Politica de Autofinantare Si Problemele Asigurarii Echilibrului Financiar la Intreprindere
CUPRINS
Introducere
Capitolul I Rolul politicii de autofinanțare în asigurarea
echilibrului financiar la întreprindere
Locul politicii de autofinanțare în acoperirea nevoilor de finanțare a
activității întreprinderii
Factorii ce determină politica de autofinanțare a întreprinderii
1.3 Metode de apreciere a echilibrului financiar la întreprindere
Capitolul II Aprecierea politicii de autofinanțare prin prisma respectării echilibrului financiar la S.A. „Tutun -CTC”
2.1 Analiza structurii financiare în cadrul S.A. „Tutun -CTC”
2.2 Analiza eficienței utilizării capitalului în cadrul S.A. „Tutun -CTC”
2.3 Analiza echilibrului financiar și a capacității de plată a S.A. „Tutun -CTC”
Capitolul III Modul de finanțare a întreprinderilor din Republica Moldova și impactul asupra echilibrului financiar al acestora
3.1 Problemele în finanțarea agenților economici și impactul asupra
asigurării echilibrului financiar
3.2 Posibilități de optimizare a structurii capitalului întreprinderilor
din Republica Moldova
Încheiere
Bibliografie
Anexe
Introducere
Pentru a face față concurenței și a supraviețui în condițiile existente pe piața națională, antreprenorii își elaborează strategia de activitate, bazată pe cunoștințele profunde în domenii ca economia, statistica, juridica și raportându-le la obiectivele urmărite de agenți, nu în ultimul rând de mijloacele financiare disponibile, precum și a conjuncturii existente pe piața internă și cea internațională.
Politica de autofinanțare, reprezintă unul din elementele de bază al managementului strategic al întreprinderii, absolut necesar, care permite satisfacerea cu mijloace bănești firma și dezvoltarea activității întreprinderii (în cazul gestionării corecte a surselor). Autofinanțarea este acea verigă la care deseori firma apelează în cazul finanțării activelor pe termen lung și/sau curente. În condițiile pieții autohtone și a pieței mondiale, care este în continuă modificare și în care în ultimii ani se înregistrează o creștere la produse finite, surse energetice și la materie primă nu fac decât să amplifice importanța aplicării unei strategii pentru asigurarea gestiunii eficiente și echilibrate a surselor proprii, ghidate conform normelor teoretice și aplicate la condițiile pieții autohtone, întru-cât să nu debalanseze echilibrul financiar al întreprinderii, determinând actualitatea temei acestei lucrări.
Importanța politicii de autofinanțare rezultă din faptul că ea oferă posibilitatea de finanțare în cazul când alte forme de finanțare considerate des mai necostisitoare ca – creditul, nu sunt disponibile. De aici rezultă că unica sursă de finanțare și o prezintă autofinanțarea, care ca preț al sursei este mai înalt, doar că fiind gestionată corect crește rezultatele firmei. Iată de ce o atenție deosebită trebuie a fi acordată echilibrului financiar între activele firmei și surselor de formare a acestora. Aspectele date constituie și obiectul prezentei lucrări.
Scopul lucrării constă în fundamentarea ideii de echilibrului financiar, precum și promovarea unei politici de autofinanțare eficiente, identificând sursele de finanțare proprii disponibile, avantajele și dezavantajele lor și aplicabilitatea acestora în cadrul întreprinderilor din Republica Moldova, precum și elaborarea și argumentarea recomandărilor privind perfecționarea mecanismului de gestiune a fondului de rulment în calitate de indicator de bază al echilibrului financiar.
Pentru atingerea scopului, ne-am propus următoarele sarcini:
determinarea și analiza surselor interne și posibilitatea de finanțare din acestea;
stabilirea poziției politicii de autofinanțare în cadrul planului general strategic al firmei;
delimitarea factorilor ce influențează decizia de autofinanțare;
definirea și fundamentarea echilibrului financiar;
identificarea indicatorilor de estimare a echilibrului financiar a firmei;
identificarea indicatorilor de apreciere a rezultatelor în urma deciderii de autofinanțare;
raportarea deciziei de autofinanțare asupra echilibrului financiar al firmei;
elaborarea și calculul optim privind raportul dintre sursele proprii și cele împrumutate ale firmei;
elaborarea recomandărilor privind perfecționarea mecanismului de gestionare a fondului de rulment.
Realizarea acestor sarcini vizează importanța deciziei de autofinanțare, riscurile și situațiile ce rezultă din această decizie, totodată permite crearea unor algoritme posibile de evoluție care pot fi primite drept bază pentru agenții economici, pentru soluționarea unor probleme aferente.
Scopul și sarcinile propuse au condiționat structura prezentei teze, care constă din introducere, trei capitole ce reflectă conținutul de bază al cercetărilor efectuate, concluzii, bibliografie și anexe.
În introducere, este argumentată actualitatea temei de studiu, sunt definite scopul și sarcinile lucrării și este prezentat succint conținutul lucrării.
În capitolul I Rolul politicii de autofinanțare în asigurarea echilibrului financiar la întreprindere se examinează esența, conținutul și importanța politicii de autofinanțare promovate în cadrul întreprinderii, se delimitează factorii ce influențează politica de autofinanțare, avantajele și dezavantajele finanțării din contul surselor proprii, precum și principalii indicatori de apreciere a echilibrului financiar la entitate.
Capitolul II Aprecierea politicii de autofinanțare prin prisma respectării echilibrului financiar la S.A. „Tutun -CTC” cuprinde calcule și analize a indicatorilor capacității de plată, ratelor echilibrului financiar, precum și coeficientul de autofinanțare brut și net. Este evaluată rentabilitatea activității firmei și concluzionarea datelor primite, prin raportarea la normele teoretice.
Capitolul III Modul de finanțare a întreprinderilor din Republica Moldova și impactul asupra echilibrului financiar al acestora, discută starea și condițiile existente în care activează agenții economici, totodată problemele cu care se confruntă aceștia și prezentarea modelelor pentru menținerea echilibrului financiar.
În concluzii, autorul analizează rezultatele obținute pe parcursul studiului și propune, după caz, direcțiile de perfecționare în aplicabilitatea politicii de autofinanțare și de gestionare a fondului de rulment. În calitate de suport metodico – științific pentru investigare au servit: raporturile financiare ale întreprinderii S.A. „Tutun -CTC” , investigațiile și observațiile proprii, consultarea internetului și cărților tematice.
Capitolul I Rolul politicii de autofinanțare în asigurarea echilibrului financiar la întreprindere.
1.1 Locul politicii de autofinanțare în acoperirea nevoilor de finanțare a activității întreprinderii.
Autofinanțarea este privită ca una din cele mai pozitiv – rezultative forme de finanțare din punct de vedere a avantajelor pe care aceasta o generează și anume: acționarii sunt avantajați întrucât, capitalizarea profitului conduce la creșterea valorii bursiere a întreprinderii; teoretic crește cursul acțiunilor deținute de ei, prin urmare, crește afluxul global de avantaje economice care pot fi încasate pe viitor. În același timp profitul reinvestit este scutit de la plata impozitului pe profit, în unele cazuri se aplică o scutire care stimulează reinvestirea profitului. Entitatea, în cazul autofinanțării, este avantajată, deoarece poate dispune de surse noi de finanțare, fără a contracta un credit de pe piața financiară.
Deși autofinanțarea este o politică financiară sănătoasă nu este de dorit acoperirea integrală a nevoilor de creștere economică din surse interne, deoarece modifica incorect, din punct de vedere a rentabilității a costul capitalului propriu comparativ cu costul capitalului de împrumut, creându-se o iluzie că costul capitalului propriu este gratuit. Studiile arată totul este invers și că deseori costul capitalului propriu este mai scump decât al celui împrumutat.
În practica mondială, din istorie, o bună structură financiară se caracteriza printr-un nivel scăzut al îndatorării, punându-se accentul pe autofinanțare și alte resurse proprii, respectiv pe autonomia economico-financiară a întreprinderilor. Ca apoi să se caracterizeze printr-un nivel “normal” al îndatorării, adică un excesiv comparativ cu capitalul propriu, dar punându-se accentul pe efectul pozitiv de îndatorare. În secolul XXI o bună structură financiară este caracterizată prin diminuarea progresivă a îndatorării, creșterea autonomiei financiare și creșterea rentabilității pe această bază.
În general, agenții economici care acționează în cadrul unei economii de piață folosesc câteva metode pentru a obține capitalul de care au nevoie, prin găsirea raportului propriu efectiv dintre sursele interne și atrase. Politica de finanțare a întreprinderii trebuie să selecteze sursele de finanțare a întreprinderii pentru a asigura buna sa funcționare, performantele prezente și viitoare ale acesteia.
Din punct de vedere al provenienței fondurilor, sursele de finanțare pot fi:
finanțări din fonduri proprii (autofinanțarea, creșteri de capital);
finanțări din fonduri împrumutate la termen (împrumuturi obligatare, credite bancare, leasing).
Din punct de vedere al efortului depus pentru obținerea lor, sursele de finanțare pe termen lung cuprind:
finanțări interne rezultate din autofinanțare (amortizări și profit) și din dezinvestiri (cesiuni) de active fixe și circulante;
finanțări externe respectiv atragerea de capitaluri din afara firmei (economisirea publică, capitalurile bancare, etc.).
Capitaluri proprii, provin din două surse:
aport la capital al acționarilor, care reprezintă acea contribuție, sub formă de preț al acțiunii, care este plătit de către acționar și în urma căruia acesta devine posesor de capital în cadrul societății pe acțiuni ;
din autofinanțare, care reprezintă acel profit net sau acele fonduri cu destinație specială, des pentru dezvoltare, disponibile prompt și care nu necesită, direct remunerare.
Capitaluri împrumutate, pot fi obținute în baza:
împrumuturilor bancare tradiționale, care necesită gaj;
împrumuturilor comercial, care sunt disponibile de la partenerii de afaceri, care la rândul lor sunt interesați în activarea firmei – partener;
credite de scont, care sunt acordate în general pe termen scurt și pe bază de gaj care îmbracă forma valorilor mobiliare;
leasing-uri, care reprezintă dreptul de folosire a bunului, care întreprinderea nu-l aparține cu dreptul de proprietate, doar care, după caz, îl poate răscumpăra în timp.
Capitaluri condiționale, care pot fi schimbate la decizia investitorului. Cele mai cunoscute forme sunt acțiunile convertibile, care pot lua orice formă; totodată aceste capitaluri sunt disponibile pentru acei investitori care prezintă un interes sporit pentru întreprindere, care prin aporturile sale condiționează acceptarea de către întreprindere a unor clauze ale investitorului, astfel încât în timpul colaborării ambele părți să fie satisfăcute.
În analiza politicii de autofinanțare, studierea structurii capitalurilor întreprinderii este indicatorul de bază, acestea din urmă prin structura sa, deja fără calcule pot crea o imagine privind capacitatea de autofinanțare.
Pentru nevoi legate de înființarea, restructurarea, reprofilarea unei firme sau de dezvoltarea activității ei întreprinderea aplică metoda de creștere a capitulului.
Creșterea de capital poate fi inițiată prin: emiterea de noi acțiuni; apelarea la rezerve și fonduri speciale din cadrul întreprinderii; conversiunea datoriilor ( schimbarea a condițiilor unui împrumut pentru a evita nerambursarea acestuia, prin prelungirea termenilor, micșorarea dobânzilor etc.).
Cel mai des folosită metodă, în lipsa profitului sau a rezervelor necesare, este emiterea acțiunilor contra unui numerar, partea negativă a acestei metode este dizolvarea și micșorarea prețului pe o acțiune și mărirea numărului de acționari care duce la micșorarea dreptului de vot per acțiune.
Pentru creșterea capitalului în numerar, prin acțiuni, există două posibilități:
creșterea valorii nominale a acțiunilor vechi;
emiterea de noi acțiuni.
Creșterea valorii nominale a acțiunilor vechil se realizează prin suplimentarea cu fonduri capitalului social de către acționarii existenți. Este o metodă complicată, deoarece în cazul companiilor mari, acestea prezintă o dispersie a acționarilor și riscul refuzului acestora.
Lansarea de noi acțiunilor reprezintă o formă eficientă de transmitere a dreptului de proprietate asupra unei cote a capitatului unui acționar, cu încasarea de contribuțiilor ce sunt direct proporționale cu cota de capital deținută. Din acest punct de vedere, acțiunile nu sunt altceva decât o simplă valoare mobiliară, de hârtie emisă de o societate, care exprimă dreptul de proprietate al celui ce o deține asupra unei părți din patrimoniul societăți.
Emisiunea de noi acțiuni duce la creșterea numărului de acțiuni existente care presupun și unele riscuri pentru acționari:
risc de pierdere – după emisiune profitul total al societății nu creste, astfel încât chiar dacă suma totală obținută de acționari este aceeași, randamentul / acțiune scade ca urmare a creșterii numărului de acțiuni;
risc de putere – acționarii vechi care nu își pot procura acțiuni noi își slăbesc puterea de influență (vot) asupra societății, corespunzător scăderii ca pondere a numărului de acțiuni pe care le dețin.
Analizând riscurile aferente este cert să presupunem că mărimea dividendelor trebuie să fie mai mare ca dobânzile la depozite acordare de bănci, pentru a acoperi și riscul asumat de acționar.
