiilor țărilor membre ale unei uniuni monetare. Principalele criterii avute în vedere sunt: nivelul real al PIB/locuitor, structura sectorială și gradul de deschidere a economiei, respectiv ponderea comerțului cu UE în total comerț exterior.

În graficul de mai jos, este reprezentată evoluția ratei de creștere a PIB real în perioada 2007-2009.

Graficul nr.4 Evoluția ratei de creștere a PIB real în perioada 2007-2009

Etapa participării României la ERM II

Criteriile de aderare la zona euro sunt considerate ca reprezentând o constrângere suplimentară pentru conduita de politică monetară a noilor state membre UE, deoarece este imperios necesar ca îndeplinirea criteriilor de la Maastricht să se realizeze fără a se pune în pericol convergența reală. Din acest motiv consider o provocare pentru România cerința de a participa la ERM II pe o perioadă de cel puțin doi. Această afirmație este susținută și de faptul că, din punct de vedere al fundamentelor economice scoase în evidență de teoria zonelor monetare optime, este în interesul tuturor țărilor care aderă la UE să intre în zona euro cât mai rapid posibil, deoarece sunt prea mici, prea deschise și prea vulnerabile atacurilor speculative asupra monedelor naționale.

Ținând seama de riscurile implicate, intrarea în ERM II trebuie pregătită minuțios, participarea la acest mecanism fiind obligatorie. Se are, astfel, în vedere o perioadă de ajustare dintre momentul aderării la UE (2007) și cel al începerii participării la ERM II (2012), perioadă considerată necesară unei implementări fezabile a monedei unice. Sunt astfel vizate: consolidarea pieței financiare interne pe termen lung; stabilitatea relativă a cursului de schimb; finalizarea celei mai mari părți a reformelor structurale și flexibilizarea în continuare a pieței forței de muncă; atingerea unor rate sustenabile ale inflației compatibile cu criteriul specific de la Maastricht; sincronizarea în continuare a ciclului de afaceri al economiei naționale cu cel al zonei euro și menținerea progresului înregistrat în convergența reală;

Această perioadă nu trebuie considerată o „pauză”, care poate avea ca rezultat relaxarea prematură a politicilor macroeconomice. În acest context, adoptarea monedei unice de către țara noastră înainte de a fi fost realizată o minimă convergență economică reală ar fi riscantă și potențial contraproductivă. Astfel, la data îndeplinirii criteriilor nominale trebuie să existe și un

substanțial progres în ceea ce privește convergența reală.

Etapa adoptării monedei euro

După ce, atât Comisia Europeană, cât și BCE vor confirma îndeplinirea criteriilor de convergență de către România, Consiliul UE va adopta o decizie potrivit căreia România se poate alătura zonei euro (la 1 ianuarie 2014), moment din care se abrogă derogarea cu privire la statutul României în calitate de țară membră a UE. La propunerea Comisiei Europene și după consultarea BCE, Consiliul UE va adopta un curs de schimb fix și irevocabil dintre LEU și EURO. Odată cu trecerea la euro, Banca Națională a României va face parte din Eurosistem, transferând acestuia responsabilitatea adoptării politicii monetare.

Concluzii

Există sceptici care susțin că România va rata adoptarea monedei euro în 2014, aceștia fiind de părere că nu se va realiza acea convergență reală minimă, devansând astfel trecerea la ERM II, și prin aceasta, trecerea la euro. Totodată, neîndeplinirea criteriilor de convergență nominală ar putea constitui un impediment; într-un raport elaborat de Agenția de Rating Fitch se susține faptul că Romania va adopta moneda unică europeană în 2015, întârziere motivată prin creșterea inflației și a deficitelor bugetare. De asemenea, actuala criză financiară cu care se confruntă Statele Unite, și nu numai, ar putea afecta adoptarea monedei euro de către România.

În momentul de față este crucială reducerea inflației; situarea acesteia la niveluri sustenabile, împreună cu un control mai riguros asupra cererii agregate, vor crea condițiile favorabile îndeplinirii convergenței nominale. În ceea ce privește criza, normele BNR în privința creditării au fost severe și băncile românești s-au ferit de produsele „toxice” de creditare. Totuși, cu eforturi ridicate din partea autorităților române de menținere a unei politici bugetare strânse și de continuare a reformei, luând în calcul turbulențele de pe piețele internaționale, România ar putea adopta moneda euro de la 1 ianuarie 2014.

Momentul adoptării euro este numai o decizie a României, prin prisma eforturilor pe care le va depune pentru a ajunge la acel nivel de dezvoltare care să permită adoptarea monedei unice. Chiar dacă criteriile sunt aceleași pentru toate statele care vor să se integreze din punct de vedere economic și monetar, fiecare țară trebuie să-și creeze propria strategie de politică monetară de tranziție în funcție de nevoile și circumstanțele individuale.

Euro este emblema identității europene și dovada procesului de maturitate a integrării. El nu reprezintă o renunțare la simbolul politicii naționale monetare, ci un rezultat pozitiv al unui proces îndelungat și foarte elaborat atât în plan economic cât și politic. Moneda unică europeană este cea care aprofundează relațiile economice și comerciale din cadrul Uniunii și întărește poziția UE la scară mondială.

