Politica Externa a Marii Britanii In Europa de Sud Est Intre Anii 1941 1945

„Momentul era propice pentru afaceri, așa că am spus: – Hai să rezolvăm problemele noastre în legătură cu Balcanii. Avem acolo interese, misiuni, agenți. Să nu ajungem la scopuri contrarii în chestiuni minore. Cât privește Rusia și Britania, v-ar conveni să aveți o predominare de 90% în România, noi să avem 90% de spus în Grecia și să mergem 50-50% în Iugoslavia ?”.(Winston Churchil)

RÂNDURI DE ÎNCEPUT

"Diplomația este arta de a-i lăsa pe alții să facă de bunăvoie ceea ce le spui tu."

Sfârșit de decembrie 1940. Retras în buncărul construit aproape de sediul Guvernului din Downing Street nr.10, Sir Winston Leonard Spencer Churchill, primul ministru al Regatului Unit, se simte hăituit și singur. Chemat la 10 mai 1940 să oprească Imperiul Britanic din drumul spre dezastru, Winston Churchill nu mai este acelați personaj încrezător și optimist. Nici Anglia, indistructibila, puternica, impunătoarea Anglie nu mai are strălucirea de altă dată. Evenimentele ultimilor doi ani au adus-o pe marginea prăpastiei.

Prin fumul albăstrui al celebrului trabuc, sir Winston Churchill privește îngrijorat spre viitor. Europa împărțită între bolșevicii lui Stalin (ah, cât îi urăște…), fasciștii lui Mussolini și naziștii lui Hitler. Franța, spulberată de Wehrmacht-ul german, ruptă-n două, cu un guvern „arendat” la Vichy și un general, De Gaulle, exilat în Londra. America, ca și la începutul primului război mondial, într-o neutralitate exasperantă generată de celebra doctrină Monroe.

Singură, Anglia mai reușea să țină piept tăvălugului nazist. Dar, după lunile de atacuri aeriene și devastatoarea bătălie din Atlantic, în care submarinele germane au făcut ravagii, căderea Angliei părea iminentă. Oare se va întâmpla în anul următor, 1941? Cât v-a mai putea rezista ultima redută europeană ?

Însă primul ministru britanic era convins că: „Vom merge pînă la capăt, vom lupta în Franța, vom lupta pe mări și oceane, vom lupta în aer cu tot mai multă încredere și forță, ne vom apăra Insula indiferent de costuri, vom lupta pe plaje, vom lupta pe pistele de aterizare, vom lupta pe cîmpuri și pe străzi, vom lupta pe dealuri, nu ne vom preda niciodată!”

Lucrarea de față își propune să urmărească mișcările diplomației britanice, în frunte cu Winston Churchill, în spațiul european sud-estic, chiar în perioada ce a urmat acestui faimos discurs. Mai precis între 1941 și 1945. Ani de război mondial în care politica externă a Marii Britanii, chiar dacă a dezamăgit multe state din zonă, a transformat regatul dintr-o iminentă victimă într-un învingător.

Autorul

CAPITOLUL 1 – O călătorie necesară

Nu putem începe o incursiune în controversata perioadă 1941 – 1945 fără a prezenta, chiar și succint, evoluția diplomației engleze în perioada din preajma celei de a doua coflagrații mondiale. Tocmai pentru a întregi tabloul scurtului, dar plin de evenimente, interval de timp, întreprinderea noastră își caută rădăcinile în anii 30.

Începutul deceniului patru anunța evenimente majore în situația politică internațională datorită faptului că, criza economică mondială persista și continua să preseze atât asupra economiilor statelor mici cât și asupra statelor mari. Având în vedere că Anglia căuta o înțelegere cu Germania și Italia, ceea ce era exclus fără modificarea tratatelor de pace de la Paris, guvernul britanic, începând cu această perioadă, a promovat o politică care accepta ideea revizuirii tratatelor de pace.

1.1 – anii ‘30

La 2 februarie 1932, reprezentanții a 61 de state s-au întrunit în prima ședință a Conferinței pentru dezarmare de la Geneva, sub președinția fostului ministru de externe englez, lord Arthur Henderson. În timp ce Franța și România considerau că Conferința pentru dezarmare trebuia strict limitată în obiectul ei, Anglia dorea să transforme această reuniune într-o nouă Conferință pentru pace, în care să fie examinate toate problemele la ordinea zilei, inclusiv cea a revizuirii tratatelor.

După lungi discuții, la 19 aprilie 1932, au fost adoptate principiile generale ale dezarmării, Comisia generală de dezarmare a luat în discuție problema limitării cantitative și calitative a armamentelor. Ministrul de externe britanic a prezentat o rezoluție care, susținând principiul dezarmării calitative, propunea interzicerea unor anumite categorii de arme, pe baza unei convenții internaționale. Reprezentantul german a acceptat rezoluția engleză, căci aceasta dădea germanilor satisfacția egalității interzicând tuturor statelor, dacă nu toate, atunci cel puțin o parte

din armamentele ofensive prohibite Germaniei prin Tratatul de la Versailles.

Winston Churchill considera că acceptul Berlinului „era doar un preludiu, care va fi urmat, la momentul oportun, și de alte cereri, ca returnarea de teritorii și colonii”. Până la urmă s-a ajuns la un acord între Anglia și Franța, în problema dezarmării calitative, dar aceasta n-a înlăturat divergențele dintre teza franceză și cea engleză, cu atât mai mult cu cât reprezentanții britanici se pronunțau, tot mai insistent, pentru satisfacerea cererii Germaniei de a i se acorda egalitate în materie de înarmare, adică de a se anula clauzele din Tratatul de la Versailles care o dezarmau unilateral, exercitând presiuni asupra delegației franceze ca să accepte și ea un statut de egalitate pentru Germania.

Oficialitățile britanice erau de părere că pentru a obține un rezultat practic la Conferința de

dezarmare trebuiau făcute ceva concesii guvernului german. Urmărind rezolvarea problemei acordării egalității de drepturi în materie de înarmări Germaniei, guvernul britanic a invitat la 3 octombrie 1932, guvernele Franței, Germaniei, Italiei și SUA la o reuniune la Londra, pentru a examina această chestiune. Mica Înțelegere și cu Polonia au avut o atitudine negativă față de proiectul britanic al conferinței celor cinci mari puteri. Perseverența britanică până la urmă a avut sorți de izbândă. Datorită eforturilor depuse de diplomația engleză, la 6 decembrie, s-a întrunit la Geneva forumul reprezentanților marilor puteri: Anglia, Franța, SUA, Germania și Italia, pentru a discuta și rezolva problema egalității de drepturi cerută de guvernul german.

Convorbirile care au avut loc între reprezentanții celor cinci mari puteri au condus la semnarea, la 11 decembrie 1932, a acordului prin care Germania a obținut egalitate în materie de înarmare. Contradicțiile dintre marile puteri dovedindu-se ireconciliabile, negocierile de dezarmare rămâneau infructuoase și se apropiau de un eșec total. Principalul obstacol în calea unei evoluții favorabile a tratativelor de dezarmare îl constituia atitudinea germanilor, obsedați de preocuparea reînarmării și accentuarea disensiunilor franco-engleze.

La 14 octombrie 1933, după numeroase amânări și respingerea unui prim proiect, Anglia prezenta la Geneva un nou proiect de dezarmare. Acesta propunea prelungirea termenului Convenției pentru dezarmare la opt ani și sublinia că este împotriva înarmării imediate a Germaniei. Delegațiile SUA, Franței și Italiei au declarat că guvernele lor acceptă principiile expuse.

Dar, îndată după reuniunea Conferinței, președintele acesteia a primit din partea ministrului de externe german, von Neurath, o comunicare anunțând părăsirea de către Germania a forumului de la Geneva și retragerea sa din Societatea Națiunilor. O reacție normală ar fi fost intervenția și prevenirea prin forță a reînarmării germane, dar englezii înclinau spre respingerea unei asemenea inițiative, guvernul britanic nu concepea atunci creșterea cheltuielilor militare, chiar dacă ar fi avut vreo forță militară terestră la dispoziție.

Guvernul englez credea în continuare că intransigența franceză era obstacolul principal pentru o Europă pașnică și că trebuiau făcute toate eforturile pentru ca acest obstacol să fie înlăturat. După retragerea Germaniei și ca o consecință a acestui act, s-a ajuns la o ruptură decisivă în cadrul negocierilor privind dezarmarea. Prin eșecul Conferinței, locul dezarmării a fost luat de o înarmare furibundă, iar întărirea securității și păcii bazată pe respectarea tratatelor de pace s-a transformat în acceptarea tacită a revizuirii clauzelor militare din aceste tratate, prin ignorarea Societății Națiunilor. La această situație s-a ajuns, în mare parte și datorită rolului jucat de oficialitățile britanice în cadrul negocierilor…

Un alt moment important, din această perioadă nefastă pentru diplomație, l-au constituit negocierile privind proiectul creării unui pact al celor patru mari puteri: Marea Britanie, Franța, Italia și Germania. Realizarea acestui proiect ar fi dus la formarea unui bloc al celor patru mari puteri, având drept scop să domine Europa și să revizuiască tratatele de pace. Majoritatea istoricilor consideră că acest pact era de inspirație britanică, iar încheierea lui a reprezentat obiectivul principal al diplomației engleze până la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Prin acest pact Anglia dorea să slăbească influența franceză în Europa, dar aceast proiect a sporit climatul de neîncredere în relațiile dintre state.

În opinia engleză organizarea unui directorat european prezenta mai multe avantaje. Astfel, Anglia putea să câștige de partea sa Germania și, în același timp, se obținea simplificarea reglementării chestiunilor economice și politice ale întregii Europe în interesul marilor puteri. Având în vedere că Marea Britanie nu putea prezenta oficial acest proiect ținând cont de locul și rolul pe care îl avea în cadrul Ligii Națiunilor, diplomația britanică i-a sugerat ideea dictatorului italian, Benito Mussolini, care nu agrea organizarea statutului european conform principiilor forumului de la Geneva. În opinia lui Mussolini scopul noii înțelegeri era de a se limita amestecul statelor mici în marea politică. El declara: „Europa trebuie să fie din nou condusă de concertul marilor puteri bazat pe impărțirea zonelor de influență”

Deși englezii și italienii au ajuns la un consens privind pactul celor patru puteri, ei conștientizau că realizarea acestuia depindea în mare parte de francezi. Daladier, ministrul apărării, sublinia că metodele conținute în documentul propus de Mussolini erau foarte periculoase. El opina că: „a ridica chestiunea revizuirii și aceea a armamentului german ar fi un mare risc și ar duce la creșterea tensiunii pe continent, iar opinia publică va fi impotrivă”.

În curând guvernul britanic și-a făcut cunoscută, oficial, poziția față de proiectul celor patru puteri. Astfel, la 23 martie 1933, primul ministru englez prezentând în Camera Comunelor proiectul pactului celor patru puteri, a declarat că scopul acestuia este pacea, iar clauza sa principală și unică – revizuirea tratatelor. Deși a fost obligat curând să dea înapoi de la asemenea afirmații, problema revizuirii tratatelor fusese ridicată, în mod oficial, în parlamentul unui stat care a semnat Tratatul de la Versailles.

În asemenea împrejurări, statele Micii Înțelegeri au decis să ia o atitudine oficială și să afirme că sunt împotriva pactului în patru. Astfel, la 25 martie 1933, a fost publicat un comunicat deosebit de semnificativ. Se declara, pe un ton moderat, dar plin de fermitate, că statele Micii Antante considerau de datoria lor să atragă atenția asupra faptului că o politică revizionistă nu era de natură să calmeze spiritele naționale și să întărească sentimentele de încredere, care permiteau colaborarea reciprocă.

Poziția statelor Micii Antante față de proiectul Pactului în patru n-a putut lăsa indiferent guvernul englez, care se temea că România, Cehoslovacia și Iugoslavia vor impinge Franța la rezistență împotriva propunerilor lui Mussolini.

La 30 mai 1933, Consiliul permanent al Micii Antante, întrunit la Praga, a reafirmat principiile formulate în memorandumul din 25 martie și a constatat că noul proiect de pact cvadripartit, modificat față de cel inițial, se referea la interesele semnatarilor, fără a afecta pe cele ale terților. Consiliul permanent lua act totodată de asigurările primite de la reprezentanții puterilor occidentale privind intangibilitatea Societății Națiunilor și respectarea întocmai a prevederilor articolului 19 din statutul acestei organizații și de garanțiile formale împotriva oricărei tentative de revizuire teritorială.

Din motive de prestigiu, Mussolini nu s-a opus modificărilor substanțiale aduse proiectului italian asupra pactului respectiv și la 7 iunie 1933 era parafat la Roma de către ambasadorii Marii Britanii, Franței, Germaniei și Italiei și Pactul de înțelegere și colaborare. Putem afirma că pactul respectiv a reprezentat o confirmare a politicii britanice de concesii față de forțele revanșarde. Sesizând această tendință, diplomațiile statelor est-europene s-au opus revizuirii tratatelor. Ele au fost primele care au dezvăluit pericolul unui directorat european în patru care putea lovi în Pactul Ligii Națiunilor și ridica problema revizuirii statutului teritorial european.

Luptând pentru propriile lor interese, România, Cehoslovacia și Iugoslavia au luptat, implicit, pentru toate statele europene mici și mijlocii, amenințate de aceleași grave pericole. În asemenea condiții nu este de mirare afirmația diplomatului englez Allan Leeper după eșuarea pactului în patru și a Conferinței de dezarmare, „Marii Britanii nu-i rămane decat să se dezintereseze de politica europeană”, ceea ce a și fost realizat, în special, în Europa Centrală și de Sud-Est.

Spre sfârșitul celui de-al treilea deceniu al secolului trecut Anglia se simțea din ce în ce mai amenințată de puterea și ambițiile crescânde ale Germaniei, Italiei, Japoniei. Hitler intenționa să domine centrul și estul Europei, în timp ce Mussolini spera să transforme Marea Mediterană într-un lac italian. Tendințele expansioniste ale Japoniei păreau o posibilă amenințare pentru posesiunile britanice din Asia. În aceste condiții cercurile guvernante britanice doreau asigurarea pentru Imperiul Britanic a unei stări de pace cu orice preț.

Liderii politici englezi nu concepeau să angajeze forțele armate britanice în interesul unei cauze care ar fi afectat securitatea Imperiului. De aceea, conducerea politico-militară de la Londra considera că dacă apărea un conflict care nu afecta interesele vitale ale Imperiului, el trebuia localizat pentru a împiedica generalizarea războiului. De asemenea, șefii Statului Major au evidențiat în mod repetat faptul că Anglia nu se putea confrunta simultan cu Germania, Italia și Japonia. Conștienți de faptul că Marea Britanie nu dispunea de forțele necesare pentru a obține o victorie rapidă într-un eventual război, guvernanții englezi au făcut tot posibilul pentru a evita un conflict militar.

În această perioadă, politica externă a Londrei s-a bazat tot mai mult pe o strategie prudentă și egoistă. Pană in vara anului 1938 Marea Britanie se multumea ca Franta să detină intaietatea in relatiile diplomatice cu statele din estul Europei, implicarea sa luand forma aprobării strategiei franceze din zonă. Această libertate acordată Frantei a dus la crearea Micii Intelegeri și a Intelegerii Balcanice , organizatii ce aveau ca scop mentinerea statu-quoului teritorial hotărat in 1919-1920 la Conferinta de pace de la Paris.

Din 1935 și până în 1939, Marea Britanie urmează chiar o politică de resemnare în fața inevitabilului. Winston Churchill își vede compatrioții astfel: „…niște victime, care, în coloane nesfârșite, mergeau spre abator. Trebuia să-i oprească. Trebuia să se trezească acest popor de somnambuli, care duceau Anglia la ruină”.

In 1938, Imperiul britanic reprezenta aproape 25 % din suprafata ocupată de uscat a Terrei, de altfel era un sistem eficient al cărui tel era mentinerea păcii europene. Puterea comercială a Marii Britanii rivaliza cu cea a Statelor Unite ale Americii, avand o economie ce se baza pe relatiile stranse intre coloniile si dominioanele sale. Totusi comparand Marea Britanie cu Rusia, Germania și Franta , ea avea o armată terestră relativ mică iar Statele Unite ale Americii și Japonia detineau o flotă numeroasă puternică atat ca tehnică cat și ca eficientă. De altfel Anglia nu mai era protejată de mare ca in trecut, deoarece evolutia aviatiei permitea ca bombardiere inamice să treacă peste Canalul Manecii si să atace orașele britanice.

In această perioadă Ministerul de Externe  dobandise o influentă decizională fără precedent in cadrul guvernului englez , doar primul ministru era un factor ce putea intoarce o hotărare a șefului de la Foreign Office. Parlamentul care reprezenta opinia publica era mai degrabă interesat de rezolvarea problemelor interne decat de orientarea politicii externe, care depindea de diplomatia de cariera din cadrul ministerului de externe ce avea o traditie respectată in intreaga lume.

Guvernul englez de abia a protestat în fața remilitarizării Renaniei, a refuzat să se angajeze în

războiul civil din Spania și nu a luat nici o atitudine în fața creării Axei Roma-Berlin, extinsă și cu Japonia. În anii 1937-1938 britanicii nu reacționează mai deloc la invadarea Chinei de către Japonia în iulie 1937, față de Anschluss-ul din 12 martie 1938 și consolidarea dictaturilor din statele Axei.

Pană in 1938 diplomatia engleză nu a avut o strategie bine conturată cu privire la modul cum ar trebui să evolueze relatiile sale cu statele membre ale Intelegerii Balcanice și a Micii Intelegeri. Acest se datora faptului că in zona statelor est europene Franta era cea care avusese relatii traditionale și era  liantul direct către Occident.

Dorinta Angliei era să se apropie de Germania, acest deziderat fiind unul din obiectivele politicii externe britanice chiar și după instaurarea din 30 ianuarie 1933 la putere a lui Adolf Hitler. Foreign Office-ul urmarea cu atentie “să nu inchidă ușa tratativelor cu cel de al III lea Reich” și să inlăture orice ocazie prin care Anglia ar fi fost obligată “să ia angajamente noi pe continent”.

In cadrul situatiei internationale anilor premergători celui de-al II lea război mondial, Europa Centrală și de Sud-Est devenea un teren de luptă diplomatică intre statele revizioniste și democratiile occidentale. Politica expansionistă promovată de Hitler avea ca obiectiv aservirea statelor din jurul Germaniei din punct de vedere economic, politic și care trebuiau  să devină “baza de fier” al unui bloc ce trebuia să aibe o “politică, o economie și o armată proprie” subordonată Berlinului.

Un alt eșec diplomatic cu semnificații deosebite pentru evoluția relațiilor internaționale din preajma celui de-al Doilea Război Mondial l-a constituit criza sudetă. Concret, Hitler cerea separarea regiunii Sudete de Cehoslovacia și anexarea ei la Germania, în baza respectării principiului autodeterminării și cu transferul populației cehoslovace și germane dincolo de graniță, respectiv în regiunea Sudetă, asupra restului Cehoslovaciei Hitler neridicând nicio cerere.

Problema guvernului britanic condus pe atunci de Neville Chamberlain: era format din oameni dominați de primul ministru și care-i împărtășeau opiniiile conciliatoriste. Deși englezii bănuiau că germanii urmăreau dezmembrarea și cotropirea Cehoslovaciei, ei n-au acordat nici un sprijin statului cehoslovac, dimpotrivă, au susținut pretențiile germane. La 16 martie 1938 a avut loc o întrunire a guvernului englez unde a fost discutată problema cehoslovacă și s-a elaborat un plan în această privință.

S-a hotărât că francezii trebuie convinși să renunțe la garanțiile date anterior Cehoslovaciei, guvernul acestei țări trebuia să satisfacă dorințele germanilor sudeți și Hitler trebuia convins să accepte anume acest mod de rezolvare a problemei. Ministrul de externe, lordul Halifax, afirma că în situația creată pentru a ajunge la o înțelegere cu Germania, Anglia nu trebuia să-și asume nici o obligație atât față de Franța, cât și față de Cehoslovacia.

Astfel, la 22 martie 1938 era trimisă o notă guvernului francez prin care acesta era informat că guvernul englez nu are față de Cehoslovacia nici un fel de obligații, în afară de acelea prevăzute de statutul Ligii Națiunilor și că condițiile în care se află armata britanică nu permit Marii Britanii să intre în conflict împotriva Germaniei.

Faptul că guvernul englez refuza să ajute guvernul cehoslovac datorită slăbiciunii militare

britanice poate fi greu acceptat. Este bine cunoscut că resursele atât militare cât și economice ale statelor occidentale depășeau cu mult pe cele germane. Singura explicație plauzibilă poate fi tendința britanică de a ajunge la o înțelegere cu Germania. Premierul Chamberlain în 15 septembrie 1938 se întâlnește cu Adolf Hitler la Berchtesgaden unde acceptă condițiile germane, declarând:“…în principiu n-am nimic împotriva separării germanilor sudeți de restul Cehoslovaciei, considerând că dificultățile practice pot fi depășite“

Premierul britanic se reîntoarce să discute cu Fuhrerul termenii înțelegerii, pe 22 septembrie, la Godesberg. Dar Hitler își schimbase lista de cereri, dorind acum, pe lângă anexarea regiunii Sudete, retragerea trupelor militare cehoslovace și ocuparea imediată a teritoriului de către trupele germane. Prim-ministrul britanic, dându-și seama că a mers prea departe cu ideea păcii, îl convinge pe Mussolini să intervină pe lângă Hitler pentru o ultimă întâlnire în care să caute o soluție pentru evitarea războiului.

Aceste acțiuni de resemnare și neintervenție au atins apogeul la Conferința desfășurată în München. La 30 septembrie 1938, „pacifistul” Neville Chamberlain acceptă dezmembrarea Cehoslovaciei, convins fiind că a salvat pentru multe generații pacea pe continent și în lume. Acordul de la Munchen, semnat de Germania, Italia, Franta și Marea Britanie,  în lipsa Cehoslovaciei și a aliatei URSS, care nu fuseseră primite în Conferință, prevedea evacuarea forțelor militare cehoslovace din regiunea Sudeta între 1 și 10 octombrie și ocuparea ei de forțele germane în 4 etape, iar Cehoslovacia rămasă se bucura de garanția Angliei și Franței în fața agresiunii neprovocate, Italia și Gemania promițând același lucru odată ce cererile teritoriale poloneze și ungare ar fi fost satisfăcute.

La întoarcerea în regat, pe aeroportul din Londra, unde a fost întâmpinat și aclamat de un numeros public, el a fluturat documentul pe care-l semnase alături de Daladier, Hitler și Mussolini adresându-se mulțimii entuziaste: „Pacea este asigurată pentru generația noastră !”. Și cine-l putea condamna pentru compromisurile făcute când amintirea primului război mondial era atât de proaspătă în memoria colectivă ?

Acordul n-a dus la respectarea securității teritoriale, ci a însemnat, în fapt, o adevărata deschidere a cutiei Pandorei, căci el a dus la o accelerare a procesului de dezintegrare, înclinând balanța de putere în Europa de Sud-Est în favoarea Germaniei. În 15 martie 1939, armata germană invadează Cehoslovacia, pretextul fiind nemulțumirile minorității slovace împotriva clasei conducătoare cehe. Germania hitleristă își impune hegemonia în zona  est-europeană, căci partea vestică a Cehiei devine protectorat german, Slovacia devine satelit german, la fel, practic, și Lituania după ocuparea portului Memel, iar, intimidate de forța Germaniei, România și Iugoslavia vor duce o politică de aservire economică și diplomatică față de Germania hitleristă.

În aceste condiții, realizând în sfârșit pericolul unui nou război, guvernul britanic se agață cu disperare de ultima șansă și încearcă obținerea unei alianțe cu Polonia care era văzută ca o putere, singura alternativă viabila în afara URSS. Pe 31 martie 1939, Marea Britanie acordă garanția de securitate Poloniei. Mai mult, pe 13 aprilie 1939, Chamberlain semnează acorduri asemănătoare cu România și Grecia.

Dar, chiar și în această conjuctură, Chamberlain a rămas fidel ideii de conciliatorism, având mai multe încercări de a ajunge la un acord economic cu Germania! În 24 mai 1939, Chamberlain începe totuși discuțiile oficiale cu Moscova. Tergiversarea și lentoarea cu care se purtau aceste discuții îi dau posibilitatea lui Stalin să blufeze și să poarte negocieri în paralel cu Hitler, prin intermediul comisarului de afaceri externe Molotov, mâna dreapta a lui Stalin, care-l înlocuise încă de pe 3 mai pe Litvinov, care avea unele origini evreiești și o orientare pro-occidentală. Șovăiala, neputința și îngâmfarea lui Chamberlain au dus la încheierea unei înțelegeri între Stalin și Hitler în august 1939 și la izbucnirea celui de-al II–lea Razboi Mondial în 1 septembrie 1939.

1.2 – Neputință și tergiversare în primii ani de război

Început prin invadarea Poloniei de către armatele germane și sovietice, războiul a scos în evidență, din primele clipe, valoarea garanțiilor britanico – franceze. În ciuda alianței care-i lega de Polonia, după declararea războiului, Anglia și Franța nu au întreprins acțiuni militare ofensive împotriva Germaniei naziste, cu excepția unui atac de mică amploare în Saar, urmat de retragere. Polonia a rezistat eroic până în 6 octombrie, iar apoi s-a intrat într-o perioadă de acalmie, numită „războiul ciudat". Marcat de „Războiul de Iarnă” dintre URSS și Finlanda, invazia Danemarcei și Norvegiei și câteva ciocniri izolate în zona Saar și în Atlantic, acest interval de timp a fost curmat în 10 mai 1940, când trupele germane au intrat în Belgia, Olanda și Luxembourg. Apoi a urmat Franța…

Revenind în perimetrul balcanic se constată, în această perioadă, că izolarea politică și militară a statelor din sud-estul Europei, începută la sfârșitul deceniului patru prin erodarea sistemelor de alianțe, s-a agravat considerabil prin încheierea Pactului Ribbentrop-Molotov și a Protocolului adițional secret. Deși factorii de decizie nu au cunoscut conținutul acestei anexe secrete, însăși existența tratatului dinamitase politica de echilibru a Blocului Balcanic. Ei au trebuit să accepte că politica externă, care se bazase pe un sistem de alianțe, sprijinit de Franța, nu le mai putea garanta frontierele.

