Piata Concurentiala A Asigurarilor In Societatea Contemporana
Capitolul I. Istoria asigurărilor de la origini și până în prezent
Înființarea și dezvoltarea operațiunilor de asigurări
Operațiunile de asigurare, astfel cum se înfățișează ele astăzi ca un veritabil fenomen economic și juridic, se pierd în cele mai îndepărtate vremuri. Nu s-a constatat, însă, cu exactitate momentul nașterii primei asigurări, dar majoritatea autorilor susțin că faptele de asigurare datează și sunt strâns legate de primele forme organizate de comerț. Comerțul cu asigurări a apărut în formele sale rudimentare în civilizațiile din Asia și Orientul Mijlociu islamic.
Desigur că primele operațiuni de asigurare nu erau atât de evoluate ca cele actuale, dar cuprindeau, totuși, două dintre elementele esențiale ale unui raport de asigurare: riscul și ideea de evitare sau distribuire a acestuia.
De altfel, ideea de asigurare a apărut datorită certitudinii existenței riscului și nevoii de evitare și de împărțire a consecințelor producerii acestuia. De aceea, în literatura de specialitate se susține că primele forme de asigurare au fost cele de distribuire și de suportare a riscurilor. în acest sens, negustorii chinezi își încărcau în mai multe vase marfa ce urma a fi transportată pe râurile și fluviile periculoase ale Chinei, reducând astfel riscul ca întreaga cantitate de marfă să fie supusă pieirii.
În afară de comerțul maritim, tehnicile asigurării au fost întrebuințate și în agricultură și protecția membrilor unei comunități.
Pentru că recoltele erau supuse intemperiilor și acțiunii paraziților, scrierile descoperite în Orientul Mijlociu menționează că agricultorii dețineau terenuri situate în regiuni diferite, tocmai pentru evitarea producerii riscurilor caracteristice agriculturii.
Diferite comunități, datorită legăturilor strânse de rudenie sau de religie existente între membrii acestora, și-au creat o uzanță în temeiul căreia, cu prilejul producerii unor pagube, întreaga comunitate venea în ajutorul persoanei sau familiei ce cădea victimă unui eveniment păgubitor. Se acordau, astfel, ajutoare pentru înmormântare, pentru pieirea totală sau parțială a diferitelor bunuri: casă, hambare, animale etc.
Din punct de vedere juridic, asigurarea s-a clădit pe contractul de împrumut maritim
utilizat de fenicieni, greci și romani, care consta, în esență, în luarea unui împrumut de către armatori, de la diferite persoane ce dispuneau de sume de bani, în schimbul cărora, dacă marfa ajungea la destinație, împrumutătorii primeau suma împrumutată și un surplus cu titlu de dobândă, iar dacă transportul eșua, împrumutații erau absolviți de restituirea împrumutului. Se observă că tehnicile de asigurare au fost puternic influențate de dezvoltarea comerțului pe mare, motiv pentru care, de-a lungul istoriei, asigurările maritime au fost cele mai evoluate dintre tipurile de asigurare practicate.
Cele mai vechi contracte de asigurare ce conțineau elementele raportului de asigurare asemănătoare celor din zilele noastre, potrivit documentelor istorice, au apărut în anul 215 î.e.n. În acei an, comercianții privați romani au livrat o serie de bunuri armatei romane, dar care trebuiau să ajungă în Spania și, pentru ca furnizorii bunurilor să-și primească prețul, Guvernul, în schimbul unei prime de asigurare, ce consta în mărfuri și nu în bani, a preluat riscul neajungerii bunurilor în bună stare la destinație.
Conținutul unui alt contract de asigurare se regăsește într-o scrisoare a lui Cicero, adresată lui Canimus Sallus, din anul 50 î.e.n., în care Cicero solicita acestuia să garanteze o sumă de bani, care trebuia transportată de la Loadicea la Roma.
Un alt contract a fost încheiat de Suetonius pentru împăratul Claudius, în jurul anului 58 e.n., născut într-o conjunctură deosebită, aceea a existenței unei stări de foamete a poporului roman, în care împăratul Claudius, pentru a-și convinge importatorii să livreze în continuare mărfuri statului, nu doar că s-a oferit să plătească o sumă fixă pentru bunurile importate, dar a acceptat și răspunderea personală pentru toate pierderile ce ar fi putut să apară din cauza furtunilor. Este pentru prima dată când, într-un contract de asigurare, se precizează cu exactitate riscul asigurat, și anume furtuna. în celelalte convenții de asigurare, obiectul asigurării era mai degrabă îndeplinirea obligației de rezultat (ajungerea mărfurilor sau a banilor la destinație), fără să se precizeze sinistrele împotriva cărora erau asigurate.
Tehnicile de asigurare s-au extins și au fost însușite de către romani, astfel încât orașele italiene au avut o contribuție substanțială la dezvoltarea asigurărilor, în principal a celor maritime.
Primele polițe de asigurare, apropiate ca formă și conținut celor actuale, au fost încheiate pentru asigurarea maritimă în limba italiană și au constituit model și fundament pentru celelalte polițe de asigurare, inclusiv pentru polițele Lloyd's.
Înființarea și dezvoltarea entităților din domeniul asigurărilor
Primele entități juridice în domeniul asigurărilor nu au fost societățile comerciale obișnuite ci, așa-numitele camere de asigurare. Aceste camere de asigurare, unele au fost create de către stat, iar altele de bănci sau diferite asociații ale comercianților. Desigur că odată cu apariția și dezvoltare societăților comerciale din dreptul comun au început să se înființeze și societăți de asigurare.
Potrivit unor autori, prima entitate în domeniul asigurărilor o constituie Camera de Asigurări din Bruges, înființată în anul 1310, unde comercianții acelor vremuri își asigurau mărfurile, în principal, împotriva riscurilor maritime.
În ordine cronologică, a doua Cameră de Asigurări a fost înființată în anul 1576, în Londra, iar polițele de asigurare trebuiau înregistrate la „Royal Exchange”, instituție de care este legată nașterea și evoluția asigurărilor Lloyd's de astăzi.
Camerei de Asigurări londoneze îi urmează Camera de Asigurări din Amsterdam, înființată în anul 1598, în dezvoltarea căreia un rol important l-a avut Banca din Amsterdam, creând prima piață bursieră a lumii, loc în care se tranzacționau inclusiv polițe de asigurare. în Franța, s-a constituit Camera de Asigurări, în anul 1754.
Primii asigurători sub forma societăților comerciale și-au făcut apariția după înființarea Camerelor de Asigurări, datorită beneficiilor ce se obțineau de pe urma acestor fapte de comerț. Se pare că cea dintâi societate de asigurare a luat ființă în Franța, denumită „Compagnie Generale pour Ies Assurance et Prets â la Gross Aventure”, în anul 1686.
În Anglia, comerțul cu asigurări a fost exercitat, la început, nu de către societățile comerciale specializate în asigurări, ci de societățile pe acțiuni de drept comun, începând cu anul 1700. Printre acestea, sunt menționate: „East India Company”, „South Sea Company” și „Royal African Company”, însă, după prăbușirea economică din 1720, cunoscută sub numele de „South Sea Bubble”, în acea perioadă doar două companii au fost autorizate să încheie asigurări, și anume: „London Assurance” și „Royal Exchange”, care s-au dezvoltat alături de piața Lloyd's. Cu toate acestea, prima și cea mai veche societate de asigurări din Anglia, care funcționează și astăzi, a fost constituită în anul 1710, sub denumirea „Sun Fire Office”.
În Statele Unite ale Americii, societăți proprii de asigurare au luat ființă abia spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, aceasta deoarece, până în anul 1815, practicarea asigurărilor a fost dominată de companiile engleze de asigurare.
După modelul Camerelor de Asigurări și a primelor societăți de asigurare, s-au constituit și funcționează asigurătorii de astăzi, organizați, în principal, sub forma societăților comerciale de asigurare și a societăților mutuale de asigurare.
Prezentare succintă asupra asigurărilor în România
Dovezi în legătură cu asigurările, pe teritoriul românesc, nu există decât începând cu secolul al XlV-lea, motiv pentru câre majoritatea covârșitoare a autorilor încep studiul fenomenului de asigurare, în România, cu această perioadă.
La început, asigurările au fost practicate pe teritoriul românesc în Transilvania, sub forma asociațiilor mutuale și de întrajutorare și tot aici a fost organizată, în anul 1744, la Brașov „Casa de Incendiu”, prin fuzionarea mai multor asociații mutuale de acest gen.
Prima societate de asigurări a fost înființată prin înaltul Decret Domnesc nr. 699 din 13 martie 1871 și a purtat denumirea „Dacia”. Până la acea dată, comerțul de asigurare era exercitat de reprezentanțe ale unor societăți de asigurare austriece, italiene, engleze și maghiare.
După doi ani, adică în 1873, a fost înființată a doua societate de asigurare, „România”, care, în anul 1881 a fuzionat cu „Dacia”, constituindu-se astfel societatea „Dacia – România”, care a devenit una dintre cele mai puternice societăți de asigurare din România.
Datorită eficienței organizării și funcționării societății „Dacia – România”, asigurătorii străini prezenți pe piața asigurărilor din România în acea vreme au fost nevoiți să-și cedeze portofoliile de asigurări acestei societăți și să-și retragă reprezentanțele de pe teritoriul românesc. A urmat constituirea altor societăți de asigurare, precum: „Generala”, în anul 1907, specializată în asigurarea transporturilor maritime de cereale, societatea „Agricola”, în anul 1907, care practica asigurări legate de agricultură. în anul 1920 s-a constituit societatea „Steaua României”, care a fuzionat în anul 1922 cu „Ancora”, iar în 1932, a preluat portofoliul românesc al societății „Pheonix” din Viena.
Societățile mai sus menționate, împreună cu multe altele, au creat în România o veritabilă piață de asigurări, care s-a extins și în alte state. Spre exemplu, primele societăți de asigurare din Bulgaria au apărut ca filiale ale societăților „Dacia – România” (1881) și „Naționala” (1889), perioadă în care asigurătorii români au atins apogeul.
O mențiune care merită consemnată în istoria comerțului cu asigurări în România, este înființarea, pe lângă Ministerul Comerțului și Industriei, în anul 1930, a Oficiului pentru Supravegherea întreprinderilor Private, care încheiau asigurări sau reasigurări în țară. Se pune, astfel, în practică, necesitatea constatată la nivel mondial, de intervenție a statul în materia asigurărilor, prin diferite organisme și instituții, în vederea efectuării controlului și supravegherii operațiunilor de asigurare în ansamblul lor.
Mai trebuie reținut că, pe teritoriul românesc, în afară de societățile comerciale de asigurare, comerțul cu asigurări mai era practicat și de către societățile mutuale de asigurare, al căror obiect era concentrat pe asigurările mutuale de animale și de culturi agricole, precum și de către instituții publice de asigurări, dintre care cea mai reprezentativă a fost Casa de Asigurări a Ministerului de Interne și a funcționat în perioada 1870-1948, înființându-se pe bazele acesteia Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat.
Fenomenul asigurărilor private s-a stins în țara noastră în anul 1948, când au fost naționalizate societățile de asigurare și societățile mutuale și au continuat să funcționeze până la 1 septembrie 1949, când toate acestea au fost dizolvate și lichidate, iar portofoliul și rezervele tehnice au fost preluate de societatea generală sovieto-română de asigurări pe acțiuni, „Sovromasigurarea”, înființată în același an.
În anul 1953, societatea „ Sovromasigurarea” a fost și ea lichidată și în locul ei a luat ființă A.D.A.S., fiind singura instituție de asigurare din țara noastră. Așa se face că, în perioada 1949-1990, domeniul asigurărilor a constituit monopolul statului, iar politica acestuia punea accent pe obținerea beneficiilor din activitatea de asigurare și nu pe satisfacerea nevoilor asiguraților. Astfel se explică faptul că, în perioada menționată, formele de asigurare în România sunt extrem de reduse (asigurarea obligatorie și foarte puține forme de asigurare de persoane).
Monopolul statului pe piața asigurărilor a încetat în decembrie 1990, când, prin H.G. nr. 1279/1990 s-a desființat Administrația Asigurărilor de Stat, activitatea acesteia fiind preluată de trei societăți comerciale de asigurări pe acțiuni:
Asigurarea Românească S.A., a preluat portofoliul asigurărilor facultative de viață, asigurărilor obligatorii, asigurărilor facultative de autoturisme și a altor asigurări;
Societatea de Asigurare și Reasigurare Astra S.A. căreia i-au fost transmise asigurările cu participare A.D.A.S. în străinătate și cele aferente asigurărilor și reasigurărilor externe;
Carom S.A., care a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea și plata despăgubirilor, în cazurile de pagube produse în România, când răspunderea revine unor asigurați la asigurători din străinătate și în cazurile de daună produse în străinătate de asigurați la societăți de asigurare din țara noastră.
Cum era și firesc, operațiunile de reasigurare au apărut tot în domeniul comerțului maritim. în literatura de specialitate se susține că primele reglementări referitoare la raporturile de reasigurare se regăsesc în Ordonanța din 1681 a lui Ludovic al IV-lea al Franței, în care una din prevederile principale permitea asigurătorilor să facă reasigurări „cu alte persoane pentru acele efecte pe care ei înșiși le-au asigurat inițial”.
Dintre primele societăți de reasigurare menționăm: înființarea în 1846 a Companiei de Reasigurări „Kolmische Ruch-Koln”, care și-a început activitatea propriu-zisă în anul 1851. În anul 1863, s-a înființat prima societate de asigurări și reasigurări din Elveția, denumită „Swiss Reinsurance Company”; în anul 1867, în Anglia, și-a început activitatea „Reinsurance Company Ltd.”. În America, practicarea reasigurărilor a cunoscut un proces mai lent decât cel din Europa, astfel încât prima societate de reasigurare a fost înființată în anul 1820, intitulată „Reinsurance Company of America”.
Datorită utilității și siguranței pe care o reprezentau reasigurările, mai multe societăți de asigurare din Europa și-au propus, ca politică internă, încheierea în mod obligatoriu de reasigurări asupra unor asigurări proprii, semnând în acest sens convenții cu diferite alte societăți
de asigurare.
Spre exemplificare, menționăm Acordul din anul 1849, prin care 17 societăți scoțiene pentru asigurare de viață au convenit principalele reguli privind reasigurările de viață. Exemplul societăților scoțiene a fost urmat în anul 1900 de 46 de societăți engleze, care au încheiat o Convenție, cunoscută sub denumirea de „Reinsurance Agreement 1900”.
Autorii care s-au ocupat de această chestiune susțin că prima poliță de reasigurare a avut ca obiect riscurile aferente unui voiaj de la Genova la Sluys. Tot potrivit acestor autori, a doua reglementare a raporturilor de reasigurare o constituie „Legea pentru reglementarea asigurării navelor aparținând supușilor Marii Britanii și mărfurilor sau efectelor încărcate pe ele”, adoptată în anul 1746.
În doctrina de specialitate se precizează că primele reglementări referitoare la asigurări au fost cuprinse în legile Rhodosului din secolul al IX-lea î.e.n. Aceste legi nu reglementau faptele de asigurare în conținutul lor actual, dar făceau referiri la „avaria comună" în exercitarea comerțului maritim și tratau problemele legate de împărțirea și suportarea riscului avarierii sau distrugerii navelor.
Prima reglementare mai detaliată a asigurărilor se pare că este Ordonanța din 1453, emisă în Barcelona, care a fost cel dintâi act normativ ce a încercat să legifereze asigurările maritime. în Anglia, primul act normativ ce legifera raporturile de asigurare îl constituie „Elisabetan Act”, adoptat în anul 1601. În Franța, prima reglementare privind asigurările o constituie Ordonanța din 1681 a lui Ludovic al IV-lea, urmată de adoptarea, în 9 aprilie 1898, a Legii privind asigurarea victimelor accidentelor de muncă.
În România, cel dintâi act normativ în materia asigurărilor a fost înaltul Decret Domnesc nr. 699 din 13 martie 1871, Decret prin care a fost autorizată și înființarea primei societăți de asigurare, „Dacia”. Au urmat apoi:
Codul Comercial din 1887;
Legea pentru constituirea și funcționarea întreprinderilor private de asigurare și reglementare a contractului de asigurare din 7 iulie 1930, cu modificările ulterioare din: 9 aprilie 1931, 12 martie 1932 și 10 aprilie 1936;
Legea pentru convertirea în lei a anumitor prestări prevăzute în unele contracte de asigurare, din 27 martie 1937;
Decretul-lege din 29 martie 1941 privind interzicerea de constituire de noi societăți de asigurare în România;
Decretul-lege din 1 octombrie 1941 privind acoperirea riscului de război în asigurările de viață;
Decretul nr. 470/1971 privind organizarea și funcționarea Administrației Asigurărilor de Stat;
Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat;
Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor;
Legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România
Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor;
noul Cod civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil).
Ultimele trei reglementări, respectiv Legea nr. 136/1995, Legea nr. 32/2000 și noul Cod civil reprezintă principalele acte normative ce reglementează comerțul cu asigurări, iar pentru realizarea armonizării legislației românești cu cea a Uniunii Europene în materie, acestea au fost modificate pentru a fi în concordanță cu reglementările europene în domeniu.
Prin art. 192 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil au fost abrogate art. 9-47 din Legea nr. 136/1995 și, astfel, principalele reguli privind contractul de asigurare și diferitele forme de asigurare sunt consacrate în noul Cod civil.
Datorită multitudinii reglementărilor pe care le reclamă comerțul asigurărilor, unele state au concentrat regulile din acest domeniu în acte normative deosebit de ample pe care le-au intitulat „Coduri de asigurare”.
Legislația specifică activităților de asigurare și intermediere în asigurări
Nu este suficient ca un asigurător sa fie constituit legal, să aibă o situație patrimonială foarte bună sau să aibă un personal calificat, ci, pentru ca activitatea acestuia să fie rentabilă, este necesar ca produsele de asigurare pe care le furnizează să ajungă la destinatari, adică la asigurați.
Este destul de dificil pentru un asigurător să încheie asigurările pe care le practică prin proprii salariați, pentru că o astfel de modalitate de distribuire a formelor de asigurare necesită un număr mare de personal și costuri ridicate.
De aceea, în toate statele cu piețe de asigurări evoluate, asigurătorii apelează la intermediari, care sunt, în esență, liantul permanent între asigurați și asigurători.
La nivelul Uniunii Europene, activitatea intermediarilor în asigurări a fost reglementată prin Directiva 77/92/CEE din 13 decembrie 1975, având ca principal obiectiv consacrarea
principiului libertății de stabilire și de prestare a serviciilor de intermediere, urmată de Directiva nr. 2002/92/CEE, privind intermedierea în asigurări, ale cărei dispoziții au urmărit armonizarea legislațiilor naționale în vederea creării unei piețe unice în această materie.
