Perspectivele Uniunii Monetare Europene In Contextual Crizei Financiare Internationele

Titlul lucrării: Perspectivele Uniunii Monetare Europene în contextual crizei financiare internaționele

Studiu de caz: Extinderea și amploarea crizei datoriilor suverane în zona euro

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Aspecte privind politicile economice și monetare ale Uniunii Europene

1.1. Perspective de ansamblu asupra politicilor economice și monetare ale Uniunii Europene

1.2. Coordonatele politicii monetare europene

Capitolul 2. Impactul crizei financiare globale asupra Uniunii Europene pe plan monetar

2.1. Aspecte preliminare privind declanșarea crizei financiare globale

2.2. Extinderea crizei financiare în Europa

2.3. Dinamica indicatorilor macroeconomici în UE

Capitolul 3. Extinderea și amploarea crizei datoriilor suverane în zona euro

3.1 Aspecte generale privind criza datoriilor suverane în zona euro

3.2. Criza datoriilor suverane în Grecia

3.3 Criza datoriilor suverane în Cipru

3.4 Criza datoriilor suverane în Italia

3.5 Criza datoriilor suverane în Portugalia

3.6. Criza datoriilor suverane în Irlanda

3.7. Criza datoriilor suverane în Spania

Concluzii

Lista figurilor

Bibliografie

Introducere

Economia mondială se mai confruntă încă la ora actuală cu una dintre cele mai aspre crize economico-financiare de la al doilea război mondial încoace. În fond, criza economico-financiară s-a propagat cu maximă rapiditate pe plan mondial, economiile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene întâmpinând serioase dificultăți, atât în cadrul sistemului bancar, cât și în economia reală.

De fapt, viteza și profunzimea crizei arată cât de interconectată este lumea în care trăim. Pe măsură ce criza a luat amploare, importanța dimensiunii comunitare a devenit din ce în ce mai evidentă. Impactul global al crizei financiare asupra economiei reale se resimte puternic, iar economia în ansamblul său este afectată de o încetinire a dezvoltării.

În primul capitol „Aspecte privind politicile economice și monetare ale Uniuniii Europene“ am prezentat domeniile în care se implică UE pentru a realiza o politică comună europeană. De la înființarea sa, Uniunea Europeană și-a extins nu numai dimensiunea, prin aderarea de noi state membre, ci și domeniile în care a dezvoltat o politică comună europeană.

În capitolul 2 „ Impactul crizei financiare globale asupra UE pe plan monetar” am tratat extinderea crizei financiare în Europa și consecințele sale asupra economiei UE și zonei euro.

În capitolul 3 „Extinderea și amploarea crizei datoriilor suverane în zona euro” am evidențiat analiza statelor membre a zonei euro cele mai grav afectate de criza datoriilor suverane (Grecia, Cipru, Italia, Portugalia, Irlanda și Spania). În acest capitol am tratat cauzele extinderii crizei datoriilor suverane în aceste țări, consecintele sale asupra creșterii economice, precum și asistența financiară acordată statelor pentru soluționarea problemelor economice și financiare și realizarea unor reforme necesare fiscale, economice, structurale și în domeniul supravegherii.

Capitolul 1. Aspecte privind politicile economice și monetare ale Uniunii Europene

1.1. Perspective de ansamblu asupra politicilor economice și monetare ale Uniunii Europene

Uniunea Europeana este o uniune politică și economică, dezvoltată în Europa, și are 28 de state membre: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Croația, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Briatanie, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria.

Uniunea Europeană își are originile în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), înființată în anul 1952. Statele fondatoare au fost Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda. Scopul urmărit de aceste state a fost prevenirea unui nou război prin scoaterea resurselor care au avut un rol important în razboaiele mondiale – cărbunele și oțelul – de sub independența națională.

Deoarece această integrare a avut succes, în scurt timp aceste țări au decis integrarea altor sectoare economice.

În anul 1958 s-au înființat Comunitatea Economică Europeana (CEE) și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM). În anul a 1967 aceste trei Comunități au fuzionat: Comunitatea Europeana (CE). În timp au aderat și alte state europene și începând cu Tratatul de la Maastricht această comunitate se numește Uniunea Europeană.

Începând cu data intrării în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009) „integrarea înseamnă adoptarea de către statele membre a unor decizii comune cu privire la numeroase aspecte – aprobarea „politicilor” – într-un domeniu extrem de vast, variând de la agricultură la cultură, de la protecția consumatorilor la concurență, precum și de la mediu și energie la transport și comerț”

Astfel încât Uniunea Europeana să funcționeze bine, trebuie să aibă politici economice și monetare comune. Existența politicilor comune conferă o anumită unicitate Uniunii Europene.

Politica agricolă comună (PAC) a fost prima politică integrată și elaborată de Uniunea Europeană, creată cu scopul de a asigura un nivel de trai echitabil pentru agricultori și de a oferi alimente bune la prețuri accesibile pentru cetățenii UE. PAC reprezintă o serie de reguli și mecanisme care reglementează producerea, procesarea și comercializarea produselor agricole în Uniunea Europeană și care acordă o atenție crescândă dezvoltării rurale.

Obiectivele politicii agricole comune sunt:

● creșterea productivității în agricultură prin promovarea progresului tehnic

● asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populația agricolă

● stabilizarea piețelor

● asigurarea securității în aprovizionare

● garantarea unor prețuri accesibile pentru consumatori

Principiile politicii agricole comune sunt:

● unitatea pieței – presupune libera circulație a produselor agricole între statele membre ale UE prin anularea taxelor vamale, a restricțiilor cantitative sau a altor măsuri de politică comercială cu efect similar. Acest principiu funcționează bine după 1993 când UE a realizat formarea pieței unice.

● preferința pentru produsele comunitare – produsele Uniunii ar trebui să aibă proprietate în fața bunurilor de import. Pentru îndeplinirea acestui principiu UE a luat o serie de măsuri: introducerea taxelor vamale, ajutoarele pentru producție, suprafața cultivată, primele individuale etc.

● solidaritatea financiară – cheltuielile pentru PAC sunt suportate în mod colectiv de către statele membre. Cheltuielile aferente PAC sunt suportate de Fondul European de Orientare și Garantare Agricolă, creat in 1962.

Secolul XXI este secolul științei și tehnologiei. De aceea investirea în cercetare, inovare și dezvoltare tehnologică oferă cele mai multe promisiuni pentru viitor. Creșterea economică depinde, din ce în ce mai mult, de capacitatea economiilor de a se schimba, de a inova.

Actul Unic European este tratatul care a introdus programele-cadru multianuale de cercetare. Noul program al UE privind cercetarea, dezvoltarea și inovarea (2014 – 2020) vizează obiectivul de a stimula creșterea în Europa și de a crea noi locuri de muncă.

Pentru realizarea acestui obiectiv trebuie să devină mai inventivă, să reacționeze rapid la preferințele consumatorilor și la condițiile de piață.

„Atunci când politica concurenței este efectiv aplicată, consumatorii au cele mai mari beneficii. Într-un timp al schimbărilor, aplicarea politicii concurenței și interesele consumatorilor

reprezintă o legatură stabilă."

Politica în domeniul concurenței are ca obiectiv crearea unei concurențe reale pe piața comună și este implementată de Comisia Europeana și de autoritățile statelor membre.

Această politică le oferă consumatorilor o ofertă mai variată, contribuie la majorarea calității și la reducerea prețurilor, stimulează inovarea și ajută întreprinderile să fie mai competitive și în afara UE.

Pe o piață competitivă comsumatorul este întotdeauna cel care face regulile. Dar ce se întamplă când reprezentanții firmelor concurente se întâlnesc și discută despre întoarcerea concurenței în favoarea lor? Una dintre modalitățile cel mai des utilizate constă în formarea unui „cartel”, mai exact firmele concurente încheie acorduri secrete pentru a-și coordona comportamentul pe piață. Scopul cartelelor este acela de a fixa prețurile sau de a restrânge oferta. Modalitățile prin care cartelurile le pot dăuna consumatorilor sunt numeroase (de exemplu: prețuri ridicate, calitate slabă etc.), de aceea Comisia Europeană intervine prin amenzi împotriva acestor procese.

Fiecare stat membru din UE își stabilește propria politică în domeniul educației, iar UE are un rol de sprijin în stabilirea unor obiective comune și în schimbul de bune practici. În viitor, într-o economie bazată pe cunoaștere, succesul UE va depinde de o populație cu un nivel de educație ridicat. De asemenea, UE finanțeaza anumite programe prin care îi ajută pe oameni să studieze, să facă voluntariat în străinătate, să învețe limbi străine, să învețe online etc.

La data de 23-24 martie 2000 Consiliul European extraordinar de la Lisabona a adoptat Strategia Lisabona, care a fost reiînnoită de către Consiliul European de la Bruxelles din 22-23 martie 2005. Strategia Lisabona reprezintă un set de măsuri, ținte, obiective care au ca scop trasformarea Europei, până în anul 2010, în cea mai dinamică și competitivă economie din lume, bazată pe cunoaștere, capabilă de creștere durabilă, oferind mai bune și mai multe locuri de muncă.

Strategia Europa 2020 se bazează pe experiențele ca urmare a aplicării strategiei anterioare luând în considerare atât punctele tari cât și punctele slabe ale acesteia și schimbările apărute la nivelul UE începand din anul 2000.

Obiectivul general al politicii în domeniul energiei îl constituie asigurarea condițiilor pentru satisfacerea necesarului de energie pe termen mediu și lung, la un preț accesibil și în condiții de calitate.

În prezent, UE este dependentă de importul de energie din țările terțe. „Dependența Europei de importuri a crescut în ultimele două decenii și se prevede că până în 2035 va crește la peste 80% în ceea ce privește petrolul și gazul. Unele state membre se bazează pe un singur furnizor rus și adesea pe o singură rută de aprovizionare pentru 80-100% din consumul lor de gaz. Astfel, depind de puterea de piață a singurului lor furnizor, a cărui strategie de stabilire a prețurilor este posibil să nu urmeze întotdeauna o logică a pieței.” Această situație este nefavorabilă din punct de vedere economic și are un efect negativ asupra mediului, asupra climei. Astfel încât UE să reducă aceste efecte negative, trebuie să diminueze emisiile de gaze cu efect de seră și trebuie să utilizeze în mai mare măsură energia nepoluantă, energia regenerabilă (energia eoliană, solară și fotovoltaică, biomasa și biocombustibili, energie geotermică și pompe de căldură).

Politica industriala a UE are ca obiectiv creșterea competitivității industriei europene.