Carol al II-lea aprecia Pactul sovieto-german ca fiind „un act de inaltă trădare din partea Sovietelor”. Acest pact a contribuit la întărirea poziției Uniunii Sovietice prin faptul că sovieticii nu și-au luat nici un angajament în afara neutralității. În acest nou context valoarea garanțiilor britanice căpăta o nouă semnificație reprezentând ultima legătură cu spațiul democratic occidental

Marea Britanie nu-și putea asuma însă nici o acțiune directă pentru a opri Moscova. Lordul Halifax considera că în situația unei agresiuni sovietice o intervenție britanică era în dezavantajul

guvernului englez. Astfel, guvernul englez deși dădea de înțeles că nu putea intervene în cazul unui atac sovietic, totuși, pentru a păstra țările Blocului Balcanic în tabăra puterilor occidentale, se eschiva să-și precizeze poziția față de integritatea teritorială. Exista și excepția numită Grecia, unde interesele Angliei erau vitale și se încerca protejarea lor.

După ratarea jalnică a negocierilor cu Germania și declanșarea războiului, noua țintă a diplomației engleze era: „ menținerea unei Rusii neutre” . La 6 octombrie 1939 Radio-Londra a difuzat următoare știre: „Rusia așteaptă să termine seria de pacte cu țările baltice pentru a propune Romaniei un pact similar celui incheiat cu Estonia și anume: dreptul de instalare a unei baze navale sovietice langă Constanța ca și dreptul de a transporta trupele sovietice pe teritoriul Romaniei pentru asigurarea Mării Negre și in special a Dardanelelor contra unei escadre străine”. La această intenție clară de agresiune din partea URSS, același lord Halifax a avut o replică stupefiantă: „Cu cât se discută mai puțin despre această problemă, cu atât este mai bine”.

În 10 mai 1940, sub presiunea nemulțumirilor acumulate în rândurile populației, dezamăgită de prestația cabinetului Chamberlain și de intrarea regatului într-un nou război, se formează un guvern de uniune națională condus de conservatorul Winston Churchill. La Externe îl regăsim pe controversatul Anthony Eden, despre care Mussolini afirma în batjocură că este: „cel mai bine îmbrăcat idiot din Europa”. Churchill și-a convins tot timpul miniștrii să respingă ofertele multiple propuse de generalii germani pentru oprirea războiului prin asasinarea lui Hitler de către nemți.

Stenogramele ședințelor guvernului britanic redau modul cinic în care Churchill supune spre aprobarea sau respingerea propunerilor germane: "Hitler este doar un om care va deceda mai curând sau mai târziu. Pentru Imperiul Britanic pericolul nu este Hitler, ci Germania. Noi trebuie să-l convingem pe Hitler să atace URSS-ul pentru că acolo va fi sfârșitul lui, iar noi vom dezmembra Germania".

Este adevarat ca Churchill a oprit existenta unuia dintre cei mai malefici conducatori care au existat. Problema este ca totusi l-a oprit prea tarziu, dupa ce genocidul fusese comis.
Documentele secrete evidențiază comportamentul diplomației britanice față de propunerile germane: – dupa victoriile sale in vestul Europei, Hitler a hotarat sa se opreasca pe motivul declarat ca are nevoie de 100 de ani pentru consolidarea victoriilor. – a propus in scris eliberarea tarilor cucerite de el in vestul Europei. – a ordonat demobilizarea a 30 de divizii si tot ce a intreprins din septembrie 1939 pana in ajunul invadarii URSS la 22 iunie 1941 a fost facut cu scopul incheierii razboiului, nu al ducerii lui. Daca Anglia ar fi acceptat pacea, Hitler ar fi incheiat-o in conditii favorabile Imperiului Britanic. Documentele nu lasa dubii aici. in loc de asta, Anglia a respins oficial pacea!

Fara indoiala, o pace incheiata in vara anului 1940 ar fi avut un pret ridicat: Polonia ar fi incetat sa existe, Cehoslovacia ar fi ramas un protectorat german si multe din tarile nesovietice ale Europei rasaritene ar fi fost incluse in sfera de influenta germana cel putin la fel de strans controlate ca emisfera occidentala sub Doctrina Monroe. A meritat oprirea acestora prin sacrificiul suprem a 52 de milioane de oameni? Greu de raspuns afirmativ, in conditiile in care Europa care a rezultat din ruine, a gasit Polonia, Cehoslovacia si restul Europei rasaritene intr-o sclavie mai cumplita decat isi imaginase Hitler in 1940…

La 14 iunie 1940 ambasadorul britanic la Moscova, Stafford Cripps, a avut o discuție cu V. M. Molotov în care i-a declarat că statele balcanice ar trebui să-și păstreze independența pentru a putea lupta împotriva Germaniei și Italiei. De asemenea, Cripps argumenta că Anglia și URSS aveau interese comune în formarea unui bloc din statele balcanice îndreptat împotriva Germaniei. Diplomatul sovietic s-a arătat interesat de sugestia britanică. Ulterior, la Londra s-a hotărât ca ambasadorul britanic să-i transmită un mesaj lui Stalin de la primul ministru, Winston Churchill, prin care se dorea o colaborare între Londra și Moscova împotriva hegemoniei germane pe continentul european. În același timp Cripps a primit instrucții să nu discute cu acesta pretențiile sovietice.

Cripps a transmis mesajul personal lui Stalin și, de asemenea, a ridicat chestiunea creării

unui bloc balcanic sub egida Moscovei. La aceasta Stalin a răspuns că nu dorește ca URSS să conducă un asemenea bloc pentru că ar fi o politică incorectă și periculoasă. Cripps a replicat că probabil nu a fost înțeles corect, el nu a sugerat ca Uniunea Sovietică să conducă statele balcanice, Londra considera că fără o conducere a acestor state nu se putea stabiliza situația în Balcani, iar Rusia și Turcia puteau realiza așa ceva. Această încercare engleză de a ajunge la o colaborare cu Kremlinul a suferit alt eșec, Moscova având alte intenții față de zona Balcanilor

Reacția diplomației britanice la anexarea Basarabiei și Nordului Bucovinei cu Ținutul Herța a fost resemnată și pasivă. Foreign Office-ul considera că mai devreme sau mai târziu aceasta trebuia să se întâmple și noua frontieră nu schimba cu nimic situația. Totuși, guvernul englez a făcut un gest de solidaritate cu guvernul român și nu a recunoscut de jure ocuparea sovietică a Basarabiei și a Nordului Bucovinei.

Urmarea firească a comportamentului nehotărât și duplicitar al puterilor occidentale a fost denunțarea garanțiilor anglo-franceze de către guvernul român la 3 iulie 1940. Renunțarea la garanții a constituit schimbarea definitivă a cursului politicii românești spre Berlin și Roma percepute ca o contrapondere față de Moscova, în condițiile în care statul român era înconjurat de „prieteni” revanșarzi gata să smulgă și ultimele rămășițe din trupul sfârtecat al țării.

1.3 – Comunicarea diplomatică sau diplomația comunicării ?

Al doilea război mondial, în comparație cu prima conflagrație mondială, a avut unele particularități și trăsături care au făcut ca el să nu se încadreze în desfășurarea clasică a conflictelor militare nici din punct de vedere al comunicării.467 Se acumulase o bogată experiență în domeniul comunicării pe parcursul derulării primei conflagrații mondiale dar nu pot fi eludate nici cercetările de psihologie socială sau perfecționările și dezvoltării tehnologice în domeniul mijloacelor de comunicare. Sînt doar cîteva din considerentele care conduc catre concluzia că în „interiorul“celei de-a doua conflagrație mondiale s-au derulat cu mai mare sau mai mică intensitate un „război economic“, un „război psihologic și propagandistic“ și un „război al informaților”.

Și în ceea ce privește comunicarea diplomatică lucrurile vor evolua în direcții nonclasice și vor surpeinde mai ales actorii mici antrenați în conflagrație. Pentru a înșela așteptările adversarului cu privire la marile operații strategice adversarii au declanșat așa-zise discuții

diplomatice neoficiale pentru a se încheia o pace separată. În fapt erau false discuții diplomatice ci operațiuni de intoxicare și dezinformare a partenerilor de negocieri.

Comunicarea în cea de-a doua conflagrație mondială s-a desfășurat concomitent pe trei paliere. Un prim palier a fost cel al diplomației clasice și a avut ca principală caracteristică o excesivă

polarizare. Unul dintre multele motive care a condus la această polarizare a fost și apariția coalițiilor politico-militare rivale. Comunicarea directă atît prin canalele publice cît și prin cele secrete crește ca volum și intensitate în interiorul fiecărei coaliții. Între coalițiile aflate în conflict comunicarea s-a desfășurat cu precădere sub formă indirectă și a imbrăcat cele mai diverse forme de la discursul oficial pînă la dialogul prin intermediul presei.

Un al doilea palier a fost cel propagandei care, la rîndul ei, avea particularități distincte funcție de publicul-țintă vizat. Propaganda destinată teatrelor de operațiuni militare s-a distins, atît prin conținut cît și prin caracteristica vectorilor de „transport” la țintă, de propaganda destinată opiniei publice internaționale fie că era cea din statele neutre din statele beligerante.

Diplomația informală sau a „canalelor neoficiale” a alcătuit cel de-al treile palier al comunicării. Aceasta s-a împletit cu activitatea serviciilor de informații și a imprimat comunicării un aspect nemaiîntîlnit pînă acum. Dialogul real s-a împletit strîns cu dezinformarea, înșelarea și manipularea partenerului/receptorului. Tot aici am putea încadra și dialogul care s-a purtat între un nou tip de actori care apar în această perioadă și care din punct de vedere al dreptului internațional nu aveau calitatea de subiecți ai relațiilor internaționale—miscările de rezistență, formațiunile de partizani sau chiar adevărate armate de eliberare cum au fost cele din spațiul balcanic.

În Coaliția Națiunilor Unite, nu numai că interesele politice pe termen lung difereau radical, dar și regimurile politice ca și ideologiiile pe care se sprijineau erau opuse și ireconciliabile. Suspiciunea dintre marii aliați a fost și ea prezentă și a determinat oscilații mari în ceea ce privește nivelul și calitatea proceselor de comunicare. Acestea și multe altele constituiau tot atîtea bariere de comunicare. Trebuie, totuși, remarcat faptul că interesul politic imediat, înfrîngerea Germaniei, eliminarea nazismului și a regimurilor totalitare de dreapta – au constituit motive suficiente pentru a se realiza o comunicare eficientă și a elimina defecțiunile de orice fel. Procesul de comunicare pe acest palier în Coaliția Națiunilor Unite s-a concretizat într-un sir de conferințe bi sau multipartite.

La prima întâlnire dintre cei „trei mari“, Roosevelt, Stalin și Churchill, de la sfârșitul lui noiembrie 1943, comunicarea a avut un caracter general. S-au purtat convorbiri mai mult informative în legătură cu ordinea de după război. S-au conturat ideile lui Roosevelt: lui Stalin i se asigura revenirea asupra graniței de vest a URSS din 1941 (reânglobarea Poloniei de est, la țările baltice, Basarabia și nordul Bucovinei) și renunțarea Occidentului la cordonul sanitar care să-l separe de Uniunea Sovietică472. În schimb guvernul sovietic nu numai că adera la „Declarația asupra Europei eliberate“ dar se și obliga, fapt extrem de important pentru partea americană, să participe la crearea ONU. Se părea că Marii aliați au ajuns la o înțelegere asupra problemelor majore.

Înțelegerile de la Yalta și Potsdam au fost doar aparente, fiecare parte a interpretat rezultatele acestor conferințe prin prisma propriilor interese. Partea americană trecea la visul ei despre „o lume unitară“ a principiilor liberale și democratice, fără a fi luat vreodată în serios interesele de securitate sovietice. Conducerea sovietică dorea ca în sfera sa de interese democrația să capete forma și expresia viziunii sale politico-ideologice bolșevice.

În 1945 principalii actori ai scenei internaționale, în curs de structurare, păreau că își înțeleg bine intențiile și își descifrează corect mesajele din timpul convorbirilor. După vizita la Moscova, din octombrie 1944, „anti-comunistul” Winston Churchill i-a transmis lui Stalin o scrisoare de mulțumire în care afirma, folosind un limbaj greu de conceput pentru un democrat, că: „N-am fost niciodată mai optimist ca acum în privința viitoarei alianțe a popoarelor noastre. Sper să trăiți încă mult timp ca să înlăturați ravagiile făcute de război și să-i conduceți pe toți rușii prin anii de furtună în lumina glorioasă a soarelui strălucitor. Al dumneavoastră prieten și tovarăș de arme din timpul războiului, Winston Churchill“474.

La rândul său, președintele american, F.D. Roosevelt afirma după Yalta că „… ar trebui să se pronunțe sfârșitul sistemului acțiunilor unilaterale, al alianțelor exclusive, al sferelor de influență, al echilibrului puterii și al tuturor celorlalte experiențe care au dovada concretă a faptului că au fost încercate vreme de secole și-au dat întodeauna greș“475

Pentru un timp, se părea că între cei Trei Mari a existat o comunicare eficientă. Acordurile și înțelegerile au funcționat. Drept exemplu ne putem apleca asupra evoluțiilor politice din România și Grecia. Churchill a ordonat trupelor britanice să suprime rezistența armată a stângii împotriva Casei Regale de la Atena, iar Stalin a lăsat ca fidelii lui discipoli greci – comuniștii – să fie masacrați de soldații generalului Scobie. Când Stalin a intervenit, prin Vîșinski, la București, pentru a impune un guvern total aservit Moscovei, Churchill era „foarte preocupat ca nu cumva URSS să ne reproșeze încălcarea înțelegerii noastre“ și transmitea reprezentanților britanici în România instrucțiuni „să nu se dezvolte acolo un front politic antirus.“476

Analiza evenimentelor politice demonstrează că între Londra,Washington și Moscova n-au existat până în acest moment crize mari de comunicare. Ele au apărut după discursul fostului „tovarăș de arme” al lui Stalin, același Winston Churchill, ținut în campusul universitar din orășelul Fulton, Missouri la data de 5 martie 1946. Spunea Churchill: „De la Stettin, în Baltica, la Trieste, în Adriatica, o cortină de fier s-a lăsat peste Continent. În spatele acestei linii se află toate capitalele vechilor state din Europa centrală și răsăriteană. Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București și Sofia, toate aceste orașe faimoase și populațiile din jurul lor se află în ceea ce eu trebuie să numesc sfera sovietică. Și toate se află, într-o formă sau alta, nu numai sub influență sovietică, ci și sub un control foarte strict de la Moscova și, în multe cazuri, în creștere.”

Inamicul comun, Germania, fiind înfrânt, Churchill își putea permite analiza la rece a urmărilor războiului și a politicii duse de statele occidentale în timpul lui. O jumătate de Europă bătătorită de cizmele Armatei Roșii și supusă tătucului Stalin. Anglia realiza, în primăvara lui 1946, că statele Europei de Est fuseseră aruncate în brațele bolșevicilor. Dar era prea târziu. La orizont se zăreau semnele unui nou conflict mondial. Războiul Rece putea începe!

CAPITOLUL 2 – 1941: Flăcările cuprind Balcanii

În 1941 războiul a implicat și zona Balcanică. Este anul în care țările din Sud – Est intră, rând pe rând, în una dintre cele două tabere. România și Bulgaria de partea Axei, Iugoslavia și Grecia vor fi cucerite de germani și trec la rezistența gherilelor de partizani, Albania devenise o anexă a Italiei, doar Turcia încearcă să-și mențină neutralitatea. Politica externă a Marii Britanii, în aceste condiții, se va reduce la eforturi disperate de a proteja Grecia. Motivația ? Interesele strategice din zona Mediteranei.

Situația la începutul anului 1941 se prezenta astfel: Iugoslavia rezista încă presiunilor germane, încercând să păstreze o firavă neutralitate, România se alăturase Axei, la fel v-a proceda și Bulgaria. Turcia rămânea neutră, în ciuda presiunilor britanice. Grecia fusese atacată de Italia, care-și consolidase bazele din Albania, dar reușise să respingă armatele italiene și chiar să ocupe o parte din sudul Albaniei. Pornind de la acest scenariu, vom urmări derularea evenimentelor din Sud – Estul european și implicarea britanică în derularea lor.

2.1 – Pulverizarea Iugoslaviei

La 2 martie 1941, ambasadorul Angliei la Belgrad s-a deplasat la Atena pentru a discuta cu Eden. Acesta i-a transmis o scrisoare prințului Paul, arătându-i soarta ce o va avea Iugoslavia dacă va intra sub ocupație germană și îi comunica verbal (?) hotărârea Marii Britanii de a ajuta Grecia cu arme terestre și aeriene. Pe 4 martie, prințul regent Paul al Iugoslaviei a plecat într-o vizită secretă la Hitler, care a făcut presiuni pentru aderarea la alianța cu Germania și-a reușit să-l intimideze pe prinț. După discuții aprinse ce au avut loc în noaptea de 20 martie, guvernul a înclinat spre aderare.

Pe 25 martie primul ministru, Drag Cvetkovic, a semnat pactul aderării la Viena. După doar două zile guvernul a fost răsturnat de opoziția condusă de Dușan Simocic. Populația era în delir, manifestând pe străzi cu pancarde în care salutau Marea Britanie, fiind sigură de ajutorul ei… Hitler, în plină criză de nervi, a hotărât să distrugă Iugoslavia: „Trebuie să le cerem Italiei, Ungariei și Bulgariei să acorde ajutor militar efectiv împotriva Iugoslaviei… Le vom face promisiuni teritoriale: Italiei-litoralul Adriaticii, Ungariei – Banatul și Bulgariei – Macedonia.”

În ce mai rămăsese din România, după dictatul de la Viena și anexarea Basarabiei, Iuliu Maniu declara la 27 martie 1941: „Problema Balcanică se complică. Reacțiunea poporului iugoslav, care a înlăturat un principe Regent și a provocat arestarea unui guvern va fi plină de urmări pentru întreaga Peninsulă Balcanică. Popoarele din sud-est au crezut că pot fi ferite de război, dar când se așează o nouă hartă a Europei, nici un popor ce vrea să-și apere teritoriul și demnitatea nationala nu poate face politică de rezerve, care duce din concesii în concesii, la pierderea teritoriilor și a independenței. Am ajuns, în această situație, un exemplu tipic pentru întreaga lume. Sunt încredințat că noua poziție a Iugoslaviei are importanță considerabilă pentru desfășurarea războiului, indiferent ce atitudine va lua Axa.”

Pe data de 3 aprilie, între generalul Antonescu și feldmareșalul von Brauchitsch, comandantul trupelor de uscat ale Germaniei, a avut loc o întrevedere în cursul căreia s-a stabilit ca România să fie pregătită să facă față oricărei eventuale acțiuni militare în răsărit. Antonescu i-a precizat feldmareșalului că nu va admite o extindere a Ungariei peste granițele Iugoslaviei, în Banatul sârbesc.

Hitler, a hotărât pe 30 martie 1941 să se treacă la atac. În dimineața zilei de 6 aprilie 1941 a început bombardamentul Belgradului (avioanele germane decolând de pe aeroporturi din România și Austria), pe care până seara l-a transformat în ruine și a provocat moartea a 17.000 de persoane. Germania își detașase 6 divizii și 2 corpuri de armată din cele destinate Rusiei la care s-au adăugat diviziile germane venite din Austria și armata ungară care, ca și cea italiană, urmărea scopuri teritoriale pe care nu voia să le piardă. Asaltul terestru a început pe 8 aprilie în direcția Belgradului, paralel cu invazia Sloveniei de către trupele venite din Austria și Ungaria. În seara de 12 aprilie, în fața fulgerătorului atac, Belgradul a capitulat.

Când pe 17 aprilie s-a semnat capitularea armatei iugoslave a avut loc și împărțirea prăzii: Ungaria a ocupat câmpia Dunării, Bulgaria – Macedonia, Italia punea mâna pe sudul Sloveniei, litoralul dalmat, Muntenegru și regiunea Kosovo, Croația își declara independența, alăturându-se Germaniei, pe când nemții se mulțumeau cu ce mai rămăsese din Slovenia și rolul de conducător al Balcanilor. Mareșalul a refuzat să participle la „festin”, chiar dacă ar fi putut pretinde zona Timocului, locuită de români.

2.2 – Bătălia Greciei (Operațiunea Marița)

Englezii, după atacul asupra flotei italiene de la Taranto, deveniseră liberi în mișcări, în Mediterana, asigurând aprovizionarea Maltei, Greciei și Egiptului. Spre jumătatea lui ianuarie, Hitler și-a fixat câteva baze aeriene pe teritoriul Italiei și a accelerat pornirea operației Marița. Pe 9 februarie 1941 W. Churchill, atrăgea atenția asupra infiltrării germane în Bulgaria.

În fața amenințării germane cu invazia Bulgariei, Marea Britanie a ținut să ajute cu prioritate Grecia pentru a arăta țărilor neutre (în special Turciei) că ea nu-și abandonează aliații (?) și în același timp să încurajeze rezistența greacă contra nemților, încercând astfel să împiedice ocuparea ei, fapt ce ar fi devenit un pericol pentru Orientul mijlociu. Venirea aviației germane în Italia a făcut pe englezi să treacă la ocuparea arhipelagului Dodecanez, în special insula Rodos, spre a preveni atacurile germane asupra Suezului și Alexandriei și a întări legăturile cu Turcia.
Pe 31 ianuarie, Churchill a trimis un mesaj președintelui Turciei arătând pericolul unei invazii germane în Bulgaria, oferindu-i asistență militară. Dar Turcia a refuzat, spunând că rămâne neutră și se va apăra dacă va fi atacată. Pe 22 februarie, Churchill a mers la Atena pentru întărirea frontului spre Bulgaria, încercând să alieze pe iugoslavi cu grecii, arătând că singura aprovizionare a lor trece prin Salonic, deoarece Marea Adriatică devenise un lac italian. Cu această ocazie, Marea Britanie a aprobat trimiterea de trupe în Grecia și Churchill a trimis un mesaj ministrului său de externe, Eden, sugerându-i să facă tot posibilul să antreneze Iugoslavia și Turcia, sau măcar să le convingă la rezistență în fața pericolului iminent.

Churchill declara: „Vreau să repet foarte categoric că Grecia, ca un aliat credincios, este hotărâtă să continue să lupte cu toate forțele până la victoria finală. Această hotărâre nu se limitează la Italia ci se va aplica și oricărei agresiuni germane… Oricare ar fi rezultatul și indiferent dacă Grecia are sau nu speranța de a respinge dușmanul în Macedonia, ea își va apăra teritoriul național, chiar dacă va conta doar pe forțele proprii. "

În urma aderării Bulgariei la pactul tripartit, pe data de 1 martie, trupele germane au intrat în Bulgaria, iar bulgarii au luat poziție de-a lungul frontierei cu Grecia. La intrarea germanilor în Bulgaria, Anglia se găsea într-o mare dificultate în ceea ce privește ajutorarea Greciei, din cauza unei înaintări rapide germane și a imposibilității unei angajări apreciabile a trupelor imperiale britanice. Churchill a trimis un mesaj lui Eden, care se găsea la Cairo, venit de la Atena:
„…Am făcut tot posibilul să determinăm o combinație în Balcani împotriva Germaniei. Trebuie să fim atenți să nu îndemnăm Grecia la o rezistență fără speranță, singură, împotriva părerii ei, când noi nu avem decât o mână de trupe care ar putea ajunge în timp la locul respectiv. Se ridică grave probleme pentru imperiu dacă antrenăm trupe din Noua Zeelandă și Australia într-o acțiune care, după cum spui, a devenit și mai hazardată. Trebuie să-i eliberăm pe greci de ideea că sunt legați să respingă un ultimatum german…" (după cum se observă, chiar dacă declarativ Anglia oferea protecție Greciei, Churchill se ferea să acorde un ajutor militar înclinând să lase Grecia singură în fața armatelor Germaniei, pentru a nu-și creea probleme interne n.a.)
Ambasadorul englez la Atena, când a citit telegrama a rămas siderat și i-a scris lui Eden: „Cum putem să-l abandonăm pe Regele Greciei după asigurările pe care le-a primit de la comandantul șef și de la Șeful Statului Major imperial privind șansele rezonabile de succes? Așa ceva mi se pare de neconceput. O să fim puși la stâlpul infamiei de lume, în general, pentru că nu ne-am ținut de cuvânt. Nu e vorba să-i eliberăm pe greci de ideea că sunt legați să respingă un ultimatum. Ei au decis să lupte contra germanilor chiar și singuri, dacă e necesar. Problema este dacă îi ajutăm sau îi abandonăm." A urmat o scurtă ședință a Cabinetului britanic care a transmis:„Șefii de Stat Major au stabilit că, având în vedere opinia exprimată hotărât de comandantul șef de la fața locului, de șeful de Stat Major Imperial și de comandanții forțelor ce urmează să fie folosite, ar fi just să mergem mai departe. Cabinetul a hotărât să vă autorizeze să continuați acțiunea și acceptă răspunderea sa totală."

Marea Britanie, în acea perioadă, era angajată cu trupe în Libia, unde se făceau pregătirile debarcării blindatelor germane pentru ofensiva preconizată de generalul Rommel și în Grecia unde dispuneau de o brigadă blindată căreia i se alăturaseră două divizii australiene și o divizie neozeelandeză. „Operațiunea Marița” a început pe 6 aprilie 1941, trupele germane traversând granița bulgaro-elenă. Forțele combinate greco-britanice au luptat cu mare tenacitate, dar au fost depășite numeric și au fost obligate să se retragă. Atena a fost cucerită de germani pe 27 aprilie. Britanicii au reușit să evacueze aproximativ 50.000 de soldați.

În bătălia pentru Grecia, Marea Britanie a pierdut în jur de 12.000 de oameni, Comandamentul militar s-a retras în Creta, pe care intenționa s-o transforme într-o fortăreață. În 20 mai germanii au început asaltul Cretei, prin invazia parașutată a armatei, combinată cu planoare. Numărul lor era de 12.000. După 10 zile, operațiunea din Creta s-a soldat cu o nouă înfrângere, urmată de retragerea trupelor britanice. 17.500 de soldați englezi au fost duși în Egipt și 1.000 au fost scoși ulterioar, prin acțiuni de comando. Pierderile s-au ridicat la 13.000 de oameni prizonieri, uciși, și răniți, la care s-au adăugat viețile a 2.000 de marinari.

Campania din Grecia s-a încheiat cu o victorie totală a Germaniei. Britanicii nu au avut resursele militare necesare în Orientul Mijlociu pentru a purta operațiuni la scară mare atât în Africa de Nord, cât și în Balcani. Chiar atunci când au reușit să blocheze temporar înaintarea germanilor în Grecia, ei nu au avut capacitatea să exploateze aceste succese prin contraatacuri. Britanicii au avut la un moment dat speranțe să poată păstra controlul asupra Cretei și poate și asupra altor câteva insule valoroase din punct de vedere strategic, care puteau fi folosite ca baze aeriene pentru sprijinirea operațiunilor navale în Mediterana de răsărit, dar atacul aeropurtat german a dus la evacuarea tuturor trupelor aliate din insulele grecești.