În sistemul nostru de drept, principala reglementare a intermediarilor în asigurări o constituie Legea nr. 32/2000, privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor, cu modificările și completările ulterioare și normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Menționăm, de altfel, si Ordinul CSA nr. 13/2009 privind punerea în aplicare a Normelor privind procedura de supraveghere, în domeniul asigurărilor, a aplicării sancțiunilor internaționale evidențiază aspectele cu privire la elaborarea și aplicarea de politici, proceduri interne de cunoaștere a clientului, de raportare, de păstrare a evidențelor, de control intern, de evaluare și gestionare a riscurilor, obligația desemnării uneia sau a mai multor persoane din cadrul personalului propriu care să aibă responsabilități privind aplicarea și respectarea sancțiunilor internaționale, obligația raportării către CSA a tranzacțiilor prezumate ca fiind tranzacții suspecte, etc.; Ordinul CSA nr. 4/2010 pentru aprobarea Normelor privind organizarea activității de arhivă la asigurători, reasigurători și intermediari în asigurări și/sau reasigurări evidențiază principalele aspecte cu privire la obligația înființării compartimentelor de arhivă sau desemnarea persoanelor responsabile cu arhivarea precum și obligația întocmirii Nomenclatorului arhivistic care se transmite spre avizare la CSA și este aprobat de Arhivele Naționale, etc.; Ordin nr. 1/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind organizarea și
efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor, capitalurilor proprii și a tranzacțiilor privind activitatea de asigurare și de reasigurare ale asigurătorilor/ reasigurătorilor și brokerilor de asigurare/reasigurare, evidențiază obligația brokerilor de
asigurare de a emite proceduri proprii privind inventarierea elementelor de natura activelor, datoriilor, capitalurilor proprii și a tranzacțiilor privind activitatea de asigurare și de reasigurare care vor fi aprobate de administrator, consiliul de administrație, respectiv membrii directoratului; răspunderea pentru buna organizare a lucrărilor de inventariere revine administratului, consiliului de administrație, respectiv membrilor directoratului; Ordin nr. 6/2012 pentru modificarea unor acte normative privind termenul maxim de depunere în conturile asigurătorilor a primelor de asigurare încasate de intermediarii în asigurări, asigurătorii trebuie să stabilească măsuri potrivit cărora primele de asigurare încasate de intermediarii în asigurări să fie depuse în conturile asigurătorilor în termen de maximum 15 zile de la încasarea acestora, excepție făcând agenții de asigurare subordonați, pentru care perioada maximă este de 30 de zile; Ordin nr. 11/2012 pentru punerea în aplicare a Normelor privind procedura de soluționare a petițiilor referitoare la activitatea asigurătorilor și intermediarilor în asigurări, intermediarii în asigurări,
cu excepția agenților de asigurare, au următoarele obligații:
să răspundă la fiecare petiție primită direct de la petenți, în termen de 30 de zile de la data înregistrării petiției, indiferent dacă soluția este favorabilă sau nefavorabilă;
să transmită pentru fiecare solicitare primită de la autoritatea de supraveghere, în termen de maximum 10 zile lucrătoare sau în termenul precizat în mod expres în aceasta, o notă de fundamentare, precum și toate informațiile, documentele și situațiile solicitate de către autoritatea de supraveghere; documentația se va depune la registratura Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor sau a reprezentanțelor sale teritoriale, după caz, ori se va transmite prin poștă cu confirmare de primire și va fi semnată numai de persoanele semnificative;
să acorde asistență asiguratului existent în propriul portofoliu, în ceea ce privește derularea contractului de asigurare cu respectarea condițiilor de asigurare/prevederi legale pe toată perioada valabilității acestuia, inclusiv pentru soluționarea pe cale amiabilă a eventualelor litigii;
să dețină și să mențină un registru unic de petiții în format electronic, în care să înregistreze toate petițiile, indiferent de modalitatea de primire a acestora: prin registratură; prin poștă electronică; prin sistemul on-line.
Contractul de intermediere în asigurări
Noțiune și reglementare
Contractul de intermediere în asigurări are o aplicabilitate deosebit de răspândită în raporturile de asigurare deoarece, în conjunctura actuală marea majoritate a polițelor de asigurare se perfectează prin mijlocirea intermediarilor în asigurări. Legea nu reglementează contractul de intermediere în asigurări, cum o face cu alte contracte ca de exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de mandat, contractul de locațiune etc.
Contractul de intermediere în asigurări poartă denumiri specifice în funcție de calitatea intermediarului: contract de agent când se încheie cu un agent și contract de brokeraj când se încheie cu un broker de asigurare. Clauzele sunt însă, în principiu, aceleași pentru că au o finalitate comună, încheierea polițelor de asigurare în numele asigurătorului.
Noul Cod civil reglementează atât mandatul cu reprezentare cât și mandatul fără
reprezentare
Reglementarea contractului de mandat este cuprinsă în art. 2009-2042 NCC care se vor completa, în măsura compatibilității lor, cu normele specifice din legislația asigurărilor.
Potrivit art. 2009 din NCC, mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant.
Textul mai sus enunțat, coroborat cu reglementările din materia asigurărilor, duce la definirea contractului de intermediere în asigurări ca fiind contractul în temeiul căruia intermediarul în asigurări (parte contractantă) se obligă să încheie în numele și pe seama asigurătorului (parte contractantă) contracte de asigurare cu potențialii asigurați în schimbul unei remunerații.
Remunerația cuvenită intermediarilor pentru încheierea contractelor de asigurare în numele și pe seama asigurătorului poartă denumirea de comision.
Odată încheiat contractul de intermediere, acesta reprezintă cadrul legal privind desfășurarea raporturilor juridice dintre asigurător și intermediarul în asigurări.
Caractere juridice
Contractul de intermediere este un contract consensual deoarece nu trebuie să îmbrace o anumită formă pentru valabilitatea lui.
Noul Cod civil definește contractul consensual în art. 1174 alin. 2, care dispune că Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință a părților.
Părțile contractante încheie contractul de intermediere în asigurări în formă scrisă pentru a statua raporturile intermedierii, această tehnică de lucru fiind necesară pentru proba contractului și pentru valabilitatea lui.
Contractul de intermediere este un contract oneros, aceasta întrucât, asigurătorul este obligat la plata comisionului cuvenit intermediarului din încheierea polițelor de asigurare.
Noul Cod civil definește contractul oneros în art. 1172 alin. 1 ca fiind contractul prin care fiecare parte urmărește să-și procure un avantaj în schimbul obligației asumate.
Asigurătorul este obligat să plătească comisionul intermediarului chiar dacă acest lucru nu este prevăzut în contractul de intermediere deoarece, potrivit Codului Comercial, mandatul nu se presupune a fi gratuit.
Contractul de intermediere este un contract sinalagmatic pentru că presupune obligații în sarcina ambelor părți contractante, atât a asigurătorului cât și a intermediarului. Și contractul sinalagmatic este definit de Noul Cod civil în art. 1171, potrivit căruia, contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și interdependente.
Intermediarul trebuie să încheie polițe de asigurare în numele asigurătorului, iar asigurătorul să plătească intermediarului comisionul convenit în contratul de intermediere.
Contractul de intermediere este un contract cu executare succesivă datorită faptului că el se încheie pe o anumită perioada de timp. Intermediarul încheie contracte de asigurare în funcție de cerințele și interesele asiguraților, iar asigurătorul plătește remunerația la diferite intervale de timp.
Principala consecință juridică a caracterului cu executare succesivă este aceea că, în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligațiilor din contractul de intermediere în asigurări, sancțiunea care intervine este rezilierea contractului și nu rezoluțiunea ca în cazul contractelor cu executare dintr-o dată.
Părțile contractului de intermediere în asigurări
Ele sunt asigurătorul și intermediarul care poate îmbrăca forma juridică de agent de asigurare, persoană fizică sau juridică, agent de asigurare subordonat, persoană juridică și broker de asigurare, persoană juridică. Asiguratul sau contractantul asigurării nu este parte în contractul de intermediere încheiat între asigurător/reasigurător și intermediarul în asigurări.
Capacitatea și consimțământul părților contractului de intermediere în asigurări
Intermediarul trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu deoarece, în negocierea cu terțul, el este cel care exprimă un consimțământ valabil. Consimțământul părților în contractul de intermediere în asigurări poate fi dat expres, dar si tacit.
Obiectul contractului de intermediere în asigurări
Potrivit regulilor care cârmuiesc mandatul, obiectul mandatului constă din încheierea actelor juridice în numele mandantului (negocierea și încheierea polițelor de asigurare în numele
și pe seama asigurătorului).
Efectele contractului de intermediere în asigurări
Întrucât, în temeiul art. 2010 alin. 1 teza a doua din Noul Cod civil, mandatul dat pentru
acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros, iar mandatarul
trebuie să încheie acte juridice în numele și pe seama mandantului, rezultă concluzia potrivit
căreia contractul de intermediere în asigurări produce efecte juridice în sarcina ambelor părți
contractante.
Obligațiile intermediarilor în asigurări
încheierea contractelor de asigurare pentru asigurător;
intermediarul are obligația să aducă la cunoștința asiguratului cu care încheie contractul de asigurare, împuternicirea în temeiul căruia acționează (contemplatio domini);
informarea asigurătorului privind încheierea contractelor de asigurare;
obligația intermediarului în asigurări de a administra și preda polițele, documentele, precum și de a transfera sumele de bani încasate de la asigurați, reprezentând prime de asigurare, către asigurători, în conformitate cu clauzele contractului de intermediere.
Obligațiile asigurătorului
asigurătorul este obligat să pună la dispoziția intermediarului mijloacele necesare pentru încheierea contractelor de asigurare;
plata remunerației/comisionului intermediarului;
restituirea cheltuielilor făcute de intermediar și acoperirea pagubelor suferite de acesta prin încheierea contractelor de asigurare.
Încetarea contractului de intermediere în asigurări
Contractul de intermediere încetează la expirarea duratei pentru care a fost încheiat. În virtutea principiului libertății contractuale, părțile pot prevedea în contract diferite cazuri de încetare a intermedierii.
Contractul de intermediere în asigurări încetează după regulile mandatului, prin revocarea intermediarului de către asigurător, prin renunțarea intermediarului la mandatul de intermediere; prin moartea, interdicția, insolvabilitatea și falimentul intermediarului sau a asigurătorului.
Desigur că, părțile pot stipula în contractul de intermediere condițiile aplicării cauzelor de încetare a contractului.
Capitolul II. Activitatea de asigurare
2.1. Noțiunea și particularitățile activității de asigurare
Așa cum arătam și în cele de mai sus, operațiunile de asigurare sunt complexe și prezintă o importanță deosebită pentru activitatea economică și socială, motiv pentru care legiuitorul le-a instituit un regim juridic special.
Acest regim cârmuiește atât înființarea, funcționarea și încetarea existenței asigurătorilor, cât și intermedierea, încheierea și executarea contractelor de asigurare.
Principala reglementare referitoare la comercianții ce pot exercita comerțul cu asigurări în România se găsește în Legea nr. 32/2000, care în art. 11 stipulează: „Activitatea de asigurare în România poate fi exercitată numai de:
persoane juridice române, constituite ca societăți pe acțiuni și/sau societăți mutuale, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor potrivit procedurii reglementate la art. 12;
asigurători sau reasigurători autorizați în statele membre, care desfășoară activitate de asigurare sau de reasigurare pe teritoriul României în conformitate cu dreptul de stabilire și libertatea de a presta servicii;
sucursale aparținând unor societăți-mamă guvernate de legi dintr-un stat terț, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit procedurii prevăzute la art. 12 și cu respectarea condițiilor stabilite potrivit cap. III;
filiale ale unor asigurători sau reasigurători din state terțe, autorizați de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, potrivit procedurii reglementate la art. 12;
asigurători sau reasigurători care adoptă forma de companie europeană pe acțiuni (SE – Societas Europaea)”.
În analiza procedurii de constituire a asigurătorilor societăți comerciale persoane juridice române, mai trebuie avut în vedere și Ordinul nr. 16/2012 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea și funcționarea asigurătorilor" precum și alte reglementări ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor cu incidență în materie.
Din conținutul art. 11 al Legii nr. 32/2000, mai sus reprodus, se desprind particularitățile
exercitării operațiunilor de asigurare pe teritoriul României.
În primul rând, operațiunile de asigurare nu pot fi exercitate de către orice comerciant persoană fizică sau juridică, acestea fiind rezervate exclusiv societăților comerciale.
Dar nu toate cele 5 forme de societate comercială reglementate de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale pot să-și propună drept obiect de activitate încheierea operațiunilor de asigurare, ci doar societățile pe acțiuni.
Societățile mutuale la care se referă lit. a) alin. (1) al art. 11 nu intră în categoria societăților comerciale, pentru că acestea sunt societăți civile, chiar dacă sunt dotate cu personalitate juridică. Apoi, societățile comerciale pe acțiuni ce-și propun să desfășoare activitate de asigurare vor trebui autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cu respectarea normelor legale privind procedura de autorizare.
Autorizarea societăților comerciale pe acțiuni trebuie obținută anterior înregistrării în Registrul Comerțului, în conformitate cu alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 32/2000, un asigurător nu poate înregistrat în registrul comerțului fără avizul prealabil în vederea înregistrării emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Ulterior avizării și înmatriculării în registrul comerțului, societățile de asigurare și societățile mutuale de asigurare rămân în continuare sub monitorizarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în sensul că le va controla și supraveghea activitatea pe tot timpul funcționării.
În sfârșit, activitatea de asigurare, în ansamblul ei, este supusă controlului și supravegherii statului, care exercită această prerogativă printr-o autoritate administrativă, denumită Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
2.2. Participanții la activitatea de asigurare
Am făcut precizarea, în cele anterioare, că, pe lângă societățile comerciale de asigurare,
potrivit reglementărilor legale, mai pot exercita comerțul cu asigurări și societățile mutuale de asigurare.
Produsele de asigurare, în forma polițelor sau a contractelor de asigurare, ar rǎmâne izolate dacă nu ar exista anumite persoane care să le distribuie și să le explice potențialilor asigurați. De aceea, pentru promovarea și ajungerea formelor de asigurare la consumatorii finali (asigurați sau potențiali asigurați), asigurătorii apelează la entități specializate în acest sens. Așa se face că majoritatea covârșitoare a sistemelor legislative naționale recunosc și reglementează activitatea de intermediere în asigurări și, totodată, statutul juridic al acestor categorii de entități.
Potrivit legislației române, intermediarii în asigurări sunt agenții de asigurare, agenții subordonați de asigurare și brokerii de asigurare. Intermediarii în asigurări, deși joacă un rol important în operațiunea de perfectare a raporturilor de asigurare, nu au calitatea de asigurători, pentru că ei încheie polițele de asigurare nu pentru sine, ci în numele și pe seama asigurătorilor care i-au mandatat.
Legislația din domeniul asigurărilor nu definește societatea de asigurare, ci doar noțiunea de asigurător și cea de societate mutuală de asigurări. Pentru definirea soc etății de asigurare va trebui să ținem seama de sensul noțiunii de asigurător, prevăzut de Legea nr. 32/2000, precum și de noțiunea societății comerciale pe acțiuni din dreptul comun.
Pornind de la aceste precizări, definim societatea de asigurare ca societatea pe acțiuni constituită în scopul desfășurării activității de asigurare prin încheierea de contracte de asigurare în temeiul cărora, la producerea cazului asigurat, îi revine obligația de a plăti indemnizația de asigurare asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit, după caz.
Societățile de asigurare prezintă unele caracteristici comparativ cu societățile comerciale din dreptul comun, reglementate de Legea nr. 31/1990.
În primul rând, societățile comerciale de asigurare nu se pot constitui decât sub forma juridică a societății pe acțiuni.
Apoi, scopul și obiectul societăților de asigurare este bine definit, acela de a exercita comerț cu asigurări. Legislația asigurărilor impune societăților de asigurare obiect unic de activitate, practicarea uneia din cele două categorii de asigurări pe care le reglementează.
În fine, societățile de asigurare contribuie la acoperirea prejudiciilor suferite de către persoanele fizice și persoanele juridice care au încheiate contracte de asigurare cu privire la riscurile pe ce le-au generat.
La producerea riscurilor asigurate, în baza contractelor de asigurare, societățile de asigurare sunt obligate la plata indemnizațiilor sau despăgubirilor, după caz.
Desigur că prin mecanismul asigurării, din perspectiva asiguraților, societățile de asigurare contribuie la o dispersie a riscurilor și indirect la evitarea suportării unor consecințe păguboase patrimoniului sau altor valori sociale.
În ceea ce privește constituirea, organizarea și funcționarea asigurătorilor, principalul act normativ îl reprezintă Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare și supravegherea asigurărilor. Legea nr. 32/2000 cuprinde doar regulile speciale aplicabile asigurătorilor și reasigurătorilor, de unde consecința că aspectele nereglementate de această lege se vor soluționa după normele dreptului comun. Așadar, în materia ce ne interesează, în completare, își vor găsi incidență prevederile Codului civil, ale Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, ale Legii nr. 26/1990 privind registrul comerțului etc. De altfel, chiar Legea nr. 32/2000 dispune în art. 42 alin. (4) că dispozițiile ei se completează cu legislația comercială, civilă, a investițiilor străine și contravențională, după caz.
Dacă societățile comerciale de asigurare se bucură de o reglementare detaliată în Legea nr. 32/2000, precum și în diferite norme emise în aplicarea acesteia, completată cu dispozițiile Legii nr. 31/1990, societățile mutuale de asigurare nu beneficiază de o astfel de reglementare.
Este adevărat că pe piața asigurărilor din țara noastră, până în prezent, nu există asigurători constituiți sub forma societăților mutuale de asigurări. Aceste entități prezintă importanță deoarece sunt destul de răspândite în statele membre și au fost prezente pe scena asigurărilor din România anterior etatizării activității de asigurare.
Societățile mutuale de asigurare sunt apanajul diferitelor categorii de profesii pentru care legea prevede obligația de încheiere a asigurărilor de răspundere civilă profesională sau a anumitor bunuri între care există o strânsă legătură.
În comerțul cu asigurări, intermediarii au un rol deosebit de important, deoarece leagă raportul de asigurare între asigurat și asigurător. Realitatea demonstrează că marea majoritate a operațiunilor de asigurare și reasigurare sunt încheiate prin mijlocirea intermediarilor în asigurări.
Potrivit Legii nr. 32/2000, principalele categorii de intermediari sunt agenții de asigurare, agenții de asigurare subordonați și brokerii de asigurare.
Dintre aceștia, ponderea o dețin brokerii de asigurare, având un câmp mai larg de acțiune decât ceilalți intermediari. într-adevăr, agenții de asigurare pot încheia aceeași clasă de asigurări pentru un singur asigurător, iar agenții subordonați intermediază doar asigurări de natură financiar bancară.