Au fost adoptate mai multe strategii pentru a asigura condiții mai bune pentru industria UE. Cea mai recentă strategie este inclusă în Strategia Europa 2020: „O politică industrială integrată pentru era globalizării. Atribuirea celui mai important rol competitivității și viabilității” (COM (2010) 614 final). Această strategie propune o nouă abordare a politicii industriale, care conduce economia UE pe o cale dinamică de creștere. Pentru aceasta, este esențial ca politica industrială să fie înțeleasă în sensul său mai larg: este vorba de politicile care au impact asupra prețurilor, costurilor și competitivității bazate pe inovare, dar luând in considerare și toate celelalte politici care pot avea influență asupra acestora (nu numai piața unică și politicile comerciale, ci și energia, politicile sociale, transportul, politicile de protecție a consumatorilor). Cu alte cuvinte, politicile UE trebuie să acționeze împreună pentru creșterea competitivității industriei europene.

Datorită faptuiții mai bune pentru industria UE. Cea mai recentă strategie este inclusă în Strategia Europa 2020: „O politică industrială integrată pentru era globalizării. Atribuirea celui mai important rol competitivității și viabilității” (COM (2010) 614 final). Această strategie propune o nouă abordare a politicii industriale, care conduce economia UE pe o cale dinamică de creștere. Pentru aceasta, este esențial ca politica industrială să fie înțeleasă în sensul său mai larg: este vorba de politicile care au impact asupra prețurilor, costurilor și competitivității bazate pe inovare, dar luând in considerare și toate celelalte politici care pot avea influență asupra acestora (nu numai piața unică și politicile comerciale, ci și energia, politicile sociale, transportul, politicile de protecție a consumatorilor). Cu alte cuvinte, politicile UE trebuie să acționeze împreună pentru creșterea competitivității industriei europene.

Datorită faptului că daunele aduse mediului înconjurător sunt din ce în ce mai grave, protecția și îmbunătațirea mediului înconjurător a devenit o problemă care interesează și afectează toți cetățenii. Schimbările climatice (cresterea temperaturilor, secetele, inundațiile, topirea ghețarilor) reprezintă una dintre cele mai mari probleme pentru omenirea în anii următori. Riscurile pentru generațiile viitoare și pentru întreaga planetă sunt uriașe.

UE s-a angajat de mai mulți ani în lupta împotriva acestor schimbări; UE ia măsuri pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și are următoarele obiective: un consum mai eficace bazat pe o energie mai puțin poluantă, transporturi mai ecologice, o agricultură mai ecologică, responsabilizarea întreprinderilor cu privire la mediu, crearea unui cadru pentru inovare și cercetare.

Obiectivele politicii de mediu sunt:

– conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului

– protecția sănătății umane

– utilizarea prudentă și rațională a resurselor umane

– promovarea de măsuri la nivel național, în vederea tratării problemelor regionale de mediu și nu numai

O etapă premergătoare necesară uniunii monetare este uniunea vamală și piața unică. Piața internă a UE este o piață unică, un spațiu fără frontiere interne, care asigură libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și a persoanelor (forța de muncă).

Piața unică are numeroase avantaje atât pentru cetățeni, cât și pentru întreprinderi. Cetățenii pot beneficia de o gamă largă de produse și servicii, cât și de prețuri mai avantajoase, pot lucra și trăi într-o altă țară a UE, decât cea de origine. Întreprinderile au acces la noi piețe, pot să încheie contracte cu parteneri transnaționali etc.

Mai există niște domenii în care integrarea avansează mai greu, cum ar fi sectorul serviciilor, care s-a deschis mai greu decât sectorul bunurilor, precum și comerțul electronic, care s-a dezvoltat mai greu între statele membre ale UE decât la nivel național etc.

UE acționează să simplifică reglementările care încă împiedică cetățenii și întreprinderile să profite de avantajele pieței unice.

În UE între state membre și regiuni au existat diferențe de la începutul integrării economice cu privire la nivelul de trai. Politica de dezvoltare reginoala reprezinta ansamblul de masuri pe care UE le ia pentru dezvoltarea economică și socială a regiunilor defavorizate. Politica regională a UE este o politică de investiții și are ca scop reducerea disparităților economice, teritoriale și sociale semnificative care există încă între regiunile UE (crearea locurilor de muncă, competitivitatea, creșterea economică, îmbunătățirea calității vieții, dezvoltarea durabilă).

Politica regionala investește în regiunile UE, conform Strategiei Europa 2020.

28 de state – acționând împreună – au mai multă putere și influența decât dacă ar acționa individual. PESC le permite statelor membre să acționeze împreună pe scena mondială. Rolul acestei politici este menționarea pacii și întărirea securității pe plan internațional. Securitatea este o precondiție a dezvoltării, deoarece conflictul distruge infrastructura, încurajează criminalitatea, împiedică investițiile etc., care atrag după sine conflicte, nesiguranță, sărăcie.

O parte integrantă a PESC o reprezintă politica de securitate și apărare comună. Tratatul de la Lisabona prevede noi misiuni care se referă la dezvoltarea PSAC și care au ca scop constituirea progresivă a unei apărări europene comune.

Înainte de intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, misiunile erau: misiunile umanitare și de evacuare; misiunile de prevenire a conflictelor și de menținere a păcii misiunile forțelor de luptă pentru gestionarea crizelor. Noile misiuni adăugate de Tratatul de la Lisabona sunt: acțiunile comune în materie de dezarmare; misiunile de consiliere și asistență în probleme militare; operațiunile de stabilizare după încheierea conflictelor.

Promovarea integrării în societate tuturor persoanelor, inclusiv celor marginalizate, reprezintă un obiectiv important al UE, dar totuși o mulțime de persoane din UE sunt marginalizate din mai multe cauze: dizabilitate, lipsa calificărilor, din cauza unor probleme medicale, din cauza că traiesc în zone cu acces limitat la servicii, din cauza discriminării etc.

Obiectivele principale ale acestei politici sunt:

promovarea ocupării forței de muncă

îmbunătățirea mobilității lucrătorilor

îmbunătățirea calității locurilor de muncă și a condițiilor de muncă

reducerea sărăciei și a excluziunii sociale

promovarea egalității între bărbați și femei

modernizarea sistemelor de protecție socială

O mare parte a investițiilor UE vizează promovarea ocupării forței de muncă și incluziune socială. Se pune un accent special pe migranți, pe minoritățile etnice și pe lucrătorii tineri și bătrâni.

Politica de transport este una dintre primele politici comune ale UE, baza sa legală fiind stabilită prin Tratatul de la Roma. Scopul principal al politicii de transport a fost deschiderea piețelor de transport și liberalizarea serviciilor pentru a facilita realizarea pieței interne.

În prezent obiectivele acestei politici sunt de a definitiva piața internă, de a asigura dezvoltarea durabilă, de a extinde rețelele de transport în întreaga Europa, de a maximiza utilizarea spațiului, de a îmbunătăți siguranța și de a dezvolta cooperarea națională.

Faptul că transporturile generează aproape un sfert din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră reprezintă o mare problemă pentru UE. Comisia Europeană a lansat în 2011 un nou exercițiu vizionar – Cartea Albă – cu privire la viitorul politicii de transport, care pune accent pe sustenabilitate (reducerea impactului asupra mediului) și continuarea liberalizării. De asemenea, UE va sprijini introducerea unor noi tehnologii ecologice de transport, care să reducă emisiile de dioxid de carbon.

Uniunea vamală se caracterizează prin eliminarea taxelor și a barierelor vamale în interiorul UE, care este esențială pentru buna funcționare a pieței interne și care se aplică tuturor schimburilor de mărfuri. La frontierele externe se aplică tuturor bunurilor importate din state terțe un tarif (Tarif Vamal Comun), completat de Tariful Vamal Integrat (TARIC), ce se aplică bunurilor importate și exportate din UE.

Deși în interiorul UE nu mai sunt granițe, activitatea vamală rămâne în continuare foarte importantă; aproximativ 20% din importurile mondiale este procesat de serviciile vamale ale UE, care înseamnă mai mult de 2 miliarde de tone de mărfuri anual și 200 de declarații vamale în fiecare an.

1.2. Coordonatele politicii monetare europene

Uniunea Economică și Monetară (UEM) a UE s-a înființat în cadrul Tratatului de la Maastricht. Tratatul de la Maastricht a fost semnat de Consiliul European în localitatea olandeză Maastricht la 7 februarie 1992 și a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat prevedea un proces de unificare monetară și economică în trei etape.

Prima etapă a început la data de 1 iulie 1990 și care s-a caracterizat prin eliminarea barierelor interne pentru a realiza libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și a persoanelor în interiorul UE.

A doua etapă este reprezentată de înființarea Institutului Monetar European (precursorul Băncii Centrale Europene), la data de 1 ianuarie 1994. Această etapă a fost introdusă pentru crearea monedei unice, întărirea convergenței politicilor economice și monetare ale statelor membre UE și pentru punerea în aplicare a unei discipline fiscale.

Etapa a treia a fost lansată la 1 ianuarie 1999 și este încă în curs de dezvoltare. Această ultimă etapă presupune unificarea politicii monetare și adoptarea monedei unice (euro) de către toate statele membre ale UE. La 20 de ani de la semnarea tratatului politica monetară a UE produce atât eforturi constructive privind soluțiile comune, cât și reacții adverse.

UEM reprezintă un pas mare în procesul de integrare economică a UE. UEM presupune o politică monetară comună și o monedă unică (euro), precum și coordonarea politicilor economice și fiscale. Scopul uniunii monetare este de a facilita schimburile comerciale și de a reduce costul tranzacțiilor.

Crearea zonei euro și înființarea unei noi instituții supranaționale, respectiv BCE, reprezintă un pas mare în procesul integrării europene. Banca Centrala Europeană este banca centrala a UE. Începând cu 1 ianuarie 1999 BCE este coordonatorul Eurosistemului cu privire la punerea în aplicare a politicii monetare în zona euro, având ca scop menținerea stabilității prețurilor. Inițial stabilitatea prețurilor a fost definită ca „o creștere anuală mai mică de 2% a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) pentru zona euro”. Consiliul guvernatorilor BCE, care a publicat această definiție, a mai precizat că stabilitatea prețurilor trebuie asigurată pe termen mediu. Această definiție a fost clarificată la 8 mai 2003: obiectivul este de a menține rata inflației la un nivel mai mic, dar apropiat de 2%.

La data de 1 ianuarie 2002 a avut loc introducerea bancnotelor și a monedelor euro. O moneda unica poate fi considerata un pas logic pentru a realiza piața unică. Avantajele monedei euro sunt:

rate scăzute ale dobânzilor datorită gradului ridicat de stabilitate a prețurilor

mai multă transparență în privința prețurilor

eliminarea costurilor de tranzacție

absența unor fluctuații ale cursurilor de schimb

În prezent 18 state membre a UE utilizează moneda euro: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Luxemburg, Malta, Portugalia, Slovenia, Slovacia, Spania si Țările de Jos. Deși toate cele 28 state membre a UE participă la uniunea economică, unele țări nu au adoptat încă moneda unică, și anume: Bulgaria, Republica Cehă, Croația, Danemarca, Lituania, Polonia, Regatul Unit, România, Suedia și Ungaria. Acele țări care au adoptat moneda unica (euro) formează zona euro.

