Podisul Dobrogei Centrale

AȘEZARE ȘI LIMITE

Podișul Dobrogei Centrale reprezintă o subunitate geografică bine individualizată a Podișului Dobrogei, fiind delimitată, în linii mari, de faliile tectonice Peceneaga – Camena la nord, și Capidava – Ovidiu la sud.

Amplasarea sud-estică în cadrul României a acestuia, creionează imaginea unui teritoriu deosebit de interesant din punct de vedere climatic, și nu numai. Sub aspect geologic și mofostructural, acesta ocupă în cea mai mare parte, ceea ce, în literatura de specialitate, poartă denumirea de Masivul Dobrogei Centrale.

Cu o suprafață totală de 2.640,2 km², Podișul Dobrogei Centrale ocupă, din punct de vedere administrativ, teritoriile a două județe: Tulcea și Constanța.

Limitele geografice

Limitele geografice ale regiunii nu ridică mari probleme. Grigore Posea și Liviu Badea, delimitează în cadrul lucrării ,,România, unitățile de relief. Regionarea geomorfologică’’, Podișul Dobogei Centrale astfel:

Limita nordică este dată de Podișul Babadag și Câmpia Ceamurliei, ce reprezintă subunități de relief ale Podișului Dobrogei de Nord. În partea nord-estică limita este dată de complexul lagunar Razim – Sinoe , ce aparține Deltei Dunării.

Limita estică este reprezentată de către litoralul românesc al Mării Negre.

Limita de sud este marcată de prezența Podișului Medgidiei, pe când latura vestică a Podișului Dobrogei Centrale este mărginită de Lunca Dunării, în care se desfășoară Balta Ialomiței și Balta Mare a Brăilei.

PARTICULARITĂȚI GEOLOGICE

Masivul Central Dobrogean se circumscrie în treimea mijlocie a Dobrogei, fiind delimitat la sud de Falia Palazu, iar la nord de Falia Peceneaga-Camena. Este singura si cea mai veche unitate morfostructurală din România al cărei relief tipic de podis (platouri puțin fragmentate) a rezultat prin erodarea până la peniplenizare a unui orogen, ajuns în stadiu de cratonizare încă de la începutul Paleozoicului.

Trăsătura distinctivă a acestei unități o constituie natura și vârsta neoproterozoică a unei bune părți din soclu și faptul că acesta din urmă aflorează pe suprafețe foarte intinse. De aici caracterul de ’’masiv,, în sens geostructural. Structurile cadomiene din Masivul Central Dobrogean se continuă și la vest de Dunăre , în direcția NV unde sunt afundate, astfel încât aria structurilor cadomiene are o extindere mult mai mare, afundându-se sub structurile carpatice.

Masivul Central Dobrogean reprezintă numai o parte din aria structurilor cadomiene, însă are avantajul de a fi atras mai mult atenția, prin faptul ca aici soclul apare la zi putând fi observat și cercetat direct. La cunoasterea acestei unități geostructurale și-au adus contribuția L. Mrazec, R. Pascu, St. Airinei, O. Mirăuță, Aurelia Bărbulescu, Violeta Iliescu și V. Mutihac, A. Drăgănescu, D. Jipa, N. Anastasiu și mulți alții.

Stratigrafie și alcătuire geologică

În Podișul Dobrogei Centrale, cele două etaje structurale, fundamentul și cuvertura, sunt accesibile observațiilor directe, ceea ce a condus la o mai bună cunoaștere a acestora. Atât fundamentul, cât și cuvertura sunt acoperite în cea mai mare parte de depozite de loess cuaternar, a căror grosime poate atinge 40 m.

Fig. nr. 2 Harta geologică a Podișului Dobrogei Centrale
(preluată după Diana Ștefănescu)

Fundamentul

Masivul Dobrogei Centrale are fundamentul alcătuit din șisturi cristaline mezometamorfice și șisturi ankimetamorfice, aparținând de două grupuri: grupul de Ceamurlia și grupul șisturilor verzi, diferențiate între ele prin vârstă, metamorfism și structură.

Grupul de Ceamurlia

Denumit și grupul de Altân Tepe, aflorează la S de falia Peceneaga — Camena, între localitățile Topolog și Ceamurlia de Sus, sub forma unei fâșii cu o lungime de 18 km și o lățime de 1-3 km. Acest grup mezometamorfic, în grosime de circa 2000 m, este separat în 4 formațiuni (Formațiunea terigenă inferioară, Formațiunea vulcanogen-bazică, Formațiunea terigenă mijlocie, Formațiunea terigenă superioară) după natura rocilor primare (N. Mureșan,1971). Totuși T. Gridan și L. Nedelcu (1987) neagă această orizontare. Aceste șisturi cristaline mezometamorfice sunt reprezentate prin micașisturi cu muscovit, biotit, granat, uneori și staurolit, prin cuarțite și prin amfibolite, totul fiind străbătut de filoane de pegmatite.

Analizele de vârstă absolută au relevat valori cuprinse între 711 și 208 M.a., valori care denotă că metamorfismul s-a produs într-o fază assyntică veche, eventual preassyntică, urmate de regenerări assyntice noi, care au provocat procese de retromorfism și mișcări kimmerice vechi. În concluzie, se poate afirma că șisturile cristaline mezometamorfice sunt de vârstă Proterozoic superior, ele reprezentând de fapt nuclee foarte vechi, provenind din domeniul consolidat care făcea corp comun cu soclul Platformei Est-Europene, dar care au fost regenerate în ciclul baikalian.

Grupul șisturilor verzi

Este un grup superior stratigrafic celui de Ceamurlia, reprezentând o succesiune groasă de peste 4000 m, alcătuită predominant din roci epiclastice, asociate cu material piroclastic bazic, afectate de un metamorfism incipient (ankimetamorfism), care a condus la transformarea mineralelor argiloase în clorit și sericit, ce imprimă o colorație verde. În ansamblu, formațiunea șisturilor verzi este alcătuită din șisturi sericito-cloritoase, pelite, gresii de tip graywacke, arcoze și conglomerate mărunte.

Metamorfismul slab nu a anulat texturile primare ale rocilor, încât se recunosc stratificări gradate, laminații de curenți și mecanoglife pe talpa stratelor de gresii, aspecte caracteristice depozitelor de fliș (I. Atanasiu, 1940; D. Jipa, 1970). Ținând seama de natura rocilor inițiale, O. Mirăuță (1969) a separat șisturile verzi în 4 formațiuni: Formațiunea de Dorobanțu, Formațiunea de Istria, Formațiunea de Măgurele și Formațiunea de Băltăgești. Vârsta formațiunii șisturilor verzi, pe baza conținutului palinologic, se dovedește a fi neoproterozoic terminal – eocambriană.

În apropierea de falia Palazu, în forajul de la Cocoșu, s-a descris sub numele de seria de Cocoșu, un complext format din roci verzi, spilitice, șisturi pelitice, gresii arcoziene, gresii cu intercalații de roci pelitice cenușii – violacee și microconglomerate. Este greu de precizat dacă aceste depozite formează un complex aparte sau nu. Cert este faptul că și aceste depozite aparțin formațiunii șisturilor verzi.

Investigațiile petrografice și sedimentologice întreprinse de N. Anastasiu și D. Jipa au relevat faptul că aproximativ 6% din materialul constituient al șisturilor verzi este de origine magmatică, 30% este de origine metamorfică și 10 – 15% este de proveniență sedimentară. Principalele surse de alimentare cu material terigen a bazinului de acumulare în care se încadrează aria central-dobrogeană le-au constituit Platforma Moesică, cu soclul karelian și Plaforma Est-Europeană.

Cuvertura

O particularitate a Dobrogei Centrale este dezvoltarea redusă a cuverturii, reprezentată prin terenuri jurasice, cretacice și sarmațiene, care se păstrează pe suprafețe restrânse. Dezvoltarea redusă a cuverturii, atât stratigrafic, cât și ca distribuție regională, se datorează faptului că Dobrogea Centrală a fost exondată intervale lungi de timp, iar în etapele de imersiune postjurasice, apele au acoperit doar parțial teritoriul ei. Prima transgresiune de amploare care se recunoaște pe teritoriul Dobrogei Centrale a avut loc în Mezojurasic, în cuvertura acestei unități de relief consemnându-se un singur ciclu de sedimentare – Dogger-Malm.

Jurasicul. Depozitele jurasice reprezintă cele mai vechi depozite care se aștern pe fundamentul de șisturi verzi. Ele se păstrează pe suprafețe restrânse, în lungul Dunării între Hârșova și Topalu, în împrejurimile localităților Crucea, Dorobanțu, M. Kogălniceanu și pe o zonă ceva mai mare în cursul inferior al văii Casimcea și în versantul nordic al lacului Tașaul, până la Capul Midia.

Litologic, în Jurasic s-au acumulat preponderent roci carbonatice, cu o grosime de circa 600 m, iar în partea bazală și roci epiclastice, grupate în trei formațiuni: 1) de Tichilești (Bathonian superior — Callovian inferior); 2) de Gura Dobrogei (Callovian mediu și superior); 3) de Casimcea (Oxfordian — Kimmeridgian). Sedimentarea are caracteristici de șelf, cu ape calde, în care s-a dezvoltat o faună bogată și au existat condiții pentru construcții recifale.

Cretacicul. După Kimmeridgian, Dobrogea Centrală este exondată și, față de Dobrogea de Sud, rămâne ca uscat o etapă mult mai îndelungată, până în Apțian. Stratigrafic, în afară de Apțian, s-au pus în evidență Albianul, Cenomanianul, Turonianul și Senonianul. Depozitele cretacice apar pe suprafețe restrânse și, din distribuția lor rezultă că apele s-au extins pe suprafețe limitate.

Sarmațianul a fost întâlnit în cîteva foraje, sub Cuaternar, pe o suprafață mică între Năvodari și Mamaia. Este format din argile, siltite și nisipuri, care după conținutul în foraminifere revin Basarabianului, când s-a produs și extensiunea maximă a mării sarmațiene în Dobrogea de Sud.

Cuaternarul acoperă suprafețe întinse, mascând depozitele mai vechi. La fel ca în Dobrogea de Sud, în bază se găsesc argile roșii și verzi, cu concrețiuni de gips, peste care urmează loessul și depozitele loessoide, cu o grosime până la 40 m, în care apar 2-7 niveluri de soluri fosile, de culoare roșcată.

Tectonica

Spațiul central-dobrogean, în Proterozoicul terminal și la începutul Paleozoicului, a evoluat ca arie labilă intercratonică. Aceasta s-a format prin fracturarea și regenerarea unui porțiuni din domeniul continental consolidat est-european, care s-a separat în două blocuri: unul sud-vestic devenind Platforma Moesică și altul nord-estic devenind Platforma Est-Europeană. Consolidarea Dobrogei Centrale a avut loc în urma orogenezei baikaliene, când a suferit principalele deformări și a devenit sistem cutat, constituind în structura acutală Masivul Central Dobrogean.

După consolidare, fostul orogen a fost adus într-un stadiu de peneplenă, ca urmare a eroziunii îndelungate la care a fost supus. Prezența unor galeți de roci verzi remaniați în depozitele flișului extern și a molasei Carpaților Orientali denotă continuarea spre NV a unei catene similare. Caracterele petrografice diferite ale unor galeți (amfibolite) nu exclud proveniența lor din formațiuni mai vechi ca șisturile verzi.

Apariția la zi a fundamentului prin eroziunea cuverturii permite o mai bună cunoaștere a structurii sale. La sud de falia Ostrov – Sinoe, elementele plicative (sinclinale și anticlinale, grupate în cîteva anticlinorii și sinclinorii) au orientarea aproape V-E care, după O.Mirăuță (1969), este o reminiscență assyntică.

Între faliile Ostrov – Sinoe și Peceneaga – Camena, direcția cutelor se schimbă, devenind NV-SE (cu excepția porțiunii sud-estice). După O. Mirăuță (1969), aici se individualizează structura anticlinorie majoră Dorobanțu – Ceamurlia, ce are în ax grupul de Ceamurlia. În accepția autorului, acesta ar reprezenta o subunitate cu o tectonică proprie, diferită prin orientarea cutelor. M. Mureșan (1971) este însă de părere că șisturile verzi sunt șariate peste cristalinul mezometamorfic de Ceamurlia, care apare în fereastră tectonică. O interpretare similară este dată și de S. Cosma et al.(1983). Indiferent care dintre cele două puncte de vedere se va dovedi veridic, Masivul Dobrogei Centrale este șariat spre N după falia Peceneaga – Camena peste Orogenul Nord Dobrogean, ale cărui structuri sunt intersectate oblic.

Falia Peceneaga – Camena, fractură veche și profundă, a fost reactivată în mai multe etape, ultima fiind după Jurasicul superior, care este prins sub planul de șariaj. Apariția Bazinului Babadag, limitat în sud pe cea mai mare parte de falia Peceneaga – Camena denotă o activare (în plan vertical) la apariția și închiderea lui.

În ce privește cuvertura, depozitele jurasice prezintă slabe ondulări de tip platformă pe direcția NV-SE, suprapuse oblic până la aproape transversal pe structurile assyntice. Se conturează trei zone sinclinale: Casimcea – Ovidiu, Topalu – Băltăgești și Dorobanțu – Ovidiu. Cele trei sinclinale prezintă ondulări secundare, ceea ce le imprimă caracter de sinclinorii. O. Mirăuță (1969) a recunoscut și pe restul fundamentului de șisturi verzi ondulări largi similare, ce reprezintă un exemplu clar de interferență a unor structuri de origine și vârstă diferite, primele fiind de orogen, iar celelate de platformă, produse probabil în mișcările neocimmerice sau preaustrice.

După Jurasic, Dobrogea Centrală a funcționat mai mult ca uscat, exceptând marginile de V și E, care au intrat în sedimentare în Albian (marginea vestică) și Cenomanian – Senonian și Basarabian (marginea estică și respectiv sud-estică). În Cuaternar a avut o evoluție identică cu a Dobrogei de Sud.

Evoluția paleogeografică

Evoluția paleogeografică a fost determinată de tipul si amploarea miscărilor tectonice (au impus structogeneza marilor unități ale Podisului Dobrogei si evoluția lor ulterioară), de frecvența si amploarea regresiunilor si transgresiunilor marine (au stabilit temporal si regional spațiile de uscat supuse proceselor morfogenetice, dar si spațiile ocupate de apele marine în care au avut loc procese de sedimentare în urma cărora a rezultat diversitatea litologică), precum si de condițiile climatice (au controlat tipurile agenților si proceselor exogene).

Podisul Dobrogei Centrale, structurat încă de la începutul Paleozoicului, este prima unitate dobrogeană care intră în sfera modelării subaeriene. Procesele reliefogene au fost întrerupte doar de transgresiunile din timpul Jurasicului mediu si superior si din timpul celei de-a doua jumătăți a Cretacicului inferior, când apele au acoperit si au fosilizat parțial partea nordică a podisului prin sedimentele depuse pe o întinsă câmpie de eroziune (peneplenă sau pediplenă),

formată pe sisturile verzi ale fundamentului pe toată durata Paleozoicului si apoi până către Jurasicul mediu. Procesele de eroziune care au avut loc în prima jumătate a Cretacicului inferior si după Cretacicul inferior au continuat modelarea lui concomitent cu aceea a uscatului nord-dobrogean. Deci, începând cu Cretacicul, Podisul Dobrogei Centrale si Podisul Dobrogei de Nord formau un uscat unitar supus proceselor de modelare.

Analiza evoluției structural – tectonice a Dobrogei Centrale pune în evidență mai multe etape. Primele evenimente ce au afectat teritoriul analizat, au aparținut orogenezei dalsandiene, după Proterozoicul mediu, în care au fost metamorfozate șisturile ce aparțin grupul de Ceamurlia. Urme ale unor procese de riftogeneză sunt evidențiate prin prezența și abundența rocilor de orgine bazică în cadrul grupului de Ceamurlia.

O importanță deosebită pentru Dobrogea Centrală a avut-o orogeneza assyntică, prin metamorfozarea șisturilor verzi. Trecerea în faza de stabilitate (craton) are loc la sfârșitul orogenezei assyntice.

Următoarea etapă importantă începe cu Ordovicianul și ține până la mijlocul Jurasicului, echivalentul a 190 milioane de ani, când regiunea a fost exondată și alipită Dobrogei de Sud. Urmează o lungă perioadă de nivelare care, în condițiile unui climat cald și secetos, a condus la formarea unei pediplene.

Geosinclinalul caledonian, comun în toate cele trei compartimete ale Dobrogei, a avut o direcție de orientare NV-SE (L. Ionesi, 1994). Potrivit lui O. Mirăuță (1965) în orogeneza caledoniană șisturile verzi au fost afectate de mai multe faze de cutare. În această fază au apărut lanțuri de munți de altitudine mijlocie, cu dispunere pararelă, urmărind direcția anticlinalelor și sinclinalelor actuale.

În Devonian se remarcă o puternică eroziune asupra munților, ca urmare a acțiunii apelor curgătoare, condiții în care a avut loc nivelarea regiunii.

În Triasc mișcările kimmerice vechi afectează peneplena șisturilor verzi care era deja rigidă. Ea a suferit doar basculări pe verticală, slabe cutări și fracturi majore. În Jurasic întreaga regiune este invadată de apele unei mări epicontinentale, redevenind uscat în Cretacic, când este din nou supusă modelării.

În etapa Pliocen – Cuaternar au loc importante procese în evoluția și definitivarea aspectului actual al reliefului, un rol esențial avându-l oscilațiile nivelului Mării Negre și a Lacului Romanian ce acoperea Câmpia Română, oscilațiile climatice și mișcările epirogenetice pozitive și negative ce au afectat Dobrogea. La începutul Pliocenului, Podișul Casimcei era un podiș jos, ce cobora lent către est. Eroziunea a fragmentat și a îndepărtat sedimentarul, scoțând la zi peneplena cristalină.