Pentru ca oferta publică de acțiuni să se desfășoare cu succes este nevoie de a satisface anumite condiții și anume:
să fie o firmă suficient de mare;
să dispună de venituri atractive;
să dețină un volum satisfăcător de informații privind situația sa financiară;
întreprinderea ofertantă de acțiuni trebuie să dea dovadă de prudență;
să aibă un istoric pozitiv;
vechimea pe piață, ar fi un plus;
În caz contrar, oferta publică de acțiuni nu va avea amploarea și efectul așteptat de firmă.
Se recomandată o vânzare pe etape a acțiunilor cu scopul prevenirii scăderii cursului la cotațiile bursiere.
Dacă situația financiară a societății comerciale este satisfăcătore și activele sale sunt suficiente, atunci ea poate obține capital suplimentar prin formele existente de emitere a acțiunilor, fie ordinare sau/ și preferențiale. În urma tranzacțiilor, societatea pe acțiuni obține fonduri, care le utilizează după necesități. Pentru a iniția o astfel de procedură societatea pe acțiuni apelează la servicii bancare. Banca intervine drept instrument și organ care garantează legitatea tranzacției. Plasarea primară conferă dreptul de a decide stabilirea unui preț fix sau variabil, după caz. În cazul refuzului pieții de capital de a cumpăra acțiunile noi la prețul minim, banca este obligată să cumpere acțiunile și să suporte cheltuielile aferente tranzacției la bursă.
Extinderea fizică sau diversificarea activității întreprinderii în majoritatea cazurilor se realizează prin utilizarea resurselor interne, a beneficiilor realizate și nedistribuite. Autofinanțarea și reprezintă acel proces de transformarea și implementarea a avantajelor economice înregistrate în perioada de bază, pentru a mări activitatea întreprinderii din perioada de gestiune.
Pentru realizarea autofinanțării se utilizează următoarele tehnici:
reținerea sau păstrarea beneficiilor;
politică de beneficiu care să permită autofinanțarea;
utilizarea disponibilităților;
utilizarea unor resurse provizorii.
Autofinanțarea este preferabilă pentru întreprinderi pentru finanțări pe termen lung, ea poate fi impusă de restricții financiare (incapacitatea de a apela la credite). În cazul deprecierii monedei naționale, autofinanțarea nu este binevenită, deoarece suma autofinanțării nu va putea acoperi real necesitățile întreprinderii din cauza că prețul la materii folosite, carburanți și alte bunuri folosite vor crește, condiționate de devalorivizare a banilor. În cazul unor economii de piață puternice și stabile ca China, Japonia, Olanda și alte state, autofinanțarea este prioritară, aceasta din urmă dând dovadă de stabilitate și un management bun al întreprinderii, totodată crește și stabilitatea pe plan economic – național.
Sursele interne se formează din :
amortizări calculate;
scoaterea prin vânzare a mijloacelor fixe, sau înlocuirea acestora, din cauza uzurii morale sau fizice;
dizolvarea imobilizărilor, care la rândul lor pot crește cifra de afaceri;
profitul reînvestit sau o parte din acesta, care este stabilit ca fiind reînvestit prin comun – acord al acționarilor, la adunarea acționarilor.
Din experiența întreprinderilor mari și de succes, putem concluziona că fiecare întreprindere își alege de sine stătător acel echilibru dintre reinvestire și plata dividendelor, astfel încât să fie atractivă atât pe plan investițional, pentru potențialii acționari care sunt motivați de dividende, cât si stabilă și autonomă pentru creșterea capitalului. Dacă întreprinderea practică să folosească doar reînvestirea, riscă să piardă încrederea și capitalurile acționarilor, care la rândul său sunt investitori și care necesită răscumpărarea investițiilor făcute. Metoda plății dividendelor în întregimea profitului net obținut duce la încetinirea sau stoparea definitivă a creșterii întreprinderii. Totuși acei acționari care aleg creșterea de capital și a valorii bursiere în pofida neîncasării sistematice a dividendelor, își asumă riscuri aferente acestei decizii. Companiile de succes, au dat motivat că nu este obligatoriu alegerea unui singur model, ci că comasarea acestora, în diferite proporții, duce la stabilitate și încredere în întreprindere.
1.2 Factorii ce determină politica de autofinanțare a întreprinderii.
Autofinanțarea este cea mai răspândită formă de finanțare și presupune ca întreprinderea să își asigure dezvoltarea și finanțarea prin propriile forțe, folosind ca surse o parte a profitului obținut și fondurile de amortizare sau rezerve, urmărind stabilizarea situației financiare sau creșterea activității. Autofinanțarea este determinată de creșterea resurselor obținute din propria activitate și care pot fi gestionate în mod liber de întreprindere.
Autofinanțarea este ghidată și raportată la politica financiară globală a întreprinderii. În anumite cazuri este mai preferabil de a apela la o finanțare externă în locul autofinanțării, cauza fiind prețul sursei. E de menționat faptul că dacă avantajele și rezultatele înregistrate sunt mai mari decât costurile suportate, se decide finanțarea activității, deja alegându-se cea mai avantajoasă metodă, sau prin combinarea metodelor, totuși cel mai des acele domenii, de bază sau prioritare sunt finanțate pentru a evita riscul de blocaj operațional, pe termen mediu și lung, din sursele proprii ale întreprinderii.
În luarea deciziei de autofinanțare intervin un șir de factori externi, precum: fiscalitatea, baza legislativă existentă în stat.
Autofinanțarea globală, sau totală are două componente:
autofinanțarea de menținere,
autofinanțarea netă .
Autofinanțarea de menținere cuprinde acele sursele care vor fi utilizate în viitor pentru: menținerea potențialului productiv și a activității operaționale, de bază a întreprinderii, pentru procurarea, înlocuirea și modernizarea mijloacelor de producție și crearea de fonduri pentru amortizarea riscurilor de exploatare. Provizioanele și amortizările normale sunt principale surse de formare a autofinanțării de menținere.
Autofinanțarea netă este partea componentă a autofinanțării brute, care este formatoare de surse proprii la entitate, care la rândul lor sunt destinate creșterii patrimoniului. Fondurile de formare ale autofinanțării nete sunt defalcările obligatorii sau facultative în fondurile de rezervă sau fondurile de dezvoltare și din profitul net, din care au fost plătite, după caz dividende.
Principalele avantaje ale autofinanțării sunt:
asigură întreprinderea cu grad mare de libertate financiară, pentru formarea de fonduri, care fiind folosite adecvat vor crește rentabilitatea întreprinderii;
permite micșorarea cotei îndatorărilor, crescând cota patrimoniului propriu și ca rezultat a stabilității economice și diminuarea insolvabilității;
autonomia financiară asigurată de autofinanțare permite ca întreprinderea să fie independentă în alegerea domeniului de finanțare și în vederea corelării cu instituțiile de creditare;
este o sursă proprie de finanțare, care comportă un caracter de creștere de capital;
permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilității financiare (autofinanțarea netă / capitalul propriu);
reprezintă unul din indicatorii prosperității pe planul pieței bursiere, ca urmare creșterea încrederii și atragerea de noi capitaluri.
Avantajele oferite de autofinanțare, sunt fructificate în cazul în care rentabilitatea capitalurilor proprii este superioară mediei dobânzilor pe piața creditelor, astfel încât uneori este mai avantajos a apela la un credit, în contul autofinanțării. Capitalurile finanțate din surse proprii și anume prin autofinanțare, conduc la creșterea valorii bursiere a firmei și a creșterii interne de capital, ce se răsfrânge pozitiv asupra reputației și încrederii în entitate.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă acel potențial financiar de creștere economică a entității, care sunt destinate să asigure:
finanțării unor necesități pentru asigurarea activității de bază;
finanțarea totală sau parțială a noilor investiții;
pentru plata datoriilor;
formarea și creșterii fondului de rulment;
formării fondurilor de remunerare.
Capacitatea de autofinanțare (CAF) se determină în baza elementelor din raportul privind rezultatele financiare, și anume raportul privind profit sau pierdere, cunoscând două procedee:
procedeul deductiv, care implică plusarea la profitul brut obținut din activitatea de bază a entității altor venituri cum ar fi: alte venituri din arende, alte venituri financiare din diferențe d curs valutar și alte venituri, recalcularea unor penalități ) și scăzând suma altor cheltuieli cu ar fi: alte cheltuieli din activitatea operațională, alte cheltuieli financiare, ale cheltuieli excepționale, participarea salariaților la profit, impozitul pe venit).
Algoritmul de determinare a CAF, se prezintă după cum urmează:
Capacitatea de autofinanțare a excedentului = Profit brut+ Venituri financiare + Venituri excepționale + Alte venituri din exploatare– Alte cheltuieli pentru exploatare– Cheltuieli financiare – Cheltuieli excepționale – Participarea salariaților la profit – Impozit pe profit.
(1.1)
Capacitata de autofinanțare reprezintă acel surplus financiar generat de activitatea rentabilă a entității, care în sine prezintă doar un potențial, care necesită alocări de surse pentru al realiza. Această capacitate este destinată să crească trezoreria netă și necesită un volum optim și satisfăcător, care vor acoperi cheltuielile necesare.
în calcul se includ plusarea cheltuielilor neimplicate ca provizioane și amortizarea calculată la rezultatului activității operaționale și scăderea veniturilor ne luate în calcul, ca venituri din provizioane și amortizări, formând formula de calcul, după cum urmează:
Capacitatea de autofinanțare a excedentului = Profit net / Pierdere netă + Cheltuieli cu amortizarea și provizioanele (de exploatare, financiare și excepționale) calculate – Venituri din provizioane (din exploatare, financiare și excepționale) + Valoarea netă contabilă a elementelor de activ cedate – Venituri din vânzarea de active – Subvenții pentru investiții virate asupra rezultatului din activitatea operațională.
(1.2)
Cele două metode de calcul a capacității de autofinanțare nu au în vedere măsura în care veniturile corespund încasărilor, iar cheltuielile plaților, presupunându-se că toate vânzările sunt încasate pe parcursul exercițiului și toate cheltuielile (cu excepția amortizărilor) sunt plătite, se poate calcula capacitatea de autofinanțare, identificată în acest caz cu fluxul net de trezorerie degajat în cursul exercițiului, sau autofinanțarea încasata.
În majoritatea cazurilor, practice veniturile realizate și cheltuielile angajate nu sunt integral încasate sau plătite pe parcursul exercițiului. Doar că ținând cont că fluxurile din decalajele de încasări și plăti sunt în general de scurtă durată și sunt compensate de decalajele exercițiului precedent, se poate face afirmația că mărimea capacitații de autofinanțare reflectă aproape exact fluxul net de trezorerie degajat în cursul exercițiului curent.
Capacitatea de autofinanțare nu reprezintă o autofinanțare potențială. Rezultatul financiar se apreciază după deducerea remunerării acționarilor.
CAFp = EBE (1 – IP /100) + A * IP /100 (1. 3)
CAFr = CAFp – Dividende – Participații la profit (1. 4)
unde: CAFp – capacitatea de autofinanțare potențială;
CAFr – capacitatea de autofinanțare reală;
Ip – impozitul pe venit;
A – amortizarea.
Capacitatea de autofinanțare reprezintă acel indicator, care exprimă independența financiară a întreprinderii, care poate fi calculat potențial pentru a poziționa nivelul libertății financiare a întreprinderii, cât și nivelul real, care are drept scop crearea unei imagini reale a rezultatelor posibile în urma aplicării autofinanțării ca sursă de finanțare. Fiecare entitate economică urmează să-și aleagă raportul în care ar dori să aplice autofinanțarea, care este condiționată de rentabilitățile posibile generate în urma acestei decizii.
În baza capacității de autofinanțare, se pot calcula o serie de indicatori, care sunt extrem d importanți atât pentru întreprindere cât și pentru acționari și creditori:
Capacitatea potențiala de rambursare a cheltuielilor financiare reprezintă numărul de ani necesari pentru a rambursa cheltuieli financiare, în cazul în care se admite că acestea din urmă vor fi achitate exclusiv din contul capacității de autofinanțare anuale.
(1.5)
Rata de finanțare a investițiilor anuale exprimă ponderea în care entitatea poate asigura finanțarea investițiilor anuale din CAF, în situația în care investițiile anuale sunt integral finanțate din CAF.
(1.6)
Rata de acoperire a rezultatului exercițiului se calculează ca raport între capacitatea de autofinanțare și rezultatul exercițiului, după cum urmează:
(1.7)
Rezultatul exercițiului calculat din capacitatea de autofinanțare nu este disponibil, în totalitate, pentru autofinanțare. Autofinanțarea, în esență, reprezintă acea parte din capacitatea de autofinanțare disponibil rămasă în urma scăderii tuturor cheltuielilor aferente și obligatorii, ca de exemplu plata dividendelor, a dobânzilor la credite. Acel disponibil rămas și reprezintă capacitatea de autofinanțare reală, care poate fi aplicat:
Autofinanțarea = CAF – Dividende distribuite (1.8)
Autofinanțarea ca instrument al entității are un rol important, deoarece acesta dă dovadă de performanțele întreprinderii, inspirând încredere potențialilor investitori că entitatea folosește rațional capitalurile încredințate și că aceasta îi va remunera pe seama așteptărilor .
Creditorilor nivelul autofinanțării certifică capacitatea entității de a rambursa sumele împrumutate, cât și nivelul riscului de neplată.