Pentru a intra în zona euro, a fost necesar ca cele 18 țări, care formeaza în prezent această zonă, să îndeplinească niște criterii de convergență, criterii care sunt impuse și țărilor candidate înainte de a adopta moneda euro. Criteriile cuprind condiții juridice și economice prealabile pe care țările candidate trebuie să le îndeplinească pentru a funcționa cu succes în Uniunea Economicî și Monetară. Tratatul de la Maastricht stabilește criteriile de convergență privind uniunea monetară. Acestea vizeaza următoarele domenii:

– stabilitatea prețurilor

– stabilitatea cursului de schimb

– convergența ratelor dobânzii

– deficitul bugetar

„Criteriul stabilității prețurilor (…) înseamnă că un stat membru are o stabilitate durabilă a nivelului prețurilor și o rată medie a inflației, în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, care nu poate depăși cu mai mult de 1,5% rata inflației a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor. Inflația se calculează cu ajutorul indicelui prețurilor de consum pe o bază comparabilă, ținând seama de diferențele dintre definițiile naționale.”

„Criteriul de participare la mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European (…) înseamnă că un stat membru a respectat marjele normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb al Sistemului Monetar European, fără să cunoască tensiuni grave cel puțin pe parcursul ultimilor doi ani dinaintea examinării, în special, statul membru nu a devalorizat din proprie inițiativă cursul de schimb central bilateral al monedei sale în raport cu euro pentru aceeași perioadă.”

„Criteriul de convergență al ratelor dobânzilor (…), în cursul unei perioade de un an înaintea examinării, înseamnă că un stat membru a avut o rată a dobânzii nominală medie pe termen lung care nu poate depăși cu mai mult de 2% pe aceea a cel mult trei state membre care au înregistrat cele mai bune rezultate în domeniul stabilității prețurilor. Ratele dobânzilor sunt calculate pe baza obligațiunilor de stat pe termen lung sau a unor titluri comparabile, ținând seama de diferențele dintre definițiile naționale”.

Ultimul criteriu înseamnă că, în momentul examinării, statul membru nu face obiectul unei decizii a Consiliului privind existența unui deficit bugetar excesiv în statul membru respectiv.

Țara care vrea sa adopte moneda euro ca monedă naționala trebuie să atingă un grad înalt de „convergența sustenabilă”. Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (Tratatul de la Lisabona) stabilește criteriile care, în vederea asigurării unei convergențe sustenabile, trebuie îndeplinite de statele membre ale UE înainte de a adopta moneda euro. Statul trebuie să respecte cele 4 criterii de convergență care sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht (criteriul stabilității prețurilor, criteriul stabilității cursului de schimb, criteriul de convergență al ratelor dobânzii și criteriul privind deficitul bugetar) și „fiecare stat membru trebuie să se asigure că legislația națională, inclusiv statutul propriei bănci centrale naționale (BCN), este compatibilă atât cu articolele 130 și 131 din tratat, cât și cu Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale (Statutul SEBC). Această obligație care se aplică statelor membre cu derogare este, de asemenea, denumită convergență juridică.”

Criteriile de convergență au ca scop asigurarea unor evoluții economice echilibrate în cadrul UEM.

Pentru a înțelege declanșarea crizei economice din 2007 este necesar să înțelegem convergența atât din perspectivă nominală cât și din perspectivă reală. Convergența nominală se referă la respectarea criteriilor de convergență mai sus amintite. Convergența reală are în vedere atingerea aceluiași nivel de viață de către toate statele membre ale UEM la un anumit moment în timp. În cazul UEM se consideră că îndeplinirea criteriilor de convergență nominală reprezintă o condiție suficientă pentru a garanta funcționarea zonei euro pe termen lung. Criza economică globală declanșată în 2007 a scos la iveală slăbiciunile zonei euro și mai ales a statelor mai slab dezvoltate. O cauză a declanșării crizei economice o reprezintă neîndeplinirea condițiilor de convergență reală.

Capitolul 2. Impactul crizei financiare globale asupra Uniunii Europene pe plan monetar

2.1. Aspecte preliminare privind declanșarea crizei financiare globale

Europa se confruntă cu cea mai mare criză financiară a generației. Criza economică mondială care a izbucnit în 2007 a arătat că multe țări din Europa se confruntă cu probleme foarte mari și cu tendințe care nu sunt rezistente pe termen lung. De asemenea, ne-a ajutat să înțelegem cât de interdependente sunt economiile UE.

Criza financiară în Statele Unite ale Americii a început în anul 2006 de pe piața creditelor ipotecare cu risc ridicat. Acest tip de credite a stat la baza apariției crizei financiare din SUA din 2007-2008 și se numesc credite ipotecare de tip „subprime”. În SUA au fost acordate credite clienților, clienți care în mod normal nu ar fi îndeplinit criteriile necesare pentru acordarea unui credit ipotecar standard și care ar fi fost declarați nepotriviți de către alte bănci comerciale. Din nefericire, scăderea prețurilor imobiliare în SUA i-a impiedicat pe mulți proprietari să-și îndeplinească angajamentele financiare. Ca urmare, a crescut important numărul de prescrieri pe piața creditelor ipotecare subprime și, ca urmare, o serie de societăți importante pe această piață au fost închise sau au intrat în faliment. Așadar, de ce are această situație efecte și în Europa? Pentru a afla răspunsul la această întrebare trebuie să avem în vedere gradul de interconectare a piețelor financiare internaționale, inclusiv asupra investitorilor europeni. În mod obișnuit, riscul de credit (riscul de neplată a unui împrumut), este suportat de societatea care acordă creditul, de obicei o bancă, dar, prin securitizare, riscul de credit asociat acestor credite ipotecare „subprime” a fost transferat pe piețele financiare internaționale. Securitizarea este o operațiune care se referă la vânzarea riscului asociat unui produs financiar (de exemplu, creditul ipotecar „subprime”) la mai multe instituții financiare (băncile de investiții), care împart între ele atât câștigul asociat produsului financiar cât și riscul. Concomitent cu prescrierile creditelor ipotecare „subprime” pe piața americană, nu s-au mai făcut rambursări pentru a acoperi aceste credite, fapt care a provocat scăderea valorii titlurilor mobiliare (actiuni, obligațiuni etc.) garantate cu aceste credite ipotecare „subprime”. O altă problemă a fost că nimeni nu știa cu adevăr unde se găseau pe piață valorile mobiliare garantate cu active, numai că investitorii erau împrăștiați în întreaga lume. Pe baza acestor îndoilei, piețele financiare au devenit foarte prudente și, ca urmare, obținerea creditelor a devenit foarte dificilă. Astfel, criza americană a devenit o criză financiară mondială.

2.2. Extinderea crizei financiare în Europa

Criza financiară globală a început în luna decembrie 2007, în Statele Unite, unde băncile exagerat de optimiste au dat faliment în urma acordării de credite ipotacare cu risc ridicat. În septembrie 2008, s-a prăbușit a patra bancă de investiții din SUA ca mărime, Lehman Brothers Holdings Inc. Din acest moment, criza s-a extins în tot restul lumii și s-a format un cerc vicios: băncile nu s-au mai creditat între ele și au înghețat creditele.

Totuși, criza economică nu a izbucnit peste noapte. El este rezultatul unui proces care a durat mai mulți ani. Este adevărat că a început în SUA, în urma prăbușirii băncii de investiții Lehman Brothers, în 2008, totuși, înainte de izbucnirea crizei dezechilibrele acumulate în unele state ale zonei euro (de exemplu, acumularea unor deficite și datorii publice) au făcut ca criza financiară și criza datoriilor să fie foarte greu de gestionat. Guvernele, pentru a evita prăbușirea completă a sistemului bancar, au sărit în ajutorul băncilor lor: 4,5 trilioane de euro s-au distribuit între 2008 și 2011. Pentru a salva locurile de muncă și protecția socială și pentru a sprijini investițiile, UE a lansat un program de redresare la nivel european. Prin aceste măsuri economiile europenilor au fost protejate și s-a evitat panica bancară. Euro si-a menținut în mare parte valoarea și a protejat cu succes țările din zona euro de cele mai grave efecte ale crizei. Însă efortul necesar a fost uriaș, cea mai mare parte a banilor provenind din împrumuturi.

Din a doua parte a anului 2009, cele mai expuse țări din zona euro au început să aibă probleme la finanțarea datoriilor, ceea ce a dus la o nouă evoluție a crizei: criza datoriilor suverane. Deficitele și datoriile au crescut necontrolat, piețele și-au pierdut încrederea ca anumite guverne ar mai putea să-și plătească datoriile. Ratele dobânzilor la obligațiunile de stat au devenit nesustenabile. Multe obligațiuni fiind deținute de alte țări europene și de băncile lor, problema a început să ne afecteze pe toți. Au suferit mai ales țările în care euro este moneda oficială. Pierderea încrederii a determinat băncile să reducă nivelul de creditare a companiilor și a cetățenilor. În 2009 economia UE a suferit cea mai gravă recesiune de la crearea sa. După o scurtă redresare, a intrat din nou în ușoară recesiune în prima parte a anului 2012. Prin urmare, somajul a atins cote fără precedent în multe țări ale Europei și care a creat dificultăți sociale și a ridicat nivelul de sărăcie. Dar nu toate țările din zona euro au acumulat datorii excesive și nu toate țările din afara zonei euro și-au menținut datoria sub control. Economiile din zona euro sunt interdependente, ceea ce înseamnă că apartanența la zona euro oferă unui membru al zonei beneficiul solidarității celorlalți membri: dacă una dintre ele înflorește, beneficiază și celelalte, de asemenea, dacă una dintre ele este afectată, suferă și celelalte.

Pentru a afla motivul declanșării crizei economice în Europa trebuie să tratăm și problema convergenței reale. Pentru a se asigura faptul că numai statele care au atins stabilitatea monetară pot participa la zona euro, Tratatul de la Maastricht prevedea ca intrarea în zona euro să poată fi făcuta numai de acele state ale căror economii și politici economice vor converge în mod durabil și esențial. Din acest punct de vedere se pot identifica convergența nominală și convergența reală. Ca și cum am tratat în primul capitol, convergența nominală are în vedere îndeplinirea criteriilor de convergență care sunt stabilite în Tratatul de la Maastricht, în vederea participării la cea de-a treia etapă a Uniunii Economice și Monetare. Declanșarea crizei economice în 2007 demonstrează că îndeplinirea criteriilor de convergență nominală nu este suficientă pentru a garanta funcționarea zonei euro pe termen lung. Convergența reală vizează egalizarea standardului de viață sau apropierea nivelurilor de dezvoltare economică și socială de către toate statele membre ale UEM la un anumit moment în timp.