La începutul Cuaternarului, Dobrogea Centrală era o câmpie netedă pe care exista o rețea de văi orientate către mare.

Pe fondul modelării indelungate a reliefului au apărut, impunându-se in morfologia actuală: suprafelele de nivelare; inselbergurile, pedimentele și văile.

Resursele minerale

Sulfuri policristaline cu magnetit, sub formă de lentile, se cunosc în formațiunea terigenă superioară a grupului de Ceamurlia, la Altân Tepe.

Roci carbonatate (Jurasic). Calcare jurasice se exploatează la Hârșova, Topalu, Casimcea, Crucea, fiind utilizate ca materiale de construcție și ca materii prime pentru var și ciment. Dolomite jurasice se exploatează la nord de Ovidiu, utilizate mai ales ca materiale de construcție (diguri, piatră brută).

Șisturi verzi se exploatează în numeroase cariere pe plan local, fiind utilizate ca piatră brută pentru drumuri și în construcții și agregate pentru betoane în carierele Sibioara și Cheia.

PARTICULARITĂȚI ALE RELIEFULUI

Relieful major

Podișul Dobrogei Centrale este un podiș de pediplenă, ușor vălurit și inălțat; el s-a nivelat în Postbaikalian în mai multe faze, având un caracter poligenetic (ca vârstă), dar și policiclic (sub raport climatic). Pediplena unitară, postcretacică, a Podișului Dobrogei Centrale (echivalentă celei carpatice), ulterior, prin fragmentare, a condus la apariția reliefului actual. Dealurile caracteristice au apărut prin fragmentarea acestui podiș de către văi prin fenomenele de eroziune selectivă și climatică. Au apărut, astfel, suprafețe de nivelare, inselberguri (monadnock-uri), pedimente și alte trepte de relief.

Modelarea îndelungată, poligenetică și policiclică a Podișului Dobrogei Centrale a estompat puternic structurile inițiale și paleo-reliefurile. O analiză morfostructurală și morfo-litologică mai atentă evidențiază, insă, raporturi direct proporționale între tipurile de structuri și litologie, pe de o parte, și tipurile de relief, pe de alta.

Pe structurile anticlinale proterozoice se observă, de regulă, cele mai mari inălțimi, aici fundamentul aflorând pe aliniamentele localităților Beidaud-Casimcea- Rahman, Stejaru-Sâmbăta Nouă-Făgărașul Nou și în special pe cel al localitdlilor Topolog-Dorobanțu-Peceneaga, cu altitudini absolute frecvente de peste 300-350 m. Pe de altă parte, pe sinclinalul Casimcea se axează valea cu același nume (avale de satul Cheia) și Lacul Tașaul.

De asemenea, sinclinalul Dorobanțu-Ovidiu apare ușor schimbat în relieful actual printr-o succesiune de bazine de obîrșie și de eroziune diferențială (Crucea, Gălbiori, Dorobanțu, N. Bălcescu, M. Kogălniceanu), fiind flancat, spre sud, de Dealul Tortomanului – subunitate anticlinală a Podișului Dobrogei de Sud. Cel puțin local, în cursul lor inferior, râurile Nuntași și Săcele (care se varsă în lacul Nuntași) și unii afluenți (pe stânga) ai Văii Tătarului (care se varsă în Dunăre la Topalu) sunt axate pe sinclinale.

Subunități majore de relief

Podișul Gârliciului

Se desfășoară pe direcție mediană, de-a lungul Dunării, între Peceneaga și Saraiu, fiind delimitat la vest de lunca Dunării, la surd și sud-est de Valea Topologului până la Rahman, la est de localitățile Făgărașu Nou și Măgurele, la nord-est de culmile Fântâna Oilor (213 m), Valea Ioanei (219 m) și Movila Cazacului (135 m), iar la nord, de Valea Aiormanului. El reprezintă ,,prispa dunăreană" a Podișului Dobrogei Centrale (Mihăilescu, 1951), coborând domol de la circa 160-180 m, până la 40-50 m, de unde domină printr-un versant abrupt (alcătuit predominant din loess), lunca Dunării situată la o distanță de 5-7 m.

Este reprezentat de o fâsie relativ îngustă, de 10-11 km, si este format dintr-o succesiune de platouri acoperite cu o cuvertură groasă de depozite loessoide, cu altitudini de 60-130 m. Domină Lunca Dunării printr-un mal abrupt, cu amplitudini de 30-60 m. Către Podisul Central al Casimcei, trecerea se face treptat, printr-un nivel intermediar de 120-130 m. Această limită estică este marcată si de conturarea unei noi generații de văi. Cu excepția Topologului, toate îsi au obârsia la marginea estică a podisului (Hogei, Rostilor, Nămalesti, Chichirgeau, Stupina, Dunărea).

În partea nordică, Podisul marginal dunărean este reprezentat printr-o treaptă joasă (platou) (Măgurele), sculptată în sisturi verzi, în lungul dislocației tectonice Ostrov-Sâmbăta Nouă, pe direcția NV-SE, în lungul văilor Roștilor.

Ea este dominată spre sud de un abrupt de falie puternic ravenat. Pe partea dreaptă a văii, sub culmile Dorobanțului (332 m), prelungite până în Dealul Peceneaga (Măgura Cazacului 135 m), se dezvoltă un pediment lateral de vale, acoperit cu loess, ce coboară către Balta Brăilei pe care o domină printr-un povârnis de loess, cu 30-35 m (N. Popescu, 1988). Spre sud, Podișul Gârliciului este format dintr-o succesiune de platouri ce înclină usor către sud, fiecare dintre acestea fiind dominate de versanți mai înalți si aproape abrupți de pe stânga văilor care le separă. Aceste asimetrii, care nu sunt de natură structurală sau petrografică, se încearcă a fi explicate prin înclinarea generală a platformei sisturilor verzi, care a obligat văile dunărene să se deplaseze în permanență spre sud, concomitent cu adâncirea lor (N. Orghidan, 1967).

Ca urmare a inălțării Podișului Dobrogei Centrale și a oscilațiilor de nivel ale Mării Negre din timpul Cuaternarului, afluenții Dunării (văile pâraielor Roștilor, Plutașu, Berteasca, Nămolești și Topolog) s-au adâncit și ramificat puternic în cuvertura de loess, ajungând, pe alocuri, până la șisturile verzi proterozoice. Acest fapt a imprimat reliefului un caracter relativ accidentat, manifestat printr-o liagmentare puternică și printr-o energie maxirnă a reliefului, cuprinsă între 140 și 150 m. De asemenea, în apropierea văilor, declivitatea versanților depășește 20-25°, iar densitatea fragmentării oscilează, între 1 km/km2 și 2,5-3 km/km².

Relieful podișului se prezintă sub forma unor trepte etajate și policiclice cu aspect de pediment și cu înclinarea generală către Dunăre și respectiv, către văile care îl drenează. Aceste trepte, modelate în șisturi verzi și acoperite cu o cuvertură de loess groasă de 25-30 m, apar la 30 – 40 m, 50 – 65 m, 75 – 85 m, 140 – 160 m, 180 – 200 m. Deasupra lor se ridică o serie de martori de eroziune (Movila Tulumba, 197 m; Dealul Făgărașului, 190 m; Movila Chițu, 201 m; Movila Haidar, 177 m, etc.), ce reprezintă inselberguri formate din șisturi verzi.

Condiliile climatice de stepă, cu temperatura medie anuală de 10.5° C și cu precipitalii de 400-450 mm, au favorizat dezvoltarea largă, a solurilor bălane și a cernoziomurilor carbonatice (predominant vermice), cultivate în intregime cu cereale și plante tehnice. În cuprinsul lor apar, insular, soluri de tipul litosoluri pe șisturi verzi și fâșii de regosoluri pe versanții alcătuiți din loess ai văilor, aici fiind singurele locuri pe care se păstrează vegetația de pajiști naturale, în mare parte degradată de pășunatul excesiv.

Podișul Casimcei

Constituie arealul cel mai extins din Podișul Dobrogei Centrale, învecinându-se spre vest cu Podișul Gârliciului între localitățile Peceneaga și Saraiu, precum și cu Valea Dunării intre confluența cu Topologul și Chichirgeaua, iar spre est, cu Podișul Istriei, între Baia și Mihail Kogălniceanu. Limita nordică se axează pe falia Peceneaga-Camena, desfășurându-se de-a lungul pâraielor Aiorman, Slava și Hamangia.

Limita sudică urmărește falia Capidava-Ovidiu, trecând pe la sud de localitățile Tichilești-Stupina-Crucea-Dorobanțu-Nicolae Bălcescu-Mihail Kogălniceanu.

Are forma unei largi peneplene, cu altitudinea medie de 150-200 m, ce prezintă o ușoară înclinare spre sud. În cuprinsul său apar martori de eroziune constituiți din șisturi verzi, numiți local ,,țancuri", imprimând pe alocuri, caracterul unui microrelief rezidual.

Astfel, in partea nordică se intâlnește culmea principală, orientată nord-vest-sud-est, în lungul căreia se rernarcă vârfurile La Pandele (395 m), Ciolpan (359 m), Osâmbei (332 m) etc.

În bazinul inferior al Văii Casimcea și al afluenților ei (Valea Seacă, Târgușor ș.a.) predomină un relief carstic reprezentat prin doline, lapiezuri și turnuri, dezvoltate pe atoli, în apropierea localităților Gura Dobrogei, Hârșova, Topalu și Crucea, precum și chei în care apar guri de izvoare fosile și peșteri (Peștera Cheii, La Adam și Liliecilor).

Aspectul de peneplenă este accentuat și mai mult de mantia de loess depus în Pleistocenul mediu și superior, ce prezintă grosimi de peste 25-30 m. Aceasta este tăiată, de la nord la sud, de râul Casimcea și de afluenții lui (Râmnic, Cartal, Grădina, Valea Seacă, Târgușor), precum și de cursurile superioare ale Topologului, Aiormanului, Slavei și Hamangiei, toate ajungând până la șisturile cristaline și calcarele din subsol.

Podisul Central al Casimcei include culmile si platourile usor convexe, uneori sub forma unor domuri largi separate de înseuări largi, situate în partea nordică, unde formează interfluviile către bazinele hidrografice ale Aiormanului si Slavei, si în partea centrală a podisului, unde constituie interfluviile principale din bazinele hidrografie ale Topologului si Casimcei. Reprezintă treapta cea mai înaltă a podisului, cu înălțimi ce scad de la 300-350 m, în nord, la 125-150 m, în sud.

Se impune netezimea culmilor, corespunzătoare sisturilor verzi, crestele înguste si țancurile stâncoase cu înălțimi de câțiva metri formate pe filoanele cuarțitice, care local sunt numite colțoane (Colțanul Dulbonci, Colțanul Mare, Colțanii de Piatră). Pe unele sectoare, văile puternic adâncite în masa sisturilor verzi capătă aspect de canion, asa cum este Valea Topologului, între Haidar si Calfa. La obârsia Topologului, amonte de sectorul de valea în canion, se conturează Depresiunea Topolog-Sâmbăta Nouă, relativ înaltă (200-250 m), redusă ca suprafață, si în care se impun versanți prelungi, cu pante reduse, de tipul glacisurilor de eroziune. Baza calcarelor jurasice, prezente în extremitatea sudică a podisului, introduce în peisajul geomorfologic o notă cu totul aparte, ce contrastează cu imaginea de ansamblu a acestuia.

Marginea sud-vestică este evidențiată de aflorarea sub formă de cueste a stratelor calcaroase, străpunse de văile Chichirgeaua, Crucea, Dorobanțu, Carierelor, Țibrin și Cabul, în spatele cărora, prin eroziune selectivă în loess și șisturi cristaline, au rezultat bazinetele de obârșie evazate și suspendate (Horia, Stupina, Crucea, Gălbiori, Dorobanțu, Nicolae Bălcescu și Mihail Kogălniceanu).

Pe latura dunăreană a podisului, se află dealurile Băltăgestilor (N. Basarabeanu, 1971), cu aspectul unor „munți” în miniatură (Movila cu Var – 190 m, Stupina – 235 m, Băltăgesti – 205 m, Gălbiori – 186 m), a căror individualitate este si mai bine pusă în evidență către latura lor de nord, unde domină cu 80-120 m depresiunile de eroziune diferențială Stupina-Crucea-Gălbiori, formate în spatele culmii calcaroase. Această bară calcaroasă este intersectată de văile Stupina, Băltăgesti și Gălbiori, care, pe segmente de 0,5-1 km, formează chei cu caracter epigenetic.

Pe latura maritimă, către sud-est, între localitățile Cheia si Piatra, versantul drept al văii Casimcea corespunde unui front de cuestă, tăiat în flancul nord-estic al sinclinalului de calcare jurasice ce domină albia râului cu 80-100 m.

Intersectarea barei calcaroase a determinat formarea de chei în lungul văilor Sitorman, Gura Dobrogei (unde este si pestera cu acelasi nume) si Valea Seacă.

Partea superioară a frontului de cuestă este continuată, pe o lățime de 3-4 km, de un platou calcaros, din care se înalță câteva vârfuri. Pe versanții cheilor Valea Seacă (Cheia) si Gura Dobrogei, eroziunea diferențială a pus în evidență măguri inelare, uneori golite la mijloc, cu diametre de 25-50 m (bioherme), ce relevă natura coraligenă a calcarelor de aici (N. Orghidan, 1967). Versantul stâng al văii Casimcea, opus frontului de cuestă, este prelung, are pante reduse (2-3%) si aspectul unui glacis de eroziune, acoperit în întregime cu depozite loessoide, prin el făcându-se racordul între albia râului si platoul interfluvial. Din zona de convergență a pâraielor Cartal si Râmnic cu râul Casimcea, spre sud-est, se conturează astfel o vale asimetrică largă, cu aspect depresionar, ce se deschide către golful lacului Tasaul si treapta marginală maritimă.

Altitudinea mai mare a Podișului Casimcei, comparativ cu celelalte două subunități, determină o temperatură medie anuală de circa 10° C și o cantitate de precipitații de 400-450 mm, ca și apariția în partea de nord, a pădurilor de cvercinee. Aceasta se reflectă în cuvertura de soluri, succedându-se de la sud spre nord solurile bălane, cernoziomurile carbonatice, cernoziomurile vermice, cernoziornurile cambice, solurile cenușii și solurile brune luvice. Insular se intâlnesc, frecvent, litosoluri formate pe șisturi verzi și rendzine pe calcare, iar pe versanții puternic înclinați ai văilor, alcătuiți din loess, apar regosoluri.

Podișul Istriei

Podisul Istriei constituie o treaptă mai coborâtă ce însoțeste complexul lagunar Razelm-Sinoe si Marea Neagră, față de care se detasează prin faleze înalte, tăiate în cuvertura de loess si în rocile mai vechi pe care le acoperă (calcare grezoase cretacice în nord, până la capul La Stâncă, sisturi verzi si calcare jurasice în sud). Țărmul este festonat de intrândurile sub formă de golfuri ale lagunelor Sinoe si Siutghiol si limanelor fluvio-maritime Corbu si Tașaul. Această treaptă litorală, formată din terase de abraziune joase (sub 10 m la baza loessului) si pedimente marginale, se înalță spre vest până la 100-110 m si pătrunde sub formă de golfuri depresionare în lungul văilor Casimcea, Hamangia si Ceamurlia. Spre nord, se continuă cu golful depresionar al Ceamurliei de Jos, care mărgineste spre SE Podișul Babadag.

Are o formă alungită de la nord la sud, paralel cu țărmul lacurilor Zmeica, Istria, Nuntași, Sinoie, precum și cu litoralul Mării Negre pe care le domină, în mare parte, prin versanți abrupți cu inălțimi de 20-40 m, iar în mod excepțional, la sud-est de Baia și la nord-est de Mihai Viteazu, asemenea abrupturi au chiar 60-80 m.

Este delimitat la nord de pârâul Hamangia, ce străbate localitațile Panduru și Baia, situate la sud de falia Peceneaga-Camena. La sud este delimitat de localitățile Mihail Kogălniceanu-Ovidiu-Constanța, amplasate în extremitatea de est a faliei Capidava-Ovidiu. Spre vest, limita trece pe aliniamentul Panduru-Fântânele-Cogealac-Gura Dobrogei-Palazu Mic-Piatra-Oituz, care il separă de Podișul Casimcei.

Relieful se prezintă ca un podiș larg vălurit cu înățimea medie de 80-100 m și este format din întinse pedimente, dominate de inselberguri, grupate în cadrul unor culmi, orientate vest-est și dispuse în trepte spre litoral (Posea, 1980). Aceste inselberguri, numite martori de eroziune, sunt situate la 55-65 m, 75-85 m, 100-120 m și 140-160 m, fiind constituiți, îndeosebi, din șisturi verzi proterozoice. La nord de localitățile Mihai Viteazu și Sinoie, unele inselberguri sunt grefate pe calcare, conglomerate sau gresii calcaroase cretacic superioare. Caracterul ușor vălurit al acestui relief de tip pediment a fost estompat de depunerea ulterioară a unei cuverturi de loess, groasă de 20-30 m, în mare parte erodată de apele curgătoare și de șiroaie, cu precădere în urma ploilor torențiale. Exceptând Valea Casimcei, toate celelalte văi își au obârșia la limita cu Podișul Casimcei, cele rnai importante fiind văile Săruri, Nuntași și Gura Dobrogei, ce prezintă un caracter evazat, un regim torențial și o alimentare pluvio-nivală.

