Perspectivele Uniunii Monetare Europene
ABREVIERI
CUVINTE CHEIE
Banca Centrală Europeană – B.C.E.;
Consiliul Europen – C.E.;
Convergență economică;
Institutul Monetar European – I.M.E.;
Integrare economică;
Moneda unică – EURO;
Piață unică;
Politică economică;
Politică monetară;
Programe de stabilitate;
Raport de convergență;
Sisteme de plată;
Sistemul European al Băncilor Centrale – S.E.B.C.;
Sistemul Monetar European – S.M.E.;
Sistemul Monetar Internațional – S.M.I.;
Stabilitatea prețurilor;
Tratatul de Maastricht;
Uniune economică;
Uniune Economică și Monetară – U.E.M.;
Uniunea Europeană – U.E.;
Zona monetară optimă.
ARGUMENT
Prezenta lucrare își propune să prezinte dimensiunile teoretice și practice în ceea ce privește perspectivele Uniunii Monetare Europene.
Uniunea Europeană reprezintă un spațiu economic, social și politic, în construcție, de o natură și consistență diferită față de formele tradiționale de grupare a intereselor de natură economică și socială la scară societală.
Uniunea economică și monetară europeană este rezultatul unui proces integrativ complex, atât în planul economiei reale cât și în cel al economiei monetare, derulat de-a lungul unei jumătăți de secol în spațiul comunitar, proces care a presupus parcurgerea mai multor etape. În materie de politică monetară comună, spre deosebire de alte materii, statele membre transferă puterea de decizie de la nivel național la nivel comunitar, țările membre pierzându-și suveranitatea asupra politicii monetare.
Obiectivul fundamental al politicii monetare comune și al politicii cursului de schimb, precizat în corpul Tratatului, îl constituie, pe de o parte, asigurarea stabilității prețurilor și, pe de altă parte, fără a aduce vreun prejudiciu stabilității prețurilor, susținerea politicilor economice generale ale U.E. de realizare a convergenței reale, prin ajungerea din urmă a țărilor dezvoltate, în deplină concordanță cu principiile economiei libere de piață, ale concurenței și ale coeziunii.
Motivația alegerii acestei temei are la bază situația actuală a țărilor membre care au ca monedă oficială euro dar și a celor care nu au.
Lucrarea își propune să accentueze necesitatea realizării armonizării economiei europene prin convergența bazată pe schimbul de experiență a celor mai bune practici.
Lucrarea este structurată pe trei capitole.
În „Introducere” am prezentat aspecte generale privind instituția Uniunii Monetare Europene.
În primul capitol intitulat „Stadiul actual al cunoașterii Uniunii Economie și Monetare” am prezentat condițiile edificării U.E.M., argumentele pro și contra ale formării U.E.M. în spațiul european și caracteristici ale etapizării pentru noii membri.
În al doilea capitol intitulat „Uniunea Economică și Monetară – cercetare științifică” am prezentat cooperarea monetară la nivelul Uniunii Europene, grupul țărilor PIIGS și criza datoriilor suverane, situația indicatorilor de convergență de la nivelele UE 15 și NSM 12 și perspectiva economică a următorilor ani.
Lucrarea se încheie sugestiv cu capitolul al treilea intitulat „Concluzii și propuneri” în care am prezentat concluziile cu privire la perspectivele Uniunii Monetare Europene.
INTRODUCERE
Uniunea Economică și Monetară (U.E.M.) a fost o hotărâre a Uniunii Europene în 1960, pentru că promitea o stabilitate monetară și un pas înainte în integrarea europeană.
În diferitele momente, angajarea politică slabă, diferențele privind prioritățile economice și dezvoltările pe piețele interne a valutei în afara contractului Uniunii au jucat rolul lor în procesul spre formare a U.E.M. Cu toate acestea, ultimii 25 de ani au reprezentat pentru statele membre ale Uniunii Europene o permanentă căutare pentru adâncirea cooperării monetare ca mijloc de întărire a legăturilor politice dintre ele și de protejare a creației lor centrale, respectiv piața comună.
Măsurile U.E.M. din Tratatul de la Maastricht reflectă multe lecții învățate în timpul acestei perioade.
Un scurt sumar al pasajelor spre Uniunea Economică și Monetară poate fi divizat în trei faze:
De la Tratatul de la Roma la Raportul Werner (1970);
De la Raportul Werner la Sistemul Monetar European (S.M.E);
De la S.M.E. la Tratatul de la Maastricht.
În prima fază, Tratatul de la Roma privind crearea Comunității Economice Europene nu conține precizări privind realizarea Uniunii Economice și Monetare. Astăzi, Tratatul de la Roma, datorită funcționării sistemului de la Bretton Woods, a presupus că valutele vor fi bazate pe realizarea unei piețe comune, prin îndepărtarea progresivă a barierelor către circulația liberă a bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului. Ei nu au simțit nevoia să dezvolte un program detaliat pentru unirea politicilor economice. Cu toate acestea, Comitetul Monetar recunoaște nevoia unor măsuri exacte pentru coordonarea politicii monetare.
Raportul Werner, care a fost prezentat în octombrie 1970, a recomandat realizarea U.E.M., în trei etape, într-o perioadă de zece ani, obiectivul final fiind convertibilitatea irevocabilă a valutelor statelor membre, mișcarea liberă a capitalurilor și menținerea unei rate de schimb pentru a stabili cadrul politicilor bugetare naționale și o metodă pentru deficitele financiare sau utilizarea surplusurilor. Armonizarea fiscală și cooperarea în politicile structurale și regionale vor fi de asemenea necesare.
Sub raportul instituțional, Raportul Werner a cerut crearea unui „centru” decizional pentru politica economică și un „sistem comunitar” pentru băncile centrale.
În cea de a doua fază a procesului de realizare a U.E.M., adică trecerea de la Raportul Werner la Sistemul Monetar European, statele membre au fost de acord, în principiu, în 1971, asupra metodei în trei etape a U.E.M.
Din cauza mediului internațional nefavorabil (instabilitatea dolarului, criza petrolului), politicilor naționale diversificate, jumătăților de măsură în strategia economică și a unui angajament politic foarte slab, nu s-a reușit realizarea U.E.M. Decesul rapid al U.E.M. nu a diminuat totuși interesul pentru crearea unei zone de stabilitate monetară, astfel că în anul 1977 a fost prezentată o nouă propunere de către președintele Comisiei Europene, Roz Jenkis. Propunerea a fost preluată într-o formă mult mai limitată de către Germania și Franța și lăsată în martie 1979 sub forma Sistemului Monetar European (S.M.E.), cu participarea tuturor statelor membre. Totuși, lira sterlină a rămas în afara mecanismului ratei de schimb.
S.M.E. și mecanismul ratei de schimb a fost un nou început, deoarece paritățile pot fi schimbate numai prin acordul mutual al statelor membre și a Comisiei. S.M.E, fiind construit pe conceptul unor rate de schimb ajustabile, pe o rată principală în relație cu ECU, el însuși o nouă creație, ca o medie a monedelor S.M.E.
O rețea a ratelor bilaterale a fost derivată din ratele centrale ECU și marginile de fluctuație dintre monede, marje ce au fost create să nu depășească 2,25% + , cu excepția lirei ca a fost acceptată la 6%.
Funcționarea S.M.E. a oferit statelor membre posibilitatea de a întări poziția Europei din punct de vedere economic și politic. După o decadă de funcționare, S.M.E. a fost considerat un succes.
Bilanțul funcționării S.M.E. a reprezentat o importantă bază pentru discuții privind realizarea Uniunii Economice și Monetare. Într-adevăr, în cele 18 luni, înainte de începerea Conferinței inter-guvernamentale pentru întocmirea prevederilor Tratatului pentru U.E.M., peseta și lira sterlină avea o fluctuație de 6%, în timp ce lira și-a redus marginile între 2,25%.
Introducerea monedei unice a fost considerată o necesitate pentru folosirea deplină a avantajului Pieței Interne Unice, creată în 1985 și care presupunea libertatea de mișcare a bunurilor, persoanelor și capitalurilor. Mulți economiști și bancheri au exprimat că autonomia monetară națională este în neconcordanță cu obiectivele comunitare privind libertatea comerțului, a mișcării capitalurilor și ratele de schimb fixe. Pentru mulți această imagine a fost confirmată mai târziu de tulburările din 1992-1993, cauzând retragerea lirei italiene și lirei sterline și creșterea canalului de fluctuație la 15%.
În iunie 1988, Consiliul European de la Hanovra a creat un Comitet pentru studiul Uniunii Economice și Monetare, sub conducerea Președintelui Comisiei Europene, Jaques Delars. Comitetul și-a prezentat raportul în aprilie 1989, care definește ca obiective ale Uniunii Economice și Monetare:
Totala liberalizare a mișcării capitalurilor;
Integrarea deplină a pieței financiare;
Convertibilitatea totală și reversibilă a monedelor;
Rate de schimb revocabil cuplate cu eliminarea marginilor fluctuației;
Posibila înlocuire a monedelor naționale cu o monedă unică.
Tratatul asupra Uniunii Europene (1 decembrie 1993) definește bazele Uniunii Economice și Monetare:
Crearea unei monede unice ca una din cele mai stabile din lume;
Crearea de centre pentru luarea deciziilor economice și financiare puternice și echilibrate;
Scopul monedei unice este de a fi în concordanță cu cele mai bune rezultate;
Stabilirea unui calendar realist pentru realizarea acestui scop.
Uniunea Economică și Monetară este angajamentul central al acestui tratat care contribuie la consolidarea păcii și prosperității, care au fost de la început obiectivele principale ale construcției Europei. Astăzi, când comerțul dintre statele membre a ajuns la 60% din totalul comerțului lor, antrenarea pieței comune și liberalizarea circulației capitalului necesită un supliment logic și esențial: moneda unică.
Existența monedei unice exclude fluctuațiile ratelor de schimb ale diverselor monede, ceea ce oferă stabilitate comerțului și investițiilor prin eliminarea influențelor neprevizibile asupra profitului.
Moneda unică stimulează investițiile și folosirea forțelor de muncă prin:
Existența unui cadru solid în care deficitul public se află sub control, iar prețurile sunt stabile;
Banca Centrală Europeană va dispune de mijloace care să asigure stabilitatea monetară în întreaga Europă;
Odată cu Uniunea Monetară vor fi eliminate costurile privind tranzacțiile de schimb valutar care se ridică la 0,3-0,4% din P.I.B. la nivelul Uniunii Europene, respectiv cca 20 – 25 milioane ECU;
Existența unei monede unice la nivelul Europei va asigura firmelor o forță sporită pe plan internațional; moneda unică europeană va putea participa alături de yen, la asigurarea unui sistem monetar internațional mult mai stabil;
Prin conducerea colectivă a Uniunii Europene și Monetare de către băncile centrale se va asigura suveranitatea monetară comună împărțindu-se responsabilitatea asupra uneia din cele mai puternice monede din lume.
Managementul răsunător al U.E.M. trebuie permanent respectat, deoarece acest criteriu nu este doar un singur test de calificare pentru parteneriat, ci și un angajament de durată al statelor membre de a adera la o politică economică conducând la o creștere puternică, la locuri de muncă și menținerea puterii de cumpărare.
U.E.M. este construită pe doi piloni:
Un punct focal puternic pentru coordonarea politicilor economice – Consiliul Miniștrilor responsabil cu Probleme Economice și Financiare (E.C.O.F.I.N.), este responsabil pentru coordonarea și definirea liniilor generale de politică economică. Aceasta dispune de mijloace de a exercita presiuni asupra statelor membre de a-și respecta obligațiile bugetare.
O instituție monetară independentă – Sistemul European de Bănci Centrale (S.E.B.C.) nu poate primi nici o instrucțiune de la vreun stat membru sau de la instituțiile europene. S.E.B.C. va determina liber politica Uniunii Europene Monetare și are ca sarcină garantarea stabilității prețului.
CAPITOLUL I
STADIUL ACTUAL AL CUNOAȘTERII
UNIUNII ECONOMICE ȘI MONETARE
Abordare generală
Integrarea economicǎ este un proces complex de făurire a Europei Comunitare care presupune crearea unei veritabile piețe comune. El constă în dezvoltarea interdependețelor economice dintre statele componente și este determinat de un ansamblu de factori între care revoluția științifică și tehnică joacă un rol de prim ordin. Integrarea economicǎ a Europei Comunitare are un conținut concret-istoric și cuprinde liberalizarea piețelor comerțului între țările componente, crearea unei uniuni vamale, circulația liberă a capitalurilor și a forței de muncă între aceste țări.
Prelungirea naturală („integrarea cumulativă”) a integrării economice duce la integrarea monetară, adică la aplicarea unor politici care să fie valabile pe ansamblul spațiului economic, format de piața comună. Integrarea monetară poate lua, întâi de toate, forma unei cooperări între statele membre în materie de politică monetară, mai ales printr-o coordonare a ratelor de schimb și de dobânzi sau, tot pe calea cooperării, pentru rezolvarea problemelor de balanță a prețurilor.
Tratatul de la Roma n-a cuprins în conținutul său decât dispoziții de ordin general în domeniul cooperării monetare, căci părțile semnatare nu erau dispuse să renunțe la suveranitatea lor națională în acest domeniu. Ele nu doreau ca profitul unor întreprinderi naționale să fie la dispoziția unor instituții comune. Pe de altă parte, primele șase state fondatoare ale Comunității participau la sistemul Bretton Woods, care se caracteriza prin rate de schimb fixe, ceea ce demonstra inutilitatea creării unui sistem monetar paralel.