Churchill a încercat ca, prin intervenția din Grecia, să influențeze atmosfera politică din Statele Unite. Acesta a considerat că a acționat corect din punct de vedere politic și moral chiar după eșecul campaniei din Grecia. Istoricul John Keegan aprecia că în cazul campaniei din Grecia a fost vorba de o un război de modă veche între gentlemeni, cu respect deosebit arătat onoarei și vitejiei adversarului. În 1942, membrii Parlamentului Britanic au caracterizat campania din Grecia ca fiind o decizie sentimentală și politică. A. Eden a respins criticile și a afirmat că intervenția din Grecia s-a făcut cu acordul unanim al britanicilor și, în plus, în acest fel a fost întârziată invazia Axei în Uniunea Sovietică.

Deși Operațiunea Marița a întârziat invazia Axei în URSS, aceasta nu justifica hotărârea guvernului britanic de intervenție în Grecia, deoarece nu acesta a fost obiectivul strategic inițial al britanicilor. În 1952, o cercetare științifică ordonată de cabinetul britanic a stabilit că intervenția din Balcani nu a influențat lansarea Operațiunii Barbarossa. Churchill avea să declare cu privire la rezistența Greciei în fața atacului germano-italian: „De aici înainte nu vom spune că grecii luptă ca niște eroi, ci că eroii luptă precum grecii”.

2.3 – Cruciada împotriva bolșevismului se dezlănțuie.

În zorii lui 22 iunie 1941, la ora 4:45, începe ultima cruciadă din istoria omenirii. Sub conducerea Germaniei, armate din România, Italia, Ungaria, Slovacia, Finlanda și din august Divizia Albastră spaniolă, au pornit atacul împotriva URSS. După cum se observă, din zona sud-est europeană doar forțele armate române, sub conducerea Mareșalului Ion Antonescu, au participat la bătăliile din estul bolșevic. Dar au mai fost și voluntari din Croația, Bulgaria și alte țări din zonă care s-au alăturat luptei împotriva comunismului.

3,6 milioane de oameni, 3.600 de tancuri și 2.700 de avioane au început marșul spre cel mai mare teatru de lupte al celui de Al Doilea Război Mondial. Purtând numele împăratului romano-german Frederic Barbarossa (1122 – 1190) al Sfântului Imperiu Roman, operațiunea avea ca scop final cucerirea Rusiei Europene și a Ucrainei, în nord până la Arhanghelsk iar în sud până la Astrahan. În cuvîntarea sa din 30 martie 1941, Adolf Hitler le-a explicat generalilor săi scopul războiului din Răsărit: distrugerea forțelor armate, nimicirea dictaturii comuniste, instaurarea socialismului adevărat și transformarea Rusiei într-o bază pentru continuarea războiului.

Hitler era extrem de încrezător în sine datorită succesului rapid din Europa Occidentală, cât și datorită incapacității dovedite de Armata Roșie în războiul împotriva Finlandei. El preconiza o victorie rapidă, obținută în câteva luni de vară-toamnă și nu s-a pregătit pentru un conflict care s-ar fi purtat în condițiile iernii rusești, nedotându-și trupele cu echipamentul adecvat. Spunea Hitler: Noi nu trebuie decât să dăm un șut în ușă și toată structura putrezită se va prăbuși”.

Stalin spera că germanii vor dori mai întâi să determine Anglia să ceară pace, înainte de a deschide un front în răsărit. În ciuda avertismentelor repetate ale serviciilor sovietice de spionaj, Stalin a refuzat să dea crezare informațiilor alarmante, apreciind că este vorba de dezinformări britanice care încercau să târască URSS-ul în război împotriva Germaniei pentru a ușura situația englezilor. Guvernul german i-a (dez)informat pe sovietici că mișcarea de trupe și materiale de război către răsărit s-a făcut numai pentru a le scoate de sub amenințarea bombardierelor britanice.

Varianta cunoscută, aceea a surprinderii rușilor de către atacul Axei, a circulat mult timp după război, ea fiind lansată și promovată de conducerea bolșevică pentru a-și justifica comportamentul dezastruos din primii ani ai Operațiunii Barbarossa. Această explicație a fost însușită, fără ezitări, și de către Churchill. În Memoriile sale, primul ministru britanic se arată convins de neprevăzutul în care a fost învăluită acțiunea: „Armatele rusești au avut pierderi îngrozitoare. În ciuda rezistenței eroice, a unei conduceri despotice competente a războiului (…) a avut loc o retragere generală de circa șase, șapte sute de kilometri pe toată întinderea de 1800 km a frontului rusesc…”

În 1990 a apărut o nouă variantă a desfășurării evenimentelor. Celebrul Victor Suvorov, fost agent GRU (spionajul militar sovietic) după o analiză minuțioasă a numeroaselor documente la care a avut acces, a desfășurării luptelor, a tehnicii militare utilizate și a pregătirilor din spatele frontului, ajunge la o concluzie stupefiantă: Stalin era pregătit în 1941 să invadeze Europa ! „Dacă nu sunteți gata să iertați, nu mai citiți aceste rînduri, blestemați-mă, blestemați cartea fără s-o citiți. Așa fac mulți. Am întinat ceea ce are mai sfânt poporul nostru, am întinat singurul lucru sfânt care i-a mai rămas: memoria Războiului, a așa-zisului „mare război pentru apărarea patriei". Iau această sintagmă în ghilimele și o scriu cu litere mici. Iertați-mă! Eu demonstrez că Uniunea Sovietică este principalul vinovat și principalul instigator al celui de-al doilea război mondial. Uniunea Sovietică este participantă la cel de-al doilea război mondial din 1939, din prima zi. Comuniștii au ticluit legenda că am fost atacați și, din acel moment, a început „marele război" (…)Ar fi fost îngrozitor să mor fără să scriu această carte, fără să dezvălui ceea ce mi s-a revelat. A fost îngrozitor cînd toți editorii de cărți rusești din Occident mă refuzau cu grosolănie sau cu politețe. Acum nu mă mai tem de nimic. Batjocoriți-mă, batjocoriți cartea. Blestemați-mă! Însă- blestemând- încercați să înțelegeți și să iertați.”

Teoria lui Suvorov a răsturnat „adevărul istoric” construit de liderii bolșevici și a reușit să provoace disconfort în structurile de conducere politice și militare rusești. Oricât au încercat oficialii de la Moscova să combată lucrările sale nu au reușit să explice conținutul Directivei transmisă, spre executare, în 6 mai 1941 statelor-majore ale regiunilor militare de frontieră ruse. Ea conținea, în limbajul de lemn comunist, următoarea frază: „…să fim gata ca la indicația Comandantului general să dăm lovituri puternice pentru distrugerea inamicului, pentru ducerea acțiunilor de luptă pe teritoriul său și pentru cucerirea aliniamentelor importante".

2.4 – După iunie 1941

Marea Britanie își v-a canaliza eforturile, în această perioadă, spre sprijinirea cu armament a URSS și continuarea rezistenței în teatrele de război din Asia și Africa. La 7 iulie, trupe anglo-americane ocupă Islanda. În 9 august, la Placentia Bay, Churchill și Roosevelt semnează Carta Atlanticului, document aflat la temelia viitoarei ONU. La 24 septembrie 1941, a început conferința interaliatã de la Londra, care a dezbãtut problema aderãrii la Carta Atlanticului. Erau prezenți delegați ai Uniunii Sovietice, Belgiei, Cehoslovaciei, Greciei, Iugoslaviei, Luxemburgului, Olandei, Norvegiei, Poloniei, ai Franței Libere și, desigur, ai Regatului Unit al Marii Britanii. În final, a fost adoptatã o declarație comunã în care se afirma cã participanții au luat notã de conținutul Cartei și aderã la principiile incluse în aceasta, angajându-se totodatã de a depune toate eforturile pentru transpunerea lor în practicã.

25 august este ziua în care britanicii și sovieticii invadează Iranul. La 7 septembrie are loc primul raid aerian britanic asupra Berlinului. În Moscova, la 28 septembrie are loc prima conferință a noii alianțe, participă: Stalin, Harriman (SUA) și Beaverbrook (Marea Britanie). 7 decembrie, Japonia declară război Angliei, Canadei, Australiei și SUA. 13 decembrie, România, Ungaria și Bulgaria declară război SUA. 22 decembrie, întâlnire la Washington între Roosevelt și Churchill.

Deja din decembrie 1941, URSS a prezentat guvernului britanic planul revendicărilor teritoriale postbelice: Basarabia, o parte a Finlandei, Țările Baltice, o parte a Poloniei, baze militare în Finlanda, România, ieșirea la Marea Baltică, Marea Nordului, Oceanul Atlantic. Acceptate de britanici, revendicările sovietice au fost înscrise într-un tratat secret bilateral a cărui semnare nu s-a realizat din cauza opoziției SUA.

1941 se încheie cu încă o înfrângere, predarea garnizoanei britanice din Hong-Kong trupelor japoneze.

Capitolul 3 – 1942, Europa în urma Africii și Asiei

Pe parcursul anului 1942, Marea Britanie și-a concentrat eforturile pe teatrele de război din nordul Africii și din Asia, lăsând conflictul european pe seama URSS. La cererile susținute în continuu de către Stalin, privind necesitatea deschiderii unui front în nordul Franței, prin debarcarea unui important contingent aliat, Churchill nu a găsit răspunsul pozitiv. Forțat de înzestrarea navală precară, desfășurarea conflictului în Africa și Asia, unde germanii și japonezii dominau forțele aliate, primul ministru britanic a încercat să-i explice dictatorului rus, că o astfel de acțiune era imposibilă în acel moment. Cel mai devreme, ea putând fi gândită pentru vara lui 1943. A fost însă intensificată aprovizionarea cu armament, medicamente și alimente a URSS-ului de către aliați. În 1 ianuarie 1942 a fost semnată la Casa Alba, „Declarația Națiunilor Unite” de către reprezentanții celor 26 de state care au participat la Conferința de la Washington (22decembrie 1941 – 14 ianuarie 1942) .

Trebuie menționate, trei momente importante: Tratatul de alianță anglo–sovietic, vizita lui Churchill la Moscova și debarcarea eșuată de la Dieppe.

3.1. – Alianță între imperii

Ținta majoră a Moscovei în război a fost să-și recâștige frontierele din 1941 și să stabilească la granițele sale o zonă-tampon, formată din state colonii, pentru a preveni o invazie din partea occidentului. Marea Britanie considera inevitabil faptul că Uniunea Sovietică își va atinge scopul (de aici eforturile guvernului britanic de a convinge guvernul polonez, aflat în exil, să accepte cedarea teritoriului în est în schimbul unei compensări în zona de vest, în detrimentul Germaniei). Această acceptare în practică a țelurilor de război sovietice a fost reflectată în tratatul de alianță anglo-sovietic încheiat la 12 iulie 1942.

Așa cum argumenta profesorul Albert Resis, cel mai important aspect al acestui tratat a fost condiția ca Moscova să se alieze cu țările Europei de Sud-Est pentru a ataca Germania. În termeni practici, această prevedere a făcut să fie conștientizat faptul că aceste țări vor datora loialitate în primul rând Moscovei, și nu puterilor vestice, din moment ce articolul 7 al aceluiași tratat anglo-sovietic interzicea fiecărei părți să încheie o alianță ostilă celeilalte părți.

Acest lucru dădea Moscovei un drept de veto vizavi de ideea lui Churchill ca Marea Britanie să promoveze o federație a statelor est-europene, care, așa cum și-a dat seama Stalin, ar fi putut dezvolta un caracter antisovietic. Într-un raport din 29 mai 1943, Sir William Strang, subsecretar permanent al Foreign Office a scris că "este mai bine ca Rusia să domine Europa de Est decât ca Germania să domine Europa de Vest". Strang nu considera că bolșevizarea "Europei Centrale, de Est sau de Sud-Est", de către Uniunea Sovietică, ar fi în dezavantajul Marii Britanii!

Deși Ministrul Afacerilor Externe britanic, Anthony Eden, a încercat să renegocieze tratatul din 1942, eforturile sale au eșuat, ca rezultat al deciziilor luate la conferința de la Teheran din 1943. În capitala Iranului, Churchill , a încercat să aducă în discuție debarcarea vesticilor în Balcani, în paralel cu deschiderea unui al doilea front în Europa. Acest plan ar fi conferit Marii Britanii și Statelor Unite o mai mare prezență militară în această regiune, și de aici o mai mare influență asupra situației politice.

Nu în mod surprinzător, Stalin s-a opus ideii, iar Roosevelt s-a aflat de partea liderului sovietic în această chestiune. Președintele american era mult mai puțin conștient și interesat de intențiile reale ale lui Stalin decât era Churchill, care a fost întotdeauna un opozant puternic al comunismului, dar care a recunoscut necesitatea alianței cu Uniunea Sovietică în vederea înfrângerii lui Hitler. „…am un singur țel, distrugerea lui Hitler, iar existența mea este astfel mult simplificată. Dacă Hitler ar invada Iadul, aș face în Camera Comunelor cel puțin o recomandare favorabilă Diavolului” declarase el. Și s-a ținut de cuvânt, chiar dacă nu cu mult timp înainte, în 1938, nu fusese de acord ca marile puteri să facă înțelegeri peste capul celor mai mici și s-a opus vehement Înțelegerii de la München…

Pamfil Șeicaru, făcea o descriere caustică dar plină de adevăr a cele două imperii, semnatarele alianței proaspăt constituite: „Prin formație Anglia reprezintă cea mai categorică opunere oricărei constrângeri statale a individualismului; dezvoltarea forțelor individuale și întreaga armătura a acestei fortărețe a capitalismului se reazimă pe neîngrădirea forței creatoare a individului.

Sovietele, negarea integrală a individului, anularea lui prin îndobitocirea metodică, reducerea ființei umane la un „robot”, adică mecanizarea omului, anularea afectivității, smulgerea din comunitatea sentimentelor umane, reeditarea sclavilor utilizați de faraoni la construcția piramidelor. Statul este totul, individul, o provocatoare aberație.

Londra este centrul capitalismului, cetatea luxului rafinat al celei mai bogate aristocrații pe care a cunoscut-o omenirea. Moscova reprezintă centrul unei planetare conspirații împotriva oricărei noțiuni de selecție, de ierarhie a valorilor, victoria brutelor, sediul central al bestialității asasine, negația oricărei fineți spirituale, anularea oricărei deosebiri de formație intelectuală, și tipul ce definește această mentalitate este Stalin”

3.2. – Întâlnirea de la Moscova

Între 12 și 16 august 1942, Winston Churchill s-a aflat în compania lui Stalin la Moscova. Primit cu fast, în ciuda condițiilor vitrege, primul ministru britanic a fost impresionat de „eroismul marelui popor rus” și de personalitatea conducătorului său. La sfărșitul unei seri petrecute în apartamentul privat al lui Stalin, Churchill îi spunea ambasadorului britanic la Moscova că era o adevărată plăcere să lucrezi cu „acest mare om”.

Eden, Churchill, Stalin – august 1942

Churchill i-a spus că a început bombardarea orașelor germane ca sa scadă moralul, deci o țintă militară. Stalin a zâmbit când a auzit și atmosfera întâlnirii s-a destins. Erau pe aceeași lungime de undă. Acest fapt nu l-a împiedicat pe Stalin să se comporte ca un mujic de multe ori pe parcursul întrevederilor. Churchill a fost chiar insultat de Stalin, când îl anunța că anglo-americanii nu vor deschide al doilea front în anul următor, așa cum cereau sovieticii. În acele zile, se dădeau lupte grele sub zidurile Stalingradului. Tensionat de gravitatea misiunii sale la Moscova, Churchill îi spune lui Molotov, venit să-l preia de la vila unde era cazat: „Stalin va face o mare greșeală dacă se va purta urât după ce am călătorit atâta drum până aici…“

Ajunși în biroul lui Stalin, primul act comis de Churchill a fost să se debaraseze de vestea proastă, care va apăsa negativ atmosfera tratativelor. Prima reacție a lui Stalin a fost să spună: „Nu se pot câștiga războaie dacă vă este frică să vă asumați riscuri“. Apoi a continuat ironizând teama britanicilor de a-i înfrunta pe germani. Ofensat, Churchill a dat următoarea replică: „Iert remarca dvs. numai din considerație pentru vitejia trupelor rusești“, și a continuat cu o pledoarie privind angajamentul ferm al anglo-americanilor în războiul contra lui Hitler.

Întors la vilă, Churchill le-a spus furios membrilor delegației britanice să-și facă bagajele întrucât a fost insultat de Stalin și vrea să plece imediat. Ambasadorul britanic la Moscova prezenta astfel situația creată: „Churchill, aristocratul și omul de lume, credea că va găsi la Kremlin oameni de aceeași factură. Nu erau. Erau oameni veniți direct de la plug și de la strung“.

Când Churchill a ajuns la Kremlin pentru a-și lua rămas bun, Stalin a întrebat când și unde vor avea ocazia să se mai întâlnească și, în timp ce i se traducea întrebarea, înainte ca Churchill să poată răspunde, Stalin a continuat zicând: „Ce-ar fi să veniți la apartamentul meu să bem un păhărel?“. Atins în punctul sensibil, Churchill a dat un răspuns hilar: „În principiu, am fost întotdeauna favorabil unei asemenea politici“. Așa se face că Stalin l-a luat numai pe Churchill și pe translatorul britanic Birse la locuința lui din incinta Kremlinului.

Acolo, Stalin a spus: „Cu câțiva ani în urmă, am primit vizita lui Lady Astor, care ne-a sugerat să-l invităm în Rusia pe Lloyd George. Am întrebat-o: De ce ar trebui să-l invit… pe șeful intervenționiștilor britanici contra tânărului stat sovietic? Lady Astor mi-a răspuns: Asta nu-i adevărat! Churchill a fost acela!. Atunci i-am spus lui Lady Astor: Dacă vine o altă criză englezii… s-ar putea reîntoarce la acel bătrân cal de război, care e Churchill. În plus, noi preferăm un dușman deschis unui fals prieten”. Vădit surprins, Churchill l-a întrebat pe Stalin: „M-ați iertat?”, „Totul a fost în trecut – a replicat Stalin – iar trecutul aparține lui Dumnezeu. Istoria ne va judeca!“

Am insistat pe descrierea acestui moment din relațiile anglo-ruse, pentru ca cititorul să-și poată creiona un portret al primului ministru britanic, din acele timpuri, Winston Churchill, cel care a condus și politica externă a regatului. Se poate lesne observa jocul dictatorului bolșevic, la care achiesează, fără prea multe rezerve, Churchill. Britanicul trece repede peste insultele proferate de rus și i se aruncă cu admirație în brațe după „un păhărel”. De fapt, memoriile lui Churchill sunt pline de elogii la adresa lui Stalin pe timpul războiului. Un fel de atracție inexplicabilă față de monstrul bolșevic transpare din textele sale, fiind deseori dominat de viclenia stalinistă.

Tot acest comportament poate explica cedările din tratativele de mai târziu, când Marea Britanie a lăsat o jumătate de Europă în ghearele comunismului, negociind cu deosebită larghețe viitorul continentului nostru.

3.3. – Cimitirul canadian de la Dieppe

Înghesuit între stânci, Dieppe este un încântător port de mici dimensiuni la Marea Mânecii. În secolul al XIX-lea, parizienii veneau aici cu trenul ca să se plimbe pe țărm și să respire aer de mare. Prima atestare documentară, ca mică așezare de pescari, datează din 1030. Orașul a fost obiect de puternică dispută în timpul Războiului de 100 de ani. În secolul al XVI-lea, aici se afla o foarte avansată școală de cartografie. În secolul al XVII-lea era cel mai important port al regatului Franței.

Mai puțin cunoscut, „Raidul de la Dieppe” din 19 august 1942, a fost răspunsul însângerat al lui Churchill la presiunile sovietice de a deschide al doilea front în Europa, pentru a slăbi presiunea armatelor Axei pe frontul de este. Eșecul total, dezastrul consemnat, a dus la temperarea pretențiilor Moscovei. Raidul a fost prima operațiune canadiană de amploare.

Necunoscând situația reală de pe plajă, generalul-maior Roberts a trimis, în luptă cele două unități din rezervă: pușcașii marini canadieni (de origine franceză) Mont Royal și pușcașii marini britanici numiți unitatea de comando „A”. La ora 7:00, canadienii s-au apropiat de plajă în 26 de vase amfibii de desant. Dar, chiar înainte de ajunge pe plajă, soldații germani au deschis focul asupra lor, cu mitraliere, mortiere și aruncătoare de grenade, reușind să distrugă majoritatea navelor de debarcare. Totuși, câțiva soldați francezi au reușit să ajungă pe plajă, dar ulterior n-au mai putut înainta spre centrul orașului Dieppe, din cauza puternicei apărări germane.

În acest moment, generalul-maior J.H. Roberts a ordonat comandoului „A” să debarce și ei pe plajă pentru a-i sprijini pe pușcașii canadieni. Dar, cum germanii primiseră între timp întăriri, majoritatea vaselor comandoului „A” au fost distruse încă înainte de a ajunge pe plajă, iar soldații britanici care totuși au ajuns pe plajă au suferit la rândul lor pierderi grele, și restul au ajuns prizonieri. Dându-și seama de gravitatea situației, ofițerul care comanda această unitate s-a ridicat în picioare în partea din spate a vasului în care se afla și le-a semnalizat celorlalte nave amfibii să nu se apropie de plajă și să abandoneze misiunea, dar, după câteva secunde a fost ucis de un lunetist german și astfel nicio navă nu s-a întors din drum.

La ora 11:00, datorită situației disperate în care se aflau trupele aliate debarcate pe aceste plajele de la Dieppe (chiar în fața orașului francez), generalul Roberts a ordonat retragerea soldaților pe vasele amfibii și întoarcerea trupelor în Anglia. Sub puternicul foc al inamicului, retragerea completă s-a încheiat la ora 14:00 a aceleiași zile de 19 august 1942.

Din cei 5.000 de soldați canadieni inițiali, participanți la acest raid, 907 au murit pe plajă sau chiar înainte de a debarca, 1946 au ajuns prizonieri ai germanilor și 514 au fost răniți grav și au murit ulterior în spitalele germane sau engleze (cei care au putut fi evacuați în retragere). Din cei 1.000 de soldați ai comandourilor britanice, 52 au murit în luptă, 195 au fost luați prizonieri și 28 au fost răniți. A meritat pierderea atâtor oameni, doar pentru a-i dovedi lui Stalin că nu era încă posibilă o debarcare? Părerile sunt împărțite, majoritatea fiind cei care afirmă că a fost una dintre marile erori de strategie ale conducerii britanice. Nu la fel își amintea Churchill în memoriile sale: „Impresia mea despre Operațiunea Jubilee (debarcarea de la Dieppe) e aceea că deznodământul războiului a justificat pe deplin pierderile grele și prin aceasta canadienii au adus și ei o contribuție măreață la victoria finală.” Fugă de responsabilitate, cinism nemăsurat, ori poate amândouă ?

Cum specificam la început, anul 1942 nu aduce schimbări ori mișcări semnificative în politica externă a Marii Britanii față de zona Balcanilor. Aflată, în totalitate, sub ocupația sau influența Axei, nu a reprezentat un obiectiv pentru britanici. Ei s-au preocupat de evoluția războiului în Africa și în coloniile din Asia, sprijinind în același timp efortul militar al URSS. Semnarea tratatului anglo-sovietic poate fi privit însă, ca primul pas făcut spre abandonarea statelor din sud-estul european în brațele sovietelor.

Capitolul 4 – 1943: Stalingrad, Casablanca, Teheran dar și Katyn

1943 este anul care a schimbat cursul războiului. Momentele principale din activitatea diplomatică la nivel înalt aveau să fie reprezentate de Conferința anglo-americană de la Casablanca (14-24 ianuarie 1943), Reuniunea miniștrilor de Externe american (Cordell Hull), englez (Anthony Eden) și sovietic (Viaceslav Molotov), desfășurată la Moscova între 19 și 30 octombrie 1943 și Conferința la nivel înalt din Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943). Ce s-a întâmplat la Stalingrad și-a pus amprenta pe toate aceste evenimentele.

4.1. – Stalingrad, epopea morții

Istoricii consideră că 2 februarie 1943, data la care proaspătul feldmareșal Paulus, împreună cu rămășițele armatelor Axei s-au predat, a reprezentat începutul sfârșitului celui de al III-lea Reich. La Stalingrad oamenii au murit eroic pentru nebunia a doi dictatori, unul mai bolnav ca celălalt. Au murit de gloanțe, sfârtecați în explozii, striviți sub șenile, de foame și de frig.

Bătălia de la Stalingrad a avut momente epice, la care au participat și armate române. A fost cea mai sângeroasă și mai mare bătălie din istoria omenirii. A durat 199 de zile și a dus la pieirea a 400.000 de germani, 200.000 de mii de români, 130.000 de italieni și 120.000 de unguri de partea Axei. Pierderile sovietice nu sunt cunoscute cu exactitate dar au fost enorme. Obsesia lui Hitler, de a cuceri orașul, a costat armatele Axei cât un război !

Examinarea celebrei directive nr. 41, dată de Hitler, ne permite să evidențiem că țelul major al

operațiunii era unul economic și consta în cucerirea Caucazului. Stalingradul era un obiectiv secundar, cel puțin în stadiul inițial și numai ulterior, datorită evoluției ostilităților, s-a transformat într-unul principal. În cazul ocupării Caucazului, câștigul pentru Germania ar fi fost cu atât mai prețios cu cât cucerirea renumitelor localități petroliere Maikop, Groznîi, Baku etc. nu numai că ar fi satisfăcut necesitățile proprii, dar ar fi pus într-o situație extrem de dificilă Armata Roșie, lipsind-o de „aurul negru”.

Trebuie, de asemenea, consemnat că prin ocuparea Caucazului, Reichul intenționa să rupă legăturile U.R.S.S. cu Aliații, prin Iran, sperând totodată să obțină intrarea Turciei în războiul antisovietic și să lupte de pe o platformă mai bună contra influenței britanice în Mediterana răsăriteană, în Orientul Apropiat și Mijlociu.