Clima este influențată de apropierea litoralului, temperatura medie anuală oscilând în jurul valorii de 11 grade C, iar precipitațiile se mențin sub 400 mm/an. Se remarcă o frecvență mare a fenomenelor de uscăciune și secetă. Ca soluri predomină cernoziomurile carbonatice, cernoziomurile vermice și solurile bălane, în cuprinsul cărora apar insular, litosoluri dezvoltate pe șisturi verzi și rendzine pe calcare. În lungul văilor mai importante se intâlnesc soluri aluviale și lăcoviști, iar în apropierea vărsării lor in lacuri, cu totul izolat, și solonețuri.

Suprafețele de nivelare

În Podișul Dobrogei Centrale se disting două suprafefe de nivelare: una superioară, cu altitudini absolute de 150-400 m și alta inferioară, de 80-130 m.

Suprafața superioară ocupă circa 60% din Podișul Dobrogei Centrale; este flancată spre vest de suprafața inferioară, iar spre est, de pedimentele și inselbergurile Podișului Istriei. Sub forma unor promontorii, spre nord-vest, ajunge la Dunăre pe aliniamentul Ostrov-Peceneaga, iar spre sud-est pătrunde până în teritoriul localităților Nicolae Bălcescu – Mihail Kogălniceanu. Altitudinile absolute ale acestei suprafețe cresc dinspre sud spre nord: Movila cu Cruce (167 m), Movila lui Ghircu (214 m), Movila lui Târlogeanu (254m) în vest, sau Movila Petrescu (185 m), Movila Râmnicu de Jos (206 m), Movila Ceanuța (223 m), La Pandele (326 m), Ciolpan (359 m) etc. în est.

Explicația acestei creșteri, îndeosebi spre nord de aliniamentul localităților Fântâna Oilor-Calfa-Războieni-Neatârnarea, rezidă în bombarea locală a acesteia, care a făcut ca aici să se întâlnească și cele mai înalte cote din întreg Podișul Dobrogei Centrale: vârfurile Dorobanțu (322 m), Ozângele (341 m), La Pandele (395 m), Ciolpan (359 m) și altele. Pe cea mai mare întindere a ei, aceasta suprafață de nivelare este acoperită cu loess, iar în sud, arealul Văii Casimcei în amonte de Cheia (Stupina, Crucea, Gălbiori, Dorobanțu), de calcare și de loess.

Suprafața inferioară de nivelare ocupă latura vestică, predunăreană a Podișului Dobrogei Centrale, suprapunându-se peste Podișul Gârliciului și continuarea – spre sud – a acestuia, la vest de aliniamentul Movila Cârnele (170 m), Movila cu Cruce (168 m) și la est de localitățile $iriu, Crișan, Băltăgești. Altitudinile absolute, în cadrul ei, oscilează între 80 și 130 m. Sub raport genetic, aceasta reprezintă o îngemănare de pedimente pleistocene ale căror părți periferice sunt retezate de Dunăre, mare sau văi la diferite altitudini. Periferia acestora este, uneori, acoperită cu detritus angular calcaros, nisipos sau șistos amestecat cu argile roșii în situ care atestă condițiile calde și aride de modelare a reliefului din trecut.

Rădulescu (1965) consideră că peneplenizarea Podisului Casimcei, care a început încă din Paleozoicul inferior (Ordovician), s-a realizat în mai multe etape de modelare subaeriană, întrerupte de etape de submersie, timp în care au avut loc procese de sedimentare marină. În acest sens, distinge o primă etapă de peneplenizare în intervalul Ordovician-Dogger inferior, întreruptă de transgresiunea din timpul Jurasicului mediu si superior (Dogger mediu-Malm), timp în care formațiunile predominant calcaroase au mulat relieful peneplenizat realizat în faza anterioară. A doua etapă de peneplenizare, în care distinge mai multe faze, durează de la sfârsitul Jurasicului până către sfârsitul Pliocenului. În acest timp, a avut loc înlăturarea prin eroziune a formațiunilor jurasice si exhumarea treptată, de la nord către sud, a peneplenei prejurasice.

Către sfârsitul Cretacicului inferior, în Apțian, când sisturile verzi au fost aduse din nou la zi, se pare că Podisul Dobrogei Centrale era drenat de cursuri de apă cu regim torențial, care au transportat cantități mari de materiale, aduse nu numai din Podisul Casimcei, ci chiar din Munții Măcin. Aceste formațiuni apțiene, cu stratificație fluvio-torențială, descrise de M. Chiriac (1957), au fost considerate mai târziu (Gr. Posea, N. Popescu si M. Ielenicz, 1974) că ar reprezenta resturile unei vechi câmpii piemontane, formată în extremitatea sudică a Podisului Casimcei, în apropierea litoralului cretacic sud-dobrogean. I. Rădulescu este de părere că definitivarea peneplenei sisturilor verzi a durat până către sfârsitul Pliocenului, iar în intervalul Romanian-Pleistocen, această veche peneplenă a fost transformată în suprafețe restrânse de nivelare. Autorul nu prezintă însă nicio hartă care să consemneze extinderea peneplenei sau a suprafețelor de nivelare care au derivat din ea.

N. Orghidan (1967), în studiul său geomorfologic privind bazinul Casimcei, acceptă prezența a două suprafețe de nivelare, medie si inferioară, identificate anterior de Emm. de Martonne (1924), C. Brătescu (1928) si A. Nordon (1930). Face însă o remarcă interesantă, în sensul că cele două suprafețe, usor înclinate, se contopesc spre est într-una singură care ajunge în apropierea litoralului Mării Negre la altitudini în jur de 100 m. Această observație ar sugera o bombare a Podisului Casimcei în partea sa centrală, care a impus declansarea unei noi etape de eroziune cu tendințe de nivelare (cea corespunzătoare suprafeței inferioare de eroziune), proces care se estompează însă treptat către latura maritimă a podisului, unde asemenea înălțări au fost foarte reduse sau erau înlocuite cu miscări de coborâre. În aceeasi lucrare, N. Orghidan menționează în lungul văii Casimcea existența a trei terase fluviatile, toate în rocă si lipsite de aluviuni.

P. Coteț (1969 a) susține existența unei peneplene unitare pentru tot Podisul Dobrogei, pe care o numeste peneplena dobrogeană. De asemenea, atrage atenția asupra rolului jucat în definirea peneplenei Dobrogei Centrale de transgresiunile marine din timpul Jurasicului, care îi conferă caracterul predominant de „talasaplenă” sau de „veche suprafață de abraziune”, cum deja o consideraseră I. Simionescu (1914) si Gh. M. Murgoci (1915), dar si asupra participării active a proceselor fluviatile, asa cum dovedesc prundisurile fluviatile apțiene provenite din nordul Dobrogei Centrale si din Dobrogea de Nord, ale căror caractere structurale, granulometrice si mineralogice au fost descrise de M. Chiriac (1960).

Elemente de morfometrie și morfografie

Podișul Dobrogei Centrale are formă romboidală, având colțurile ascuțite spre nord-vest și sud-est. El prezintă o bombare în partea sa nordică, de unde iși au izvoarele râurile Topolog și Casimcea. Ca atare, cele mai mari înălțimi sunt situate în nordul său, în vârfurile: Ciolpan (359 m) și Movila Săpată (255 m). El prezintă o triplă inclinare, dinspre nord spre sud și dinspre partea centrală spre Dunăre și Mare. Partea sa axială se desfășoară pe aliniamentul Topolog-Sâmbăta Nouă-Pantelimon, constituind și cumpăna de ape dintre Dunăre și Marea Neagră. Aceasta are forma literei ,,S" și se suprapune peste axa de ridicare maximă a structurilor majore din șisturile verzi ale Dobrogei Centrale.

Caracteristici hipsometrice

Sub aspect hipsometric, Podișul Dobrogei Centrale se încadrează între 13 m, valoare altitudinală corespunzătoare Insulei Ada, din mijlocul Lacului Tașaul, și altitudinea maximă de 394 m, din extremitatea septentrională a Podișului Casimcei. Rezultă astfel un ecart altitudinal de puțin peste 380 m. Conform hărții hipsometrice (fig X), izohipsele de 50 m, 100 m, 200 m și 300 m delimitează cinci trepte altitudinale, dispuse, în linii mari, în mod radial, altitudinele scăzând din partea central-nordică către sud, est și vest.

Treapta hipsometrică cea mai înaltă cuprinde înălțimile ce depășesc 300 m, din partea nordică a Podișului Casimcei. Aceasta ocupă însă suprafețe reduse.

Următoarea treaptă hipsometrică, cea cuprinsă între 201 și 300 m, deține, de asemenea, o podere redusă, comparativ cu restul treptelor de relief. Se prezintă sub forma unor interfluvii alungite ce avansează către partea centrală a podișului, separate de văile principalelor cursuri de apă, Topolog și Casimcea.

Treapta cuprinsă între 101 și 200 m ocupă cele mai mari suprafețe, desfăsurându-se în partea centrală și sudică a Podișului Central Dobrogean. Este reprezentată, în general, de poduri interfluviale cvasiorizontale pe zeci de kilometri distanță sau martori de eroziune mai extinși teritorial. Această treaptă altimetrică conturează imaginea generală de suprafață intens șlefuită a Dobrogei Centrale, impunând-o a unitate aparte în cadrul pământului românesc.

Arealul altitudinal ce ocupă, de asemenea, suprafețe apreciabile, îl constituie nivelul cuprins între 0 – 100 m. El corespunde regiunilor marginale ale Podișului Dobrogei Centrale, cu o extindere mai mare pe latura estică a acestuia, corespunzătoare Podișului Istriei. Acest areal prezintă două trepte secundare: una cuprinsă între 50 și 100 m, marcând marile culoare de vale, și una ce prezintă valori altitudinale sub 50 m, corespunzătoare suprafețelor aflate la limitele de est și de vest ale regiunii studiate, dar și sectoarelor de luncă ale principalelor cursuri de apă.

Densitatea fragmentării reliefului

Densitatea fragmentării reliefului variază de la 0 – 0,2 km/km² pe interfluviile largi (Dorobațu, Gârliciu-Făgărașu Nou, Istria-Săcele), până la 2,5 – 3,5 km/km² în bazinul râului Casimcea, avale de aliniamentul Pantelimon-Grădinari.

Declivitatea reliefului

Geodeclivitatea se găsește în strânsă legătură cu litologia și structura geologică, fiind principalul indice morfometric care condiționează procesele geomorfologice actuale. Harta declivității (fig X) scoate în evidență ponderea mare a suprafețelor orizontale și suborizontale, a căror înclinare nu depășește 5° – peste 70% . Suprafețele morfologice cu cele mai mari valor ale declivităii (peste 10°) sunt diseminate în teritoriu și ocupă perimetre restrânse. Cele mai mari inclinări le prezintă versanții calcaroși (canarale), aproape verlicali (60-90°), din bazinul Văii Casimcei și malurile loessoid-calcaroase, sub-săpate, ale Dunării, între localitățile Ghindărești și Dunăre.

Energia de relief prezintă valori reduse (până la 5 m) pe interfluvii; pe măsura apropierii de valea Casimcei, ori de malul Dunării, amplitudinile cresc, atingând 60-100 m (Ghindărești. Topalu, Dunărea). Pe interfluviile cvasiorizontale, largi, pantele sunt de 1 – 3°. Către fundul văilor ele cresc, atingând 7 -15°.

Expoziția versanților

Orientarea suprafețelor morfologice cu dferite înclinări, mai ales a celor cu pantă mare, condiționează modificări importante în durata insolației, acțiunii vântului, influențând intensitatea proceselor morfodinamice. Se remarcă ponderea mare pe care o au suprafețele cu expunere sudică și vestică, urmate apoi de cele estice și nordice (fig X). Cele din urmă ocupă cele mai restrânse suprafețe.

Peisajul versanților cu expoziție sudică ocupă cele mai mari suprafețe în Dobrogea Centrală și au forme variate. Acești versanți cumulează de-a lungul anului cea mai mare cantitate de radiație solară, fiind folosiți în activități agricole diverse. Acest tip de peisaj întrunește condiții optime de habitat, un exemplu elocvent fiind sudul Podișului Casimcei, unde așezările sunt mai sus pe pante.

Peisajul versanților cu expoziție vestică și estică primesc cantități însemnate de căldură, fiind propice culturilor agricole, când pantele sunt reduse.

Peisajul versanților nordici, nord-estici și nord-vestici caracterizează interfluviile orientate E-V din nordul Dobrogei Centrale. Sunt versanți umbriți, și din punct de vedere topoclimatic au condiții opuse față de cei însoriți, pentru că sunt mai răcoroși și mai umezi.

Tipuri genetice de relief

Relieful litostructural

Dobrogea Centrală, încadrată de fracturile majore Capidava-Ovidiu si Peceneaga-Camena, este alcătuită dominant din roci metamorfice (îndeosebi sisturi verzi) aparținând proterozoicului superior si paleozoicului timpuriu, când s-au înregistrat si miscările tectonogenetice ce-au creat o unitate structurală nouă atasată Dobrogei de Sud, dar si un relief ce-a fost supus unei îndelungate nivelări (până în jurasic). Câmpia de eroziune rezultată a fost acoperită de mare în jurasic si cretacic, fiind fosilizată de o masă sedimentară calcaroasă si generând, prin aceasta, o structură complexă discordantă. De la finele cretacicului si până în prezent, Dobrogea Centrală va fi uscat supus unei îndelungate modelări de către agenții externi. Rezultatul va fi în primul rând îndepărtarea aproape totală a suprastructurii sedimentare, exhumarea peneplenei prejurasice si, prin aceasta, dezvoltarea de forme de relief discordant specifice Podisului Casimcea.

• Peneplena exhumată ocupă cea mai mare parte din interfluviile podisului, remarcându-se prin netezimea si lărgimea podurilor acestora, dar si prin usoare denivelări, uneori mascate de depozitele loessoide acumulate în pleistocenul superior, pe grosimi nu prea mari.

• Depresiunile de contact au rezultat în lungul unor văi dezvoltate la limita calcarelor cu rocile cristaline. Tipice sunt pe Valea Casimcei, între Casian si Cheia (calcarele sunt în sud si cristalinul în nord), în aval de Palazu Mic si în cuprinsul lacului Tasaul (calcare la nord si cristalin în sud). În prima situație, depresiunea este asimetrică, cu un ses de 0,5-2 km lățime, încadrat de un versant abrupt în calcare si unul lin pe cristalin (sectorul inferior al unui pediment local). În al doilea caz, depresiunile sunt simetrice, cu versanți abrupți, secționați atât în calcare, cât si în cristalin, situație probabil determinată de abraziunea marină de la începutul Holocenului, când nivelul mării era la +5 m, dar si ulterior, prin abraziune lacustră, după formarea lagunei Tasaul.

Se adaugă si alte bazinete depresionare, la obârsia unor văi orientate spre Carasu sau Dunăre. Între ele este cel de pe valea Crucea, dezvoltat pe cristalin, în amonte de cheile tăiate în calcare.

• Văile epigenetice sunt înguste, cu versanți abrupți si o albie de câțiva metri lățime. Sunt dezvoltate în calcar si în cristalinul din bază, ele urmărind direcții impuse de topografia postjurasică (Cataloi si Crucea, orientate spre sud, Dorobanțu, Dropia, Cabul, afluenți ai văii Carasu si Casimcea la Gura Dobrogei etc.).

• Formele de relief secundare au dimensiuni reduse si aparțin uneia sau alteia din cele două structuri suprapuse. Astfel, pe cristalin există: martori de eroziune de tip inselberg care domină pediplena cu câțiva zeci de metri (bazinele superioare ale râurilor Casimcea si Topolog), pedimente din pliocenul superior, aflate sub nivelul peneplenei ca nivele pe văile principale (Casimcea), si creste ascuțite, pe aliniamente verticale de cuarțite incluse în masa sisturilor verzi.

Calcarele jurasice sunt legate de o structură usor cutată, din care apar fragmente de sinclinal suspendat. Aici, s-au dezvoltat versanți abrupți cu caracter cuestic, uneori, cu caracter de front de cuestă (pe dreapta Casimcei între Cheia si Palazu Mare, pe dreapta Văii Seci). Pe ele sunt văi scurte de tip obsecvent.

• Masele de calcar jurasice apar ca petice cu lățimi de la 0,5 la 3 km, orientate pe două aliniamente NV-SE, în general la sau sub nivelul peneplenei, ele constituind resturi din formațiunile cele mai groase ce-au umplut sectoarele joase ale reliefului prejurasic. Între acestea, trei siruri au dimensiuni mai mari – unul de la lacul Tasaul spre nord-vest, în care s-a adâncit râul Casimcea, al doilea pe aliniamentul Ovidiu-M. Kogălniceanu-Capidava si ultimul la Hârsova – Crucea. În acestea s-au realizat procese de dizolvare care au permis dezvoltarea unui relief carstic reprezentat prin forme de suprafață (lapiezuri, la Gura Dobrogei, Valea Salcia, Hârsova; doline evidente pe Dealul pesterii si la obârsia văii Canara; avene în stadii de evoluție deosebite si chei, pe Valea Seacă, văile Miresei, Canaraua, Visternei; 23 pesteri mici uscate si lipsite de speleoteme, între care Gura Dobrogei – 480 m, Pestera La Adam, Pestera Liliecilor – 525 m etc.). Extrem de valoros stiințific este complexul atolilor fosili de la Cheia-Casian, în care, pe lângă complexitatea formelor carstice (pesteri, avene, lapiezuri) pot fi analizate sectoare mici de chei, precum si traseul unei văi mostenite, dezvoltată în spațiile libere dintre atoli după exondarea regiunii.

Relieful petrografic

Loessurile si depozitele loessoide au o desfăsurare mare în Dobrogea Centrală, dar si o concentrare aparte, pe latura dunăreană si pe falezele Mării Negre, unde ating grosimi foarte mari (10-30 m). Au rezultat prin acumularea în mai multe faze cu climat rece din Pleistocenul superior, în prezent mulând relieful preexistent pe 80 – 85% din suprafață.