BIBLIOGRAFIE

Roman Angela, POLITICI MONETARE, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2009

Isărescu Mugur, IMPLICAȚIILE GLOBALIZĂRII PENTRU ECONOMIA ROMÂNEASCĂ, București, 2007

Isarescu Mugur, PROBLEME ALE POLITICII MONETARE INTR-O TARA EMERGENTA. CAZUL ROMANIEI, 2008

Rădulescu, Magdalena, Popescu, Luigi, BĂNCILE CENTRALE ȘI POLITICA MONETARĂ, Editura Sitech, Craiova, 2008

Dardac Nicolae, Barbu Teodora, MONEDǍ, BǍNCI ȘI POLITICI MONETARE, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, București, 2005

Andrew Brociner – EUROPA MONETARĂ. SME, UEM, MONEDA UNICĂ, Institutul European, Iași, 1999

Nicoleta Diaconu – Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – Drept instituțional comunitar european, Editura Actami, București, 1999

Augustin Fuerea – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002

Ion Jinga, Andrei Popescu – Integrarea europeană. Dicționar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2000

Dumitru Miron ș.a. – Economia integrării europene, Editura ASE, București, 2001

Viorel Marcu – Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001

Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituțional european, Editura Olimp, București, 1999

Roxana Munteanu – Drept european. Evoluție – Instituții – Ordine juridică, Editura Oscar Print, București 1996

Alina Profiroiu, Marius Profiroiu – Introducere în realitățile europene, Editura Economică, București, 1999

Werner P., B.H. Ansiaux, Georg Broouwers, Bernard Chappier, Report to the Council and the Commission on the Realisation by Stages of Economic and Monetary Union in the Community, Bulletin 11 – 1970 of the EC, Brussels, 1970.

Dan Drosu Șaguna – Tratat de drept financiar-fiscal, Editura All Beck, București, 2001

Cîndea Iuliana Mariana, ZONA EURO – GENEZĂ ȘI EVOLUȚIE, Teză de doctorat, Iași, 2010

Stoica Ovidiu, INTEGRARE FINANCIAR MONETARĂ EUROPEANĂ, suport curs, an III, sem. I, învățământ ZI, an universitar 2010-2011

Tofan Mihaela, INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN STRUCTURILE UNIUNI MONETARE EUROPENE, ed.C.H.Beck, București, 2008

Webografie

www.bnro.ro

www.ecb.int

http://eudirect.ro/pdfs/ref_3.pdf

http://epp.eurostat.ec.europa.eu

www.euractiv.ro

http://www.wall-street.ro/articol/Economie/22448/Isarescu-a-inaintat-guvernului-programul-de-adoptare-euro-in-2014.html

www.zf.ro -Ziarul financiar

BIBLIOGRAFIE

Roman Angela, POLITICI MONETARE, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2009

Isărescu Mugur, IMPLICAȚIILE GLOBALIZĂRII PENTRU ECONOMIA ROMÂNEASCĂ, București, 2007

Isarescu Mugur, PROBLEME ALE POLITICII MONETARE INTR-O TARA EMERGENTA. CAZUL ROMANIEI, 2008

Rădulescu, Magdalena, Popescu, Luigi, BĂNCILE CENTRALE ȘI POLITICA MONETARĂ, Editura Sitech, Craiova, 2008

Dardac Nicolae, Barbu Teodora, MONEDǍ, BǍNCI ȘI POLITICI MONETARE, Editura Didacticǎ și Pedagogicǎ, București, 2005

Andrew Brociner – EUROPA MONETARĂ. SME, UEM, MONEDA UNICĂ, Institutul European, Iași, 1999

Nicoleta Diaconu – Sistemul instituțional al Uniunii Europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Ion P. Filipescu, Augustin Fuerea – Drept instituțional comunitar european, Editura Actami, București, 1999

Augustin Fuerea – Instituțiile Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, București, 2002

Ion Jinga, Andrei Popescu – Integrarea europeană. Dicționar de termeni comunitari, Editura Lumina Lex, București, 2000

Dumitru Miron ș.a. – Economia integrării europene, Editura ASE, București, 2001

Viorel Marcu – Drept instituțional comunitar, Editura Lumina Lex, București, 2001

Dumitru Mazilu – Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții europene, Editura Lumina Lex, București, 2001

Irina Moroianu Zlătescu, Radu C. Demetrescu – Drept instituțional european, Editura Olimp, București, 1999

Roxana Munteanu – Drept european. Evoluție – Instituții – Ordine juridică, Editura Oscar Print, București 1996

Alina Profiroiu, Marius Profiroiu – Introducere în realitățile europene, Editura Economică, București, 1999

Werner P., B.H. Ansiaux, Georg Broouwers, Bernard Chappier, Report to the Council and the Commission on the Realisation by Stages of Economic and Monetary Union in the Community, Bulletin 11 – 1970 of the EC, Brussels, 1970.

Dan Drosu Șaguna – Tratat de drept financiar-fiscal, Editura All Beck, București, 2001

Cîndea Iuliana Mariana, ZONA EURO – GENEZĂ ȘI EVOLUȚIE, Teză de doctorat, Iași, 2010

Stoica Ovidiu, INTEGRARE FINANCIAR MONETARĂ EUROPEANĂ, suport curs, an III, sem. I, învățământ ZI, an universitar 2010-2011

Tofan Mihaela, INTEGRAREA ROMÂNIEI ÎN STRUCTURILE UNIUNI MONETARE EUROPENE, ed.C.H.Beck, București, 2008

Webografie

www.bnro.ro

www.ecb.int

http://eudirect.ro/pdfs/ref_3.pdf

http://epp.eurostat.ec.europa.eu

www.euractiv.ro

http://www.wall-street.ro/articol/Economie/22448/Isarescu-a-inaintat-guvernului-programul-de-adoptare-euro-in-2014.html

www.zf.ro -Ziarul financiar