În analiza financiară, pe lângă evoluția autofinanțării în mărime absolută, se urmăresc și ratele autofinanțării, și anume:
Rata autofinanțării investițiilor anuale:
(1.9)
Rata autofinanțării imobilizărilor corporale și necorporale:
(1.10)
Rata de finanțare a nevoilor globale ale entității:
(1.11)
Analizând toți cei indicatori analizați și explicați mai sus , pot crea o imagine în vederea stării efective a entității, poziția pe piața financiară, performanțele obținute și potențialul viitor. Analiza se poate efectua atât comparativ cu alte entități, cât și pentru analiza în dinamică, pentru determinarea trendului și perspectivelor. În esență aceste formule și calculele rezultative se folosesc pentru a determina starea întreprinderii și capacitatea acestea de a face față unor șocuri financiare posibile, analiza structurii, posibilitatea d optimizare a acesteia, inițiere unor proiecte mai rentabile sau restructurarea, reformarea celor deja existente.
1.3 Metode de apreciere a echilibrului financiar la întreprindere.
Echilibrul financiar reprezintă acea formulă care permite balanțiere optimă între resurselor disponibile sau potențiale cu nevoile firmei. Echilibrul financiar se definește prin capacitatea întreprinderii de a-și asigura eficient și continuu activitatea de bază prin alimentarea cu resurse necesare, care la rândul său nu intervin în contradicție cu legea, după metodă sau origine, și care sunt menite să crească rentabilitatea întreprinderii prin optimizarea folosirii capitalurilor și să evite riscul de insolvabilitate .
Menținerea echilibrului financiar reprezintă obiectivul de bază și condiția primordială în tendința menținerii pe piața financiară, acesta din urmă întreținut la un nivel optim duce la creșterea și fructificarea capitalurilor întreprinderii, cât și la stabilitate sporită pe piața financiară.
Legitatea teoretică presupune că acele activități, nevoi care sunt pe termen lung, mai mult de 1 an, să se finanțeze din surse permanente, iar cele curente din surse pe termen scurt, această legitatea exprimă ideea că acele active ce necesită o finanțare în timp mai îndelungată trebuie a fi finanțate propriu sau din datorii pe termen lung pentru a nu întrerupe accidental, prin sustragerea lor din circulație, a activității de bază întreprinderii.
Teoretic acest echilibru poate fi prezent și în cazul stocurilor excesive și a creanțelor, pe când acestea din urmă pot să se devalorifice și să nu fie încasate, de aceea practica propune să se aplice o marjă de siguranță, fiecare o alege în dependență de posibilități, o marjă mai mare, care nu este condiționată, duce la imobilizarea activelor, a resurselor interne ale entității. Această marjă de siguranță o reprezintă fondul de rulment.
Politica de autofinanțare la întreprindere se planifică în așa fel încât să nu modifice negativ echilibrul financiar. Creșterea gradului de finanțare presupune o capacitatea individuală de ași acoperi necesitățile din fonduri interne, acest procedeu este unul pozitiv, deoarece nu implică costuri directe în remunerarea creditorilor.
Pentru determinarea și analiza echilibrului financiar este necesar perceperea și calcularea a astfel de indicatori ca fond de rulment (FR), a nevoii de fond de rulment (NFR) și a trezoreriei nete (TN) .
Fondul de rulment reprezintă ponderea în care activele curente pot acoperi datoriile pe termen scurt, acest fond permite activitatea operațională continuu la entitate. Fondul de rulment este, totodată, un indicator de lichiditate care exprimă relația că cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai mici ponderal vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanțarea activelor curente.
Estimat în valoare absolută, capitalul circulant nu are o reprezentativitate economică clară, de aceea este folosit adesea exprimat în mărime relativă, în raport cu veniturile din vânzări.
Covaliov V.V. afirmă că: “fondul de rulment reprezintă activele reînnoite cu o anumită regularitate pentru asigurarea activității curente a întreprinderii, investițiile în care minimum o dată se rotesc în decursul unui an sau a unui ciclu de producție”.
Economistul român Petre Brezeanu definește fondul de rulment acea „marjă de securitate care măsoară echilibrul financiar și poate fi exprimată fie ca diferența între capitalurile permanente și activul imobilizat, fie ca diferența între activul circulant și datoriile pe termen scurt. Economistul american Cheng F. Lee identifică capitalul circulant („working capital”) ca activele curente ale organizațiilor, care includ mijloacele bănești, ușor schimbabile în titluri mobiliare, stocurile de mărfuri și materiale și creanțele. Aceste active curente se consideră lichide, deoarece ele pot fi ușor și repede transformate în bani”.
Componentele capitalului se modifică continuu în decursul unei perioade de gestiune și această modificare este egalată cu efortul depus de întreprindere și în eficiența folosirii acestora.
Mediul intern al întreprinderii cât și mediul extern și cel de legătură influențează rezultatele entității și respectiv modifică capitalurile. Fiecare entitate este supusă la acești factori de influență, doar că mărimea, capacitatea financiară a întreprinderilor sporesc rezistența la șocuri legate de modificarea condițiilor pieței.
Fondul de rulment poate fi calculat ca fiind:
brut;
net;
propriu
și străin.
Fondul de rulment brut reprezintă totalitatea elementelor de active circulante care pot fi transformate în mijloace bănești în termen mai mic de un an, ce prezintă o reînnoire anuală și minim o rotație. Fondul de rulment brut este format din diverse stocuri de mărfuri și materiale, avansuri acordate furnizorilor sau clienților, înregistrate ca creanțe până la încasarea acestora de către entitate, în carnete de cecuri eliberate, disponibilităților bănești în casă, în contul de decontare și cel valutar.
FRB se determină după următoarea expresie:
Fond de rulment brut = active curente = stocuri de mărfuri și materiale +creanțe + investiții pe termen scurt + mijloace bănești (1.12)
Fondul de rulment propriu calculează capacitatea entității de a finanța proiecte financiare sau proiecte investiționale din surplusul capitalului propriu față de activele pe termen lung.
FRPropriu se determină după următoarea expresie:
Fond de rulment propriu = capital propriu – active la termen (1.13)
Fondul de rulment străin reprezintă acel fond care întreprinderea îl formează și suplinește pe baza împrumuturilor pe termen lung, sau prin scăderea din fondul de rulment net a celui propriu.
FRStrăin se determină după următoarea expresie:
Fond de rulment străin = capital permanent – capital propriu = datorii pe termen lung
(1.14)
Fondul de rulment net denumit și permanent este elementul și indicatorul de bază pentru analiza economico-financiară pe termen scurt și este utilizat de întreprindere pentru a finanța activele curente și rezultativ menținerea activității de bază al entității. Finanțarea se efectuează în baza legității că capitalurile permanente acoperă necesitatea de active pe termen lung sau capitalurile pe termen scurt acoperă necesitățile curente.
Fondul de rulment net poate fi calculat prin două metode:
Fond de rulment net = Capital permanent – Active pe termen lung (1.15)
Fond de rulment net = Active curente – Datorii pe termen scurt (1.16)
Calculând și analizând nivelul fondului de rulment, entitatea poate obține informații pre cum urmează:
Este acel indicator care apreciază existența și nivelul echilibrului financiar, existența acestuia permite asigurarea cu fonduri necesare pentru desfășurarea activității operaționale și ca rezultat evitarea întreruperii activității entității, care poate genera probleme financiare sau condiționează insolvabilitatea;
Acest indicator permite analiza structurii finanțării activelor pe termen lung și a necesităților curente, respectând aceeași legitate expusă mai sus.
Conform modelelor teoretice, entitatea poate obține următoarele cazuri a nivelului fondului de rulment, care poate înregistra valori pozitive, negative sau egale cu zero:
Când fondul de rulment net înregistrează valori pozitive, activele curente sunt superioare nivelului datorilor pe termen scurt, în acest caz entitatea asigură echilibrul financiar și un grad favorabil de solvabilitate;
Când fondul de rulment net înregistrează valori egale cu zero, numit și fond de rulment net neutru, acesta presupune egalitatea dintre activele curente și datoriile pe termen scurt, prezintă un nivel al solvabilității acceptat, doar nu prezintă o stabilitate fermă pe viitor;
Când fondul de rulment net înregistrează valori negative, activele curente sunt inferioare nivelului datorilor pe termen scurt, în acest caz entitatea nu a asigurat echilibrul financiar și un grad favorabil de solvabilitate.
Aceste corelații sunt valabile în condițiile când viteza de rotație a activelor este identică sau este apropiată de viteza de rotație a pasivelor și când aceste anticipări rămân nemodificate. Dacă însă activele circulante au o viteză de rotație mai accelerată decât datoriile pe termen scurt, respectiv dacă termenul mediu de realizare a activelor circulante este mai redus decât al datoriilor pe termen scurt, întreprinderea realizează lichidități mai repede decât ritmul datoriilor curente, rezultând că este posibilă realizarea unui echilibru financiar chiar în condițiile unui fond de rulment negativ.
Calcularea fondului de rulment net nu permite evaluări realiste decât dacă se ia în considerare gradul de lichiditate al activelor curente și gradul de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt. Există întreprinderi cu fond de rulment net negativ care manifestă o vitalitate reală și solvabilitate permanentă, după cum pot exista întreprinderi cu fond de rulment net pozitiv care, practic, se dovedesc fără capacitate de plată.
Gestiunea capitalului curent net presupune optimizarea mărimii, structurii și semnificației componentelor lui. Creșterea mărimii totale a fondului de rulment net are un trend pozitiv în cazul în care baza creșterii nu o reprezintă creșterea numărului debitorilor nesolvabili, ceea ce nu se apreciază pozitiv de întreprindere.
Un alt indicator de apreciere a echilibrului financiar, care corelează cu fondul de rulment net este nevoia de fond de rulment. Ciclul operațional presupune formarea de stocuri de materiale și mărfuri și înregistrarea de creanțe, plata salariilor, aprovizionări și alte nevoi ce necesită finanțare din contul capitalurilor temporare, aceste nevoi și reprezintă necesarul de fond de rulment.
Acest indicator se determină ca diferența dintre stocurile existente și creanțe, care în sine reprezintă disponibilități bănești, doar că sub altă formă și datoriile pe termen scurt. Această expresie determină echilibrul financiar pe termen scurt al entității
NFR se determină după următoarea expresie:
NFR = (Stocuri + Creanțe) – Datorii pe termen scurt (1.17)
Inițial, analiza necesarului de fond de rulment presupune calculul valorii planificate, baza de date în cazul analizei se regăsește în planul de afaceri întreprinderii.
Când necesarul de fond de rulment înregistrează valori pozitive acesta presupune un excedent de stocuri și creanțe comparativ cu datoriile curente, în cele mai dese cazuri, creșterea indicatorului inițiază scăderea lichidității întreprinderii, totodată această situație poate fi creată artificial de către entitate în vederea formării de stocuri suplimentare, în cazul în care prezintă o rentabilitate economică un astfel de model de activitate.
Când necesarul de fond de rulment înregistrează valori negative, presupune un excedent de datorii pe termen scurt în raport cu stocuri și creanțe, scăderea indicatorului inițiază incapacitatea de formare a bunurilor rezultat din lipsa de fonduri curente pentru asigurarea activității operaționale, care duce la imobilizare a întreprinderii și se va răsfrânge asupra rezultatelor acestea.
După calcularea și determinarea nivelului fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment poate fi determinată trezoreria netă.
În cazul în care fondul de rulment este mai mare ca necesarul de fond de rulment, acesta presupune obținerea unui excedent de finanțare existent conturile entității, care în sine prezintă acea marjă de siguranță în cazul unor șocuri economice ca depreciere a valutei, schimbarea legislației etc.
Trezoreria netă = Fond de rulment – Necesarul de fond de rulment (1.18)
Trezoreria netă reprezintă acea formulă care fiind una pozitivă denotă o activitate sănătoasă și echilibrată a firmei, denotă existența unui echilibru financiar atât pe termen lung cât și pe termen scurt. Dacă entitatea înregistrează valori pozitive ale trezoreriei nete pe parcursul a mai multor perioade de gestiune, demonstrează abilitățile de management adecvat și de o strategie eficientă a întreprinderii a vieții economice și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției ei pe piață.
Pentru reflectarea respectării corelației între autofinanțare și echilibru financiar la întreprinderile autohtone, în continuare vom analiza indicatorii financiari specifici în baza SA „Tutun – CTC”.
Capitolul II Aprecierea politicii de autofinanțare prin prisma respectării
echilibrului financiar la S.A. „Tutun -CTC”.
2.1 Analiza structurii financiare în cadrul S.A. „Tutun -CTC”.
S.A. ,,Tutun – CTC”, cu sediul în municipiul Chișinău, strada Ismail, 116, a fost înființată în anul 1924, în baza unei mici manufacturi de producere a țigărilor. Fiind prima întreprindere în domeniul industriei tutunului din Basarabia. Evidențiindu-se anii 1970 – 1979, când întreprinderea devine de bază în producerea de tutun din Republica Moldova. În anul 1977 se finalizează modernizarea fabricii, în urma căreia capacitatea de producere a crescut până la 9 miliarde țigarete. Datorită modernizării continuu a utilajelor, instruirii personalului și motivarea acestora, totodată aderarea la diverse standarde europene și a țărilor CSI pentru a îmbunătăți calitatea, întreprinderea prezintă rezultate și competitivitate sporită, care nu în ultimul rând, sunt rezultate a unui management efectiv și calitativ. În scopul asigurării controlului calității și corespunderii normativelor sanitare atât în producția finită, cât și în timpul procesului tehnologic, la SA,,Tutun – CTC” funcționează laboratorul de încercări, acreditat în Sistemul Național.