Sunt depozite eoliene (îndeosebi pe interfluvii) si cu caracter complex (eolian si deluvial) pe versanții văilor mari, situații care se reflectă atât în alcătuirea, cât si în structura lor. Prezența solurilor fosile sau a lentilelor de argilă introduce diferențierea de orizonturi care fac ca dinamica proceselor (legate de circulația apei la suprafață si în interior) să sufere modificări. Pantele ridicate, utilizarea dominant agricolă în locul formațiunilor de stepă, silvostepă si pâlcuri de pădure, climatul secetos cu ploi în averse, practicarea irigațiilor au stimulat procesele de tasare (pe suprafețele orizontale) a celor de sufoziune, siroire, a valurilor mării la baza falezelor si chiar a alunecărilor de teren (Eforie, Tuzla).

Relieful specific acestor formațiuni, cu frecvență deosebită pe versanții dunăreni, în lungul falezelor marine si lacustre, pe versanții văilor principale (Carasu, Casimcea), unde depozitele au grosimi de peste 5 m, este alcătuit din depresiuni de tip crov, puțuri, hornuri, hrube si tunele de sufoziune, văi sufozionale, în diferite stadii de evoluție, trepte de loess desprinse din

versant si care au poziții diferite pe acesta etc.

Depozitele nisipoase sunt acumulate sub formă de fâsii înalte care închid lagune si limane. Este un nisip dominant organogen, adus de valuri pe plajă, apoi spulberat si acumulat eolian ca dune longitudinale, în sectoarele mai depărtate si mai înalte ale țărmului. Pe plaja joasă, valurile si unele activități antropice (îndeosebi nivelarea) fac ca morfologia formațiunilor nisipoase să cunoască o dinamică activă.

Calcarele tipice, dolomitice, zoogene, marnoase și dolomitele, îndeosebi cele aparținând Jurasicului superior, au un caracter transgresiv și discordant față de șisturile Proterozoicului superior. Ele aflorează pe areale mai extinse în bazinul Casimcei, îndeosebi spre avale de aliniamentul localităților Grădina – Pantelimon, generând chei, holocarst și merocarst, peșterile La Adam, Liliecilor, Cheia, regim semiendoreic al scurgerii, canarale, lapiezuri, doline, avene, etc. Sub formă de atoli de corali (Bărbulescu, 1959, 1974), apar la obârșia râurilor Cabul, Țibrinului, Banului, Dunărea, Chichirrgeaua, în hinterlandul localităților Topalu, Ghindărești și Hârșova, etc. De prezența acestora se leagă bazinetele de eroziune diferențială calcaroasă, la Mihail Kogălniceanu, Dorobanțu, Țepeș Vodă, Gălbiori, Crucea, Stupina, Horia), chei, canarale, martori de eroziune grefați pe atoli, etc.

Relieful fluviatil

Văiie reprezintă un element de seamă al morfologiei Podișului Dobrogei Centrale. Ele au vârstă cuaternară și sunt tributare atât Dunării ( râurile Dunărea, Chchirgeaua, Topolog, Valea Roșilor, Aiorman) cât și Mării Negre. În general, ele sunt larg evazate, fără terase, cu fundul aluvionat, cu o scurgere efemeră, și o eroziune regresivă ce evoluează conjugat cu fenomenele de sufoziune (tunele, arcade, peșteri, poduri naturale, etc).

Treptele de relief din sectoarele dunărene și marine, sau al cursului inferior al afluenților Dunării reprezintă o îngemănare de pedimente noi (pleistocene) retezate de Dunăre, mare sau de către văile tributare acestora (Posea 1980). Cea mai mare energie de relief o prezintă văile care ajung la Dunăre. Local, ating 60 – 80 m (Valea Dunării la Băltăgești, Valea Calachioi, amonte de Capidava; Chichirgeaua la Tichilești, văile Topologului la Rahman, Stejarului și Saraiului, Roștilor la Făgărașu Nou și Măgurele, etc.). Văile care traversează bara calcaroasă din sud (ex: Dunărea, Banu, Țibrinu, Cabul etc.) prezintă chei și canarale, rupturi de pantă în profil longitudinal și o competență remarcabilă legată de fenomenul de seluri (când transportă însemnate cantități de loess în suspensie). În cursul superior, unele văi au fundul larg, aluvionat și profilul transversal puternic evazat (ex: văile Aiormanului, Roștilor, Topologului și toate râurile tributare mării).

Relieful de tip inselberg și pedimentele

Acestea caracterizeză Podișul Istriei, întâlnindu-se, dar cu o frecvență mai redusă, și în podișurile Casimcei și Gârliciului. Posea (1980) distinge ,,pedimentele Histriei’’, desfășurate în jurul unor inselberguri (larg răspândite pe raza localităților Piatra, Palazu Mic, Săcele, Traian, Nuntași, Cogealac, Istria, Fântânele, etc.). Aici, ca și în întreaga Dobroge de nord-est, se află singurele inselberguri și pedimente din țară bine păstrate și larg extinse (Posea, 1983). După forma lor, inselbergurile pot fi netede la partea superioară, ascuțite, ruiniforme și acoperite deasupra cu blocuri grosiere, ori anugulare sub formă de cupolă.

Timpul apariției pedimentelor și inselbergurilor marchează, cel puțin sfârșitul Pliocenului, când clima aridă favoriza modelarea reliefului prin alterare fizică (datorită îndeosebi diferențelor diurne de temperatură), și evoluția regresivă a versanților. Distributiv, suprafețele de pedimente se prelungesc sub depozitele și apele complexului litoral lagunar Sinoe-Zmeica-Golovița-Razim, evidențiind vârsta precuaternară a pedimentelor. Prin prisma poziției lor actuale se disting: pedimente periglaciare (pliocene) la zi, larg extinse în bazinul superior al râului Topolog, în întreg bazinul râului Casimcea, în bazinele râurilor Hamangia, Nuntași, Tașaul, etc. și pedimente fosilizate de loess – larg extinse, îndeosebi, în Podișul Istriei, în dealurile Tașaul (83 m), Săcele, Traian (40 m), Movila Ceanuța (223m), etc.

Procese de modelare actuală

Evoluția actuală a reliefului se face sub acțiunea de modelare a mai multor procese. Unele afectează suprafețe extinse, cum este cazul toreților, în timp ce altele se manifestă pe anumite tipuri de roci (sufoziune pe loess și depozite loessoide) sau pe pante (procese gravitaționale, prăbușiri, etc).

Specificul petrografic al regiunii imprimă proceselor de modelare intensități diferite: pe aflorimentele de roci dure, o dinamică atuală lentă, ale cărei rezultate nu pot fi percepute la scara vieții umane, în timp ce, pe depozitele loessoide, dinaminca activă modelează cu o intensitate mai mare microformele de relief.

Rocile cristaline sunt afectate, în principal, de prăbușiri și rostoliri. Ciclurile gelivale (îngheț – dezgheț) și insolația, determină dezagregarea și alterarea intensă a rocilor, procesul fiind favorizat de prezența în masa rocilor a planurilor de minimă, precum și de compoziția eterogenă. Materialele rezultate variază de la particule foarte mici până la blocuri de dimensiuni mai mari. Și unele, și altele, se deplasează sub acțiunea acțiunea forței gravitaționale sau prin intermediul unor agenți (ex: apă, vânt), către baza versaților. Uneori, materialele se canalizează pe inflexiunile negative ale reliefului, rezultând ,,râuri de pietre’’.

Un rol însemnat în modelarea litofaciesurilor loessoide, îl are scurgerea de versant, îndeosebi cea torențială, la care se adaugă spălarea în suprafață și șiroirea. Efectele acestora în relief sunt formarea de văi torențiale și spălarea intensă a versanților. Eroziunea în suprafață înregistrează intensități mari pe terenurile cu pante mai mari de 5°, dând naștere unor forme de relief specifice, cum ar fi rigolele sau ogașele. Însă toate aceste procese sunt prezente pe suprafețe restrânse în Podișului Dobrogei Centrale, întrucât aici predomină suprafețele cvasiorizontale, cu o înclinare mai mică de 5°. Loessul și depozitele loessoide mai sunt afectate și de fenomenele de tasare și sufoziune

Modelarea fluviatilă se reduce la o slabă eroziune în adâncime și parțial laterală. Procesele din albii se accelerează doar în urma viiturilor care se produc de câteva ori pe an. Mult mai accentuată decât eroziunea, este acumularea materialelor transportate și depunerea acestora în albii.

Pe versanții cu înclinări medii sunt vizibili arbuști și arbori tineri aplecați în direcția pantei. Aceasta este urmarea fenomenului de creep, ce afectează depozitele de versant ca urmare a varațiilor de temperatură și a ciclurilor gelivale. Deplasarea particulelor în sensul pantei este foarte lentă, aproape imperceptibilă.

Însă cele mai vaste suprafețe poartă amprenta negativă a activităților antropice. Aceasta s-a manifestat prin defrișări, exploatări în carieră, arături distribuite haotic, pășunat intensiv, în unele cazuri monocultura, peste 80% din suprafața podișului fiind utilizată în scop agricol.

PARTICULARITĂȚILE CLIMATICE

,,Dintre toate unitățile geografice ale României, Podișul Dobrogean se individualizează cel mai bine din punct de vedere climatic, fiind cea mai caldă, cea mai uscată și, între unitățile naturale de dealuri și câmpie, cea mai vântoasă regiune a țării’’ (Ciulache, S., Torică, V., 2003).

Dobrogea Centrală, ca subunitate climatică a Podișului Dobrogean, nu constituie excepția de la regulă, aceasta încadrându-se într-un climat temperat – continental tipic, cu nuanțe de excesivitate. Prin prezența sa în sud-estul Romaniei, în directă vecinătate cu Marea Neagră (la est) și cu culoarul Dunării (la vest), Dobrogea Centrală se mai remarcă și prin suprapunerea influențelelor marilor centri barici de acțiune (ciclonii mediteraneeni și pontici, anticiclonii azoric, scandinav și euroasiatic) peste structura suprafeței active.

Trăsătura principală a climatului este cea de semiariditate, influențată pe de o parte de factorii globali, radiația solară și circulația generală a atmosferei, iar pe de altă parte de condițiile locale ale suprafeței active.

Cea mai mare parte a teritoriului este încadrat în climatul de câmpie, doar înălțimile de peste 300 m fiind incluse în spațiul climatic al dealurilor joase.

Nota de individualitate climatică este subliniată și de principalele elemente climatice: temperatura aerului, umiditatea relativă a aerului, durata de strălucire a soarelui, precipitațiile atmosferice, vântul, la care se adaugă și fenomenele de uscăciune și secetă care sunt deosebit de acute pe teritoriul dobrogean, cu precadere în sectorul litoral.

Factorii climatogeni

Factorii radiativi

Asigură cantități mari de energie solară ca urmare a poziției geografice favorabile (situarea sudică determinând unghiuri mai mare ale înălțimii Soarelui deasupra orizontului, iar cea estică de o nebulozitate mai mică), altitudinilor mici, reliefului relativ uniform, proximității Mării Negre și circulației dominant vestice din troposfera mijlocie.

Radiația solară este factorul climatogen principal, ce determină variații ale celorlalte elemente climatice. Radiația globală, dintre toate tipurile de radiație, constituie o componentă de bază a bilanțului radiativ caloric la suprafața terestră, influențând determinant temperatura aerului de la suprafața scoarței terestre.

Datele înregistrare la stația meteorologică Constanța atestă potențialul radiativ ridicat al Dobrogei (în special al zonei litorale), care se cifrează la circa 123 kcal/cm2/an.

Distribuția teritorială a sumelor medii ale radiației globale prezintă, desigur, unele diferențieri legate de variațiile transparenței atmosferice (nebulozitate, ceață, pâclă), dar ele sunt puțin semnificative. În schimb, distribuția temporală cunoaște variații periodice și neperiodice considerabile. În regim anual, cele mai mici sume medii lunare de radiație globală se înregistrează în decembrie, iar cele mai mari, în luna iulie. La Constanța, suma medie înregistrată în luna decembrie (2,98 kcal/cm2) reprezintă doar 16,82% din cea aferentă lunii iulie (17,71kcal/cm2).

Variațiile neperiodice din timpul unui an sunt, de asemenea, importante. Astfel, în anul 1980, caracterizat printr-o frecvență mare a timpului noros și acoperit, radiația globală înregistrată la Constanța a fost de numai 108,29 kcal/cm2, iar în anul 1990, cu o frecvență mare a timpului senin a atins 141, 54 kcal/cm2.

Factorii dinamici

Reprezentați prin circulația generală a atmosferei, dar la scară locală, și prin circulațiile termobarice de tip briză, joacă, de asemenea, un rol important în geneza climei, conferind Dobrogei o individualitate distinctă.

Circulația generală a atmosferei ia naștere sub influența bilanțului radiativ neomogen. Implică deplasări ale maselor de aer, pe distanțe mari, sub influența directă a nucleelor barice permanente. De asemenea, ea suferă și modificări determinate de neomogenitatea reliefului, de repartiția diferită a suprafețelor de uscat și de apă, de mișcarea de rotație a Pământului.

Ca și pentru întreaga țară și pentru Dobrogea Centrală este specifică circulația zonală de vest. Aceasta este, însă, perturbată de acțiunea centrilor barici care acționează deaspura Europei de SE. Prin poziția sa, teritoriul central dobrogean se situează la limita de influență a aticiclonului azoric, la periferia căruia se dezvoltă ciclonii oceanici europeni, răspunzatori de maximul pluviometric anual în iunie, care ajung aici, după un lung traseu de continentalizare, deja secătuiți de precipitații. Ca urmare, în sectorul de interferență a uscatului cu marea se remarcă cel mai mare grad de continentalism, pus in evidență de sondajele aerologice de la Constanța.

În același timp, Podișul Dobrogei Centrale este supus mai mult influenței aticiclonilor continentali euroasiatici, lipsiți și aceștia de precipitații, care transportă iarna aer rece și uscat, iar vara aer cald tropical și uscat; uneori, au caracter staționar, favorizând insolația și radiația solară prelungite, umezeala redusă, fenomene intense de uscăciune și secetă. Mai importanți sunt ciclonii mediteraneeni și pontici (care se formează deasupra Mării Negre); prin retrogradare, ciclonii mediteraneeni determină mari cantități de precipitații deaspura întregului teritoriu dobrogean, influențând evoluția rapidă a rețelei hidrografice autohtone și modelarea reliefului.

Cele două tipuri mari de circulație dominantă în cele două semestre (rece și cald) ale anului joacă un rol important în formarea contrastelor climatice sezoniere ale Dobrogei Centrale.

Structura suprafeței active

Se evidențiază prin prezența celor două tipuri esențiale de suprafață activă: marină și continentală. Suprafața activă continentală este relativ uniformă, dar nu total lipsită de particularități apte să inducă modificări locale destul de importante în valorile și regimurile unor elemente meteorologice. Dobrogea Centrală înclină lin dinspre nord – vest (400 – 300 m) către sud – est (100 m), fiind drenată, în mare parte, de râul cu același nume.

Marea Neagră constituie, la rândul ei, cel de-al doilea tip fundamental de suprafață activă, care are, prin modul diferit de încălzire și răcire, prin faptul că este o sursă permanentă de evaporare, prin modificările pe care le aduce presiunii atmosferice și caracteristicile vântului, nebulozității și precipitațiilor, influențe deloc neglijabile asupra genezei condițiilor climatice specifice Dobrogei. Dar proximitatea unei atât de întinse suprafețe acvatice nu poate rămâne fără consecințe asupra climei dobrogene.

Însă aceste consecințe sunt mult mai reduse decât ar fi fost de așteptat, din cauza predominării circulației vestice, caracteristică latitudinilor medii.

Caracteristicile principalelor elemente climatice

Regimul principalelor elemente climatice reflectă ansamblul factorilor genetici ai climei, care imprimă caracteristici locale dinstincte.

Pentru caracterizarea trăsăturilor climatice din aria Podișului Dobrogei Centrale au fost luate în considerație date meteo de la patru stații meteorologice: Corugea, Hârșova, Constanța și Medgidia.

Temperatura aerului

Pe teritoriul Podișului Dobrogei se realizează cele mai mari valori ale temperaturii medii anuale ale aerului din România, acestea fiind egale sau mai mari de 11°C la majoritatea stațiilor meteorologice, făcând din Dobrogea cel mai cald teritoriu al țării.

Temperatura medie anuală

Repartiția valorilor medii ale temperaturii aerului scoate în evidență câteva concluzii:

• Podisul Central Dobrogean este individualizat pe laturile de vest, nord si est, de izoterma de 11°C. Spre est, pe platforma continentală a Mării Negre, pe măsura îndepărtării de uscat, temperatura medie anuală crește treptat până la o valoare maximă de 12°C la 30 km în larg. Explicația constă în adâncimea mică a apelor marine (sub 50 m), cu rol de rezervor termic, care ridică mult temperatura aerului din timpul iernii.

În ceea ce privește temperatura medie anuală, o altă concluzie ar fi faptul că ea scade de la N către S pe litoral, (Constanța – 11.3°C, Mangalia – 11,2° C) deoarece pe această direcție crește adâncimea acvatoriului marin și i se atenuează astfel rolul de rezervor termic. În interiorul uscatului nu se mai remarcă această diminuare de la N către S ci de la S către N datorită creșterii altitudinilor ce determină o scadere a temperaturii, pe fondul rarefierii aerului, dar și datorită faptului că în N predomină influențele continentale, influența anticiclonilor continentali fiind mai pregnantă decât în Dobrogea de sud spre exemplu, unde își fac simțite prezența prelungiri ale infuențelor mediteraneene.