Convergența reală este mai larg definit de Comisia Europeană ca fiind „coeziunea economică și socială” din UE. Coeziunea economică și socială reprezintă solidaritatea dintre statele membre și regiunile acestora și are ca obiectiv realizarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate la nivelul întregii UE. Coeziunea economică și socială este pusă în aplicare cu ajutorul politicii de dezvoltare regională a UE. Politica de dezvoltare regională are ca obiectiv reducerea disparităților structurale dintre statele membre și regiuni, cu ajutorul unor măsuri finanțate din Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER), Fondul social european și Fondul de coeziune. Politica regională sprijină regiunile care nu au încheiat procesul de convergență economică și socială în termeni reali.

Deși, nu există un criteriu de convergență reală clar stabilit de tratate și convergența reală nu reprezintă, propriu-zis, un criteriu obligatoriu în sine, îndeplinirea criteriilor de convergență nominală nu este suficientă pentru o funcționare bună și echilibrată a zonei euro pe termen lung. Studirea convergenței reale nu este nouă. Marii economiști care s-au ocupat de dezvoltarea economică pe termen lung au avut în vedere problemele convergenței reale. Bela Balassa și Paul Anthony Samuelson au elaborat o teorie, și anume Efectul Balassa Samuelson, în care au demonstrat că obiectivele de convergență nominală și cele de reală sunt conflictuale și nu pot fi urmărite simultan. Efectul Balassa-Samuelson spune ca orice creștere a productivității într-o tară (PIB/loc) generează o creștere a nivelului prețurilor. Altfel spus, convergența nominală este imposibil de realizat în același timp cu convergența reală. De aici, mai departe, unii specialiști susțin că obiectivele de convergență reală sunt mai prioritare, pentru că mai apoi să fie considerate criteriile de convergență nominală. Alți specialiști susțin că criteriile de convergență sunt prioritare, pentru a se ajunge cât mai rapid la o uniune monetară, și după aceea fiind posibilă abordarea problemelor de convergență reală. În UE se mai vorbețte și despre o convergență durabilă în timp (Padoa Schioppa-2002): se consideră că convergența reală și convergența nominală pot fi și trebuie urmărite în paralel.

2.3. Dinamica indicatorilor macroeconomici în UE

Actuala criză economică este fără precedent pentru generația noastră. Criza a anulat progresele înregistrate recent. Progresele constante privind creșterea economică și crearea de locuri de muncă înregistrate în ultimii ani au fost anulate: în anul 2009, în Europa, PIB-ul a scăzut cu 4%, producția industrială europeană a scăzut la nivelurile din anii 1990, 23 de milioane persoane, adică 10% din populația activă a UE, au pierdut locul de muncă. Finanțele publice au fost grav afectate, cu deficite medii de 7% din PIB și cu nivelul al datoriei de peste 80% din PIB, criza anulând astfel progresele realizate în douăzeci de ani de consolidare fiscală. Potențialul de creștere s-a redus în timpul crizei și multe planuri de investiții și idei s-au pierdut din cauza incertitudinilor, a scăderii cererii și a lipsei finanțărilor. Din cauza crizei, garantarea unei creșteri economice în viitor este mult mai greu de realizat. Situația sistemului financiar în Europa este înca fragilă, ceea ce înseamnă că redresarea este frânată, având în vedere dificultățile cu care se confruntă atât gospodăriile, cât și întreprinderile pentru a obține credite, a cheltui și a investi.

Criza economică a provocat o diminuare importantă a activității economice în UE, însoțită de pierderea a milioane de locuri de muncă. Deficiențele structurale acumulate și care nu au fost corectate înainte de criză au devenit vizibile. În anii anteriori ai crizei creșterea economică a UE a fost slabă, având în vedere standardele internaționale. Începând cu anul 2000 creșterea sa a fost foarte dezamăgitoare, sub nivelul celor înregistrate de toate economiile dezvoltate (cu excepția Japoniei) și emergente. Acest fapt înseamnă că decalajul față de alte economii dezvoltate a crescut. În UE productivitatea muncii era principalul factor de creștere, în timp ce utilizarea forței de muncă și sporirea numărului persoanelor de vârstă activă au reprezentat doar o pătrime din creșterea totală; în special, scăderea participării la piața forței de muncă a bărbaților și a tinerilor cu vârsta cuprinsă între 25-54 de ani și reducerea numărului de ore lucrate pe persoană au micșorat creșterea în UE. Criza a agravat și mai mult situația. Înainte de declanșarea crizei multe state membre ale UE s-au abătut de la principiile de bază ale elaborării unei politici fiscale prudente. De asemenea, în UE au crescut considerabil dezechilibrele macroeconomice. În unele state membre au apărut dezechilibre interne semnificative.

În anul 2009 UE a intrat în recesiune economică: ritm al PIB de -4,5 %. După o redresare în anii 2010 și 2011 (ritmuri ale PIB de +2,0 % și, respectiv, +1.6 %), a urmat reintrarea în recesiune în 2012 (ritm al PIB de -0,4). În 2013 UE a înregistrat un ritm al PIB de 0,1 %.

Pierderile privind producția din 2008 și 2009 au readus PIB-ul UE la nivelul acestuia din anul 2005.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 2.1. Evoluția PIB în UE

În anii anteriori declanșării crizei deficitul bugetar în UE a scăzut. În anul 2003 UE a înregistrat un deficit bugetar de 3,2 % din PIB, iar în anul 2007 numai 0,9 % din PIB. Începând cu criza financiară deficitul bugetar în UE a început să crească foarte semnificativ. Conform datelor Eurostat, a atins 2,4 % din PIB în 2008 și 6.9 % din PIB în 2009. După 2009, deficitul are o tendință descrescătoare: 6,5 % din PIB în 2010, 4,4% din PIB în 2011, 3,9 % din PIB în 2012 și 3,3 % din PIB în 2013. În prezent se estimează că deficitul public va scădea și în 2014. Din cauza acumulării deficitelor și a încetinirii creșterii, ratele datoriilor suverane au crescut în mod semnificativ: de la 60 % din PIB, în medie, înainte de criză, la 80 % din PIB în 2010. Nivelurile datoriei private (gospodării și întreprinderi) au fost deosebit de ridicate în unele țări înainte de criză, iar în urma acesteia au crescut și mai mult.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 2.2. Deficitul bugetar în UE

Pe lângă deficitul și datoriile foarte mari, pericolul deflației reprezintă o altă problemă pentru UE, în special pentru zona euro. Principala misiune a BCE este menținerea puterii de cumpărare a euro. Ținta BCE, de a se ajunge, pe termen mediu, la o inflație în jurul valorii de 2% a devenit dificil de realizat.

Începând cu finele anului 2009, însă pe măsură ce țările din zona Euro încearcă să își rezolve problemele fiscale, aceasta se confruntă cu o altă problemă, creșterea inflației. În 2008, inflația a crescut, iar în perioada anului următor, a scăzut semnificativ. În perioada 2009-2011, inflația a avut un trend ascedent, iar după 2011 până în prezent are un trend descendent.

Un nivel scăzut al inflației complică procesul de scădere a datoriilor atât la nivel sectorului public cât și a celui privat.

În ciuda unei aparente stabilități, criza din zona euro nu este depășită. Este foarte posibil ca BCE să nu poată face foarte multe pentru a remedia situația, în special pentru că măsurile care ar trebui luate în acest context sunt unele controversate.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 2.3. Rata inflației în UE și în zona euro

În Europa criza a avut un cost social ridicat, cu o creștere puternică și semnificativă a șomajului. Criza economică a avut efecte negative atât asupra ocupării forței de muncă, cât și a veniturilor, atât pentru angajații, cât și pentru salariații; a dus la pierderea locurilor de muncă, dar și la creșterea numărului de ore suplimentare de teama de a nu pierde locul de muncă. Oportunitățile de muncă plătită s-au redus considerabil, mai ales pentru lucrătorii cu nivel redus de educație.

În unele state membre, criza a provocat un declin economic drastic, cu reduceri semnificative ale locurilor de muncă, obligând unele guverne să introducă reforme de reglementare care au afectat condițiile de muncă și angajare. Probabilitatea modificării legislației muncii a sporit nesiguranța locurilor de muncă. În majoritatea statelor membre a crescut numărul lucrătorilor care se tem că își vor pierde locul de muncă ( în special în Slovenia, Grecia și Cipru). În perioada 2007 și 2009 a avut loc o scădere generală a timpului de lucru mediu săptămânal, iar între anii 2010 și 2012 s-a manifestat o tendință diferită. În unele țări reducerea orelor de muncă suplimentare remunerate și creșterea orelor de muncă suplimentare neremunerate au luat proporții remarcabile.

În 2008, șomerii reprezentau 7,1 % din forța de muncă a UE, iar în 2010, numărul acestora era de aproape 10 %. În 2013 rata șomajului era 10,9 %.

Șomajul de lungă durată (procentul populației active aflată în șomaj de peste un an) a crescut cu 2,1 puncte procentuale (de la 2,6 % la 4,7 %) între anii 2008 și 2012. Acest fapt indică o creștere a nivelului de sărăcie și de excluziune socială. Situația diferă mult de la o țară la alta: în 2013, rata șomajului a variat de la 5 % în Austria la 27,6 % în Grecia.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat, 2014

* februarie 2014, ** januarie 2014, *** q4 2013

Figura 2.5. Rata șomajului în țările UE

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 2.4. Rata șomajului în UE

Toate grupele de vârstă sunt afectate, însă situația este foarte dificilă în cazul tinerilor.În UE, există 7.5 milioane de NEETs ("Not in Education, Employment, or Training"). Mulți dintre ei nu au depășit nivelul de învățământ secundar inferior și abandonează timpuriu învățământul și formarea. În plus, mulți sunt migranți sau provin dintr-un mediu defavorizat. Aproximativ 5,5 milioane de tineri sunt șomeri. Rata șomajului în rândul tinerilor este de obicei de peste două ori mai mare decât în cazul șomerilor adulți. 30,1 % din șomerii cu vârsta sub 25 de ani din UE au fost șomeri pe o periodă mai mare de douăsprezece luni. Un număr tot mai mare de tineri nu caută în mod activ un loc de muncă.

Cauzele șomajului în rândul tinerilor sunt:

lipsa experienței în muncă

costurile ridicate ale sistemului de educație

neconcordanța dintre calificările și competențele tinerilor și cele solicitate de angajatori, etc.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 2.5. Rata șomajului în rândul tinerilor în UE

În 2009, economia europeană a suferit o lovitură fără precedent: o contracție de 4,5% din PIB. În 2010, declinul economic s-a oprit, dar în anii 2011 și 2012 s-au reluat tendintele negative. În anul 2013 are loc o redresare progresivă și se estimează că această redresare va continua. Conform previziunilor, se estimează că PIB-ul real al UE va crește cu 1,5 % în anul 2014 și cu 2% în anul 2015.