Abordând cele două concepte, se poate afirma că ultima fază a integrării economice este uniunea economică, iar a celei monetare – uniunea monetară.
În istoria integrării economice și monetare distingem trei faze, și anume1:
a. Faza I a cuprins perioada 1958 – 1969, când cei șase s-au consacrat edificării unui tip de comunitate europeană, care să aibă în vedere Tratatul încheiat. În această fază, principalele obiective ale Uniunii vamale au fost atinse înaintea scadenței fixate, și anume – suprimarea drepturilor de vamă, a restricțiilor cantitative în interiorul statelor, precum și aplicarea unui tarif comun vis-a-vis de țările terțe.
De asemenea, s-au produs măsuri pentru înlăturarea unor obstacole netarifare, care împiedicau libera circulație a bunurilor și serviciilor, precum și a factorilor de producție.
Și în domeniul politicilor comune s-au realizat progrese evidente, mai ales în ceea ce privește mecanismele politicii agricole și transporturilor.
Concomitent, deși sistemul monetar internațional prezenta unele amenințări pentru Europa Comunitară, noile formule de propuneri, în legătură cu integrarea monetară, ofereau perspectiva unei zone de stabilitate monetară în Europa.
Văzând tensiunile crescânde în sânul sistemului Bretton Woods, conducătorii europeni s-au convins că dispozițiile Tratatului de la Roma, nu reușeau ele singure să garanteze integrarea economică și monetară a Europei. Așa se face că la Conferința de la Haye din 1969, șefii de state și de guverne din cele șase țări au decis că C.E.E. trebuie să fie transformată progresiv într-o Uniune economică și monetară (U.E.M.).
În anul următor, în octombrie 1970, primul ministru din Luxemburg (Pierre Werner) prezenta în fața Consiliului raportul care propunea realizarea graduală la orizontul anului 1980, o Uniune economică și monetară. Raportul enunța clar principiul înfăptuirii de „progrese paralele”, care presupunea realizarea concomitentă spre convergența de politici economice și spre integrare monetară. Acest raport mai conținea un număr de sugestii în materie de coordonare a politicilor economice, insistând asupra celor fiscale, bugetare, financiare și de finanțare a deficitelor.
În domeniul monetar, raportul sublinia necesitatea pentru statele membre de a-și armoniza instrumentele politicii monetare și de a le întări, prin reducerea mai întâi a marjelor de fluctuație între monedele naționale.
Ultimul obiectiv rămânea realizarea unei libertăți complete de mișcare a capitalurilor, acompaniat de convertibilitatea deplină a monedelor și la rate fixate irevocabil. Se poate aprecia că în această fază n-a existat practic o acțiune concretă în favoarea Uniunii monetare.
Tratatul de la Roma n-a prevăzut decât dispoziții minore în materie de cooperare monetară, iar crearea unui sistem paralel era apreciată drept o inutilitate.
b. Faza a II-a: 1969 – 1979. Uniunea monetară trebuia să se realizeze ca un proces pe etape. Premierul luxemburghez a prezentat propunerea ca marjele de fluctuație să se reducă în jurul cursului pivot, atunci când o monedă a unei țări comunitare se schimbă pentru alta. Marja de fluctuație trebuia să fie mai redusă decât cea rezervată schimburilor de monede comunitare contra dolari. De fapt, acesta era renumitul mecanism al „șarpelui în tunel”, în care șarpele reprezenta marja de fluctuație mai strânsă aplicabilă schimburilor între monedele țărilor comunitare, în timp ce marja mai largă, autorizată pentru schimburile contra dolari – reprezintă tunelul.
Premierul nu propunea realizarea mișcărilor de capital odată cu integrarea piețelor financiare, mai ales în sistemele bancare.
Începutul acestei faze nu era totuși favorabil progresului de integrare economică și monetară.
Abandonarea sistemului Bretton Woods și creșterea brutală a prețului petrolului a provocat o inflație galopantă, antrenând presiuni spectaculoase asupra monedelor europene.
Instabilitatea sistemului monetar internațional a făcut dificil, dacă nu imposibil, continuarea eforturilor spre integrare economică.
În 1972, autoritățile britanice au decis să lase flotarea lirei sterline în afara mecanismului șarpelui și a tunelului. Irlanda, Danemarca și Italia adoptau, nu mult după aceea, decizii identice.
La sfârșitul anului 1977, din nouă state membre ale comunității de pe atunci, numai jumătate (R.F. Germania, Belgia, Olanda, Danemarca și Luxemburg) rămâneau în interiorul acestui mecanism. În același an, planul Werner al Uniunii economice și monetare a fost finalmente abandonat.
Șefii Europei comunitare rămâneau totuși convinși că singurul mecanism eficace ar fi acela să autorizeze marje de fluctuație minime de rate de schimb care să oblige guvernele să-și coordoneze politicile monetare și fiscale și care ar permite în acest fel progrese spre realizarea Uniunii monetare complexe a Comunității. În acest context, la Conferința de la Bremen din 1978, Helmut Schmidt și Valery Giscard d’Estaing au prezentat liniile generale ale unui sistem monetar european (S.M.E.), care a fost aplicat efectiv începând cu martie 1979.
c. Din 1979 până în prezent. La începutul anilor 1980, a devenit clar că numai progresele suplimentare în direcția integrării economice și monetare ar permite, în primul rând, înfrângerea fragmentării pieței europene și ar oferi economiei europene mijloacele de a ajusta concurența S.U.A. și Japoniei, iar în al doilea rând, ar putea remedia dezechilibrele economice, sociale și regionale ale Comunității, în mod evident accentuate după lărgirile succesive cu noi țări precum: Irlanda, Grecia, Portugalia și Spania.
Încurajate de succesul S.M.E., care a permis crearea unei zone de stabilitate monetară internă și externă, șefii de State sau de guverne și-au fixat ca obiectiv realizarea unei mari piețe interne pentru 1992.
Comisia a elaborat atunci un program, (Cartea albă), care regrupa în jur de 300 propuneri specifice vizând desființarea până în 1992 a tuturor obstacolelor fizice, tehnice și fiscale, care se opun liberei circulații de bunuri, servicii, persoane și de capital.
Desăvârșirea, în 1992 a pieței interne era un obiectiv care implica realizarea de noi progrese în materie de integrare monetară. Reunit la Hanovra în iunie 1988, Consiliul european a reamintit că adoptând Actul unic „Statele membre ale Comunității au confirmat obiectivul realizării progresive a Uniunii economice și monetare”. El a decis să încredințeze unui comitet prezidat de Jaques Delors, președintele Comisiei, „misiunea de a studia și propune etape concrete care să ducă la această Uniune”. În afară de J. Delors, din acest comitet mai făceau parte vicepreședintele Comisiei, Frans Andriessen, 12 guvernatori de bănci centrale ale Statelor membre, precum și experți independenți.
Raportul Comitetului Delors care a fost publicat în aprilie 1989, prevedea realizarea în trei etape a Uniunii monetare a Comunității reunit la Madrid în iunie 1989. Consiliul European a decis să se aplice prima etapă a Planului Delors chiar din iulie 1990, adică în momentul mișcărilor de capital, în Comunitate.
În decembrie 1989, șefii de state sau de guverne conveniseră să convoace o conferință interguvernamentală, care să elaboreze amendamentele la Tratatul de la Roma în perspectiva U.E.M. și care au primit în mod explicit o structură instituțională.
Tratatul de la Maastricht, semant în decembrie 1991, prevedea desăvârșirea Uniunii economice și monetare în trei etape, după care Comunitatea să fie dotată cu o monedă unică.
Realizarea Uniunii economice și monetare (U.E.M.) constituie un obiectiv comunitar care datează din anul 1969. El a fost reafirmat de nenumărate ori cu diverse prilejuri: Raportul Werner; Comunicatul final al întrunirii de la Paris din 1972; concluziile Consiliului European din 1977; precizarea acestui obiectiv fiind făcută și în scris în Tratatul de la Roma după ratificarea UE în 1987.
Așa cum am văzut, o uniune monetară implică deplina convertibilitate a monedelor statelor membre și liberalizarea completă a mișcărilor de capital. Acest lucru elimină orice marjă de fluctuație a monedelor în jurul cursului-pivot și instaurează rate de schimb fixe, de manieră irevocabilă, ceea ce presupune un înalt grad de convergență a politicilor economice și monetare a statelor membre, precum și un transfer de puteri de decizie din aceste state spre o autoritate economică și monetară comunitară.
O altă dezvoltare obiectiv-necesară, chiar dacă nu a fost vorba atunci de o condiție strict necesară pentru înfăptuirea uniunii monetare, era chiar introducerea unei monede comune. Oferta acestei monede urma să facă obiectul unui control centralizat care să determine rate unice de dobânzi pe ansamblul comunității precum și rate de schimb pentru monedele din țările terțe, inclusiv măsurile de control ce se impun.
Analizând obiectivele ce stau la baza realizării U.E.M., ele trebuie căutate, în egală măsură, chiar în interiorul acestui organism și anume realizarea pieței interioare eliminând incertitudinea și costurile tranzacțiilor de operații de schimb precum și asigurarea împotriva tuturor riscurilor fluctuației având posibilitatea unor comparații totale a costurilor și prețurilor per total uniune:
Creșterea eficienței activității în toate domeniile economico-sociale;
Consolidarea stabilității monetare și a puterii financiare a U.E.;
Evitarea oricăror speculații între monedele comunitare;
Asigurarea, prin dimensiunea economică și financiară a creării U.E.M., a unei anumite invulnerabilități a noii monede față de speculațiile internaționale;
Deschiderea posibilității pentru noua monedă de a deveni moneda de rezervă și de plăți.
Așa cum vom vedea, etapele U.E.M. au ca scop de a conduce progresiv trecerea la o monedă unică pe fundamente solide, înainte de toate prin obținerea unei convergențe aprofundate a politicilor economice și monetare.
Pentru a înlătura unele din inconveniențele monedei unice, Comisia a prezentat încă din prima etapă două propuneri privind instrumentele și procedurile de coordonare economică și de cooperare monetară. Prima propunere (COM 90/1982) se referea la modificarea deciziei din 1974 a Consiliului asupra convergenței economice. Pentru a realiza în Comunitate o creștere susținută și neinflaționistă, precum și un înalt nivel al folosirii forței de muncă și grad ridicat de convergență economică necesară succesului primei etape a U.E.M., Consiliul a procedat la o supraveghere multilaterală pe parcursul unor sesiuni restrânse. Printre instrumentele de supraveghere figurează mai ales indicatorii de performanță economică, incluzând politicile monetare și bugetare, rapoartele periodice asupra situației economice precum și un raport economic anual supra comunității.
A doua propunere a Comisiei viza să modifice decizia din 1964 a consiliului privind cooperarea între băncile centrale ale statelor membre să procedeze la consultații privind principiile și liniile generale ale politicii băncilor centrale, cu deosebire în materie de credit, de piață monetară și de piață de schimb, precum și problemele care afectează stabilitatea piețelor financiare.
Condiții ale unificării U.E.M. – criteriile de convergență și complementaritatea lor
Convergența nominală este un proces multilateral, care se definește prin armonizarea treptată, într-un grad relativ ridicat, a instituțiilor și politicilor naționale ale țărilor membre cu cele ale UE, în sfera monetară și financiară.
Criteriile de convergență nominală reprezintă condițiile minime pe care trebuie să le îndeplinească un stat membru al U.E. pentru a intra în zona euro. Intrarea în această zonă înseamnă că statele trebuie să renunțe la moneda națională și la politica monetară națională și, totodată, să adopte atât moneda unică europeană, cât și politica monetară comună, concepută și coordonată de Banca Centrală Europeană.
Convergența nominală prin integrarea monetară este un proces de durată. Acest proces se împletește strâns cu cel de convergență instituțională și reală și descrie trei faze principale: preaderarea la U.E., postaderarea la U.E. și euroizarea.
Faza de preaderare la UE. Această fază se referă la transformările și construcțiile instituționale, precum și la mecanismele de funcționare a sistemului monetar. Ea durează până la aderarea la U.E. În faza de preaderare, țările candidate, pe de o parte, își păstrează suveranitatea lor monetară, fapt care le permite să aleagă regimul ratelor de schimb adecvat ca ancoră pentru asigurarea stabilității macroeconomice. Pe de pe altă parte, în această fază, țările respective trebuie să adopte acquis-ul comunitar, constând în asigurarea independenței băncii centrale, liberalizarea fluxurilor de capital, interdicția finanțării directe a guvernului de către banca centrală, interdicția privind accesul privilegiat al guvernului la instituțiile financiare.
Pentru a asigura stabilitatea macroeconomică prin reducerea inflației, echilibrarea balanței de plăți, păstrarea deficitului bugetar și a datoriei publice la cote rezonabile, în faza preaderării, țările candidate au libertatea de a folosi regimurile de rate de schimb cele mai adecvate/eficiente. Practic, regimurile acoperă tot spectrul de aranjamente: de la regimul rigid/fix impus de consiliul monetar până la cel de flotare liberă. În perioada premergătoare aderării la U.E. (1999–2004 și 1999–2006), țările candidate au practicat următoarele regimuri ale ratelor de schimb (tabelul 1):
Tabelul nr. 1: Regimurile ratelor de schimb practicate de țările care au aderat la UE în anii 2004 și 2007:
Sursa: Irina Bălteanu, Există riscul unui atac speculativ în țările în tranziție înainte de intrarea în Uniunea Economică și Monetară?, în Daniel Dăianu, Mugur Isărescu, Noii economiști despre tranziția în România, Ed. Enciclopedică, București, 2003.