În cursul anului, specificul proceselor de încălzire si răcire este dat de temperaturile medii lunare, > 10°C. Astfel, în timp ce, primăvara, pe majoritatea suprafeței Podișului Central Dobrogean, sub 100 m altitudine, unde procesele de încălzire sunt mai timpurii, temperatura medie lunară > 10°C se realizează încă din luna aprilie, în zona litorală, ca urmare a inerției suprafețelor de apă, această valoare este < 10°C. Toamna în schimb, în luna octombrie, când uscatul dobrogean se răceste mai repede, pe suprafața acestuia, temperatura medie lunară la altitudini sub 100 m este de circa 12°C, în timp ce, pe litoral, ca urmare a rolului de rezervor termic al Mării Negre, aceasta este cu circa 1.0°C mai mare.

Umezeala aerului prezintă valori care particularizează Dobrogea Centrală față de sectoarele învecinate ale Câmpiei Române, atât în privința tensiunii vaporilor de apă, cât si în cea a umezelii relative.

Tensiunea reală a vaporilor de apă înregistrează, în sectorul litoral, valori medii anuale mai mari decât în oricare altă regiune a țării, (12.5 mb la Constanța). În interiorul Dobrogei, ele scad la puțin peste 10 mb, pentru ca pe latura dunăreană să crească spre 11 mb.

În regim anual, valorile medii lunare cresc paralel cu cresterea temperaturii aerului, de la 5.5. mb în ianuarie, până la peste 20-21 mb în iulie si august, când evaporația este intensă.

Umezeala relativă, parametrul cel mai expresiv al acestui element meteorologic, este, de asemenea, mai mare ca în celelalte regiuni ale țării, cu toate că, fiind raportul dintre tensiunea reală si tensiunea de saturație a vaporilor, depinde mai mult de temperatura aerului.

Mediile anuale ale umezelii relative variază între 80% si 85% pe litoral si coboară la 65% – 70% în interiorul podișului. În regim anual, mediile lunare cele mai mari se înregistrează iarna (83-91%), iar cele mai mici, vara (67-75%). Iarna, valorile mari sunt repartizate mai uniform, deoarece, în interiorul uscatului, tensiunea mai mică a vaporilor este compensată prin scăderile de temperatură, în timp ce vara apar diferențieri sensibile: pe litoral, tensiunea mai mare a vaporilor si temperatura mai redusă duc la cresterea umezelii relative, iar în interior, temperaturile mai ridicate si tensiunea mai redusă a vaporilor determină scăderea umezelii relative. Este si explicația pentru care, numărul mediu anual de zile cu umezeală relativă ≤ 30 % este neînsemnat pe litoral si ceva mai mare în interiorul uscatului. Dimpotrivă, numărul mediu anual al zilelor cu umezeală relativă ≥ 80% este mai mare pe țărm si mai mic în interior.

Nebulozitatea este, de asemenea, o caracteristică definitorie a climei Dobrogei. Mediile ei anuale sunt mai mici decât în restul țării, variind între 5.2 la Hârșova si 5.4 la Constanța. Dar, diferențele cele mai pregnante se constată nu la compararea valorilor anuale, ci a celor din lunile de vară.

În iulie si august, mediile nebulozității din Dobrogea Centrală, mai ales, sunt mai mici decât oriunde altundeva (valoarea de 3.2 zecimi fiind comună atât staței meteorologice Constanța cât și celei de la Hârșova). În schimb, luna cea mai înnorată, decembrie, înregistrează valori medii ridicate atât pe litoral, cât si în interior (6.9 zecimi la Constanța, 6.9 la Hârșova).

Durata strălucirii Soarelui confirmă constatarea că Dobrogea Centrală, alături de unitățile de relief vecine din nord și sud, este teritoriul cel mai senin al României. Datele indică durate medii anuale care depăsesc 2200 de ore la cele mai multe dintre stațiile meteorologice (2270.1 ore la Constanța, 2225.4 la Hârșova, etc.). Acestea reprezintă circa 50% din durata astronomic posibilă de strălucire a Soarelui în regiune. În decursul anului, cele mai mici durate medii de strălucire efectivă a Soarelui se înregistrează în decembrie (luna solstițiului de iarnă), când durata astronomic posibilă este cea mai scurtă, iar nebulozitatea este maximă (între 68.7 ore la Hârșova și 77.0 ore la Constanța).

Cele mai mari durate medii lunare nu se înregistrează însă în iunie (luna solstițiului de vară), când durata potențială este maximă (din cauză că nebulozitatea cunoaste cresteri accentuate), ci în iulie, lună cu durate posibile încă mari si cu nebulozitate sensibil mai redusă (între 313.1 ore la Hârsova si 325.6 ore la Constanța).

Valorile medii anuale înregistrează diferențieri și de la un an la altul, în funcție de variațiile neîncetate ale circulației atmosferice care modifică considerabil nebulozitatea si implicit durata strălucirii Soarelui.

Aria valorilor ridicate ale radiației globale o reprezintă jumătatea central estică a podișului, conturând, în ansamblu, domeniul de influență predominantă a frontului brizelor marine de zi, însoțit de inversiuni și timp senin, care, în condițiile contrastului termic tranșant dintre mare și uscat pătrunde adânc pe suprafața terestră, deasupra reliefului relativ plan, cu altitudini mici (100 – 200 m) și densități ale fragmentării foarte reduse (mai mici de 0,1 km/km2). Aici, la limita de acțiune maximă a brizelor marine (30 – 35 km), durata medie de strălucire a soarelui este de asemenea mai mare de 2.200 de ore.

Precipitațiile atmosferice

Acestea reflectă un alt aspect de individualitate climatică, aspect pus în evidență de potențialul pluviometric cel mai redus din România. Repartiția cantităților medii anuale de precipitații scoate în evidență totalitatea factorilor genetici care determină regimul lor anual si multianual.

Potențialul pluviometric este dimensionat de frecvența mai mare a anticiclonilor continentali care provoacă secete; influența redusă a Anticiclonului Azoric care ajunge în regiune deja secătuit în precipitații, Ciclonii Mediteraneeni cu evoluție normală și retrogradă, Ciclonii Pontici care se dezvoltă în bazinul de vest al Mării Negre (ca și ciclogeneza de coastă marină) și care, evoluând deasupra uscatului dobrogean limitrof pot determina ploi deosebit de abundente, uneori cu caracter cvasimusonic; barajul termic al Mării Negre condiționat de procesele de evaporație care conduc la instalarea inversiunilor de temperatură ce provoacă descendența aerului și respectiv, destrămarea sistemelor noroase si absența sau diminuarea precipitațiilor; convecția termică nocturnă care se dezvoltă deasupra apelor marine în anotimpul cald, dar care generează precipitații convective în cantitate redusă; convecția termică diurnă care se dezvoltă în anotimpul cald pe suprafața uscatului, ș.a.

Cantitățile medii anuale de precipitații

Cantitățile medii anuale de precipitații totalizează sub 400 mm spre litoral, circa 400 – 450 rnm în partea central-nordică și circa 425 mm spre bălțile Dunării (gradul de continentalism crescând de la vest spre est). În nordul Podișului Casimcei, datorită altitudinilor, cantitățile medii anuale de precipitații cresc până la 450 mm, iar pe culmile cele mai inalte, de peste 380 m, ajung până la 500 mm, cantitate care este egală cu cea din zona de silvostepă, din extremitatea vestică a Băraganului.

Regimul anual al cantităților medii lunare de precipitații evidențiază o perioadă mai ploioasă la sfârsitul primăverii si începutul verii (luna cu cea mai mare cantitate medie fiind, la aproape toate stațiile meteorologice luate în considerare, iunie), determinată de intensificarea convecției frontale (odată cu sporirea activității ciclonice) si termice (odată cu cresterea valorilor bilanțului radiativ).

Tabelul nr. X Cantitățile medii lunare si anuale de precipitații (mm) în Dobrogea (1965-2000)

Acest maxim pluviometric este mai slab exprimat la stațiile meteorologice situate pe țărmul Mării Negre si mai puternic la cele din interiorul uscatului. În cazul acestora din urmă, maximul respectiv include si luna iulie, caracterizată prin miscări termoconvective ascendente foarte puternice (valorile medii ale lunii iulie sunt chiar superioare celor din luna mai).

Dimpotrivă, la stația Constanța, maximul pluviometric respectiv nu include luna iulie, din cauza accentuării contrastului termic dintre suprafețele uscată si acvatică, aceasta din urmă, sensibil mai rece, opunându-se miscărilor convective ascendente, generatoare de nori cumuliformi. Din acelasi motiv, mediile anuale ale lunilor celor mai ploioase sunt mai mari în interiorul uscatului (unde depăsesc 40, 50 si chiar 60 mm) reducându-se către litoral.

,,În lunile noiembrie si decembrie, se schițează un maxim pluviometric secundar, care sugerează unor cercetători ideea apropierii de climatul subtropical, cu veri calde si uscate (mediteraneean). De remarcat însă că această crestere a cantităților medii lunare de precipitații este slabă (nicidecum comparabilă cu cea din regiunea mediteraneeană) si se întâlneste si la stațiile meteorologice din interior, fie că sunt situate în sudul, centrul sau nordul Dobrogei. Ba, mai mult, ea este prezentă si în Câmpia Română.’’ (Ciulache S., Torică V., Clima Dobrogei, 2003)

Regimul anual înregistrează un minim pluviometric centrat pe lunile ianuarie si februarie, regiunea fiind dominată în bună măsură de aerul polar continental dinspre nord si nord-est, cu conținut sărac de vapori de apă. Schimbările neîncetate care se produc de la un an la altul în frecvența si caracteristicile maselor de aer antrenate de vânturile dominante si, respectiv, de ciclonii si anticiclonii mobili, determină variații importante ale cantităților de precipitații din fiecare an, acestea putând înregistra abateri negative sau pozitive considerabile față de media multianuală a regiunii sau a fiecărei stații meteorologice în parte.

În anii cu activitate ciclonică intensă, s-au înregistrat uneori cantități de precipitații depăsind chiar dublul mediei anuale a sirului de observații. Astfel, în 1897, la M. Kogălniceanu, s-au înregistrat 937.5 mm (față de 451.0 mm), în 1939, la Constanța, 687.8 mm (față de 378.8 mm), etc.

Pe lângă ploile ciclonice, în regiune, mai au loc și ploi frontale și, mai ales, convective, cu caracter continental (averse). Ele se produc în regim anticiclonic, datorită insolației puternice, care genereaza nori Cumulonimbus cu dezvoltare mare pe verticală, din care cad ploi torențiale cu putere mare de eroziune, uneori insotite de grindina și oraje puternice. Asemenea ploi afectează îndeosebi Podișul Dobrogei Centrale, care este acoperit, în cea mai mare parte, cu depozite loessoide, friabile.

Cantitățile maxime de precipitații căzute în 24 de ore

Lunar, cantitățile de precipitații sunt reduse, cifrându-se în jurul valorii de 35 – 40 mm, având însă, adesea, caracter torențial, îndeosebi în semestrul cald al anului. Maximele de precipitații în 24 ore pot atinge și depăși 1/4 din cantitatea anuală (M. Kogălniceanu, 100.8 mm/15.03.1897; Constanța 140.2 mm/29.08.1947 și Mihai Viteazu, 140.4 mm/20.09.1951) care contribuie la spălarea solurilor, a loessurilor (,,seluri") și la biciuirea recoltelor.

Cercetarile de teren au demonstrat că, în timpul averselor respective, cu acțiune mecanică puternică, se măresc bazinele hidrografice prin eroziune regresivă, iar vaile se adâncesc cu câțiva metri pe verticală până la roca de baza; în același timp, în lungul lor, se scurge o mare cantitate de aluviuni. Ele sunt bogate cantitativ și „umflă” apele râurilor și ale torenților, provocând inundații și procese intense de modelare; acționând prin eroziune regresivă acestea determină și procese de năruire a malurilor săpate în depozite loessoide din baza versanților, formând o întreagă rețea de ravene, denumite local „derele”, cu aspect de canion. Cantitățile maxime de precipitații în 24 de ore au un rol important din acest punct de vedere. Valorile absolute lunare sunt, în toate cazurile, mai mari decât mediile lunare multianuale, iar în unele cazuri, mai cu seama, în zona litorală, chiar de doua-trei ori mai mari decat acestea.

Toate aceste date concrete tind să sugereze că Dobrogea are un climat temperat semiarid, situat la limita climatului temperat de tranziție (atât ca localizare geografică, dar si din punct de vedere al precipitațiilor si al altor elemente meteorologice).

Vântul

Și acest component climatic reflectă un aspect de individualitate climatică a Podișului Dobrogean din două puncte de vedere: pe de o parte, datorită contrastului termic cel mai accentuat din țară, dintre uscatul dobrogean și acvatoriul marin, care generează vânturile locale, cu caracter de briză, iar pe de altă parte, datorită vitezei medii anuale, care atinge cotele cel mai mari în zona litorală, comparabile cu cele din regiunile carpatice înalte.

Frecvența medie anuală a vânturilor pe direcții arată că în Podisul Dobrogei Centrale aceasta este influențată de altitudinile reduse (sub 500 m), de prezența Mării Negre și a Culoarului Dunării, care dirijează curenții de aer. Astfel, în timp ce, pe latura vestică, la Hârsova, vânturile de nord (23.0%) si de sud (15.0%) domină net, din cauza canalizării aerului pe culoarul Dunării., în sectorul sudic al litoralului, vânturile dominante sunt cele din vest (Constanța 15.1%) si nord-vest. În partea continentală a podișului, la Corugea, sunt cele din est (15.1%) si de vest (14.4%).

În interiorul uscatului, ierarhia frecvenței vânturilor pe cele opt direcții cardinale și intercardinale se complică, datorită, cu precădere, unor caracteristici ale câmpului baric, în primul caz, și unor caracteristici ale reliefului, în al doilea caz. La Medgidia, de exemplu, predominarea vânturilor de vest (13.5%) și de nord-vest (12.3%) se explică, în mare parte, prin orientarea de la vest la est a Văii Carasu, pe care s-a axat canalul Dunăre-Marea Neagră.

Datorită activității ciclonice care se dezvoltă pe Marea Neagră, mai ales în sectorul apelor costiere, viteza vântului poate depăși 7 m/s, generând valuri marine de 2-4 m înălțime, care provoacă degradarea si retragerea liniei de țărm.

Pe lângă vânturile dirijate de circulația generală a atmosferei, în Podișul Dobrogei Centrale, se mai remarcă și câteva vânturi locale: Crivățul, un vânt foarte puternic, geros și uscat, care aduce înghețuri puternice. Bate iarna, și are uneori o permanență zilnică, fiind specific întregului teritoriul al Dobrogei, și, implicit și Podișului Dobrogei Centrale. Determină apariția perioadelor geroase deosebit de intense, înghețuri, polei, și, uneori, viscole puternice însoțite de viteze mari ale vântului care pot depăși la rafală 100 – 150 km/h, provocând spulberarea și troienirea zăpezii, înghețul solului și degradarea culturilor, etc.

Suhoveiul sau Vântul Negru, care bate în semestrul cald al anului, din sud, sud-est și nord-est, fiind un vânt uscat și fierbinte. El provoacă fenomene de secetă, generând și procese de deflație sau furtuni de praf, de unde i se trage și numele.

Anual, suhoveiurile au o frecvență medie de 2-3 zile, și maximă de 10-15 zile. Viteza medie anuală a vântului depășește 4,1 – 4,5 m/s spre litoral și circa 3,64 m/s în partea centrală, fapt ce contribuie la intensificarea fenomenelor de uscăciune și secetă.

Cele mai specifice vânturi locale sunt brizele marine, cu periodicitate zilnică care bat pe litoral generate de contrastul termobaric, dintre apă si uscatul limitrof. Ele se resimt pe circa 25-30 km depărtare de țărm, purtând cu ele ziua, vaporii de apă rezultați din procesele de evaporație de pe suprafața mării; noaptea bat dinspre uscat spre mare, fiind reci si uscate. Acestea asigură, în perioada caldă a anului, circa 1/3 din cantitatea anuală de precipitații care reduc gradul de uscăciune și secetă din sol.

Vitezele medii anuale ale vântului sunt sensibil mai mari decât în alte regiuni ale țării, mai ales la stațiile meteorologice de pe litoral. Cele mai mari valori, în regiunea studiată, se înregistrează, la Constanța (6,5 m/s N, 6,3 m/s NE, 4,6 m/s NV etc.).

Ele scad sensibil la stațiile din partea continentală, dar rămân totusi superioare celor din alte regiuni de podiș ale țării. La Casimcea și Corugea (fig X), de exemplu, se înregistrează valori de 5,0 m/s pentru vânturile din nord, 4,7 m/s pentru cele din nord-est, 4,4 m/s, 3,7 m/s respectiv, pentru cele din vest, etc. Creșterea vitezelor medii anuale ale vântului de la sud către nord, la stațiile meteorologice de pe țărmul mării, este o realitate detectabilă si în cazul numărului mediu anual de zile cu viteze ≥ decât 11 m/s: 11.9 la Mangalia, 26.9 la Constanța.

Fenomene atmosferice deosebite

Fenomenele de uscăciune si secetă

Ele rezultă din corelațiile existente dintre temperaturile cele mai mari din țară care se produc aici, cu cantitățile de precipitații cele mai reduse din țară, cu vânturile uscate și fierbinți, ca și cu alți factori climatici, pedologici și antropici specifici regiunii.

Secetele moderate înregistrează frecvența cea mai ridicată, de peste 30%, în intervalul august – octombrie, la o distanță mai mare de 20 km de țărmul marin. Frecvența de 30% este depasită între altitudinile 20-100 m în luna septembrie, iar peste altitudinea de 200 m, în intervalul august – octombrie și în luna martie. Frecvența cea mai redusă a secetelor moderate, de sub 20%, ocupă teritoriul cel mai extins în intervalul aprilie – iulie.