Iețirea din criză reprezintă o provocare pentru Europa, dar cea mai mare provocare este ca să nu revenim la situația anterioară crizei. Chiar și înainte de criza existau multe domeniii în care Europa avansa mai încet în comparație cu restul lumii. Provocările globale cresc. În timp ce Europa trebuie să își rezolve propriile probleme, lumea evoluează rapid și va fi diferită la sfârșitul următorilor 5-10 ani. Pe de o parte, Europa va profita în contiunuare de faptul că este una dintre cele mai deschise economii din lume, însă concurența se intensifică din partea economiilor dezvoltate și emergente. China și India investesc foarte mult în tehnologie și cercetare pentru a înregistra un salt semnificativ în economia mondială. Acest lucru reprezintă o amenințare pentru economia noastră, dar fiecare amenințare este și o oportunitate: pe măsură ce aceste țări se dezvoltă, se vor deschide noi piețe pentru întreprinderile europene. Pe de altă parte, Europa s-a angajat să găsească soluții mondiale privind instituirea unui sistem financiar sustenabil și eficient. Finanțele mondiale au nevoie de măsuri corective. Creditele acordate în condiții ușoare, asumarea unor riscuri exagerate pe piețele financiare din toată lumea și viziunea pe termne scurt au condus la crearea unor dezechilibre foarte mari. O altă provocare pentru Europa o reprezinta rezolvarea problemelor legate de climă și de resurse. Utilizarea ineficientă a materiilor prime și dependența puternică de combustibilii fosili expun consumatorii la șocuri efecte dăunatoare și costisitoare privind prețurile, favorizând schimbările climatice. Creșterea populației va intensifica, la nivel mondial, concurența pentru resursele naturale. UE trebuie să pună în aplicare strategia privind energia și schimbările climatice pe care a convenit-o și trebuie să sensibilizeze alte părți ale lumii în vederea găsirii unei soluții pentru problemele puse de schimbările climatice.

În UE se înregistrau diferențe semnificative dintre statele membre și înaintea crizei. Criza a intensificat decalajele din ce în ce mai mari dintre statele membre și pe cele din interiorul aceluiași stat membru. Deosebirea dintre tendințele ciclice și cele structurale este foarte dificil de făcut și există riscul că mai multe efecte ale crizei să se prelungească.

UE acordă asistență financiară statelor membre care se confruntă cu dificultăți economice grave, cu scopul de a păstra stabilitatea financiară a UE și a zonei euro. În zilele noastre economiile sunt strâns interconectate și acest lucru este clar valabil în cazul zonei euro. Criza a dovedit că este necesar să se acorde o asistență financiară statelor membre ale UE aflate într-o situație gravă. Au fost luate o serie de măsuri de siguranță, măsuri care oferă garanția ca acele state membre care beneficiază de o asemenea de asistență fac reforme necesare fiscale, economice, structurale și în domeniul supravegherii.

Capitolul 3. Extinderea și amploarea crizei datoriilor suverane în zona euro

3.1 Aspecte generale privind criza datoriilor suverane în zona euro

Criza din zona euro care a amenințat stabilitatea si sustenabilitatea zonei euro și, în anumite momentele și arhitectura Uniunii Europene, a afectat dramatic creșterea economică, a adus șomajul la cote fără precendent pentru economii importante ale UE și a forțat Bruxelles-ul și partenerii internaționali să ia măsuri fără precedent.

Criza financiară și a datoriilor suverane a arătat că o uniune monetară fără o uniune economică și fiscală va fi foarte greu de gestionat. Faptul că nu putem să continuăm cu o monedă unică fără armonizarea politicilor fiscale, bugetare și economice este de neevitat. Măsurile pe termen lung adoptate în ceea ce privește guvernanța economică, supravegherea bugetară și financiară reprezintă un pas important în această direcție, dar nu sunt suficiente.

În ciuda diferențelor de opinie însă, liderii europeni recunosc necesitatea convergenței economice și fiscale. Teoria economică, pe bază modelului zonei monetare optime, confirmă acest lucru, arătând că beneficiile monedei unice sunt mai mari decât costurile sale numai atunci când integrarea economică – sub forma schimburilor comerciale, dar și a condițiilor și a ciclurilor economice similare – este suficient de puternică. În 1999, când a fost lansată uniunea monetară, doar 6 țări formau o zonă monetară optimă: Germania, Franța, Olanda, Luxemburg, Belgia și Danemarca (care nu a aderat). Faptul că țări precum Italia, Spania, Portugalia și, mai târziu, Grecia, au aderat a reprezentat un compromis politic. Criza economică a scos însă la iveală neajunsurile acestui aranjament, făcând necesară o integrare reală a tuturor țărilor din zona euro.

Zona euro se confruntă de aproape șase ani cu o criză a datoriilor, o criză financiară, economică și de credibilitate. Problema zonei euro nu este însa Grecia sau Cipru sau Spania luate individual, și nici măcar nu este una a datoriilor. Japonia si SUA au o rată a datoriei raportată la PIB mai mare decât media europeană, și cu toate acestea nimeni nu își pune problema prăbușirii yenului sau a dolarului. Problema de bază este aceea a construcției zonei euro și a uniunii monetare, a desocierii politicii monetare de cea economică și fiscală. Așadar, zona euro necesită o integrare fiscală și economică (inclusiv bancară) mai puternică. Motivul pentru care țările au ajuns să aibă un nivel atât de ridicat al datoriilor și al deficitului bugetar este că ele au trebuit să salveze băncile și instituțiile financiare de la faliment. Pentru a salva instituțiile financiare aflate în dificultate (recapitalizarea băncilor și stimularea cererii) statele europene au utilizat fonduri publice, acumulând astfel deficite bugetare foarte mari.

Zona euro se confruntă cu problema celor mai mari datorii din istorie. Datoria publică din zona euro, ce cuprinde 18 țări, a fost 92,6 % din PIB în ultimul trimestru din 2013. Acest nivel a fost și mai mare în al doilea trimestru al anului 2013, și anume 93,5 % din PIB. În zona euro, în 2013 față de anul 2012, s-a înregistrat o creștere a datoriei publice cu 1,9 puncte procentuale.

În 2013 Grecia (175,1 %), Italia (132,6 %), Portugalia (129,0 %), Irlanda (123,7 %), Cipru (111,7 %) și Belgia (101,5 %) au avut cele mai mari (peste 100 %) datorii publice în zona euro, dar mai ales Grecia și Cipru au avut cele mai mari probleme în controlarea datoriei publice în creștere.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat, 2013

Figura 3.1. Datoria publică în zona euro

Persisitența crizei datoriilor suverane din Europa reflectă în primul rând inconsistența fundamentală a Uniunii Monetare. Zona euro nu a fost optimă la momentul creării și nici nu a devenit între timp. Totodată, criteriile de convergență nominală impuse prin Tratatul de la Maastricht s-au dovedit insuficiente, în realitate observându-se o divergență reală în rândul economiilor din zona euro, care s-a intensificat în contextul crizei mondiale.

Țările europene și-au unit forțele pentru a crea cele mai mari fonduri de asistență financiară din lume. Comisia Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Centrală Europeană colaborează pentru a ajuta guvernele să elaboreze programe de asistență care să stabilizeze economiile fragile și să soluționeze probleme economice cu cauze profunde.

Asistența financiară acordată statelor membre ale UE care se confruntă cu dificultăți economice grave își propune să păstreze stabilitatea financiară a UE și a zonei euro.
Noile mecanisme sunt o reacție directă la criza datoriilor suverane. Ele sunt concepute astfel încât să reducă probabilitatea apariției unei noi crize în viitor.

În zilele noastre, economiile europene sunt strâns interconectate. Acest lucru este clar valabil în cazul zonei euro. Criza actuală a dovedit că e nevoie să se acorde o asistență financiară coordonată și finanțată în mod corespunzător statelor membre ale UE aflate într-o situație gravă, ca un mecanism de ultimă instanță.

Au fost luate măsuri de siguranță, astfel încât asistența financiară să fie legată de o serie de condiții macroeconomice. Ele oferă garanția că statele membre care beneficiază de o asemenea asistență fac reformele necesare fiscale, economice, structurale și în domeniul supravegherii.

UE a conceput noi mecanisme și instrumente pentru a reduce probabilitatea apariției unei noi crize în viitor. Ele se află în prezent în curs de implementare.

3.2. Criza datoriilor suverane în Grecia

Grecia a fost, dar este și în prezent, în centrul crizei datoriilor din Zona Euro. Are cel mai mare nivel de datorie publică raportată la PIB și unul dintre cele mai mari deficite bugetare. Grecia face parte din grupul statelor PIIGS (un acronim care se referă la cele mai slabe cinci economii din zona euro: Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia și Spania). Aceste cinci tări (plus Cipru) sunt afectate cel mai grav de criza financiară. Grecia este prima țară din Zona Euro care a cerut ajutorul celorlalte țări si Fondului Monetar Internațional.

În 2007 Grecia a avut un ritm al PIB de 3.5 %. Începând cu criza financiară globală economia greciei a intrat în recesiune (ritm al PIB de -0.2%). Grecia a rămas în recesiune până în prezent, iar în 2013 a înregistrat un ritm negativ al PIB în scădere (de la -7.0 % in 2012 la -3.9 % în 2013).

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.2. Evoluția PIB în Grecia

Grecia nu a îndeplinit niciodată criteriul de convergență care se referă la datoria publică (ponderea datoriei publice în PIB să nu fie mai mare de 60 %). Faptul că țări precum Italia, Spania, Portugalia și, mai târziu, Grecia, au aderat la zona euro a reprezentat un compromis politic. Pe fondul situației dificile generate de criza financiară globală la nivelul UE, problemele economice ale Greciei s-au acutizat și începand cu anul 2009 se confruntă cu reducerea deficitului bugetar foarte mare și a nivelului prea ridicat al datoriei publice.

La data de 2 mai 2010, miniștrii de finanțe ai țărilor din zona euro și Fondul Monetar Internațional au convenit să-i acorde Greciei un împrumut de 110 miliarde de euro, pentru a ajuta guvernul să pună în aplicare reforme care să restabilească economia țării. La data de 14 martie 2012, miniștrii de finanțe ai zonei euro și FMI au aprobat o a doua rundă de asistență economică pentru Grecia, în valoare de 164,5 miliarde de euro. În 2012, ca urmare a unei susținere financiară consistentă din partea organismelor internaționale (FMI, BCE, UE) nivelul datoriei publice în Grecia a scăzut la 157,2% din PIB.

În anul trecut nivelul datoriei publice a Greciei a început să crească din nou, și anume cu 17,9 puncte procentuale comparativ cu anul 2012 (la sfârșitul anului 2012 Grecia a avut un nivel al datoriei publice de 157,2 % din PIB, iar la sfîrșitul anului 2013 s-a înregistrat un nivel de 175.1 % din PIB).