Capitalul statutar al societății constituie 111.820.400 lei, care include și cota depusă de stat de în valoare de 101.544.105 lei care reprezintă 90,81 % din totalul capitalului statutar. Capitalul statutar este în întregime împărțit în 5.591.020 acțiuni cu valoarea nominală a 20 lei fiecare.
Principalul gen de activitate al întreprinderii îl reprezintă fabricarea și comercializarea articolelor din tutun și a tutunului fermentat. Actualmente, în prаctica analitică se folosesc mai multe metode de analiză a structurii financiare a SA,,Tutun – CTC”, pentru a putea analiza capacitatea de autofinanțare și riscurile aferente aceste decizii, cel mai de bază fiind riscul de faliment.
Am executat analiza financiară pe baza ,,Raportului financiar” pe anii 2009-2011, al întreprinderii S.A. ,,Tutun – CTC”, care permite aprecierea indicatorilor economici prin efectuarea calculelor necesare. Documente financiare de bază:
Bilanțul contabil;
Raportul privind rezultatele financiare;
Raportul fluxului capitalului propriu;
Raportul fluxului mijloacelor bănești.
Structura financiară a întreprinderi reflectă compoziția capitalurilor acesteia și reflectă raportul existent între finanțările pe termen lung și pe termen scurt. Practica economică ne arată că des întreprinderile nu se pot finanța 100% din fonduri proprii, ce ar fi incorect din punct de vedere a posibilității creșterii rentabilității economice, ca urmare entitatea contractează un credit, sau la o altă formă de finanțare externă. Capitalul permanent include acel capital propriu + datorii pe termen mediu și lung, care asigură necesarul de mijloace fixe pentru buna funcționare a întreprinderii și o parte a mijloacelor circulante, restul necesităților curente sau investiționale sunt finanțate pe baza surselor atrase.
Structura financiară este un element care diferențiază agenții economici din punct de vedere al performanțelor. Pentru a alege o structură optimă este necesar să fie analizate toate posibilitățile și sursele întreprinderii, deoarece alegerea unei strategii inadecvate duce la ineficiența capitalurilor și chiar la faliment.
Tabelul 2.1.
Dinamica surselor de finanțare a S.A. ,,Tutun – CTC” pentru perioada 2009-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Efectuând calcule și plasând rezultatele în tabelul de mai sus, concluzionez că valoarea totală a resurselor financiare disponibile la către S.A. ,,Tutun – CTC” înregistrează o creștere continuă, de la 374000049 lei în 2009 la 413556096 lei în 2010, în anul 2011 până la valoarea de 458375333 lei. Totodată menționez că datoriile pe termen lung înregistrează o creștere sporită de circa 50 de ori în anul 2010 comparativ cu 2009, în același timp observăm că în anul 2011 datorii pe termen lung lipsesc, ce denotă că întreprinderea a achitat datoriile timp de un an. Componenta datoriilor curente, conform tabelului, are o tendință de creștere de la 64455507 în 2009 la 75310000 în 2011, creșterea este motivată de majorarea datoriilor comerciale pe termen scurt, care ca efect se apreciază pozitiv, deoarece dă dovadă de corelarea mai activă între întreprindere și furnizori, care la rândul său duce la creșterea activității operaționale. Majorarea în 2011 comparativ cu anul 2009 16,84 p.p. este considerată favorabilă, deoarece acest tip de datorii comportă un cost și un risc scăzut comparativ cu celelalte modalități de finanțare prin îndatorare. Datoriile calculate pe termen scurt s-au mărit de la 15759806 lei în 2009 la 24646431 lei în 2011, un ritm de creștere de + 56,39% această modificare este una nefavorabilă, deoarece aceste datorii sunt destul de riscante, deseori nu sunt încasate, chiar daca nu sunt costisitoare.
Figura 2.1. Modificarea structurii capitalului propriu la S.A. „Tutun – CTC” pe parcursul perioadei 2009-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Observăm o creștere a capitalului propriu cu +74020307 lei în anul 2011 comparativ cu 2009; constatăm o modificare a structurii capitalului astfel în 2011 ponderea cea mai mare din capitalul propriu o constituie rezervele, totuși înregistrăm o scădere de pondere a acestora comparativ cu 2010 cu -10%, în valori absolute rezervele înregistrează o creștere. Considerabil s-a mărit elementul bilanțier al profitului nerepartizat de circa 6 ori ce se apreciază pozitiv, deoarece majorarea surselor proprii de finanțare duce la creșterea autonomiei financiare și diminuarea riscului financiar.
Figura 2.2. Modificarea structurii pasivului bilanțier la S.A. „Tutun – CTC” pe parcursul perioadei 2009-2011
Din figura de mai sus, se observă că întreprinderea S.A. ,,Tutun – CTC” se ghidează după politica de menținere a potențialului propriu de finanțare, observăm că cota cea mai mare pe parcursul a celor trei ani o deține capitalul propriu, urmate de datoriile pe termen scurt. Analizând anul 2010 deduc că cota ponderii capitalului propriu în total patrimoniu a fost dizolvată de datoriile pe termen lung care au crescut cu +6% față de anul 2009 totuși în valori absolute capitalul propriu înregistrează o creștere.
Tabelul 2.2.
Aprecierea dinamicii și structurii patrimoniului S.A. ,,Tutun – CTC” pentru perioada 2009-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Din calculele conținute în tabelul de mai sus, observăm că la întreprinderea analizată valoarea patrimoniului utilizat crește continuu din 2009 spre 2011. Această evoluție a fost influențată de componenta active curente ale activului bilanțier. Analizând tabelul, observăm o creștere a activelor curente cu circa 72,26 p.p. din 2011 raportat la 2009, creșterea a fost bazată pe majorarea de stocuri de mărfuri și materiale cu +130,26 p.p. în 2011 raportat la 2009, ce poate fi apreciat negativ, deoarece creează imobilizări, doar că acest efect poate fi explicat prin politica întreprinderii, care nu afectează activitatea întreprinderii. Observăm că creanțele cresc cu +56,02 p.p. ce se apreciază negativ deoarece întreprinderea riscă să nu încaseze creanțele de la cumpărători în termen, o scădere înregistrează elementul de activ – mijloace bănești care scad cu -98,15 p.p. ce se apreciază negativ astfel încât întreprinderea nu dispune de lichidități curente suficiente, doar că această scădere nu a modificat esențial structura activelor curente. Totodată observăm că activele pe termen lung scad cu -19,19 p.p., această scădere a fost condiționată în mare măsură de scăderea activelor nemateriale -48,84 p.p. și a activelor materiale -17,97 p.p..
Pentru a obține o imagine mai amplă asupra patrimoniului S.A. ,,Tutun – CTC” , în continuare vom analiza ratele de structură a activului.
Tabelul 2.3
Analiza dinamicii ratelor de structură a patrimoniului S.A. ,,Tutun – CTC” pentru
perioada 2009-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Calculul ratelor de structură a patrimoniului permite constatarea faptului că structura patrimoniului a suferit schimbări pe parcursul anilor 2009 -2011. Astfel, dacă în 2009 aceasta se caracteriza printr-o rată ridicată de imobilizarea a activelor de 54,34%, atunci în 2011 nivelul acesteia a scăzut până la 35,83 %. Totodată, rata sporită a patrimoniului cu destinație de producție denotă o situație pozitivă a structurii activelor. Iar creșterea acestei rate cu 13,07% în anul 2011 față de nivelul anului 2009 se apreciază pozitiv, fiindcă contribuie la sporirea volumului activității.
Din tabelul de mai sus, ca și din Figura 2.3 observăm că partea cea mai mare a patrimoniului este formată din active curente. Cota acestora este în continuă creștere de la 45,66% în 2009 la 64,17% în 2011. Acestea crescând din contul imobilizărilor, care au o evoluție inversă. Astfel, rata imobilizărilor constituie 54,34% în 2009 și 35,83% în 2011. Acest indicator conform normelor teoretice nu trebuie să depășească 66,66% din total patrimoniul utilizat. În caz contrar, întreprinderea riscă să prezinte lichiditate generală scăzută. În cadrul S.A. ,,Tutun – CTC” , imobilizările nu au depășit această limită și au o trend regresiv, ceea ce este apreciat drept pozitiv.
Figura 2.3 Dinamica corelației ratelor activelor curente și a celor pe termen lung ale S.A. „Tutun – CTC” pe parcursul perioadei 2009-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
2.2 Analiza eficienței utilizării capitalului în cadrul S.A. ,,Tutun – CTC”.
În analiza eficienței utilizării capitalurilor există două metode, una cantitativă, cea altă calitativă. Analiza cantitativă se execută în baza rezultatelor financiare obținute de către întreprindere, concentrate în raportul financiar anual. Unul din cei mai de bază indicatori care au un impact direct și major asupra rezultatelor obținute al întreprinderii este rentabilitatea. Analiza financiară are ca obiectiv măsurarea rentabilității capitalurilor întreprinderii și aprecierea condițiilor de echilibru economic și financiar, pentru a evalua gradul de risc al întreprinderii, axându-se mult pe modelele de evitare a falimentului.
Economistul D. Roux afirmă că: „oricare ar fi structura pieței, obiectivul principal al oricărei întreprinderi este de a-și maximiza profitul”. Pornind de la această afirmație, deducem că analiza rentabilităților permite estimarea prealabilă a profitului planificat, viitor încasat sau analiza și calcului rentabilităților deja în baza rezultatelor obținute pentru a putea evolua situația în noua perioadă de gestiune.
Ratele de rentabilitate a capitalurilor se determină prin raportarea rezultatelor obținute la capitalurile investite. Cât și impactul factorilor asupra rezultatelor obținute, conform analiștilor, în calcule se vor lua mediile indicatorilor pentru a diminua eroarea cauzată de timp.
Pentru a valida datele în timp, ratele rentabilităților a capitalurilor de la sfârșitul exercițiului propun luarea în calcul, la numitor, a mediei capitalurilor de la începutul și de la sfârșitul perioadei.
Pentru a obține o imagine reală și integrală a ratelor rentabilității întreprinderii se propune determinarea:
rentabilității economică (a tuturor capitalurilor investite și ca medie ponderată a următoarelor două);
rentabilității financiară;
rentabilității comercială;
În tabel vom înregistra și concluziona rezultatele rentabilităților în cote procentuale, cât și mărimea impactului factorilor de influență, pentru a determina rentabilitatea întreprinderii, care la rândul său denotă poziția întreprinderii și profesionalismul managementului.
Tabelul 2.4.
Analiza rentabilității în cadrul S.A. ,,Tutun – CTC” pentru perioada 2010-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Observăm că toți indicatorii rentabilității calculați la S.A. ,,Tutun – CTC” cu excepția rentabilității comerciale înregistrează o creștere esențială față de anul precedent. Astfel, rentabilitatea comercială denotă că în anul 2011, de la fiecare leu venit din vânzări firma obține 14,82 bănuți profit. Aceasta este cu 11,74 bănuți mai mult decât în anul precedent. Creșterea acestui indicator se explică prin creșterea PPI mai mult decât a VV.
Figura 2.4. Dinamica creșterii rentabilităților al S.A. „Tutun – CTC” pe parcursul perioadei 2009-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Rentabilitatea economică a înregistrat o creștere mai mult de 5 ori raportată la 2010, fiind în 2011 egală cu 17,63 %, adică S.A. ,,Tutun – CTC” obține 17,63 bănuți profit de la fiecare leu investit în activitatea întreprinderii indiferent de proveniența acestui leu. Deoarece în calculul acestei rate sunt cointeresați predominant creditorii, valoarea ei se compară cu rata dobânzii medie pe piață și trebuie să fie superioară acesteia. Observăm că la întreprinderea analizată, valoarea acestui indicator este superior dobânzii medii pe piața creditelor. Rentabilitatea financiară reprezintă profitul obținut de la utilizarea capitalului propriu. În calculul ei sunt cointeresați acționarii firmei. Pentru anul 2011 aceștia obțin 21,96 bănuți profit de la fiecare leu investit în activitatea S.A. ,,Tutun – CTC”. Creșterea rentabilității se explică prin creșterea profitului net cu 474,41p.p.
În continuare vom analiza factorii detaliați de influență asupra rentabilității economice și financiare pentru a observa ce factor a contribuit la creșterea a tuturor rentabilităților. Asupra modificării rentabilității economice influențează doi factori: Rentabilitatea comercială și Numărul de rotație a activului total. Calculate în baza metodei substituției în lanț:
Tabelul 2.5.
Date inițiale pentru analiza influenței factorilor detaliați asupra modificării rentabilității economice
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Tabelul 2.6.
Calculul influenței factorilor detaliați asupra modificării rentabilității economice în cadrul S.A. ,,Tutun – CTC”.
Sursa: Calculat de autor în baza datelor din Tabelul 2.2.2
Din datele prezentate în tabel observăm ca nivelul rentabilității economice în anul curent față de anul precedent s-a majorat cu 14,24 puncte procentuale. Această majorare a fost cauzată de influența pozitivă a ambilor factori. În particular, creșterea rentabilității veniturilor din vânzări cu 11,74 puncte procentuale a cauzat majorarea rentabilității economice cu 13,97 puncte procentuale. Iar creșterea numărului de rotații a activelor cu 0,08 rotații a condus la sporirea nivelului rentabilității economice cu 0,25 puncte procentuale. În urma calculelor efectuate, putem concluziona că întreprinderea respectivă nu dispune de rezerve interne de creștere pe viitor a rentabilității economice.