Acestea pot avea efecte deosebit de dăunatoare asupra vegetației, în general, și a culturilor agricole, în special, mai ales în lipsa irigațiilor și pe fondul de ansamblu al cantităților reduse de precipitații, specifice Dobrogei Centrale. Cele mai scăzute cantități de precipitații atmosferice din Dobrogea Centrală se produc în spațiul de maximă influență a brizelor marine, pe fondul atenuarii caracterului torențial al precipitațiilor atmosferice și a lipsei perioadelor extrem de uscate sub distanța de 30 km față de litoral și sub altitudinea de 20 m.

Aversele
Procesele fundamentale, care coduc la dezvoltarea formațiunilor noroase, capabile să producă mari cantități de precipitații atmosferice sunt convecția și schimbul turbulent din interiorul maselor de aer. Precipitatiile din anotimpul de vară sunt de natură frontală în Dobrogea și de produc de obicei ziua, având, frecvent, caracter de aversă.
Aversele sunt forma caracteristică a precipitațiilor căzute în timpul verii. Vijeliile care însotesc aversele respective și puhoaiele de apă care rezultă pe văile înguste, cel mai adesea intermitente, pot provoaca uneori pagube însemnate și victime omenesti.

Inghețul

În perioada rece a anului și mai ales iarna, influența termică a apei Mării Negre, mai caldă decât suprafața terestră, se resimte cel mai puternic pe litoral și este evidențiată de o serie de caracteristici ale regimului temperaturii aerului din perioada rece a anului, din care fac parte și ingheturile. Astfel, durata medie anuală a înghețurilor crește de la circa două luni pe țărmul Mării Negre, la circa trei luni în extremitatea vestică a regiunii, pe malul Dunării, și se prelungeste la trei luni și jumatate, în partea înaltă de peste 200m, a reliefului Podișului Casimcei.

Viscolul

Viscolele în Dobrogea Centrală se produc în perioada rece a anului, cel mai obișnuit în prezența unui relief baric caracterizat printr-un brâu de mare presiune, care unește anticiclonii Est-european și Azoric, mărginit la sud de o arie ciclonică vastă, situată deasupra Mării Neagre și în jumătatea estică a bazinului Mării Mediterane. În timpul viscolelor predomină vânturile nordice, urmate de cele nord-estice și nord-vestice. Frecvența anuală cea mai ridicată a viscolelor (>4 zile) se înregistrează în partea superioară a reliefului de podiș, iar cea mai scazută (sub 1 zi) în zonele de adăpost aerodinamic. Vânturile tari din Dobrogea, au o influență extremă, uneori determinantă asupra proceselor de degradare a solurilor și legat de acestea, la stabilirea tehnologiilor agricole practicate, cu consecințe în stabilirea recoltelor obținute.

Grindina

Grindina este o precipitație constituită din sferule sau fragmente de gheață cu diametre cuprinse între 5 și 50mm (uneori mai mari), care se asociază câteodată în blocuri neregulate. Grindina cade, cel mai adesea, în semestrul cald al anului, fiind aproape întotdeauna însoțită de averse puternice de ploaie, oraje și vijelii. Căderile de grindină produc, în fiecare an, pagube importante culturilor agricole, livezilor de pomi fructiferi, podgoriilor și gradinilor de legume și zarzavat.

Ceața

Ceața reprezintă suspensia în patura troposferică inferioara a unor picături mici de apă, cristale fine de gheață sau și picături și cristale de gheață, care micșorează sub 1 km vizibilitatea orizontală în stratul de aer inferior. Pe teritoriul Dobrogei Centrale frecvența zilelor cu ceață crește, în general, de la nord spre sud și de la est spre vest.

Tabelul nr. X Numărul mediu de zile cu ceață (1998-2007)

Astfel, numărul mediu anual de zile cu ceață este de 38 la Constanța, în timp ce, în zona centrală, acesta ajunge la 48-50, la Corugea și Medgidia. Această repartiție spațială indică faptul că Dobrogea este afectată în primul rând de cețurile radiative, advective și advectiv-radiative.

PARTICULARITĂȚI HIDROLOGICE

Cunoasterea apelor Dobrogei a fost impusă de necesitatea valorificării lor în diferite domenii ale vieții social-economice, precum si a unei mai bune înțelegeri a modului lor de formare si evoluție.

Dobrogea Centrală prezintă un potențial redus de ape curgătore. Suprafața sa este brăzdată de o rețea hidrografică cu densitate redusă, alcătuită din sisteme fluviatile cu dimensiuni, în general mici, cu debite scăzute si regim torențial de scurgere. Ele aparțin de două bazine hidrografice principale – bazinul Dunării si bazinul Litoral (sau al Mării Negre) – separate de o cumpănă de ape cu caracter asimetric, care, în jumătatea nordică a teritoriului, este mult împinsă către Dunăre, iar în cea sudică este mai apropiată de Marea Neagră.

Apele subtereane

În cadrul marilor untăți structurale ale Dobrogei, apele subterane se găsesc în hidrostructuri diferențiate, mai ales datorită elementelor litologice și tectonice.

În Dobrogea Centrală au fost remarcate trei hidrostructuri: Dorobanțu – Caragea Dermen într-un complex calcaros afectat de linia tectonică Capidava – Ovidiu; hidrostructura Crucea – Ghindărești – Topalu – Băltăgești, separată în trei bazine și care se afundă către nord-vest; hidrostructura Tîrgușor – Casimcea – Tașaul reprezentată tot sub formă de bazine hidrogeologice. Scufundarea ultimelor două hidrostructuri spre țărmul mării a permis scurgerea apelor în această direcție. Apa subterană provine în hidrostructurile menționate prin intermediul proceselor de infiltrație și condensare endocarstică.

Precipitațiile reduse și aflorarea frecventă a șisturilor verzi fac ca apele freatice să fie slab reprezentate. De regulă, sub formă de pânză, apar la baza loessului (pe interfluvii la circa 30 m adâncime), în luncile intens aluvionate ale râurilor Topolog, Hamangia, Cogealac, Săcele, ș.a. Apoi, la baza unor extinse glacisuri de acumulare (cursurile superioare ale râurilor Medgidia, Carierei, Tortoman, Crucea, Stupina) sau la baza versanților unor văi (Cișmelei, Topolog, Luminița, Beidaud, Casimcea).

Dobrogea Centrală, se caracterizează prin răspândirea largă a șisturilor verzi. Ele sunt impermeabile si nu pot înmagazina apa. Acolo unde aceste roci sunt acoperite cu o pătură groasă de loess, la baza acesteia, se formează straturi acvifere cu apă nepotabilă datorită mineralizării foarte mari cu sulfați (peste 1400 mg/l). Tot în această unitate a Dobrogei, de-a lungul văii Casimcea, între localitatea Cheia si lacul Tasaul, se întinde o bandă de calcare jurasice, unde apa circulă numai prin goluri si fisuri. Din aceste calcare se formează un puternic izvor, în apropiere de satul Piatra, denumit „Izvorul Turcului”.

Apele de suprafață

Caractere generale

Particularitățile elementelor cadrului natural al Dobrogei, cu precădere cele de ordin geologic, geomorfologic si climatic, imprimă rețelei hidrografice si regimului hidrologic al cursurilor de apă, caracteristici ce nu se mai regăsesc în nici o altă regiune a țării. Astfel, rețeaua hidrografică ce drenează teritoriul Dobrogei Centrale prezintă o densitate medie redusă (0,1-0,2 km/km²) si este constituită din râuri scurte (a căror lungime, depăseste doar în două cazuri 50 km), cu debite lichide scăzute (sub 1 m³/s) si regim torențial de scurgere.

Râurile dobrogene prezintă caracteristici hidrologice proprii ce reflectă particularitățile condițiilor, îndeosebi naturale, specifice Dobrogei. Nota particulară o constituie scurgerea superficială redusă si regimul hidrologic torențial, reflex al repartiției neuniforme a precipitațiilor, atât în timpul anului, cât si de la un an la altul.

Specifice sunt viiturile de scurtă durată, cu efecte adesea distrugătoare, produse cu precădere în urma ploilor torențiale de vară.

Aspectul general al rețelei hidrografice este divergent. Cursurile de apă îsi au originea în partea centrală a podișului si au direcții diferite. Ele sunt tributare fie fluviului Dunărea (și aparțin bazinului Dunării), fie Mării Negre (și aparțin bazinului Litoral)

O caracteristică importantă a rețelei hidrografice dobrogene este aceea că majoritatea cursurilor de apă debusează în lacuri (limanuri fluviatile, limanuri fluvio-maritime, lagune).

Condițiile litologice, structurale, morfologice si climatice, variate de la o regiune la alta a Dobrogei, au impus diferențieri importante de ordin morfohidrografic si hidrologic între principalele unități ale Dobrogei.

Sectorul central al Dobrogei, corespunzător în cea mai mare parte Podisului Casimcei, alcătuit din sisturi verzi, peste care sunt dispuse formațiuni jurasice (calcare, conglomerate) si loessuri, cu altitudini de până la 300 m, prezintă o rețea hidrografică relativ bine organizată, cu caracter radial si regim de scurgere permanent (ce excepția organismelor de mici dimensiuni).

Principalul sistem fluviatil este cel al Casimcei. Dintre celelalte râuri, se remarcă Topolog, Nămolești, Peceneaga (tributare Dunării), Istria, Nuntași, Săcele, Corbu (tributare lacurilor de pe țărmul Mării Negre). Morfologia văilor este diferită de la un sector la altul. Zonele de obârsie sunt, în general, largi, în timp ce în sectoarele mijlocii, văile sunt adâncite, cu aspect de defileu sau de chei, în calcare (la Crucea, Stupina), pentru ca în sectoarele inferioare, văile să se lărgească din nou, fiind puternic aluvionate.

Râurile Dobrogei Centrale au un regim hidrologic de ‚‚tip dobrogean’’, caracterizat prin debite foarte scăzute în tot cursul anului, având viituri de scrută durată legate de precipitațiile din luni de vară, mai – iunie, ca și de precipitațiile din perioada decembrie – februarie. Acestea determină eroziunea și remaniera intensă a solului și a loessului.

Datorită cantităților reduse de precipitații, valorile scurgerii sunt cele mai reduse din întreaga țară. Râurile au de regulă o alimentare pluvio-nivală, iar local, cum este cazul râului Casimcea, și o alimentare subterană.

Râurile drenate spre Dunăre, datorită diferențelor mari de de nivel dintre izvoare și gura de vărsare, de 150 – 200 m, explicate prin distanțele mici parcurse, de numai 20 – 30 km, exercită o eroziune liniar – regresivă deosebită, prezentând la vărsare versanți cu pante de peste 20 – 25° și văi largi cu fundul intens aluvionat, numite și ceaire.
Printre tributarii dunăreni se înscriu : cursurile superioare ale Cabul, Cariera, Medgidia și Tortoman, afluenți ai fostului râu Carasu; râurile Dunărea, Calachioi, Chichirgeaua, Benta, Topolog, Nămolești, Berteasca și Roștilor care se varsă direct în fluviul Dunărea.

Râurile care drenează flancul estic, maritim, al Podișului Dobrogei Centrale sunt Hamangia, Cogealac, Nuntași, Săcele, Vad, Vatra, Tașaul și Casimcea.
,,Dintre râurile Dobrogei Centrale numai patru au scurgere permanentă (Casimcea, Topolog, Hamangia și Nuntași) restul prezentând un regim torențial’’(Geografia României, volumul V, 2005).

Apele curgătoare

Casimcea izvorăște de la Fântâna Mare și se varsă în lacul Tașaul. Principalii afluenți sunt Râmnic, Cartal, Grădina Mucova, Valea Seacă și Gura Dobrogei. Suprafața bazinului hidrografic este de 737 km².

Casimcea cu afluenții ei, ca și celelalte râuri menționate deja, sunt râuri de stepă dobrogeană în care procesul de scurgere al apelor se desfășoară, aproape în tot cursul anului, prin debite foarte scăzute. Casimcea este adâncită în șisturi verzi și calcare, prezentând bazinete în cursul mijlociu. Impreună cu afluenții ei insumează o lungime de 130 km. Aceștia confluează aproape în unghi drept, iar vara seacă. Densitatea medie a rețelei hidrografice este de 0,17 km/km².

Clima temperată, cu nuanțe pronunțate de continentalism, cu precipitații medii anuale de circa 400 mm, este reflectată și în regimul scurgerii. Casimcea se alimentează, din apele subterane în proporlie de 56%, iar din cele meteorice cu 44% (37% din ploi și 7% din zăpezi), având deci o alimentare pluvial-subterană.

Debitele râului Casimcea sunt puternic influențate de condițiile climatice, cu precădere în cursul superior. Casimcea are un debit mediu lichid multianual de 0, l0 m³/s, iar la vărsare atinge 0,59 m³/s, creșterea datorându-se, atât aportului afluenților, cât și apelor carstice. În luna februarie se inregistrează debitele medii cu valoarea cea mai mare, ca urmare a conjugării tuturor surselor de alimentare pluvio-nivală și subterană. Dimpotrivă, în noiembrie, debitele medii lunare sunt cele mai reduse: 0,06-0,39 m³/s

Debitul solid este direct proporțional cu cel lichid, variind între 0,7 kg/s și 3,0 kg/s. Temperatura medie a apelor Casimcei este de 10,3° C (vara 19,8° C, iar în ianuarie 0,7° C). Sloiurile, gheața la mal și podurile de gheată apar în decada a doua a lunii decembrie și dispar, de regulă, în prima decadă a lunii martie.

Gradul de mineralizare variază în funcție de anotimp, între 750 și 100 mg/l, sulfații între 117 și 128 mg/l, clorurile între 128 și 155 mg/l, la care se adaugă cantitățile reduse de magneziu și natriu. Casimcea aparține clasei apelor bicarbonatice sulfatice. Oxigenul variază între 8 și 12 mg/l, iar pH-ul intre 6,5 și 7,1.

Topologul își are obârșia în Dealul Topologului, sub vârful Movila Înaltă și se varsă în limanul fluviatil Hazarlâc (situat în lunca Dunării, la 3 km sud de Gârliciu). Pe stânga, primește ca afluenți: Sdmbăta, Osâmba, Haidar, Derea, Mahomencea, Dulgheru ș.a., iar pe dreapta, pe Stejaru și Valea Lungă. Împreună cu afluenții, Topologul insumează o lungime de 102,9 km, cu o suprafață a bazinului hidrografic de 342 km² și o densitate a rețelei hidrografice din cadrul bazinului de 0,36 km/km².

Altitudinea medie a bazinului este de 167 m, prezentând trepte de relief, care scad in inâlțime spre Dunăre (cea de peste 300 m ocupă 24 km², treapta de 100-300 m, 183 km² și cea de 20-100 m, 77 km²).

Bazinul Topologului are o lungime de 30 km și o lățime medie de 9,4 km. Regirnul hidrologic este asemănător cu cel al râului Casimcea. In anii fără precipitații seacă pe anumite sectoare. Sursele de alimentare (ape subterane 49%, ploi 42% și zăpezi 9%) se conjugă iarna, făcând ca în luna februarie să se scurgă 11,8% din volumul anual de apă; la polul opus se află

luna noiembrie cu o scurgere de 5,2%. Debitul mediu multianual este de 0,3 m³/s, debitul maxim fiind de 192 m³/s (1981).

Datele de ternperatură a apei și fenomenele de îngheț sunt comparabile cu cele ale râului Casimcea. Gradul de mineralizare a apelor are un caracter moderat. Prin chimismul apelor sale, Topologul se include în clasa râurilor cu ape bicarbonatate calcice.

La nord de râul Topolog, numărul si dimensiunile organismelor fluviatile devin din ce în ce mai reduse. Dintre cele care drenează versantul vestic al Podisului Dobrogei Centrale, mai importante sunt: Nămolești (cu Țârcă) si Valea Roștilor (cu Fântâna Oilor), tributare brațului Măcin și Peceneaga (cu Omârlar), care debusează în Lacul Peceneaga.

Dintre sistemele hidrografice situate la nord de fosta vale Carasu si care îsi adună apele în cea mai mare parte din Podișul Medgidiei, mai importante sunt: Țibrinul (cu afluentul Dorobanțu), care, înainte de vărsarea în Dunăre, drenează Lacul Țibrin, Valea Dunărea (cu afluenții Băltăgesti si Crucea), tributară direct brațului Dunărea Veche; Chichirgeaua (cu afluenții Mandai si Crisan), tributară, de asemenea, direct brațului Dunărea Veche.

La sud de Slava, cu un curs aproximativ paralel, se înscrie râul Hamangia (33 km), care izvorăste din partea centrală a Podisului Casimcei (de la circa 310 m altitudine) si debusează în limanul Ceamurlia. De pe partea stângă, în cursul inferior, primeste apele principalului său afluent, Ceamurlia.

În continuare, spre sud, bazinul Litoral cuprinde câteva sisteme fluviatile de mici dimensiuni (majoritatea sub 20 km lungime), ce drenează Podisul Istriei: Săruri (tributar al Lacului Sinoie), Istria (afluent al limanului Istria), Nuntași (ce se varsă în lacul Nuntasi), Săcele (tributar Lacului Tuzla), Valea Vadului (ce debusează în Balta Mare), Corbu sau Gargalâc (afluent al Lacului Corbu) si Tașaul (tributar lacului omonim).

Lacurile

Apar sub forma unor limanuri fluviatile sau maritime, caractetizând extremitățile vestice și estice ale Podișului Dobrogei Centrale.