Practica acestor țări dovedește că nu există o rețetă unică de optimizare a regimului ratelor de schimb. Alegerea acestuia a fost făcută după caracteristicile și prioritățile specifice fiecărei țări. Fie că au optat pentru soluții flexibile (flotare liberă sau flotare controlată), fie că au optat pentru soluția ratelor de schimb fixe, guvernele acestor țări au reușit să asigure îndeplinirea sarcinilor principale de a stabiliza economiile prin diminuarea inflației, de a restabili echilibrul balanțelor de plăți, de a reduce probabilitatea atacurilor speculative și a preveni efectele negative ale capitalurilor volatile.
În perioada de preaderare, neexistând restricții, a fost posibilă adoptarea diferitelor tipuri de rate de schimb. Odată cu intrarea în U.E., la 2 mai 2004, a celor 10 state, iar la 1 ianuarie 2007, a României și Bulgariei, țările respective trec în mod obligatoriu prin purgatoriul unui nou mecanism al ratei de schimb, numit ERM II (Exchange Rate Mechanism II), ca fază intermediară, pregătitoare pentru intrarea în zona euro. La adoptarea sa, mecanismul ratei de schimb a fost excesiv de restictiv, fluctuațiile zilnice trebuind să se încadreze într-un interval (față de media calculată pe doi ani) de ±2,5%. Acest mecanism este cunoscut sub denumirea de ERM I. În urma frecventelor încălcări ale acestei restricții de către statele membre, intervalul de fluctuație a fost lărgit la ±15%. Noul mecanism este denumit ERM II.
Faza de postaderare. Această fază se întinde de la aderarea oficială a țărilor la U.E. și până la intrarea lor în zona euro. Principala caracteristică a acestei faze constă în faptul că țările vizate își pierd în cea mai mare parte suveranitatea lor monetară, întrucât Banca Centrală Europeană preia cele mai importante prerogative ale băncilor centrale naționale în materie de politică monetară.
Potrivit criteriilor de la Copenhaga, noii membri ai U.E. sunt obligați să depună toate eforturile pentru a putea să adere la U.E.M. într-un termen cât mai scurt, însă numai în condițiile respectării criteriilor stabilite. Deci noii veniți în U.E. nu se vor bucura de derogare de a intra în ERM II și în zona euro, așa cum li s-a permis Marii Britanii și Suediei. România, precum și alte țări care au semnat Tratatul de aderare la U.E., au stabilit calendarul privind intrarea în ERM II și integrarea în zona euro cu termene diferite în funcție de ritmul de pregătire al fiecăreia în parte (tabelul 2).
Tabelul nr. 2: Calendarul privind data intrării în ERM și în zona euro a unor țări central-europene
Sursa: Mugur Isărescu, Programul economic de preaderare, ediția 2005, Obiectivele pe termen mediu ale politicii monetare și cursului de schimb, București, 20 iulie 2005; Napoleon Pop, Adoptarea euro de către România. Recomandări pentru pregătirea unei strategii de succes, INCE, Probleme economice, colecția Biblioteca economică, vol. 173, 2005, pag. 29.
Potrivit reglementărilor Comisiei Europene și Băncii Centrale Europene, noile țări membre, pentru a avea acces la zona euro, trebuie să participe cel puțin doi ani la ERM II, stadiu caracterizat prin rate de schimb fixe, însă ajustabile. În acest fel, noii intrați devin, într-o perioadă scurtă de timp (circa doi ani), membri ai UEM. Din tabel reiese că intrarea în ERM II se face la circa 2 ani după data aderării. Sunt cazuri de țări care au adoptat ERM II încă din momentul aderării (Italia, Finlanda, Grecia, Letonia, Cipru și Malta), iar altele, după o lună de la aderare (Estonia, Lituania și Slovenia). Acest fapt este cauzat, în cea mai mare parte, de aplicarea politicii de liberalizare a fluxurilor internaționale de capital, ca parte importantă și sensibilă a acquis-ului comunitar, deși le face mult mai vulnerabile la atacurile speculative.
Construcția politicii monetare din faza postaderare este axată pe îndeplinirea celor patru criterii de convergență nominală stipulate de Tratatul de la Maastricht, și anume: stabilitatea prețurilor, stabilitatea ratelor de schimb, o rată scăzută a dobânzilor pe termen lung și o poziție fiscală sustenabilă (deficit neexcesiv) (tabelul 3):
Tabelul nr. 3: Lista criteriilor de convergență nominală stipulate de Tratatul de la Maastricht
Sursa: Tratatul de la Maastricht (art. 121), Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa (art. III 198) și Protocolul privind criteriile de convergență (anexă la Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa)
Deși toate statele care au intrat în U.E. au devenit, în mod virtual (după o anumită perioadă), și membre ale U.E.M., totuși, nu toate acestea au același statut în raport cu integrarea în spațiul euro. Din cele 27 de state membre U.E., 12 sunt integrate în spațiul monetar comun (zona euro), 2 beneficiază de așa-numita clauză opting-out (neparticipare), care le permite să opteze sau nu pentru zona euro, iar restul de 13 țări (care au intrat în U.E. după semnarea Tratatului de la Maastricht) vor deveni membre U.E.M., adică vor avea acces în zona euro și vor adopta moneda unică numai după ce ele vor face parte, pentru o perioadă de cel puțin doi ani, din ERM II (ca perioadă de pregătire) și numai dacă dovedesc, prin rezultate concrete, că îndeplinesc criteriile de convergență nominală. Atât timp cât aceste condiții (criterii) nu sunt îndeplinite, țările respective rămân mai departe state membre cu statut de derogare, excluse de jure și de facto de la drepturile și obligațiile aferente Sistemului European al Băncilor Centrale, ca și de la alte drepturi și obligațiuni pe care le conferă apartenența la zona euro.
Convergența reală. Mediul poate fi fie favorabil, fie ostil dezvoltării economiei reale, după cum acest mediu devine armonizat și compatibil ori diferențiat și incompatibil între țări și după cum el stimulează sau frânează desfășurarea proceselor reale. Cu alte cuvinte, dacă sistemul monetar și instituțiile statelor membre suferă transformările necesare încât ele să acționeze pe piața unică europeană în mod unitar și în deplină consonanță cu cerințele înlăturării decalajelor economice între țările sărace și cele bogate, înseamnă că mediul respectiv acționează în direcția realizării convergenței economiei reale.
Convergența reală este un proces natural, care se bazează exclusiv pe forțele pieței, potrivit căruia cu cât piața este mai mare, mai funcțională, mai puțin distorsionată, cu atât procesul de convergență este mai sigur și mai rapid.
Primul mod de a percepe realizarea convergenței reale prin prisma exclusivă a forțelor pieței este cel care aparține teoriei neoclasice de creștere. Considerând că rezultatul economic (P.I.B. pe locuitor) este dat de contribuția mai multor factori de producție (capital, muncă, resurse naturale, progres tehnologic), modelul neoclassic ia ca ipoteză fundamentală dependența creșterii de particularitățile randamentului capitalului, care are tendința generală de descreștere în raport cu creșterea economică. La o anumită creștere a capitalului, rezultatele vor cunoaște sporuri mai mici decât proporționale. Mai precis, la aceeași rată de economisire (investiții), randamentul marginal al capitalului este în descreștere, astfel încât țările sărace, cu o zestre de capital pe locuitor mică, cunosc o rată de creștere a randamentelor capitalului mai mare decât țările bogate, care au o zestre de capital pe locuitor considerabil mai mare.
Noua teorie a convergenței se bazează pe luarea în considerare și operaționalizarea efectelor produse de factorii intangibili (inclusiv pe cei privind politicile economice). Aceste efecte, numite externalități, se revarsă (spillovers) în economie într-un fel special, adică asupra altora decât asupra producătorilor lor direcți. Efectele produse sunt cu mult mai mari decât inputurile necesare producerii lor sau decât cuantumul remunerării lor.
Procesul de convergențã realã influențeazã variabilele nominale, atât favorabil, cât și nefavorabil:
Reformele structurale impulsioneazã convergența P.I.B.-ului/locuitor ceea ce conduce la o creștere neinflaționistã a salariilor; determinã de asemenea o creștere a veniturilor, o majorare a încasãrilor bugetare ceea ce va reduce deficitul bugetar și datoria publicã;
Diferențele de productivitate între sectorul bunurilor comercializabile și cel al bunurilor necomercializabile, precum și majorãrile salariale uniforme în cele douã sectoare (efectul Balassa-Samuleson) vor genera persistența unui nivel mai ridicat al inflației.
Relevante în aprecierea măsurii în care un proces de convergență poate fi confirmat sunt nivelurile înregistrate în decursul timpului de către indicatori ce privesc: omogenitatea, concentrarea, polarizarea, entropia, complementaritatea. Fiecare dintre aceste aspecte redate prin indicatori specifici confirmă sau infirmă o caracteristică a convergenței sau o particularitate care determină un astfel de proces.
A perpetua disparițiile și starea de subdezvoltare a unor țări și teritorii ale U.E. ar însemna o flagrantă incompatibilitate cu însuși statutul Comunităților Europene și cu strategia U.E., potrivit căreia, într-o perioadă previzibilă de timp, ea (U.E.) ar urma să devină prima forță economică și tehnologică a lumii, să ocupe locul de frunte în competiția mondială pe tărâmul economic, științific, tehnologic și al condițiilor de trai. Evident, o atare strategie exclude perpetuarea disparițiilor și existența unor zone subdezvoltate și sărace și, totodată, impune aplicarea politicilor de valorificare maximă a resurselor tuturor țărilor și regiunilor componente, ridicarea lor economică și socială. Tocmai de aceea, prin tratatele sale, U.E. a adoptat o politică fermă de coeziune economică și socială, care întregește realizarea convergenței economice reale la nivelul tuturor țărilor și regiunilor componente.
Privind lucrurile din această perspectivă, merită să fie subliniat faptul că toate țările participante la ultimele două valuri de aderare au devenit țări de coeziune, întrucât nivelul P.I.B. pe locuitor al acestora se înscrie cu mult sub pragul de 90% din nivelul mediu al UE 27. Ca atare, toate aceste țări se înscriu în criteriul de bază pentru a deveni beneficiare ale Fondului de coeziune pentru finanțarea proiectelor de infrastructură și de mediu. De asemenea, cea mai mare parte a regiunilor acestor țări pot deveni eligibile pentru finanțarea proiectelor din Fondurile structurale, întrucât nivelul P.I.B. pe locuitor al acestora se înscrie sub pragul de 75% față de media UE 25.
Așa cum s-a arătat mai sus, noile țări membre au beneficiat de sprijin economic din partea U.E. încă din perioada de preaderare, prin aplicarea unor programe speciale pregătitoare (PHARE, ISPA, SAPARD). În perioada postaderare, prin aplicarea noilor programe, sprijinul financiar devine mai consistent ca obiective fixate și mecanisme de aplicare, precum și ca mărime a fondurilor alocate prin bugetul multianual U.E. (2007-2013).
Ultimele cercetări empirice de validare a diferitelor ipoteze de convergență atestă faptul că nu există și nu poate exista situația de aliniere a tuturor țărilor la o convergență absolută. Ceea ce se verifică sau se confirmă de către realitatea economică și socială a țărilor și regiunilor este mai degrabă convergența de grup, privită în dinamica sa, în funcție de factorii de influență care acționează în cadrul sistemului economic. În actualele condiții, factorul care hotărăște dinamica în țările dezvoltate este cel reprezentat de cunoaștere, sub multiplele sale manifestări. Factorul cunoaștere determină ritmuri de creștere superioare în țările dezvoltate față de țările sărace.
Argumentele pro și contra ale formării U.E.M. în spațiul european
Tratatul de la Roma privind constituirea C.E.E. a fost semnat de către numai șase state vest-europene, ceea ce a însemnat că celelalte au rămas, cel puțin pentru moment, în afara respectivei organizații. Aceasta s-a intâmplat fie pentru că nu doreau să accepte participarea la organizații cu caracter supranațional (cazul Marii Britanii), preferând modelul de cooperare interguvernamentală, fie că unele, nu erau pregătite sub aspectul nivelului de dezvoltare economică (cazul Portugaliei), fie pentru ca statutul de neutralitate în privința politicii externe în cazul a patru țări (Austria, Elveția, Finlanda și Suedia) excludea participarea la o zonă al cărei scop final era cel al unificării politice.
Alternativa a reprezentat-o formarea in 1960 prin Convenția de la Stocholm a unei zone de comerț liber (E.F.T.A. – European Free Trade Association), cu participarea a unui număr de șapte țări: Austria, Danemarca, Norvegia, Portugalia, Suedia, Elveția și Marea Britanie. Mai târziu au aderat Finlanda și Islanda, apoi Lichtenstein.
Caracteristici ale noii organizații prezintă importanță nu doar în sine, ci și pentru relațiile ulterioare dintre acestea și C.E.E., astfel:
Noua organizație a cuprins țări cu un nivel mai ridicat al dezvoltării economice, cu excepția Portugaliei, și ca urmare cu o medie a nivelului de dezvoltare mai ridicată decât aceea a C.E.E., precum și o mai mare omogenitate.