Pentru ambele tabere care s-au înfruntat la Stalingrad – sovietică și cea germană – bătălia a avut două perioade distincte. Astfel, pentru sovietici prima perioadă a corespuns luptei de apărare a orașului erou (17 iulie – 18 noiembrie 1942), iar cea de-a doua perioadă – contraofensivei și zdrobirii trupelor inamice încercuite în zonă (19 noiembrie 1942 – 2 februarie 1943). De la început s-au purtat lupte extrem de înverșunate și care s-au remarcat printr-o caracteristică ce s-a păstrat până la sfârșitul asediului: ciocnirile s-au dat pentru fiecare cartier, stradă și casă sau fabrică, iar în fiecare clădire pentru fiecare încăpere. Totodată s-a relevat pregătirea superioară a unităților sovietice pentru luptele de stradă, domeniu în care armatele naziste nu aveau experiența necesară și care numai parțial a fost suplinită de superioritatea lor numerică și tehnică.

Trebuie reținut, de asemenea, că în cursul bătăliei un mare rol 1-a jucat factorul psihologic; pentru mulți dintre soldații germani prezența lor la câteva mii de km depărtare de Reich nu constituia defel un imbold în luptă, în vreme ce pentru ostașii sovietici apărarea Stalingradului

semnifica salvarea țării, a căminelor și familiilor lor.

Pentru desfășurarea ostilităților sovieto-germane, ca și pentru determinarea cursului celui de-al doilea război mondial, deznodământul bătăliei de la Stalingrad a constituit, sub toate raporturile, un punct de cotitură. Pentru cei mai mulți și mai renumiți teoreticieni militari sau istorici ai conflagrației dintre 1939 și 1945, după Stalingrad a devenit evident faptul că Germania nu mai putea câștiga războiul. În schimb, eșecul trupelor germane pe Volga, survenit aproape simultan cu insuccesele celorlalte state ale Axei și chiar ale Reichului în Africa de Nord și ale Japoniei în Pacific, au confirmat trecerea generală a inițiativei în război de partea forțelor armate

ale Națiunilor Unite.

4.2. – Casablanca și „capitularea necondiționată”

Roosevelt, DeGaule și Churchill – Casablanca 1943

Conferința desfășurată în perioada 12-23 ianuarie 1943 în localitatea marocană s-a bucurat de prezența lui Franklin Roosevelt și Winston Churchill. Spre sfârșitul întâlnirii și-a făcut apariția și generalul francez DeGaule, având o contribuție puțin importantă în economia negocierilor. Cei doi mari, împreună cu statele majore, au plănuit viitoarea strategie militară globală pentru aliații occidentali, punându-se de acord asupra invadării Siciliei, asupra operațiunilor din Pacific și a bombardamentelor asupra Germaniei.

Cel mai important rezultat, pentru desfășurarea ulterioară a războiului, a fost cererea pentru „capitularea necondiționată" a Germaniei, Italiei și Japoniei. La 24 ianuarie 1943 după încheierea Conferinței, Aliații occidentali au hotărât să lupte împotriva Italiei, Germaniei și Japoniei. Roosevelt și Churchill au făcut o înțelegere de a invada sudul Europei prin Sicilia. Stalin ar fi vrut un atac dinspre Marea Mânecii (pentru a lăsa Germania fără surse de petrol).

Roosevelt și Churchill au convenit și au anunțat că țările lor nu vor negocia sfârșitul războiului cu Puterile Axei sub nici o formă ,ci vor accepta numai capitularea necondiționata. Declarația, transpusă în fapt o dată cu capitularea Germaniei la 8 mai 1945, a fost îndelung criticată, în special pe motivul că a prelungit războiul.

La Casablanca, în ianuarie 1943, incertitudinea era destul de mare, iar cererea de capitulare necondiționată a fost unul dintre puținele lucruri concrete care s-au deslușit din această incertitudine. Cererea se adresa atât Germaniei, cât și Italiei. Partea ce o privea pe Italia era de mică importanță, dacă nu chiar neglijabilă. În ochii lui Roosevelt și ai lui Churchill, Italia era deja înfrântă. Singurul motiv pentru care Italia fusese inclusă în declarație era că ar fi părut ciudat să fie lăsată deoparte – de altfel, războiul cu Italia s-a încheiat prin două convenții de armistițiu, în noiembrie 1943, la mai puțin de un an de la Conferința de la Casablanca.

Declarația de la Casablanca a fost parțial un gest demonstrativ, parțial o tactică. A fost unul dintre acele fapte care par mai puțin semnificative în momentul respectiv decât mai tîrziu. Conferința de la Casablanca a fost în același timp o celebrare și o anticipare a tulburărilor ce aveau să urmeze. Conducătorii aliaților erau conștienți că numai rușii luptă pe continentul european și erau nerăbdători să facă sau, în orice caz, să spună ceva care să-i mulțumească pe aceștia.

Nu este limpede ce a stat la originea declarației. La puțin timp după ce au emis-o, autorii ei par a fi stînjeniți, deoarece relatărilor lor privind acest eveniment sînt inexacte. Roosevelt susținea că declarația fusese subsidiară, aproape accidentală, iar Churchill dădea de înțeles că el o acceptase pentru că fusese luat prin surprindere și pentru că nu văzuse de ce nu ar fi fost de acord cu ea. Personal, Churchill avea rezerve în privința aplicării ei în cazul Italiei, dar nu a insistat în această privință. În memoriile sale, primul ministru britanic încearcă să explice gestul său prin faptul că la conferința de presă comună, Roosevelt a menționat prima dată „capitularea necondiționată”, luându-l prin surprindere. Dar a marșat și el pe această idee din respect pentru președintele american și pentru unitatea Aliaților.

Declarația de la Casablanca a avut ca scop potolirea temerilor Rusiei în privința unei păci separate între Occident și Germania. Nu era nici pe departe sigur, în iarna din 1942-1943, că Stalin va dori sau va putea să continue lupta pînă la capăt. Bătăliile de tancuri din 1943 – care aveau să dovedească acest fapt – nu se dăduseră încă, iar la Casablanca, supraviețuirea Uniunii Sovietice și dorința ei de a continua era o problemă mai presantă decît se bănuia. Și anume ce ar fi putut face rușii în Europa Centrală și de Est, dacă ar fi ajuns vreodată acolo.

Aliații occidentali au acordat atunci, o importanță mai mare războiului psihologic sau, într-un cuvînt, moralului. Le venea greu să creadă că regimul nazist poate fi popular pe o scară așa largă sau într-un mod atât de profund, de aceea, și-au și propus să atace acest presupus punct slab prin bombardamentele masive asupra caselor și locurilor de muncă. Mai târziu au fost acuzați, pe bună dreptate, pentru introducerea capitulării necondiționate, care nu încuraja o acțiune de revoltă și plasa populația Germaniei într-o situație mai proastă dacă ar fi acceptat înfrîngerea, decît dacă ar fi luptat pînă la capăt alături de Hitler. De unde a urmat prelungirea războiului și milioane de vieți sacrificate.

4.3. – Katyn-ul nu i-a impresionat !

Este privilegiul învingătorilor să scrie istoria cum vor ei, să-și ascundă greșelile și crimele, cine să-i condamne ? Cei care pierd, nu au nici un drept… În ochii societății, ororile războaielor trebuie contabilizate exclusiv în tabăra învinșilor. Cu ce diferă o groapă comună plină cu polonezi, floarea intelectualității și armatei, uciși de boșevici, față de una cu evrei omorâți de naziști ? Doar pentru că primii au învins le-a dat dreptul masacrului ? În ce convenție internațională este stipulat acest drept ?

În pădurea de lângă Katyn, un sat situat la 20 de km vest de orașul Smolensk din URSS, era primăvara anului 1940 când aproximativ 22.500 de cetățeni polonezi au fost executați în trei locuri diferite. Majoritatea celor uciși erau ofițeri capturați ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executați se aflau și numeroși civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenților unei universități să devină ofițeri în rezervă, sovieticii au reușit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualității poloneze.

Poliția politică NKVD a selecționat cu premeditare pentru execuție ofițeri și oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocați, funcționari înalți, latifundiari, aristocrați, preoți. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale”. Ordinul de execuție, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 și a fost semnat și de Nikita Hrușciov, potrivit unei mărturii documentate din partea șefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.

Soarta prizonierilor dispăruți a rămas un mister până în aprilie 1943, când Wehrmachtul a descoperit groapa comună a peste 4.000 de ofițeri de rezervă polonezi (din acest motiv am inserat Katyn-ul în descrierea anului 1943). În 13 aprilie, radioul din Berlin a anunțat lumii că: „A fost găsită o groapă, 28 de metri lungime și 16 metri lățime, umplută cu 12 rânduri de cadavre de ofițeri polonezi, în total peste 3.000 de victime.(…) Identificarea decedaților nu se va face cu greutate datorită calităților mumificatoare ale solului, dar și datorită faptului că bolșevicii au lăsat asupra victimelor toate documentele de identitate”.

Aliații erau conștienți că naziștii au descoperit o groapă comună, informația ajungând în toate mediile prin intermediul transmisiunilor radio interceptate și decriptate. Atât investigațiile germane cât și cele independente ale Crucii Roșii Internaționale făcute la groapa comună de la Katyn au adus foarte rapid dovezi de netăgăduit că masacrul a avut loc la începutul anului 1940, când zona se mai afla încă sub controlul guvernului sovietic.

Pentru aliații occidentali, masacrul de la Katyn și criza polono-sovietică rezultată, au început să amenințe alianța vitală cu Uniunea Sovietică într-un moment în care importanța polonezilor pentru aliați devenise nesemnificativă. În concluzie: opinia lui Churchill a fost că, crima de la Katyn era „fără vreo importanță politică practică”, iar pentru Roosevelt masacrul era doar „propagandă germană”. Churchill a admis în timpul unei conversații cu Sikorski pe 15 aprilie: „Vai, dezvăluirile germanilor sunt probabil adevărate. Bolșevicii pot fi foarte cruzi”. Totuși, după numai câteva zile, pe 24 aprilie, același Churchill îi asigura pe ruși: „În mod sigur ne vom opune cu vigoare oricărei investigații a Crucii Roșii Internaționale sau a oricărei alte organizații din orice teritoriu aflat sub autoritatea germanilor. O asemenea investigație ar fi o înșelătorie, iar concluziile ei ar fi atinse de terorism”. Aprecierile lui Churchill despre afacerea Katyn făcute în perioada postbelică au fost laconice. În memoriile sale el citează ancheta sovietică din 1944, „care a demonstrat în mod previzibil că germanii au făptuit crimele”. Dar cinismul său nu mai putea mira pe nimeni…

4.4. – Sicilia în iulie

Urmare a hotărâririlor de la Casablanca, invazia aliată din Sicilia a început pe 10 iulie 1943 cu o operație de debarcare amfibie și cu o operațiune aeropurtată în golful Gela și în nordul Siracuzei. Germanii nu au reușit să-i împiedice pe aliați să cucerească insula, dar au reușit să evacueze cea mai mare parte a trupelor în peninsulă până pe 17 august 1943. Apoi forțele britanice din Armata a 8-a au debarcat în „călcâiul” Italiei pe 3 septembrie 1943 în cadrul „Operațiunii Baytown”.

Guvernul italian a capitulat pe 8 septembrie, dar forțele germane se pregătiseră de defensivă neluând în calcul participarea italienilor. A doua zi, Armata a 5-a americană a debarcat la Salerno, unde au întâmpinat o rezistență puternică a germanilor, iar britanicii au debarcat la Taranto, unde nu au întâlnit practic nici o rezistență. În ciuda succeselor inițiale ale Armatei a 8-a, care a reușit să cucerească portul Bari și importantul aeroport de la Foggia, și a faptului că germanii nu au primit întăriri din nord, Armata a 10-a germană a fost la un moment dat pe punctul de a respinge debarcarea americană de la Salerno.

Principalul efort aliat de pe coasta de vest a peninsulei a fost direcționat pe cucerirea portului Neapole. Neapole era un obiectiv important pentru anglo-americani, deoarece era cel mai nordic port care putea fi cucerit cu acoperirea aeriană asigurată de avioanele decolate de pe aeroporturile din Sicilia. Roma a fost declarată de către germani „oraș deschis”, iar forțele americane au intrat în capitala Italiei pe 4 iunie În perioada iunie-august 1944, Aliații au continuat să obțină succese, cucerind Florența și înfrângând rezistența germană de pe Lina Gotică.

La 25 iulie Mussolini era arestat și a stat timp de 49 de zile în diferite închisori. Ultima linie defensivă se întindea de la aproximativ 15 km nord de Pisa, de-a lungul crestelor Apeninilor între Florența și Bolonia și atingea malurile Adriaticii la sud de Rimini. Armistițiul cu Italia a fost semnat între Italia și Aliați la 8 septembrie 1943. În acel monent, forțele Aliaților ocupau doar jumătatea sudică a Italiei. Armistițiul mai este cunoscut în Italia ca „Armistizio di Cassibile” în care Italia era nevoită să capituleze. Interesant, când armistițiul a fost făcut public pe 8 septembrie, marea majoritate a armatei italiene nu era la curent cu negocierile purtate. Regele și familia regală au fugit împreună cu primul ministru din Roma și s-au refugiat la aliați. Armata italiană nu va primi niciun fel de ordine cu privire cu atitudinea pe care urma să o adopte față de germani…

4.5. – La Teheran

Stalin, Roosevelt, Churchill – Teheran 1943

La Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) s-au întâlnit prima oară toți

"Cei Trei Mari": Franklin Delano Roosevelt, Winston Churchill și Iosif Vissarionovici Stalin. Conferința nu a avut o ordine de zi elaborată în prealabil. Roosevelt a spus că fiecare participant poate aborda problemele dorite. S-a ajuns la înțelegere că cele discutate nu vor fi date publicității în viitorul apropiat. Au fost discutate probleme importante privind atât desfășurarea războiului în Europa cât și starea postbelică a unor țări europene.

În centrul dezbaterilor Conferinței de la Teheran a fost deschiderea celui de-al doilea front, în Europa, ca mijloc principal de încheierea războiului. Roosevelt și Churchill au promis ca termen maxim luna mai 1944, subliniind că prin viitoarea operațiune, botezată „Overlord”, anglo-americanii vor fi în măsură să lanseze o forță combativă mult mai mare ca a diviziilor germane, iar în următoarele trei luni să fie debarcați peste Canal circa un milion de oameni.

La Conferință s-a pus în discuție chestiunea privind viitorul Germaniei, Roosevelt propunând dezmembrarea Germaniei în cinci state autonome. Churchill a susținut planul său de constituire a Confederației Dunărene din care să facă parte Austria, Ungaria și teritoriile de sud ale Germaniei, izolând Prusia. Stalin n-a acceptat planurile celor doi, considerând că Austria și Ungaria trebuie să fie state independente.

În aceste condiții, cei Trei Mari au decis, la insistențele rușilor, să nu mai desfășoare o debarcare aliată în Balcani (varianta Churchill), ci întreg efortul militar să fie concentrat pentru „Operațiunea Overlord”. Astfel, ultima speranță a statelor balcanice de menținere în zona democratică a Europei, a fost spulberată încă din 1943 !

S-a hotărât ca mișcarea de rezistență din Iugoslavia să fie ajutată cu arme, muniții și echipament militar și să se obțină intrarea Turciei în război împotriva Puterilor Axei. Conferința de la Teheran s-a încheiat cu o „Declarație a celor Trei Puteri” (semnată de „Cei Trei” la 1 decembrie 1943), în care „cele trei guverne își exprimă hotărârea de a conlucra sincer și deschis, atât în timpul războiului cât și după aceea”.

La una din ședințe, Stalin a primit din mâinile lui Churchill „Sabia de Onoare”, confecționată special la comanda regelui Marii Britanii, George al VI-lea, cu ocazia victoriei repurtate de Armata Roșie la Stalingrad…

Capitolul 5 – 1944, prăbușirea mitului

Este anul marilor victorii aliate, al debarcării din Normandia, al istoricei întâlniri de la Moscova și al trădării Germaniei de către partenerii din Axă. Din a doua jumătate a lui 1944, Germania rămâne singură pe toate fronturile. Rând pe rand, foștii ei aliați și-au declarat neutralitatea sau chiar au întors armele împotrivă, trecând de partea celor puternici. Sunt fapte care se „uită dar nu se iartă”. Pentru zona sud-estică a Europei, anul 1944 aduce clarificări importante în legătură cu sumbrul viitor, în care „lumina vine de la răsărit”, cum afirma fără a clipi, Sadoveanu…

5.1. – „Operțiunea Overlord”

Debarcarea din Normandia rămâne până în zilele noastre cea mai mare operațiune amfibie din istorie, care a implicat participarea a aproape trei milioane de militari, care au traversat Canalul Mânecii din Anglia în Normandia. Principalele forte implicate au fost din Canada, Regatul Unit și Statele Unite, după primul val de invazie, au fost debarcate forțe substanțiale ale Franței Libere și Poloniei, inpotriva Germaniei Naziste .

Dupa ce a fost aleasă ales ideea Americanilor, să se atace plajele Atlanticului din principalele baze aliate din Regatul Unit, procesul de planificare a fost început în primele zile ale lunii martie 1943. Locul ales pentru debarcare coasta Normandiei, cealaltă opțiune fiind Pas de Calais care era în schimb mai bine apărat de armatele germane.

În total, pentru Bătălia din Normandia aveau să fie destinate 47 de divizii: 19 britanice, 5 canadiene, una poloneză sub comandă britanică și 21 de divizii americane, plus o divizie franceză, formând un total de 1.400.000 de militari. La acțiunea amfibie aveau să participe aproape 6.900 de vase, puse sub comanda amiralului Bertram Ramsay (care fusese implicat în debarcările din Africa de nord și Italia). Dintre acestea, peste 4.100 erau vase pentru desant. Acoperirea aeriană a operațiunii fusese constituită de o forță aeriană formată din 12.000 de aparate de zbor, aflată sub comanda mareșalului aerului Trafford Leigh-Mallory. Aceste aparate de zbor trebuiau să asigure sprijinirea din aer a debarcări, transportul parașutiștilor în peste 1.000 de misiuni și lansarea a peste 10.000 tone de bombe în aproximatv 14.000 de misiuni.

Obiectivul primelor 40 de zile era cucerirea unei enclave, care să includă orașele Caen și Cherbourg. Cherbourgul era vizat în mod special pentru portul său cu ape adânci. Ar fi trebuit să urmeze atacuri care să străpungă apărarea germană și să elibereze Bretania și porturile de aici, plus o înaintare de aproximativ 190 km spre sud-vestul Parisului, de la Le Havre, prin Le Mans spre Tours, astfel încât, după 90 de zile, aliații să controleze zona mărginită de râurile Loara la sud și Sena la nord-est.

Pentru a asigura victoria Aliații au pus la punct ample acțiuni de diversiune : „Operațiunea Bodyguard”, „Operațiunea Fortitude”si ”Operațiunea Skye”. Rolul acestor operatiuni au fost sa-i convingă pe germani că forțele aliate vor ataca la Pas de Calais și astfel să blocheze contingentele germane departe de Normandia.

Debarcarea pe plaje, numită și „Ziua Z”, a provocat cele mai mari pierderi în randul Aliaților datorită sistemelor de apărare germane : tunuri grele de 155 mm, tunuri de 75 mm, numeroase cuiburi de mitralieră, cazemate, diferite fortificații din beton și a unei faleze foarte abrupte. Plaja Sword a fost atacată prima la ora 7:30 în ziua de 6 iunie 1944, urmând plaja Juno, plaja Gold, plaja Utah și plaja Omaha, unde, fiind cea mai puternic fortificată, s-a petrecut și cea mai sângeroasă debarcare a „Zilei Z”. Pe Omaha au căzut peste 2.400 de soldați aliați.

După capturarea plajelor, a mai trecut o lună până când au fost aduse proviziile necesare continuării luptei. Planurile atacului aliat prevedeau cucerirea orașelor Carentan, Saint-Lô, Caen și Bayeux încă din prima zi și formarea unui front comun al plajelor (cu excepția Utah și Sword), aflat la aproximativ 16 kilometri de zonele de debarcare. Cu toate acestea, trebuie spus că pierderile primei zile nu au fost atât de grele pe cât se așteptaseră planificatorii aliați (cam 10.000 de soldați, de două ori mai puțin față de estimarea lui Churchill), iar toate contraatacurile germane fuseseră respinse.

Apreciind că ocuparea Caenului este „crucială” pentru victorie, Montgomery a declanșat o serie de atacuri de uzură pentru cucerirea localității. După o amânare cauzată de dificultățile de aprovizionare generate de vremea nefavorabilă (17 – 23 iunie), aliații au respins contraatacul german. Caenul a fost bombardat puternic și luat cu asalt între 7 – 9 iulie. Între 18 – 21 iulie, o nouă ofensivă a trei divizii de blindate britanice a dus la eliminarea ultimelor focare de rezistență germane din Caen și din împrejurimi.

La începutul lunii august, dându-și seama că aliații nu vor efectua mult așteptata debarcare lângă Calais, germanii au adus în regiune tot mai multe rezerve. Cum forțele germane fuseseră încercuite în sud, înaltul comandament a încercat să le despresoare folosindu-se de atacul forțelor germane din regiunea Calaisului, ceea ce ar fi permis o retragere generală și organizată spre Sena. Planurile generalilor germani au fost anulate de Hitler, care a cerut organizarea unui atac la Mortain, în partea de vest a pungii în care se aflau forțele germane încercuite. Atacul german declanșat pe 7 august a fost respins de aliați, care beneficiaseră din nou de informați obținute prin sistemul Ultra.

Planul aliat original prevedea o încercuire largă pe valea râului Loara. Generalul Bradley și-a dat seama însă că foarte multe unități germane sunt incapabile să execute manevre ample, comandantul american cerând și primind permisiunea de a executa o mișcare scurtă pentru încercuirea mai strânsă a germanilor. Pentru executarea acestui atac a fost desemnat generalul Patton, ale cărui trupe au înaintat aproape fără opoziție prin Normandia. Germanii au fost încercuiți într-o pungă lângă Chambois. Rezistența puternică a germanilor și plecarea unei părți a americanilor, au făcut ca încercuirea să fie încheiată abia pe 21 august. În pungă au fost prinși 50.000 de soldați germani.

La scurtă vreme a urmat eliberarea Parisului. Rezistența Franceză din Paris s-a ridicat și ea împotriva ocupantului pe 19 august, iar generalul Philippe Leclerc a primit capitularea germanilor din regiunea pariziană pe 25 august, consfințind eliberarea Parisului.

Istoricii dau mai multe date pentru încheierea campaniei din Normandia: ziua de 24 iulie 1944, în care a fost declanșată Operațiunea Cobra pe frontul american, 19 august, când armatele aliate au atins aliniamentul Senei, sau 25 august, data eliberării Parisului. Planurile originale ale „Operțiunii Overlord” anticipaseră o campanie de 90 de zile, având ca obiectiv atingerea aliniamentului Senei. Acest obiectiv a fost atins mai rapid decât s-a planificat. Americanii au reușit să termine acțiunile pe frontul repartizat lor mult mai rapid, prin executarea cu succes a „Operațiunii Cobra”.

Cartierul General al Forțelor Expediționare Aliate (SHAEF) din Londra și guvernele aliate au fost foarte nemulțumite de încetineala cu care s-a desfășurat înaintarea în fazele de început ale campaniei. Lipsa unor progrese rapide a fost pusă pe seama naturii terenului în cadrul căruia se desfășura atacul în sectoarele american și britanic. În ciuda oricăror critici, Montgomery a rămas credincios strategiei sale de luptă de uzură, atingând obiectivele programate la sfârșitul celor 90 de zile de campanie. Victoria din campania din Normandia a fost urmată de o urmărire a trupelor germane în retragere spre frontierele franceze. Germanii au fost obligați să întărească frontul de vest cu resurse luate de pe cel de răsărit sau de pe cel din Italia.

Debarcarea din Normandia i-a obligat pe germani să transfere o parte a resurselor și a atenției de la frontul din răsărit. În felul acesta, sovieticii au fost ajutați chiar și în mod indirect. De exemplu, Hitler a hotărât întreruperea operațiunii ofensive de la Kursk pentru a se concentra pe salvarea lui Mussolini. Mii de avioane ale Luftwaffe au fost transferate din est în Germania, pentru a face față bombardamentelor aliate. Din acest motiv, sovieticii au câștigat cu mai mare ușurință supremația aeriană în est. Germanii au așteptat îndelung invazia aliată din vest, asigurând efective armate însemante și folosind o bună parte a efortului de război (oameni și materiale) pentru fortificarea și apărarea a sute de kilometri de plaje. Prin Directiva 51 din noiembrie 1943, Hitler decidea ca toate rutele de acces dinspre coasta Atlanticului spre Germania să fie fortificate și apărate, chiar cu costul slăbirii frontului de est. În plus, Hitler dorea cu tot dinadinsul să păstreze rampele de lansare a Armelor „V” din Belgia și din nordul Franței.

În această operațiune de anvergură, Forțele Aliate au avut 1.452.000 de efective și au suferit următoarele pierderi: Statele Unite – 29.000 morți, 106.000 răniți și dispăruți, Regatul Unit – 11.000 morți. 54.000 răniți și dispăruți, Canada – 5.000 morți, 13.000 răniți și dispăruți, Franța – 12.200 morți și dispăruți. Forțele germane au avut 380.000 de efective si au suferit următoarele pierderi: 23.019 morți, 67.060 răniți și 198.616 dispăruți.

Alt rezultat al debarcării a fost de natură politică. După aprecierile unor comentatori și istorici militari, dominația sovietică asupra Europei Răsăritene s-ar fi putut extinde și asupra nordului și vestului continentului dacă nu ar fi avut loc debarcarea din Normandia. Această presupunere se bazează atât pe declarația lui Stalin, conform căreia puterea învingătoare introduce sistemul său politic până la limitele atinse de propria armată, cât și evoluției evenimentelor postbelice din Europa și Asia.

5.2. – Europa în procente

Vizita din octombrie 1944 a premierului britanic W. Churchill la Moscova, a lămurit în mare parte configurația zonelor de înfluență în Europa postbelică. Din punctul de vedere britanic și cel sovietic lucrurile necesitau o cât mai rapidă clarificare. Întâlnirea celor doi, fost un bun prilej de a regla, încă de atunci, interesele Marii Britanii și ale Uniunii Sovietice în Europa de Est și Balcani.

În memoriile sale, Winston Churchill a relatat pe larg întâlnirea sa cu Stalin, din seara zilei de 9 octombrie 1944 (discuțiile au început la orele 22.00), în cursul căreia, constatând că “the moment was apt for business” (momentul era propice pentru afaceri…), i-a propus dictatorului sovietic, în vederea evitării tensiunilor într-o zonă de interes pentru cele două mari puteri, următoarele procente:

În cursul negocierilor din zilele următoare dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, și Viaceslav M. Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei și al Ungariei, Uniunea Sovietică obținând, în cele două țări, o influență cotată la 80%.