Important de reținut este faptul că, întrucât doar mijlocesc încheierea asigurărilor în numele și pe seama societăților de asigurare de la care au primit mandat, intermediarii, în concepția legislației asigurărilor, nu au calitatea de asigurători. Din această pricină nu sunt supuși aceluiași regim juridic cu asigurătorii.
Capitolul III. Societățile comerciale de asigurare
3.1. Mecanismul ce stă la bază
Cadrul legal general al constituirii societăților comerciale de asigurare îl reprezintă Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, Codul civil și Legea nr. 32/2000. Legea nr. 32/200 cuprinde unele reguli speciale pentru societățile comerciale de asigurare în diferite aspecte, care se vor aplica cu prioritate. Se înțelege că unde legislația asigurărilor nu prevede, se vor aplica dispozițiile Legii nr. 31/1990 cu incidență în materie și cele ale Codului civil.
Așa cum am văzut în cele de mai sus, societățile comerciale, pentru a efectua operațiuni de asigurare ca activitate de sine stătătoare, trebuie să se constituie sub forma societăților pe acțiuni.
La nivelul Uniunii Europene, problema formei juridice a entităților ce exercită comerțul de asigurare aparținând statelor membre a fost luată în discuție în anul 2002 și reglementată prin Directiva nr. 2002/83/CE din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viață.
Prin această Directivă, s-a statuat ca în statele membre asigurătorii proprii să se înființeze, în principal, sub forma societăților pe acțiuni șl a societăților mutuale (art. 6).
Există și state, cum este cazul Franței, Italiei, Belgiei, în care activitatea de asigurare poate fi desfășurată și de alte entități decât societățile pe acțiuni și societățile mutuale, ca, spre exemplu: instituțiile supuse Codului de Securitate Socială, Codului Rural și Codului Mutualității.
Legislațiile recente ale statelor membre respectă cerințele europene în privința formei juridice a asigurătorilor. Indicăm, spre exemplificare, legislația poloneză.
Urmărind istoria asigurătorilor în sistemul juridic românesc, observăm că, încă de la origini, organismele de asigurare s-au constituit și au funcționat ca societăți anonime pe acțiuni.
Precizăm însă că a existat o perioadă în care, în domeniul asigurărilor, se puteau constitui asigurători și sub forma societăților comerciale cu răspundere limitată. Avem în vedere dispozițiile Legii nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea și funcționarea societăților comerciale din domeniul asigurărilor, care în art. 3 prevedea că societățile comerciale din domeniul asigurărilor se constituie sub formă de societăți pe acțiuni sau societăți cu răspundere limitată.
Opțiunea reglementărilor europene, precum și a legiuitorului român, pentru forma societăților pe acțiuni se fundamentează atât pe rațiuni de ordin economic, cât și pe cele de ordin juridic.
Din punct de vedere economic, societățile comerciale pe acțiuni sunt apte să atragă capitalul necesar desfășurării unei activități de anvergură, cum este cea de asigurare. Sub aspect juridic, este îndeobște cunoscut că societatea pe acțiuni este cea mai evoluată și că organizarea și funcționarea acesteia se bucură de o reglementare amănunțită în majoritatea covârșitoare a legislațiilor din statele europene.
Sancțiunea nerespectării formei juridice a asigurătorilor societăți comerciale nu este prevăzută în mod expres, dar ea se deduce din ansamblul reglementărilor cuprinse în Legea nr. 32/2000 și aceasta diferă în raport de stadiul societății.
Astfel, dacă asigurătorul se află în faza de constituire, atunci Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va respinge cererea de autorizare a solicitantului. Dacă acest aspect scapă Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, neregularitatea va fi remediată la cererea directorului Oficiul Registrului Comerțului sau persoanelor desemnate, cu prilejul înmatriculării societății.
3.2. Actele constitutive
Normele legale din materia asigurărilor cuprind câteva reguli speciale cu privire la actele constitutive ale societăților comerciale de asigurare. Se înțelege că actele constitutive ale societății comerciale de asigurare vor fi contractul de societate și statutul societății, care se pot încheia ca acte separate sau sub forma înscrisului unic (art. 5 din Legea nr. 31/1990).
Specificul acestor reglementări poartă în principal asupra formei și cuprinsului actelor constitutive:
acționarii societății;
capitalul social;
persoanele semnificative;
obiectul de activitate;
studiul de fezabilitate;
programul privind politica de asigurare și reasigurare.
Legislația asigurărilor nu reglementează forma actelor constitutive. în atare situație, își vor găsi aplicare dispozițiile Legii nr. 31/1990, care, în art. 5 dispun că societatea pe acțiuni se constituie prin contract de societate și statut. Așadar, actele constitutive ale unei societăți comerciale de asigurare vor fi: contractul de societate și statutul, care pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv.
În lipsa unor reguli derogatorii în legislația din domeniul asigurărilor, actul constitutiv al societății de asigurare se va încheia sub semnătură privată sau în formă autentică, după distincțiile consacrate în art. 5 alin. (6) din Legea nr. 31/1990.
Forma autentică a actelor constitutive ale societății pe acțiuni este obligatorie când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află și bunuri imobile sau când societatea se constituie prin subscripție publică.
Forma autentică a actelor constitutive ale unei societăți de asigurare, pentru prima situație, este inexistentă în practică și, de altfel, greu de întâlnit în viitor, deoarece, potrivit prevederilor art. 16 alin. (4) din Legea nr. 32/2000, capitalul social al unei societăți de asigurare trebuie vărsat integral în formă bănească, atât la constituirea, cât și la majorarea acestuia. Și constituirea societății prin subscripție publică este destul de rară, aproape inexistentă, și aceasta pentru că acționarii, mai ales cei semnificativi, sunt supuși unor reguli speciale, diferite de dreptul comun al societăților din celelalte domenii.
Actele normative din materia asigurărilor conțin unele reglementări speciale referitoare la acționari, consacrând, totodată, noțiunea de „acționar semnificativ”. De asemenea, prin Ordinul nr. 16/2012 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea și funcționarea asigurătorilor, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a introdus noțiunea de „potențial achizitor”. Reglementarea operează și cu termenii de „acționar direct” și „acționar indirect” dar nu-i definește. Aceste reguli speciale se vor completa cu cele din dreptul comun, cuprinse în principal în Legea nr. 31/1990.
În cele ce urmează, vom analiza aspectele legate de noțiunea și condițiile dobândirii calității de acționar semnificativ, înfățișând în același timp și aspectele referitoare la acționarii care nu au această calitate.
Potențialul achizitor
Noțiunea de potențial asigurător în domeniul asigurărilor a fost introdusă prin Ordinul nr. 16/2012 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea și funcționarea asigurătorilor. în înțelesul reglementării menționate, prin potențial achizitor se înțelege orice persoană fizică sau juridică ori grupul de astfel de persoane care acționează singure sau concertat în legătură cu o achiziție propusă și care:
doresc să devină acționar semnificativ, direct sau indirect, la un asigurător;
își propun să își majoreze, direct sau indirect, drepturile de vot ori capitalul deținut la un
asigurător, astfel încât cota de participare va atinge sau va depăși 20%, o treime ori 50% din drepturile de vot sau din capitalul social al acestuia ori asigurătorul va deveni filiala acestora (art. 4 din Ordinul nr. 16/2012);
Persoanele care acționează concertat sunt două sau mai multe persoane, legate printr-un acord expres ori tacit, în vederea obținerii sau exercitării în comun a drepturilor de vot, pentru a înfăptui o politică comună. Se prezumă că acționează în mod concertat: a) persoanele implicate; b) societatea-mamă împreună cu filialele sale, precum și oricare dintre filialele aceleiași societăți-mamă între ele; c) o societate comercială cu membrii consiliului său de administrație și cu persoanele aplicate, precum și aceste persoane între ele; d) o societate comercială cu fondurile ei de pensii și cu societatea de administrare a acestor fonduri;
Acționarul semnificativ
Noțiunea de acționar semnificativ este uzitată, dar nu este definită de Legea 31/1990, însă ea se regăsește, în schimb, cu un conținut asemănător, în Legea nr. 297/2004 privind piața de capital și în O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, cu denumirea de „participație calificată”.
În conformitate cu Legea nr. 32/2000, art. 2 pct. 10, prin acționar semnificativ se înțelege orice persoană care, în mod nemijlocit și singură ori prin intermediul sau în legătură cu alte persoane fizice ori juridice, exercită drepturi ce decurg din deținerea unor acțiuni care, cumulate, reprezintă cel puțin 10% din capitalul social al unui asigurător/reasigurător ori îi conferă acestuia
cel puțin 10% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acționarilor sau care dau posibilitatea să exercite o influență semnificativă asupra conducerii unui asigurător, reasigurător, broker de asigurare și/sau de reasigurare în care are poziția semnificativă, după caz.
În concepția Legii nr. 32/2000, astfel cum rezultă din textul legal mai sus reprodus, calitatea de acționar semnificativ poate fi stabilită pe baza a două criterii: unul obiectiv și unul subiectiv.
După criteriul obiectiv, o persoană este considerată acționar semnificativ în situația în care, fie singură și nemijlocit, fie în legătură cu alte persoane fizice sau juridice, deține acțiuni care, cumulate, reprezintă cel puțin 10% din capitalul social, sau îi conferă cel puțin 10% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală a acționarilor.
Situația în care o persoană „singură ori prin intermediul sau în legătură cu alte persoane fizice sau juridice” exercită drepturile specifice participațiilor de cel puțin 10% din capitalul social sau din totalul drepturilor de vot este aceea în care persoana în cauză este acționar sau asociat la o societate comercială ce deține participații la capitalul social al societății de asigurare în cauză.
O situație în care un acționar deține cel puțin 10% din totalul drepturilor de vot în adunarea generală este atunci când un alt acționar sau mai mulți conferă acestuia dreptul de reprezentare în adunările generale, astfel încât totalul acțiunilor acționarului devenit semnificativ cu cele ale altui acționar sau ale altor acționari, atribuie cel puțin 10% din totalul drepturilor de vot.
Prin urmare, în baza criteriului obiectiv, are calitatea de acționar semnificativ persoana fizică sau juridică ce, direct sau indirect, deține cel puțin 10% din capitalul social, precum și acționarul care, deși nu deține cota de participație la capitalul social de 10% în condițiile arătate, totuși, deține cel puțin 10% din drepturile de vot în adunările generale.
În afară de cele două situații în care legiuitorul reglementează calitatea de acționar semnificativ raportată la cota de capital social sau la întinderea drepturilor de vot în adunarea generală a acționarilor, legea consideră acționar semnificativ și persoana care nu deține participații la capitalul social sau drepturi de vot în cuantum de cel puțin 10%, dar care are posibilitatea să exercite o influență semnificativă asupra conducerii unui asigurător, reasigurător ori broker de asigurare sau reasigurare.
Denumim subiectiv acest din urmă criteriu avut în vedere de legiuitor la calificarea acționarului semnificativ, deoarece el nu se raportează la un procent din capitalul social sau din drepturile de vot în adunarea generală, adică la o situație obiectivă, ci are în vedere exclusiv influența asupra activității asigurătorului sau intermediarilor în asigurări.
Așadar, chiar dacă un acționar deține o cotă infimă de participare la capitalul social sau din drepturile de vot în adunarea generală, acesta va fi considerat acționar semnificativ dacă are posibilitatea de a manifesta influență asupra societății de asigurare. Legiuitorul, pentru acest din urmă caz, cere ca influența exercitată să fie „semnificativă” și ea să privească conducerea societății de asigurare.
Legea nr. 32/2000 nu dă explicații asupra influenței semnificative și nici privind conducerea asigurătorilor, însă suntem de părere că, în practică, pot fi întâlnite cazuri care să se înscrie în cerințele legii în următoarele modalități: acționarul deține o anumită funcție, precum cea de administrator, director general, auditor etc.; acționarul este rudă, afin ori are relații de prietenie cu vreuna din persoanele implicate în administrarea sau conducerea executivă a societății.
Pentru a fi în prezența unei „influențe semnificative”, suntem de părere că acționarul în cauză trebuie să aibă în concret posibilitatea de a determina luarea deciziilor de către organele de administrare și/sau de conducere ale societății sau modul de îndeplinire a acestora.
Actele normative din domeniul asigurărilor reglementează anumite condiții pe care trebuie să le îndeplinească o persoană înainte de a deveni potențial achizitor sau acționar semnificativ al unei societăți de asigurare.
Avizarea
În primul rând, potențialii achizitori și acționarii semnificativi trebuie să obțină avizarea din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurătorilor.
Potrivit art. 8 alin. (2) lit. f) din Legea nr. 32/2000, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor avizează persoanele fizice sau juridice care doresc să devină acționari semnificativi direct și/sau indirect, după caz, care doresc să își majoreze drepturile de vot ori poziția de acționar semnificativ direct sau indirect, care doresc să renunțe la calitatea de acționar semnificativ direct sau indirect sau să își diminueze drepturile de vot ori poziția de acționar semnificativ direct sau indirect, după ce a fost aprobată intenția acestora de a deveni acționari semnificativi, de a-și majora cota de participare, de renunțare la calitatea de acționar semnificativ sau de diminuare a cotei de participare.
Deci, conform normei citate, dobândirea calității de acționar semnificativ și ulterior orice modificare a participației acționarului în cauză la capitalul societății de asigurare este supusă avizării din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Cerința avizării acționarilor semnificativi este consacrată și în legislația comunității europene, mai exact în art. 8 din Directiva nr. 2002/83/CE, care folosește noțiunea de „participare calificată”, care are conținutul aproape identic cu cel al noțiunii de acționar semnificativ din legislația noastră.
Există legislații care impun informarea autorității administrative de specialitate asupra oricărui transfer de 10%, 20%, 33%, 50% a participațiilor la capitalul social.
Apreciem utilă și chiar necesară o astfel de reglementare și în dreptul nostru, deoarece ea contribuie la activitatea de supraveghere prudențială exercitată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor asupra societăților de asigurare.
Aceasta cu atât mai mult cu cât o astfel de obligație este reglementată și de art. 15 al Directivei nr. 2002/83/CE.
În ceea ce privește potențialul achizitor, art. 3 din Ordinul nr. 16/2012 prevede că procesul de dobândire de către un potențial achizitor a calității de acționar semnificativ al unui asigurător cuprinde două etape:
evaluarea proiectului de achiziție și avizarea intenției unui potențial achizitor de a deveni acționar semnificativ la un asigurător de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
realizarea proiectului de achiziție și aprobarea noului acționar semnificativ al asigurătorului de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Persoanele fizice sau juridice, potențiali achizitori, care intenționează să devină pentru prima dată acționari semnificativi, direcți ori indirecți, indiferent de cota de participare la capitalul social al unui asigurător, la o dată ulterioară obținerii autorizației de funcționare ca asigurător, precum și acționarii, persoane fizice sau juridice, care își propun majorarea, direct sau indirect, a participației sau a drepturilor de vot la capitalul deținut la un asigurător, astfel încât participația sa va atinge 20%, o treime sau 50% din drepturile de vot sau din capitalul social al acestuia, trebuie să notifice în prealabil, în scris, intenția lor, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, menționând mărimea participației vizate, notificarea fiind însoțită de documentația prevăzută de lege [art. 7 alin. (1) din Ordinul nr. 16/2012].
Consiliul de administrație/supraveghere al unui asigurător care ia cunoștință despre una dintre situațiile menționate la alin. (1), este obligat să notifice această situație, în scris, Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, în termen de 5 zile de la data la care a luat cunoștință.
Incompatibilitatea cu alte funcții și calități
O altă condiție de îndeplinit în sarcina celor care vor să devină acționari semnificativi ai unei societăți de asigurare este reglementată de Ordinul nr. 16/2012 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea și funcționarea asigurătorilor. în conformitate cu actul normativ mai sus menționat, o persoană care urmează să devină acționar direct sau indirect al unei societăți de asigurare trebuie să nu fie acționar, asociat sau persoană semnificativă al unui broker de asigurare și/sau reasigurare și nici al unui agent de asigurare persoană juridică. În cazul acționarilor persoane juridice, acestea trebuie să fie legal constituite, iar dacă sunt de tipul instituțiilor de credit, instituțiilor financiare nebancare sau societăților de servicii și investiții financiare, să fie supravegheate de autoritatea competentă în România sau din statul de origine, inclusiv în ceea ce privește supravegherea pe bază consolidată.
Potrivit art. 6 din normele adoptate prin Ordinul nr. 16/2012, nu pot fi fondatori ai asigurătorului:
entitățile juridice fără scop lucrativ sau fără scop patrimonial, precum și cele de tip asociativ sau participativ care nu depun situațiile financiare conform legislației în vigoare din România sau din statul de origine;
persoanele juridice sau alte entități înregistrate în state cu care România nu întreține relații diplomatice sau în jurisdicții care nu instituie obligativitatea organizării și a evidenței contabilității și/sau a publicării situațiilor financiare, evidenței registrelor comerciale și/sau care permit păstrarea anonimatului în ceea ce privește identitatea acționarilor/asociaților și a administratorilor;
persoanele care justifică sursa fondurilor prin împrumuturi sau venituri obținute din activități desfășurate în statele sau jurisdicțiile prevăzute la lit. b);
persoanele sau grupurile de persoane care acționează concertat, controlează unul sau mai mulți asigurători și care vor exercita control asupra asigurătorului persoană juridică română ce urmează a se constitui; grupul de persoane care acționează împreună reprezintă persoanele care se află sub controlul unei persoane fizice sau juridice în situațiile în care între acestea există cel puțin una dintre relațiile descrise la art. 2 lit. B pct. 38 din Legea nr. 32/2000, cu modificările și completările ulterioare, sau o relație similară, de genul relațiilor existente între soți, rude și afini până la gradul al patrulea inclusiv, persoanele și societățile aflate sub controlul acestora, o societate, administratorii și persoanele fizice sau juridice care exercită controlul asupra acesteia, societăți aflate sub controlul aceleiași ori al acelorași persoane fizice sau juridice;
persoanele respective sau persoanele din grupul care acționează concertat, care în ultimii 10 ani au constituit obiectul unor anchete sau proceduri administrative ori judiciare încheiate cu sancțiuni sau interdicții de natură să conducă la concluzia că nu sunt create premisele necesare pentru asigurarea unei gestiuni sănătoase și prudente a asigurătorului.
Deținerea unei situații financiare solide
Potrivit Ordinului nr. 16/2012, atât persoanele fizice cât și persoanele juridice trebuie să dețină resurse financiare care să fie apte să susțină situația patrimonială a societății de asigurare în cazul unui colaps financiar. Normele mai prevăd că sumele de bani vărsate cu titlu de aport la capitalul social al asigurătorului trebuie să nu provină din împrumuturi de le persoanele expres prevăzute de lege, indiferent cu ce titlu.