Scopul acestei organizații interguvernamentale era de a liberaliza comerțul cu produse industriale între țările participante, cu excluderea produselor agricole, fără a renunța la propia lor politică comercială față de țările terțe. Se recunoaște prin aceasta o simplă zonă de comerț liber. Pentru a dovedi originea produselor, este întotdeauna necesar un certificat de origine. Determinarea țării de origine s-a stabilit a se face, ca în orice acord preferențial, în funcție de criteriul “locul unde produsul a suferit o transformare substanțială“. Liberalizarea comerțului cu produse industriale prin înlăturarea barierelor vamale s-a realizat în perioada dintre data înființării și decembrie 1966.
Barierele netarifare nu au fost cuprinse in Convenția asupra E.F.T.A., așa cum au fost cuprinse barierele vamale, dar s-a avut permanent în vedere descurajarea protecției prin utilizarea unor asemenea instrumente.
Deoarece participanții nu și-au propus realizarea unei uniuni politice, nu aveau nevoie de organisme supranaționale; luarea deciziilor, în general, s-a făcut în unanimitate.
Deși nivelul dezvoltării economice al E.F.T.A. a fost de la început mai ridicat, putem vorbi de o anumită similaritate cu C.E.E. sub aspectul situației economice, în sensul că ambele grupări se referă la țări dezvoltate, cu o structură economică concurențială, puternic orientată spre export.
Similaritatea accentuată a fost favorizată și de legăturile comerciale foarte intense, de investițiile reciproce și de puternice legături pe plan monetar fie prin ancorarea monedei naționale față de una dintre monedele din C.E.E., (cazul șilingului care a mers în tandem cu marca); fie prin legarea directă a unor monede de ECU (monedele scandinave).
Lecția E.F.T.A. în ceea ce privește importanța unor relații economice intense în faza anterioară aderării se poate dovedi foarte utilă pentru țările Europei Centrale și de Est, candidate la aderare.
Relațiile dintre C.E.E. și E.F.T.A. au fost puternic marcate de gradul realizării în interiorul fiecărui angajament a obiectivelor stabilite.
Faptul însă că țările E.F.T.A., în ciuda unei mari omogenități din punct de vedere al dezvoltării economice, erau foarte strâns legate de țările Comunității Economice Europene prin relațiile lor comerciale a făcut ca viabilitatea E.F.T.A. să fie pusă, încă de la început, sub semnul intrebării. Aceasta s-a văzut în momentul în care Marea Britanie, la numai doi ani de la înființarea E.F.T.A., a cerut aderarea la C.E.E. Mai mult, țările E.F.T.A. nu prezentau, în toate cazurile, avantajul vecinătății geografice, așa cum era cazul țărilor C.E.E., ceea ce s-a dovedit important pentru evoluția ulterioară a unor proiecte comunitare.
Pe măsură ce au avansat liberalizările în interiorul Comunității Europene, pe bază preferențială, caracterul discriminatoriu a devenit supărător, în special pentru țările ale căror interese comerciale erau prejudiciate.
Faza care a început în ianuarie 1984 a constat într-o eliminare a taxelor vamele rămase în comerțul dintre C.E.E. și fiecare țară membră a E.F.T.A.. Cu aceeași ocazie s-a discutat și problema barierelor netarifare. Odată cu trecerea în cadrul C.E.E. la aplicarea programului de creare a Pieței Interne, dar și ca urmare a puternicei dependențe a țărilor membre E.F.T.A. de piața C.E.E., țările E.F.T.A., chiar fără a fi obligate din punct de vedere formal, au început să aplice o serie de reguli comunitare, cum erau cele referitoare la standardizare, testarea și certificarea calității.
În aprilie 1984, prin Declarația de la Luxemburg, întocmită cu ocazia mitingului celor două blocuri, s-a accentuat necesitatea promovării unei cooperări lărgite, continue, pragmatice și simple .
În ianuarie 1989, Declarația Comisiei Europene privind o relație globală și instituțională între C.E.E. și E.F.T.A. a avansat două posibile alternative:
Crearea unei zone de comerț liber intre cele două entități, fără ca aceasta să vină în contradicție cu posibila aderare a țărilor respective la C.E.E.;
Un parteneriat mai structurat, cu luarea în comun a deciziilor și cu înființarea unor instituții administrative care să facă activitatea mai eficientă și să pună în evidență dimensiunea politică a cooperării în domeniile economic, social, financiar și cultural.
Ca urmare, a marii apropieri pe multe planuri a economiilor participante la cele două organizații, în decembrie 1990 s-a pus clar problema creării unei zone economice care să includă cele două grupări și care să admită libertatea de circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, al educației și în cel al politicii sociale.
Au început negocierile în acest scop, care s-au încheiat cu semnarea la 2 mai 1992 la Oporto, a Acordului privind Spațiul Economic European sau Zona Economică Europeană (European Economic Area). A urmat ratificarea de către parlamentele celor 12 țări ale C.E.E. și a celor 7 țări E.F.T.A., plus ratificarea de către Parlamentul European, iar din 1993 angajamentul a intrat in vigoare.
Singura țară E.F.T.A. care a respins prin referendum participarea la acest Spațiu Economic European a fost Elveția, pentru relațiile cu această țară Consiliul European aprobând în octombrie 1994, înțelegeri referitoare la accesul Elveției la programe de cercetare-dezvoltare ale Uniunii Europene, la libera circulație a persoanelor, accesul la piața produselor agricole, la liberalizarea achizițiilor publice și la recunoașterea reciprocă a certificatelor de conformitate care se eliberează pentru dovedirea respectării standardelor de calitate.
Începând cu 1 ianuarie 1995, alte 3 țări E.F.T.A., respectiv Austria, Suedia și Finlanda, au devenit membri ai Uniunii Europene. Norvegia a respins prin referendum aderarea la U.E.
Se poate spune că în cadrul Spațiului Economic European gradul de integrare este la fel de ridicat ca în Uniunea Europeană.
Deoarece liberalizarea schimburilor este doar forma elementară a integrării economice, «cuceririle» comunitare referitoare la libertatea de circulație a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului sunt extinse la noii participanți, pe baza înțelegerii dintre C.E. și E.F.T.A. A fost armonizată legislația în domeniul concurenței, ceea ce înlătură posibilitatea unor măsuri antidumping, și în cel al achizițiilor publice.
Sunt incluse și domeniile precum protecția consumatorilor, protecția mediului, legea campaniilor, turismul, politica telecomunicațiilor și audio-vizualului, politica educației și cea socială, transporturile.
Libertatea de mișcare a persoanelor în cadrul Spațiului Economic European înseamnă înlăturarea oricăror discriminări pe bază națională cu privire la ocuparea locurilor de muncă, la salarizare sau alte condiții de muncă. Aceasta presupune necunoașterea valabilității diplomelor în intreaga zonă și dreptul de a beneficia de avantajele securității sociale pe care un angajat le aduce cu sine la noul loc de muncă. Ca parte a libertății de mișcare a persoanelor este și dreptul de stabilire de agenți, filiale, reprezentanți, sucursale în S.E.E. de către orice național al statelor C.E. sau al E.F.T.A.
Un aspect se referă la instituții. Un comitet comun format din înalte oficialități ale celor două organisme, se întrunește cel puțin o dată pe lună pentru a schimba informații și a lua anumite decizii. În sarcina acestuia este și activitatea zilnică a S.E.E.
Organismul politic suprem este Consiliul S.E.E., format din membri, care sunt în același timp membri și ai Consiliului C.E., ai Comisiei C.E., și miniștri din fiecare stat membru al E.F.T.A. O altă instituție a zonei este Comitetul Parlamentului Comun – forum de discuții asupra problemelor Zonei Economice Europene.
E.F.T.A. a contribuit la înlăturarea barierelor comerciale între un anumit număr de țări europene, în special din zona nordică, lărgind astfel dimensiunile pieței libere europene. Sporirea dimensiunilor pieței se referă nu numai la un număr sporit de consumatori, ci și la o putere sporită de cumpărare prin venitul mediu pe locuitor substanțial mai mare decât cel existent în C.E.E.; deși scopul declarat al E.F.T.A. a fost acela al creării unei zone de comerț liber, formă primară de integrare economică, în cadrul E.F.T.A. au fost promovate variate forme de cooperare economică.
Performanțele macroeconomice ale țărilor E.F.T.A. cu privire la rata inflației, la mărimea deficitului bugetar și a datoriei publice sunt la nivelul prevăzut de Tratatul de la Maastricht pentru participarea la uniunea monetară, ceea ce s-a și întâmplat cu țările foste E.F.T.A., care au aderat mai recent la U.E.
Treptat, E.F.T.A. a pierdut din importanță ca entitate distinctă, datorită aderării la C.E. a mai multor țări-membre.
Adoptarea monedei unice este o opțiune atât economică cât și politică, necesară, care definește integrarea monetară, aceasta fiind la rândul ei o consecință a integrării comerciale și financiare.
Raportul Delors admite că “moneda unică este consecința pieței unice și aceasta consolidează Uniunea, iar prin moneda unică Uniunea este ireversibilă“. Deja creată, Piața Unică Internă asigură deplină libertate de mișcare a bunurilor, serviciilor și capitalurilor.
Procesul integrării piețelor are drept finalitate să dea intreprinderilor industriale și comerciale un spațiu mai larg pentru a-și oferi produsele la un preț cât mai mic. În sistemul comunitar acest proces este supus unui control și proces dinamic de armonizare a sistemelor naționale, urmărindu-se să se evite ca circulația în spațiul integrat să afecteze cetățenii acestui spațiu. În acest context se urmărește nu sacrificarea libertății statelor membre, ci încurajarea acestora pentru a pune în comun instumentele proprii și a eficientiza procesul de integrare.
Moneda unică, eliminând segmentarea națională a pieței bunurilor, serviciilor și capitalurilor va elimina într-o mare măsură segmentarea pieței muncii, realizând astfel o vastă piață europeană a muncii și deci o politică salarială comună.
Moneda unică va da locuitorilor U.E. și un sentiment pronunțat al unei apartenențe comune la o singură Europă, în ciuda faptului că vorbesc limbi diferite.
Instituirea monedei unice va însemna asigurare stabilității prețurilor, garantată printr-o Bancă Centrală Europeană și diminuarea costurilor întreprinderilor, ca urmare a eliminării cheltuielilor cu tranzacțiile de schimb, eliminându-se cheltuielile făcute de acestea și de particulari în procesul de convertire a unei monede în altă monedă.
Țările U.E. sunt țări cu economii deschise și, privite din această perspectivă, sunt adaptate pentru realizarea unei uniuni monetare, cu condiția ca nici unul dintre membri să nu deturneze obiectivele de politică economică cum ar fi, de exemplu, stabilitatea prețurilor. Și alte țări europene, chiar dacă nu sunt membre U.E. au relații strânse comerciale cu Uniunea, astfel încât se poate vorbi despre o zonă monetară lărgită.
Importanța schimburilor comerciale europene justifică dorința unor țări europene de a adera nu numai la U.E., ci și la U.E.M..
Țările membre U.E. nu mai intervin pentru a stabiliza ratele de schimb între monedele europene, însă, prin moneda unică, statele pierd un instrument important de politică economică – rata de schimb, deoarece în condițiile monedei unice acest instrument își pierde eficacitatea.
Uniunea economică și monetară considerată a fi, dintr-un anumit punct de vedere, cel mai ambițios dar și cel mai riscant proiect al construcției europene, fiind rezultatul unei decizii politice fundamentată pe o puternică componentă economică.
Dacă doar una din cele două componente (economică sau politică) ar fi stat la baza creării acesteia, Uniunea economică și monetară nu s-ar fi realizat nici în prezent, deoarece doar din punct de vedere economic sau doar din punct de vedere politic argumentele nu ar fi fost suficiente.
Din punct de vedere politic, formarea Uniunii economice și monetare reprezintă cedarea de suveranitate și de control asupra deciziilor privind politica economică a statelor membre.
Mai mult, introducerea și utilizarea monedei unice ar presupune o singură conducere economică care ar necesita transferul de responsabilități și chiar funcționarea unei conduceri politice unice.
Nici strict din punct de vedere economic, Uniunea economică și monetară nu prezintă argumente suficiente pentru crearea ei, în primul rând deoarece spațiul comunitar nu reprezintă o zonă monetară optimă. Statutul de zonă monetară optimă presupune:
Un grad ridicat de deschidere a economiilor pentru comerțul intracomunitar;
Un grad ridicat de mobilitate transfrontalieră a capitalului și forței de muncă;
Flexibilitate înaltă a prețurilor și salariilor;
Transferuri fiscale în condițiile în care veniturile din impozite sunt redistribuite spre zone aflate în recesiune.
În esență, statele dintr-un grup sau care aderă la un grup pot caștiga reciproc din deținerea unei monede comune doar atunci când fac parte dintr-o zonă monetară optimă, adică atunci când structurile lor economice sunt similare și când nu există riscul ca șocurile asimetrice să afecteze doar unele din aceste țări.
Cum însă între economiile statelor membre există diferențe notabile între nivelurile de dezvoltare, acestea vor reacționa în mod diferit la șocurile venite din exterior.
Astfel, pentru acele state membre care sunt exportator net modificarea prețului mondial al unui produs va avea efecte opuse celor înregistrate de statele care se situează pe poziția de importator net.
În mod similar, consumatorii din unele state membre se împrumută mai mult, alții mai puțin și ca atare vor percepe în mod diferit fluctuațiile ratelor dobanzilor de pe piața internațională.