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.3. Datoria publică și deficitul bugetar în Grecia

În urmă cu patru ani, Grecia a solicitat din nou asistență financiară internațională. Acordarea unui al treilea pachet de asistență financiară este condiționată de continuarea obligațiilor asumate de Grecia în fața creditorilor internaționali. Datoria publica a Greciei este deja ridicată și este de așteptat să rămână semnificativă, iar zona euro a acceptat o nouă ștergere a datoriei țării (10-20 miliarde de euro). După patru ani de măsuri dureroase adoptate pentru reducerea datoriei, două pachete de asistență financiară în valoare totală de 240 miliarde de euro și o reducere a datoriei de circa 100 de miliarde de euro, economia elenă ar urma să revină pe creștere. În martie, Grecia a revenit cu succes pe piețe cu o vanzare de obligațiuni pe cinci ani. În 2022, conform estimărilor UE, BCE și FMI, datoria Greciei va ajunge la un nivel sustenabil, iar țara va putea beneficia din nou ajutoare financiare.

3.3 Criza datoriilor suverane în Cipru

Înainte de a deveni membră a zonei euro (ianuarie 2008), Republica Cipru înregistra în 2007 un excedent bugetar de 3.5 % din PIB și o datorie publică de 58.8 % din PIB. Pe fondul crizei financiare globale, economia cipriotă a intrat în recesiune în 2009 (ritm al PIB de -1.9 %). După o redresare ușoară în anii 2010 și 2011 (ritmuri ale PIB de +1,3 % si, respectiv, +0.4 %), a urmat reintrarea în recesiune în 2012 (ritm al PIB de -2,4 %), situație pe care a mai înregistrat-o în 2009 în contextul crizei mondiale și, în special, europene.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.4. Evoluția PIB al Cipru

Începând din 2009, pe fondul crizei financiare și economice globale, bugetul cipriot a redevenit deficitar, iar datoria publică raportată la PIB s-a înscris pe o pantă ascendentă. Important de observat este faptul că Cipru și Grecia sunt țări interconectate la nivelul sistemului bancar, sistem care a afectat ulterior economiile nationale. Anul 2011 a fost unul extrem de dificil pentru economia cipriotă, aceasta începând să manifeste o serie de slăbiciuni. Printre acestea s-au numărat gradul ridicat de expunere a băncilor cipriote pe Grecia (prin intermediul obligațiunilor guvernamentale) și progresul lent înregistrat în planul reformelor structurale și fiscale. Nu trebuie trecute cu vederea pachetele de austeritate adoptate în 2011 de autoritățile cipriote și mișcările de protest care le-au însoțit. Însă, în afara acestora, în data de 11 iulie 2011, cea mai mare centrală electrică a țării (Vassilikos) a fost distrusă în urma unor explozii survenite la principala bază navală a armatei cipriote, situată în apropiere. În afara costurilor aferente distrugerii centralei, un efect imediat a fost acela al majorării prețului la energie electrică – deja situat la niveluri cu mult peste media comunitară. Începând cu anul 2011 nivelul datoriei publice cipriote a început să crească și mai rapid, decât în primii ani ai crizei.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.5. Datoria publică și deficitul bugetar în Cipru

În Cipru datoria publică a avut o creștere mai mare, în 2013 comparativ cu anul 2012, decât ăn Grecia. În Cipru s-a înregistrat o creștere de 25,1 puncte procentuale în 2013 față de anul anterior (la sfârșitul anului 2012 datoria publică a atins un nivel de 86,6 % din PIB, iar la sfârșitul 2013 acest nivel a crescut la 111.7 % din PIB).

La nivelul anului 2013, datele Eurostat cu privire la Cipru au indicat un deficit bugetar de 5,4 % din PIB și o datorie publică de 111.7 % din PIB.

La un moment dat, Ciprul a fost afectat de recesiunea gravă din Grecia și de un accident la cea mai mare uzină electrică de pe insulă, iar economia sa devenise vulnerabilă din cauza unui sector bancar supradimensionat. În aceste condiții, a solicitat ajutorul partenerilor din zona euro. La 24 aprilie 2012, guvernele din zona euro și Fondul Monetar Internațional au convenit să-i împrumute Ciprului 10 miliarde de euro pentru restructurarea sectorului bancar, redresarea finanțelor publice și investiții într-o economie mai sănătoasă și mai echilibrată. Suma, din care 9 miliarde de euro provin de la unul din fondurile de salvare ale UE, respectiv Mecanismul european de stabilitate, este plătită în tranșe, în paralel cu aplicarea reformelor, până în 2016.

O dată cu acest acord, Cipru a devenit cel de-al cincilea stat din zona euro care este plasat sub asistență financiară după Grecia, Irlanda, Portugalia și Spania. Amplele dezechilibre acumulate, întârzierea cu care a fost demarat respectivul program și criza bancară au avut drept rezultat contracția puternică a activității economice, deși în 2013 aceasta a fost mai puțin severă decât se anticipase inițial. În același timp, șomajul a înregistrat o creștere semnificativă, iar activitatea de creditare a consemnat o stagnare.

În anul 2013, poziția fiscală s-a deteriorat ca urmare a accentuării declinului macroeconomic. Ținta de deficit primar stabilită conform programului a fost de aproximativ 4,25% din PIB în 2013, incluzând cheltuieli temporare de 1,8% din PIB destinate compensării pierderilor fondurilor de pensii aferente conturilor deschise la Cyprus Popular Bank, pentru a asigura un tratament comparabil cu cel aplicat conturilor similare deschise la Bank of Cyprus. Țintele de deficit pentru 2013 au fost atinse cu o marjă considerabilă, iar în anul 2014 se anticipează că deficitul primar va fi mai redus decât ținta stabilită inițial conform programului, respectiv 4,25% din PIB. Bugetul aferent anului 2014 urmărește să devanseze parțial procesul de consolidare necesar în următorii ani în scopul atingerii și menținerii unui excedent bugetar primar pe termen lung de 4% din PIB, imprimând astfel o traiectorie descendentă datoriei publice.

În 2013 s-au înregistrat progrese satisfăcătoare în direcția implementării reformelor structurale și de reglementare. De asemenea, s-au raportat noi progrese pe calea stabilizării și a restructurării sectorului financiar. În luna august 2013, autoritățile au publicat o foaie de parcurs pe etape vizând relaxarea progresivă a măsurilor administrative și a controalelor asupra capitalului și asigurând în același timp stabilitatea financiară. Privind în perspectivă, Cipru va continua să se confrunte cu provocări majore, îndeosebi în sectorul financiar. Prin urmare, este esențial ca prevederile programului să fie implementate în continuare în mod riguros.

3.4 Criza datoriilor suverane în Italia

Italia, precum Grecia, a avut ponderea datoriilor în PIB peste 90% începând cu anii ’90. Aceste ṭări nu au realizat niciodată limita de 60% stabilita de Tratatul de la Maastricht.

Economia italiană a intrat în recesiune în 2008: s-a înregistrat un ritm al PIB de -1,2 %. În anul următor Italia a înregistrat un ritm al PIB de -5,5 %. După o scurtă redresare în anii 2010 și 2011 (ritm al PIB de 1,7 %, respectiv 0.4 %), Italia a reintrat în recesiune în 2012 (ritm al PIB de -2.4 %). După 2012 Italia a rămas în recesiune, înregistrând în 2013 un ritm al PIB de -1.9 %.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.6. Evolutia PIB în Italia

Criza datoriilor suverane a aparut si in Italia, care este a treia economie din zona euro. Celelalte doi mari economii ale zonei euro în afară de Italia (Germania si Franta), au o datorie publică de peste 80% din PIB.

Italia este al doilea țară din zona euro (după Grecia) în care s-a înregistrat cele mai mari datorii publice în 2013. În anii anteriori declanșării crizei, Italia a avut o datorie publică peste nivelul maxim de 60 %, cerut de unul dintre criteriile de convergență (peste 100%). Simultan cu începutul crizei financiare globale, datoria publică a Italiei a început să crească în 2008, ajungând la finele anului trecut la 132,6 % din PIB, de la nivelul de 106,1 % din PIB înregistrat în 2008. După cum se vede ăn graficul următor, datoria publică a Italiei are o tendință crescatoare de la un an la altul.

În schimb, în 2012, Italia a reușit să-și reducă deficitul la 3% din PIB de la 5,5% din PIB în 2009. În 2010 Italia a înregistrat un deficit bugetar de 4,5 % din PIB, în scădere față de anul 2009. De asemenea, în 2011 a realizat o scădere a deficitului bugetar: 3,7% din PIB. În 2012 Italia a înregistrat un nivel al deficitului bugetar și mai mic, și anume 3 % din PIB, care a rămas constant în anul trecut.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.7. Datoria publică și deficitul bugetar în Italia

Deși, Italia a realizat să-și reduca deficitul bugetar, datoria publică a țării este foarte mare și are o tendință crescătoare. Datoria publică italiană a atins un nou maxim istoric în 2014: atingând în februarie nivelul de 2.107,2 miliarde de euro. Datele au fost comunicate de Banca Italiei. La finele aceleiași luni în 2013, datoria era de 2.018,2 miliarde de euro, așadar pe bază anuală creșterea a fost de 89 de miliarde de euro. Raportat la produsul intern brut, datoria Italiei este a doua ca mărime din zona euro, Grecia fiind singurul stat mai îndatorat.

3.5 Criza datoriilor suverane în Portugalia

Înainte declansarii crizei financiare (în 2006 și 2007) Portugalia a avut creștere economică (ritm al PIB de 1.4%, respectiv 2,4%). Creșterea economică a fost însa anihilat de criza finanaciară globală, astfel încât creșterea în 2008 a fost zero. În anul 2009, economia portugheză s-a confruntat cu o criză severă, PIB-ul suferind o contracție de 2.9 %. Deși în 2010, creșterea economică în Portugalia a progresat cu 1,9%, în a doua parte a anului problematica datoriei suverane și-a pus accentul asupra economiei portugheze.

Începând din trimestrul al IV-lea 2010, Portugalia a intrat în recesiune economică, care a continuat în 2011, cu o contracție a PIB de -1,3 %, de -3,2 % în 2012 si -1,4% în 2013.Portugalia a traversat în perioada 2011-2013 o criză economică si financiară istorică, caracterizată printr-o recesiune profundă, pe fondul înregistrării în ultimii 10 ani a unui trend descrescător al creșterii activității economice. După trei ani consecutivi de recesiune economică, pentru anul 2014 se prevede o revenire la creștere economica pozitivă, cu o creștere a PIB de 1,2% în 2014 si 1,5% în 2015.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.8. Evoluția PIB în Portugalia

Încă din 2009, finanțele publice portugheze s-au deteriorat de o manieră gravă, atingând un deficit de 10,2% din PIB. In 2010 deficitul a atins 9.8 % din PIB, care este sub nivelul deficitului din 2009, dar este un nivel înca prea mare. În 2011 țara a reușit să-și reducă deficitul (4,3% din PIB). În ceea ce privește țările care au apelat la programele de asistență financiară acordată de UE și FMI, in 2012 deficitul fiscal s-a îmbunătățit considerabil în Irlanda și Grecia comparativ cu anul 2011, în timp ce în Portugalia deficitul s-a adâncit ușor, atingând un nivel de 6.4 % din PIB. În anul trecut Portugalia a înregistrat un deficit de 4.9 % din PIB.