Deși ulterior premierul britanic a pretins că era vorba de o împărțire valabilă doar pe timpul ostilităților, evoluția ulterioară a evenimentelor (decembrie 1944 – Atena, martie 1945 – București) a confirmat existența și aplicarea întocmai a înțelegerii de la Moscova pe un timp nelimitat.

Până foarte de curând, s-a crezut că, la originea înțelegerii anglo-sovietice din octombrie 1944, s-au aflat doi factori: a) interesul Marii Britanii de a avea controlul asupra Greciei, verigă capitală în menținerea bazinului oriental al Mediteranei sub dominație britanică – dacă Armata Roșie ar fi intrat în Grecia sau Partidul Comunist ar fi luat puterea la Atena, Grecia ar fi fost pierdută pentru Marea Britanie, iar Suezul, punct de maxim interes strategic, pe drumul imperial, care lega Marea Britanie de posesiunile sale de la est de Suez, s-ar fi găsit sub amenințarea directă a URSS, interesele de securitate ale Marii Britanii cerând, așadar, ca Londra să împiedice o prezență militară sovietică în Grecia. b) al doilea factor care a determinat Acordul de procentaj ar fi fost incidentul survenit între Moscova și Londra, în legătură cu prezența în România a grupului „Autonomous”, trimis de Special Operations Executive în noaptea de 21/22 decembrie 1943, o structură informativă și de sabotaj, care ținea legătura cu mișcările de rezistență din țările ocupate sau controlate de cel de-al treilea Reich. Obiectivul principal al Operațiunii „Autonomous” era de a-l convinge pe Iuliu Maniu, președintele PNȚ și figura cea mai importantă a opoziției din România, să nu ocolească Uniunea Sovietică în demersurile sale, urmărind desprinderea României de Germania și încheierea armistițiului cu protagoniștii coaliției antihitleriste.

Atât opoziția, cât și regimul Antonescu își puneau speranțele în anglo-americani și evitau contactele cu Moscova. Loiali alianței cu URSS, britanicii îi cereau, așadar, lui Maniu să se adreseze tuturor protagoniștilor Marii Alianțe; deși militari ai unei țări cu care România era în război, membrii grupului „Autonomous” au fost tratați excellent. Membrii grupului au fost implicați în comunicările radio ale mareșalului Ion Antonescu cu generalul englez Maitland Wilson, comandantul forțelor aliate din Mediterana Orientală, acest ultim fapt provocând o mare iritare la Moscova, care cerea Londrei, în mesajul lui Molotov din 30 aprilie, să prezinte explicații în legătură cu activitatea acestui grup.

La 2 mai 1944, Churchill a redactat un răspuns dur la mesajul lui Molotov, dar Eden l-a atenuat pentru a nu agrava tensiunile dintre cei doi aliați. Pentru a evita, pe viitor, apariția unor astfel de incidente, la 5 mai 1944 (anterior cu mult întâlnirii Churchill-Stalin din octombrie) , au început la Londra discuții anglo-sovietice privind delimitarea „sferei de activitate” a celor două mari puteri în Europa de Sud-Est, întemeiate pe principiul că România aparține sferei sovietice de interese, iar Grecia celei britanice. Aceasta era imaginea cunoscută până de curând.

Noile informații apărute, duc la o cu totul altă perspectivă a evenimentelor de atunci. În condițiile în care Uniunea Sovietică era percepută în cercurile anglo-americane ca o sprijinitoare a comuniștilor greci, deținători ai mijloacelor de forță capabile să le permită luarea puterii, guvernul britanic a fost îngrijorat de perspectiva ieșirii Greciei de sub influența sa. În contextul atacurilor Agenției TASS împotriva guvernului grec din exil (se știa că această agenție reprezintă punctul de vedere al guvernului sovietic), la 16 aprilie 1944 Churchill a adresat un mesaj lui Molotov în care „a exprimat rugămintea de încetare a propagandei TASS”.

Churchill a dat de înțeles că Londra este gata să recunoască interesele sovietice în România și a propus, în fapt, Moscovei, o tranzacție: partea sovietică să domine în România în schimbul recunoașterii Greciei în sfera britanică de interese. „Întrucât noi dăm rușilor conducerea în toate problemele românești – l-a încredințat Churchill pe diplomatul britanic R. Leeper – pot să sper la un răspuns favorabil”. Speranțele premierului britanic nu au fost înșelate. În răspunsul său din 22 aprilie 1944, V.M. Molotov „pentru prima dată a legat Grecia de România”.

În lumina informațiilor lui A.A. Kalinin, se constată că decizia Marii Britanii și a Uniunii Sovietice de a încheia un acord prin care România și Grecia să fie atribuite URSS și, respectiv, Marii Britanii, este anterioară mesajului iritat al lui Molotov, din 30 aprilie. Informațiile noi pun, încă o dată, în lumină rolul odios jucat de Winston Churchill în aservirea țărilor est-europene de către Uniunea Sovietică. Așa-zisul „erou” al luptei antinaziste a fost la fel de fățarnic și de nociv ca Hitler și Stalin. Este un mit care trebuie demolat de urgență. Marea Britanie n-ar avea decât de câștigat din restabilirea adevărului istoric.

Nu aș fi atât de radical, cum este dl. Acad. Florin Constantiniu în afirmațiile de mai sus, privind rolul jucat de Churchill în comunizarea estului european. Politica nu este un ONG de caritate, prin care se ajută țările aflate în impas. Fiecare om politic trebuie să vadă mai întâi, care este interesul propriei țări, abia apoi vin ceilalți. Ori, în condițiile date, pe Churchill îl interesa să mențină Grecia în zona de influență a Marii Britanii. Rușii fiind deja în Balcani, obținerea ei a fost o realizare pentru britanici.

Churchill a fost, întradevăr, un ticălos cu sânge rece, dacă nu chiar un criminal de război, în alte momente tragice. Dar învingătorii…

Capitolul 6 – Ialta, Dresda și capitularea din 1945

Este anul victoriei aliaților, anul rezistenței germane, forțată de „capitularea necondiționată”, până la capăt, anul îngropării sub ruine al „Reichului de 1000 de ani” dar și anul declanșării crudei pedepsiri a celor învinși. Este de asemenea, anul oficializării dominației sovietice în statele din estul Europei, împlinirea unui vis de secole al Imperiului Rus.

6.1. – Poftiți în Crimeea

– Cei Trei Mari la Ialta –

Liderii Marii Britanii, Statelor Unite și ai Uniunii Sovietice s-au întâlnit, între 4 și 11 februarie 1945, la Ialta, pentru cea de-a doua conferință la nivel înalt, în care să stabilească strategiile de angajare în conflict și aranjamentele post-război. Prin urmările sale, conferința de la Ialta are o importantă semnificație geopolitică, deoarece a fost momentul când s-au oficializat înțelegerile convenite deja între aliați, înțelegeri ce aveau să schimbe soarta Europei de Est  pentru următoarea jumătate de secol. Parafând hotărârile luate, de fapt, la Conferința de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943), întălnirea de la Ialta este văzută drept ultimul asalt al diplomației sovietice, făcut discret și bine pus la punct pentru obținerea consimțămîntului anglo-american în legătură cu preponderența rolului U.R.S.S. în Europa.

Alegerea Crimeei drept locație pentru această întâlnire reprezintă o senzațională victorie diplomatică pentru ruși. Ei au reușit ca în văzul întregii lumi, oamenii cheie ai momentului, președintele atotputernicei Americi și prim-ministrul celui mai grandios imperiu al tuturor timpurilor, să parcurgă mii de kilometri, în condiții de securitate precare, pentru ca să-l întâlnească pe Stalin. 

Momentul ales pentru conferință este de asemenea o victorie strategică pentru liderul sovietic. Acesta tot amâna această întâlnire pentru a își putea consolida poziția militară de pe teren. Avansarea grupurilor de armată conduse de generalii Jukov și Koniev pe Vistula și Oder a crescut influența URSS-ului, făcând oarecum inutilă discuția despre granițele și viitorul acestor state. De asemenea Stalin a așteptat trecerea alegerilor din SUA pentru ca președintele Roosevelt să poată oferi mai ușor unele concesii.

Cei 3 Mari Aliați – Roosevelt, Churchill, Stalin – au fost însoțiți de miniștrii de externe, șefii statelor majore generale, de experți militari și civili. Dacă la Teheran, în condițiile cunoscute ale anului 1943, au fost abordate cu precădere chestiuni de ordin strategic, la Yalta, în pragul prăbușirii Germaniei, problemele politice au dominat agenda întâlnirii. Numeroși analiști istorici susțin că la întâlnire s-au fixat echilibrele politice de după război și s-a consfințit divizarea Europei, mai mult că, după Yalta, s-a derulat epoca specifică dominației celor două superputeri – S.U.A. și U.R.S.S., care, până de curând, și-au disputat întâietatea planetară.

Președintele Roosevelt credea cu tărie în mesianismul american, în măreția acestui popor, și, deși nu dorea angajarea permanentă a Americii în problemele europene, credea că este de datoria ei să arate drumul spre pace. Roosevelt a mers la Ialta pentru a „…pune capăt sistemului de acțiune unilateral, al alianțelor exclusive, al sferelor de influență, al echilibrului de puteri și al tuturor celorlalte expediente care au fost încercate vreme de secole – și au dat întotdeauna greș. Noi propunem să înlocuim toate acestea printr-o organizație universală în care să aibă șansa de a se reuni, în sfârșit, toate națiunile iubitoare de pace.”

Președintele american considera că pacea durabilă poate fi atinsă, conflictele locale pot fi suprimate, astfel încât nici un stat să nu poate să întoarcă spatele jutiției și păcii. În al doilea rând dorea să pună capăt imperiilor coloniale, considerând că acestea erau vestigiile unei lumi vechi, iar SUA nu au intrat în război pentru a juca conform ambițiilor imperiale ale Franței și Marii Britanii. În al treilea rând statele agresoare trebuiau pedepsite, și controlate pentru a se evita astfel de agresiuni pe viitor, iar industria lor militară trebuia sa fie dezmembrată. Ultimul aspect urmărit de americani în cadrul conferinței era determinarea Uniunii Sovietice să intre în război împotriva Japoniei. Roosevelt era convins că a găsit în Stalin interlocutorul perfect, alături de care poate construi noua ordine postbelică. El a crezut că îl poate cuceri pe liderul sovietic prin farmecul său personal, prin acordarea de concesii și mai ales prin desocierea de britanici.

Stalin era un adept al real-politicii și gândea în termenii clasici ai raporturilor de forță., fiind astfel mai apropiat de Churchill decât de Roosevelt în ceea ce privește înțelegerea lumii. A avut două obiective clare la această conferință. Primul era în tradiția de secole a oamenilor de stat ruși, și anume obținerea unei zone, centuri de siguranță, cât mai mari în jurul imperiului rus. Al doilea obiectiv îl reprezintă asigurarea aliaților săi anglo-americani de bunele sale intenții. Încheierea păcii și crearea unei lumi stabile era în interesul tuturor aliaților. Amprenta războiului fusese puternic pusă și pe statul sovietic. Distrugerile materiale cauzate de război, pierderile omenești cauzate de Stalin însuși și întreruperea procesului de construcție socialistă, toate acestea  puteau fi rezolvate doar într-un climat stabil.

Churchill, spre deosebire de ceilalți omologi ai săi, luase parte la acest război încă de la început. Simțea că la sfârșitul războiului,  rolul Marii Britanii de putere mondială v-a lua sfârșit și că trebuie să găsească o modalitate nouă de a apărare a intereselor regatului. În primul rând trebuia să asigure securitatea Marii Britanii. Churchill considera că reconstuirea echilibrului de putere, înseamna refacerea Marii Britanii, a Franței și chiar a Germaniei, în încercarea de contrabalansare a Uniunii Sovietice. Astfel avea nevoie de o relație bună cu Franța și de asemenea urmărea să obțină zona de ocupație din nordul Germaniei. Al doilea obiectiv era asigurarea securității drumului spre Indii. Pentru a îl îndeplini trebuia să înlăture pericolul sovietic din Marea Mediteraneană. Înțelegându-l pe Stalin, mai bine decât Roosevelt, negociase cu primul o schemă de împărțire teritorială în cadrul vizitei din octombrie de la Moscova.

Stalin v-a lăsa în pace statele cu ieșire la Marea Mediterană în schimbul statelor din Europa Centrală și de Est. Churchill înțelegea foarte bine ambițiile teritoriale și de putere ale rușilor. Pentru Churchill, așadar, nimic nu era mai important decât crearea unei legături de prietenie cu America, într-atât de solide încât Marea Britanie să nu fie nevoită să înfrunte lumea postbelică de una singură.

La sfârșitul celor 10 zile de negocieri, pe data 11 februarie, cei trei lideri au semnat un protocol, ce cuprinde 14 capitole și sintetiza temele discutate în cadrul conferinței.  Documentul prevedea reglementarea următoarelor aspecte: organizarea Națiunilor Unite, declarația asupra Europei eliberate, dezmembrarea Germaniei, zonele de ocupație și comisiile de control în Germania, chestiunea daunelor de război și situația Poloniei. La propunerea SUA a fost semnată o „Declarație asupra Europei Eliberate”, cu vagi referiri la „dreptul popoarelor de a alege forma de guvernământ sub care vor trăi”. El se referea direct la viitoarea ordine politică din Răsăritul Europei. Textul proclama: „dreptul tuturor oamenilor de a alege forma de guvernământ în care urmau să trăiască (…) reinstaurarea drepturilor suverane și a autoguvernării pentru popoarele care au fost private cu forța de ele”.

Secțiunea cea mai importantă din acest document stipula: „Pentru a sprijini instituirea condițiilor în care popoarele eliberate să-și poată exercita aceste drepturi, cele trei Guverne își vor uni eforturile ca să-i ajute pe oamenii din orice stat european eliberat sau fost stat satelit al Axei din Europa, unde, după părerea lor, situația reclamă: stabilirea condițiilor necesare păcii pe plan intern, luarea de măsuri urgente în vederea ușurării situației popoarelor grav afectate, instalarea unor autorități guvernamentale interimare care să reprezinte absolut toate elementele democrate ale populației și asigurarea cât mai curând posibil a venirii la putere prin alegeri libere a unor guverne care să corespundă voinței populației și facilitarea la nevoie a organizării unor astfel de alegeri”.

Evoluția ulterioară a evenimentelor din zona estică avea să confirme că nici una din respectivele prevederi nu avea să fie respectată…

Sovieticii au fost câștigătorii detașați ai conferinței, situația la nivel politic și militar în acel moment, fiindu-le favorabilă. Dezechilibrul strategic afecta șansa anglo-americanilor la o negociere de pe poziții de egalitate, în timp ce ei nu se așteptau să treacă Rinul decât în luna martie, rușii se aflau la mai puțin de 80 de km de Berlin. De asemenea, aceștia controlau prin Armata Roșie teritoriile fostelor state aliate ale Germaniei din estul Europei. Anglo-americanii nu i-ar fi putut convinge să se retragă din zonele ocupate. Astfel, sovieticii au obținut la Ialta oficializarea a ce le aparținea deja prin forța armelor.

Conferința, asupra căreia am insistat mai sus, a consfințit în scris viitorul comunist al milioanelor de suflete din estul european.

6.2.- Pentru Dresda, cine plătește ?

Nu știu de câte victime este nevoie pentru a folosi cuvântul “genocid”. Contorizarea lor seacă și rece, nu am idee ce număr trebuie să depășească pentru a încadra un măcel în categoria “crimelor împotriva umanității”. De la cât să pornim și până la cât să numărăm, care-i pragul ? Dar ce s-a întâmplat între 13 – 15 februarie 1945 cu orașul german Drezda, cred că întrunește toate “cerințele” istoricilor pentru a fi numit “masacru premeditat”.

Dresda a fost întotdeauna un simbol cultural din centrul Europei, o bijuterie de arhitectură barocă. În 1945 era al 7-lea oraș ca mărime din Germania, cu o populație în jur de 600 000 de suflete. Marea majoritate copii, femei și bătrâni, bărbații fiind plecați pe front. Orașul era păzit de o garnizoană foarte mică, câțiva pompieri și polițiști. Brusc, din cauza avansării hoardelor Armatei Roșii, orașul a fost copleșit de peste 700 000 de refugiați, prizonieri de război și răniți îngroziți de abuzurile oribile ale rușilor “eliberatori”. Astfel în februarie ’45, Drezda adăpostea peste 1,3 milioane de persoane fără posibilitatea de a se apăra.

Orașul fusese cruțat până atunci de raidurile aliaților tocmai pentru că nu prezenta importanță strategică, industria locală fiind reprezentată de o fabrică de porțelanuri și una de țigări. Aliații vor susține că fuseseră transformate pentru a se încadra în rândul celor care produceau armament, dar ele nu au fost nu au suferit pagube, fiind situate la marginea orașului. Imaginea de oraș cultural și nemilitarizat a contribuit la întărirea speranței că orașul nu va fi atacat. Cu atât mai mult cu cât circula mitul că britanicii și americanii iubesc Dresda și că însuși Winston Churchill ar fi avut o mătușă care trăia în “Florența de pe Elba”. Tunurile antiaeriene care existaseră în Dresda în primii ani ai războiului fuseseră mutate în alte locuri considerate a fi supuse unui risc mai mare de bombardament.

„Respectând regula după care obiectivele noastre sunt pur militare, populația civilă, aflată în apropierea acestora, trebuie să simtă în aceeași măsură greutatea războiului. Nu este vorba de o schimbare fundamentală a politicii. Nici o declarație publică nu va trebui făcută despre acest subiect!”.

În noaptea de 13/14 februarie 1945, 1.400 de bombardiere britanice au aruncat asupra orașului 650.000 bombe incendiare și 3.000 de proiectile explozive de mare putere. Statistic, aliații au utilizat o bombă la fiecare doi germani ! Din 28.010 de imobile – cât avea Dresda înaintea bombardamentelor, au fost distruse circa 95%, iar numărul morților variază potrivit unor surse, între 200.000 și 500.000, cei mai mulți, civili. Raidul a fost urmat de un al doilea val de bombardiere al Flotei a 8-a din cadrul United States Army Air Force, la mijlocul zilei următoare, operațiune total inutilă, ducând la întreruperea pentru doar trei zile a circulației feroviare.

Bombardamentul a fost unul planificat minuțios pentru a se obține un maximum de distrugere și a fost executat în condiții extrem de favorabile. S-au folosit nu doar bombe explozive, cu rol de distrugere a clădirilor, ci și o imensă cantitate de bombe incendiare care ele au generat cel mai mare număr de victime. Prin felul în care a fost executat atacul a fost produsă așa numita “furtună de foc” care a transformat orașul într-o imensă torță. Bombele explozive provocau mai întâi spărturi în clădiri și pulverizau geamurile, urmând ca apoi, cele incendiare să aprindă focuri care să se extindă treptat și, favorizate de curenții de aer rapizi din clădirile fără ferestre, să se unească unele cu altele. Acestea generează un vânt deosebit de puternic care îi absoarbe pe oameni. Oxigenul dispare rapid, aerul devenind irespirabil.

Temperatura de pe străzi a urcat până la peste 1000 de grade Celsius ! Unii civili au încercat disperați să se adăpostească în fântânile și rezervoarele cu apă ale orașului. Cei mai mulți au murit acolo fierți, adesea până la calcinarea completă. Furtuna de foc a avut o forță uriașă… Cei care s-au salvat din oraș au fost cei care au reușit să se strecoare pe străzile pline de moloz și clădiri prăbușite spre Elba, înainte ca furtuna de foc să le închidă toate căile de acces pe străzile devenite de nerecunoscut și greu de traversat.

Ca justificare s-a afirmat că bombardarea capitalei saxone a fost destinată facilitării înaintării Armatei Roșii, susținere fără acoperire, neexistând nici o dovadă care să confirme, dimpotrivă. Posibilitatea unor raiduri aeriene anglo-americane cu privire la obiectivele din estul Germaniei a fost discutată la Ialta, dar în timpul discuțiilor, sovieticii și-au exprimat îngrijorarea că ar putea fi lovite din greșeală propriile linii, așa că au solicitat ca RAF și USAAF să nu acționeze prea mult spre est. Mai mult decât atât, sovieticii nu și-au dat niciodată acordul pentru planul de bombardare a orașului Dresda.

Cercetările au demonstrat că bombardamentul asupra orașului Dresda a fost un act sadic și premeditat, responsabilitatea aparținând în întregime Marii Britanii și SUA. Ordinul a fost al „eroului” Sir Winston Churchill, iar Ministerul Apărării al Marii Britanii, a încredințat misiunea Comandamentului de Bombardament, aflat sub comanda mareșalului Aerului, Sir Arthur „Bomber” Harris, – unul din cei mai cruzi militari ai celui de-al doilea război mondial.

6.3. – Victorie și ultima conferință!

Churchill, Truman, Stalin – Potsdam 1945

În Europa, războiul se încheie oficial în 9 mai 1945, prin capitularea necondiționată a Germaniei în fața rușilor. Urmează Conferința de la Potsdam (lângă Berlin), din 17 iulie-2 august Au participat reprezentanții Uniunii Sovietice, Angliei și Statelor Unite ale Americii. Delegațiile au fost conduse de șefii guvernelor celor trei națiuni învingătoare –Stalin, Winston Churchill, înlocuit pe parcursul lucrărilor de succesorul său ca premier – Clement Attlee și respectiv președintele american Harry S. Truman. Cei trei s-au întâlnit pentru a decide, în primul rând, cum să administreze Germania înfrântă. Pe agenda de lucru a conferinței s-au aflat și problemele ordinii internaționale postbelice, problemele tratatelor de pace și aprecierea efectelor războiului.

S-au luat următoarele hotărâri: 1. Retrocedarea tuturor anexărilor făcute de Germani după 1937 și separarea Austriei de Germania. 2. Declarația obiectivelor ocupării Germaniei de către Aliați: demilitarizarea, denazificarea, democratizarea și demonopolizarea țării. 3. Împărțirea Germaniei și Austriei în câte patru zone de ocupație, (asupra cărora se căzuse de acord în principiu al Conferința de la Ialta), ca și împărțirea similară a celor două capitale, Berlin, respectiv Viena. 4. Acordul pentru punerea sub acuzare și judecarea criminalilor de război naziști. 5. Stabilirea liniei Oder-Neisse ca frontieră a Poloniei postbelice. 6. Expulzarea germanilor rămași în afara granițelor Germaniei postbelice. 7. Acordul asupra reparațiilor de război.

Aliații și-au estimat pierderile la 200 de miliarde de dolari SUA. La insistențele occidentalilor, Germania a fost obligată să plătească doar 20 de miliarde în proprietăți germane, produse industriale și forță de muncă. Ca urmare a propunerii lui Stalin, Polonia nu a fost trecută pe lista beneficiarilor compensațiilor plătite de Germania, pentru că ar fi urmat să primească o parte de 15% din compensațiile cuvenite Uniunii Sovietice. În plus, Aliații au căzut de acord în legătură cu termenii capitulării pentru Japonia.

În timpul conferinței, Truman i-a vorbit lui Stalin de "arme noi mai puternice" nespecificate. Stalin care, în mod ironic, știa de existența armei nucleare americane cu mult înaintea lui Truman, a încurajat folosirea oricărui mijloc care ar fi grăbit sfârșitul războiului. Spre sfârșitul conferinței, Japoniei i s-a dat un ultimatum, amenintând-o cu "distrugerea imediată și totală", fără a menționa bomba atomică. După ce Japonia a respins ultimatumul, americanii au lansat atacurile nucleare de la Hiroșima (6 august) și Nagasaki (9 august).

Truman a luat decizia de a folosi armele atomice cât încă se mai afla la conferință. În Comunicatul dat publicității de Conferința de la Potsdam, a fost reluată problema criminalilor de război. În acest scop, , la 8 august 1945, la Londra, reprezentanții SUA, Marii Britanii, Franței și URSS au hotărât înființarea unui Tribunal Internațional pentru judecarea și pedepsirea principalilor criminali de război naziști.

La Potsdam a avut loc ultima conferință la nivel înalt a membrilor alianței anti-Axă. Cel de al doilea război mondial a făcut posibil ca lumea contemporană, cel puțin până în 1989, să fie dominată de cele două super-puteri S.U.A și U.R.S.S. Sfârșitul războiului avea să justifice previziunile lui Alexis de Tocqueville care în 1835 scrisese: „Pe pământ există acum două mari popoare, care, pornind din puncte diferite, par să înainteze spre același punct: rușii și anglo-americanii […] Punctul lor de plecare este diferit și diferită este și calea lor și, totuși, după un plan secret al providenței, fiecare dintre ele pare chemată să conducă destinul unei jumătăți din lume”.

Capitolul 7 – Implicarea Marii Britanii în Europa de sud-est între anii 1941-1945

„Nu am simțit niciodată că relațiile noastre cu România sau Bulgaria cereau sacrificii speciale din partea noastră”.

„Simțămintele” lui Churchill, expuse cu o sinceritate dezarmantă mai sus, față de cele două state balcanice spun multe despre interesele și în consecință politica Marii Britanii în această zonă. El continuă: „Dar soarta Poloniei și Greciei ne lovea dureros. Pentru Polonia, intrasem în război, pentru Grecia făcuserăm eforturi dureroase”. Erau gânduri care-l frământau înaintea vizitei la Moscova din octombrie 1944. Pleca spre celebra întâlnire cu Stalin în urma căreia s-a decis soarta țărilor din zona Balcanică.

În al doilea război mondial, serviciile secrete britanice au suferit unele transformări, pentru a putea face față noilor provocări. Spionajul general a rămas în sarcina M.I.6 (Military Intelligence 6) și I.S. (Intelligence Service). Din primele luni ale conflictului, majoritatea ministerelor și-au creat propriile servicii de contraspionaj. În 1939 apare și J.I.C. (Joint Intelligence Committee), ca structură unică de conducere și coordonare a celor mai importante servicii. JIC-ul se afla sub controlul direct al prim ministrului Churchill. Între 1940 și 1945 acționează și S.O.E. (Special Operations Executive), cea mai complexă unitate, care acoperea Europa și Orientul Mijlociu. Misiunea SOE era împânzirea teritoriilor cu agenți care să treacă la acțiuni subversive de proporții în colaborare cu mișcările de rezistență din acele zone. De partea „vizibilă” a războiului diplomatic, s-a ocupat în continuare Foreing Office-ul

Pentru a vă face o idee despre cum s-a „rezolvat” această împărțire să recapitulăm amintirile aceluiași „stâlp al luptei anti-comuniste”: „Momentul era propice pentru afaceri, așa că am spus: – Hai să rezolvăm problemele noastre în legătură cu Balcanii. Avem acolo interese, misiuni, agenți. Să nu ajungem la scopuri contrarii în chestiuni minore. Cât privește Rusia și Britania, v-ar conveni să aveți o predominare de 90% în România, noi să avem 90% de spus în Grecia și să mergem 50-50% în Iugoslavia ?”.