Șocurile asimetrice pot genera disfuncționalități și din perspectiva incompatibilității ciclurilor de afaceri, în sensul că unele state membre se pot afla în faza de creștere, altele în cea de declin sau stagnare, astfel încât o politică monetară unică, proprie zonelor monetare optime, nu ar putea rezolva problemele tuturor statelor implicate.
Particularizând pentru zona Euro, care nu reprezintă nici în acest moment o zonă monetară optimă, statele membre ale acesteia nu mai au posibilitatea de a-și stabili propria rată a dobanzii sau de a utiliza cursul de schimb ca instrument al politicii economice. Mai mult, nici unul din mecanismele alternative de ajustare, cum ar fi migrația, nivelul salariilor, mișcările de capital, politica fiscală, transferurile fiscale sau ajutoarele directe nu funcționează la parametri optimi în spațiul Euro.
În același timp, există bariere culturale și lingvistice legate de mobilitatea forței de muncă, ceea ce determină variații legate de nivelul salariilor și de rata șomajului.
Din aceste considerente, Uniunea Europeană reprezintă și în prezent o zonă monetară suboptimă, fapt ce constituie un impediment în această etapă a integrării.
În ciuda statutului de zonă monetară sub-optimă, există însă o serie de argumente pro (și desigur și contra) constituirii unei Uniuni economice și monetare în spațiul european.
Argumentele în favoarea unei uniuni economice și monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:
Completarea pieței unice, în sensul că o piață unică are nevoie de o monedă unică;
Creșterea vitezei de transfer a fluxurilor monetare și eliminarea costurilor de conversie;
Reducerea riscurilor legate de schimburi comerciale și investiții prin eliminarea fluctuațiilor ratei de schimb;
Transparența prețurilor și prin aceasta o mai bună informare a participanților la tranzacții;
Disciplina monetară, în sensul că guvernele nu vor mai putea utiliza valutele ca instrumente de politică economică;
Scăderea inflației, datorită disciplinei impuse economiilor care formează zona Euro;
Fuziunea piețelor financiare, care poate conduce la economii la scară;
Creșterea eficienței și obținerea unor ritmuri de creștere economică înalte;
Întărirea poziției Uniunii Europene în cadrul sistemului monetar internațional;
Facilitarea atingerii țelului creării uniunii politice.
Argumentele împotriva formării unei uniuni monetare în spațiul Uniunii Europene au fost:
Pierderea controlului și a puterii de decizie cu privire la problemele monetare;
Pierderea de flexibilitate, în sensul că guvernele naționale nu vor putea să ia decizii de politică monetară care să permită protejarea economiilor lor de șocurile externe, în detrimentul altor țări;
Diferențe relativ mari în ciclurile de afaceri și standarde de viață între statele membre;
Pericolul de a diviza Uniunea Europeană în state din interiorul și din afara Uniunii economice și monetare;
Costurile materiale pe care le incumbă înlocuirea monedelor naționale cu moneda unică, crearea instituțională și modificările de natură legislativă cerute de acest demers.
Caracteristici ale etapizării pentru noii membri
În baza Raportului Delors, Consiliul European a hotărât, în luna iunie 1989, ca prima etapă a U.E.M. să fie lansată la data de 1 iulie 1990. În același timp, au fost atribuite responsabilități suplimentare Comitetului guvernatorilor băncilor centrale ale statelor membre ale Comunității Economice Europene, care, de la înființarea sa în luna mai 1964, a jucat un rol din ce în ce mai important în cooperarea monetară.
Prima etapă a coordonării politicilor monetare a debutat la 1 iulie 1990-1994, prin introducerea liberei circulații a capitalurilor între cele 15 state membre, în cadrul căreia au fost adoptate următoarele măsuri:
Eliminarea până la sfârșitul anului 1992 a obstacolelor fizice, tehnice și fiscale din calea schimburilor intracomunitare;
Creșterea resurselor și ameliorarea mijloacelor de acțiune ale Fondurilor Structurale ale Comunității pentru promovarea dezvoltării regionale și corectarea dezechilibrelor existente;
Întărirea politicilor comune economice și bugetare;
Liberalizarea totală a mișcării capitalelor;
Suprimarea totală a obstacolelor ce implică integrarea financiară a U.E.;
Participarea tuturor monedelor U.E la mecanismul cursurilor de schimb ale S.M.E.;
Ridicarea tuturor obstacolelor din calea utilizării monedei comune ECU.
Această etapă s-a încheiat în decembrie 1993 și se consideră că prin măsurile luate a fost dat un nou impuls convergenței economice în interiorul U.E, statele membre adoptând programe anuale de convergență conținând obiective specifice pentru inflație și politica bugetară, având ca scop să asigure o inflație scăzută, finanțe publice sănătoase și rate de schimb stabile.
Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lira sterlină și cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele și-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira irlandeză, coroana daneză și francul francez) și una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulație nu dă rezultatele scontate și că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică.
Etapa a doua a consolidării convergenței și a preparativelor tehnice a reprezentat un pas de o mare importanță pentru realizarea deplină a Uniunii Monetare și s-a extins până la 31 decembrie 1998.
Înființarea Institutului Monetar European (I.M.E.) la data de 1 ianuarie 1994 a marcat începutul celei de-a doua etape a U.E.M. Prin urmare, Comitetul guvernatorilor a încetat să existe. Existența temporară a I.M.E. a reflectat, de asemenea, gradul de integrare monetară în cadrul Comunității: I.M.E. nu avea nici o atribuție în aplicarea politicii monetare în Uniunea Europeană (aceasta rămânând în sarcina autorităților naționale) și nici nu era abilitat să intervină pe piața valutară.
Cele două responsabilități principale ale I.M.E. au fost, în primul rând, consolidarea cooperării între băncile centrale și coordonarea politicii monetare și, în al doilea rând, pregătirile necesare pentru înființarea S.E.B.C., pentru aplicarea politicii monetare unice și pentru crearea unei monede unice în cea de-a treia etapă.
În această etapă au fost întreprinse toate măsurile pentru adoptarea noii monede europene – Euro. Ea corespunde integrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, intensificării coordonării politicilor monetare între țările membre și desemnării țărilor care trec în primul val la moneda unică.
Principala schimbare instituțională în cadrul acestui stadiu a fost crearea Institutului Monetar European, premergător viitoarei Bănci Centrale Europene și a Sistemului European de Bănci Centrale constituit din noua bancă înființată și din ansamblul băncilor centrale ale statelor membre. Banca Centrală Europeană este independentă de guvernele naționale și urmărește în principal menținerea stabilității prețurilor și nu finanțarea deficitelor publice naționale sau a datoriei publice externe a statelor membre. Conform deciziei Consiliului de Conducere a Băncii Centrale Europene cotele de participare a celor 15 state la constituirea capitalului E.C.B. au fost: Germania 24,40%, Franța 16,87%, Italia 14,96%, Marea Britanie 14,71%, Spania 8,83%, Olanda 4,27%, Belgia 2,88%, Suedia 2,65%, Austria 2,36%, Grecia 2,05%, Portugalia 1,92%, Danemarca 1,65%, Finlanda 1,32%, Irlanda 0,83%, Luxemburg 0,14%.
În ceea ce privește S.E.B.C. obiectivul fundamental definit în art. 2 al statutului S.E.B.C. și E.B.E.C. este de a menține stabilitatea prețurilor. Fără a prejudicia acest obiectiv, S.E.B.C. va sprijini politicile economice generale ale Uniunii, contribuind la realizarea obiectivelor comunitare.
Principalele sarcini ale S.E.B.C. sunt definirea și implementarea politicii monetare ale Uniunii, conducerea operațiunilor valutare, deținerea și administrarea rezervelor oficiale ale statelor participante, participarea la conducerea politicilor urmărite de autoritățile componente referitoere la supervizarea activităților instituțiilor de credit și stabilității sistemului financiar.
Cadrul instituțional creat se compune dintr-un set de instrumente: S.E.B.C. va conduce operațiunile pieței deschise, va oferi facilități de durată și va putea solicita instituțiilor de credit să păstreze rezerve minime în conturile sale.
În ceea ce privește operațiunile pieței libere pot fi clasificate în patru categorii: operațiuni principale de refinanțare, respectiv tranzacții inverse ce formează lichidități cu frecvență săptămânală, operațiuni de refinanțare pe termen lung, operațiuni de reglaj prin care se urmărește stăpânirea lichidităților existente pe piață și fixarea optimă a ratei dobânzii, operațiuni structurale prin emiterea de obligațiuni.
În ceea ce privește facilitățile permanente, acestea urmăresc să furnizeze sau să absoarbă lichiditățile pe termen scurt, să semnalizeze starea generală a politicii monetare și să coreleze ratele dobânzii.
Prin decizia de aplicare efectivă a rezervelor minime se urmărește stabilitatea ratelor dobânzii pe piața monetară, crearea sau sporirea unei pneurii de lichidități structurală și contribuția la controlul expansiunii monetare.
Tot în această etapă s-au luat măsuri pentru: adoptarea legislației care interzice finanțarea activităților din sectorul public prin emisiunea de monedă, adoptarea legislației care să interzică accesul privilegiat al sectorului public la instituțiile financiare, adoptarea legislației care să interzică preluarea datoriilor sectorului public ale unei țări membre de către comunitate sau de către un alt stat membru, obligația ca statele membre să evite deficitele bugetare excesive, adoptarea legislației naționale care să asigure independența băncilor centrale ale statelor membre pentru a fi compatibile cu S.E.B.C.
Principalele sarcini au fost: pregătirea tehnică a Etapei a III a și coordonarea politicilor monetare a statelor membre. Cea mai importantă pregătire tehnică era determinarea cadrului organizatoric, de reglementare, logistic pentru S.E.B.C.
Modul de îndeplinire de către statele U.E. a criteriilor de convergență stipulate în tratatul de la Maastricht pentru anul 1997 se prezintă după cum urmază în tabelul din pagina următoare:
Tabelul nr. 4: Datele realizate de statele membre U.E.
Sursa: http://www.ecb.int/stats/html/index.en.html
Din acest tabel rezultă că statele care au îndeplinit cerințele impuse au fost Germania, Franța, Italia, Spania, Belgia, Austria, Portugalia, Finlanda, Irlanda și Luxemburg.
A treia etapă a introducerii monedei unice a început la 1 ianuarie 1999. De la această dată euro a devenit monedă cu drepturi depline și ratele la conversie a monedelor naționale ale statelor din EUROLAND au fost fixate irevocabil. Monedele naționale vor rămâne inițial în circulație o perioadă de timp, euro înlocuiește ECU la cursul 1 Ecu = 1 euro.
În decembrie 1995 Consiliul European a adopatat un scenariu detaliat cu scopul de a clarifica scopul procesul introducerii monedei unice pentru toți agenții economici și cetățenii europeni. Deși tranziția presupunea cele mai scăzute costuri posibile, aceasta nu trebuia să restrângă competiția dintre companii și bănci, fiind necesară totodată o transparență a acestui proces și o putere de convingere în scopul acceptării puglice.
Scenariul stabilit la Madrid era următorul:
În decursul anului 1998, Consiliul European trebuia să stabilească țările ce vor face parte din Uniunea Economică și Monetară în funcție de gradul de îndeplinire a criteriilor de convergență în anul 1997;
La 1 ianuarie 1999, Uniunea Monetară începe prin fixarea irevocabilă a ratelor de schimb între țările calificate pentru U.E.M. B.C.E. va iniția o singură politică monetară și valutară gestionată în euro. Ecu va înceta să mai existe.
La 1 ianuarie 2002 sunt introduse bancnotele și monezile euro
La 1 iulie 2002 are loc sfârșitul fazei de tranziție. Monezile țărilor membre ale U.E.M. vor fi complet înlocuite.
Numărul statelor membre participante a ajuns la 12 la data de 1 ianuarie 2001, atunci când Grecia a intrat în cea de-a treia etapă a U.E.M.. Slovenia a devenit cel de-al 13-lea stat membru care s-a alăturat zonei euro la data de 1 ianuarie 2007, fiind urmată un an mai târziu de Cipru și Malta, iar la 1 ianuarie 2009, de Slovacia. De la data aderării la zona euro, băncile centrale ale acestor țări au devenit în mod automat membre ale Eurosistemului.
Admiterea statelor în această etapă a fost condiționată de îndeplinirea unor criterii de convergență:
Rata inflației să nu depășească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale media ratei inflației a celor mai bune trei țări membre ale U.E. cu cele mai stabile prețuri;
Deficitul bugetar să nu depășească 3% din P.I.B-ul fiecărei țări;
Datoria țării respective să nu depășească 60% din P.I.B ul acesteia;
Rata dobânzii nu trebuie să fie mai mare de două puncte procentuale față de media pe termen lung a primelor trei state performante în acest domeniu;
Rata de schimb nu trebuie să depășească marjele normale de 2,5% mai mult sau mai puțin prevăzute de S.M.E. Trebuie ca moneda națională să fie integrată în S.M.E. de cel puțin doi ani.
Crearea sistemului monetar bazat pe EURO este rezultatul Consiliului European de la Madrid din decembrie 1995 si al textelor fondatoare prezentate Consiliului de la Dublin, cunoscute sub numele de prima reglementare si, respectiv, a doua reglementare – documente care definesc cadrul juridic al euro.
Implementarea aquis-ului privind U.E.M. în România
Contextul în care a fost amplasată România după cel de-al doilea război mondial a făcut ca țara noastră să se izoleze intr-o oarecare măsură de țările vest-europene.