Tabelul 2.7.
Date inițiale pentru analiza influenței factorilor detaliați asupra modificării rentabilității financiare
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Tabelul 2.8.
Calculul influenței factorilor detaliați asupra modificării rentabilității financiare în cadrul S.A. ,,Tutun – CTC”.
Sursa: Calculat de autor în baza datelor din Tabelul 2.2.4
În urma calculelor efectuate putem afirma că la întreprinderea analizată în anul curent a fost înregistrată o tendință de majorare a rentabilității financiare cu 17,69 puncte procentuale față de nivelul anului precedent. Această majorare a fost condiționată în special de creșterea nivelului rentabilității economice de la 3,40% la 17,63%, ceea ce a condus la majorarea rentabilității financiare cu 17,7 puncte procentuale. Reducerea ratei pârghiei financiare de la 1,26 puncte la 1,24 puncte, a cauzat reducerea nivelului rentabilității financiare cu 0,06 puncte procentuale. Întrucât nivelul presiunii fiscale pe parcursul anilor a rămas neschimbat, influența acestui factor nu se resimte asupra mărimii indicatorului rezultativ, adică asupra rentabilității financiare. Prin urmare, putem constata că întreprinderea studiată dispune de rezerve interne de creștere pe viitor a nivelului rentabilității financiare pe seama majorării surselor atrase pentru finanțarea activelor sale.
Durata de timp necesară reînnoirii activelor circulante, respectiv plății datoriilor scadente, reprezintă durata de rotație a capitalurilor.
Durata de timp, în terminologia financiară curentă, mai este denumită viteză de rotație, indicator sintetic care este exprimat sub forma:
numărului de rotații;
durata unei rotații în zile (viteza de rotație în zile).
Cei doi indicatori la care ne-am referit mai sus pot exprima starea patrimonială pe total active circulante, pe grupe de active circulante, precum și pe grupe de pasive de exploatare.
Numărul de rotații a capitalurilor plasate în active circulante este dat de raportul dintre venitul din vânzări și soldurile medii ale capitalului circulant alocat în active curente. Această rată exprimă, global, câte cicluri complete parcurg activele circulante, într-o perioadă de timp pentru a se obține venitul din vânzări. Acest indicator se determină ca raport dintre volumul vânzărilor și valoarea medie anuală a activelor curente. Valoarea medie anuală a activelor curente poate fi calculată cu ajutorul mediei aritmetice simple sau ponderate (mai ales întreprinderile cu activitate de comerț).
Durata în zile a unei rotații evidențiază numărul de zile în care se înfăptuiește o rotație completă a capitalurilor plasate în active curente.
Indicatorii mai sus numiți, precum și modalitățile de determinare a lor pot fi avute în vedere și pentru calculele analitice aferente elementelor structurale ale activelor circulante (la materii prime și materiale, la producția în curs de execuție, la produse finite, precum și la credite-clienți și credite-furnizori), luându-se, însă, în considerare numai partea corespunzătoare (de cheltuială) din venitul din vânzări.
Viteza de rotație a activelor circulante evidențiază numărul de cicluri (rotații) efectuate de activele circulante în decursul unei perioade pentru a se putea realiza venitul din vânzări.
Cu cât numărul de rotații efectuate în decursul unei perioade este mai mare, cu atât mai mult se apreciază că activele curente au fost utilizate eficient.
Tabelul 2.9.
Analiza rotației capitalurilor în cadrul S.A. ,,Tutun – CTC” pentru perioada 2010-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
În urma calculelor efectuate rezultă că durata de rotație a activelor curente a crescut cu 16 zile, ceea ce se apreciază negativ, deoarece denotă o gestiune ineficientă a activelor curente. Reducerea vitezei de rotație a activelor curente se datorează creșterii valorii activelor curente într-o măsură mai mare decât veniturile din vânzări (+30,56% față de 19,19%). Aceeași situație poate fi urmărită și în cazul duratei de rotație a stocurilor de mărfuri și materiale, care s-a majorat cu 25 zile. În acest caz a avut loc încetinirea rotației materialelor în anul de gestiune față de anul precedent. Totodată, a crescut și durata de încasare a creanțelor cu 3 zile, acest fenomen se apreciază negativ, deoarece ilustrează o politică imprudentă a firmei privind colectarea datoriilor cumpărătorilor. Această situație a fost cauzată de sporirea cu un ritm mai mare a creanțelor pe termen scurt aferente facturilor comerciale în comparație cu ritmul de creștere a veniturilor din vânzări. În același timp a crescut și durata plății furnizorilor cu 6 zile comparativ cu valoarea anului precedent. Ca urmare a efectului încetinirii vitezei de rotație a activelor curente întreprinderea a încasat cu 23057426 lei mai puțin decât în perioada precedentă.
2.3 Analiza echilibrului financiar și a capacității de plată a S.A. ,,Tutun – CTC”.
Indicatorii în baza cărora se apreciază nivelul echilibrului financiar sunt fondul de rulment, necesarul de fond de rulment și trezoreria netă. Echilibrul financiar este influențat de nivelul ratelor de finanțare și de lichiditate, solvabilitate.
Aceste rate de finanțare exprimă modalitatea de finanțare a tuturor investițiilor în cadrul întreprinderii.
Documentul care reflectă echilibrul financiar al firmei este bilanțul contabil, acesta prezintă date privind nivelul echilibrului financiar la un moment concret, care este sfârșitul perioadei de gestiune și este documentul de bază în determinarea modelului de gestionare a entității pe viitor. Indicatorul primar îl reprezintă fondul de rulment, care prin diferența din capitalurile permanente a activelor pe termen lung conferă rezultate privind existența sau lipsa de echilibru financiar la întreprindere.
Fondul de rulment nu este identificat concret în bilanțul contabil, pe o poziție anumită, deoarece acesta reprezintă un fond global, care se folosește atât pentru investiții, cât și în domeniul productiv. Utilizarea globală, fără destinații prestabilite a fondurilor bănești dă o libertate economică și o posibilitate de alegere a investirii în proiecte, domenii mai prioritare într-un moment dat.
Această independență implică o mare răspundere în crearea strategiei de autofinanțare care trebuie a fi una adecvată și actuală și care să determine succesul societății pe plan național și concurențial. Pentru o activitate echilibrată, este nevoie de a găsi acel raport dintre finanțarea în producție și investirea capitalului în noi proiecte, aceasta din urmă fiind gestionat corect, diminuează riscul de faliment, prin amortizarea pe de o parte a șocurilor din investiții care sunt spontane, nerevăzute și stabilizarea prin activitatea de producție. S-ar înregistra, în acest din urmă caz, un fond de rulment negativ cu implicații serioase asupra trezoreriei și deci, a capacității ei de plată.
Un alt indicator de apreciere a echilibrului financiar, care corelează cu fondul de rulment net este nevoia de fond de rulment. Ciclul operațional presupune formarea de stocuri de materiale și mărfuri și înregistrarea de creanțe, plata salariilor, aprovizionări și alte nevoi ce necesită finanțare din contul capitalurilor temporare, aceste nevoi și reprezintă necesarul de fond de rulment.
Acest indicator se determină ca diferența dintre stocurile existente și creanțe, care în sine reprezintă disponibilități bănești, doar că sub altă formă și datoriile pe termen scurt. Această expresie determină echilibrul financiar pe termen scurt al entității.
Inițial, analiza necesarului de fond de rulment presupune calculul valorii planificate, baza de date în cazul analizei se regăsește în planul de afaceri întreprinderii:
Formula de calcul este următoarea:
Figura nr. 2.5. Expresia ciclului financiar și a necesarului de fond de rulment
Când necesarul de fond de rulment înregistrează valori pozitive acesta presupune un excedent de stocuri și creanțe comparativ cu datoriile curente, în cele mai dese cazuri, creșterea indicatorului inițiază scăderea lichidității întreprinderii, totodată această situație poate fi creată artificial de către entitate în vederea formării de stocuri suplimentare, în cazul în care prezintă o rentabilitate economică un astfel de model de activitate.
Când necesarul de fond de rulment înregistrează valori negative, presupune un excedent de datorii pe termen scurt în raport cu stocuri și creanțe, scăderea indicatorului inițiază incapacitatea de formare a bunurilor rezultat din lipsa de fonduri curente pentru asigurarea activității operaționale, care duce la imobilizare a întreprinderii și se va răsfrânge asupra rezultatelor acestea. După calcularea și determinarea nivelului fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment poate fi determinată trezoreria netă. În cazul în care fondul de rulment este mai mare ca necesarul de fond de rulment, acesta presupune obținerea unui excedent de finanțare existent conturile entității, care în sine prezintă acea marjă de siguranță în cazul unor șocuri economice ca depreciere a valutei, schimbarea legislației etc.
Trezoreria netă reprezintă acea formulă care fiind una pozitivă denotă o activitate sănătoasă și echilibrată a firmei, denotă existența unui echilibru financiar atât pe termen lung cât și pe termen scurt. Dacă entitatea înregistrează valori pozitive ale trezoreriei nete pe parcursul a mai multor perioade de gestiune, demonstrează abilitățile de management adecvat și de o strategie eficientă a întreprinderii a vieții economice și posibilitatea plasării rentabile a disponibilităților bănești pentru întărirea poziției ei pe piață.
Pentru reflectarea respectării corelației între autofinanțare și echilibru financiar la întreprinderile autohtone, în continuare vom analiza indicatorilor echilibrului financiar specifici la baza SA „Tutun – CTC”.
Tabelul 2.10.
Analiza echilibrului financiar în cadrul S.A. ,,Tutun – CTC” în perioada anilor 2009-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
În urma calculelor efectuate putem afirma că în toți cei trei ani analizați întreprinderea menține un fond de rulment pozitiv, care crește cu 105,86 p.p. în 2011 raportat la 2009, ceea ce presupune faptul că echilibrul financiar a fost asigurat. Totodată, observăm o tendință de majorare a indicatorului, aceasta denotă faptul că entitatea economică își desfășoară eficient activitatea. Astfel, fondul de rulment net în 2011 a constituit 218823,8 mii lei.
Reieșind din calculele efectuate în Tabelul 2.3.1 observăm o reducere a trezoreriei nete de la an la an, atingând nivelul de 782,4 mii lei în anul 2011, adică cu 27 703,4 mii lei mai puțin decât în anul 2009, totodată observăm o echilibrare între FRN și NFR care denotă optimizarea surselor financiare, pentru a nu le imobiliza.
Figura 2.6. Evoluția indicatorilor echilibrului financiar (pentru S.A.,,Tutun – CTC” pentru perioada 2009-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Pentru analiza și calcularea capacității de autofinanțare (CAF), vom folosi drept bază conturile de profit și pierdere, cât și anexele respective. Capacitatea de autofinanțare (CAF) reflectă capacitatea financiară de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de activitatea operațională și comercială a firmei după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile.
Figura nr. 2.7. Procedee de determinare a capacității de plată
Sursa: Stancu Ion „Finanțe: piețe financiare și gestiunea portofoliului. Investițiile reale”, Editura Economică, București, 2002, pag. 780.
În cazul procedeul deductiv se începe de la excedentul brut de exploatare (EBE), care semnifică rezultatul brut al activității operaționale și comerciale, din care se scad succesiv celelalte cheltuieli plătibile ale entității ca cele financiare, excepționale etc.:
(2.1)
(2.2)
Teoretic dacă întreprinderea înregistrează excedent de trezorerie brută, aceasta conduce la un indicator pozitiv și a trezoreriei nete, pe când în excepție sunt și devieri, care se explică prin incapacitatea trezoreriei brute să acopere variațiile nevoilor de fond de rulment.
Capacitatea de autofinanțare real se calculează în cazul în care întreprinderea încasează toate veniturile și achită toate obligațiile. Însă diferența de timp între aceste procedee dintre vânzări și încasări, între cumpărări și plăți și alte fenomene ca stocaj, nu permit primirea unor date 100% veridice, aceste erori se pot diminua prin luarea în calcul a mediilor indicatorilor.
Tabelul nr. 2.11.
Calculul CAF prin metoda deductivă la S.A. ,,Tutun – CTC” în 2010-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Capacitatea de autofinanțare brută înregistrează o creștere favorabilă, modificându-și valoarea cu 69152476 lei, tendință gerată de majorarea tuturor indicatorilor, precum și diminuarea dividendelor achitate cu -1273939 lei. Cel mai de bază factor care a influențat pozitiv capacitatea de autofinanțare este profitul net, care înregistrează majorări a valorii pe parcursul perioadei analizate cu 63496373 lei.
Modificarea pozitivă a capacității de autofinanțare brută a condus la mărirea potențialului societății S.A. ,,Tutun – CTC” de a-și finanța nevoile din capitalurile proprii, fapt care sporește independența financiară și stabilitatea întreprinderii din punct de vedere al riscului de insolvabilitate sau și de faliment. Observăm că coeficientul de autofinanțare netă înregistrează valori pozitive ce denotă potențial de autofinanțate net în proiecte noi, care nu implică achitarea datoriilor plătibile, doar că acesta scade cu 94,60 p.p. în 2011 raportat la 2009, ce se explică prin plata creditelor în anul 2011.
Rata de lichiditate și de solvabilitate.