Pornind de la concluziile ce se pot trage din relatările de mai sus, și anume: că zona Balcanilor era o „chestiune minoră”, în afara Greciei, pentru diplomația engleză, că primul ministru britanic nu simțise niciodată vreo atracție deosebită pentru majoritatea țărilor din acest areal și că pentru a menține Grecia în sfera engleză de influență era gata să „închirieze” restul teritoriilor rușilor, haideți să analizăm istoricul politicii britanice în această parte a Europei. Să vedem comportamentul Angliei față de statele balcanice în anii celui de al doilea război mondial.

Sud-Estul european a fost, de-a lungul existenței sale, o zonă dominată de frământări, conflicte, războaie. Nu degeaba a fost numită „Butoiul cu pulbere al Europei”. Datorită componenței etnice și religioase foarte variată, a diferitelor interese ale marilor puteri, a poziției geografice, instabilitatea a fost cea care a caracterizat istoria acestei părți a Europei, mai ales după prăbușirea Imperiului Otoman și apoi a celui Austro-Ungar. Ortodocși, catolici și musulmani, toți „condamnați” să trăiască aici și să-și armonizeze interesele. O provocare la care deseori nu s-a putut găsi decât soluția armelor.

După cum se observă din harta interbelică a zonei, analiza noastră v-a include Albania, Bulgaria, Grecia, Iugoslavia și România, iar ca subiect secundar (datorită poziției ei geografice și a implicării sale în conflictul mondial) Turcia.

– Harta Europei de Sud-Est în perioada interbelică –

Aflate, mai tot timpul, la bunul plac al marilor imperii (rus, austro-ungar, britanic, turc, etc) și al intereselor acestora, statele din zona Balcanilor au reușit cu greu să-și câștige independența, iar dezvoltarea lor a fost mult întârziată față de celelalte state europene. După câțiva ani de stabilitate interbelică, a venit Al Doilea Război Mondial, cu un final dezastruos pentru majoritatea țărilor din această parte a lumii: zeci de ani de comunism, cea mai grea dictatură din istoria zbuciumată a Balcanilor. Prin dezinteresul manifestat, Marea Britanie a contribuit și ea la această tragedie…

7.1. – Albania

Statul albanez, cu o populație ce depășea cu puțin 1 milion de locuitori era, în preajma celui de-al doilea război mondial, o prezență aproape inexistentă în politica externă. Chiar și pentru standardele balcanice, gradul de înapoiere al țării era foarte pronunțat, imposibil a se mai face referiri la standardele vest-europene. Cu excepția unei minorități intelectuale, grupată în unul sau două orașe, starea generală a societății putea fi comparată cu anumite regiuni din Africa sau din Europa medievală.

Numai o treime din copiii Albaniei interbelice primeau o oarecare educație. Nu existau căi ferate, iar în cea mai prosperă regiune a țării – Valea Mati – ofițerii britanici, ajunși aici în 1944, au observat că ferestrele caselor nu aveau geamuri. Albania este o țară mică (28748 km2) dar ocupă o poziție strategică importantă, situându-se la numai 30 de km de Italia și străjuind intrarea în Marea Adriatică. Alte avantaje mai erau bogatele zăcăminte de petrol, crom și bitum de care italienii și germanii s-au arătat a fi foarte interesați.

Timp de patru secole Albania s-a aflat sub dominație otomană, consecința fiind islamizarea populației în proporție de 70%. Independența și-a câștigat-o în contextul creat de războaiele balcanice, la 28 noiembrie 1912. Pentru a înțelege și mai bine ce reprezenta Albania în preajma anului 1939, vom aminti și câteva trăsături ale vieții politice albaneze. Nu existau partide în sensul european al termenului, ci două grupări rivale, care nu aveau o ideologie bine definită.

Marii proprietari de pământ, șefii de clanuri din nord și părțile meridionale ale țării îl sprijineau pe Ahmed Zogu, el însuși membru al unei puternice familii. Celălalt grup, în care se aflau un fel de liberali reformatori și radicali, era condus de episcopul ortodox cu studii la Harvard, Fan S. Noli. Acesta din urmă a câștigat puterea în urma unei lovituri de stat îndreptată împotriva guvernului dominat de Zogu, la acea dată ministru de interne. La 16 iunie 1924 Noli devine președinte al Albaniei. Imediat după formarea guvernului, Noli a prezentat un program ce proclama abolirea rămășițelor feudale și introducerea libertăților democratice, inclusiv reforma agrară.

Opoziția internă și cea externă (Anglia, Franța) – aceasta din urmă legată de faptul că guvernul Fan S. Noii a fost primul care a recunoscut puterea sovietică – a dus la răsturnarea lui în 1925. Revenit ca președinte al țării, Ahmed Zogu a instituit un regim autoritar încurajând inițial relații strânse cu Italia, atât economic (mica industrie care exista se afla în cea mai mare parte în mâna italienilor), cât și militare (armata albaneză era instruită în special de ofițeri italieni). Zogu, care în 1927 a sporit puțin imaginea țării sale prin gestul de a se autoproclama rege sub numele de Zogu I, s-a străduit mai târziu, să limiteze influența crescândă a Italiei, aducând ofițeri britanci care să antreneze forțele de poliție.

Aceste eforturi l-au ofensat pe Mussolini și ajutorul financiar a fost oprit, dar numai pentru o scurtă perioadă. Albania avea nevoie de Italia și un nou acord a fost încheiat. În 1939, Mussolini a decis că trebuie să acționeze repede pentru crearea noului său Imperiu Roman și pentru a-l mai umbri pe Hitler. Prin urmare a invadat Albania – o ușoară opțiune și un pas necesar pentru extinderea în Balcani – pe 7 aprilie 1939. Cu excepția Durres-ului, unde a fost organizată o rezistență scurtă, italienii au întâmpinat doar mici dificultăți și în câteva zile intreaga țară a fost ocupată.

Zogu a plecat spre Grecia, dar aceasta nu-i permitea intrarea pe teritoriul său. Accesul a fost în cele din urmă acceptat grație intervenției guvernului britanic pe lângă autoritățile de la Atena. Zogu s-a deplasat apoi la Londra. În cele din urmă, un număr de personalități albaneze l-au invitat pe Mussolini să ocupe Albania. Adversari ai lui Zogu, au fost ușor de convins, Mussolini promițându-le că-l va împușca pe rege. Un guvern-marionetă a fost instalat la Tirana.

La începutul celui de-al doilea război mondial, Albania cântărea foarte puțin în calculele tuturor Puterilor, cu excepția Italiei. Marea Britanie era interesată de neutralitatea acesteia din urmă și spera să realizeze un fel de "Bloc Balcanic" incluzând și Turcia, care ar fi capabil să reziste presiunilor germane, fiind dispusă la acordarea de garanții diplomatice și militare. Marea Britanie era preocupată, în acest sens, de relațiile cu Italia, Grecia, Iugoslavia, Bulgaria și România.

Albania intra în calculele lor numai în măsura în care această țară avea tangență cu statele enumerate mai sus. Interesele britanice în Marea Mediterană la nivelul anului 1939 și începutul anului 1940 erau de a ține Italia neutră. Această politică ducea evident la acceptarea tacită a anexării Albaniei. De altfel, guvernul britanic și-a exprimat acordul în acest sens prin numirea unui nou consul general la Durres.

În 19 iunie, guvernul britanic, răspunzând unei interpelări parlamentare, a afirmat că-și rezervă libertatea de acțiune în conformitate cu acțiunile Italiei din Mediterana, nordul și estul Africii. Aceasta înseamnă că recunoașterea anexării de către Italia a Albaniei devenea caducă, iar guvernul britanic era acum gata în a-și defini o nouă poziție în ceea de privește viitorul Albaniei, numai dacă albanezii doreau. Din motive variate aceștia nu găseau de cuviință să o facă. Nu exista nici un guvern în exil și nici o perspectivă de a-l forma. Nimeni nu putea prevedea care va fi viitorul Albaniei ca stat.

În condițiile pierderii Iugoslaviei și Greciei, Albania a intrat în orbita cercurilor de la Londra. Agenții britanici membrii ai MI6,o ramură a Biroului de Război, care avea drept scop instigarea populației din teritoriile ocupate de agresor și Secțiunea D a SIS (Secret Intelligence Service), au făcut o serie de evaluări în vederea penetrării Albaniei dinspre Iugoslavia, în primăvara anului 1940. Acțiunile lor au fost sortite eșecului. Guvernul iugoslav nu a putut fi convins să acționeze după lovitura de stat din martie 1941 și mica forță a albanezilor coordonată de ofițerul britanic, locotenent-colonelul Oakley-Hill, a fost anihilată fără dificultate de către italieni. Puternicul sentiment național al elitelor albaneze nu a putut fi imediat canalizat spre a deveni o armă politică. Acestea sunt, pe scurt, cauzele pentru care planurile britanice s-au concretizat abia între 1944-1945.

La începutul anului 1941 s-a încercat readucerea în scenă a regelui Zogu. Când guvernul grec a fost consultat despre această idee, replica a venit pe 12 februarie 1941 de la Atena destul de răspicată. Regele Zogu era aspru criticat ca "persecutor inuman al oponenților politici și minorității grecești din Albania,,. În martie 1941 au ajuns ia Londra rapoarte de la Belgrad privind acțiunile impotriva italienilor din Albania. Foreign Office-ul își punea întrebarea dacă ar fi bine ca BBC-ul să transmită un mesaj de încurajare albanezilor Însă opoziția fermă a ambasadorul britanic la Atena, a descurajat din nou inițiativa. La 1 noiembrie 1941, ambasadorul britanic pe lângă guvernul iugoslav din exil, afirma că acesta din urmă era de acord cu independența Albaniei însă numai sub protecție greco-iugoslavă. O uniune balcanică cu Grecia, Iugoslavia și Bulgaria, ar fi oferit, în opinia Foreign Office-ului, o cale mai ușoară de rezolvare a problemei albaneze. Dacă ar fi fost văzută cu ochi buni și de către albanezii înșiși, rămânea o necunoscută.

Pe data de 30 martie 1942, s-a finalizat o analiză complexă a chestiunii albaneze. Raportul prezenta o viziune clară asupra atitudinii guvernului britanic față de Albania până în 1942 și se încheia cu o serie de recomandări: „1. Guvernul Majestății Sale trebuie să facă o declarație publică în privința viitorului Albaniei de îndată ce promisiunea către guvernul sovietic privind frontierele din 1941 este făcută publică. 2. Această declarație ar trebui să aibă forma unei întrebări și al unui răspuns ca urmare a unei interpelări în Parlament de genul: Guvernul Majestății Sale, care simpatizează cu lupta albanezilor, printre primele victime ale agresiunii fasciste, dorește să vadă Albania eliberată de sub jugul italian și să-și recapete independența. Forma regimului și a guvernării care va fi introdusă în Albania va fi o problemă a albanezilor înșiși pe care o vor decide la sfârșitul războiului. 4. Cât mai curând, după această declarație, regele Zogu trebuie informat că Guvernul Majestății Sale nu este pregătit să-l susțină pentru recuperarea tronului, acest lucru fiind un proces natural la sfârșitul războiului. 5. Propaganda trebuie intensificată la BBC în ce privește Albania și examinate posibilitățile de activități subversive în vederea stimulării rezistenței anti-italiene."

La 17 decembrie 1942, o declarație politică a fost făcută de către guvernul britariic privind

Albania. Declarații similare, aproape în același timp, au fost făcute de guvernul american și de cel sovietic. Numai britanicii însă, au adus aminte de frontierele Albaniei și de o eventuală confederație în Balcani. Activitățile Serviciuiui Executiv de Operații cu privire la Albania au început în 1940 înainte ca Italia să intre în război. Intenția era ca după stabilirea unor canale sigure de comunicație responsabilitatea să treacă în sarcina autorităților militare. Reprezentanții Secțiunii de la Belgrad au stabilit legături cu 3 grupări care deja activau în Iugoslavia și Albania. Una dintre acestea era condusă de fostul Ministru iugoslav la Tirana, Jovan Djonovic, și își avea sediul la Podgorica în Muntenegru. Era activă în nordul Albaniei. O altă organizație era condusă de Colonelul Kokosi și își avea cartierul general la Dibra (aproape de frontiera cu Macedonia), activând în jurul Lacului Ohrid. A treia îl avea în frunte pe Gani Beg Krukeziu și opera în Kossovo. Influența familiei Kryeziu făcea ca acest ultim grup să fie cel mai puternic.

Către sfârșitul lui iunie 1940 britanicii propuneau livrarea a 5000 de puști acestor grupări pentru a organiza o diversiune în părțile de nord ale Albaniei. Dar, după consultarea Generalul Archibald Wavell (Comandantul Șef pentru Orientul Mijlociu) care s-a opus categoric organizării unei răscoale în Albania, acțiunea a fost amânată. La începutul lunii iulie instrucțiunile trimise reprezentanților britanici, aflați la Belgrad, prevedeau menținerea contactelor și chiar intensificarea lor dar li se interzicea precipitarea evenimentelor, cu atât mai puțin declanșarea unei răscoale.

În iunie 1941, englezii au inițiat câteva activități privind Albania la Atena. Ofițerii ajunși aici au căutat să intre în contact cu exilații albanezi din Grecia și din Turcia, să încerce recrutarea unora dintre ei cu care ar urma să declanșeze o serie de sabotaje în cazul în care Italia ar ataca Grecia. Contactele individuale erau foarte promițătoare deoarece fuseseră încredințate unor persoane care deja îi cunoșteau pe exilații albanezi, ca ofițeri britanici chemați de regele Zogu să instruiască forțele de jandarmerie înainte de 1939.

Pe 7 aprilie 1941, Gani Beg Kryeziu împreună cu frații și adepții săi, au pătruns în Albania din Kossovo cu o mică forță de 300 de oameni, fără posibilitatea de a fi aprovizionați. În scurt timp s-au înrolat câteva sute de albanezi, dar Iugoslavia fiind invadată au fost nevoiți să se împrăștie. Frații Kryeziu au fost capturați de italieni, iar Secțiunile britanice de la Belgrad și Atena au fost retrase în urma ocupării Iugoslaviei și Greciei.

În anii 1941 și 1942, activitatea a constat în discuții cu grupările albanezilor din exil, la Istanbul și Cairo. Abia la începutul lunii mai 1943 trei britanici, experți în explozibili, au intrat în Albania din Grecia. Capitularea italienilor din septembrie 1943 a avut repercursiuni importante asupra Albaniei. A fost instituită ocupația germană, o divizie de parașutiști preluând Tirana. Guvernul german a promis că va recunoaște independența Albaniei și a numit o regență. Statul a fost declarat neutru și au fost organizate poliția și armata națională. Totodată Germania a confirmat drepturile teritoriale ale Albaniei asupra regiunei Kossovo.

Firava rezistență era în continuare divizată în grupuri rivale, care totuși au colaborat cu guvernul de la Tirana. La sfărșitul lui noiembrie 1944, când forțele germane s-au retras și regimul instituit de ele la Tirana s-a prăbușit, puterea a fost preluată de Frontul Democratic (de orientare comunistă și sprijinit de Iugoslavia). La scurt timp de la preluarea puterii, comuniștii au trecut la naționalizarea întregului patrimoniu italian și german, precum și la naționalizarea industriei și a mijloacelor de transport. Pentru a-și susține legitimitatea, comuniștii au organizat în 2 decembrie 1945, alegeri „libere”, la care au participat 89,8% din populație, dintre care 93,3% au susținut Frontul Democratic. În 11 ianuarie 1946, Adunarea Constituantă a abolit monarhia regelui Zog și a proclamat Republica Populară, iar la 14 martie a adoptat o Constituție, copiată după cea a Iugoslaviei.

Albania a fost singura țară din Europa în care nu a intrat nici o armată din partea aliaților în al doilea război mondial.

7.2. – Bulgaria

Bulgaria a aderat la „Pactul Tripartit” în 1 martie 1941. În urma acestui eveniment, Marea Britanie a rupt relațiile diplomatice, dar nu i-a declarat război. Această declarație a fost făcută de guvernul bulgar condus de Bogdan Filov în decembrie 1941, după atacul japonez de la Pearl Harbor. Era un gest de solidaritate al Bulgariei față de puterile Axei, declarația vizând și SUA.

Din acel moment, eforturile britanice s-au îndreptat spre a determina guvernul bulgar să îmbrace iar haina neutralității. Bulgaria nu reprezentase nici înainte de război o prioritate a politicii externe britanice. Cum nici pe timpul războiului, între 1941-1944, implicarea Bulgariei nu a fost semnificativă, contactele aliaților cu rezistența bulgară au fost sporadice. Acestea erau foarte mult îngreunate de politica internă a guvernanților de atunci, care nu permitea dezvoltarea unei mișcări de rezistență viguroase.

Bulgaria evitase ocupația germană, nu se angajase în teatrele de război, își securizase noile granițe obținute sub protecția nazistă, toate acestea făcând dificil accesul britanicilor în grupurile cu influență în societate. Planurile Marii Britanii de creare a unei federații balcanice după război fuseseră date peste cap de opoziția URSS-ului la Conferința din Teheran, iar faptul că Bulgaria nu intrase în războiul din est impusese mari restricții politicii britanice. De fapt Churchill era conștient de interesul rușilor în Bulgaria și de aceea a încercat să nu-i creeze aliatului disconfort, prin acțiuni de anvergură în această țară.

Totuși, erau câteva realități care nu puteau fi ignorate de serviciile britanice. Bulgaria ocupase teritorii din Grecia și Iugoslavia, fapt care ușurase efortul german în zonă. Germanii putând astfel, să deplaseze trupe în alte zone. Bulgaria mai era și un foarte important nod de comunicații în Balcani și Marea Neagră. Din aceste motive, englezii sperau că, o eventuală scoatere a bulgarilor din război, ar produce o influență determinantă asupra României și Ungariei. Dar, chiar dacă vedeau în Bulgaria „cheia Balcanilor”, britanicii nu au reușit acțiuni de anvergură în zonă. Oportunitățile au fost puține iar obstacolele foarte mari.

Instituțiile care au avut în vedere Bulgaria au fost: Foreign Office-ul (FO) și Special Operations Executive (SOE). Chiar dacă și-au unit forțele, acțiunile lor nu au fost spectaculoase. Precauția sporită a serviciilor britanice față de poziția conducerii bulgare a fost justificată și de evenimentele din primăvara lui 1941. Atunci, un grup de cetățeni bulgari a fost arestat sub acuzația de spionaj în favoarea englezilor. În scurt timp au fost și executați. Deși nu există referințe la acest incident din surse britanice, se știe că serviciile acționau în zonă încă de la sfârșitul anilor ’30. Dar odată cu ruperea relațiilor diplomatice, SOE a realizat că va fi foarte greu să construiască o rețea de colaboratori într-o țară fără afinități pro-britanice.

În particular, englezii se temeau că o intervenție mai directă ar putea influența neutralitatea Bulgariei din acele momente ale războiului. Mai existau și unele divergențe între viziunile FO și SOE față de o strategie de abordare a subiectului bulgar. Dacă la sfârșitul anului 1940, diplomația britanică încerca să convingă puterea bulgară de necesitatea rămânerii în neutralitate, serviciul secret elabora o strategie alternativă. Acțiunile se focalizau pe concentrarea unui număr cât mai mare de organizații mici anti-Axă într-un așa numit „front național” care ar fi militat pentru independența Bulgariei. Activitatea principală a organizației se preconiza a fi propaganda anti-naziști și prin aceasta realizarea unei presiuni crescânde pe guvernanți, pentru ieșirea din război. Se aveau în vedere, pentru mai târziu, și organizarea unor mișcări de partizani, care să ocupe latura practică a mișcării subversive, prin sabotaje.

Primele operațiuni de sondare a lumii politice bulgare a relevat faptul că formațiunile de centru-dreapta preferau să nu critice acid puterea pro-Axă, ci erau preocupate de propria supraviețuire, în condițiile noii legislații restrictive din 1935. Au fost găsite, totuși, trei organizații care puteau deveni colaboratoare cu serviciile britanice: aripa stângă a Uniunii Agrare, Liga Militară și o parte din Organizația Revoluționară Macedoneană. Toate trei aveau orientări de stânga cu influențe pro-iugoslave.

Cele mai semnificative relații britanicii le-au avut cu fracțiunea agrariană de stânga „Pladne”, condusă de Georgi Mihov Dimitrov (G.M.), a nu se confunda cu bolșevicul Gheorghi Mihailov Dimitrov. El formase câteva miliții anti-naziste sub titulatura de „Gărzile Rezistenței Populare”. De abia spre sfârșitul lui 1940, G.M. a fost contactat, pentru câteva aranjamente de mică amploare, de reprezentanții britanici. Până la urmă, timpul a confirmat că G.M. a fost singura personalitate bulgară categoric angajată de partea aliaților. De fapt, prima realizare importantă a SOE în Bulgaria a fost chiar aranjamentul în urma căruia G.M. a fost „extras” din țară prin Turcia, în februarie 1941.

Tot britanicii i-au aranjat lui G.M. o nouă salvare, din Iugoslavia ocupată de germani, unde se afla pentru organizarea unei celule de rezistență pentru Bulgaria. Dimitrov și-a petrecut restul războiului mai mult în Istanbul, cu plecări în Cairo și Ierusalim. Sub îndrumarea și cu suportul englezilor, a înființat „Comitetul Bulgar Liber și Independent” care se ocupa de emisia programelor a două stații radio.

Cu toate aceste eforturi, G.M. a rămas un personaj izolat și fără o implicare semnificativă în evoluția evenimentelor din țară și a acțiunilor britanicilor legate de spațiul bulgar. Foarte repede, a devenit limpede pentru serviciile britanice că în Bulgaria nu se crease o structură de rezistență autohtonă și că puținii membri ai unei potențiale opoziții nu aveau lideri marcanți și nici nu erau determinați. În martie 1942, dezamăgirea britanicilor era destul de mare, conștienți fiind că Bulgaria devenise o „gaură neagră” pe harta rezistenței din sud-estul european. Mai mult, din vara lui 1943, F.O. a insistat ca activitățile de propagandă ale lui G.M. să fie drastic reduse, pentru a nu deranja partea sovietică.

De pe la mijlocul anului 1943 atât FO cât și SOE au simțit necesitatea unei mai mari implicări în spațiul bulgar. După succesul debarcării din Sicilia, devenise tot mai evident că o ieșire din scenă a Bulgariei putea fi decisivă pentru cursul războiului în Balcani. Așa că scoaterea ei din război era o urgență. Moartea regelui Boris al III-lea, permitea serviciilor britanice abordarea diferită a problemei bulgare și deschidea ușa unor noi oportunități. Astfel, din iarna sfârșitului de an ’43, FO și SOE au trecut peste vechile animozități și precauții, forțând colaborarea cu extrema stângă. Urmărindu-și interesele, britanicii au început să-i privească pe comuniștii bulgari dintr-un unghi favorabil.

În noiembrie 1943 două misiuni militare au fost destinate Bulgariei. Membrii lor au fost parașutați în zonele controlate de partizanii iugoslavi de lângă granița comună. Aceștia au reușit să ia legătura cu gherilele comuniste bulgare și să stabilească contacte cu liderii Partidului Comunist Bulgar (PCB), condus de la Moscova de Gheorghi Mihailov Dimitrov. Britanicii au fost informați că ar exista în jur de 12 000 de persoane în rândurile acestor formațiuni anti-germane. Cifra menționată de comuniști era falsă, generos mărită pentru a crea britanicilor impresia că mare parte din populație este pro-sovietică. În realitate, după cum raportau bulgarii Moscovei în martie 1944, numărul lor era de aproximativ 2300 !

Neputând verifica realitatea din teren, reprezentanții misiunilor engleze au raportat Londrei această stare de fapt. Astfel FO și SOE au inițiat un plan de aprovizionare a unităților rezistenței bulgare, luând în calcul un număr de 15 000 de combatanți. Cu speranța că aceste mișcări se vor extinde și în alte părți ale Bulgariei, nu doar la granița cu Iugoslavia. Livrările au fost planificate să înceapă în februarie ’44. O primă tranșă era prevăzut a fi formată din: 7500 de arme, 18 tone de explozibil și 2000 perechi de bocanci. Toate acestea urmau să fie asigurate în 15 transporturi aeriene. Din cauza lipsei avioanelor disponibile și a capriciilor vremii nu s-au putut realiza în februarie-martie decât 3 curse.

Dificultățile relației britanico-bulgare au crescut odată cu mutarea centrului de operațiuni SOE din Africa la Bari în Italia, la începutul anului 1944, dar secțiile pentru Bulgaria și România au rămas în Africa. În martie, CC al PCB a primit o scrisoare de la Dimitrov, aflat la acea dată la Moscova, în care i se ordona să trateze cu mare precauție relațiile cu britanicii și să nu accepte înțelegeri politice. Teama stalinistului Dimitrov, era însă total nefondată, britanicii nefiind interesați de viitorul politic al Bulgariei, ci era vizată doar latura militară a unei posibile colaborări. Ei își doreau slăbirea Germaniei în zonă prin forțarea căderii guvernului bulgar.

În fapt, cei implicați au primit ordine foarte precise să nu se implice în viața politică a țării, iar propaganda lor nu a avut tangențe nici măcar cu Dimitrov și formațiunea sa. Între timp și realitatea bulgară a mișcării de partizani începuse sa fie cunoscută la adevăratele dimensiuni, cea ce i-a determinat pe englezi să-și refacă, de mai multe ori, planurile. O analiză făcută în vara lui ’44, concludea că amploarea și efectele acțiunilor partizanilor bulgari sunt nesemnificative. Deasemenea se evidenția faptul că bulgarii se dovediseră cvasi-imuni la eforturile britanice și că nu se justifica continuarea acestora datorită influenței sovietice din zonă. În urma acestor constatări, Marea Britanie a întrerupt orice colaborare cu gherilele bulgare până la sfârșitul războiului.