Un tip particular de relații economice intre România și Comunitățile Europene a deputat la sfârșitul anilor ’60 când, pe fondul unui anumit grad de relaxare a climatului politic și economic pe relația Est-Vest, autoritățile de la București și-au dinamizat și diversificat schimburile comerciale cu țările membre ale C.E.E. Ca țară în curs de dezvoltare, începând cu anul 1974, România a dobândit schema comunitară de preferințe vamale generalizate nereciproce și nediscriminatorii, iar în anul următor a debutat un dialog de lucru cu organele comunitare, acesta constutuind un gest particular pentru o țară socialistă la acea dată.
În 1980, în ciuda rezultatelor nemulțumitoare obținute în urma negocierilor C.A.E.R.-C.E.E., România a semnat acordul cu privire la produsele industriale (altele decât cele siderurgice și textile) care a însemnat într-un fel o recunoaștere de facto a României a realității intergaționiste vest europene. Acesta a fost primul încheiat de Comunitate cu T.C.E.E., cu excepția fostei Iugoslavii.
În 1982, România a propus organelor comunitare negocierea și încheierea unui acord de comerț, și de cooperare economică și comercială, demers nefinalizat din cauza alterării relațiilor politice dintre “cei zece” și autoritățile române din acea vreme. Pe fondul răcirii relațiilor C.E.E.-România, în 1988 sunt organizate totuși trei reuniuni la nivel de experți, având ca obiectiv elaborarea unui proiect de comun acord, în baza mandatelor de care dispuneau cele două părți.
În paralel cu aceste acțiuni bilaterale, în ianuarie 1987 au fost declanșate runde de negocieri C.E.E.-C.A.E.R. (ca o continuare a celor întrerupte în anul 1980). Aceste negocieri aveau să se incheie la 25 iunie 1988 prin semnarea de către țările celor două grupări a unei Declarații Comune prin care se convenea stabilirea de relații oficiale între C.E.E. și C.A.E.R. Aceasta înseamnă o recunoaștere nu numai de fapt, ci și de drept a C.E.E. În baza acestei declarații, fiecare stat membru al C.A.E.R. ar putea să stabilească relații diplomatice cu C.E.E. și să negocieze acorduri comerciale și de cooperare menite să reașeze relațiile economice dintre părți pe baze juridice stabile.
Ca urmare, în august 1989, R.D.G., U.R.S.S., Polonia, Ungaria și Bulgaria au hotărât să stabilească relații oficiale cu C.E.E. cu efect imediat. Cu toate acestea, România a ezitat în continuare să facă acest pas, relațiile România-C.E.E. devenind din ce în ce mai distante, în special în cursul anului 1989, an în care organismele C.E.E. își exprimă cu diferite ocazii poziția lor față de nerespectarea drepturilor omului în România. Această răcire va duce la suspendarea oficială de către Consiliul de Miniștri al C.E.E., în aprilie 1989, a negocierilor cu România în problema încheierii Acordului de Comerț și Cooperare Economică.
După anul 1990, raporturile României cu Comunitatea Europeană au cunoscut o dezvoltare rapidă și benefică, prin recunoașterea oficială de către România a C.E.E., acreditarea primului ambasador pe lângă Comunități și apoi negocierea și semnarea Acordului de comerț și cooperare comercială și economică, intrat în vigoare în mai 1991.
În decembrie 1991, s-au deschis la București discuții exploratorii privind negocierea și încheierea unui Acord European de Asociere a României la Comunitățile Europene.
Negocierea propriu-zisă s-au derulat pe parcursul a șase runde (mai-noiembrie 1992) fiind încheiate prin finalizarea Acordului la 17 noiembrie 1992 și semnarea lui la 1 februarie 1993. Paralel s-a negociat și semnat un Acord Interimar, la fel ca și în cazul celorlalte țări asociate, care a intrat în vigoare la 1 mai 1993.
Introducerea monedei euro presupune pregătiri de durată, sub atenta monitorizare a instituțiilor europene responsabile cu acest demers. Ca atare, Comisia Europeană întocmește rapoarte periodice cu privire la stadiul pregătirilor legate de introducerea monedei unice pentru fiecare din statele membre care nu fac parte din zona euro, precum și pentru statele în curs de aderare.
În iulie 1997, raportul Comisiei cu privire la România a stipulat faptul că, datorită situației în care se află, era prematură o discuție legată de accesul Romaniei în cadrul zonei euro imediat după accesul în Uniunea Europeană.
Raportul din noiembrie 1998 a menționat progresele făcute de către Romania în pregătirile legate de intrarea în Uniunea Economică și Monetară, în timp ce rapoartele din 1999 și 2000 au arătat că este necesar un progres semnificativ pentru implementarea aquisului în acest domeniu.
Următoarele rapoarte ale Comisiei au scos în evidență faptul că progresul înregistrat de către România a fost unul nesemnificativ, în principal îndreptat spre creșterea accizelor la tutun și alcool pentru alinierea acestora la nivelul minim practicat în spațiul comunitar, însă fără nici un fel de rezultate în privința alinierii TVA-ului sau a impozitării directe, și ca atare se așteaptă o mai mare deschidere spre implementarea aquis-ului în domeniu.
Raportul din 2002 a evidențiat progresele realizate ca urmare a aplicării noii legislații cu privire la accize și a consolidării legislației cu privire la TVA.
În anul 2003 s-au încheiat provizoriu negocierile cu privire la capitolul impozitare, României fiindu-i acordată o perioadă de tranziție pană în decembrie 2009 pentru aplicarea ratelor comunitare minime de accizare pentru țigarete și alcooluri distilate.
Raportul pe 2004 a evidențiat faptul că România și-a consolidat legislația existentă în domeniu într-un sigur Cod Fiscal, care a intrat în vigoare începând cu 1 ianuarie 2004. Dintre celelalte elementele pozitive care se desprind din aceste rapoarte amintim faptul că infrastructura instituțională a României, formată din Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Economiei, Banca Națională a României și Institutul Național de Statistică este funcțională. Capacitatea administrativă a acestor instituții se va ameliora continuu până la data accesului.
În faza de aderare România participă la procedurile privind notificarea deficitului bugetar și a datoriei publice și de asemenea la evaluarea stabilității macroeconomice a sectorului serviciilor financiare, în cadrul Dialogului pe probleme de Politică Economică al Uniunii Europene cu statele candidate.
Aflată în fază de supraveghere a procedurilor fiscale, România a transmis prima notificare fiscală asupra deficitului guvernamental și datoriei publice pentru perioadele cuprinse între 1997 și 2000, respectiv 2001 și 2004, pe baza indicatorilor cuprinși în conturile naționale.
Începand cu 2001, bugetul a fost conceput pe baza unor noi reguli și principii, care reflectă valoarea informativă a acestuia și creșterea rolului de alocare printr-o repartiție transparentă a resurselor bugetare pe priorități sectoriale.
Din 1990, Institutul Național de Statistică elaborează conturile naționale în conformitate cu metodologia ESA 79, iar metodologia ESA 95 a devenit operațională în 2001. Primele estimări pe baza ESA 95 au fost elaborate pentru anul 1998.
În 2001, România a elaborat un Program Economic de Preaderare, premergător al programelor de convergență și stabilitate pe care va trebui să le elaboreze în calitate de stat membru. Programul Economic de Preaderare reprezintă instrumentul principal de participare la procedurile legate de coordonarea politicilor economice ale Uniunii Europene înainte de acces.
Banca Națională a României operează în concordanță cu prevederile Legii 101/1998, amendată în 2003, privind Statutul Băncii Naționale. O parte importantă din aquis-ul comunitar propriu politicii monetare și de curs de schimb a fost implementată prin intermediul acestei legi.
Legea datoriei publice, adoptată în iunie 2004 în scopul alinierii legislației naționale cu aquis-ul comunitar elimină toate prevederile existente anterior în legislația romanească care au fost identificate ca fiind conflictuale cu legislația comunitară în privința finanțării directe a sectorului public de către banca centrală și elimină accesul privilegiat al sectorului public la instituțiile financiare.
Această lege interzice băncii centrale cumpărarea de obligațiuni guvernamentale de pe piața primară și obligă la plata comisioanelor necesare pentru tranzacțiile executate în contul curent al Trezoreriei.
Scopul acestor amendamente îl constituie asigurarea independenței băncii centrale. Prin aceleași amendamente și urmărind același scop, al creșterii independenței băncii centrale, obiectivul acesteia este definit ca fiind asigurarea stabilității prețurilor și nu așa cum era prevăzut în Legea 101/1998, menținerea stabilității cursului de schimb combinată cu menținerea stabilității prețurilor.
CAPITOLUL AL II-LEA
UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ
– CERCETARE ȘTIINȚIFICĂ –
Cooperarea monetară la nivelul Uniunii Europene
Uniunea Europeană reprezintă un spațiu economico-social și politic, în construcție, de o natură și consistență diferită față de formele tradiționale de grupare a intereselor de natură economică și socială la scară societală. Procesul de formare și consolidare a spațiului european a presupus o serie de transformări ale structurilor economice și socio-politice, care s-au concretizat în formele îmbrăcate de-a lungul timpului:
Zona de cameră liberă, care reprezintă acea formă a integrării prin care două sau mai multe țări convin să înlăture barierele tarifare și netarifare dintre ele, pe baza unui acord prefențial de comerț, dar fi ecare țară își menține propriile bariere comerciale în comerțul cu țările nemembre.
Uniunea vamală, ca formă de integrare prin care țările membre înlătură toate barierele în comerțul desfășurat între ele și adoptă un tarif vamal extern comun față de terți.
Piața comună, care reprezintă o uniune vamală în cadrul căreia liberalizarea mișcării bunurilor și a serviciilor este acompaniată de liberalizarea mișcării fluxurilor de factori între țările membre.
Piața internă, formă care presupune, în afara realizării unei piețe comune pentru libera circulație a bunurilor și serviciilor, creșterea coeziunii economice, armonizarea politicii sociale, consolidarea instituțiilor comunitare;
Uniunea economică și monetară, care se formează, pornind de la piața internă unică, în cadrul căreia are loc creșterea gradului de armonizare a politicilor economice naționale, în special a celor vizând sfera monetar financiară, până la adoptarea unei monede unice și a unor instituții comune de gestionare a chestiunilor monetar fi nanciare la nivel comunitar.
Integrarea economicã completă (sau totală) ca ultim stadiu al integrării în cadrul căruia unificarea politicilor economice este întregită prin stabilirea unei unități supranaționale ale cărei decizii sunt obligatorii pentru statele membre. Integrarea economică completă presupune parcurgerea tuturor etapelor descrise anterior, spațiul integrat căpătând trăsături apropiate de cele ale unei economii naționale: instituții comune care guvernează cu ajutorul unei legislații comune utilizând un buget comun și adresându-se unei piețe de producție și de desfacere comună; utilizarea unei monede unice și a unui sistem bancar omogen, a politicilor interne și externe comune.
Din Uniunea economică și monetară, ca formă de integrare, fac parte toate cele 25 de state membre ale Uniunii Europene, cu deosebirea că unele dintre ele (Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia, și Spania) au adoptat moneda Euro, două state (Marea Britanie și Danemarca) beneficiază de clauza opt- out, care le permite să aleagă dacă să facă sau nu parte din zona euro, iar celelalte state membre, care au statutul de „stat membru cu derogare de la adoptarea euro” vor trebui să adere la euro într-o perioadă nedeterminată.
Privită ca o etapă superioară a integrării multinaționale, Uniunea economică și monetară este rezultatul adâncirii, a intensificării integrării și presupune:
Politică monetară comună;
Strânsă coordonare a politicilor economice ale statelor membre;
Monedă unică;
Liberalizarea fluxurilor de capital;
Un sistem instituțional care să coordoneze și administreze politica monetară.
Condiția de bază pentru crearea și funcționarea unei forme integrative de tipul Uniunii economice și monetare o constituie existența unei piețe comune a bunurilor și serviciilor, deși în cazul Uniunii Europene, Uniunea economică și monetară este mai degrabă asociată cu piața internă unică.
Stadiul de Uniune economică și monetară, care presupune, așa cum am arătat anterior, eliminarea cursului de schimb și aplicarea unei politici monetare comune conduce la diminuarea unor costuri și riscuri care, anterior, au putut să accentueze sau, după caz, să împiedice interpenetrarea piețelor de capital, să genereze distorsiuni în funcționarea pieței agricole comune sau să nu permită politicii industriale o dezvoltare unitară care să conducă spre o piață comună în domeniu.
La începutul deceniului al șaptelea, pe fondul încheierii formării uniunii vamale și a lansării, cu rezultate pozitive, a Politicii Agricole Comune, s-au înregistrat o serie de evenimente de natură monetar financiară, divergente, la nivelul statelor membre. Din acest considerent, în 1970 a fost conceput Planul Werner, prin care s-au stabilit obiectivele și etapele Uniunii monetare. Prin prisma acestui plan, Uniunea monetară avea drept scop „convertibilitatea deplină și ireversibilă a monedelor statelor membre eliminarea fl uctuațiilor cursului de schimb, fi xitatea irevocabilă a parității și cursurilor valutare și completa liberalizare a fl uxurilor de capital.”
Planul Werner, abilitat de către ECOFIN în 1971, nu a putut fi pus în aplicare datorită conjuncturii economice de ansamblu: căderea sistemului de la Bretton Woods, care avea la bază sistemul de cursuri fixe, respingerea ideii de înființare a unei instituții monetare comune și de aplicare a unei politici fiscale unitare la nivel comunitar.