În anii anteriori crizei economice, nivelul datoriei publice a țării s-a situat între 60-70 % din PIB. După 2008 datoria publică a țării a început să crească semnificativ. Italia a înregistrat o datorie publică de 83,7 % din PIB în 2009, 94 % din PIB în 2010, 108,2 % din PIB în 2011, 124,1 % din PIB în 2012 și 129% din PIB în anul trecut.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.9. Datoria publică și deficitul bugetar în Portugalia

La data de 17 mai 2011, miniștrii de finanțe europeni și Fondul Monetar Internațional au convenit să-i împrumute Portugaliei 78 de miliarde de euro pentru finanțarea deficitului său bugetar, reducerea datoriilor guvernamentale, redresarea sectorului bancar și finanțarea reformelor menite să stimuleze creșterea economică și crearea de locuri de muncă. Portugalia a primit deja peste 71 miliarde de euro, iar restul sumei urmează să fie plătit până la jumătatea anului 2014. În ciuda situației dificile, reformele aplicate au îmbunătățit în mod semnificativ finanțele și economia țării.

După reducerea puternică din perioada 2011-2012, PIB real și populația ocupată au revenit la rate de creștere pozitive în trimestrul II 2013. În decursul ultimilor trei ani s-a produs o corecție remarcabilă a dezechilibrelor externe, iar în 2013 soldul contului curent a devenit pozitiv.

În intervalul 2012-2013, ritmul consolidării fiscale, măsurat prin intermediul variației deficitului structural, a fost deosebit de intens. La jumătatea anului 2013, traiectoria deficitului a fost modificată astfel încât să permită funcționarea parțială a stabilizatorilor automați, fără însă a determina o deteriorare a ponderii datoriei în PIB pe termen mediu.

Țintele de deficit (excluzând asistența financiară acordată sectorului financiar) au fost revizuite de la 4,5% la 5,5% din PIB în 2013 și de la 2,5% la 4% din PIB în 2014. În anul 2013, deficitul a fost inferior țintei, ca urmare a evoluțiilor peste așteptări la nivel macroeconomic și a controlului bugetar strict. Bugetul aferent anului 2014 include măsuri de consolidare de peste 2% din PIB, în principal pe partea cheltuielilor.

Reformele structurale au progresat, în linii mari, în conformitate cu prevederile programului. Majoritatea actelor legislative în domeniul politicilor pe piața bunurilor și serviciilor și pe piața muncii care, conform programului, erau prevăzute a fi adoptate au intrat deja în vigoare. Privind în perspectivă, ar trebui să se urmărească implementarea eficientă a reformelor, precum și stimularea procesului de reformă, în vederea înlăturării obstacolelor încă existente în calea competiției, a deciziilor investiționale și a creării de locuri de muncă

3.6. Criza datoriilor suverane în Irlanda

Irlanda se confruntă, de la mijlocul anului 2008, cu cea mai severă criză economică din ultimii 70 ani, gradul ei de competitivitate pe plan internațional erodându-se brusc și semnificativ. Irlanda a fost primul stat din zona euro, care a intrat în recesiune în prima jumătate a anului 2008.

Evoluția economică a Irlandei a fost puternic afectată de criză. Pe fondul crizei financiare globale, economia irlandeză a intrat în recesiune în 2008: ritm al PIB de -2,2 %. În următorii doi ani, Irlanda a rămas în recesiune. În 2009 a înregistrat un ritm al PIB de -6,4 %, iar în 2010 -1,1 %. După trei ani consecutivi caracterizați de o diminuare a ritmului de creștere, economia irlandeză a început să recupereze din anul 2011, înregistrându-se un ritm al PIB de 2,2 % in 2011 și un ritm al PIB de 0,2 % în 2012. După această scurtă redresare în anii 2011 și 2012, economia irlandeză a reintrat în recesiune în 2013: ritm al PIB de -0,3 %.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.10. Evoluția PIB în Irlanda

Începând din 2008, pe fondul crizei financiare globale, bugetul Irlandei a devenit deficitar, iar datoria publică raportată la PIB s-a înscris pe o pantă ascendentă.

În 2008 Irlanda a avut un deficit bugetar de 7,4 % din PIB. În 2009 acest nivel a crescut și bugetul Irlandei a înregistrat un deficit de 13,7 % din PIB. În 2010 deificitul a ajuns la un nivel forte mare, și anume 30,6 % din PIB.

Irlanda a primit sprijin financiar de la UE și FMI în noiembrie 2010. Programul cu UE/FMI include împrumuturi de la UE și statele membre ale UE în valoare de 45 miliarde euro si un imprumut cu FMI de 22,5 miliarde euro. Deficitul bugetar s-a imbunatatit semnificativ in anul 2011 fata de anul anterior. În ceea ce privește țările care au apelat la programele de asistență financiară acordată de UE și FMI, în timp ce în Portugalia deficitul s-a adâncit ușor, în Irlanda, precum și în Grecia, deficitul s-a îmbunătățit considerabil în 2012 comparativ cu anul 2011. De asemenea, în Irlanda deficitul bugetar s-a redus și în anul 2013 comparativ cu anul anterior.

În anii anteriori declanșării crizei financiare, nivelul datoriei publice în Irlanda a avut o tendință descrescătoare, iar începând din anul 2008 acest nivel are o tendință crescătoare. În 2009 datoria publică a Irlandei a depășit cu 4,4 puncte procentuale nivelul de 60 % din PIB stabilit de criteriile de convergență nominală cu privire la datoria publică. În 2010 datoria publică a țării raportată la PIB a crescut considerabil, atingând un nivel de 91,2 din PIB. De asemenea, datoria publică a crescut și în următorii trei ani: 104, 1 % din PIB în 2011, 117,4 % din PiB în 2012 și 123,7 5 din PIB în 2012.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.11. Datoria publică și deficitul bugetar în Irlanda

În perioada decembrie 2010 – decembrie 2013, fondurile de salvare ale Europei, Fondul Monetar Internațional, Regatul Unit, Suedia și Danemarca i-au împrumutat Irlandei 85 de miliarde de euro. Țara avea nevoie de aceste fonduri pentru a-și reechilibra finanțele naționale și economia, grav afectate de prăbușirea celei mai mari bănci irlandeze.

Dintre cele cinci state care au fost nevoite să încheie acorduri de finanțare externă în urma crizei datoriilor de stat, Irlanda a fost primul care a ieșit din program, în decembrie a anului trecut. Programul de sprijin încheiat cu UE/FMI, în toamna lui 2010, a avut ca scop remedierea deficiențelor din sectorul financiar, așezarea economiei irlandeze pe calea unei creșteri durabile, realizarea unor finanțe publice sănătoase și crearea de noi locuri de muncă.

Implementarea programului de ajustare în Irlanda a fost respectată, permițând autorităților finalizarea cu succes a acestuia în luna decembrie 2013. Deși în semestrul I 2013 ritmul de creștere economică a Irlandei a consemnat o decelerare relativă, pentru semestrul II indicatorii macroeconomici cu frecvență lunară au relevat consolidarea în continuare a activității economice. Astfel, au continuat să se înregistreze semne de redresare pe piața muncii, câștiguri de competitivitate și o îmbunătățire a contului curent.

În anul 2013, poziția fiscală a continuat să se îmbunătățească, Irlanda atingând țintele bugetare în pofida trenării activității economice. Se estimează că în perioada analizată deficitul bugetului general consolidat s-a plasat ușor sub ținta stabilită conform programului. Bugetul aferent anului 2014 prevede continuarea consolidării, îndeosebi pe partea cheltuielilor, cu scopul reducerii deficitului bugetului general consolidat la 4,8% din PIB în 2014 și sub 3,0% din PIB în 2015.

Privind în perspectivă, Irlanda trebuie să remedieze vulnerabilitățile fiscale încă existente, cu precădere la nivelul cheltuielilor din sectorul sanitar, și să respecte în continuare țintele bugetare pentru a transmite un semnal pozitiv piețelor.

Ieșirea Irlandei din program evidențiază succesul măsurilor necesare, deși uneori dureroase. Este esențial ca Irlanda să continue implementarea reformelor care se impun, îndeosebi în sectorul bancar, în vederea salvgardării accesului pe piețe și a perspectivelor economice pe termen lung.

3.7. Criza datoriilor suverane în Spania

La nivelul zonei euro, economia spaniolă nu este, cea mai afectată de recesiune, dar totuși, economia spaniolă, se confruntă cu amenințări pe toate planurile. Factorii interni, precum gradul ridicat de îndatorare a regiunilor, companiilor și a gospodăriilor, accesul dificil la credite, necesitatea consolidării fiscale, rata ridicată a șomajului intră în confluență cu cei externi, ceea ce face ca ieșirea din recesiune să fie extrem de dificilă.

Înainte declanșării crizei financiare, Spania a avut creștere economică. Această creștere economică a fost însa anihilat de criza financiară globală, astfel încat economia spaniola a intrat în recesiune în anul 2009: a înregistat un ritm al PIB de -3,8 %. În anul 2010 Spania a rămas în recesiune ( ritm al PIB de -0,2 %).

După o scurtă redresare în anul 2011 (ritm al PIB de 0,1%), Spania a reintrat în reecesiune. Începând cu trimestrul al patrulea din 2011 și continuând pe tot parcursul anului 2012, economia spaniolă a intrat în al doilea episod succesiv de recesiune, după episodul înregistrat în 2009-2010. Deci, în anii 2012 și 2013 ritmul PIB a fost negativ în Spania: -1,6 % în anul 2012 și -1,2 % în anul trecut.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.12. Evoluția PIB în Spania

În perioada 2005- 2007 bugetul spaniol a fost excedentar: a înregistrat un excedent bugetar de 1,3 % din PIB în 2005, 2,4 % din PIB în 2006 și 2% din PIB în 2007.

Începând din 2008, pe fondul crizei financiare globale, bugetul spaniol a devenit deficitar. În 2008 a înregistrat un deficit bugetar de 4,5 % din PIB, 11,1 % din PIB în 2009, 9,6 % din PIB în 2010 și 2011, 10,6 % din PIB în 2012. În anul trecut Spania a reușit să-și reducă puțin deficitul: a înregistrat un nivel de 7,1 % din PIB.

Începând din 2008 datoria publică a Spaniei s-a înscris pe o pantă ascendentă. În 2008 Spania a avut o datorie publică de 40,2 % din PIB, iar în anul trecut a înregistrat un nivel de 93,9 % din PIB.