Limanurile fluviatile se găsesc pe cursurile inferioare ale râurilor Cerna (la Traian), Peceneaga (la Peceneaga) și Topolog (la 3 km sud de Gârliciu). Grindurile fluviatile inițiale care le izolau de Dunăre au fost inălțate antropic, pentru ca apele acestor limanuri să fie utilizate în scopuri complexe: piscicultură, irigații, alimentare cu apa etc. Cel mai mare dintre ele este ghiolul Hazarlâc (cu un volum total de 6,6 mil.m³), de două ori barat, antropic, spre canalul Băroiu, ce drenează Privalul Lupului din lunca Dunării Vechi, între Ciobanu și Gârliciu, care, episodic, sunt inundate, fiind utilizat pentru orezării.

Limanurile maritime ocupă areale mai extinse, între ele incluzându-se și salba de lacuri sărate Istria-Nuntași și Tuzla, ramificații vestice ale lagunei Sinoie. În Istria și Nuntași se varsă râurile cu aceleași nume, iar in Tuzla, râul Săcele.

Adâncimile sunt de circa 1 m. Lacul Nuntași este folosit ca bază balneară și turistică.

Spre nord de Năvodari, râurile Casimcea și Tașaul își varsă apele în limanul maritim Tașaul, a cărui suprafață este de 22,74 km², volumul de 51,53 mil. m³ și adâncimea maximă de 6 m. Are ape dulci drenate din Podișul Casimcei. In mijlocul lui se află Insula C. Brătescu.

Spre nord-est de acesta, pe cursul inferior, care drenează partea sudică a Podișului Istriei s-a format limanul maritim Corbu cu o cuprafață de 5,39 km² și o adâncime maximă de 3 m. Apele sunt utitizate pe plan local pentru piscicultură, irigații, alimentarea cu apă potabilă și industrială (pentru combinatul petrochimic de la Năvodari).

Limanul Siutghiol ("Ghiolul Mare" în folclorul local, sau "lacul Mamaia" în limbaj turistic), este un liman aflat în județul Constanța. Are o lungime de 7,5 km și o lățime de 2,5 km. Ca toate limanele, acesta este separat de mare printr-un cordon litoral, care a separat golful antic de larg și care constituie plaja Mamaia. În zona țărmului Mării Negre fundul este alcătuit numai din nisipuri de plajă, care au grosimi ce variază între trei și patru metri. Nisipurile apar peste depozitele argiloase care, în general, se extind pe restul fundului lacului. Fostul țărm al mării, acum al limanului, este constituit din depozite de vârstă jurasică, cretacică și sarmațiană, reprezentate mai ales prin calcare. În partea de vest a limanlui, în dreptul localitatii Ovidiu, se află mica insulă Ovidiu formată din depozite de vârstă cretacică. Atât pe marginea vestică, precum și pe fundul limanului, este cunoscută prezența a numeroase izvoare de apă dulce care alimentează lacul.

În ceea ce privește prezența lacurilor antropice, în scopul acoperirii cerințelor de apă potabilă a unor unități agricole, au fost amenajate câteva lacuri în localitățile Mihail Kogălniceanu, Stupina ș.a.

VEGETAȚIA

Peisajul pădurilor

Se încadrează aici nordul Podisului Casimcea. Peisajul se dezvoltă pe o structură geologică complexă (sisturi cristaline, calcare, gresii etc.), într-un climat marcat de o oarecare crestere a cantităților de precipitații (circa 450 mm) si un aport specific de umiditate, si din partea Dunării, si a Mării Negre.

În aceste condiții, s-a permanentizat pădurea de quercinee pure sau quercinee în amestec. Ca specii, în extremitatea nordică predomină gorunul, teiul, carpenul, dar și teiul, stejarul brumăriu, carpenul etc. Speciile de bază, dar nu numai, aparțin ca structură si origine celor submediteraneene, mediteraneeanbalcanice, caucaziene etc.

Specii cu frecvență semnificativă sunt: Quercus pubescens, Fraxinus ornus, Carpinus orientalis, Quercus pedunculifora, Tilia tomentosa.

Peisajele silvostepei

În Dobrogea, silvostepa ocupă în general altitudinile de 80-140 m, alcătuind un etaj aparte, format din specii submediteraneene, sub formă de pâlcuri restrânse, asociate cu specii stepice. Predomină stejarul pufos (Q. pubescens), stejarul brumăriu (Q. pedunculiflora), iar în Podișul Casimcei, se adaugă Padus mahaleb, Cotinus coggygria.

De asemenea, se întâlneste sibleacul cu: mojdrean, cărpiniță, scumpie. În ceea ce priveste gradul de antropizare, această arie de contact poate fi considerată ca fiind a doua centură de populare a Dobrogei.

Peisajul stepei

Ocupă cea mai mare întindere din regiunea studiată. Stepa se suprapune treptei de relief cu cea mai joasă altitudine (sub 100 m), ocupând atât interfluviile si văile, cât si depresiunile etc.

O serie de asociații se impun în peisaj astfel: Agropyro-Thymetum zygoidi, Koelerio-Artemisietum lerchianae etc. În acestea si încă în altele, elementele pontice participă în proporție de 25%. Se întâlnesc si asociații secundare cu Poa bulbosa, Artemisia austriaca,

Euphorbia steposa, apărute mai ales în urma păsunatului excesiv. Sunt și situații, când, prin renunțarea la pășunat, pe unele suprafețe s-au instalat subarbuști și arbuști (gherghinar, măceș, ș.a.). chiar și cărpiniță ori stejar pufos.

Gradul de asociere a plantelor, de grupare în asociații, de conservare si de dispunere spațială în funcție de factori topo si microclimatici, gradul intervenției antropice introduc, pe diferite forme de relief, diferențieri la nivelul peisajului acestora; de aceea vor exista numeroase peisaje proprii locurilor respective astfel: peisajul luncilor (chiar dacă acesta se continuă si în silvostepă si pădure dar mult limitat), al promontoriilor.

Peisajul prispelor litorale si dunărene

Însoțeste spre interior lunca Dunării si linia țărmului. Se prezintă sub forma a două trepte joase de relief, cu o slabă denivelare între ele. Altitudinea coboară sub 40 m, această altitudine întâlnindu-se la contactul cu unitățile vecine.

Peisajul acestor unități aparține în întregime celui agricol si parțial, celui cu destinație pastorală. Este dominat de vegetație ierboasă aparținând stepei dobrogene. Regiunea este lipsită de o rețea de ape curgătoare. Sunt răspândite solurile bălane foarte productive, solurile bălane freatic-umede, solonceacuri freatic-umede, mlastini.

Peisajul luncilor intâlnit de-a lungul Dunării pe toată fațada dobrogeană însă și în lungul principalelor culoare de vale și a altor pâraie, dar secate, funcționând numai odată cu apariția averselor sau ploilor de primăvară-vară sau cu topirea zăpezii. În general, luncile se ridică, în multe situații, la nivelul câmpului, confundându-se cu acesta. Limita dintre albia minoră si cea majoră lipseste deseori. Acolo unde pătura aluvionară este mai groasă, se conturează elemente aparținând albiilor: mici ostroave, plaje reduse, maluri mai înalte, chiar albii părăsite.

Se poate spune că luncile au un peisaj intrazonal (azonal), prin structura acestuia existând oarecare interferențe cu cele în cadrul cărora există. Din vegetația iubitoare de umiditate nu lipsesc Salix, Populus apoi Plantago, Carex, Phragmites ș.a pe soluri aluviale, unele cu un grad mai mare de supraumectare și sărăturare, de unde si specii de plante caracteristice: Salicornia, Kochia s.a. Însăsi arealul solurilor aluviale indică dimensiunile si extensiunea luncilor.

FAUNA

Fauna terestră dobrogeană este cea specifică zonelor de vegetație (forestieră, silvostepă, stepă), dar s-au produs modificări ale arealelor si dimensiunii populațiilor, din cauza restrângerii semnificative, dar si degradării formațiilor vegetale (cu care formează biocenoze), la care se adaugă si faptul că amestecurile faunistice interzonale sunt mult mai frecvente, datorită mobilității, dar si spectrului ecologic mai larg al componentelor sale.

Podisul Dobrogei Centrale este încadrat provinciei biogeografice Pontice, cu o faună adaptată spațiilor deschise de stepă.

În ansamblu, fauna regiunii se remarcă prin diversitatea taxonomică, ecologică si populațională, întâlnindu-se numeroase elemente de diferite origini, îndeosebi sudice, ceea ce conferă o puternică originalitate zoogeografică.

În Podișul Dobrogei Centrale, cele mai mari suprafețe sunt ocupate de stepă, în timp ce silvostepa ocupă suprafețe ceva mai extinse în Podisul Casimcei, la peste 100 m altitudine, fiind reprezentată de stepe danubiene de graminee si dicotiledonate în complex cu păduri de stejar brumăriu, stejar pufos si arțar tătărăsc. Acestea mărginesc, la altitudini de 100-200 m, pădurile zonei forestiere.

Lumea animalelor, comparativ cu cea a pădurilor de foioase situate la altitudini mai mari, este mai săracă, ea suferind cel mai mult ca urmare a antropizării si, în primul rând, a extinderii terenurilor agricole pe spații întinse.

Mamiferele cele mai reprezentative aparțin ordinului Rodentia (rozătoarele). Dintre sciuride se întâlneste popândăul (Spermophilus citellus), atât pe terenurile cultivate, dar si islazuri, livezi, râpe, diguri, margini de drumuri neasfaltate. Spalacidele sunt reprezentate de orbetele mic (Spalax leucodon), caracteristic zonei de stepă, iar cricetidele de grivan sau hamsterul

dobrogean (Mesocricetus newtoni), specie endemică pentru Peninsula Balcanică, fiind întâlnit numai în Dobrogea si estul Bulgariei.

Dintre arvicolide apar: soarecele de câmp (Microtus arvalis), ce trăieste pe pajisti si în culturi de plante furajere, soarecele răsăritean de câmp (Microtus rossiaemeridionalis), care se întâlneste numai în partea de vest a Dobrogei.

Muridele sunt reprezentate de: sobolanul cenusiu (Rattus norvegicus), ce populează si malurile apelor ori digurile canalelor de irigații, soarecele de casă (Mus musculus), soarecele de mișună (Mus spicilegus), sobolanul de câmp (Apodemus agrarius), soarecele de pădure (Apodemus sylvaticus) si soarecele pitic (Micromys minutus).

Dintre diplodide, se întâlneste soarecele săritor de stepă (Sicista subtilis), rozător rar în fauna României, în Podisul Dobrogei fiind semnalat la Malcoci – Tulcea si Valu lui Traian – Constanța.

Spațiilor deschise din Podisul Dobrogei Centrale le sunt caracteristice, dintre insectivore, cârtița (Talpa europaea), iar dintre șoricide – chițcanul comun (Sorex araneus) si chițcanul de câmp (Crocidura leucodon), capturați în pădurea Comorova, chițcanul pitic (Sorex minutus), chițcanul de grădină (Crocidura suaveolens), găsit la Mangalia, Valu lui Traian, Hagieni, Comorova (toate, în județul Constanța) si chițcanul de casă (Crocidura russula). Multe dintre rozătoare constituie hrana preferată a mustelidelor. Areal larg de răspândire au nevăstuica (Mustela nivalis) si dihorul comun (Putorius putorius).

Numai în Dobrogea se întâlneste dihorul galben sau de stepă (Putorius eversmanni). Alături de acestea, se întâlneste si o a treia specie – dihorul pătat sau pestriț (Vormela peregusna, ssp. euxina). Dihorul are frecvență mai mare în zonele Medgidia si Casimcea, iar nevăstuica, în vecinătatea localităților Pestera, Medgidia si Săcele. Bursucul (Meles meles), specie mai mult nocturnă, are cea mai ridicată frecvență din Dobrogea în zona Medgidia-Pestera.

Răspândit este iepurele (Lepus europaeus). Cele mai mari efective din Dobrogea se află în zona Cobadin-Chirnogeni, efective ridicate fiind si în zonele Vulturu, Cerchezu, Gârliciu, sau Mireasa. Efective mici de iepuri caracterizează zonele: Ceamurlia, Cotu Văii, Ivrinezu, Crucea, Năvodari, Ovidiu.

Dintre canide, două specii se evidențiază: vulpea (Vulpes vulpes) si sacalul (Canis aureus). Desi prezentă pe întreg arealul, vulpea este mai numeroasă în punctele: Cochirleni, Negru Vodă, Hagieni, Medgidia, Corugea si Casimcea. Acelasi lucru se poate spune si despre șacal, efectivele cele mai ridicate fiind la Cochirleni.

Lumea păsărilor este variată. Dintre acestea pot fi enumerate: potârnichea, prepelița, ciocârlia de Bărăgan, ciocârlia de câmp, ciocârlanul, prigoria, graurul, presurile, gugustiucul, turturica, cinteza, cucul, sticletele, câneparul, pietrarii, silviile, vrabia, cioara de semănătură, cioara grivă, rândunica, cristelul de câmp, pasărea ogorului, nagâțul, dumbrăveanca, ciocănitoarea pestriță mare, ciocănitoarea de grădini, codobaturile, mierla, pițigoii, grangurele, coțofana, stăncuța, florintele s.a.

Reptilele. Țestoasa Testudo graeca ibera a fost identificată la Valu lui Traian, Murfatlar, Cernavodă, Năvodari, Hagieni, Hârsova, Agigea, Amzacea, Negru Vodă, Beidaud, Plopeni, Nalbant; țestoasa cu coadă (Emys orbicularis) la Agigea și Năvodari, iar specia Ablepharus kitaibelii fitzingeri la Murfatlar si Negru Vodă.

Răspândită (Mamaia, Mangalia, Rasova etc.) este sopârla de câmp (Lacerta agilis chersonensis). Biotopuri xerofile cu un anumit grad de petrofilie preferă gusterul vărgat dobrogean (Lacerta trilineata dobrogica). Acesta a fost identificat la Mangalia, Cernavodă, Techirghiol, Năvodari. Larg răspândită este însă sopârla Lacerta taurica. Numai în apropiere de Mamaia si Enisala apare sopârla pontică, Eremias arguta deserti. Din pădurea Comorova a fost recoltată năpârca (Anguis fragilis colchicus), iar din apropiere de Cernavodă, Cochirleni si Cărpinis-Băneasa, sarpele Eryx jaculus turcicus. Pe pantele cu grade diferite de acoperire cu vegetație, stâncării, ravene adâncite în loess (Hagieni, Murfatlar, Cernavodă, Năvodari), se întâlneste sarpele Coluber jugularis caspius.

Sarpele numit balaur (Elaphe quatorlineata sauromates) se întâlneste în numeroase regiuni, fiind colectat de la Gura Dobrogei, Cernavodă, Medgidia, Valu lui Traian. Pe terenurile pietroase, uscate, dar totdeauna în apropierea porțiunilor cu vegetație, apare si vipera cu corn (Vipera ammodytes montandoni). Răspândire largă are sarpele de casă (Natrix natrix).

Dintre amfibieni, se remarcă: broasca de pământ brună (Pelobates fuscus) identificată la Cernavodă si Mangalia, broasca de pământ siriacă (Pelobates syriacus balcanicus) identificată în sud-estul Dobrogei (Agigea, Mangalia, Techirghiol, Năvodari) si broasca râioasă verde (Bufo viridis).

SOLURILE

Studiul solului și al învelișului de sol, gândit până nu demult numai ca rezultat și reflectare a acțiunii factorilor mediului natural, a trecut la o fază nouă, superioară, de concepere și interpretare a acestor relații. În afară de considerarea și cercetarea solului și a fiecărui factor pedogenetic în parte și a raporturilor acestora cu solul și vegetația (ca factori esențiali în producerea de biomasă), în prezent se ia în considerare atât intercondiționarea reciprocă sol-factori de mediu, cât și interacțiunile complexe dintre acestea (Florea N., 2001)

În anul 1883 Vasile Vasilievici Dokuceaev introduce conceptul de corp natural în definirea solului, care s-a format în timp, sub acțiunea factorilor pedogenetici, este diferențiat în orizonturi, se află în stare afânată, cu adâncime variabilă și care diferă de roca de bază prin aspect, compoziție și proprietăți.

Solul este, așadar, un corp natural cu organizare proprie, diversificat spațial, rezultat prin combinarea proceselor de natură diferită (fizice, chimice, biochimice), situat la suprafața scoarței terestre și la interferența geosferelor, care evoluează în timp, sub acțiunea factorilor naturali și antropici, fiind înzestrat și capabil să susțină viața.

Clasa Cernisoluri

Cernisolurile (de la rus. ciornîi = negru) sunt soluri ce au ca orizont diagnostic specific orizontul A molic (Am) continuat cu un orizont intermediar (AC, AR, Bv sau Bt) având în partea superioară culori cu valori și crome sub 3,5 (la materialul în stare umedă).

Succintă caracterizare morfogenetică

Cernisolurile sunt soluri cu acumulare profundă de materie organică (relativ saturată în baze) având orizont molic și orizont intermediar (AC, AR, Bv sau Bt) cu culori de orizont molic cel puțin în partea superioară (pe minim 10-15 cm) și cel puțin pe fețele agregatelor structurale, sau orizont Amf cu un minim în variația culorilor pH și cele ale gradului de saturație în baze. Orizontul Am forestalic (Amf) se întâlnește numai la subtipul cernoziom maronic și kastanoziom moronic, formate sub vegetație forestieră xerofilă.

Nu prezintă proprietăți andice specifice andisolurilor și nici proprietăți gleice (Gr) sau stagnice intense (W) în primii 50 cm caracteristice hidrisolurilor, ori proprietăți salsodice intense (sa, na) în primii 50 cm diagnostice pentru salsodisoluri.

Din clasa Cernisoluri fac parte patru tipuri de sol: Kastanoziom (KZ), Cernoziom (CZ), Faeoziom (FZ) (soluri zonale) și Rendzina (RZ), (sol intrazonal sau litomorf), toate întâlnindu-se pe teritoriul Dobrogei Centrale. Dintre acestea, Cernoziomurile, Kastanoziomurile și Faeoziomurile dețin o pondere însumată de 81% din suprafața totală a podișului.