Capacitatea întreprinderii de a transforma activele curente în disponibilități bănești, pentru achitarea obligațiunilor pe termen scurt o reprezintă lichiditatea.
Analiza lichidității întreprinderii se poate realiza prin calculul indicatorilor:
Lichiditatea curentă reprezintă capacitatea de a plăti datoriile te termen scurt din contul activelor curente.
Lichiditatea intermediară reflectă capacitatea întreprinderii de ași achita datoriile pe termen scurt din contul mijloacelor bănești, a investițiilor pe termen scurt și a creanțelor pe termen scurt.
Acest coeficient reflectă cota datoriilor pe termen scurt pe care întreprinderea este capabilă să o achite prin mobilizarea mijloacelor bănești, investițiilor pe termen scurt și creanțelor pe termen scurt.
Cel mai de bază indicator, care evaluează lichiditatea întreprinderii este c). coeficientul lichidității absolute, denotă posibilitatea de a achita obligațiunile pe termen scurt exclusiv din mijloacele bănești existente în cașă sau în conturile curente ale întreprinderii.
Analizând ratele de lichiditate, putem observa următoarele aspecte:
În cazul în care nu există un decalaj mare între nivelul lichidității curente și a celei imediate, putem concluziona că activitatea de bază a întreprinderii este cea comercială, care se caracterizează print-o reînnoire frecventă a stocurilor de mărfuri și materiale.
În cazul în care există un decalaj mare între nivelul lichidității curente și a celei imediate, acesta presupune că entitatea realizează o activitate de producție, caracterizată printr-o viteză de rotație redusă a stocurilor.
Atunci când entitatea nu își poate onora obligațiunile privind achitarea datoriilor pe termen scurt, aceasta între în stare de insolvabilitate. Incapacitatea de plată poate fi rezultatul unui management ineficient și unei strategii de finanțare slabe și ca rezultat unei rentabilități reduse.
Această stare a întreprinderii de insolvabilitate duce la apariția problemelor financiare privind incapacitatea de achitarea plăților, de rambursare a creditelor, de achiziționare de materie primă și altele care duc la blocaj operațional.
Nivelul insuficient al lichidității poate fi cauzat de:
Achiziționarea de materie primă și alte produse necesare procesului operațional în exces, în condițiile unei eventuale inflații a prețului, astfel întreprinderea dorind să-și asigure activitatea;
Lipsa componentelor necesare pentru transformarea finală a producției în curs de execuție în produse finite;
Utilizarea în alte scopuri a fondurilor speciale de satisfacere a lichidității;
Uzura fizică și morală a echipamentului de producție, în neconformitate cu planul;
Investirea în proiecte nerentabile;
Lipsa cererii pe piață la produsele întreprinderii, ca rezultat apar stocuri de mărfuri;
Incapacitatea de plată a datoriilor debitorilor etc.
Teoretic, „o activitate economică adecvată trebuie să înregistreze avantaje economice, des înregistrate ca mijloace bănești, dar pot lua diferite forme”. Ecuația de bază fiind simplă: capitalul investit să rezulte un surplus de capital față de cel investit în afaceri. Profitabilitatea Întreprinderii se determină din rezultatul pozitiv obținut ca diferență dintre veniturile întreprinderii și costurile suportate.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea entității de a transforma toate activele în disponibilități bănești pentru ași onora toate obligațiile sale față de creditări.
Analiza acestui indicator presupune:
pe total activ, rata solvabilității să fie supraunitară;
pe structuri, reprezintă capacitatea de finanțare din surse proprii a activelor pe termen lung și menținerea unei ponderi de maxim 50% a datoriilor pe termen lung din total activ.
Factorii ce determină insolvabilitatea sunt:
utilizarea capitalurilor pe alte destinații, de cât cele stabilite;
incapacitatea de plată a debitorilor;
lacunele contractuale, stipularea incompletă a clauzelor contractuale;
deteriorarea echipamentelor, uzura morală;
insuficiență de capital propriu;
supraîndatorarea.
Tabelul 2.12.
Indicatorii capacității de plată la S.A. ,,Tutun – CTC” în perioada anilor 2009-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Coeficientul de autonomie reflectă prezintă cota capitalului propriu în total patrimoniu a agentului economic. Conform normelor teoretice care sunt confirmate prin practică, coeficientul de autonomie trebuie să prezinte valori de minim ½ din total patrimoniu, acest nivel presupune capacitatea întreprinderii de a achita datoriile sale față de creditori. Din rezultatele obținute în urma efectuării analizei, coeficientul de autonomie depășește nivelul recomandat, ceea ce este apreciat pozitiv, dar și înregistrează un trend pozitiv pe parcursul perioadei 2010-2011. În anul 2011 acesta constituie 0,8357 ceea ce exprimă că ponderea surselor proprii în total patrimoniu 83,57%. Chiar dacă întreprinderea prezintă un coeficient de autonomie ridicat, aceasta aspect poate fi interpretat negativ, pe de o parte, deoarece capitalurile împrumutate deseori se afirmă a fi mai productive și gestionate corect cresc rentabilitatea întreprinderii.
Figura 2.8. Evoluția lichidității la S.A. „Tutun – CTC” în perioada 2009-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Analizând evoluția lichidității curente în perioada anilor 2009–2011 observăm o tendință de creștere continuă , înregistrând în anul 2011 maxima valorică de 390,56%. Această valoare reflectă că la întreprinderea S.A. „Tutun – CTC” activele curente depășeau de 3,90 ori nivelul datoriilor curente. Lichiditatea curentă în 2009, înregistrează valoare de 264,91%, care nu se încadrează în normele teoretice de (100-250%). Efectul major asupra creșterii indicatorului l-au avut creșterea datoriilor pe termen scurt.
Analizând evoluția lichidității intermediare observăm că aceasta înregistrează o evoluție curbilinie, reprezentând în anul 2011o valoare de 96,56% ceea ce este puțin mai mult comparativ cu 2009, dar mai mult decât în 2010 constituind 68,91%. Analizând indicatorul, observăm că acesta înregistrează valori mai mari decât norma teoretică de 70-80%, excepția constituie anul 2010. Aceasta denotă un nivel exagerat de mijloace bănești și creanțe. Analizând rezultatele obținute, concluzionez că S.A. „Tutun – CTC” își poate permite o scădere în continuare a valorii acestora.
Lichiditatea absolută, înregistrează evoluție negativă, aceasta din urmă scăzând de la 4,22 la 0,0067 în 2011. Valoarea acestui indicator nu se încadrează în limita (0,2 – 0,25) ce se apreciază negativ.
Figura 2.9. Evoluția solvabilității la S.A. „Tutun – CTC” în perioada 2009-2011
Sursa: Realizat de autor în baza Rapoartelor financiare (Anexa 1,2)
Rata solvabilității generale reflectă gradul de acoperire a surselor împrumutate cu activele totale de care dispune întreprinderea. Teoretic mărimea acestui indicator trebuie să depășească 200%. Analiza acestui indicator este analogică cu coeficientul de autonomie. Astfel solvabilitatea patrimonială crește de la 70,99% în anul 2009 până la 95,52% în 2011 ce se apreciază pozitiv. (Figura 2.9.) .
Capitolul III Modul de finanțare a întreprinderilor din Republica Moldova și impactul asupra echilibrului financiar al acestora
3.1 Problemele în finanțarea agenților economici și impactul asupra asigurării echilibrului financiar.
Finanțarea reprezintă procesul de alimentare a întreprinderii cu surse de care aceasta are nevoie pentru o bună funcționare, totodată ea nu depinde în mare măsură de poziția firmei și de indicatorii economici ai acesteia, fiind executată și în declinul sau în cazul rentabilității negative ale întreprinderii, ca o politică de menținere. În perioada de gestiune întreprinderile moderne folosesc atât surse interne (proprii) cât și cele externe (împrumutate), deja fiecare firmă își alege raportul după posibilități.
Conform datelor statistice, întreprinderile autohtone folosesc surse în raport:
Locul de frunte îl dețin profitul ce decide a fi reînvestit – circa 60-65%.
Pe poziția a doua se plasează aporturile acționarilor – 20%.
Al treilea loc îl deține creditul – circa 8%.
Alte surse de finanțare utilizează 10-15%.
Conform datelor de mai sus concluzionăm că majoritatea întreprinzătorilor autohtoni folosesc drept surse de finanțare cele interne, fapt care este determinat în mare măsură de sistemul de creditare din Republica Moldova, care la rândul său oferă credite la o dobândă înaltă și sporește riscul de insolvabilitate, totodată finanțările din surse interne sunt disponibile momentan, pe când creditarea externă solicită timp.
E de menționat faptul că antreprenorii noi pe piață sunt tratați cu o poziție de risc și neîncredere din partea creditorilor, cauza fiind lipsa unui istoric în sfera economică și ca rezultat riscul de rambursare a capitalurilor obținute drept împrumut, a imposibilitatea controlului asuprea surselor și direcției de utilizare a acestora.
În aceste condiții instituțiile de finanțare solicită dobânzi și garanții mari care devin insuportabile pentru agenții economici luând în considerare rentabilitatea surselor atrase.
În Republica Moldova, agenții economici întâmpină dificultăți în activitatea de antreprenor, dintre acestea fiind:
Creditarea pe termene restrânse ce presupune acordarea de credite pe termen scurt, care nu stimulează agenții economici în vederea activității și suportului pe viitor;
Existența lacunelor în cadrul legislativ –care nu permite implementarea unor sisteme avansate, existente în statele dezvoltate, care nu au bază legală sau intervin cu normele regelemntative al Republicii Moldova, toate aceste condiții generează obstacole la implementarea și dezvoltarea sistemului de creditare;
Costul ridicat al creditului și dificultatea atragerii lui – reprezintă dobînda care este deseori superioară rentabilității obținute în urma folosirii acestor surse împrumutate și care întreprinderea trebuie să corespundă unui șir de condiții privind rentabilitatea, solvabilitatea, ratele de lichiditate, cât și istoria de credit;
Lipsa unor sisteme performante și avantajoase de creditare în Republica Moldova;
Accesul restrâns la surse externe de finanțare;
Oferta de credite este inferioară necesarului de credit;
Evaluare în detrimentul solicitantului de credit a gajului propus;
Acordarea de finanțe împrumutate insuficiente pentru a realiza integral proiectul investițional – instituțiile de credit deseori oferă mijloace bănești care sunt insuficiente pentru a produce, promova și vinde bunul, deseori întreprinderile nu dețin surse pentru etapa finală, ce cauzează pierderi totale.
Deși în ultimii ani se înregistrează o tendință de îmbunătățire a finanțărilor agenților economici, totuși sistemul de creditare este cu mult în urmă făcând tangențe cu alte state dezvoltate, totodată menționez că sursa principală de finanțare o prezintă aportul fondatorilor la capitalul întreprinderii. Astfel, este necesar elaborarea unor noi regulamente, legi pentru stimularea și avantajarea condițiilor la solicitarea de credite și concomitent actualizarea și implementarea normelor și regulamentelor europene. Pentru acesta Guvernul Republicii Moldova a realizat o serie de acțiuni în vederea susținerii micului business și implementarea lor prin „ Strategiei de susținere a dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii ” pentru anii 2009-2011, analizând acești ani, deducem că programul a avut succes, doar că nu a înregistrat acea amploare care s-a planificat.
O altă sursă de finanțare o constituie leasing-ul, care este considerată una relativ mai ieftină și avantajoasă. Conform datelor statistice, în Republica Moldova, activează 13 companii în domeniul acordării împrumuturilor sub formă de leasing. Prin desfășurarea activității sale , acestea asigură întreprinderile din Republica Moldova cu mijloace fixe necesare. În ultimii ani observăm o tendință de creșterea avantajelor economice la aplicarea leasingului financiar, precum și îmbunătățirea condițiilor creditării.
Dezvoltarea sectorului creditar nu va avea loc în condițiile existente pe piața Republicii Moldova, în lipsa unor reglementări adecvate și avantajoase, totodată prin diminuarea riscurilor aferente. Pentru a schimba situația statul trebuie să intervină prin elaborarea unor norme legislative ce ar permite noi forme de creditare, care rezultativ ar crește concurența pe piața creditelor și vor contribui la îmbunătățirea condițiilor de creditare. Doar așa, după părerea mea, putem iniția corelarea dintre agenții economici și secțiile de creditare. Din cauza lipsei de ofertă la credit, întreprinzătorii sunt nevoiți să accepte condițiile și dobânzile exagerate la solicitarea creditului.
Deoarece autofinanțarea rămâne cea mai larg utilizată sursă de acoperire a necesităților financiare ale întreprinderilor din Republica Moldova, vor prezenta strategii de finanțare a activității curente din contul fondului de rulment. „Constituirea și nivelul fondului de rulment ocazionează posibilitatea aplicării a patru strategii alternative de finanțare a capitalului de lucru”. Analizăm situația în care admitem existența unui echilibru financiar, în care entitatea finanțează activele pe termen lung din capitaluri permanente și cele curente din capitaluri împrumutate pe termen scurt .
Modelul ideal de finanțare a activelor curente.
La baza modelului dat stă interdependența reciprocă dintre activele curente și pasivele stabile.
Conform acestui model valoarea activelor curente corespunde cu mărimea datoriilor pe termen scurt, în acest caz fondul de rulment fiind egal cu zero. Însă, în practica economică acest model nu se întâlnește.