Pentru acționarii persoane juridice, se cere ca acestea să fi funcționat minim trei ani anterior dobândirii de participații la capitalul social al asigurătorului.
Reputația morală
Potrivit art. 5 din norme, acționarii direcți și indirecți ai asigurătorului trebuie să nu fi fost condamnați pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune în dauna avutului particular sau public, delapidare, mărturie mincinoasă, dare ori luare de mită, primire de foloase necuvenite, trafic de influență, spălare de bani, deturnare de fonduri, evaziune fiscală, ori alte fapte de natură să suprime menținerea unei gestiuni sănătoase și prudente a asigurătorului.
În sfârșit, pentru a deveni acționar semnificativ la o societate de asigurare, același Ordin nr. 16/2012 impune celui în cauză să prezinte Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor documentația din care să rezulte orice participare la capitalul unei societăți de asigurare sau la altă entitate din domeniul asigurărilor din țară sau din străinătate.
În dreptul italian al asigurărilor, acționarii semnificativi sunt denumiți deținători de participații calificate, iar reglementările legale aplicabile în materie instituie și alte două condiții; transparența resurselor financiare aduse cu titlu de aport și deținerea unei situații patrimoniale care să le asigure susținerea societății în caz de declin financiar. întrucât privesc situația financiară a asigurătorului și contribuie la protecția asiguraților, suntem de părere că ar trebui să-și găsească reglementare și în legislația noastră într-o viitoare reformă legislativă – în Legea nr. 32/2000.
Trebuie reținut că cerințele de mai sus privesc în egală măsură acționarii persoane fizice și acționarii persoane juridice.
Condițiile generale din dreptul comun
Pe lângă condițiile speciale stabilite de reglementările din domeniul asigurărilor în sarcina acționarilor semnificativi, considerăm că acționarii unei societăți de asigurare, indiferent că sunt sau nu semnificativi, vor fi supuși și cerințelor consacrate de Legea nr. 31/1990. Avem în vedere
prevederile art. 6 din această lege, care dispune că nu pot fi fondatori persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile sau care au fost condamnate pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înșelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită sau alte infracțiuni prevăzute de această lege.
Cum fondatorii, potrivit aceleiași Legi nr. 31/1990 (art. 6), sunt semnatarii actului constitutiv și persoanele care au un rol determinant în constituirea unei societăți, iar semnatarii actului constitutiv sunt tocmai acționarii societății ce se înființează, considerăm că acționarii societăților de asigurare sunt supuși și ei prevederilor art. 6 din Legea nr. 31/1990. în concret, persoanele condamnate pentru infracțiunile enumerate de Legea nr. 31/1990 nu pot dobândi calitatea de acționar la o societate de asigurare.
În încheiere, necesită menționată și interdicția privind dobândirea calității de acționar a persoanelor suspecte de finanțarea și susținerea actelor de terorism, reglementată în domeniul financiar-bancar. Potrivit art. 12 alin. (12) lit. f) din Legea nr. 32/2000, nu pot deține, direct și/sau indirect, calitatea de acționar, precum și cea de persoană semnificativă a unui asigurător sau reasigurător persoanele nominalizate în anexa la O.U.G. nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism, aprobată prin Legea nr. 466/2002, cu modificările ulterioare, precum și în lista întocmită în conformitate cu prevederile art. 5 din această ordonanță de urgență.
Pentru a încheia problematica legată de acționari, precizăm că dacă sunt îndeplinite condițiile de mai sus, orice persoană fizică sau juridică are posibilitatea de a deveni acționar la o societate comercială de asigurare, inclusiv statul. De altfel, în Franța, statul este prezent în calitate de acționar la unele societăți de asigurare care poartă denumirea de „societăți naționale, centrale sau de drept public”. Și în Italia statul deține participații la unele societăți de asigurare.
Acționarii semnificativi, astfel cum sunt definiți de Legea nr. 32/2000, nu trebuie confundați cu persoanele semnificative, care potrivit art. 2 pct. 11 din lege sunt membrii consiliului de administrație și/sau ai consiliului director și/sau ai consiliului de supraveghere, conducerea executivă, actuarul, conducătorii activităților de asigurări de viață și de asigurări generale, în cazul asigurătorilor cu activitate compozită, persoanele desemnate în funcții de conducere specifice domeniului asigurărilor, care vor fi stabilite prin norme emise în aplicarea legii, după caz, precum și conducerea executivă a intermediarului în asigurări și/sau în reasigurări și membrii Consiliului director al Fondului de protecție a victimelor străzii.
Legislația din domeniul asigurărilor cuprinde câteva reguli specifice în legătură cu persoanele semnificative, dar aceste chestiuni vor fi tratate când ne vom ocupa de administrarea și conducerea societăților de asigurare.
Capitalul social al societăților de asigurare prezintă câteva particularități în comparație cu capitalul social al societăților comerciale pe acțiuni din dreptul comun. Regulile specifice din materia asigurărilor privesc atât întinderea, cât și modalitatea de formare a capitalului social.
Sediul materiei privind capitalul social al societăților de asigurare persoane juridice române, îl constituie Legea nr. 32/2000, în principal art. 16, precum și Ordinul nr. 16/2012 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, Ordinul nr. 3105/2005 pentru modificarea și completarea Normelor privind actualizarea limitei minime a capitalului social vărsai al asigurătorilor, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3109/2004.
Potrivit noilor modificării aduse Legii nr. 31/1990, capitalul social al societăților pe acțiuni nu poate fi mai mic de 90.000 lei, cu posibilitatea Guvernului de a modifica cel mult o dată la 2 ani plafonul minim al capitalului social, ținând cont de rata de schimb, astfel încât acest cuantum să reprezinte echivalentul în lei a sumei de 25.000 euro.
Legislația din domeniul asigurărilor cuprinde câteva norme derogatorii în privința capitalului social. Astfel, art. 2 din Ordinul nr. 3109/2004 prevede că „de la data intrării în vigoare a prezentelor norme, capitalul social vărsat al asigurătorilor, se actualizează la următoarele valori:
8.000.000 lei, pentru activitatea de asigurări generale, exceptând asigurările obligatorii;
12.000.000 lei, pentru activitatea de asigurări generale;
12.000.000 lei, pentru activitatea de asigurări de viață;
suma valorilor prevăzute la lit. a) și c) sau b) și c), după caz, în funcție de activitățile de asigurare desfășurate.
Față de prevederile legale mai sus arătate, întinderea capitalului social al unei societăți de asigurare variază în raport de categoriile de asigurări pe care asigurătorul ce se înființează își propune să le exercite.
Capitalul social, după distincțiile mai sus arătate, trebuie vărsat în întregime în momentul constituirii societății, mai precis, anterior solicitării autorizării de constituire de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Reținem, în acest sens, dispozițiile art. 16 alin. (4) din Legea nr. 32/2000, potrivit cărora, capitalul social trebuie să fie depus integral atât la constituirea, cât și la majorarea acestuia și, de asemenea, prevederile art. 12 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 32/2000, care pentru obținerea autorizației de funcționare impun și prezentarea dovezilor în legătură cu vărsarea capitalului social în contul unei bănci autorizate de Banca Națională a României.
În ceea ce privește momentul vărsării capitalului social al asigurătorilor societăți comerciale, observăm deosebirea în comparație cu societatea pe acțiuni reglementată de Legea nr. 31/1990.
Potrivit art. 9 din această lege, societatea pe acțiuni se constituie prin subscriere integrală și simultană a capitalului social de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripție publică. în cazul subscrierii integrale și simultane a capitalului social de către toți semnatarii actului constitutiv, capitalul social vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris.
Diferența de capital social subscris va fi vărsată: pentru acțiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data înmatriculării societății; pentru acțiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la data înmatriculării.
Prin urmare, o societate de asigurare, pentru a se constitui în mod legal și a obține autorizația din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, va trebui să aibă întregul capital social vărsat în momentul constituirii.
Fiind obligația pe care și-o asumă fiecare asociat de aduce în societate o anumită valoare patrimonială, aportul societăților de asigurare este supus unor reguli derogatoriii de la dreptul comun al societăților comerciale. Regulile speciale privesc, în principal, obiectul aportului și modalitatea de vărsare a cestuia.
După cum este cunoscut, la societățile comerciale obișnuite, asociații pot subscrie orice fel de bun sau valoare patrimonială, iar la societățile de persoane, și aporturi în cunoștințe specifice.
De aceea, în doctrina de specialitate se tratează aportul în numerar, aportul în natură și aportul în muncă, în funcție de obiectul acestuia.
Pentru societățile de asigurare, reglementările legale permit doar aporturile în numerar. în acest sens, potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 32/2000, capitalul social subscris al societății de asigurare trebuie să fie depus integral în formă bănească, atât la constituirea, cât și la majorarea acestuia.
În lipsa unor reglementări speciale în domeniul asigurărilor, formarea capitalului social al unei societăți de asigurare urmează procedurile instituite de Legea nr. 31/1990 referitoare la societățile pe acțiuni. în concret, o societate de asigurare își poate acumula capitalul social necesar, urmând procedura constituirii simultane sau cea a constituirii prin subscripție public.
Capitalul social nu trebuie confundat cu alte resurse de care dispune și pe care trebuie să le dețină asigurătorii, precum: fondul de rezervă liber vărsat, fondul de siguranță și rezervele tehnice.
Fondul de rezervă, potrivit Legii nr. 32/2000, reprezintă totalul sumelor cu care membrii societăților mutuale de asigurare contribuie la crearea acesteia.
Fondul de siguranță reprezintă o treime din marja de solvabilitate minimă pe care trebuie să o dețină fiecare asigurător autorizat să funcționeze.
Marja de solvabilitate constituie limita minimă de resurse financiare pe care trebuie să o dețină asigurătorul în orice moment, în vederea satisfacerii creanțelor asiguraților sau a altor creditori ai societății.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 32/2000, asigurătorul care exercită o activitate de asigurări generale, are obligația să constituie și să mențină rezerva de prime, rezerva de daune, rezerva de daune neavizate, rezerva de catastrofă, rezerva pentru riscuri neexpirate și rezerva de egalizare. întinderea acestor rezerve, precum și activele admise să le acopere, sunt stabilite prin Norme, de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Potrivit art. 8 lit. c) din Legea nr. 31/1990, actul constitutiv trebuie să cuprindă clauze privind obiectul de activitate al societății ce se înființează. Din punctul de vedere al contractului de societate comercială, obiectul îl reprezintă prestațiile la care se obligă acționarii, adică aporturile la formarea sau majorarea capitalului social, iar în sensul limbajului curent al societăților comerciale, noțiunea de obiect desemnează activitatea societății. Legea nr. 31/1990 consacră principiul libertății alegerii obiectului de activitate al societăților comerciale obișnuite, cu precizarea domeniului și a activității principale.
Dreptul asigurărilor cuprinde unele reguli speciale cu privire la obiectul de activitate al societăților de asigurare. Astfel, printre condițiile necesare autorizării constituirii asigurătorilor, enumerate în art. 12 din Legea nr. 32/2000, la alin. (4) lit. f), figurează și aceea potrivit căreia societatea trebuie să desfășoare exclusiv activitate de asigurare.
Art. 3 din aceeași lege, după ce stipulează că activitatea de asigurare se grupează în asigurări de viață și asigurări generale, dispune că un asigurător poate desfășura numai una dintre cele două categorii de asigurări. După cum se poate observa, spre deosebire de dreptul comun, unde societatea pe acțiuni poate avea ca obiect, de principiu, orice fel de operațiuni economice și comerciale, societatea de asigurare, pentru a se constitui în mod legal, trebuie să-și stabilească în obiectul de activitate exclusiv exercitarea comerțului cu asigurări. Dar nu toate operațiunile de asigurare pot constitui obiectul de activitate al unui asigurător societate comercială.
Așa cum arătam anterior, legea permite asigurătorilor să desfășoare doar una din cele două categorii de asigurări. Altfel spus, o societate de asigurare care-și propune să încheie asigurări de viață, nu poate practica asigurările generale și invers.
La nivelul Uniunii Europene, separarea celor două categorii de asigurări s-a realizat prin Directiva nr. 2002/83/CE, care recomandă statelor membre să nu autorizeze un asigurător ce-și propune să desfășoare simultan activități de asigurare de viață și asigurare generală.
Finalitatea acestei dispoziții a fost aceea ca interesele titularilor de asigurări de viață și ale titularilor de asigurări generale să fie protejate, iar obligațiile financiare minime referitoare la una din activități să nu fie suportate de cealaltă activitate.
Cu toată exactitatea prevederilor legale privind unicitatea obiectului de activitate constând în exercitarea numai a uneia din categoriile de asigurări menționate la art. 3 din Legea nr. 32/2000, societățile de asigurare pot efectua și alte operațiuni comerciale. Este vorba de art. 19 din Legea nr. 32/2000, care dispune că asigurătorii pot investi sau fructifica capitalul social, rezervele de capital și rezervele tehnice, în bunuri mobiliare și imobiliare, precum acțiuni, obligațiuni, alte titluri de participație, depozite bancare, clădiri destinate activității proprii sau închirierii. Este fără putință de tăgadă că operațiunile enumerate de art. 19 din Legea nr. 32/2000, sunt activități lucrative.
Deci, chiar dacă în aparență obiectul de activitate al unei societăți de asigurare trebuie să privească exclusiv activități de asigurare, în realitate, aceasta poate exercita și alte operațiuni economice.
În toate cazurile, însă, exercitarea acestor categorii de activități lucrative, rezervate societăților de asigurare, sunt limitate, așa cum însuși art. 19 prevede, la capitalul social și la rezervele tehnice.
Pentru ca o societate comercială de asigurare să fie constituită în mod legal și să obțină autorizarea din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, este necesar ca, pe lângă actele constitutive, acționarii să întocmească un înscris ce poartă denumirea de studiu de fezabilitate.
Reglementările din domeniul asigurărilor nu se preocupă de natura juridică a studiului de fezabilitate, însă, în ce ne privește, suntem de părere că nu poate fi considerat ca făcând parte din categoria actelor constitutive ale societății, deși el trebuie elaborat în momentul constituirii asigurătorului. Cercetând dispozițiile legale [art. 12 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 32/2000], se observă că în conținutul studiului de fezabilitate nu sunt incluse aspecte ce țin de constituirea societății de asigurare, precum: acționari, obiect, capital etc.
Elementele studiului de fezabilitate se referă mai mult la organizarea și funcționarea asigurătorului, motiv pentru care socotim că natura juridică a acestui înscris este aceea a unui act dezvoltator privind organizarea, funcționarea și managementul societății comerciale de asigurare.
Principalele elemente pe care trebuie să le conțină studiul de fezabilitate sunt prevăzute în art. 12 din Legea nr. 32/2000 și diferă în funcție de categoria de asigurări pe care își propune societatea să o practice.
Exprimarea legiuitorului în legătură cu clauza mai sus enunțată este mai degrabă economică decât juridică. Aceasta pentru că angajamentele se înfățișează din punct de vedere juridic sub forma contractelor de asigurare, iar riscurile pe care asigurătorul își propune să le acopere acreditează ideea că un asigurător, după ce a optat pentru una din cele două categorii de asigurări, poate practica toate clasele și formele de asigurare din categoria respectivă, sau doar o parte din acestea.
Considerăm că era mai potrivit ca legiuitorul să fi folosit sintagma „clase de asigurări” în loc de riscuri asigurate, aceasta deoarece clasele de asigurări sunt reglementate, în schimb riscurile nu sunt prevăzute de sine stătătoare, ci tot prin prisma claselor de asigurări.
Norma legală, așa cum a fost mai sus reprodusă, trebuie interpretată în sensul că, indiferent dacă asigurătorul practică toate sau doar o parte din clasele de asigurări, aferente unei categorii de asigurare, el are posibilitatea să încheie asigurări doar cu privire la anumite riscuri dintr-o clasă sau din mai multe clase de asigurări, n toate cazurile însă, în spiritul prevederilor legale, studiul de fezabilitate trebuie să indice felul contractelor de asigurare pe care intenționează să le încheie, precum și riscurile pe care își propune să le acopere.
Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 32/2000 prin O.U.G. nr. 201/2005, fiecare asigurător pentru a obține autorizarea funcționării trebuie să fie în relații de muncă cu cel puțin un actuar.
Atribuțiile actuarilor sunt enumerate în art. 12 din lege, printre acestea sunt: determinarea valorii rezervelor tehnice, calculul primelor de asigurare, calculul marjei de solvabilitate etc.
În știința actuarială se folosesc diverse metode de calcul a tarifelor de prime pentru stabilirea ulterioară a marjei de solvabilitate, care diferă în raport de o serie de factori, precum tipurile de asigurare pentru care se calculează, unitatea de timp luată ca referință, rata daunelor aproximative pentru asigurarea aleasă etc.
Potrivit acestei cerințe legale, societățile de asigurare, indiferent de categoria de asigurare pe care o practică, trebuie să elaboreze un program de reasigurare. Reasigurarea reprezintă operațiunea de asigurare a unui asigurător sau reasigurător de către un reasigurător.
Normele nr. 16/2012 ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor prevăd în Anexa nr. 2 elementele programului de reasigurare: criteriile de selectare a unui reasigurător; schema programului de reasigurare al întregului portofoliu; limitele reasigurării automate, pe clase și riscuri acoperite, termenele și condițiile contractuale; criterii cu privire la reasigurările facultative, pe risc și pe eveniment, bazate pe analiza riscului și a costurilor reasigurării; capacitatea de subscriere conferită, pe contract și pe întregul program de reasigurare; evaluarea actuarială a riscului și a faptului că acesta a fost transferat așa cum s-a avut în vedere; sistemul de raportare și principiile controlului intern în ceea ce privește programul de reasigurare; sistemul de verificare a raportării daunelor care sunt în sarcina reasiguratorului și de verificare a sumelor datorate de către acesta.
Pentru realizarea finalității regulilor de prudență financiară în asigurări, legiuitorul instituie în sarcina asigurătorilor obligația de a-și constitui fonduri bănești sau de a deține bunuri mobile sau imobile în vederea creării de lichidități cu scopul de a consolida situația patrimonială.
Dintre acestea, un rol deosebit îl are fondul de siguranță. Legiuitorul definește fondul de siguranță prin raportare la marja de solvabilitate minimă, arătând că este o treime din aceasta.
Metodologia de stabilire a fondului de siguranță este reglementată pentru asigurările generale de Ordinul nr. 3/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind metodologia de calcul al marjei de solvabilitate de care dispune asigurătorul care practică asigurări generale, al marjei de solvabilitate minime și al fondului de siguranță, iar pentru asigurările de viață, de Ordinul nr. 4/2008 pentru punerea în aplicare a Normelor privind metodologia de calcul al marjei de solvabilitate de care dispune asigurătorul care practică asigurări de viață, al marjei de solvabilitate minime și al fondului de siguranță.