Cernoziomurile

Reprezintă unul dintre cele mai importante tipuri de sol din Dobrogea Centrală, atât datorită suprafețelor întinse pe care le ocupă, cât și, mai ales, pentru fertilitatea ridicată și folosirea lor deosebit de intensă în agricultură.

Răspândire

Cele mai mari suprafețe cu cernoziomuri se găsesc în partea central-estică și sudică a Podișului Dobrogei Centrale, ocupând 51% din suprafața totală a acestuia.

Condiții pedogenetice

Clima zonei cernoziomurilor are în general un caracter continental, destul de pronunțat, îndeosebi în Dobrogea Centrală, cu nuanțe de excesivitate. Temperatura medie anuală este cuprină între 9,7 și 11,3° C. Verile sunt călduroase iar iernile moderat reci: temperatura medie a lunii iulie oscilează între 20,3 și 22,5° C, în timp ce temperatura medie a lunii ianurarie nu coboară sub – 1,3° C. Temperaturile maxime absolute pot însă depăși valorea de 38° C iar cele minime absolute pot scădea și sub – 25° C. Numărul zilelor de vară, caracterizate prin temperaturi maxime de peste 25° C este cuprins între 92 și 117, dintre acestea, 30 – 40 au caracter tropical (temperaturi maxime de peste 30° C).
Iarna, cernoziomurile îngheță relativ puțin și pentru un timp scurt, drept urmare, solul se încălzește repede și permite însămânțarea culturilor timpurii încă din prima lună a primăverii. În lunile de vară insă, temperaturile mari care apar în partea superioară a solului, au un efect negativ asupra dezvoltării plantelor, deoarece contribuie la intensificarea evapotranspirației.

Media anuală a precipitațiilor crește de la 325 mm/an la Mihai Viteazu, în partea estică, la 410 mm/an la Hârșova, în partea de vest. În repartiția precipitațiilor medii lunare se observă un maxim de primăvară-vară și un minim de vară-toamnă. Deficitul anual de precipitații este de 150 – 300 mm. Vara, solul are un regim hidric netranspercolativ specific stepei; numai în perioada de iarnă, precipitațiile depășesc evaporbilitatea, determinând spălarea solurilor ușor solubile din solul practic neînghețat. În perioada de vară, pe lângă temperaturile atmosferice ridicate, o contribuție însemnată la accentuarea uscăciunii, o au vânturile calde și uscate, deosebit de frecvente în această zonă.

Variația anuală a umidității profilului cernoziomurilor, indică caracterul netranspercolativ al regimului hidric al acestor soluri și aprovizionarea deficitară cu apă a plantelor în timpul sezonului cald. Pătrunderea apei din precipitații nu depășeste, în general, 1 m adâncme. Sub 1 m adâncime, solul este practic permanent uscat, cu o umidate care se menține la valori scăzute, cuprinse între coeficientul de ofilire și mijlocul intervalului umidității active.

Vegetația nativă (astăzi aproape complet înlocuită prin culturi agricole), sub care s-au format cernoziomurile, este caracterizată prin dominarea asociției Festuca valesiaca, alături de care se întâlnesc numeroase alte asociații de specii ierboase, cum ar fi Agropyron Cristatum cu Stipa capillata, cu S. lessingiana sau cu S. pulcherrima care apar ca insule. În stepa central dobrogeană apar, de asemenea, numeroase specii submediteraneene specifice, cum sunt Agropyron brandzae, Festuca constantine, Artemisia taurica, etc.
Roca-mamă a cernoziomurile Dobrogei Centrale este reprezentată predominant prin loess și depozite loessoide, ale căror proprietăți fizice (porozitate, friabilitate și compoziție granulometrică) conferă condiții litologice optime pentru formarea acestor soluri.

Relieful zonei de cernoziom, este cuprins, în Podișul Dobrogei Centrale, în general, între 15 – 20 și 150 – 200 m altitudine. Altitudinea absolută la care se întânesc cernoziomurile, este prezentă în treapta cuprinsă între 200 – 300 m, însă acestea ocupă suprafețe extrem de restrânse. Aceste soluri sunt larg răspândite, mai cu seamă, în teritoriile cu energie mică de relief și cu un drenaj natural care variază de la moderat-slab, până la puternic: interfluvii largi și plate, arii de divagare, suprafețe cu relief slab vălurit eolian, platouri cu fragmentare moderată, etc.

Alcătuirea și descrierea morfologică a profilului

Ca urmare a desfășurării proceselor pedogenetice în condițiile cadrului natural menționat mai sus, profilul de sol al cernoziomurilor prezintă urmatoarea succesiune a orizonturilor: Am-AC-Cca (Fig nr. X).

Orizontul Am, are o grosime de 30-40 cm, culoare neagră până la brun gălbui foarte închisă (10 YR 1/2 – 3,5/2) în stare umedă, structura glomerulară sau grăunțoasă bine dezvoltată, cu numeroase agregate coprogene, textura lutoasă, sau luto-nisipoasă. Activitatea intensă a mezofaunei este evidențiată prin prezența neoformațiilor biogene reprezentate de coprolite, cervotocine și crotovine.

Orizontul ACk, are grosimea de 20-30 cm, culoare brună – brun închisă sau mai neagră (10YR ≤ 3,5/3) în stare umedă și brună (10YR 5/3) în stare uscată, structura grăunțoasă medie slab dezvoltată, textura lutoasă, luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, neoformații de natură chimică (pseudomicelii frecvente pe fețele elementelor structurale, pete și eflorescențe de carbonat de calciu) și biologică (cervotocine frecvente și crotovine rare), efervescență medie, trecerea spre orizontul subiacent este treptată.

Orizontul Cca apare la adâncimea de 70-90 cm și are o culoare brun gălbui închis (10YR 4/4) în stare umedă și brun – brun gălbui (10YR 5/4) în stare uscată sau mai deschisă spre adâncime. Este nestructurat, textura este lutoasă, luto-nisipoasă sau nisipo-lutoasă, profilul de sol fiind nediferențiat textural. Neoformațiile sunt de natură chimică (eflorescențe și concrețiuni de carbonat de calciu) și biologică (cervotocine și crotovine rare), efervescența este puternică.

Cernoziomurile exploatate ca arabil, prezintă în partea superioară a profilului un orizont notat cu Ap, cu însușiri modificate prin lucrări ale solului. La baza stratului arat se poate forma, prin lucrări mecanice executate la aceeași adâncime și la umiditate necorespunzătoare, un orizont tasat cunoscut sub denumirea de „talpa plugului”.

Pe pajiști, în partea superioară a orizontului A se formează un orizont înțelenit notat cu Aț, constituit predominant din rețeaua deasă de rădăcini fasciculate ale plantelor ierboase.

Proprietăți

Cernoziomurile sunt soluri afânate, valorile medii ale densității aparente înregistrate pe adâncimea de 0-100 cm fiind de 1,2-1,4 g/cm3 iar cele ale porozității totale de 49-53%. Valorile medii ale porozității de aerație de 12-20% sunt superioare limitei minime de aerație (10%) pe care o poate avea solul fără ca aerația să fie deficitară. Permeabilitatea pentru apă și aer a cernoziomurilor este bună, valorile medii ale conductivității hidraulice saturate pe adâncimea de 0-100 cm fiind de 1,5-15 mm/oră (Canarache A., 1990). Valorile frecvente ale coeficientului de ofilire, capacității de câmp și a capacității de apă utilă se încadrează în intervalul de 8-12%, 20-27% și 13-117% (procente de greutate) (Canarache A., 1990).

Cernoziomurile se lucrează ușor, opun o rezistență mică sau mijlocie la lucrările solului, valoarea rezistenței la arat la umiditatea optimă fiind de 40-50 kgf/dm2. Valoarea rezistenței la arat a solurilor cu textura fină este de circa 50-60 kgf/dm2 (Canarache A., 1987). Se poate spune despre cernoziom că are proprietățile fizice dintre cele mai favorabile.

Sub aspectul caracteristicilor chimice și de troficitate, cernoziomurile fac parte din categoria celor mai fertile soluri. Sub vegetația ierboasă naturală, cernoziomurile conțin 6-10% humus, conținut care scade cu câteva procente pe suprafețele cultivate. Humusul este de tip mull calcic, valorile raportului C/N fiind de circa 8-12. Valorile raportului acizi huminici/acizi fulvici sunt supraunitare și reflectă condițiile hidrotermice ale zonei cernoziomurilor formate în zonele mai umede decât kastanoziomurile. Cernoziomurile sunt bine aprovizionate cu elemente nutritive (azot, fosfor, potasiu și microelemente). Reacția cernoziomurilor în orizontul A este de obicei neutră sau slab alcalină. Sunt soluri cu activitate microbiologică foarte intensă.

Subtipuri

Cernoziomurile includ, alături de cernozoimul tipic, următoarele subtipuri: psamic (cernoziom cu textura grosieră în primii 50cm), pelic (cernoziom cu textura foarte fină cel puțin în primii 50cm), vertic (cernoziom cu orizont vertic situat între baza orizontului A și 100cm), maronic (cernoziom cu orizont A molic forestalic), gleic (cernoziom cu proprietăți gleice între 50 și 100cm), calcaric (cernoziom cu carbonati de calciu din primii 50cm), kastanic (cernoziomuri calcarice având culori cu crome egale cu 2 la materialul în stare umedă), cambic (Am-Bv-Cca), argic (Am-Bt-Cca), greic (Am-Ame-Bt-Cca), salinic (cernoziom cu orizont hipo-salic în primii 100 cm sau orizont salic între 50 și 100cm), sodic (cernoziom cu orizont hiposodic în primii 100cm sau orizont natric între 50 și 100cm).

Fertilitatea și folosința

Deși au însușiri fizice și chimice foarte bune, datorită regimului de precipitații defectuos (cu perioade de uscăciune mai ales în perioada iulie-octombrie), principala problemă a utilizării cernoziomurilor este aprovizionarea cu apă a culturilor. Reținerea apei în sol se poate remedia, într-o oarecare măsură, prin aplicarea unei agrotehnici specifice, care trebuie să pună bază pe lucrările solului imediat după recoltare, întreținerea curată a terenului, însămânțări în epoca optimă, combaterea crustei, prașile, ierbicidări etc.

Pentru menținerea fertilității solului se recomandă aplicarea îngrășămintelor organice și minerale, cu azot, fosfor și potasiu, diferențiat, în funcție de cerințele plantelor cultivate, de gradul de aprovizionare al solului în elemente nutritive și de regimul irigat sau neirigat al culturii. După pretabilitatea la irigații, Cernoziomurile tipice se încadrează în clasa I, constituind terenuri foarte bune, fără pericol de degradare și fără limitări de folosire agricolă.

Cernoziomurile tipice sunt bune practic pentru toate folosințele și culturile agricole din țata noastră. Ele se pretează îndeosebi pentru cultura cerealelor de toamnă (grâu, orz) care valorifică bine rezervele de apă acumulate toamna și iarna și ajung la maturitatea deplină înaintea secetelor de vară. Pot fi folosite cu succes și pentru cultura porumbului, florii soarelui, pentru sfeclă de zahăr, in, mazăre, fasole, lucernă, pentru legume, viță de vie (mai ales struguri pentru masă) sau pomi fructiferi (piersic, cais , cireș, vișin, prun, măr, păr) (Păltineanu Cr., 2000)

CONTINUA

Textura solului (alcătuirea granulometrică)

Generalități

În urma proceselor de dezagregare și alterare a rocilor rezultă particule minerale de diverse dimensiuni. Conform scării Atterberg (folosită în România), în funcție de diametrul particulelor, pot fi identificate următoarele categorii:

Cele mai mari de 2 mm formează scheletul solului, iar cele mai mici de 2 mm materialul fin al solului (pământul fin). Categoriile de mărime ale particulelor componente au fost delimitate în funcție de proprietățile pe care acestea le au, proprietăți pe care le imprimă și solului în a cărui alcătuire intră.

Nisipul: prezintă un grad redus de mărunțire, este necoeziv, nu are plasticitate și aderență. Solurile în care această categorie predomină sunt foarte permeabile pentru apă și aer, dar au o slabă capacitate de reținere a apei și a substanțelor nutritive.

Praful: prezintă proprietăți intermediare între nisip și argilă.

Argila: prezintă un grad mare de plasticitate și aderență. Solurile în care predomină particulele cu dimensiuni sub 0,002 mm au o coeziune mare, au capilare foarte fine, fiind puțin permeabile pentru aer și apă, dar prezintă o mare capacitate de schimb cationic, reținând multe baze de schimb.

Pragurile fracțiunilor arată și diferențierile naturii chimice ale particulelor de sol. Astfel, limita de 0,02 mm dintre nisipul fin și praf reprezintă trecerea de la predominarea cuarțului și micelor nealterate (muscovit) către particulele rezultate din alterare.

Participarea procentuală a diferitelor categorii de particule (nisip, praf, argilă) în alcătuirea unui sol imprimă acestuia o anumită textură. Au fost astfel stabilite mai multe clase texturale:

Texturi grosiere: argilă: 12%, praf: 32%, nisip: 56%

Texturi mijlocii: argilă: 13 -32%, praf: 32%, nisip: 35 – 87%

Texturi fine: argilă: 33% ,praf: 67%, nisip: 67%

REZERVAȚII NATURALE

Rezervațiile naturale in Podișul Dobrogei Centrale sunt în număr de șase: trei geologice-paleontologice, una rnixtă și două speologice.

Harta ariilor protejate din Dobrogea Centrală (ANPM)

Canaralele de la Hârșova constituie una din primele arii ocrotite din Dobrogea, atribuindu-i-se acest statut incă din anul 1943, prin Jurnalul Consiliului de Miniștri nr. 965. Ocupă o suprafață de 5,3 ha. Este singura arie din România unde calcarele (de tip brecios-nodular) jurasice apar la zi, fiind, în unele puncte, foarte bogate in conținut fosilifer (spongieri, corali, belemniți, amoniți, bivalve, echinide).

Masivul Cheia, declarat arie ocrotită pe 170 ha în anul 1970, se află pe teritoriul comunei Târgușor (județul Constanța), lângă satul Cheia. Este o apariție surprinzătoare în stepa dobrogeană, fiind un masiv calcaros abrupt, formațiune recifală jurasică alcătuită din calcare stromatolitice, calcare cu spongieri, calcare cu lamelibranchiate și calcare coraligene. Aici stratele calcaroase nu au fost cutate, intâlnindu-se – în unicul punct din România – forrne de bioherme inelare de spongieri care sunt perfect conservate și care, datorită eroziunii diferențiale, apar ca niște turnuri verticale sau pe suprafața solului ca niște inele gigantice. Pe calcarele cu spongieri, datorită aceluiași proces, apar turnuri, coloane și piramide. Din punct de vedere paleontologic se remarcă abundența Macrocephalitidelor, a căror conservare exceplională este unică în țară. Aici se intâlnesc și rarități floristice ca: sâmbovina (Celtis glabrata), clopoței (Campanula romanica), usturoiul de stâncă (Allium saxatile) și garofița de stâncă (Dianthus nardiformis). Prin crăpăturile stâncilor crește și bărbișoara (Alyssum saxatile). Pe stânci cresc exemplare izolate de scumpie (Cotinus coggygria), vișin turcesc (Prunus mahaleb) ori iasomie (Jasminum fruticans).

Reciful de la Topalu (8 ha), aflat la 3 km nord de satul omonim (județul Constanța), este un interesant complex geologic de vârstă jurasică, reprezentat printr-o succesiune de calcare, foarte variate din punct de vedere litologic, în care s-au identificat numeroase fosile: spongieri calcaroși, corali, echinide, apoi resturi de viermi, briozoare, gasteropode și bivalve în mare cantitate. Reciful de la Topalu reprezintă cea mai clară secțiune de formațiuni de natură coraligenă ale Jurasicului superior din Rornânia. De asemenea, de mare interes științific sunt stromatolitele, structuri de origine algală, care, prin varietate, frecvență și dimensiuni, sunt unice în Europa.

Peștera Liliecilor de la Gura Dobrogei, a fost declarată rezervație naturală (5 ha) în anul 1962 (se află pe teritoriul comunei Târgușor, județul Constanța). Are o lungime de 480 m, fiind cea mai lungă dintre peșterile din calcarele din lungul văii râului Casimcea. Caracteristică este prezența unor mari colonii de lilieci (mai ales liliacul cu mustăți – Myotis mistacinus și Rhinolophus mehelyi), de unde și numele său. Au fost puse în evidență și unelte de silex paleolitic și neolitic, fragmente de ceramică neolitică, ori din epoca fierului.

Peștera La Adam se află în vecinătatea celei de la Gura Dobrogei (declarată rezervație naturală tot în anul 1962, pe 5 ha). Deși are o lungime de doar 40 m, este cunoscută prin extrem de bogatele resturi scheletice de faună cuaternară, aparținând unui număr de 65 de specii, între care: ursul de peșteră, mamutul, bourul, calul sălbatic. Tot în această peșteră au fost descoperite și 80 de specii de fosile de vârstă jurasică. De asemenea, urmele arheologice – fragmente ceramice – datează din Musterian, Neolitic, Hallstatt, etc. O piesă unică, descoperită aici este un molar de Homo sapiens fossilis. Sunt intâlnite, de asemenea, și o serie de endemisme biospeologice.

Dealul Alah Bair, de lângă satul Băltăgești (comuna Crucea, județul Constanța), are o altitudine de 205 m și este constituit dintr-un strat gros de calcare jurasice, bogat în fosile, prins într-o largă cutare și depus peste șisturile verzi, specifice acestei regiuni, astfel că întregul deal apare în relief ca un sinclinal suspendat. Vegetația este reprezentată de numeroase specii stepice, unele calcofile. Rezervația se întinde pe o suprafață de 10 ha.