Analizând modelul ideal prin prisma indicatorilor lichidității putem afirma că acesta prezintă anumite riscuri, deoarece în cazul apariției unor dificultăți, întreprinderea va fi nevoită să-și vândă o parte din active pentru a asigura acoperirea datoriilor creditoare curente.
Ideea de bază a acestei strategii de finanțare constă în egalitatea dintre mărimea datoriilor pe termen scurt și a activelor pe termen lung.
Strategia agresivă de finanțare a activelor curente.
Strategia agresivă a fondului de rulment admite finanțarea activelor fixe și o parte a activelor curente din contul capitalurilor la termen, celelalte active curente și activele fluctuante să se finanțeze din pasive pe termen lung. Riscul în cazul aplicării strategiei agresive este mai mare în comparație cu alte modele, totuși acest model se axează de ideea că rata la dobânzi la credite pentru termen scurt este mai mică decât pentru aceleași credite cu o scadență pe termen lung, această diferență de rată la dobânzi și este acel potențial economic pe care întreprinderea poate să-l fructifice. Metoda este preferabilă în cazul țărilor cu rata înaltă a inflației unde valuta nu prezintă stabilitate în timp.
Strategia conservativă de finanțare a activelor curente.
Conform modelului conservativ al finanțării activelor curente întreprinderea utilizează pentru finanțarea activelor sale, într-o pondere mai mare, capitalurile permanente. Din aceste capitaluri se finanțează activele pe termen lung, activele curente permanente și o parte din activele curente temporare, iar restul activelor curente temporare sunt finanțate din capitalurile pe termen scurt. Această strategie se caracterizează printr-un risc financiar redus, în același timp printr-un nivel scăzut al profitului obținut, deoarece sursele financiare libere de care dispune întreprinderea sunt investite în valori mobiliare pe termen scurt, pe când costul capitalului pe termen lung sunt superioare dobânzilor obținute în urma investiției.
Strategia moderată de finanțare a activelor curente.
Strategia moderată presupune finanțarea activelor curente din contul capitaluri permanente, iar activele permanente, parțial, fiind finanțate din datorii pe termen scurt. Finanțarea activelor pe termen lung în baza datoriilor pe termen scurt duce la creșterea riscului financiar, deoarece activele permanente se recuperează în perioade mai mari de un an, iar scadența pasivelor curente este mai mică de un an, ceea ce denotă că entitatea va fi nevoită să apeleze la alt credit pentru menținerea activelor permanente în funcțiune, care poate conduce la incapacitatea de a atrage surse și ca rezultat blocaj operațional și insolvabilitate. Acest tip de finanțare este aplicat în cazul în care întreprinderea nu dispune de capacitatea de a atrage capitaluri cu scadență mai mare de un an, în așa caz entitatea poate aplica finanțarea activelor permanente în baza datoriilor pe termen scurt pentru a permite activitatea normală a acestora, cu speranța echilibrării situației pe parcursul anului de gestiune . Totuși în practică acest model este cel mai rar întâlnit, deoarece prezintă risc de incapacitate operațională, din cauza incertitudinii structurii activului, baza activității operaționale.
Modelul compromis este cel mai practicat și presupune că activele pe termen lung, fondul de rulment sistemic și aproximativ ½ din fondul de rulment variabil să fie finanțate din capitaluri pe termen lung, iar activele curente din datorii pe termen scurt, acest model prezintă rezistență la șocurile financiare posibile, deoarece înregistrează finanțări, atât din capitaluri permanente, cât și din cele pe termen scurt.
Gestiunea fondului de rulment necesită asigurarea un raport optim între ratele lichidității și eficacitatea muncii. Acesta confruntă două probleme majore, care fiind soluționate pot duce la înregistrarea unor rezultate bune, datorită modelul aplicat:
Asigurarea nivelului normal a solvabilității, cu care entitatea va fi capabilă să-și onoreze obligațiunile față de creditori și furnizori și care vor diminua riscul blocajului operațional și ca rezultat falimentul; care va permite menținerea și alimentarea unui nivel optim a fondului de rulment.
Asigurarea unui nivel optim al volumului, structurii și rentabilității activelor. Presupună că diferite active curente acționează diferi asupra profitului întreprinderii, astfel încât unele active curente pot provoca scăderea profitului planificat, ca exemplu stocul de mărfuri și materiale necesită surse de fabricare, întreținere, doar că acestea pe viitor sunt planificate de a aduce venituri în mărimea prețului cumulativ si rezultativ la o creștere a profitului.
Riscul pierderii lichidității rezultat de modificările activelor curente poartă denumirea de risc de stânga, deoarece aceste modificări au loc în activele curente care sunt înscrise în partea stângă a bilanțului contabil, Același risc rezultat modificării pasivelor se definește ca risc de dreapta.
Riscul de stânga are la bază anumite fenomene:
1. Mijloace bănești insuficiente, care poate provoca blocajul operațional și ca rezultat pierderea de profit suplimentar, totodată întreprinderea trebuie să-și mențină mijloacele bănești în necesarul efectiv, cu aplicarea unei marje de siguranță pentru capacitate de plată a unor costuri suplimentare neplanificate.
2. Insuficiența posibilităților proprii de creditar, rezultate în urma comercializării produselor cu acordarea un ui termen de plată, deci întreprinderea nu încasează imediat venituri din vânzări, ceea ce cresc creanțele, care nefiind încasate cresc cheltuielile operaționale.
3. Insuficiența stocurilor de mărfuri și materiale presupune lipsa unei cantități cerute de piață, care scade venitul din vânzări probabil și ca rezultat a profitului obținut, de aceea entitatea necesită analiza necesității cu bunuri a pieței pentru a o satisface, în urma studiilor entitatea planifică producerea sau comercializarea a unei cantități de bunuri estimate.
4. Volumul excesiv al activelor curente care condiționează cheltuieli suplimentare de întreținere a activelor curente cu o rentabilitate joasă, sau a activelor imobilizate ca stocuri de mărfuri și materiale cu o cerere joasă. Procurarea în rezervă a unor active curente care în viitor nu prezintă interes sau în cazul reprofilării entității.
Riscul de dreapta este condiționat de:
1. Nivelul înalt al creanțelor și riscul de neîncasare al acestora;
2. Raportul ineficient între sursele atrase si cele proprii;
3. Exces de capital împrumutat pe termen lung care necesită plăți, doar care nu sunt folosite de către întreprindere.
3.2 Posibilități de optimizare a structurii capitalului întreprinderilor din Republica Moldova
Structura optimală a capitalului este strâns legată de obiectivul de bază al întreprinderii și anume maximizarea valorii acționarilor. De aceea, se consideră o structură de finanțare optimală atunci când determină maximizarea prețului de piață al acțiunilor firmei respective.
Modificarea raportului dintre capitalul propriu și cel împrumutat influențează:
Valoarea estimată a dividendelor;
Rata de rentabilitate a capitalului propriu (rentabilitatea financiară);
Decizia privind modului de finanțare cunoaște o evoluție de la exclusiv calcule empirice, la un complex avansat de calcule care include și modelele teoretice, tipizate privind diverse cazuri în domeniul alegerii modului celui mai optimal și sigur în finanțarea activităților.
Ideea structurii financiare optime a fost expusă în două abordări de bază:
abordarea tradițională, care susține că există o structură optimă de finanțare;
abordarea Modigliani – Miller care presupune că modul de finanțare al întreprinderii nu afectează valoare de piață a acesteia.
În abordarea tradițională se expune ideea unei relații care determină legătura dintre capitalurile proprii și cele împrumutate, care fiind finanțate conform unor legități contribuie ca maximizarea valorii de piață a întreprinderii și creșterea productivității prin minimizarea costurilor.
Structura financiară optimă, în acest caz, este motivată prin folosirea a capitalurilor împrumutate în folosul celor proprii, deoarece riscurile aferente finanțării din surse proprii sunt mai superioare, totodată acționarii care posedă aceste surse proprii și puterea de decizie cer o rentabilitate tot mai mare, care nu poate fi obținută pe baza finanțărilor proprii din cauza potențialului financiar mic, de aceea abordarea tradițională exprimă o tendință de finanțare prin creditare externă, care după părerea adepților, este mai ieftină în comparație cu finanțarea din surse proprii, concomitent acestea afirmă că finanțarea proprie este absolut necesară pentru a demonstra viabilitatea întreprinderii și stabilitatea pe plan economic.
Teoria lui Modigliani – Miller a primit acest nume în cinstea celor doi savanți în economie Franco Modigliani și Merton Miller, care au primit premiul nobil în anul 1985, teoria a fost prezentată publicului în 1950. În această teorie se expune pentru prima oară că între rata de îndatorare și valoare firmei nu există o relație directă și o legitate sigură și că costul capitalului indiferent de sursa de finanțare rămâne constant, motivând că valoare entității depinde d profitabilitatea și riscul ei economic și că schimbările în componența structurii capitalurilor nu modifică valoare de piață a firmei. Dependența costului mediu ponderat (CMp) de structura financiară nu este aplicabil și confirmat în practică. Acești doi savanți au creat teoria sa în baza condițiilor pieței perfecte ce nu este posibilă în realitatea economică.
Totuși peste un timp autorii au abrogat unele ipoteze pe care aceștia singuri le-au propus, modificându-le și actualizându-le peste un timp.
Pentru a alege o metodă de finanțare este necesar de a analiza influența factorilor și condițiile pieței, în continuare prezint factorii ce influențează structura financiară a întreprinderii:
Risc de faliment exprimă ideea că odată cu alegerea unei metode de finanțare și finanțarea unor proiecte întreprinderea poate înregistra rezultat atât pozitiv, prin creșterea rentabilităților firmei și rezultativ al cifrei de afacere a întreprinderii, cât și rezultat negativ sau nerentabil prin rata rentabilității inferioare ratei dobânzii al împrumutului care duce la creșterea cheltuielilor privind plata creditelor și a dobânzilor, care conduce la scăderea lichidității și atingerea insolvabilității sau chiar și faliment. În situația dată întreprinderea riscă să piardă încrederea acționarilor și a posibililor investitori, care nu doresc să-i asume riscuri suplimentare la rambursarea creditului. În cazul pieții perfecte acest factor este inexistent, deoarece pe piața perfectă nu există imposibilitatea de a atrage fonduri și de a comercializa produsul fabricat, deci rezultativ rentabilitatea va fi superioară ratei dobânzii.
Costurile suplimentare neplanificate, în caz de insolvabilitate sau de faliment. În acest caz întreprinderea vinde rapid activele în posesie pentru ași onora obligațiunile și des prețul de vânzare a activelor este mai mic decât cel pe piață la active similare, cauza fiind tendința întreprinderii de a obține în cel mai scurt timp disponibilități bănești pentru plata datoriilor, totodată procesele noi apărute în întreprindere necesită cheltuieli administrative mai mari pentru servicii de avocat, sau ale experților în diverse domenii.
Acest tip de cheltuieli în situația insolvabilității firmei, cresc foarte mult. Totodată entitatea pierde popularitatea și dacă vorbim de firme de brand acesta își pierde valoarea, încrederea în întreprindere scade, acțiunile devin ne atrăgătoare, managerii entității vor fi acuzați de incompetență și vor întâmpina dificultăți la angajare.
Costurile de monitorizare. Acestea din urmă reprezintă acele costuri suportate de către creditori, care sunt alocate pentru a monitoriza și analiza prin control a managementului întreprinderii, deoarece aceștia din urmă pot omite unele direcții de bază și rezultativ să ia decizii greșite. Pentru rate mici ale îndatorării, aceste costuri sunt mici; pe măsură însă ce crește ponderea datoriilor, ele cresc progresiv. Evoluția acestor costuri este apropiată de cea a costurilor de insolvabilitate.
Stimularea managerilor, dacă admitem situația de risc de insolvabilitate, aceștia lucrează în condiții de stres comparativ cu acei manageri care activează în cadrul unor întreprinderi solvabile, totodată trebuie de analizat și mărimea efectivă a întreprinderii și de ales acea remunerare care ar egala raportul dintre efort și recompensă.
Uneori poate apărea și nemotivarea managerilor, precum și sindromul numit „părăsirea corăbiei care se scufundă”, cu un efect negativ asupra firmei, deoarece în acel timp care ar putea fi schimbată situația, întreprinderea e nevoită să găsească și instruiască o nouă persoană pentru acest post și ca rezultat se pierde acel timp în care era posibilă găsirea de soluții.
Costurile tranzacționale. Prezintă acele costuri suportate în cazul vânzării-cumpărării titlurilor mobiliare pe piețe de capital diferite, ca expresie acest raport trebuie să genereze profit, ca veniturile din aceste operațiuni să fie superioare costurilor tranzacționale.
Analizând toate cele menționate mai sus, putem deduce că doar acele întreprinderi care prezintă capacități de a se modifica în conformitate cu cerințele pieței vor putea activa pe termen lung, care sunt dispuse și deschise pentru inovații, tehnologizări și implementări de noi modele și strategii.
În privința structurii finanțării, este de menționat faptul că firmele din Republica Moldova se confruntă actualmente cu probleme financiare, de regulă se înregistrează insuficiența sau calcului greșit de surse financiare necesare pentru a trece prin toate etapele de înființare și poziționare a întreprinderii pe piață. Cele mai mari dificultăți în această privință, sunt suportate de întreprinderile mici și mijlocii.
Înființarea unui fond care va susține antreprenoriatul și dezvoltarea business-ului mic și mijlociu în Republica Moldova, fiind inițiat și ghidat, finanțat de către Guvern.