Valoarea minimă a fondului de siguranță diferă în raport de categoria de asigurări pe care o practică asigurătorul. Astfel, fondul minim de siguranță pentru societățile de asigurare ce încheie asigurări generale, este echivalentul în lei a 2,2 milioane de euro, la data raportării, care în funcție și de clasele de asigurări practicate, se poate ridica până la echivalentul în lei a 3,2 milioane de euro. Fondul minim de siguranță pentru o societate care exercită asigurări de viață este echivalentul în lei a 3,5 milioane de euro.
Indiferent de categoria de asigurări pe care o practică societatea de asigurare, componentele fondului minim de siguranță sunt următoarele:
rezervele minime de capital, din reevaluare, legale, statutare și de conversie;
profitul net rezultat după deducerea dividendelor care trebuie plătite, sau, după caz, pierderea înregistrată de asigurător;
acțiunile preferențiale cumulative;
titlurile de valoare cu durată determinată și alte titluri de valoare, inclusiv acțiunile preferențiale cumulative, altele decât cele menționate la punctul de mai sus.
Cu încuviințarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor mai pot fi incluse și rezervele nete ascunse provenind din evaluarea activelor, în măsura în care aceste rezerve nu au o natură excepțională. Resursele financiare pentru acoperirea cheltuielilor diferă în raport de clasele de asigurare și de limita în timp.
Astfel, sub aspectul întinderii în timp, art. 12 din Legea nr. 32/2000 prevede că pentru primele trei exerciții financiare, studiul de fezabilitate trebuie să cuprindă următoarele elemente:
estimarea cheltuielilor aferente conducerii executive. Aceste cheltuieli sunt cele privind administrarea și conducerea societății și privesc retribuția administratorilor, directorilor, membrilor consiliului de supraveghere, membrilor directoratului și a personalului societății;
estimarea primelor și a daunelor. Prima reprezintă suma de bani pe care o plătește asiguratul (contractantul) asigurătorului pentru asumarea riscului și este denumită și prețul asigurării. Prin daună se înțelege prejudiciul suferit de asigurat în urma realizării cazului asigurat. Prin urmare, estimarea despre care face vorbire legea trebuie să se refere la volumul primelor prognozate pe trei exerciții financiare și a daunelor posibil a se produce. Dacă se vrea o estimare detaliată a daunelor, aceasta diferă în raport de clasele de asigurări și de riscurile asigurate, pentru că fiecare risc și clasă de asigurări își au propria rată de daună;
bugetul de venituri și cheltuieli. Potrivit acestei mențiuni, acționarii trebuie să prevadă în studiul de fezabilitate sumele preconizate a se dobândi cu titlu de venituri, realizate, spre exemplu, prin învestirea și fructificarea resurselor financiare și, de asemenea, sumele alocate pentru satisfacerea costurilor aferente desfășurării activității;
estimarea resurselor financiare necesare constituirii rezervelor tehnice și a marjei de solvabilitate.
Arătam în cele de mai sus că mențiunile obligatorii ale studiului de fezabilitate diferă și în funcție de clasele de asigurări pe care societatea ce se înființează își propune să le practice. în acest sens, legea prevede că în cazul în care asigurătorii își propun încheierea asigurărilor de asistență a persoanelor aflate în dificultate, în cursul deplasării sau absențelor de la domiciliu, ori de la locul de reședința permanentă, studiul de fezabilitate trebuie să indice resursele de care dispune asigurătorul pentru acordarea asistenței, precum și următoarele elemente:
informații privind existența personalului calificat;
mențiuni privind dotarea cu echipamentul tehnic adecvat. Legea impune solicitantului autorizării de constituire să depună în fața Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și dovezi cu care să se probeze existența personalului calificat și dotarea cu echipamentul tehnic adecvat;
rețeaua de asistență ce urmează a fi folosită pentru îndeplinirea obligațiilor aferente acestei clase de asigurări.
Studiul de fezabilitate trebuie să cuprindă și mențiuni privind „un sistem de tehnologie a informației adecvat derulării optime a activității de asigurare pe care își propune să o practice”.
întrucât normele legale nu impun o anumită formă studiului de fezabilitate, înseamnă că acesta poate fi încheiat în formă autentică sau poate îmbrăca forma înscrisului sub semnătură privată, indiferent de forma actelor constitutive ale asigurătorilor.
3.3. Autorizare
Așa cum arătam anterior, înființarea societăților comerciale de asigurare este supusă autorizării din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. în acest sens, art. 11 din Legea nr. 32/2000, în alin. (2), dispune că un asigurător nu poate fi înregistrat în registrul comerțului fără avizul prealabil în vederea înregistrării emis de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, iar în art. 12 se vorbește despre autorizarea pentru desfășurarea activității de asigurare.
Sediul materiei relativ la procedura de autorizare a asigurătorilor de către Comisia de Supraveghere a Asigurătorilor se află, în principal, în art. 12 și art. 13 din Legea nr. 32/2000, și Ordinul nr. 16/2012 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea și funcționarea asigurătorilor.
Potrivit reglementărilor menționate, autorizarea pentru desfășurarea activității de asigurare trebuie solicitată pe baza unei cereri de autorizare, adresată Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor și care va fi însoțită de următoarele documente: actele constitutive ale societății, studiul de fezabilitate și dovezi din care să reiasă îndeplinirea cerințelor actului constitutiv și al studiului de fezabilitate.
Potrivit art. 13, asigurătorul care solicită autorizarea este obligat să achite la depunerea cererii de autorizare o taxă de 7.500 lei. Același art. 13, în alin. (2), prevede că taxa de autorizare nu se restituie în cazul respingerii cererii.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, primind cererea de autorizare și documentația aferentă acesteia, decide asupra acordării autorizației necesare desfășurării activității de asigurare sau asupra respingerii cererii de autorizare în termen de 4 luni de la data depunerii documentației complete. În urma analizei cererii și a documentației ce o însoțește, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor o va admite sau o va respinge, după caz.
Cum era și firesc, normele legale reglementează situațiile în care Comisia de Supraveghere a Asigurărilor respinge cererea de autorizare.
Conform art. 12 alin. (12), Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va respinge cererea de autorizare, în cazul neîndeplinirii cerințelor prevăzute la alin. (4) și (5), adică cele privind actele constitutive și studiul de fezabilitate, precum și atunci când constată una sau mai multe din următoarele situații:
documentația prezentată nu este întocmită în conformitate cu prevederile legale în vigoare;
din documentația prezentată rezultă că:
asigurătorul nu va desfășura o activitate în conformitate cu prevederile legale;
acționarii și persoanele semnificative nu îndeplinesc condițiile și criteriile prevăzute de legislația în vigoare;
necesitatea asigurării unui management prudențial al asigurătorului nu este satisfăcută în raport cu calificarea acționarilor și a membrilor, în mod direct sau indirect;
analiza studiului de fezabilitate indică faptul că asigurătorul nu poate asigura realizarea obiectivelor stabilite și în condiții compatibile cu reglementările privind practica prudențială, care să protejeze în mod adecvat asigurații;
există o formă de asociere prin intermediul căreia acționariatul, până la ultima persoană fizică implicată, nu este adus la cunoștință Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
sistemul de tehnologie a informației de care dispune nu este adecvat derulării optime a activității de asigurare pe care își propune să o practice;
nu pot deține, direct și/sau indirect, calitatea de acționar, precum și cea de persoană semnificativă a unui asigurător sau reasigurător persoanele nominalizate în anexa la O.U.G. nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării de acte de terorism, aprobată prin Legea nr. 466/2002, cu modificările ulterioare, precum și în lista întocmită în conformitate cu prevederile art. 5 din această ordonanță de urgență.
După cum rezultă din economia dispozițiilor legale privind autorizarea desfășurării activității de asigurare, obiectul controlului și analizei cererii de autorizare de către Comisia de Supraveghere a Asigurării se rezumă exclusiv la verificarea faptului dacă solicitantul îndeplinește condițiile prevăzute de lege.
Mai exact, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor efectuează un control de legalitate și nu de oportunitate. Aceasta înseamnă că cererea de autorizare nu poate fi respinsă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pe motiv că înființarea unei societăți în domeniul asigurărilor nu ar fi oportună.
Legislația internă a asigurărilor nu cuprinde o astfel de dispoziție, dar ea este însă reglementată în Directiva nr. 2002/83/CE în art. 6.
Mai trebuie precizat că legea obligă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor să comunice solicitantului motivele respingerii cererii de autorizare.
Prin urmare, admiterea cererii de autorizare nu trebuie motivată, în schimb respingerea ei trebuie să cuprindă motivele care au condus la această soluție. Singura cerință pe care o impune legea în privința deciziei de acordare a autorizației, este ca aceasta să cuprindă data de la care asigurătorul poate începe desfășurarea activității.
Legea nr. 32/2000, în art. 12 alin. (14), stipulează că împotriva deciziilor adoptate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, persoana implicată poate face plângere la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei.
Deși textul citat stabilește cu valoare de principiu procedura contestării deciziilor Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, este fără îndoială că decizia de respingere a cererii de autorizare este supusă acelorași reguli.
În atare situație, observăm că, indiferent de localitatea în care asigurătorul solicitant și-a propus sediul social, competența teritorială aparține Curții de Apel București. De asemenea, dintre organele de jurisdicție, competența materială aparține Curții de Apel.
3.4. Înmatriculare
După întocmirea actelor constitutive, acționarii sau, după caz, fondatorii vor solicita înmatricularea (înregistrarea) societății de asigurare în registrul comerțului.
Cererea de înmatriculare va trebui însoțită de toate documentele ce țin de constituirea societății, precum actele constitutive, dovada efectuării vărsămintelor, dovada sediului declarat și a disponibilității firmei, studiul de fezabilitate, actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății; declarația pe propria răspundere a fondatorilor și a persoanelor semnificative că îndeplinesc condițiile cerute de lege.
Cererea de înregistrare va fi soluționată de către directorul oficiului registrului comerțului de pe lângă tribunal sau persoana desemnată, astfel cum dispun prevederile O.U.G. nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerțului.
Directorul oficiului registrului comerțului sau persoana desemnată, după caz, vor efectua controlul legalității actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul comerțului.
Dacă nu se descoperă neregularități cu prilejul controlului de legalitate, directorul oficiului sau persoana desemnată va da o rezoluție, prin care va autoriza constituirea societății și va dispune înregistrarea ei în registrul comerțului (art. 40 din Legea nr. 31/1990). în situația în care se constată anumite nereguli, directorul oficiului/persoana desemnată poate acorda posibilitatea acționarilor să le înlăture, iar dacă aceștia nu se conformează, va respinge cererea de înregistrare.
De la data înmatriculării în registrul comerțului, societatea de asigurare dobândește personalitate juridică și este considerată a fi constituită în mod legal.
Înmatricularea societății de asigurare în registrul comerțului nu dă dreptul acesteia să desfășoare activitate de asigurare, ci pentru aceasta are nevoie de obținerea autorizației de funcționare din partea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, conform art. 12 din Legea nr. 32/2000.
3.5. Consecințele încălcării cerințelor legale de constituire a societăților de asigurare
Societățile comerciale de asigurare, pentru a se constitui și funcționa, trebuie să îndeplinească o serie de condiții, unele specifice societăților pe acțiuni din dreptul comun, altele reglementate în legislația din domeniul asigurărilor. Problema care se pune este aceea a regimului juridic al asigurătorului societate comercială constituit cu încălcarea dispozițiilor legale aplicabile în materie. Credem că soluția nu poate fi diferită de cea din dreptul comun, adică a intrării în legalitate a societății și, în mod excepțional, când neregularitățile nu sunt înlăturate, dizolvarea și lichidarea pe cale judecătorească.
Cum societatea de asigurare este supusă unui control de legalitate, atât în fața Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cât și în fața registrului comerțului, vom aborda distinct regimul juridic al neregularităților constatate de cele două autorități.
Am făcut mențiunea că dacă nu sunt îndeplinite cerințele legii, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va respinge cererea de autorizare printr-o decizie motivată. Problema care se ridică este aceea de a ști dacă aceasta este singura cale, în împrejurarea în care condițiile legii nu sunt satisfăcute. Cu alte cuvinte, ar putea reprezentanții societății solicitante să înlăture neregularitățile constatate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, evitând astfel decizia de respingere a cererii de autorizare?
În ceea ce ne privește, suntem de părere că răspunsul este afirmativ și trebuie nuanțat. Mai întâi, considerăm că, dacă neregularitățile sunt de mică însemnătate. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate solicita reprezentanților societății să le înlăture. Apoi, persoanele împuternicite cu îndeplinirea procedurii de autorizare pot depune diligențe pe lângă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor pentru a afla despre existența vreunei neregularități.
În sfârșit, și într-un caz și în celălalt, credem că neregularitățile vor trebui remediate înăuntrul termenului de 4 luni prevăzut pentru emiterea deciziei de admitere sau de respingere a cererii. Susținerea noastră se întemeiază pe faptul că normele legale din materia asigurărilor nu reglementează posibilitatea depășirii termenului mai sus arătat.
Directorul oficiului registrului comerțului sau persoana desemnată, după caz, pot constata anumite neregularități, cu prilejul verificării legalității actelor constitutive în procedura de înmatriculare a societății. Așa cum s-a susținut și în literatura de specialitate, directorul oficiului sau persoana desemnată la cererea acționarilor sau a reprezentanților societății, poate acorda un termen pentru înlăturarea neregularităților descoperite. Dacă neregularitățile nu sunt remediate, directorul oficiului/persoana desemnată va respinge cererea de înmatriculare în registrul comerțului.
Împotriva rezoluției directorului oficiului registrului comerțului sau a persoanei desemnate, după caz, se poate formula plângere la instanța de judecată, care este supusă recursului (art. 6 din O.U.G. nr. 116/2009).
Este posibil ca anumite neregularități să scape directorului sau persoanei desemnate la oficiul registrului comerțului și Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cu prilejul controlului de legalitate făcut în vederea constituirii. Dacă după înregistrarea societății de asigurare în registrul comerțului se descoperă anumite neregularități privind constituirea societății, acestea vor fi soluționate potrivit dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 31/1990.
Neregularitățile constatate vor trebui înlăturate în termen de 8 zile de la constatarea lor de către organele de conducere ale asigurătorului. Dacă organele societății nu aduc la îndeplinire această obligație în termenul prevăzut de lege, orice persoană interesată poate cere tribunalului să oblige conducerea asigurătorului să îndeplinească măsurile necesare pentru înlăturarea neregulilor. în lipsa unei prevederi exprese a legii, acțiunea în regularizare poate fi exercitată în vederea remedierii oricărei neregularități și poate fi intentată de orice persoană interesată, acționari, creditori, inclusiv de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
Dreptul la acțiune poate fi exercitat numai dacă organele societății nu au luat măsurile de remediere a deficiențelor în termen de 8 zile de la constatarea lor. Pentru prejudiciile cauzate prin neregularitățile constatate, răspund nelimitat și solidar fondatorii, reprezentanții societății precum și primii membri ai organelor de conducere, de administrare și de control ale societății (art. 49 din Legea nr. 31/1990).
Legea nr. 31/1990 reglementează și cazurile ce atrag nulitatea unei societăți înmatriculată în registrul comerțului. Astfel, în conformitate cu art. 56, nulitatea unei societăți de asigurare înmatriculată în registrul comerțului poate fi declarată de tribunal numai atunci când:
lipsește actul constitutiv sau când acesta nu a fost încheiat în formă autentică în situațiile prevăzute de art. 5 alin. (6) din lege;
toți fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili la data constituirii societății;
obiectul de activitate al societății este ilicit sau contrar ordinii publice;
lipsește încheierea judecătorului delegat de înregistrare a societății;
lipsește autorizarea legală administrativă de constituire a societății;
actul constitutiv nu prevede denumirea societății, obiectul său de activitate, aporturile asociaților sau capitalul social descris;
s-au încălcat dispozițiile legale privind capitalul social minim, subscris și vărsat;
nu s-a respectat numărul minim de acționari prevăzut de lege.
Cu scopul de a salva societatea, legea prevede că nulitatea nu poate fi declarată în cazul în care cauza ei, invocată în cererea de anulare, a fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.
Spre deosebire de acțiunea în regularizare, pentru acțiunea în anulare, Legea nr. 31/1990, nu prevede un termen de prescripție. în atare situație, în doctrină se susține că o astfel de acțiune este imprescriptibilă. Pentru concursul în exercitarea acțiunii în regularizare și acțiunii în anulare, opinăm în sensul că ar trebui să se acorde întâietate acțiunii în regularizare.
3.6. Înființarea sucursalelor societăților de asigurare
Reglementările din domeniul asigurărilor cuprind norme speciale referitoare la înființarea sucursalelor societăților de asigurare, dar acestea privesc extinderea extrateritorială a asigurătorilor. Mai exact, sunt reglementate condițiile de înființare a sucursalelor asigurătorilor constituiți în România pe teritoriul statelor membre, condițiile de înființare pe teritoriul statului nostru a sucursalelor aparținând asigurătorilor constituiți în statele membre, precum și condițiile stabilirii pe teritoriul României a sucursalelor asigurătorilor constituiți în state terțe. Nu sunt prevăzute, însă, norme referitoare la înființarea pe teritoriul românesc a sucursalelor societăților de asigurare constituite în România. Rezultă că societățile de asigurare autohtone își vor deschide sucursale pe teritoriul României după procedura reglementată de Legea nr. 31/1990.
Asigurătorii autorizați potrivit prevederilor art. 12 pot să desfășoare activitate de asigurare pe teritoriul oricărui stat membru prin intermediul unei sucursale, cu notificarea prealabilă a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
Așadar, în temeiul directivelor Uniunii Europene și a legislațiilor statelor membre, pe teritoriul acestora, activitatea de asigurare se poate exercita prin intermediul sucursalelor, fără să fie necesară reluarea procedurii de constituire a statului respectiv. în aceleași condiții vor desfășura activitățile de asigurare pe teritoriul statului nostru asigurătorii constituiți ilegal în oricare din statele membre. Această modalitate de exercitare a comerțului cu asigurări reprezintă expresia principiului libertății stabilirii și prestării serviciilor la nivelul Uniuni Europene.
Consecință a aceluiași principiu, autorizația emisă de un stat membru produce efecte pe teritoriul tuturor statelor aparținând Uniunii Europene.
Reglementările din domeniul asigurărilor nu prevăd, dar suntem de părere că pentru realizarea publicității este necesară înregistrarea sucursalei în registrul comerțului. Pentru aceasta se impune intervenția legiuitorului în vederea stabilirii locului de înregistrare, având în vedere că, în lipsa unei îngrădiri legale, sucursala poate desfășura activitatea pe întreg teritoriul României.