O altă latură a acțiunilor britanice în Bulgaria anilor ’41-’45 a fost cea a bombardamentelor efectuate asupra localităților importante, cu deosebire fiind vizată capitala Sofia. Se miza pe factorul psihologic, distrugerile masive fiind gândite pentru a scădea moralul armatei bulgare, degringolada civililor, toate acestea ducând la o posibilă revoltă în urma căreia puterea să fie răsturnată iar Bulgaria să iasă din Axă. Astfel, germanii fiind obligați să dizloce unități importante de pe front, pentru a-și asigura siguranța în zonă. Bombardamentele, care provocau multe victime în rândurile civililor, urmau să se desfășoare după modelul „patentat” de Churchill în iulie ’43 la Hamburg (50 000 de civili morți și 85% din oraș distrus). Se preconiza un efect asupra moralului, rapid și devastator.

Primul raid a avut loc în 14 noiembrie 1943, asupra Sofiei. Au fost lovite câteva ținte militare, un aeroport și mai multe locuințe private. A fost considerat invers proporțional cu importanța obiectivelor distruse. Următoarele atacuri aeriene s-au desfășurat în decembrie ’43 și ianuarie ’44. Rezultatele au fost satisfăcătoare pentru Aliați, mai ales că apărarea antiaeriană bulgară își dovedise fragilitate. Din Sofia începuse exodul populației civile, iar Bulgaria era considerată cea mai vulnerabilă componentă din Axă la acea dată. Din aceste motive comandamentul aliat a preconizat că extinderea bombardamentelor și asupra altor localități, ca Plovdiv și Kazanluk, ar fi fost benefică și reprezentau lovituri fatale date guvernului bulgar.

Dar treptat, din cauza unor divergențe de opinii între britanici și americani, a neimplicării URSS în aceste raiduri (rușii și-au dat acordul pentru atacuri, dar nu au vrut să participe la ele pentru a nu induce o atitudine negativă în rândul populației față de comuniști), interesul pentru bombardarea spațiului bulgar a scăzut, prioritatea fiind România. Aceste operațiuni nu au adus beneficii Marii Britanii, dimpotrivă, populația bulgară i-a perceput pe englezi ca principalii vinovați (ceea ce era adevărat) pentru victime și daune. Iar din punct de vedere militar, efectele au fost nesemnificative.

În concluzie, acțiunile britanice din Bulgaria nu au avut amploare și nu s-au soldat cu rezultate spectaculoase, iar pragmatismul dovedit de englezi față de bulgari (a fost vizată doar latura militară, viitorul politic al țării nereprezentând o prioritate) au dus la prejudicierea imaginii și intereselor britanice în această țară, în timpul războiului dar și după terminarea lui. Cea care a avut de câștigat, de pe urma acestei abordări, a fost URSS, Bulgaria intrând în sfera ei de influență.

7.3 – Grecia

În „Memoriile” sale, Churchill afirmă că întotdeauna a admirat două popoare. Unul dintre ele este cel grec. Probabil că această sensibilitate era întreținută de lunga perioadă a colaborării dintre cele două națiuni, mai ales după destrămarea Imperiului Otoman. Pentru Regatul Unit, (implicit și pentru Churchill) cultivarea unei relații de prietenie cu Grecia era de o importanță capitală, având în vedere poziția geografică care-i permitea „securizarea” Mării Mediterane și a drumului spre India. În aceste condiții, singura țară „interesantă” pentru britanici în Europa de sud-est era Grecia, fiind dispuși să facă toate eforturile și compromisurile pentru a o menține în sfera lor de influență.

Din aceste motive avusese loc, în 1941 Marea Britanie a participat, cu peste 60 000 de militari la „Bătălia Greciei” în luptele dintre armata greacă și cele germană, italiană și bulgară. Datorită prezenței forțelor germane, în iunie 1941 întreaga Grecie se afla sub ocupație tripartită germană, italiană și bulgară, iar ceea ce rămăsese din “Forța W” a imperiului britanic fusese evacuată în Egipt, după o eroică rezistență în Creta. Cu toate dificultățile existente, grecii trec la organizarea rezistenței. Din păcate, desele neînțelegeri dintre diverșii reprezentanți ai partidelor politice încurcă mult coordonarea acțiunilor lor. Dominați de egoism și ambiții, liderii lor nu reușesc să depășească propriile antipatii și concepții ideologice.

În aceste condiții, profitând de lipsa de mobilitate a liderilor partidelor burgheze, Partidul Comunist Grec (KKE) desfășoară o intensă activitate, profitând și de refugiul în exil al regelui George II și o mare parte din guvern, la Londra. KKE reușește, datorită condițiilor extrem de vitrege în care trăia marea majoritate a grecilor (în special țăranii) sub ocupație, să-i creeze o imagine de trădător regelui prin propaganda de tip bolșevic bine orchestrată. Trebuie menționat că organizarea gherilelor comuniste grecești nu a beneficiat de ajutorul sovietic, rușii în ’41 fiind într-o situație dificilă pe frontul de est. În concluzie, forțele de partizani comuniste, grupate politic în „Frontul de Eliberare Națională” (EAM) din 27 septembrie 1941, au activat fără suport rusesc.

Cealaltă organizație paramilitară a rezistenței grecești a fost „Uniunea Națională Republicană Greacă” (EDES). Constituită în 9 septembrie 1941, era formată din lideri democrat-republicani și foști generali din armata greacă. Dacă KKE și implicit EAM militau pentru o Grecie comunistă în perioada post-război, viziunea EDES era Grecia democrată și republicană. Punctele lor comune erau inamicul (ocupanții) și modalitatea de ajungere la putere: alegeri libere. Acestea nu le-au împiedicat să se angajeze în războiul civil de mai târziu, care a devastat țara. Mai trebuie menționat că ramura militară a comuniștilor (cea mai activă pe timpul războiului) era „Armata Națională de Eliberare Populară” (ELAS). Cu aceste două grupări se va desfășura, în principal, colaborarea britanicilor pe parcursul războiului. După capitularea Italiei, din septembrie 1943, dar mai ales după retragerea germanilor din toamna lui ’44, britanicii s-au poziționat exclusiv în tabăra EDES, sprijinindu-i exclusiv pe aceștia în războiul fraticid ce a urmat.

După înfrângerea din 1941, britanicii și-au concentrat atenția și forțele militare asupra bătăliilor din Africa, dar Churchill nu a renunțat niciodată la ideea debarcării în Grecia, pentru deschiderea unui front în Balcani. Operațiunile din nordul Africii au întărit convingerea britanicilor că sprijinirea partizanilor greci ar duce la slăbirea presiunii germane și implicit la ușurarea misiunii aliaților. Astfel, se gândeau operațiuni militare paralele în Grecia și Africa. Pentru britanici devenise crucială sabotarea unicei căi de aprovizionare a forțelor germane de pe continentul negru, care era calea ferată ce lega Pireul de Atena. Aceasta traversa trei viaducte, iar distrugerea unuia dintre ele ar fi reprezentat o lovitură foarte grea pentru germani.

Pentru a coordona gherilele autohtone, britanicii au parașutat câțiva militari, dotați cu armament și explozibil, în zona controlată de partizani. Sub conducerea acestora, forțe reunite ale EDES și ELAS, au planificat și executat „Operațiunea Harling”. În 26 noiembrie 1942, au atacat și dinamitat viaductul Gorgopotamos, reușind să-l distrugă. Germanii nu au mai putut folosi calea ferată timp de 6 săptămâni. A fost prima și ultima misiune comună a celor două mișcări de rezistență grecești. „Harling” a reprezentat cea mai importantă acțiune militară a partizanilor greci, chiar dacă efectul ei a fost unul discutabil, referindu-ne la proporțiile pagubelor produse aprovizionării germane. Impactul psihologic al succesului, asupra grecilor, a fost însă foarte mare.

O parte dintre militarii britanici, în frunte cu Myers (colonel), au rămas în Grecia cu misiunea de a coordona în continuare activitatea partizanilor și extinderea ei pe un teritoriu cât mai mare. Dar curând, englezii au realizat că noi acțiuni comune ale EDES și ELAS deveniseră imposibile datorită orgoliilor personale ale conducătorilor și a diferențelor doctrinare. Comuniștii din ELAS încercau, pe toate căile, să submineze autoritatea celor din EDES, minimalizându-le reprezentativitatea și proclamându-se unica mișcare de rezistență greacă. La rândul lor, cei din EDES nu concepeau o colaborare post-război cu extrema stângă și manifestau o acută lipsă de încredere în liderii comuniști ai ELAS. Toată această situație, creată după succesul „Harling”, a complicat foarte mult colaborarea cu britanicii. În ianuarie 1943, Myers a trimis un raport detaliat comandamentului SOE de la Cairo, în care descria tabloul rezistenței grecești. El sublinia pericolul apariției unui război civil și al comunizării Greciei.

Acesta a fost primul pas al britanicilor, făcut din punct de vedere politic față de viitorul Greciei. În urma acestui raport, și pentru a continua efortul militar anti-german, s-au purtat discuții pentru formarea unor gherile neafiliate politic, cu titulatura „Gherile Naționale”, care să reușească unificarea celor două forțe existente. Se urmărea, prin această mișcare, punerea ELAS sub controlul britanic într-un viitor cât mai apropiat. După debarcarea din Sicilia, se preconiza trecerea forțelor aliate în Grecia și, cu sprijinul partizanilor, cucerirea acesteia. Dar forțele ELAS au început, din martie 1943, acțiuni de scoatere a gherilelor de sub influența britanicilor, opunându-se coagulării unei mișcări unice. Sesizând influența politică din mișcările militare ale ELAS, britanicii au început să micșoreze substanțial concesiile făcute comuniștilor.

Ca o soluție posibilă să atenueze tensiunile, era propusă revenirea regelui și a guvernului din exil. La întâlnirea din Cairo, în august 1943, dintre liderii rezistenței și britanici, comuniștii s-au opus categoric acestei propuneri, legând întoarcerea regelui de organizarea unui plebiscit. Până la urmă, englezii au reușit să le inducă ideea că un guvern predominant republican și cu regele deasupra tuturor ar fi cea mai bună soluție. Toată această situație complicată și imposibil de rezolvat, a fost creată și cu aportul britanicilor care l-au sprijinit necondiționat pe rege, dar în același timp, din scopuri militare, au oferit suport și gherilelor comuniste din Grecia.

Din septembrie 1943, în paralel cu acțiunile anti-germane, a izbucnit și conflictul dintre ELAS și EDES. Avantajul era de partea comuniștilor, datorită numărului mai mare de membri și a simpatiei de care se bucurau în rândurile populației sărace, în special țăranilor. Germanii au profitat de aceste incidente, reușind să recucerească principalele puncte ale liniilor de transport. Eliberarea Greciei, din septembrie 1944, a găsit cele două forțe în plin conflict armat, cu sprijin britanic pentru EDES și cu războiul civil bătând la ușă.

În concluzie, implicarea britanică în Grecia anilor 41-45 a fost în primul rând de ordin militar, cu scopul de a slăbi puterea germanilor de pe frontul african. Din punct de vedere politic, faptul că guvernul englez a sprijinit atât monarhia din exil, cât și indirect forțele republicane de rezistență, fără a avea de la început o opțiune fermă pentru EDES, a complicat foarte mult situația Greciei postbelice. Se poate afirma că această politică duală a britanicilor, pe de-o parte nevoia sprijinului militar al partizanilor și pe de alta suportul acordat Casei Regale, a devenit unul din factorii care au contribuit la izbucnirea războiului civil. Hotărârea de a merge exclusiv de partea EDES a venit mult prea târziu, într-un moment în care devenise clar că nimic nu mai poate opri Grecia din drumul spre iadul ce a urmat.

7.4. – Iugoslavia

Apărut la 1 decembrie 1918 din cenușa imperiului Austro-Ungar, statul iugoslav era un conglomerat de etnii, religii și culturi. Regatul proaspăt format din 8 foste provincii imperiale a fost recunoscut de toate marile puteri și țările vecine, prin tratatele semnate după încheierea primului război mondial. Începutul lui 1941 a găsit Iugoslavia desființată ca stat, după invazia germană din aprilie. Fostele provincii fuseseră împărțite între Germania, Italia, Bulgaria și Ungaria. Doar Croației permițându-i-se o discutabilă independență, sub atenta supraveghere a Reichului. Aceasta datorită orientării pro-Axă a liderului Ante Pavelici și a trupelor sale paramilitare „ustașii”.

Rezistența anti-germană de pe teritoriul iugoslav era, în principal, împărțită în două tabere:

„cetnicii” lui Mihailovic, conduși de foști ofițeri sârbi naționaliști, care își propuneau revenirea la Iugoslavia mare, condusă de rege și sub o puternică influență sârbească.

„partizanii” aflați sub conducerea lui Tito, care vedeau o Iugoslavie post-belică înregimentată în rândul țărilor comuniste după modelul stalinist. Datorită faptului că partizanii erau uniți de aceeași ideologie, ei așteptau aproape același nivel de sprijin popular în toate colțurile țării, spre deosebire de alte formațiuni paramilitare, care erau limitate în acțiunile lor doar la teritoriile locuite de croați sau sârbi. Această deosebire fundamentală le-a permis partizanilor să-și completeze efectivele cu numeroși recruți din toate colțurile țării.

Aceste două organizații au luptat împotriva germanilor, dar simultan, s-au confruntat și între ele, „cetnicii” ajungând, în unele momente, să colaboreze cu ocupanții împotriva comuniștilor.

Din 1941 până în 1945 Marea Britanie a menținut legătura cu rezistența din Iugoslavia, legătură dominată, începând cu 1941, de Special Operations Executive (SOE), ramură independentă a "Serviciilor speciale", însărcinată cu organizarea acțiunilor de sabotaj, subversiune și rezistența generală în regiunile ocupate de germani din Europa.
SOE a operat prin furnizarea de arme și explozibili, expertiză militară și suport politic, din partea guvernului britanic și guvernul iugoslav aflat în exil. Implicarea SOE în Iugoslavia și infuzia de interese britanice în climatul politic zbuciumat, a avut consecințe enorme pentru dezvoltarea rezistenței împotriva ocupanților Axei. În perioada 1941-1945, Marea Britanie a încercat, prin SOE, să folosească mișcările rezistenței naționale din Iugoslavia pentru a-și realiza obiectivele strategice din zonă. Obiectivele britanicilor au fost în principal militare (redirecționarea sau distragerea atenției forțelor germane de pe front) și în secundar cel politic (de sprijin al liderilor rezistenței).

Tito și Mihailovic aplicau două politici diferite. În timp ce Tito aplica instrucțiunile Cominternului: lupte neîncetată, pretundindeni și cu orice preț, fără să țină seama de pierderile umane, materiale și de posibilitatea represaliilor germane, Mihailovic aplica o politică de temporizare. Eficacitatea luptei partizanilor a fost foarte ridicată, Axa fiind obligată să pătreze în Iugoslavia efective de aproximativ 15 divizii. Rezultatele luptei împotriva Axei ar fi fost mai scăzute, dar și pierderile lor mai mici, dacă partizanii ar fi aplicat tacticile lui Mihailovic: să supraviețuiască și să reziste până în ziua insurecției naționale. Acestea erau de fapt instrucțiunile pe care le transmiseră Comandamentul Britanic și guvernul iugoslav în exil.

Marea Britanie a ales să-l sprijine pe Mihailovic, încă de la apariția „cetnicilor”, în mai 1941, fiind legați de aceștia și datorită prezenței regelui și guvernului său în exil la Londra. În timpul războiului, Mihailovic s-a transformat din susținător al unității Iugoslaviei, într-un înfocat naționalist sârb. În întreaga perioadă a existenței sale, mișcarea a fost alcătuită, preponderent, din naționaliști sârbi și muntenegreni. Totuși, un mic număr de croați, sloveni și musulmani bosnieci, loiali guvernului din exil al Regatului Iugoslav, regaliști sau pur și simplu voind să-și apere căminele de asuprirea nazistă, au fost deasemeni „cetnici”. Naționaliștii fundamentaliști vedeau intarea în mișcare, a evreilor, musulmanilor și croaților ca „o diluare și o contaminare a luptei pur-sârbești împotriva nemților.”

După înființarea detașamentelor, Mihailovic și-a îndemnat unitățile să se înarmeze pe cont propriu și să îi aștepte, în liniște, ordinele. Dorind să prevină represaliile germane, cetnicii nu s-au lansat în operațiuni majore. Ca mișcare regalistă, s-au bucurat de sprijinul lui Winston Churchill și al Aliaților occidentali. În 1942, revista Time a publicat un articol despre Mișcarea cetnicilor. Draza Mihailovic era desemnat drept „singurul luptător pentru libertate din Europa ocupată de naziști.” Cetnicii și partizanii comuniști au încercat să coopereze, însă această tentativă a eșuat curând. După negocieri sterile, Mihailovic a început să-i trateze pe comuniști ca pe principalul dușman al țării. În noiembrie 1941, cetnicii i-au atacat pe partizani, primind și sprijinul unităților germane și italiene. După o scurtă perioadă de cooperare, partizanii și cetnicii au început să se lupte între ei. Mihailovic a declarat unui colonel britanic că dușmanii cetnicilor sunt, în ordine: „partizanii, ustașii, musulmanii, croații și de-abia apoi germanii și italienii”. Ofițerii de legătură britanici de pe lângă Cartierul General al lui Mihailovic au avertizat Londra, cerând încetarea sprijinului acordat, mai ales după alăturarea acestuia în atacul german asupra orașului Uzice. Britanicii au continuat însă să-i sprijine pe cetnici.

În a doua perioadă a războiului, Aliații au luat în considerare o posibilă debarcare în Balcani. Crescând importanța strategică a mișcărilor de rezistență, trebuia stabilit care dintre cele două mișcări lupta în mod real împotriva germanilor. Agenți SOE au fost trimiși în Iugoslavia pentru a raporta, cu exactitate, situația din teren. În aceeași perioadă, Aliații au abandonat ideea unei invazii în Balcani și și-au reorientat sprijinul logistic spre partizanii lui Tito. Partizanii iugoslavi aflați sub comanda lui Josip Broz Tito, au luptat în principal împotriva ocupanților germani, italieni, bulgari, ungari și a forțelor colobaraționiștilor. Forțele partizanilor s-au format pe scheletul asigurat de cadrele care căpătaseră experiență militară în timpul războiului civil din Spania. Partizanii erau ghidați de ideologia comunistă, nu puneau accent pe naționalism, reușind astfel să cucerească sprijinul tuturor naționalităților iugoslave și, în cele din urmă, recunoșterea din partea tuturor guvernelor aliate și a guvernului în exil iugoslav ca singura forță legitimă de eliberare a țării.

Efectivele și forța partizanilor iugoslavi au crescut treptat până la 800.000 de luptători organizați în patru armate, devenind cea mai mare mișcare de rezistență din Europa ocupată. În cele din urmă, parizanii procomuniști au căpătat un statut privilegiat în fața aliaților, devenind armata oficială a noului stat „Iugoslavia Democrată Federală”. La Conferința de la Teheran, în 1943, și la cea de la Ialta, 1945, Primul-Ministru Winston Churchill și conducătorul sovietic Iosif Stalin au decis să împartă Iugoslavia în două zone de influență, egale. Pentru a obține informații, agenți britanici au fost infiltrați atât în rândurile partizanilor cât și în cele ale cetnicilor. Aceste informații erau esențiale pentru reușita misiunilor de aprovizionare, și au constituit baza strategiei aplicate de Aliați în Iugoslavia.

În 1942, cele două mișcări de rezistență erau sprijinite în mod egal de britanici. În anul următor, în timp ce germanii declanșaseră operațiunea Schwarz (Bătălia de la Sutjeska), F. W. Deakin a fost trimis, de către englezi, pentru a obține informații. Rapoartele sale au detaliat două importante observații. În primul rând, partizanii au luptat cu dârzenie împotriva Diviziei 1 de munte și a Diviziei 104 de infanterie ușoară, suferind pierderi grele. În al doilea rând, Divizia 1 germană a fost transferată din Rusia, pe calea ferată, prin teritoriile controlate de cetnici, fără a fi atacată. Interceptările britanice ale traficului radio german au confirmat neimplicarea cetnicilor. Deși, până în zilele noastre, numeroase fapte, motivații și condiții locale au rămas neclare, rapoartele serviciilor de informații au dus la o creștere a interesului britanicilor pentru situația din Iugoslavia și schimbarea politicii față de această regiune, inclusiv din punct de vedere al operațiunilor aeriene.

Ca urmare, politica Aliaților în Iugoslavia s-a schimbat. În 1943, la cererea lui Churchill, brigadierul Fitzroy Maclean a fost parașutat la Cartierul General al lui Tito, de lângă Drvar, pentru a servi ca agent de legătură  cu partizanii. În timp ce, ocazional, cetnicii au continuat să fie sprijiniți, partizanii au primit grosul aprovizionărilor pe calea aerului. Marele anti-comunist Churchill era ghidat numai de rațiuni militare, viitorul politic al lumii neinteresându-l. În iulie 1943, premierul britanic îi spunea lui Maclean: „Atâta vreme cât civilizația occidentală se află sub amenințarea nazistă, nu ne putem permite să lăsăm considerațiile de ordin politic, pe termen lung, să ne îndepărteze atenția de la obiectivul imediat. Sarcina dumneavoastră constă deci, pur și simplu, în a informa guvernul care sunt acei oameni, în Iugoslavia, care ucid mai mulți germani, și a indica prin ce mijloace i-am putea ajuta să ucidă și mai mulți. Considerațiile de ordin politic nu trebuie aibă decât un rol secundar!”. De altfel, la întoarcerea din Teheran, Churchill îi răspunde aceluiași Maclean, care îi prezentase o serie de obiecțiuni cu privire la redirecționarea sprijinului britanic: „… Deci, cu cât ne vom preocupa mai puțin, și dumneavoastră și eu, de forma de guvernământ pe care o vor stabili iugoslavii, cu atât mai bine. Ceea ce ne interesează este să știm care sunt cei care provoacă mai multe pierderi germanilor”. Deși relațiile dintre britanici și partizanii comuniști au avut și unele momente mai tensionate în timpul războiului, unii istorici consideră că sprijinul acordat de englezi a fost un factor hotărâtor în menținerea Iugoslaviei neutră în timpul Războiului Rece. O opinie absolute discutabilă.

După Conferința de la Teheran, partizanii au primit din partea Aliaților recunoașterea oficială ca forță națională de eliberare. Rezultatul a constat în creșterea sprijinului logistic și tactic oferit de aviația britanică, secțiunea Balkan Air Force. La 14 august 1944, pe insula Vis, a fost semnat acordul Tito-Subasic, între partizani și guvernul din exil. În document, se cerea ca toți croații, slovenii și sârbii să se alăture partizanilor. Mihailovic și cetnicii au refuzat să accepte hotărârea guvernului regal și au continuat să lupte contra partizanilor, ce reprezentau, de acum oficial, Rezistența iugoslavă. Spre sfârșitul războiului, cetnicii au fost alături de germani împotriva partizanilor și, ocazional, contra unor unități ale Armatei Roșii. Cu toate că mișcarea se afla încă sub comanda lui Mihailovic, lipsa de disciplină a început să se facă simțită. Rămășițele trupelor cetnice s-au retras spre nord-vestul Iugoslaviei, alături de ustași și de unități ale Axei și s-au predate britanicilor sau, în ultima fază a războiului, au dezertat la partizani. Pentru cei din urmă, Primul-Ministru al Iugoslaviei, Mareșalul I.B. Tito, a decretat  o amnistie generală.

Pe 5 mai, în orașul Palmanova (50 km nord-vest de Trieste), în jur de 2600 de membri Corpului Voluntarilor Sârbi s-au predat britanicilor, iar pe 12 mai, cam 2.500 de noi membri ai aceluiași corp s-au predat britanicilor la Unterbergen pe râul Drava. În jurul datei de 1 iunie, cei mai mulți dintre aceștia, au fost trecuți de către britanici în custodia guvernului iugoslav printr-o acțiune care este denumită de unele surse ca Operațiunea Keelhaul. Partizanii au trecut la represalii de masă împotriva foștilor lor inamici, acum prizonieri de război (Masacrul de la Bleiburg). După război, mișcarea cetnicilor a fost interzisă în noul stat creat. La 29 noiembrie 1945, în urma unui referendum la care s-a votat, cu o majoritate covârșitoare, pentru abolirea monarhiei, regele Petru al II-lea a fost detronat de către Adunarea Constituantă iugoslavă și s-a născut Republica Socialistă Federativă a Iugoslaviei.

7.5. – România

Bunicii noștri, în primii ani de după război, priveau cu speranță cerul, așteptând încrezători „venirea aliaților” care să-i scape de ororile bolșevicilor și ale cozilor de topor autohtone. Câtă inocență, am putea exclama azi, când știm ce hotărâseră Churchill și Stalin, într-o seară de octombrie 1944, la un pahar de votcă în Moscova. Dar pe atunci foarte puțini cunoșteau „înțelegerea procentuală”. Unii se aflau la conducerea țării, iar alții putrezeau în celulele închisorilor comuniste. România nu a reprezentat o miză pentru Churchill, martor fiind procentajul de 90% cu care a fost cedată Rusiei bolșevice. Vechea afinitate pentru Franța, implicarea totală a țării în războiul anti-comunism din est, motivele intrării în război a României după agresiunea URSS din 1940, lipsa unei mișcări de rezistență față de germani, politicieni din opoziție șovăitori, jocul diplomatic penibil al britanicilor în privința garanțiilor militare, toate aceste aspecte au dus la o implicare minoră, nesemnificativă, a serviciilor britanice în țara noastră.

Unele încercări, timide ca amploare, au existat, dar într-o țară eminamente anti-comunistă din sud-estul Europei, cum era România atunci, nu au avut șanse de reușită. Mai ales că până în octombrie 1944, politica britanică față de România a fost clar subordonată alianței cu Uniunea Sovietică, iar "înțelegerea procentuală" a fost o consecință logică a acestui fapt. Marea Britanie ezita să ofere recunoașterea formală a frontierelor sovietice din 1941, în maniera în care ele au fost stabilite conform Pactului Ribbentrop-Molotov din 1939. Cu toate acestea, în practică, era considerat inevitabil faptul că Uniunea Sovietică își va atinge scopul. Această acceptare în practică a țelurilor de război sovietice a fost reflectată în tratatul de alianță anglo-sovietic din 1942. Acest tratat dădea Moscovei un drept de veto vizavi de ideea lui Churchill ca Marea Britanie să promoveze o federație a statelor est-europene, care, așa cum și-a dat seama Stalin, ar fi putut dezvolta un caracter antisovietic. Într-un raport din 29 mai 1943, Sir William Strang, subsecretar permanent al Foreign Office, a scris că "este mai bine ca Rusia să domine Europa de Est decât ca Germania să domine Europa de Vest". Strang nu considera că bolșevizarea "Europei Centrale, de Est sau de Sud-Est", de către Uniunea Sovietică, ar fi în dezavantajul Marii Britanii !