Sarcinile fondului vor fi: operațiunile de creditare a businessului mic și mijlociu; garantarea creditelor de către acest fond sau de stat; să execute funcția de centru de consulting economico-financiar, prin acordarea informației utile și actuale din domeniul financiar.
Pentru a stimula activitatea economică, statul trebuie să soluționeze problemele de bază, după cum urmează:
Deprecierea continuă a monedei, care este rezultată de rata inflației în Republica Moldova, care la rândul său duce la devalorizarea capitalurilor și potențialului economic al întreprinderilor.
Lipsa unor surse stabile de finanțare sau lipsa de acces la credite avantajoase pentru menținerea activității sau sporirea rezistenței la șocurile pieței.
În practica Republicii Moldova a fost înregistrat înființarea unui asemenea fond, doar că acesta nu era eficient din cauza lacunelor și imperfecțiunilor cum ar fi:
Imperfecțiunea cadrului legislativ și reglementativ.
Lipsa diversificării serviciilor oferite de către fond, acesta fiind doar informativ și sponsorizat de stat.
Control incomplet la acordarea de credite și a condițiilor utilizării și rambursării acestora.
Lipsa unor rapoarte privind activitatea desfășurată de către fond și lipsa propriu-zisă a controlului din partea statului.
Încălcări al prevederilor, motivate prin lipsa de experiență în domeniu.
Una din problemele esențiale cu care se confruntă afacerile mici și mijlocii este ne dorința acordării creditelor de către instituțiile de finanțare, care nu doresc să-și asume riscuri, din cauza lipsei unui istoric de creditare a acestor întreprinderi și riscul sporit de rambursare. În Republica Moldova, condițiile neavantajoase la credite, sunt cauza de bază a necreditării întreprinderilor, totodată necesitatea de a oferi un gaj care trebuie să acopere integral și plus o marjă de siguranță de minim 30% și concomitent dobânzile percepute care deseori sunt superioare rentabilității capitalurilor atrase înregistrate de întreprindere.
Menționez că potrivit unor studii, întreprinderilor mici li este prioritar să apeleze la leasing, dacă este dispusă să activeze pe un termen lung pe piață.
Pentru a stimula business-ul în Republica Moldova, statul ar trebui să aplice:
Perfecționarea bazei legislative care să permită:
Scutirea de la plata taxei pe valoare adăugată și a taxelor vamale la mijloacele fixe cu destinație de producție proprie.
Aplicarea unor cote diferențiate a impozitelor pe profit în dependență de domeniul de activitate, această măsură va conduce la afluxul de investiții în ramurile privilegiate.
Scutirea întreprinderilor de la plata impozitului pe venit în cazul reînvestirii acestuia, sau scutirea de impozite de export pentru stimularea extinderii relațiilor economico-comerciale cu alte state.
Reformarea și supravegherea de către stat a sistemului de creditare, care va acorda facilități și condiții avantajoase întreprinderilor în vederea dezvoltării acestora.
Facilitarea creării de societăți de împrumut și asigurări ce va diminua o serie de riscuri aferente investițiilor.
Constituirea unei bănci de stat care va credita întreprinderile mici și mijlocii, din sectoarele economiei naționale cu interes strategic.
Posibilitatea de a garanta împrumuturile prin intermediul unui sistem specializat, prioritar de stat.
Simplificarea accesului la creditele externe, care deseori sunt mai avantajoase, prin asigurarea garanției de rambursare de către stat, totodată aplicarea unor proiecte internaționale, care vor atrage surse financiare, ca credite fără dobândă pentru dezvoltare sau granturi.
Încheiere
Analizând situația reală a întreprinderii S.A. „Tutun – CTC” ajungem la concluzia că managementul financiar al acesteia se axează mult pe politica de autofinanțare, una din cauzele primare fiind incapacitatea pieții bancare de a acorda împrumuturi necesare pentru diverse proiecte investiționale, aceasta motivându-se prin riscuri majore pe care banca deseori nu dorește să le asume. În aceste condiții, create în Republica Moldova, concluzionăm că majoritatea întreprinderilor medii și mari aplică autofinanțarea drept alternativă creditelor bancare, care deseori nu sunt avantajoase și necesită gaj.
Majoritatea întreprinderilor din Republica Moldova practică autofinanțarea atât pentru necesitățile permanente, cât și pentru cele curente. Orice entitate economică trebuie să-ți organizeze politica de autofinanțare încât să asigure echilibrul financiar. Indicatorii de bază care servesc la aprecierea echilibrului financiar sunt fondul de rulment, corelat cu necesarul de fond de rulment și trezoreria netă, cunoaștem că dacă fondul de rulment înregistrează valori pozitive, denotă existența echilibrului financiar în cadrul întreprinderii.
Analizând structura financiară și indicatorii echilibrului financiar, corelați cu capacitatea de autofinanțare, la S.A. „Tutun – CTC”, concluzionăm că :
Valoarea totală a resurselor financiare utilizate de către S.A. ,,Tutun – CTC” a înregistrat o creștere continuă, de la 374000049 lei în 2009 la 413556096 lei în 2010, în anul 2011 până la valoarea de 458375333 lei, ce se apreciază pozitiv, deoarece crește capacitatea de autofinanțare și scade riscul de faliment.
Datoriile pe termen lung înregistrează o creștere sporită de circa 50 de ori în anul 2010 comparativ cu 2009, în același timp observăm că în anul 2011 datoriile pe termen lung lipsesc, ce denotă că întreprinderea a achitat integral datoriile pe TL.
Datoriile pe termen scurt au o tendință de creștere de la 64455507 în 2009 la 75310000 în 2011, totodată afirm că creșterea este motivată prin creșterea datoriilor comerciale pe termen scurt, care poate fi apreciat pozitiv, deoarece dă dovadă de corelarea mai activă între întreprindere și furnizori, care la rândul său duce la creșterea activității operaționale. Faptul că acestea se majorează în 2011 comparativ cu anul 2009 cu 16,84 p.p. este considerată favorabilă, deoarece acest tip de datorii comportă un cost și un risc scăzut comparativ cu celelalte modalități de finanțare prin îndatorare.
Rata patrimoniului cu destinație de producție constituie 89,09% în 2011, ceea ce poate fi interpretat pozitiv, deoarece la S.A. „Tutun – CTC” activitatea de producție este asigurată în totalitate de stocurile de mărfuri și materiale și mijloace fixe.
Observăm că activele curente constituie ponderal, cea mai mare parte din patrimoniu entității. Cota acestora este în continuă creștere de la 45,66% în 2009 la 64,17% în 2011. Acestea crescând din contul imobilizărilor, care au o evoluție inversă. Astfel, rata imobilizărilor constituie 54,34% în 2009 și 35,83% în 2011. Acest indicator conform normelor teoretice nu trebuie să depășească 66,66% din total patrimoniul utilizat. În caz contrar, întreprinderea riscă să prezinte lichiditate generală scăzută. În cadrul S.A. ,,Tutun – CTC” , imobilizările nu au depășit această limită și au o trend regresiv, ceea ce este apreciat drept pozitiv.
Rentabilitatea economică a întreprinderii a înregistrat o creștere de mai mult de 5 ori în 2011, comparativ cu 2010, fiind egală cu 17,63%, care presupune că S.A. „Tutun – CTC” obține 17,63 bani profit la fiecare leu investit în activitatea întreprinderii indiferent de proveniența acestui leu, acesta este unul din indicatorii de bază la care creditorii atrag atenția când acordă împrumut, pentru a fi siguri că împrumutul acordat va fi rambursat.
Rentabilitatea financiară înregistrează o creștere de +17,86 puncte procentuale în 2011 raportat 2010, constituind 21,96% ceea ce reprezintă 21,96 bani profit din fiecare leu de capital propriu.
Fondul de rulment înregistrează o creștere continuă constituind în 2011 218823833 lei, ceea ce denotă că echilibrul financiar a fost asigurat. În același timp observăm că tendința de majorare a indicatorului respectiv reflectă faptul că entitatea economică își desfășoară eficient activitatea.
Efectuând calcule necesare, constatăm, că trezoreria netă înregistrează valori pozitive, pe parcursul perioadei analizate, doar că cu o evoluție negativă, acest indicator ne arată că întreprinderea dispune de un surplus de resurse financiare curente.
Realizând calcule, observăm că capacitatea de autofinanțare brută, crește în anul 2011 cu 35,23% față de 2010, ceea ce în indici absoluți reprezintă 265466797 lei, acest indicator reflectă capacitatea întreprinderii de a-și finanța nevoile din capitalurile proprii, în același timp constatăm că întreprinderea în anul 2011 a reinvestit integral profitul și nu a achitat dividende.
Rata solvabilității generale a înregistrat o evoluție curbilinie întru-cât în 2010 întreprinderea are posibilitatea să achite sursele împrumutate din active totale, în proporție de 47,93%, iar în 2011 această rată a crescut la 95,52%.
Analizând rezultatele, ale indicatorilor sus numiți, putem menționa că întreprinderea S.A. „Tutun – CTC” are o situație financiară favorabilă înregistrând majorarea tuturor indicatorilor financiari, cu tendințe de creștere pe viitor. Situația financiară a S.A. „Tutun – CTC” s-a îmbunătățit esențial față de anul precedent, datorită unui management financiar adecvat și eficient.
Întrucât statul deține cota majoritară din capitalul statutar (90,8%) a S. A. „Tutun – CTC”, întreprinderea prezintă o încredere sporită pentru: creditori, investitori, furnizori, clienți. În cazul declanșării crizei economice în Republica Moldova, statul poate interveni, prin defalcări suplimentare, din bugetul statului, pentru întreținerea activității pe o anumită perioadă până la stabilizarea economică a întreprinderii.
Luând în considerare condițiile actuale ale pieții naționale, tranziția aceștia de la o economie planificată la una de tip deschis, aș propune întreprinderii S. A. „Tutun – CTC” să-și continue activitatea în modelul în care activează în momentul actual, deoarece această metodă și-a demonstrat eficiența în timp. Concomitent recomand folosirea surselor împrumutate sub formă de credite sau leasing, ceea ce va contribui la obținerea unei rentabilități mai mari.
Bibliografia
I. Manuale, monografii și lucrări didactice
Hoanță „Finanțele firmei”, Editura Continent, București, 1996;
Șerban P. „Analiza activității economico-financiară”, București, 1996;
Bălănuță Vladimir. „Diagnosticul financiar al activității firmei”, ASEM, Chișinău,
2001;
Șerban P. „Analiza activității economico-financiară”, București, 1996;
Stănescu C., Isfănescu A. „Analiza economico-financiară”, București, 1996;
Brezeanu Petru „Gestiunea financiară a întreprinderii în economia de piață”,
Editura Fundației „România de mâine”, București;
Brezeanu Petru „Gestiunea financiară a întreprinderii și politicile financiare ale
întreprinderii”, Editura Fundației „România de mâine”, București;
Constantinescu Gh. „Ghidul financiar al întreprinzătorului”, „Vardi”, Chișinău
1999;
Gheorghiu Alexandru „Analiza activității economice a întreprinderii”, București,
1989;
Vintilă G. „Diagnosticul financiar și evaluarea întreprinderilor”, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1998;
Балабанов И. Т. Основы финансового менеджмента. Как управлять
капиталом? – М.: Финансы и статистика, 1995.
Кандинская О.А. Управление финансовыми рисками: поиск оптимальной
стратегии. – М.: Консалтбанкир, 2000
Toma M. „Finanțele și gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Economică,
București, 1998;
Brezeanu Petru „Gestiunea financiară a întreprinderii”, A.S.E., București, 2000;
Brezeanu Petru „Diagnostic financiar”, Editura Economică, București, 2003;
Halpern P., Weston J.F., „Finanțe manageriale”, Ed. Economică, 1998;
Ișfănescu A., Stănescu C. „Analiza economică și financiară”, Ed. Tribuna
Economică, 1997;
Mărgulescu D. „Diagnostic economico-financiar”, Editura Romcart, București, 1994
Mărgulescu D. „Analiza economico-financiară a societăților comerciale”, Ed.
Tribuna Economică, 1994;
Niculescu Maria „Diagnosticul global strategic” București 1997;
Vintilă G. „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și
Pedagogică, București, 2000;
Popa A. „Management financiar”. București 2001;
Stancu I. „Finanțe: teoria piețelor financiare. Finanțele întreprinderii. Analiza și
gestiunea financiară”, Editura Economică, București, 2001;
II. Articole din ediții periodice
Botnari Nadejda, Cobzari Ludmila Creditarea bancară și creditarea economică
//Analele Academiei de Studii Economice. – Chișinău, 2005, Vol. III
Băncilă Natalia, Dascaliuc Daniela Problemele finanțării businessului mic și
mijlociu prin prisma mecanismelor de creditare / Natalia Băncilă, Daniela
Dascaliuc.- Bibliogr. : p. 87 (7 titlu.) În : Integrarea europeană și competitivitatea economică : simpozion internațional, 2004, Vol. II
Achim Monica „Analiza riscului financiar”, „Finanțe, credit, contabilitate” Nr. 5,
2007;
Gheorghiu Alexandru „Strategia financiară a firmei”, Revista Finanțe, Bănci,
Asigurări, nr.6/2007;
Gheorghiu Alexandru „Diagnosticul global al firmei”, Revista Tribuna
Economică, nr.49/1997
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Politica de Autofinantare Si Problemele Asigurarii Echilibrului Financiar la Intreprindere (ID: 144435)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.