În ceea ce ne privește optăm pentru înregistrarea în registrului comerțului de la locul unde sucursala își stabilește sediul social. Este necesar să existe o publicitate a sucursalei pentru a se cunoaște sediul de către instituțiile publice și private interesate.
Pentru că Legea nr. 32/2000 instituie reguli de înființare a sucursalelor asigurătorilor din statele membre, pe teritoriul statului nostru, diferite de cele ale înființării sucursalelor societăților de asigurare române pe teritoriul statelor membre, vom trata și noi diferit aceste chestiuni. Dar înainte de aceasta vom evoca succint regulile înființării sucursalelor societăților de asigurare românești pe teritoriul statului nostru.
Actele normative din domeniul asigurărilor nu conțin reguli cu privire la înființarea pe teritoriul românesc a sucursalelor aparținând societăților de asigurare autohtone. în atare situație, sucursalele se vor constitui după procedura reglementată de Legea nr. 31/1990.
Legea nr. 31/1990 prevede că actul constitutiv trebuie să cuprindă sediile secundare – sucursale, agenții, reprezentanțe sau alte asemenea unități fără personalitate juridică – atunci când se înființează odată cu societatea, sau condițiile pentru înființarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înființare (art. 8).
Sucursala se înregistrează înainte de începerea activității ei, în registrul comerțului din județul în care va funcționa (art. 43 din Legea nr. 31/1990). Dacă sucursala asigurătorului se înființează într-o localitate din același județ sau în aceeași localitate cu societatea fondatoare, ea va fi înregistrată în același registru al comerțului, însă distinct, ca înregistrare separată.
Celelalte sedii secundare (agenții, reprezentanțe și alte asemenea sedii), se menționează numai în cadrul înregistrării societății în registrul comerțului de la sediul social. Potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, reprezentantul sucursalei trebuie să depună semnătura sa la registrul comerțului.
Potrivit Legii nr. 32/2000 (art. 151 și urm.), asigurătorii ce intenționează să-și extindă activitatea pe teritoriul altor state vor trimite Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor o notificare în acest sens. Notificarea va cuprinde următoarele informații și documente:
denumirea statului membru pe teritoriul căruia intenționează să își stabilească o sucursală;
studiul de fezabilitate, clasele de asigurări pe care intenționează să le practice, precum și structura organizatorică a viitoarei sucursale;
sediul viitoarei sucursale din statul membru gazdă, de la care pot fi obținute și la care pot fi transmise documente, care va fi și adresa la care se vor transmite toate informațiile și documentele către persoana sau persoanele semnificative;
numele persoanelor semnificative, care au capacitatea de a reprezenta și angaja asigurătorul în relațiile cu terții pe teritoriul statului membru respectiv, precum și în relația cu autoritățile competente și alte instituții din acel stat;
declarația pentru asigurătorul care dorește să practice clasa 10, exclusiv răspunderea transportatorului, prevăzută la lit. B din anexa nr. 1, din care să rezulte că este membru al Biroului Național și al Fondului Național de Garantare din statul membru pe teritoriul căruia își propune să deschidă o sucursală, după caz.
În termen de 3 luni de la depunerea documentației, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor transmite aceste informații autorității competente a statului membru pe teritoriul căruia se va stabili sucursala, informând și asigurătorul în cauză, cu excepția cazului în care constată că:
situația financiară a asigurătorului nu permite îndeplinirea obligațiilor asumate;
persoanele semnificative au fost condamnate pentru infracțiuni contra patrimoniului sau pentru infracțiuni prevăzute de legislația financiar-fiscală;
persoanele semnificative prevăzute nu dispun de calificarea și experiența necesare;
structura organizatorică nu asigură desfășurarea corespunzătoare a activității asigurătorului.
Comisia de Supraveghere a Asigurărilor transmite asigurătorului în cauză, în termen de 3 luni de la depunerea documentației, motivarea refuzului comunicării informațiilor către autoritatea competentă din statul în care se solicită încuviințarea deschiderii sucursalei. împotriva refuzului Comisiei de Supraveghere, asigurătorul poate face plângere la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicarea acestuia. În cazul în care asigurătorul autohton îndeplinește condițiile exercitării comerțului de asigurare în alte state membre, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor transmite documentația autorității competente din statul respectiv, pentru ca acesta să-și exprime acordul.
Simpla notificare a Comisiei de Supravegherea Asigurărilor a intenției de înființare a unor sucursale pe teritoriul altor state membre nu este suficientă pentru începerea activității de asigurare. Asigurătorul solicitant trebuie să aștepte confirmarea de la autoritatea competentă a statului în care își propune să se extindă sau trecerea unui termen de 2 luni în cazul în care nu se primește niciun răspuns.
Legea (art. 15) prevede că sucursala poate să își înceapă activitatea astfel:
de la data la care Comisia de Supraveghere a Asigurărilor îi transmite asigurătorului confirmarea primită de la autoritatea competentă a statului membru al sucursalei sau
dacă în termen de doua luni de la transmiterea informării nu se primește nicio confirmare din partea autorității competente a statului membru al sucursalei.
Înainte ca sucursala unui asigurător să își înceapă activitatea, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, în decurs de două luni de la primirea documentației cu privire la intenția asigurătorului de a-și începe activitatea pe teritoriul României, va informa autoritățile competente din statul membru despre condițiile în care trebuie să se desfășoare activitatea de asigurare în România. Legislația asigurărilor nu conține norme cu privire la procedura înființării pe teritoriul statului nostru a sucursalelor aparținând societăților de asigurare din statele membre. Desigur că cerințele nu pot diferi de cele aplicabile sucursalelor asigurătorilor români constituite pe teritoriul statelor membre. Legea nr. 32/2000 se preocupă și de constituirea, pe teritoriul României, a sucursalelor aparținând societăților de asigurare din statele terțe. Astfel, potrivit art. 151 din lege, oricare asigurător cu sediul social în afara Uniunii Europene și care dorește să stabilească o sucursală sau o agenție pe teritoriul României este obligat să solicite autorizarea oficială a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor poate acorda aceasta autorizație dacă asigurătorul îndeplinește cel puțin următoarele condiții:
este îndreptățit să desfășoare activitate de asigurare conform legii;
deschide o agenție sau o sucursală pe teritoriul României;
se obligă să deschidă conturi specifice activității de asigurare pe care o desfășoară și să înregistreze toate datele privind tranzacțiile efectuate;
desemnează un reprezentant, cu aprobarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor;
posedă în România active în suma prevăzută de lege;
se obligă să mențină marja de solvabilitate în conformitate cu reglementările legale;
prezintă un studiu de fezabilitate;
trimite orice informații solicitate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în conformitate cu prevederile legale.
Este posibil ca, în viitor, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor să editeze și alte condiții de îndeplinit în această privință.
Capitolul IV. Societățile mutuale de asigurare
4.1. Noțiune
După cum s-a putut constata în cele anterior precizate, în afară de societățile pe acțiuni, legiuitorul permite exercitarea comerțului de asigurare și societăților mutuale de asigurare.
Deși le pune pe același plan cu societățile pe acțiuni, legea nu se preocupă însă în mod detaliat de înființarea și funcționarea societăților mutuale, ci face doar unele referiri incidentale. Nici Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, până în prezent, după știința noastră, nu a adoptat norme care să reglementeze principalele aspecte ce interesează această categorie de asigurători.
Trebuie reținut însă că, în Codul comercial era consacrată asociațiunea de asigurare mutuală, în cuprinsul art. 257-263, iar actualul Cod civil nu reglementează această categorie de societate. Dispozițiile Codului comercial relative la asociațiunea mutuală, deși la adoptarea lui constituiau fundamentul înființării asigurătorilor mutuali, pentru că regulile erau copiate după Codul comercial italian și după Codul comercial francez, sunt actualmente abrogate. De aceea, socotim necesară intervenția legiuitorului, pentru a institui un minim de principii care să cârmuiască înființarea, funcționarea, încetarea existenței societăților mutuale de asigurări, precum și obligațiile ce le incumbă.
Susținerea noastră se fundamentează pe mai multe considerente. Mai întâi, așa cum menționam, reglementarea Codului comercial este abrogată.
Apoi, societățile mutuale de asigurări, în majoritatea statelor europene cu tradiție în comerțul cu asigurări, sunt prezente pe piața asigurărilor.
Fenomenul este foarte extins în Franța, unde acești asigurători dețin aproape jumătate din piață, motiv pentru care, în doctrina franceză, chiar s-a pus în discuție viitorul asigurătorilor – societăți comerciale și asigurătorilor – societăți mutuale. Spre exemplificare, menționăm faptul că, în decembrie 2003, erau înregistrate în Franța 149 de societăți mutuale de asigurare. Multe dintre aceste societăți sunt constituite în mari grupuri mutualiste, cum este cazul MACIF, care are 4,5 milioane de asociați și 8.000 de salariați.
Trebuie reținut însă că, în Franța, asociațiile mutuale au parcurs un amplu proces de reorganizare, o dată cu adoptarea Legii din 31 decembrie 1989 prin care s-a statuat că unica formă de exercitare a asigurărilor mutuale este societatea de asigurare mutuală.
Anterior acestei legi, asigurările mutuale puteau fi practicate sub următoarele forme: societățile mutuale, societăți sub formă mutuală, sub forma tontinelor și a caselor de asigurare și reasigurare mutuale agricole.
În sfârșit, este necesar de știut dacă societățile mutuale de asigurare sunt supuse acelorași reguli de prudență financiară cu cele ale societăților comerciale de asigurare.
4.2. Istoric
Societățile mutuale își trag existența din cele mai străvechi timpuri, pentru că, apărute la început sub forma de asociații mutuale, aceste entități au constituit baza nașterii și dezvoltării societăților comerciale de asigurare. Inclusiv pe teritoriul țării noastre, existența unei forme de asigurare mutuală a animalelor pentru cazuri de accidente, pare a fi, după istorici, „Hopșa”.
Una dintre cele mai reprezentative asociații mutuale de asigurare pentru animale a fost Casa de Asigurare de pe lângă Banca de Asigurare din Comuna Colceag, jud. Prahova, care în perioada 1906-1912 a asigurat peste 2300 de vite.
În anul 1909, au fost organizate două mari asociații mutuale: „Reuniunea Proprietarilor de Vite din Orăștie” și a doua la Cacova (Banat), care au reușit să cuprindă în sfera lor 400 de comune. în anul 1914, Societatea Națională de Agricultură a introdus asigurările mutuale de culturi agricole ale obștilor sătești prin mijlocirea Casei Centrale a Băncilor Comunale, fiind asigurate astfel peste 155 de obști de arendare, răspândite în întreaga țară, cu o suprafață de aproximativ 878 ha.
În anul 1923, Centrala Cooperativelor Sătești a organizat un serviciu de asigurări mutuale agricole împotriva grindinei și se pare că a fost printre primele forme de asigurare mutuală împotriva riscurilor de acest gen.
Încheiem prezentarea noastră istorică prin a preciza faptul că, în anul 1937, erau cunoscute 140 de asociații mutuale de asigurare a animalelor, care asigurau circa 40.000 de bovine și 3.200 de cai.
După cunoștința noastră, în România, nu există nicio societate mutuală de asigurare, însă, comparând cifrele istorice cu cele actuale din statele cu economie dezvoltată, nu este exclusă apariția unor astfel de asigurători cu inițiativă românească.
Principalele reglementări ale înființării și funcționării asociațiilor mutuale de asigurări erau constituite, fără îndoială, de Codul comercial (art. 257-263), precum și de Legea pentru constituirea și funcționarea întreprinderilor private de asigurare și reglementarea contractului de asigurare, din 1930.
4.3. Reguli privind constituirea societăților mutuale de asigurare
Dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 32/2000 prevăd că societățile mutuale trebuie autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor potrivit procedurii reglementate la art. 12.
Aceasta înseamnă că societățile mutuale de asigurări vor parcurge aceeași procedură administrativă de autorizare ca societățile comerciale de asigurări. întrucât aspectele specifice procedurii reglementate de art. 12 au fost analizate la materia constituirii asigurătorilor societăți comerciale, facem trimitere la ele fără să le mai reluăm, urmând să ne preocupăm doar de unele chestiuni specifice.
Una din intervențiile legiuitorului în materia asigurărilor, în viitorul cât mai apropiat, se impune a fi aceea privind înființarea societăților mutuale de asigurare, mai cu seamă a actelor constitutive și a procedurii de constituire.
În privința actelor constitutive ale societăților mutuale de asigurări, normele legale din materia asigurărilor nu cuprind reglementări speciale. Codul comercial prevedea, în art. 258, cu caracter general, că asociația de asigurare mutuală trebuie să fie probată prin act scris și că se reglementează prin convențiile părților.
În atare situație, actul constitutiv al societății de asigurare mutuală poate fi autentic sau poate îmbrăca forma înscrisului sub semnătură privată. Forma scrisă, este cerută ad probationem și nu ad validitatem.
Cu toate acestea, suntem de părere că forma scrisă este indispensabilă actelor constitutive, deoarece, prin lege, societatea mutuală de asigurări, deși are natură civilă, beneficiază de personalitate juridică. Or, așa cum vom vedea în cele de mai jos, personalitatea juridică se dobândește ca urmare a parcurgerii unei faze de constituire în fața instanțelor judecătorești. înseamnă că nu se poate atribui personalitate juridică unei entități care nu prezintă actele constitutive în baza cărora instanța judecătorească să efectueze controlul de legalitate.
În lipsa unor reglementări exprese, considerăm că actul constitutiv al unei societăți mutuale de asigurare va trebui să cuprindă clauze privind:
denumirea societății și precizarea dacă este societate cu cotizație fixă sau variabilă;
elementele de identificare ale asociaților;
întinderea fondului de rezervă liberă vărsat;
cuantumul cotizației necesar pentru a dobândi calitatea de asociat și, ulterior de aderent;
sediul social;
clasele de asigurare pe care le practică, riscurile de asigurare supuse asigurării și perioada de asigurare (durata asigurării);
administrarea și conducerea societății;
controlul și supravegherea operațiunilor;
aspecte ce țin de adunările generale ale asociaților și modalitatea de adoptare a deciziilor;
modalitatea de plată a indemnizațiilor în cazul producerii riscurilor asigurate;
regulile care guvernează restituirea excedentului la expirarea perioadei de asigurare și cele ale formării fondului aferent perioadei de asigurare următoare;
dizolvarea și lichidarea societății.
Precizam mai sus că societățile mutuale de asigurări sunt supuse autorizării de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, la fel ca și societățile comerciale de asigurare. Prin urmare, asociații, după ce redactează actul constitutiv și întocmesc studiul de fezabilitate după prescripțiile art. 12 din Legea nr. 32/2000, le depun la Comisia de Supraveghere a Asigurărilor în vederea autorizării.
Termenul, condițiile de admitere a cererii de autorizare, cazurile de respingere a autorizării și mijloacele de contestare a deciziei Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, se vor soluționa după procedura specifică societăților comerciale de asigurare, motiv pentru care facem trimitere la acestea.
Reglementările din materia asigurărilor nu prevăd un număr minim al asociaților, ca în cazul societăților comerciale de asigurare, pentru care Legea nr. 31/1990 impune un număr minim de doi acționari, de unde consecința că asociația își poate stabili numărul asociaților în funcție de interesele lor. Societatea mutuală se poate constitui de către persoane fizice, de către persoane juridice sau de persoane fizice împreună cu persoane juridice.
Totuși, din analiza reglementărilor privind asociația de asigurare mutuală, rezultă că, pentru a deveni asociat, persoana trebuie să aibă un bun supus riscurilor specifice societății, deoarece art. 262 din vechea reglementare stipula că acela care a pierdut lucrul pentru care s-a asociat încetează de a face parte din asociațiune.
Ca atare, dacă un asociat pierde această calitate ca urmare a pieirii bunului supus asigurării pe parcursul asocierii, cu atât mai mult considerăm că o persoană nu poate dobândi calitatea de asociat dacă nu are un bun sau o valoare pe care să o asigure pentru riscurile specifice societății mutuale în atare situație, potrivit stadiului actual al legislației din materia asigurărilor, singura condiție pentru ca o persoană fizică sau juridică să fie asociat într-o societate mutuală de asigurări este ca aceasta să posede un bun sau o valoare socială supusă asigurării.
Nu se vor aplica interdicțiile reglementate de prevederile Legii nr. 31/1990 relative la asociați și la fondatori pentru simplul motiv că, nefiind societăți comerciale, nu intră sub incidența acestei legi. Cu toate acestea, legiuitorul sau Comisia de Supraveghere a Asigurărilor va trebui să adopte un minim de reguli referitoare măcar la fondatorii societății mutuale, care să se înscrie în politica de supraveghere și prudență în domeniul asigurărilor.
În exprimarea noastră am folosit noțiunea de asociat cu semnificația de membru al societății mutuale, dar considerăm că legiuitorul, în procesul de edictare a normelor în materie, va trebui să delimiteze asociații fondatori de cei care vor intra ulterior în societate. Pentru aceștia din urmă se poate împrumuta denumirea din sistemul francez, acea de „aderenți”.
Până atunci însă, asociații sunt cei care statuează, în actele constitutive, condițiile de acces în societatea mutuală. în ceea ce ne privește, credem că principiul egalității aderenților consacrat de sistemul francez va trebui adoptat și de legiuitorul nostru și inserat în statutul eventualelor societăti care se vor înființa.
Cotizațiile asociaților și fondul de rezervă liber vărsat
Societățile mutuale de asigurare nu dispun de capital social ca societățile comerciale, ci de un fond care în Franța poartă denumirea de fond de constituire, iar legislația română îl denumește fond de rezervă liber vărsat. în reglementările din dreptul italian, aceste resurse financiare ale societăților mutuale poartă denumirea de fond de garanție.
Finalitatea fondului de rezervă liberă vărsat nu este aceea de a constitui gajul general al creditorilor chirografari, ci de a se îndestula asociații care suferă un prejudiciu ca urmare a realizării cazului asigurat. Excedentul, adică diferența dintre fondul de rezervă și sumele distribuite asociaților care au suferit daune pe unitatea de timp stabilită de către asociați drept perioadă de asigurare, se restituie asociaților, proporțional cu cotizația vărsată, și nu se distribuie sub formă de dividende.
În Franța, există și posibilitatea ca excedentul pe care ar urma să-l primească asociații la expirarea perioadei de asigurare să fie socotit drept un avans al cotizației pentru perioada de asigurare următoare, soluție ce poate fi aplicată cu succes și în sistemul nostru.