Din această poziție, Marea Britanie a abordat încercările din 1943 și 1944 de a scoate România din alianța cu Germania. Prima dintre aceste încercări a fost misiunea "Autonomous" din 1943, în timpul căreia agenți britanici au fost parașutați în România cu scopul de a-l contacta pe liderul Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu, și pe alți politicieni pro-vest (grupul a fost prins la scurt timp după aterizare, însă agenții au fost bine tratați de către autoritățile române, care au refuzat cererile germanilor de a-i preda). Cea de-a doua inițiativă a fost reprezentată de încercarea de a negocia un armistițiu prin Ambasada României la Stockholm, care a oferit un canal de comunicare pentru tratative în vederea ieșirii din război, tratative purtate de Maniu și Mihai Antonescu. Deși politicienii români sperau să încheie un acord de pace separat cu aliații vestici și să evite capitularea necondiționată față de Uniunea Sovietică, Marea Britanie nu era dispusă să-și asume nici un risc care să pună în pericol relațiile sale cu Kremlinul. Toate telegramele lui Maniu au fost trimise în copie la Moscova, fără știrea lui.

Prima acțiune a britanicilor în România datează încă din 1941, când locotenent-colonelul Gardyne de Chastelain, rezidentul Intelligence Service-ului pentru România, îi contactează pe inginerii Ion Popovici și Valeriu (Rică) Georgescu, din cadrul societăților petroliere „Unirea” și respectiv „Româno-Americană” pentru organizarea unei rețele de spionaj. Rețeaua urma să culeagă informații militare, economice și strategice și să le transmită prin radio și curieri la Istanbul. Ofițerul englez finanțează rețeaua cu optzeci milioane de lei. Rică Georgescu va fi acela care, din martie și până în august 1941 (când rețeaua va fi descoperită) va transmite rapoarte la Istanbul. Pe 27 august cei 15 membri ai rețelei au fost arestați. Eugen Cristescu, șeful Serviciului Special de lnformații (SSI) era la curent, prin agenții săi, cu activitățile desfășurate de rețea. Șeful SSI a avut mult de luptat cu numeroasele presiuni făcute asupra sa de Abwehr prin maiorul Alfred Stransky, ca și de șeful Misiunii Militare Germane, în vederea transportării prizonierilor in Germania. Eugen Cristescu s-a opus cererilor acestora, motivând că anchetarea activităților de spionaj desfășurate pe teritoriul României intrau exclusiv în compentența serviciului pe care îl conducea. Tot el a autorizat să i se asigure lui Rică Georgescu un regim de detenție preferențial.

În iunie 1943 serviciile secrete britanice inițiază operațiunea “Ranji”. Ea a constat în parașutarea în Iugoslavia a unui grup format din maiorul David Russell, operatorul Nicolae Țurcanu (indicativ secret “Reginald”) și Nicolae Pira – călăuză. Aceștia trebuiau să trecă Dunărea în România și să ia legătura cu Iuliu Maniu. Pe 2 august numai Țurcanu ajunge în București, maiorul englez fiind asasinat în condiții încă neelucidate (posibil de călăuza sârbă). Operatorul va începe să transmită mesajele opoziției din casa prințului Barbu Știrbey. Pe un raport al SSI din 26 iunie 1943, prin care Antonescu era informat despre această acțiune, mareșalul a pus următoarea rezoluție: „… să fie lăsați în pace! Soarta țării nu trebuie să fie pusă pe o singură mână. Dacă aceasta dă greș, alții să meargă mai departe”.

Operațiunea “Autonomous” făcea parte integrantă dintr-un plan complex de diversiune, denumit “Bodyguard”. Ea urmărea să acrediteze ideea falsă că în aprilie 1944 forțele anglo-americane și poloneze vor ocupa poziții în Grecia și Albania. De aceea, România urma să se alăture Aliaților îndată ce debarcarea ar fi fost anunțată. Țelul acestei operațiuni era de a induce convingerea germanilor că debarcarea se va face în Balcani, motiv pentru care trebuiau păstrate aici în rezervă forțele necesare respingerii ei. S.O.E. a trimis în România un avion militar britanic, care parașutează în noaptea de 22 spre 23 decembrie 1943 trei ofițeri englezi în împrejurimile orașului Alexandria. Astfel a început operațiunea “Autonomous”.

Parașutiștii britanici urmau să fie așteptați într-un loc dinainte stabilit de doi români, care urmau să-i transporte la București într-o casă conspirativă în care ar fi luat legătura cu Iuliu Maniu. Numai că o perdea densă de ceață, a împiedicat pilotul să parașuteze ofițerii la locul stabilit. Astfel ei au ajuns în apropierea unei păduri de lângă comuna Salcia, județul Teleorman. Erau îmbrăcați în uniforme militare engleze. Ofițerii au fost arestați pe 23 decembrie, de o patrulă de jandarmi și conduși la postul din comună. Aici au declarat că fac parte din armata engleză, că sunt prieteni ai României (toți vorbeau bine românește) și că au venit să înceapă discuții politice cu guvernul român. La interogatoriile la care a fost supuși, au afirmat că, pe baza aprobării guvernului britanic, au primit din partea Comandamentului Militar de la Cairo însărcinarea de a lua contact cu oamenii politici favorabili englezilor și să găsească o soluție pentru ieșirea României din război.

Supunând aceste informații unui examen amănunțit, SSI a observat că ele erau lipsite de suport material și cuprindeau o serie de termeni vagi, goluri și acoperiri de circumstanță.
SSI-ul observase deja câteva neconcordanțe între declarațiile membrilor misiunii “Autonomous” și faptele concrete. De exemplu, din 4 aprilie 1944, România era bombardată masiv de aviația britanică în plină zi cu bombe incendiare, ce cădeau în cartiere cu locuințe civile sau chiar în parcuri. Prizonierii britanici și-au exprimat neîncrederea în existența acestor evenimente dar, conduși în zonele bombardate de britanici, au conștientizat realitatea. Trebuie subliniată acuratețea planului “Bodyguard” și a operațiunii “Autonomous”, demonstrată de faptul că nici ofițerii englezi arestați la București nu cunoșteau scopul real al misiunii lor, acela de a imobiliza în Balcani cât mai multe divizii germane. Din 8 aprilie 1944 mareșalul Antonescu a dispus punerea în funcțiune a emițătorului pe care englezii l-au adus cu ei. Astfel s-a luat legătura cu relația aliată din Cairo și timp de aproape cinci luni s-au purtat negocieri pe acest canal.
Ele au fost dublate și de misiunea diplomatică a prințului Barbu Știrbey. Acesta purta negocieri cu englezii la Cairo în numele opoziției, dar cu acordul mareșalului Antonescu. Dar Misiunea Știrbey a fost torpilată chiar de către S.O.E., care a dezvăluit identitatea diplomatului român și scopurile urmărite de acesta prin știrile prezentate pe 14 martie 1944 de către agenția “Reuter”.

Veștile de la Cairo erau tot mai proaste. Nu se vorbea decât de capitularea necondiționată în fața armatei sovietice, fără a se preciza rolul Angliei și al Statelor Unite.
Pe 21 martie mareșalul Antonescu a primit un mesaj din partea generalului britanic Henry M. Wilson. Acesta îi solicita mareșalului să nu se ducă la Klessheim, unde era invitat de Hitler și să scoată țara imediat din alianța cu Germania. La întrebarea mareșalului despre sprijinul logistic ce i-l putea oferi, generalul englez nu a răspuns. Se dorea, în concepția aceluiași plan “Bodyguard” anularea vizitei lui Antonescu în Germania, care ar fi implicat automat ocuparea României de către germani.

Speranțele S.O.E. în organizarea unor acțiuni subversive împotriva prezenței germane în România și a regimului Ion Antonescu s-au concentrate, în principal, asupra lui Iuliu Maniu, văzut ca liderul opoziției. Potrivit documentelor britanice reprezentantul S.O.E. în România, Gardyne de Chastelain, a început să lucreze cu Iuliu Maniu încă din vara lui 1940 pentru a pune bazele unei organizații, care, în cazul în care germanii ocupau țara, avea menirea să mențină contactele cu serviciile britanice de informații. În septembrie 1940, Chastelain s-a întâlnit cu Iuliu Maniu în casa lui Rică Georgescu. Liderul țărănist a acceptat să plece la Londra, unde urma să alcătuiască un Comitet Român Liber și să conducă propaganda antigermană. El s-a angajat să provoace o răscoală antigermană în Transilvania atunci când situația o va permite. În schimb, a cerut ca Churchill, personal, să garanteze integritatea României și restituirea nord-vestului Transilvaniei. Guvernul britanic nu dorea însă ca Maniu să se stabilească la Londra, ci la Istanbul sau Cairo. Londra nu voia să-l primească pe Maniu ca lider al unui guvern în exil, iar Chastelain a fost avertizat ca pe viitor să nu mai aibă astfel de inițiative. În cele din urmă guvernul britanic a fost de acord să se formeze un Comitet Român în exil care să facă propagandă împotriva regimului Antonescu. Maniu a acceptat fonduri operative de la S.O.E. și a insistat să primească un aparat radio pentru legătura cu Cairo. A promis lui Chastelain, că va organiza grupe de sabotaj împotriva țintelor petroliere, dar a refuzat să accepte explozibilul furnizat de S.O.E. considerând că se poate baza pe resurse locale.

La o întrunire, S.O.E. – Foreign Office în februarie 1941, reprezentanții S.O.E. au informat că după plecarea membrilor legației de la București, programul lor în România depindea de cooperarea cu Maniu. Înainte de plecarea legației britanice, Chastelain a făcut o călătorie finală la București pentru a se pune de acord cu Maniu asupra procedurilor de urmat după plecarea legației britanice din România. A fost pus la punct un plan care cuprindea un număr important de sabotaje împotriva regiunii petroliere. Sabotajele erau însă condiționate de executarea de către aviația britanică a unor bombardamente asupra unor rafinării și linii de cale ferată. Bombardamentele au avut însă loc abia doi ani și jumătate mai târziu iar în aceste condiții angajamentele lui Maniu de executare a unor sabotaje nu au mai fost îndeplinite. După arestarea rețelei lui Rică Georgescu, toate eforturile S.O.E. s-au concentrat pe păstrarea legăturilor cu Maniu al cărui poziție se spera că va ajuta la crearea unor noi rețele. În noile condiții, legătura cu Maniu se făcea destul de greu, prin intermediul unor curieri.

Către sfârșitul anului 1942 și începutul lui 1943, serviciile secrete britanice și-au intensificat presiunile asupra liderului P.N.Ț. pentru ca acesta sa treacă la acțiune. Britanicii erau interesați de organizarea de sabotaje în zona Ploiești și considerau că s-ar putea baza pentru astfel de operațiuni pe oamenii lui Maniu. S.O.E. considera că România este “poarta din spate” pentru orice politică britanică în Balcani, fiind bine plasată geografic și strategic. Maniu primește în această perioadă o notă de la comandamentul britanic din Cairo, în care se spunea că situația României ar putea fi luată în considerație numai dacă s-ar ridica cu armele contra Germaniei. La această notă, liderul țărănist a răspuns cerând garanții din partea guvernului britanic împotriva unei ocupații militare sovietice a României. Răspunsul Londrei a fost dezamăgitor, deoarece în privința granițelor răsăritene se arăta că vor fi tratate conform Cartei Atlanticului și tratatului anglo-rus care ținea seama de interesele securității sovietice.

La 3 decembrie 1942, liderul țărănist întreba S.O.E. dacă nu ar fi posibil să convingă pe sovietici să permită formarea unei legiuni românești care să lupte pe orice alt front în afara celui estic și să se întoarcă în țară cu aliații. În martie 1943 SOE a pus din nou problema plecării lui Maniu din țară către Anglia deoarece s-a aflat că se ceruse lichidarea sau arestarea sa de către germani. Încă din noiembrie 1942 se obținuseră informații că în țară sosise un ofițer superior al Gestapo cu misiunea de a organiza lichidarea unor lideri ai opoziției1. În aceste condiții, apropiații lui Maniu au propus acestuia un plan prin care liderul țărănist urma să plece la Londra unde să înființeze un comitet democratic român. Plecarea trebuia să se facă la bordul unui avion militar. Planul nu a mai fost pus în aplicare datorită nehotărârii lui Maniu. În aprilie 1943 situația din România a fost discutată la Londra și Cairo. S-a decis că era fără folos să se aștepte ca Maniu să acționeze și că singura soluție era deplasarea unei echipe condusă de un ofițer britanic care să furnizeze mijloace de comunicație și să ofere sprijin tehnic pentru acțiune. De asemenea, s-a decis să fie pregătiți un număr de români pentru operațiuni secrete viitoare.

La 2 aprilie 1944, lui Chastelain i s-a permis să se întâlnească cu Maniu în pădurea Andronache, lângă București. Aici ofițerul britanic a încercat să-l convingă pe președintele P.N.Ț. să acționeze și l-a pus în temă cu scopul misiunii sale care potrivit lui Porter era “să-l informeze pe Iuliu Maniu, liderul opoziției române, că România devenise o chestiune de resortul sovieticilor și că singura cale ce-i mai rămăsese era capitularea necondiționată în fața Armatei Roșii”. Răspunsul lui Maniu a fost evaziv și neconvingător pentru Chastelain. Într-un raport datat 18 noiembrie 1944 Chastelain afirma că pe lângă nehotărârea proverbială a lui Maniu, una din cauzele amânării acțiunii a fost și începerea bombardamentelor aliate asupra Bucureștiului care au îngreunat condițiile desfășurării acțiunii. De asemenea, în acest raport ofițerul britanic mai consemnează că tot ce venea din cercurile lui Maniu era cunoscut de mareșal în câteva ore. Dacă Maniu dorea să profite de condițiile de armistițiu oferite trebuia să trimită un ofițer pe front pentru a lua legătura cu Armata Roșie. La 10 iunie, Maniu a telegrafiat aliaților că acceptă termenii lor. În ceea ce privește mijloacele de punere în aplicare a armistițiului, liderul țărănist informa că acestea erau în curs de a fi stabilite cu factorii responsabili și vor fi comunicate aliaților. Maniu își încheia telegrama optimist: „Având în vedere faptul că au fost acceptate condițiile armistițiului, suntem convinși că vom obține o ușurare a acestor condiții atunci când se va trece la aplicarea lor, așa cum au declarat–o Aliații în repetate rânduri”. Ambasadorul MacVeagh era însă de altă părere: „Reprezentanții Aliați nu știu ce să înțeleagă din ultima propoziție de mai sus, căci ei nu au promis nici o ușurare a condițiilor armistițiului, ci din contră au subliniat în repetate rânduri… că acestea pot fi schimbate în mai rău dacă România nu le va accepta curând”.

Pe 20 august, când presiunea sovietică de pe front a crescut, Maniu a transmis la Cairo un mesaj prin care informa că s-a decis să acționeze fără să mai aștepte un răspuns de la aliați. De asemenea, Mihai Antonescu a cerut Turciei să acționeze ca intermediar între România și aliați pentru încheierea armistițiului, el având în acest sens acordul regelui, mareșalului și al tuturor membrilor opoziției. El dorea să știe care dintre cele trei alternative erau convenabile anglo – americanilor: trimiterea unui reprezentant român la Moscova pentru încheierea armistițiului; intrarea simultană în legătură cu americanii, britanicii și sovieticii pentru a stabili condițiile unui armistițiu; sau discutarea condițiilor armistițiului la Cairo cu Aliații. Nu a mai avut ocazia să-și finalizeze demersul. În după-amiaza zilei de 23 august, mareșalul și principalii săi colaboratori au fost arestați.

Pentru britanici, informațiile primite din România în cursul războiului, nu au avut o valoare semnificativă, deoarece până la bombardamentele din 1944, nici o unitate militară britanică nu s-a confruntat cu vreo forță militară românească. În consecință, în baza acordurilor dintre guvernele britanic și cel sovietic informațiile care priveau URSS, erau trimise la Moscova. Firava opoziție din România, în frunte cu Maniu, a dat dovadă de naivitate în relațiile cu aliații occidentali mizând pe o ipotetică prezență militară anglo-americană în România, care în viziunea lor, ar fi scăpat țara de intrarea în sfera de influență a URSS. Ei nu au ținut seama de un adevăr elementar: acela că marile puteri nu au sentimente ci numai interese, iar în politica internațională a confunda dorințele cu realitatea poate afecta grav viitorul unei țări mici.

7.6. – Turcia

După experiențele traumatizante din anii 1912 – 1922 Turcia a vrut să rămână neutră într-un nou război cu toate costurile. După războaiele balcanice (1912-1913) Turcia a pierdut aproape toate posesiunile sale europene și părea să fie condamnată daca nu ar fi găsit repede un aliat european solid. Primul Război Mondial, în care Turcia a luptat de partea Germaniei, a adus ani de suferință statului turc. Prin acte de război, evacuări și boli, milioane de oameni din Turcia au murit. Din aceste sacrificii s-a născut a neutralitatea Turciei în al doilea război mondial. Deși de multe ori i s-a dat puțină atenție în istoria celui de al doilea război mondial, neutralitatea ei a fost o chestiune de importanță majoră, în rezultatul războiului.

Cea mai mare slăbiciune a germanilor era aprovizionarea cu materii prime, în primul rând cu petrol. Turcia nu avea rezerve de petrol majore, dar era situată în apropierea a trei surse majore, inclusiv două domenii dezvoltate (Irak și Caucaz). Turcia ca aliat, ar fi oferit o amenințare semnificativă pentru câmpurile petroliere din Caucaz sovietice. Turcia putea fi un aliat important pentru germani în cadrul ofensivei din 1942. Prin Turcia, germanii ar fi putut cuceri, câmpurile petroliere din Irak, care alimentau Marina Regală în Marea Mediterană și Armata a 8 din Egipt. Churchill a depus mari eforturi pentru ca Turcia să se alăture Aliaților.

Evaluarea inițială a aliaților a fost că neutralitatea Turciei servea mai bine interesele aliaților, prin blocarea accesului german la rezervele de petrol vitale din Orientul Mijlociu. Acest lucru a început să se schimbe după ce britanicii i-au oprit pe italieni în Deșertul de Vest și au avansat în Libia iar germanii cucereau Balcanii. Victoriile germane l-au forțat pe Churchill să privească altfel neutralitatea Turciei și să încerce atragerea ei în război, de parte aliaților. El l-a trimis pe generalul James Marshall-Cornwall în Turcia pentru a-i convinge pe turci. Marshall-Cornwall a condus o misiune militară la Ankara. Turcii, când au început discuțiile au fost în primul rând interesați de reintrarea in posesia unor părți ale Siriei și câteva insule. S-a menționat, deasemenea și obținerea de material militar. Churchill a sugerat ca zece escadrile de luptători și bombardiere să fie transferate din Egipt pentru a bombarda România. Turcii au refuzat oferta.

Misiunea Marshall-Cornwall se afla în Ankara, când Germania a invadat Grecia și Iugoslavia (aprilie 1941). Cornwall a făcut un apel final la președintele turc Inonu să intre în război înainte ca Germania să ocupe Balcanii și o posibilă intrare în Tracia turcă. În aceeași zi, presa anunța că Rommel a recucerit Benghazi pentru italieni. Inonu i-a răspuns lui Cornwall, „Noi suntem mult mai de folos pentru voi, ca o țară neutră și prietenoasă.” Cornwall scria mai târziu: „În suflet nu am putut fi de acord cu el mai mult.”

Churchill l-a trimis pe Anthony Eden de două ori pentru a atrage cumva Turcia în război, dar nu a reușit. Exasperat, Churchill a decis să abordeze problema turcă el însuși. Campania sa din Grecia este posibil să fi fost influențată și de dorința de a-i impresiona pe turci cu hotărârea britanicilor de a acorda protecție. Churchill i-a vizitat pe liderii Turciei pentru a-i convinge să se alăture la efortul aliat. Churchill părea convins că turcii erau pe punctul de a intra în război. Churchill sa întâlnit în secret cu președintele Inonu, într-un tren, la Adana (30 ianuarie 1943). De data aceasta, veștile au fost mult mai bune. Înfrângerea germanilor la Stalingrad a contribuit decisiv la schimbarea de atitudine a turcilor. Inonu s-a întâlnit mai târziu cu Roosevelt și Churchill la a doua Conferință de la Cairo (6 decembrie 1943). De data aceasta era din ce în ce mai clar că germanii au pierdut războiul.

Cu toate acestea, Turcia a rămas în continuare neutră. Nu se știu prea multe despre deciziile luate de guvernul turc și cât de aproape au fost de intrarea în război. Nu există nici o îndoială că unele oficialități importante a vrut să intre în război de partea Axei. Uimitorul succe german din prima fază a războiului alimenta această atitudine. Dar președintele Inonu nu a putut fi convins, fiind mai preocupat de pericolul sovietic în lumea post-război. Turcia a rupt relațiile cu Germania în august 1944. Ea a declarat, în cele din urmă, război Germaniei și Japoniei la 23 februarie 1945. Acest lucru a fost, în mare măsură, de fațadă. Era un pas diplomatic necesar pentru participarea Turciei la Conferința privind Organizația Internațională, ce a avut loc la San Francisco în aprilie 1945. Turcia a obținut astfel un loc în noua organizație. Cu toate acestea, nu a inițiat nici o acțiune militară împotriva Axei.

Capitolul 8 – Considerații finale

Privind acum, la sfârșitul acestei întreprinderi, tabloul acțiunilor britanice în regiunea de sud-est a Europei din perioada de război mondial 1941-1945, putem trage unele concluzii nu tocmai apreciative la adresa conducerii Regatului Unit din acele timpuri, în frunte cu primul ministru W. Churchill. Intervențiile englezilor au fost, în primul rând, subordonate interesului militar imediat. Poziția geografică a zonei Balcanilor, afilierea unor state la Axă, ocuparea altora de către germani și aliații lor, adversitatea față de Moscova, i-au forțat pe britanici la conflicte indirecte cu Axa (în afară de cazul Greciei). Acțiunile militare s-au rezumat la instruirea, sprijinirea logistică, aprovizionarea și rareori conducerea mișcărilor de rezistență, acolo unde ele au apărut (Grecia, Iugoslavia). De asemenea, au fost inițiate misiuni de spionaj, în colaborare cu forțe locale, pe toată suprafață zonei. Cu toate acestea, exceptând poate Grecia și Iugoslavia, rezultatele obținute au fost nesemnificative în economia războiului. Determinantă, în obținerea acestor efecte mediocre, a fost politica dusă de Churchill față de Stalin și a înțelegerilor celor doi.

Marea Britanie, la intrarea în al doilea război mondial, era cel mai mare imperiu ca întindere, populație, putere militară și economică, din lume. Pe parcursul conflagrației, începând cu retragerea de la Dunkerque, a ajuns o putere de mâna a doua, strivită între cele două noi super-puteri SUA și URSS. La aceasta a contribuit decisiv și politica lui Churchill și a cabinetului său. Orbit de ura împotriva germanilor, primul ministru britanic a făcut orice compromis pentru a-l elimina pe Hitler. Neavând o viziune, pe termen mediu măcar, Churchill a subordonat totul efortului militar imediat. Dacă din punct de vedere strict al războiului, Marea Britanie s-a aflat în tabăra învingătorilor, economic, politic și diplomatic a fost una dintre învinse.

Referindu-ne strict la spațiul de sud-est al Europei, în afara Greciei englezii nu au manifestat un interes deosebit nici în perioada interbelică. Pentru unii politicieni britanici, Balcanii erau o mare necunoscută. Mai ales că aici predomina influența Franței. Dar venirea lui Churchill, un anti-comunist declarat, la putere a reaprins flacăra speranței într-un final de război care să mențină democrația în această zonă. Speranțe care s-au dovedit a fi deșarte, britanicul reușind „performanța” de a ceda bolșevicilor întreaga Europă de Est, doar pentru a salva Grecia de influența sovietică ! Nefiind capabilă să anticipeze viitorul postbelic, Marea Britanie a câștigat bătălia militară dar a pierdut-o pe cea politico-economică. Și din acest motiv, pentru țările din zona Balcanilor au urmat 45 de ani de supunere comunistă monstrului sovietic.

Bibliografie selectivă (volumul materialelor consultate fiind foarte mare, am menționat lucrările cele mai des citate, restul fiind menționate în notele de subsol) :

– Winston Churchill – „Al Doilea Război Mondial vol.2” – Editura Saeculum I.O. – București, 1996

– Elisabeth Barker – „British Policy in South-East Europe in the Second World War”- London, MacMillan, Press,1976

– Marusia CÎRSTEA –„ ANGLIA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL” – Analele Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, Seria Istorie – Serie nouă, Anul 1, Nr. 1, 2010

– Șt. Gh. POPESCU-„MISIUNI MILITARE BRITANICE ÎN ALBANIA.1939-1943”-Universitatea "Valahia" Târgoviște

– Stephen Shrader – „British Military Mission (BMM) to Greece, 1942-44”- Fort Leavenworth, Kansas 2008

– Marietta Stankova- „THE FRUSTRATIONS OF BRITISH SPECIAL OPERATIONS IN BULGARIA, 1940 – 1944” – Anamnesis, Vol. I, 2006, No. 3

– Gh. BUZATU, M. CÎRSTEA- „EUROPA ÎN BALANȚA FORȚELOR, vol 2”- TIPO MOLDOVA 2010, Iași

– Gh. ZBUCHEA – „Istoria Iugoslaviei” – Corint, București, 2001

– Gh. BUZATU, C. BICHINEȚ – „ROMÂNIA SUB IMPERIUL HAOSULUI, 2” – TIPO MOLDOVA 2011, Iași

– V. SUVOROV – „SPĂRGĂTORUL DE GHEAȚĂ” – POLIROM, Iași, 2003

– Florin Constantiniu – „O istorie sinceră a poporului român” – Editura Univers Enciclopedic, 1997

– Aviel Roshwald – „Britain and the Resistance in Occupied Yugoslavia:SOE, Tito and Mihailovic 1941-1945” – Greg Brew 2012

– James L. Stokeshury – „Scurtă istorie a celui de al doilea război mondial” – Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993

– Gheorghe Buzatu – „România și războiul mondial din 1939-1945” – Centrul de Istorie și Civilizație Europeană, Iași, 1995

– Horia Brestoiu – „Memoria Frontului secret. Tranșee ale luptei secrete din România în anii celui de-al doilea Război Mondial vol.I ” –  Editura Globus, București, 1991

– I. Porter – „Operațiunea Autonomous” – Editura Humanitas, București, 1991