Începând cu aprile 1972, a fost pus în aplicare aranjamentul cunoscut sub numele de „șarpele monetar” în cadrul căruia monedele celor șase state membre fondatoare ale Comunității Economice Europene (la care s-au adăugat ulterior Marea Britanie și Danemarca) păstrau între ele o marjă de fluctuație de +/- 2,25% având drept pivot dolarul american, ceea ce însemna că între moneda cea mai bine cotată și cea mai slab cotată putea să existe un ecart de maximum 4,5%. Menținerea raporturilor valorice stabilite între monede se făcea prin intervenții frecvente ale băncilor centrale.
Sistemul șarpelui monetar a funcționat cu dificultate, cu dese momente de retrageri și reveniri ale statelor membre și cu numeroase reajustări de parități prin devalorizare și revalorizare. El a fost înlocuit de către Sistemul Monetar European, în urma Consiliului European de la Bruxelles din decembrie 1978. Pe baza propunerii comune a cancelarului Helmut Schmidt și a președintelui Franței, Valery Giscard d’Estaing s-a creat Sistemul Monetar European, văzut ca un instrument de creare a unei zone de stabilitate monetară în spațiul comunitar, dar și ca o verigă de legătură între Bretton Woods și Uniunea Economică și Monetară.
Sistemul monetar european, negociat în 1978 și adoptat în 1979, de către cele nouă țări membre ale Comunității Europene la acea dată, care au devenit membri de facto ai acestuia, și-a propus în principal formarea unei zone de stabilitate monetară în cadrul unui spațiu economic ale cărui state membre înregistrau, la acel moment tendințe de diminuare a diferențelor dintre nivelurile lor de dezvoltare.
Principalele componente ale sistemului au fost:
Unitate de cont europeană (ECU) utilizată în decontările financiare;
Un fond de cooperare monetară, instituit în 1973;
Mecanismul ratei de schimb;
Institutul Monetar European.
Ecu (European Currency Unit) a fost introdus în anul 1975 ca unitate oficială de cont a Comunității Europene înlocuind Unitatea Europeană de Cont. Din punct de vedere al structurii, ECU a reprezentat o monedă nominală, de fapt un coș monetar constituit în funcție de puterea economică a statelor membre participante la constituirea acestuia.
Spre deosebire de mecanismul ratei de schimb, ECU a inclus toate statele comunitare care erau membre ale Sistemului Monetar European. Inițial, paritatea ECU–Dolar american a fost de 1 la 1, iar ECU a fost utilizat în special pentru acoperirea tranzacțiilor financiar-monetare, (inclusiv a emisiunilor de obligațiuni și a altor titluri de creanță), publice și private de unde și denumirile de ECU public și respectiv ECU privat, și mai puțin (aproximativ 1%) pentru acoperirea tranzacțiilor comerciale.
Ulterior, funcția de unitate de cont a fost lărgită prin utilizarea sa la elaborarea bugetelor comunitare. În 1995, ECU a primit denumirea de euro, iar din 1999 ECU și-a încetat existența.
În conformitate cu art. 118 din Tratatul CE, compoziția coșului monetar ECU a fost „înghețată” la 1 noiembrie 1993, data intrării în vigoare a Tratatului de la Maastricht, pe baza compoziției coșului la data de 21 septembrie 1989, cu ocazia intrării în cadrul coșului a pesetei și escudo-ului.
Consiliul European de la Madrid, din decembrie 1995 a decis ca la începutul celei de a treia etape, numele dat monedei europene să fi e acela de euro, nume care simbolizează Europa și care să fie același în toate limbile ofi ciale ale Uniunii Europene.
Fondul European de Cooperare Monetarã, creat în aprilie 1973, reprezintă un fond comun format din depunerile în aur și dolari (fiecare în proporție de 20%) din rezervele țărilor ale căror monede erau cuprinse în ECU, chiar dacă nu făceau parte din mecanismul ratei de schimb. Fondul funcționa pe principiul acordării de credite pe termen foarte scurt pe care și le acordau băncile centrale între ele, credite pe termen scurt și mediu pentru echilibrarea balanței de plăți și mecanismul mobilizării de ECU.
Pentru gestionarea facilităților acordate prin FECOM, a fost abilitată Banca Reglementelor Internaționale. În conformitate cu prevederile legate de etapa a doua a Uniunii Economice și Monetare, Fondul European de Cooperare Monetară s-a dizolvat și atribuțiile acestuia au fost preluate de către Institutul Monetar European.
Institutul Monetar European a fost înființat în 1994 având sediul la Frankfurt, în Germania. Prin instrumente și proceduri fi nanciare specifice, Institutul Monetar European avea rolul de a întări cooperarea între Băncile Centrale Naționale ale țărilor comunitare, de a superviza funcționarea Sistemului Monetar European și de a întări coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în scopul asigurării stabilității prețurilor.
Resursele s-au constituit din contribuția băncilor centrale, calculate 50% în funcție de populație și 50% în funcție de PIB.
Mecanismul ratei de schimb a fost introdus în 1979 pentru a reduce fluctuațiile în valoarea nominală a monedelor statelor membre, pe baza susținerii reciproce și a acțiunilor colective ale băncilor centrale din statele membre.
Băncile centrale au intervenit pe piețele valutare, prin cumpărarea sau vânzarea de monede, pentru a le influența valoarea. Intervenția s-a realizat pe baza principiului cererii și al ofertei: atunci când valoarea unei valute scădea sub un anumit prag, stabilit de comun acord și numit marjă sau culoar de fluctuație, băncile centrale au intervenit, restabilind valoarea de piață a respectivei monede.
În momentul crizei din 1992, mecanismul ratei de schimb avea zece membri. Spania a intrat în acest aranjament în 1987, Marea Britanie în 1990 și Portugalia în aprilie 1992. Grecia nu a făcut parte din mecanism datorită economiei neperformante, iar Luxemburg-ul avea legată moneda de francul belgian.
Mecanismul ratei de schimb avea la bază un sistem de parități care îi permitea fiecărei monede să fluctueze limitat în relația cu fiecare din valutele din sistem stabilindu-se, în același timp, o rată centrală de paritate în ECU.
Inițial, monedelor li s-a permis o fl uctuație de +/- 2,25% în jurul parității centrale, cu excepția Italiei căreia i s-a permis o rată de fluctuare de 6% datorită unei inflații crescute și dificultăților politice interne.
Aranjamentul monetar numit Mecanismul ratei de schimb a înregistrat o serie de trăsături particulare, în sensul că a fost primul sistem al ratelor de schimb în întregime european, fără a avea la bază o monedă de referință extraeuropeană.
În același timp, el nu s-a constituit în jurul unei monede pivot ci pe baza unui mecanism de schimb bilateral.
Criza din 1992-1993, în timpul căreia două monede (lira sterlină și cea italiană) s-au retras din sistem, cinci dintre ele și-au realiniat ratele de schimb (peseta spaniolă, escudo portughez, lira irlandeză, coroana daneză și francul francez) și una dintre ele a atins marje de fluctuare de +/- 15% a demonstrat faptul că integrarea monetară cu mai multe monede aflate în circulație nu dă rezultatele scontate și că singura cale pentru atingerea acestui deziderat o reprezintă moneda unică.
S-a pus astfel problema reconsiderării disciplinei monetar financiare în cadrul sistemului prin flexibilizarea operațională și crearea unor noi mecanisme care să permită integrarea monetară.
Din acest considerent, în 1999, când s-a adoptat moneda unică, a fost lansat un al doilea mecanism al ratei de schimb, numit Mecanismul ratei de schimb 2, în cadrul căruia sistemul multilateral a fost înlocuit cu unul bilateral, prin care fiecare monedă participantă are definită o paritate centrală comparativ cu euro.
Acest mecanism permite intervenția de către Banca Centrală Europeană și de către băncile centrale ale statelor membre, atunci când cursul de schimb depășește marja de +/- 15% față de cursul central.
Din MRS 2 fac parte statele membre din zona euro și Danemarca (aceasta din urmă optând pentru un culoar de fluctuație de +/- 2,25%.) precum și un număr de șase state membre nou intrate în spațiul comunitar în 2004.
Un obiectiv important al mecanismului ratei de schimb îl reprezintă ajutorul acordat statelor membre din afara zonei Euro în aplicarea unor politici de stabilizare macroeconomică cu scopul impulsionării acestora pentru a atinge convergența necesară intrării în zona Euro.
Avantajele care au decurs din funcționarea mecanismului ratei de schimb sunt:
Creșterea stabilității mediului financiar prin utilizarea unui sistem de cursuri semi fixe care au permis reducerea riscurilor investiționale și de afaceri;
Acțiuni colective care le-au permis statelor membre să se bazeze nu doar pe eforturile proprii de menținere a valorii monedelor lor;
Impunerea disciplinei financiare în lupta împotriva inflației prin stabilirea unei marje permise de depreciere a unei monede;
Mai bună alocare a resurselor, ca efect al eliminării incertitudinilor legate de fixarea cursului de schimb și, prin aceasta, a utilizării mecanismului prețurilor ca instrument de alocare a resurselor;
Stimularea sectoarelor manufacturiere prin stabilitatea cursului de schimb; în absența acestei stabilități, resursele se orientau spre sectoarele economice care nu aveau legătura cu exportul;
Stimularea firmelor mici și mijlocii mai puțin expuse riscului legat de cursul de schimb;
Creșterea schimburilor comerciale la nivel intra-unional.
Dezavantajele care au făcut ca acest mecanism să nu poată evita o criză de proporții cum a fost cea din 1992, au fost:
Faptul că s-a pornit de la presupunerea că valoarea monedelor ar fi putut fi menținută prin intervenție guvernamentală, ceea ce înseamnă capacitatea limitată a guvernelor de a acoperi piața;
Faptul că a plecat de la presupunerea, care s-a dovedit a fi eronată, că guvernele ar fi fost dispuse să intervină atunci când monedele altor state membre s-au depreciat, contribuind prin intervenția lor la stabilitatea acestora;
Mecanismul a funcționat bine în condițiile unor rate ale inflației scăzute și constante, dar a reacționat violent și negativ în momentul în care pe piață au apărut perturbările generate de reunificarea Germaniei sau de rezultatul respingerii, prin referendum, a ideii de uniune monetară sau monedă unică în unele din statele membre;
A încurajat speculanții care au găsit un cumpărător garantat pentru monedele slabe din sistem în persoana băncilor centrale ale statelor membre;
A contribuit la pierderea, de către guvernele statelor membre, a suveranității monetare asupra economiilor naționale cu toate implicațiile care derivă din acest aspect.
Funcționarea Sistemului Monetar European și în special în cadrul acestuia a mecanismului ratei de schimb a implicat respectarea marjelor de fluctuație în limitele impuse, ceea ce a determinat, prin angajamentele luate, o scădere a independenței băncilor centrale, generând așa numita “trinitate imposibilă” adică, imposibilitatea de a avea, în același timp o politică monetară independentă, un sistem de cursuri fixe și o mobilitate deplină a capitalului. În perioada funcționării sistemului, membrii mecanismului ratei de schimb au optat, în general pentru stabilitatea ratei de schimb combinată cu un control riguros al mișcării capitalurilor.
Independența monetară a permis statelor membre să opereze cu rate diferite ale inflației însă șocurile petroliere din anii 70 au determinat o creștere a diferenței dintre aceste rate ceea ce a obligat fie la o reglare a ratei inflației prin renunțarea la sistemul de cursuri fixe, fie la o renunțare la independența în stabilirea ratei inflației și menținerea sistemului cursurilor fixe.
Soluția aleasă a fost aceea a menținerii divergențelor între ratele inflației și ajustarea ratelor de schimb ori de câte ori era necesar pentru a evita problemele legate de competitivitate în plan intern și extern.
În același timp, evoluția Sistemului Monetar European a condus la reducerea impredictabilității cursului de schimb între monedele componente ale acestuia, introducerea și creșterea gradului de convergență între ratele inflației la nivelul statelor membre, încurajarea aplicării unor rate de creștere a ofertei de bani din ce în ce mai mici și mai apropiate.
Transformarea Comunității Europene în Uniune economică și monetară, așa cum a fost prevăzută prin Tratatul de la Maastricht, a fost conturată încă din 1988, o dată cu elaborarea Raportului asupra Uniunii economice și monetare, cunoscut și sub numele de Raportul Delors.
Acest raport a prefigurat construcția noii forme integrative în trei etape, recomandând crearea sistemului băncilor centrale europene, fără a recomanda însă în mod explicit utilizarea unei monede unice.
Opoziția Marii Britanii, argumentată prin pierderea de suveranitate pe care o presupunea noua fază integrativă, a întârziat începerea unificării monetare.
Dat fiind faptul că odată devenită membră a U.E., România a obținut derogare temporară de la adoptarea monedei euro, spre deosebire de Marea Britanie care a activat clauza opt-out, problema nu se pune „dacă”, ci „când” o va adopta. Astfel, „conform Tratatului de la Maastricht, noile țări candidate care vor adera la U.E. vor deveni state membre cu o derogare temporară în ceea ce privește moneda comună. Aceasta înseamnă că, la un moment dat, ulterior aderării, noile state membre vor intra în E.R.M. II, iar apoi, condiționat de îndeplinirea criteriilor de convergență nominală, vor adopta moneda euro”.