Spre deosebire de capitalul social, legea nu impune o limită minimă a fondului de rezervă liberă vărsat. În dreptul francez, legea prevede un fond minim doar societăților mutuale care se constituie sub forma tontinelor (asigurători de viață), care nu poate fi mai mic de 160.000 euro, iar durata de cel puțin 10 ani. În sistemul de drept italian, fondul de garanție al societății mutuale este supus acelorași limite minime cu cel al capitalului social al asigurătorilor societăți comerciale cuprins între 5 milioane de euro și 1,5 milioane de euro, în funcție de categoriile de asigurări ce și le propune să le exercite.
Participațiile asociaților la fondul de rezervă liber vărsat nu se realizează prin aporturi ale asociaților, ci prin vărsarea unei sume de bani în cuantum fix sau variabil. De aceea, în definiția dată societăților mutuale de asigurări, am optat pentru noțiunea de cotizații. Aceasta întrucât și în doctrina franceză participațiile asociaților poartă aceeași denumire.
Din aceeași pricină, societățile mutuale de asigurări, în Franța, trebuie să-și stabilească de la început, în actele constitutive, dacă această cotizație este fixă sau variabilă, pentru că, în raport de această mențiune, societățile mutuale de asigurări sunt cu cotizație fixă sau cu cotizație variabilă. Desigur că, în ceea ce privește întinderea participațiilor cu titlu de cotizație, asociații au libertatea să o stabilească în actele constitutive.
Dobândirea personalității juridice de către societățile mutuale de asigurări
Legea nr. 32/2000 face mențiunea că societatea mutuală de asigurări este persoană juridică română, fără să prevadă însă regulile după care se dobândește personalitatea juridică. Fără îndoială că autorizarea dată de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nu poate echivala cu atribuirea personalității juridice, în condițiile în care actele normative în materie nu prevăd acest lucru.
În atare condiții, personalitatea juridică se va dobândi urmând procedura dreptului comun în materie, adică regulile Codului civil relative la persoana juridică, cuprinse în Titlul IV din Cartea I, intitulat „Persoana juridică”.
Având în vedere situația mai sus prezentată, adică lipsa unor reglementări exprese în legislația asigurărilor și a unor reguli generale în dreptul comun, socotim necesară intervenția legiuitorului sub acest aspect, însă, până atunci, considerăm că dobândirea personalității juridice a societății mutuale de asigurări va parcurge procedura de constituire reglementată de noul Cod civil.
Mai întâi, menționăm faptul că înființarea legală a societății mutuale este supusă procesului de verificare a legalității de către instanța judecătorească. în privința competenței materiale, credem că este judecătoria, fundamentat pe faptul că, pe de o parte, nefiind societăți comerciale, nu urmează procedura prevăzută de Legea nr. 31/1990 în fața judecătorului delegat la Oficiul Registrului Comerțului, și, pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 1 din Codul de procedură civilă, judecătoriile sunt instanțele cu plenitudine de competență.
Apoi, instanța de judecată învestită cu cererea de acordare a personalității juridice va efectua un control de legalitate al actelor constitutive, al studiului de fezabilitate și al celorlalte cerințe reglementate de legislația asigurărilor. Instanța, nu are căderea să solicite vreo condiție în plus față de cele prevăzute în actele normative, pentru simplul motiv că aceasta nu poate adăuga la lege.
În sfârșit, hotărârea de respingere a instanței trebuie motivată, iar dacă se admite cererea, va trebui să dispună înscrierea societății în registrul persoanelor juridice sau într-un registru special.
4.4. Reguli privind funcționarea societăților mutuale de asigurare
Legislația din domeniul asigurărilor nu cuprinde niciun fel de reglementare în ceea ce privește organizarea și funcționarea societăților mutuale de asigurare. Din aceste considerente, vom face dese referiri la organizarea și funcționarea societăților mutuale în sistemul francez și cel italian.
Așa cum precizam în cele de mai sus, nu avem dispoziții legale care să conțină prevederi exprese cu privire la asociațiile mutuale, dar acestea vor fi supuse regulilor generale privind funcționarea persoanei juridice consacrate de normele actualului Cod civil.
În legislația franceză, asociații formează adunarea generală a asociaților după regulile societăților comerciale pe acțiuni. De altfel, cu valoare de principiu, legea franceză prevede că societățile mutuale sunt supuse acelorași reguli prudențiale, contabile, financiare, cu cele ale societăților anonime. Și în sistemul italian, societățile mutuale care exercită mai multe tipuri de asigurări sunt supuse aceleiași politici de supraveghere prudențială cu societățile de asigurare comerciale.
Se observă necesitatea intervenției legiuitorului pentru a institui un minim de reguli referitoare la organizarea și funcționarea acestei categorii de asigurători. Reglementarea aspectelor specifice societăților mutuale se impune cel puțin datorită cotei din piață pe care acești asigurători o dețin în alte state. Spre exemplu, în Franța, ca procent din piață, societățile mutuale sunt pe același loc cu societățile anonime, iar ca număr, sunt în jur de 150. În Italia, societățile mutuale nu au cunoscut o asemenea amploare, fiind înregistrate, la nivelul anului 2005, 3 societăți mutuale și o societate cooperativă de asigurări.
În Franța, principalele atribuții ale adunării generale a asociaților societăților mutuale sunt următoarele:
stabilirea cotizației anuale sau pe altă fracțiune de timp, plătită cu titlu de primă;
stabilirea condițiilor de acces în societate și de retragere a asociaților;
alegerea administratorilor societății și a privilegiilor de care se bucură aceștia și a consiliului director, după caz;
remunerația administratorilor, directorilor și a personalului auxiliar etc.
În ceea ce privește chestiunile legate de adunarea generală a asociaților unei societăți mutuale, potrivit dreptul pozitiv românesc, apreciem că, în virtutea principiul libertății asociaților, aceștia vor putea apela la regulile specifice societăților comerciale și să le adapteze propriilor nevoi.
Mai exact, asociații au posibilitatea ca prin actul constitutiv, sau ulterior, să stabilească toate aspectele privind condițiile de participare în adunarea generală, cvorumul necesar adoptării deciziilor, modalitatea de convocare a asociaților, locul desfășurării adunărilor generale, condițiile pierderii calității de asociat, publicitatea deciziilor adoptate etc. în baza aceluiași principiu al libertății de asociere, asociații vor putea recurge și la regulile specifice persoanei juridice consacrate de noul Cod civil.
Administrarea societăților mutuale de asigurare
Dacă în privința adunării generale a asociaților, Codul comercial nu prevedea nimic, în privința administrării, Codul consacra două articole acestei probleme. Astfel, art. 259 stipula că asociația se administrează prin asociați, care sunt mandatarii săi temporari și revocabili, iar art. 260 dispunea că regulile privitoare la responsabilitatea administratorilor, a bilanțurilor societăților anonime și la penalitățile relative la aceste societăți sunt aplicabile și asociațiilor de asigurare mutuală. Deși cele două texte din Codul comercial sunt abrogate, conținutul lor rămâne de actualitate și se pot constitui drept reguli directoare în privința administrării și conducerii societăților mutuale.
Din cele două texte legale mai sus menționate, se desprindea regula cu valoare de principiu potrivit căreia administrarea societăților mutuale se desfășoară după prescripțiile specifice societăților comerciale pe acțiuni. Acest principiu este consacrat și dezvoltat și în sistemul francez, unde au fost legiferate anumite condiții privind calitatea administratorilor, atribuțiile și remunerația acestora. Potrivit legislației franceze, o societate mutuală nu poate avea mai puțin de 10 administratori organizați într-un consiliul de administrație, stabilind și anumite condiții în legătură cu această funcție.
Fiind persoană juridică, administrarea societății mutuale de asigurări poate fi inspirată și din normele Codului civil, care legiferează funcționarea și administrarea persoanei juridice.
În primul rând, atribuțiile administratorilor sunt asemănătoare consiliului de administrație din societățile anonime. Potrivit normelor de asigurare franceze, adunarea generală a asociaților poate aproba delegarea unor atribuții specifice administratorilor, precum: stabilirea condițiilor de aderare la societate, întinderea cotizației de asigurare specifică perioadei de asigurare și bunului asigurat etc. Pentru ca o persoană să poată dobândi calitatea de administrator al unei societăți anonime, trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
să nu fi fost condamnată pentru infracțiunile economice și cu caracter patrimonial reglementate în mod expres de legea franceză;
să nu depășească vârsta de 70 de ani, iar președintele și vicepreședintele consiliului de administrație să nu depășească vârsta de 65 de ani;
să nu se afle în conflict de interese, direct sau indirect, cu o societate de asigurare de drept comun, sau cu o operațiune comercială sau financiară a unei astfel de societăți.
Trebuie precizat că cerințele pe care trebuie să le îndeplinească administratorii, trebuie să le respecte și directorii, în cazul în care societatea își creează un consiliu director. Remunerația administratorilor și a directorilor se poate face cu un salariu fix, la care se poate adăuga până la 25% din totalul avantajelor pe care societatea hotărăște să le atribuie personalului propriu.
Revenind la reglementările legislației românești, în materia administrării societăților mutuale, se pune problema condiției calității de asociat a administratorilor societății mutuale.
În sistemul de drept italian, în cazul în care societatea mutuală are și asociați neasigurați („sovventori”), aceștia pot ocupa funcții de administratori cu condiția ca majoritatea administratorilor să fie asociați asigurați. Suntem de părere că, așa cum în doctrina franceză și chiar și în cea românească s-a susținut, condiția calității de asociat a administratorilor nu ar trebui reținută.
Motivul este acela al dificultății găsirii unor persoane specializate în managementul administrării în domeniul asigurărilor, în condițiile în care societățile mutuale sunt variate și grupează populație eterogenă. Spre exemplu: asigurările de viață, de daune, asigurările socio-profesionale, militare, a arhitecților, șoferilor de taxi, diferite categorii de persoane juridice etc.
În concluzie, în legătură cu administrarea și conducerea societății, până la adoptarea unor acte normative în acest sens, pe principiul libertății contractuale, asociații sunt liberi să hotărască toate aspectele privind această chestiune, dar cu respectarea regulilor caracteristice societăților pe acțiuni.
Mai precizăm că în procesul de legiferare a problemelor specifice societăților mutuale de asigurare, legiuitorul român poate folosi ca model sistemul italian, care este clădit pe structura societăților cooperative.
Capitolul V. Încetarea existenței societăților de asigurare
5.1. Noțiune
Spre deosebire de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, care se preocupă în detaliu și tratează dizolvarea și lichidarea societăților comerciale, legislația din domeniul asigurărilor nu acordă o așa mare atenție problemelor legate de încetarea existenței asigurătorilor. De altfel, Legea nr. 32/2000 nici nu face vorbire de dizolvarea și lichidarea societăților de asigurare sau a societăților mutuale de asigurare, dar în art. 14 reglementează totuși câteva cazuri ce atrag retragerea autorizației de funcționare și, implicit, încetarea acestora.
În lipsa unor reglementări speciale în legislația asigurărilor se vor aplica regulile dizolvării și lichidării convenționale a societăților comerciale. Dizolvarea și lichidarea convențională a societăților de asigurare nu se face de către persoane desemnate de autoritatea administrativă, ci de lichidatorii obișnuiți, dar care au onorabilitatea și profesionalismul specific operațiunilor de lichidare.
Reglementările din materia asigurărilor manifestă un interes deosebit în privința cazurilor de încetare a societăților de asigurare, dar se preocupă și de falimentul societăților de asigurare.
Datorită particularităților activității de asigurare, care, în plan general, se încadrează în activitatea financiară, legiuitorul a simțit nevoia adoptării unei reglementări specifice incapacității de plată a entităților de asigurare. Așa se face că, în 17 noiembrie 2004 a fost adoptată Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară și falimentul societăților de asigurare.
Legiuitorul păstrează, astfel, consecvența tratării instituțiilor financiare în dificultate, deoarece, după cum știm, institutiile de credit beneficiază și ele de o reglementare specială în materia falimentului.
5.2. Cauze
Legea nr. 32/2000, în art. 14, reglementează șase cauze de încetare a existenței asigurătorilor. Cele șase cauze nu sunt denumite de Legea nr. 32/2000 drept cauze de dizolvare, de lichidare sau de încetare a societăților de asigurare, ci sunt apreciate ca fiind cazuri ce atrag retragerea autorizației de funcționare de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
După cum s-a putut constata când am analizat problemele referitoare la constituirea societăților de asigurare, acestea nu se pot înființa și funcționa fără autorizarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor. Tot astfel, retragerea autorizației de funcționare atrage încetarea existenței asigurătorilor.
Menționăm că, întrucât Legea nr. 32/2000 folosește sintagma asigurători, iar legiuitorul, prin asigurător, desemnează societățile de asigurare și societățile mutuale de asigurare, chestiunile specifice încetării existenței reglementate de Legea nr. 32/2000 privesc în egală măsură societățile comerciale de asigurare și societățile mutuale de asigurare.
Din această cauză, considerăm că este de prisos să analizăm separat încetarea existenței celor două categorii de asigurători.
În concluzie, când vorbim de încetarea asigurătorilor, avem în vedere atât societățile comerciale de asigurare, cât și societățile mutuale de asigurare, deși, cu privire la acestea din urmă, ne manifestăm din nou opinia că este necesar ca legiuitorul să instituie reguli speciale și în privința încetării existenței.
Neînceperea activității de asigurare
Primul caz de retragere a autorizației de funcționare și care atrage, implicit, încetarea existenței societăților de asigurare, îl constituie neînceperea activității de asigurare în termen de 12 luni de la data eliberării autorizației. Această cauză este reprodusă astfel cum este consacrată în art. 39 din Directiva Parlamentului European și a Consiliului nr. 2002/83/CE.
Am arătat că, potrivit Legii nr. 32/2000, societățile de asigurare nu pot exercita comerțul cu asigurări fără obținerea autorizației emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. Potrivit art. 12 alin. (15) din Legea nr. 32/2000, decizia de acordare a autorizației trebuie să cuprindă data de la care asigurătorul începe să-și desfășoare activitatea. Așadar, data emiterii deciziei de acordare a autorizației nu coincide cu data începerii activității de asigurare. Termenul de 12 luni de neîncepere a desfășurării activității de asigurare, după cum prevede în mod expres legea, nu curge de la data la care Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a autorizat începerea activității, ci de la data eliberării autorizației.
Autorizația de funcționare se retrage, în acest caz, în situația în care asigurătorul autorizat nu a exercitat deloc activitatea de asigurare. Aceasta întrucât art. 14 folosește sintagma „nu a început să desfășoare activitatea”, fapt ce denotă că, dacă asigurătorul a încheiat anumite operațiuni de asigurare, nu i se poate retrage autorizația. Prin urmare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nu poate retrage autorizația pe motiv că societatea în cauză exercită comerțul de asigurare într-un ritm mai lent, pentru că ceea ce contează este nu ponderea asigurărilor încheiate, ci faptul că nu s-au încheiat deloc asigurări în termenul de 12 luni de la data eliberării autorizației.
Întreruperea activității
Un alt caz de retragere a autorizației de funcționare este întreruperea activității de asigurare pe o perioadă de 6 luni consecutive. Și acest caz este preluat din art. 39 din Directiva nr. 2002/83/CE.
Se constată o oarecare asemănare între cele două cauze de încetare a societăților de asigurare, pentru că ambele presupun neexercitarea comerțului de asigurare. Numai că termenele și momentele în care ele se aplică sunt diferite. Pentru acest al doilea caz, termenul este de 6 luni, adică jumătate față de termenul specific primului caz. Diferența se explică prin prisma momentului în care acestea atrag încetarea existenței.
Termenul de 12 luni se justifică prin faptul că societățile de asigurare nu se pot înmatricula în registrul comerțului până nu obțin autorizarea de funcționare. De aceea, asigurătorul are nevoie de un anumit interval de timp pentru a parcurge formalitățile de constituire.
Revenind la cel de-al doilea caz de încetare a existenței, spuneam că el diferă și sub aspectul momentului în care este plasat, pentru a conduce la retragerea autorizației de funcționare. Nu are relevanță când intervine în existența asigurătorilor perioada de 6 luni de încetare a activității de asigurare, la început, sau într-un alt moment. Important este ca întreruperea activității de asigurare să dureze cel puțin 6 luni.
Pentru a fi în prezența acestui caz de retragere a autorizației, este necesar ca asigurătorul, pe perioada celor 6 luni, să nu desfășoare deloc activitate de asigurare. Cu alte cuvinte, și în această situație, credem că, dacă asigurătorul în cauză își scade ritmul de practicare a asigurărilor, nu este îndeplinită cerința legală, pentru că art. 14 alin. (1) lit. c), prevede că se retrage autorizația dacă asigurătorul încetează să mai desfășoare activitatea de asigurare pe o perioadă de 6 luni consecutive.
Susținerea noastră se întemeiază deci pe argumente de text, deduse din exprimarea legiuitorului care folosește, pe de o parte, sintagma „încetează” și, pe de altă parte, dispune că această încetare trebuie să dureze 6 luni consecutive.
Neîndeplinirea condițiilor care au stat la baza autorizării
Al treilea caz de încetare a existenței asigurătorului este atunci când acesta nu mai îndeplinește condițiile pe baza cărora a fost autorizat. Când ne-am ocupat de constituirea societăților de asigurare, am precizat că, pentru a fi autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, acestea trebuie să îndeplinească o serie de cerințe, reglementate în mod expres de Legea nr. 32/2000.
Aceste cerințe aveau în vedere, în principal, chestiuni legate de acționarii semnificativi și persoanele semnificative, de capitalul social și celelalte resurse financiare, personalul calificat, fondurile de siguranță și rezervele tehnice, marja de solvabilitate etc. Consecvent respectării condițiilor de începere a activității de asigurare, legiuitorul reglementează sancțiunile încălcării acestora, astfel că, în situația în care se constată, de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, că un asigurător nu mai îndeplinește condițiile pe baza cărora a fost autorizat, aceasta este obligată să retragă autorizația de funcționare și să dispună încetarea existenței asigurătorului în cauză.
Condițiile avute în vedere de legiuitor pentru autorizarea exercitării comerțului de asigurare și, implicit, a menținerii acestora, pe toată durata existenței lor, au drept scop protecția asiguraților, în vederea evitării suportării unor prejudicii. în atare situație, este evident că, dacă asigurătorul încalcă condițiile de baza cărora i s-a permis să practice asigurări, sancțiunea ce se impune este întreruperea activității societății.
Deși legiuitorul folosește pluralul pentru reglementarea acestui caz, în sensul că face vorbire de „condițiile” pe baza cărora a fost autorizat, credem că exprimarea trebuie înțeleasă în sensul că autoritatea administrativă poate retrage autorizația di ar dacă o singură condiție nu mai este respectată. Legiuitorul a avut în vedere că. sancțiunea specifică acestui caz își găsește aplicare numai atunci când asigurătorul nu mai îndeplinește cerințele legii, pe baza cărora a fost autorizat, pentru că în afară de acestea, asigurătorul mai este supus și la o serie de obligații privind funcționarea acestuia, precum obligația de informare a asiguraților, obligația de a plăti diferite sume de bani la fondurile din domeniul asigurărilor, dar acestea nu sunt incluse în cazul de față.