Sursa: grafic elaborat de autor pe baza datelor Eurostat

Figura 3.13. Datoria publică și deficitul bugetar în Spania

La explozia bulei imobiliare din Spania, sectorul bancar a ajuns în postura de a deține credite în valoare de miliarde de euro, pe care debitorii nu le mai puteau rambursa. Țările din zona euro și-au folosit fondurile pentru asistență financiară (Fondul european de stabilitate financiară și Mecanismul european de stabilitate) pentru a ajuta Spania să-și redreseze sectorul bancar, acordându-i împrumuturi în valoare de 100 de miliarde de euro, în tranșe plătite în perioada iulie 2012 – decembrie 2013. Datorită sprijinului european și consilierii din partea Fondului Monetar Internațional, Spania a putut să se asigure că băncile viabile au suficienți bani pentru a redemara acordarea de credite și să închidă în condiții de siguranță băncile fără viitor.

La data de 14 noiembrie 2013, Eurogrupul a confirmat evaluarea pozitivă a implementării programului de asistență financiară acordată sectorului financiar din Spania, care a contribuit la îmbunătățirea semnificativă a situației și a structurii finanțării sectorului bancar spaniol. După mai mult de doi ani de recesiune, rata de creștere a PIB real a devenit ușor pozitivă în trimestrul III 2013. Rata șomajului se menține la niveluri extrem de ridicate, începând să se reducă treptat abia în a doua jumătate a perioadei analizate. Economia Spaniei beneficiază de continuarea ajustărilor descendente ale costurilor unitare cu forța de muncă, acestea contribuind la trecerea pe poziție de excedent a soldului contului curent.

Recent, Spania a consemnat o consolidare fiscală substanțială și se anticipează că în anul 2013 deficitul bugetar s-a apropiat de ținta de 6,5%, ca urmare a măsurilor de consolidare suplimentare adoptate în toamnă. Pentru a atinge ținta de 5,8% în 2014 este necesară continuarea eforturilor.

Privind în perspectivă, este esențial ca ritmul procesului de reformă să fie menținut în contextul mai larg al guvernanței sectorului bancar, precum și în administrația publică și pe piața muncii.

Concluzii

În anul 2009 economia europeană a suferit o lovitură fără precedent: o contracție de 4,5% din PIB. Această recesiune economică s-a oprit în 2010, dar în anii 2011 și 2012 s-au reluat tendințele negative. În anul 2013 are loc o redresare progresivă și se estimează că această redresare va continua în următorii ani.

Înainte de criză au existat multe domenii în care Europa a dezvoltat mai încet în comparație cu restul lumii. Ieșirea din criză reprezintă o provocare pentru Europa, dar cea mai mare provocare este ca să nu revenim la situația anterioară crizei. În anii anteriori declanșării crizei se înregistrau diferențe semnificative dintre statele membre. Criza a adâncit decalajele din ce în ce mai mari dintre statele membre și pe cele din interiorul aceluiași stat membru. În timp ce Europa trebuie să își rezolve propriile sale probleme generate de criză, lumea evoluează rapid și provocările globale cresc.

În zilele noastre economiile sunt strâns interconectate și acest lucru este clar valabil în cazul zonei euro. Criza din zona euro a afectat dramatic creșterea economică și a forțat Bruxelles-ul și partenerii internaționali să ia măsuri fără precedent. Criza a dovedit că este necesar să se acorde o asistență financiară statelor membre ale UE aflate într-o situație gravă. Au fost luate un set de măsuri de siguranță, care oferă garanția ca acele state membre a zonei euro, care au primit asistență financiară, fac reforme necesare fiscale, economice, structurale și în domeniul supravegherii.

Zona euro se confruntă de cativa ani cu o criză financiară, economică, o criză a datoriilor, și de credibilitate. Problema zonei euro nu este însă Grecia sau Spania sau Cipru luate individual, și nici măcar nu este una a datoriilor. Japonia și SUA au o rată a datoriei raportată la PIB mai mare decât media europeană, și cu toate acestea nimeni nu își pune problema prăbușirii yenului sau a dolarului.

Durabilitatea crizei datoriilor suverane din Europa reflectă în primul rând inconsistența fundamentală a Uniunii Monetare Europene. Zona euro nu a fost optimă la momentul creării și nici nu a devenit între timp. Criteriile de convergență nominală impuse prin Tratatul de la Maastricht s-au dovedit insuficiente, în realitate observându-se o divergență reală în rândul economiilor din zona euro, care s-a intensificat în contextul crizei mondiale.

Problema de bază este aceea a construcției zonei euro și a uniunii monetare, a desocierii politicii monetare de cea economică și fiscală. Criza financiară și a datoriilor suverane a arătat că o uniune monetară fără o uniune economică și fiscală va fi foarte greu de gestionat. Așadar, zona euro necesită o integrare fiscală și economică (inclusiv bancară) mai puternică. Faptul că nu putem să continuăm cu o monedă unică fără armonizarea politicilor fiscale, bugetare și economice este de neevitat. Măsurile pe termen lung adoptate în ceea ce privește guvernanța economică, supravegherea bugetară și financiară reprezintă un pas important în această direcție, dar nu sunt suficiente.

UE a conceput noi mecanisme și instrumente pentru a reduce probabilitatea apariției unei noi crize în viitor. Ele se află în prezent în curs de implementare.

Lista figurilor

Figura 2.1. Evoluția PIB în UE

Figura 2.2. Deficitul bugetar în UE

Figura 2.3. Rata anuală a inflației în UE și în zona euro

Figura 2.4. Rata șomajului în țările UE

Figura 2.5. Rata șomajului în UE

Figura 2.6. Rata șomajului în randul tinerilor în UE

Figura 3.1. Datoria publică în țările zonei euro

Figura 3.2. Evoluția PIB în Grecia

Figura 3.3. Datoria publică și deficitul bugetar în Grecia

Figura 3.4. Evolutia PIB în Cipru

Figura 3.5. Datoria publică și deficitul bugetar în Cipru

Figura 3.6. Evolutia PIB în Italia

Figura 3.7. Datoria publică și deficitul bugetar în Italia

Figura 3.8. Evoluția PIB în Portugalia

Figura 3.9. Datoria publică și deficitul bugetar în Portugalia

Figura 3.10. Evoluția PIB în Irlanda

Figura 3.11. Datoria publică și deficitul bugetar în Irlanda

Figura 3.12. Evoluția PIB în Spania

Figura 3.13. Datoria publică și deficitul bugetar în Spania

Bibliografie

●Bidilean, V., Uniunea Europeană. Instituții, Politici, Activități, Ed. Universitară, București, 2011

●BCE, Raport anual 2011, disponibil la http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/annrep/ar2011ro.pdf

●BCE, Raport anual 2012, disponibil la http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/annrep/ar2012ro.pdf

●BCE, Raport anual 2013, disponibil la http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/annrep/ar2013ro.pdf

●Comisia Europeană, Analiză anuală a creșterii pentru 2012, Comunicare a Comisiei, COM(2011) 815 final, disponibil la http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/annual_growth_survey_ro.pdf

●Comisia Europeană, Analiză anuală a creșterii pentru 2013, Comunicare a Comisiei, COM(2012) 750 final, disponibil la http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/ags2013_ro.pdf

●Comisia Europeana, Analiză anuală a creșterii pentru 2014, Comunicare a Comisiei, COM(2013) 800 final, disponibil la http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/2014/ags2014_ro.pdf

●Folcut, O., Miru, D., Economia integrării europene, Ed. Universitară, București, 2008

●Iancu, A., Convergența nominală – Studiu realizat în cadrul Programului CEEX, Proiect nr. 220, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE.

●Iancu, A., Convergența reală și integrarea – Studiu realizat în cadrul Programului CEEX, Proiect nr. 220, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE.

●Luțas, M., Uniunea Economică și Monetară, Seria Micromonografii –Politici europene, Institutul European din România, București, 2005

●Luțas, M., Integrare economică Europeană, Ed. Economică, București, 1999

●Profiroiu, M., Profiroiu A., Popescu, I., Instituții și politici europene, Ed. Economică, București, 2008

●Sauron, J.-L., Curs de instituții europene. Puzzle-ul european, Traducere de Gherasoiu-Rosu Oana), Ed. Polirom, Iași, 2010

●Stiglitz, J. E., Prețul inegalității. Cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul, Traducere de Smaranda Nistor, Ed. Publică, București, 2012

●Tache, I., Economie europeană, Ed. Universității Transilvania din Brasov, 2013

● www.ecb.europa.eu

● www.europarl.europa.eu

● www.ec.europa.eu

● www.eur-lex.europa.eu

● www.epp.eurostat.ec.europa.eu

● www.euractiv.ro

● www.imf.org

Bibliografie

●Bidilean, V., Uniunea Europeană. Instituții, Politici, Activități, Ed. Universitară, București, 2011

●BCE, Raport anual 2011, disponibil la http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/annrep/ar2011ro.pdf

●BCE, Raport anual 2012, disponibil la http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/annrep/ar2012ro.pdf

●BCE, Raport anual 2013, disponibil la http://www.ecb.europa.eu/pub/pdf/annrep/ar2013ro.pdf

●Comisia Europeană, Analiză anuală a creșterii pentru 2012, Comunicare a Comisiei, COM(2011) 815 final, disponibil la http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/annual_growth_survey_ro.pdf

●Comisia Europeană, Analiză anuală a creșterii pentru 2013, Comunicare a Comisiei, COM(2012) 750 final, disponibil la http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/ags2013_ro.pdf

●Comisia Europeana, Analiză anuală a creșterii pentru 2014, Comunicare a Comisiei, COM(2013) 800 final, disponibil la http://ec.europa.eu/europe2020/pdf/2014/ags2014_ro.pdf

●Folcut, O., Miru, D., Economia integrării europene, Ed. Universitară, București, 2008

●Iancu, A., Convergența nominală – Studiu realizat în cadrul Programului CEEX, Proiect nr. 220, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE.

●Iancu, A., Convergența reală și integrarea – Studiu realizat în cadrul Programului CEEX, Proiect nr. 220, Convergența economică și rolul cunoașterii în integrarea UE.

●Luțas, M., Uniunea Economică și Monetară, Seria Micromonografii –Politici europene, Institutul European din România, București, 2005

●Luțas, M., Integrare economică Europeană, Ed. Economică, București, 1999

●Profiroiu, M., Profiroiu A., Popescu, I., Instituții și politici europene, Ed. Economică, București, 2008

●Sauron, J.-L., Curs de instituții europene. Puzzle-ul european, Traducere de Gherasoiu-Rosu Oana), Ed. Polirom, Iași, 2010

●Stiglitz, J. E., Prețul inegalității. Cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul, Traducere de Smaranda Nistor, Ed. Publică, București, 2012

●Tache, I., Economie europeană, Ed. Universității Transilvania din Brasov, 2013

● www.ecb.europa.eu

● www.europarl.europa.eu

● www.ec.europa.eu

● www.eur-lex.europa.eu

● www.epp.eurostat.ec.europa.eu

● www.euractiv.ro

● www.imf.org