Un alt argument este că Legea nr. 32/2000 consacră sancționării nerespectării obligațiilor prevăzute de lege în sarcina asigurătorilor un capitol întreg, intitulat „Răspunderi și sancțiuni”.
În acest capitol sunt considerate contravenții o multitudine de încălcări ale normelor din domeniul asigurărilor, însă nu toate atrag sancțiunea drastică a retragerii autorizației de funcționare.
Având caracter de sancțiune și fiind, după părerea noastră, cea mai gravă, ea nu poate fi aplicată decât în condițiile și pentru cazurile expres prevăzute de lege. Este adevărat, există și cazuri de retragere a autorizației ca urmare a încălcării obligațiilor de funcționare a asigurătorilor, prevăzute în mod expres de lege, dar ele nu se încadrează în situația pe care o analizăm, pentru că privesc nesocotirea condițiilor de funcționare și nu a celor de constituire.
Eșuarea redresării financiare
Al patrulea caz de încetare a societăților de asigurare se aplică atunci când asigurătorul nu a dus la îndeplinire măsurile specificate în planul de redresare, sau aceste măsuri nu și-au atins scopul. Așa cum vom vedea, redresarea financiară a societăților de asigurare se poate realiza pe două căi: redresarea pe bază de plan și redresarea prin administrare specială. Precum se observă, acest al patrulea caz de încetare a existenței își găsește incidență doar pentru una din modalitățile de redresare financiară, aceea a redresării pe bază de plan.
Lipsa de reglementare a Legii nr. 32/2000 pentru cazul pe care îl analizăm, privind retragerea autorizației în împrejurarea în care redresarea se realizează pe calea administrării speciale, nu reprezintă o omisiune din partea legiuitorului. Aceasta deoarece nerealizarea redresării financiare pe calea administrării speciale reprezintă și ea cauză de încetare a existenței asigurătorului și de retragere a autorizației de funcționare, numai că această situație constituie obiect de reglementare al Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară și falimentul societăților de asigurare.
În concluzie, retragerea autorizației de funcționare și, indirect, încetarea existenței asigurătorului, intervine atât în împrejurarea în care redresarea financiară a eșuat când a fost dispusă pe bază de plan, cât și în situația în care s-a decis redresarea pe calea administrării speciale. De altfel, Legea nr. 503/2004 tratează sancțiunea retragerii autorizației de funcționare ca urmare a imposibilității redresării financiare, stabilind același regim, indiferent de modalitatea în care s-a încercat restabilirea situației patrimoniale, adică pe bază de plan sau pe calea administrării speciale.
Trebuie reținut totuși că temeiul încetării existenței societății de asigurare ca urmare a ineficienței planului de redresare îl constituie atât Legea nr. 32/2000, cât și Legea nr. 503/2004, în timp ce retragerea autorizației de funcționare ca urmare a nerealizării redresării financiare dispuse în modalitatea administrării speciale are ca temei juridic doar Legea nr. 503/2004.
Încălcarea reglementărilor legale
Al cincilea caz de încetare a existenței constă din încălcarea Legii nr. 32/2000 și a normelor emise în aplicarea acesteia. în acest sens, art. 14 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 32/2000 dispune că se retrage autorizația de funcționare în cazul în care asigurătorul autorizat încalcă dispozițiile legii și ale normelor emise în aplicarea ei.
Prevederile legii sunt pe de o parte incomplete iar pe de altă parte superflue. Sunt incomplete pentru că, după părerea noastră, nu doar încălcarea dispozițiilor Legii nr. 32/2000 ar trebui să atragă sancțiunea drastică a încetării funcționării societăților. Dreptul asigurărilor nu este cuprins doar în Legea nr. 32/2000 și în normele de aplicare a acesteia, ci o însemnată parte a reglementărilor o găsim în Legea nr. 136/1995. Și încălcarea unor norme ale acestei legi sunt susceptibile de aplicarea sancțiunii retragerii autorizației de funcționare. De asemenea, și în aplicarea Legii nr. 136/1995, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor emite norme speciale.
De aceea, considerăm că era mai potrivită exprimarea legiuitorului cu caracter general, adică al încărcării tuturor dispozițiilor legale ce își au incidență în materia asigurărilor. Ne grăbim să precizăm că legiuitorul putea să prevadă acest caz pentru încălcarea actelor normative aplicabile asigurărilor, și nu pentru nesocotirea oricărei prescripții legale. Aceasta pentru că, fiind o sancțiune gravă, așa cum arătam și în cele de mai sus, retragerea autorizației trebuie să opereze doar pentru cazurile expres prevăzute de lege. Altfel spus, legiuitorul trebuie să menționeze cu exactitate, de fiecare dată, încălcarea căror dispoziții legale atrage sancțiunea retragerii autorizației de funcționare și, indirect, a încetării existenței. De aceea afirmăm că legea este superfluă cu privire la acest caz, deoarece, într-adevăr, găsim în legislația din domeniul asigurărilor situații exprese pentru care se poate dispune retragerea autorizației. Dar, am insistat, totuși, pentru precizările pe care le-am făcut, în scopul de a întări ideea potrivit căreia Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nu poate retrage autorizația de funcționare unui asigurător care a nesocotit dispozițiile legii, dacă legea nu prevede această sancțiune pentru violarea ei.
Tot astfel, legiuitorul trebuie să facă o selecție riguroasă a dispozițiilor legale a căror încălcare atrag sancțiunea retragerii autorizației, pentru că art. 39 din Directiva nr. 2002/83/CE recomandă statelor să aplice această sancțiune numai în cazul în care asigurătorul încalcă grav obligațiile care îi revin pe baza reglementărilor sub incidența cărora se află.
Hotărârea adunării generale a acționarilor
Ultimul caz de încetare a societăților de asigurare, reglementat de Legea nr. 32/2000, este atunci când acționarii renunță la activitatea de asigurare și solicită în mod expres retragerea autorizației de funcționare [art. 14 alin. (1) lit. b)]. Ipoteza avută în vedere de legiuitor este identică cu cea reglementată de art. 227 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990. Deși din analiza art. 14 din Legea nr. 32/2000, rezultă, la prima vedere, că asigurătorul renunță la activitatea de asigurare, în realitate, este vorba de hotărârea adunării generale a acționarilor, de încetare a activității de asigurare.
Există, totuși, deosebiri între cazul reglementat de Legea nr. 32/2000 și cel prevăzut în Legea nr. 31/1990, pentru că, dacă potrivit Legii nr. 31/1990, hotărârea adunării generale se referă la dizolvarea și lichidarea societății, adică, implicit la încetarea existenței acesteia, cazul prevăzut de Legea nr. 32/2000 are în vedere doar încetarea activității de asigurare. Desigur că renunțarea la activitatea de asigurare și solicitarea în mod expres a retragerii autorizației de funcționare determină, de cele mai multe ori, încetarea existenței asigurătorului. Cu toate acestea, analizând cu atenție dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 32/2000, rezultă că entitatea în cauză își poate înceta activitatea de asigurare, dar legea n-o obligă să-și înceteze și existența. Mai exact, asigurătorul renunță la activitatea de asigurare și dacă hotărăște schimbarea obiectului de activitate, iese de sub monitorizarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, își pierde calitatea de asigurător, dar poate exercita alte operațiuni comerciale.
Această din urmă situație reprezintă un caz tipic de modificare a societății de asigurare, prin schimbarea obiectului de activitate. De aceea, poate nu este tocmai potrivit ca acest din urmă caz să fie considerat drept cauză de încetare a existenței societății de asigurare.
Am reținut-o totuși ca atare, pentru că, deși cu precizările făcute, entitatea în discuție poate să-și păstreze existența desfășurând alte activități economice, ea își pierde calitatea de asigurător.
O ultimă precizare asupra căreia insistăm este că, pentru realizarea celui din urmă caz, sunt necesare două condiții cumulative: prima, renunțarea la activitatea de asigurare, și a doua, solicitarea expresă a retragerii autorizației de funcționare. Așadar, comparând cele două condiții cu celelalte cinci cazuri de retragere a autorizației, se observă că acesta este rezultatul voinței acționarilor.
Altfel spus, încetarea existenței și retragerea autorizației are loc la cererea acționarilor și nu cu titlu de sancțiune. Deși reprezintă o cauză facultativă, ea poate fi transformată în sancțiune, pentru că, dacă, spre exemplu, se renunță la activitatea de asigurare și nu se încheie asigurări, fie în termen de 12 luni de la data eliberării autorizației de funcționare, fie pe o perioadă de 6 luni consecutive, chiar dacă nu se solicită expres retragerea autorizației de funcționare, aceasta se va realiza de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor, cu titlu de sancțiune.
Efectele retragerii autorizației de funcționare
Deși legislația asigurărilor nu prevede în mod expres, ca urmare a retragerii autorizației de funcționare, asigurătorul în cauză intră în dizolvare și lichidare, dar, mai înainte de aceasta, trebuie făcută publică situația în care se află. Prin urmare, două sunt efectele retragerii autorizației de funcționare, și anume: publicitatea încetării existenței și dizolvarea și lichidarea asigurătorului.
În ceea ce privește publicitatea, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor este obligată ca, imediat după ce a dispus retragerea autorizației unui asigurător, să informeze autoritățile competente ale statelor membre, pe teritoriul cărora și-a desfășurat activitatea.
Legea prevede că decizia de retragere a autorizației se motivează și se comunică asigurătorului. Credem că, în situația în care se dispune retragerea autorizației de funcționare a unui asigurător, mai potrivit ar fi să se urmeze procedura reglementată de art. 34 din Legea nr. 503/2004, relativă la publicitatea hotărârii de declanșare a procedurii falimentului. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească prin care se dispune deschiderea procedurii falimentului de către tribunal se comunică părților interesate, administratorului Fondului de garantare, oficiului registrului comerțului și se publică în cel puțin două ziare de circulație națională.
Susținerea noastră se întemeiază, pe de o parte, pe protecția asiguraților și, pe de altă parte, pe realizarea unei publicități corespunzătoare, care să dea posibilitatea creditorilor și oricăror persoane interesate să ia cunoștință de situația asigurătorului.
Pentru aceste motive, socotim necesară intervenția legiuitorului în vederea instituirii unei publicități complete și eficiente. Se mai poate adăuga și argumentul de nediscriminare tras din prevederile art. 14 din Legea nr. 32/2000, care obligă Comisia de Supraveghere a Asigurărilor să comunice decizia de retragere a autorizației autorităților statelor membre, fără să reglementeze această obligație și în ceea ce privește autoritățile și persoanele interesate aparținând statului român.
Totodată, propunem publicarea deciziei de retragere a autorizației de funcționare, nu doar în două ziare de circulație națională, ca hotărârea de faliment, ci și în Monitorul Oficial.
În legătură cu cel de-al doilea efect, acela al dizolvării și lichidării asigurătorului, ca urmare a retragerii autorizației de funcționare, legislația asigurărilor nu îl consacră în mod expres, dar considerăm că el se produce în condițiile Legii nr. 31/1990.
Este fără îndoială că un asigurător căruia i-a fost retrasă autorizația de funcționare, în principiu, ar trebui să-și lichideze patrimoniul, încetându-și astfel activitatea.
Cu toate acestea, nu excludem posibilitatea ca societatea de asigurare, deși îi este retrasă autorizația, să își păstreze calitatea de profesionist comerciant și să nu-și înceteze existența.
Cu alte cuvinte, întrucât nici normele din domeniul asigurărilor, nici legislația din dreptul comun nu interzic în mod expres, suntem de părere că este posibilă modificarea obiectului de activitate și continuarea societății astfel modificată. Dar, aceasta, numai după ce toate datoriile societății de asigurare au fost lichidate.
În niciun caz, retragerea autorizației de funcționare de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor nu are drept efect pierderea personalității juridice a asigurătorului. Aceasta pentru că autorizația de funcționare nu este atributivă de personalitate juridică, consecință ce poate fi adusă în sprijinul opiniei noastre cu privire la modificarea societății de asigurare, ulterior retragerii autorizației de funcționare.
Tot astfel, retragerea autorizației de funcționare nu atrage după sine și radierea asigurătorului din registrul comerțului sau din registrul persoanelor juridice, după caz.
O ultimă precizare pe care o facem este aceea că, potrivit art. 14 alin. (4) din Legea nr. 32/2000, împotriva deciziei de retragere a autorizației asigurătorul poate face plângere la Curtea de Apel București, în termen de 30 de zile de la comunicare.
BIBLIOGRAFIE
TRATATE
CONSTANTINESCU, D.A.; DOBRIN, M.; UNGUREANU, A.M.; GRĂDIȘTEANU, D., Tratat de asigurări, Ed. Semne 24 S.R.L., București, 1999.
DEAK, FR., Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul Juridic, București, 2001.
DEAK, FR., Tratat de drept succesoral, Ed. Actami, București, 1999.
RIPERT, G.; ROBLOT R., Traite du droit commercial, 13e ed., Titlul III.
CURSURI și MANUALE
FIINȚESCU, I.N., Curs de drept comercial, editat de Al. Th. Doicescu, București, 1929.
CĂRPENARU, ST. D., Drept comercial român, ed. a 6-a revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2007.
TURCU, I., Teoria și practica dreptului comercial român, vol. I, Ed. Lumina Lex, București, 1998.
ANGHENI, S.,; VOLONCIU, M.; STOICA, C.; LĂSTUN, M.G., Drept comercial, Ed. Oscar Print, București, 2000.
CIUREL, V., Asigurări și reasigurări: abordări teoretice și practici internaționale, Ed. All Beck, București, 2000.
MACOVEI, I.; POPESCU, D., Contractul de asigurare, Ed. Junimea, Iași, 1982.
VĂCĂREL, I.; BERCEA, F., Asigurări și reasigurări, Ed. Expert, București, 1993.
CARAIANI, GH.; TUDOR, M., Dreptul asigurărilor. Asigurări. Probleme juridice și tehnice, Ed. Lumina Lex, București, 2001.
STĂNCIULESCU, L., Drept civil, Partea specială. Contracte și succesiuni, ed. a 3-a, revăzută și actualizată, Ed. Hamangiu, București, 2006.
MACOVEI, C., Contracte civile, Ed. Hamangiu, București, 2006.
ILIESCU, C., Contractul de asigurare de bunuri în România, Ed. All Beck, București, 1999.
ELIESCU, M., Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, București, 1997.
STOICA, V., Drept succesoral, Curs universitar, Ed. Editas, București, 2003.
SFERDIAN, I., Dreptul asigurărilor, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
CATANĂ, R.N., Dreptul asigurărilor, Ed. Sfera Juridică, Cluj Napoca, 2007.
STĂTESCU, C.; BÎRSAN, C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. All Beck, București, 2000.
NEMEȘ, V., Dreptul Asigurărilor, ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2012.
NEMEȘ, V., Drept bancar, Ed. Editas, București, 2004.
GHEORGHE, C.A., Drept bancar, Ed. C.H. Beck, București, 2006.
GEORGESCU, I.L., Drept comercial român, Ed. Socec & Co. S.A.R., București, 1946.
CĂPĂȚÂNĂ, O., Societățile comerciale, Ed. Lumina Lex, București, 1991.
CĂRPENARU, ST. D.; DAVID, S.; PREDOIU, C.; PIPEREA, GH. Legea societăților comerciale. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, București, 2006.
ȘCHEAUA, M., Legea societăților comerciale nr. 31/1990 comentată și adnotată, Ed. All Beck, București, 2000.
BÎRSAN, C.; DOBRINOIU, V.; TOMA, M.; ȚICLEA, A.; TUFAN, C., Societățile comerciale, ediție revăzută și adăugită, vol. I, Casa de editură și presă Șansa SRL, București, 1995.
CÂRCEI, E., Societățile comerciale pe acțiuni, Ed. All Beck, București, 1999.
VONICA, R.P., Dreptul societăților comerciale, ed. a 2-a revăzută și adăugită, Ed. Lumina Lex, 2000.
PELLINO, R.; PELLINO, P.; SORGI, S., Capire le assicurazioni, Ed. Il Sole 24 ore, Milano, 2006.
LANNA, S., Diritto delle assicurazioni private, Grupul editorial Esselibri-Simone, Milano, 2006.
BLANPAIN, R.; LYNGS, P., International Encyclopedia of Laws, Ed. Kluwer International, Boston, 1992.
FONTAINE, M., Droit des assurances, 3e ed., Ed. Larcier Bruxelles, 2006.
BOISSIEU, J.L., Introduction a l’assurance, Ed. Collection Plus, 2005.
LAMBERT-FAIVRE, Y., Droit des assurances, VIIIe ed., Dalloz, Paris, 1992.
BERR, C.J.; GROUTEL, H., Droit des assurances, Dalloz, Paris, 1993.
JACOB, N.; LE TOURNEAU, PH., Les assurances, Dalloz, 1979.
RIPERT, G.; ROBLOT, R., Traite du droit commercial, 13e ed., Titlul III.
GOLDING, C.E., The Law and practice of Reinsurance, Ed. Buckley Press Ltd., The Bradts Brandford, Middx, 1965.
LA TORRE, A., Le assicurazioni, seconda edizione, ampliata e aggiornata, Giuffre Editore, Milano, 2007.
ELIASHBERG, C.; COUILBAULT, F., Risques et assurances de responsabilite civile, 4e ed., Ed. L. Argus, Dalloz, 2002.
GUYON, Y., Droit des affaires, TOME, I., Droit commercial General et societes, 8e ed., Paris, 1994.
COZIAN, M.¸VIANDIER, A.; DEBOISSY, F., Droit de societes, 15e ed., Litec, Paris, 2002.
FIALE, A., Diritto commerciale. Aggiornamento alla riforma del falimento e delle altre procedure concursuale, 17 ed., Gruppo editoriale Esselibri-Simone, Napoli, 2006.
PARES, M.L., Les Societes d’Assurances a forme mutuelle, Paris, 1950.
LEGISLAȚIE
Ordin nr. 10/2013 pentru modificarea anexei nr. 6 la Normele privind autorizarea brokerilor de asigurare și/sau de reasigurare, precum și condițiile de menținere a acesteia, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 15/2010 (Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 176 din 01/04/2013).
Ordin nr.11/2013 pentru modificarea Normelor privind autorizarea și funcționare asigurătorilor, puse în aplicare prin Ordinul președintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 16/2012 (Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 223 din 18/04/2013).
Lege nr.113/2013 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 234 din 23/04/2013).
Hotărâre nr.45/2013 privind numirea membrilor Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară (Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 239 din 25/04/2013).
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Piata Concurentiala A Asigurarilor In Societatea Contemporana (ID: 144170)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.