Intrarea în euro-land este condiționată de 2 factori: reforma statutului B.N.R. astfel încât să fie în concordanță cu cerințele comunitare, respectarea celor 5 criterii de convergență stabilite la Maastricht și participarea la procesul de coordonare a politicilor economice ale țărilor membre U.E.
Independența Băncii Centrale din România a fost statuată prin Legea nr. 312/2004, care a modificat și completat Legea nr. 101/1998 privind Statutul B.N.R. Astfel, noua lege a urmărit:
Statuarea unicității obiectivului fundamental (asigurarea și menținere stabilității prețurilor) și întărirea independeței funcționale a băncii centrale;
„Consolidarea independenței instituționale a băncii centrale, atât prin definirea acesteia ca instituție publică independentă, cât și prin menținerea independenței sale față de autoritățile publice sau față de orice altă instituție sau autoritate în îndeplinirea atribuțiilor ce îi revin prin Statut”;
Asigurarea independenței personalului băncii centrale;
„Interzicerea oricărei posibilități de finanțare directă de către banca centrală a instituțiilor publice și eliminarea accesului privilegiat al instituțiilor publice la resursele instituțiilor financiare […]”.
Cele 5 criterii nominale stabilite prin Tratatul de la Maastricht sunt următoarele:
O rată medie a inflației, în cursul unei perioade de un an, înainte d examinare, care nu depășește cu mai mult de 1,5% pe cea a celor trei state membre având cele mai bune performanțe în materie de stabilitate a prețurilor;
În momentul examinării, țara noastră nu face obiectul unei decizii a Consiliului privind un deficit excesiv al administrației publice (deficitul public nu depășește 3% din P.I.B., iar datoria publică externă nu este mai mare de 60% din P.I.B., admițându-se o anumită flexibilitate privind aceste cifre);
Țara noastră să respecte marjele normale de fluctuație ale leului față de euro, prevăzute de mecanismul european al cursurilor de schimb (MCE II), fără a cunoaște tensiuni grave, cel puțin doi ani precedând examinarea;
România să aibă în decurs de un an, înainte de examinare, o rată medie a dobânzii nominale pe termen lung, care nu a depășit-o cu mai mult de 2% pe cea a celor trei state membre cu cele mai bune performanțe în materie de prețuri.
Deoarece în 1992, la data semnării Tratatului de la Maastricht, noua comunitate era compusă din țări bogate, s-a considerat că „acest set de criterii nominale – inflație, deficit bugetar, datorie publică – părea a fi suficient, pentru că se adresa unor țări care, altminteri, aveau un grad de dezvoltare similar”, pentru că „la acea dată, nu aderaseră încă Austria, Finlanda și Suedia”, iar „foarte puțini se gândeau pe vremea aceea că acest club al țărilor bogate va fi lărgit cu unele țări cu un venit mult sub media U.E. […]”.
Dar atunci când au început să adere țările din centrul și estul Europei, „s-a observat că numai îndeplinirea criteriilor nominale nu este suficientă, atunci când există alte probleme structurale mult mai profunde și care sunt specifice acestor țări rămase în urmă”.
Astfel, pentru a contribui la eficiența uniunii monetare, pentru a atenua eventualele șocuri asimetrice, teoria economică a zonelor monetare optime, consideră ca fiind la fel de importantă și respectarea criteriilor reale de convergență.
Există mai multe definiții ale convergenței reale, însă cea mai cuprinzătoare ni se pare a fi aceasta: „convergența reală constă în realizarea unui tip de economie, a unei structuri economice și a unui nivel de trai similare cu cele existente în U.E.”
Această convergență ar putea fi măsurată folosind următorii indicatori:
Creșterea volumului P.I.B. ( pe o scară de +/-2% în raport cu media a trei state cu cele mai bune performanțe );
Nivelul șomajului (pe o scară de 3% în jurul mediei a trei state cu cele mai bune performanțe);
Soldul balanței de operațiuni curente exprimat în procente din P.I.B. (în limitele a +/-2% din P.I.B.);
Gradul de deschidere al economiei, calculat ca (exporturi+importuri)/ P.I.B.;
Ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale U.E. în totalul comerțului exterior;
Nivelul P.I.B./locuitor (exprimat fie la cursul nominal, fie prin paritatea puterii de cumpărare) și structura economiei (exprimată prin ponderea pe care marile sectoare o au în P.I.B.).
Procesul de convergență nominală a fost privilegiat în raport cu cel de convergență reală, „deoarece realizarea sa presupune un orizont mai redus de timp”.
Analizând atât criteriile de convergență reală cât și cele de convergență nominală, observăm că „economia românească nu este încă pregătită să facă față presiunii forțelor competitive din Uniunea Europeană. La puțin timp după integrarea în Uniunea Europeană, regăsim o economie românească slab structurată, cu un grad redus de competitivitate și neglijentă în ceea ce privește procesele de inovare, cercetare-dezvoltare și investiție în capitalul uman. România resimte lipsa unei viziuni de dezvoltare.”
Pe lângă atingerea celor două tipuri de convergență reală care merg doar împreună, România trebuie să facă dovada capacității sustenabilității acestor performanțe.
Astfel, „intervin din ce în ce mai evident și judecăți referitoare la capacitatea economiei de a respecta aceste criterii într-o manieră funcțională și pe parcursul unui orizont de timp mai îndelungat”. „Dezbaterile aprinse care au avut loc și continuă să aibă loc în legătură cu adoptarea euro de către noile state membre ilustrează importanța unor asemenea perspective ce investighează simultan performanțele macroeconomice și sustenabilitatea acestora”. Spre exemplu, deficitul bugetar a fost menținut sub 3% din P.I.B. până în 2007, în condițiile amânării unor proiecte importante precum investițiile în infrastructură, sau reforma pilonului 2 de pensii; demararea acestora a creat și crează în continuare dificultăți în menținerea acestui procent.
În cee ce privește procesul de adoptare al monedei euro, România poate opta între două strategii:
O creștere economică mai rapidă pentru recuperarea decalajelor de dezvoltare care presupune o decalare a datei țintă cu 3-5 ani peste anul 2015 sau
Menținerea anului 2014 ca dată țintă pentru adoptarea euro în condițiile actualei crize financiare este practic imposibil de respectat.
Trebuie specificat faptul că o parte din procesele de corelare a economiilor sunt endogene: intrarea în zona euro crește gradul de deschidere și gradul de integrare ale economiei. „Există o școală întreagă de gândire care afirmă că, cu cât se intră mai repede într-o zonă monetară comună, tocmai aceste procese de integrare vor fi stimulate”.
Cele mai importante beneficii ale participării României la U.E.M. sunt:
Reducerea costului tranzacțiilor pentru firmele românești, prin dispariția elementului de cost aferent convertirii din moneda națională în euro și invers;
Suprimarea pentru firmele românești a riscului schimbului valutar între moneda națională și euro;
Beneficierea, într-o măsură sporită, de piața financiară mai largă și mai eficientă din zona euro;
Atractivitatea sporită a României pentru investitori străini, care vor fi încurajați să investească în țara noastră, ca urmare a stabilității macroeconomice, obținută prin participarea la U.E.M.;
Crearea de condiții favorabile pentru realizarea unei creșteri economice puternice, durabile și neinflaționiste generatoare de locuri de muncă.
România va beneficia de aceste avantaje doar dacă va respecta criteriile de convergență nominale, însă în mod deosebit, pe cele reale.
Grupul țărilor PIIGS și criza datoriilor suverane
Economia europeană iese treptat din cea mai gravă recesiune cu care s-a confruntat de decenii.
Falimentul Lehman Brothers din septembrie 2008 a marcat începutul oficial al crizei financiare. Încă de la acel moment, Dominique Strauss-Kahn, directorul general al Fondului Monetar International, anticipa costuri de ordinul a 1.000 miliarde de dolari. Lehman Brothers Holdings, cea de-a patra banca de investiții din SUA, a solicitat falimentul în urma acumulării unui volum uriaș de credite “subprime”. Acestea au fost acordate unor persoane cu resurse financiare discutabile pentru rambursare, „împachetate” pe scară largă și folosite pentru a garanta alte finanțări. Atunci când neplățile s-au acumulat, tot sistemul s-a prăbușit ca un castel de cărți de joc. Efectele s-au propagat la sute de mari bănci și companii care investiseră în produse bazate pe fluxurile financiare ce urmau să fie generate de rambursarea creditelor subprime, produse altminteri foarte rentabile pe moment.
Criza nu a venit pe neașteptate. Primele semne au fost la începutul lui 2007, când creditele ipotecare cu grad mare de risc au început să afecteze bilanțurile bancare. Banca de investiții Bear Stearns a fost preluată în martie 2008 de JP Morgan Chase, Trezoreria americană a pus sub supraveghere la începutul lui septembrie 2008 bancile ipotecare Freddie Mac și Fannie Mae, după ce le-a garantat datorii de 200 miliarde dolari. În 15 septembrie 2008, Lehman Brothers a declarat faliment, Bank of America anunța preluarea Merrill Lynch, a treia bancă mondială de investiții. A doua zi, Fed și guvernul american salvează American International Group (AIG), amenințat de faliment, și îi acorda un ajutor de 85 miliarde dolari, în schimbul a circa 80% din acțiuni. Pe piețele de capital se instalează panica.
Contagiunea în Europa a venit pe filiera înrautățirii semnificative a riscurilor de credit în Marea Britanie, Irlanda și Islanda.
Scăderea activității in sectorul imobiliar în urma prăbușirii prețurilor a fost principala cauza a crizei. Marea Britanie a rezistat ceva mai bine datorită dimensiunii economiei. În schimb, atrase de profitabilitatea ridicată, băncile din Islanda și Irlanda au profitat de libera circulație a capitalurilor și s-au lansat în operațiuni foarte riscante.
La momentul declanșării crizei, în România era feerie maximă. Produsul Intern Brut crescuse cu 9,1% în prima jumătate a anului 2008, iar trimestrul trei aducea recordul din toate timpurile de 9,3%.
Evident, sectorul construcțiilor se afla la cote greu de imaginat, prețurile o luaseră razna și toți se grăbeau să facă locuințe. Ritmul de creștere al sectorului atinsese un fabulos 33,1% în prima jumătate a anului și 31,1% în trimestrul trei. Alegerile se apropiau, iar oferta electorală depășise orice limită rațională.
Exemplu edificator, pensiile fuseseră mărite în avans cu trei luni, pe baza unor prognoze fanteziste de creștere, de 6,5% pe 2009 (rezultatul real avea să fie -7,1%), iar deficitul bugetar o luase pe coclauri, în ciuda încasărilor aduse de creșterea economică. Spre deosebire de țările menționate mai sus, sistemul bancar românesc nu avea, din fericire, probleme majore. Altminteri, statul nu ar fi avut banii necesari pentru a interveni spre a salva instituții financiare cu probleme. Cea mai bună comparație este cu Irlanda, care a terminat anul 2009 cu un deficit de 14,3% din PIB, în timp ce noi, fără a avea vreo bancă cu probleme, am scos un nedorit deficit de 8,3%.
În Europa de Vest, alocarea de bani pentru menținerea stabilității sistemului financiar a dus la politici de austeritate pentru a reduce deficitele bugetare imense ce a păreau.
Rezultatul a însemnat, însă, și restrângerea activității economice – respectiv recesiune, cu tăieri de slujbe și scăderea cererii agregate. Din motive de păstrare a sistemului, după ce câștiguri însemnate au fost marcate de unii în sectorul privat (alături de falimentul altora) s-a trecut la „naționalizarea” pierderilor, moment în care s-a constatat că unele state nu aveau așa-numitul „spațiu fiscal” pentru a face față și simultan crizei financiare și reducerii activității productive.
În unele state membre, finanțele publice au devenit dependente de surse de venituri cu un pronunțat caracter ciclic sau temporar. Acest fapt a contribuit la prăbușirea veniturilor publice din cauza unei contracții puternice a activității economice, în timp ce, în general, cheltuielile publice au fost menținute la nivelurile planificate anterior. Statele membre au permis stabilizatorilor lor automați să funcționeze pe deplin, ceea ce a contribuit la atenuarea impactului crizei globale asupra economiei reale. Cu toate acestea, întrucât nu a fost suficient pentru a opri scăderea cererii și a evita riscul unui colaps al sistemelor financiare, majoritatea guvernelor statelor membre ale UE au pus în aplicare, de asemenea, măsuri fiscale discreționare în temeiul cadrului comun al Programului european de redresare economică, lansat de Comisie în decembrie 2008.
Datele Eurostat publicate arată că, la nivelul UE, datoria publică a ajuns la echivalentul a 80% din PIB, procent în creștere semnificativă față de anul 2007, când ponderea era de 59%. Cu alte cuvinte, trei ani de criză au generat o creștere a datoriilor cu 2.500 miliarde euro, însă evoluția pe țări arată discrepanțe extrem de mari.
Cele mai vulnerabile țări din zona euro sunt în continuare cele denumite PIIGS. Acestea sunt: Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia și Spania. Aceste țări au caracteristici financiare similare, printre care deficit bugetar mare, o rată ridicată a șomajului, și datorii uriașe.
Portugalia
În Portugalia datoria publică a țării va crește de la 77% din PIB în 2009, la 85% în 2010, respectiv la 91% în 2011. Guvernul Portugaliei așteaptă să câștige 960 de milioane de euro din privatizări, bani pe care îi va utiliza la plata datoriei publice.
Portugalia nu intenționează să recurgă la majorări de taxe. Potrivit planului de buget alocării, economia va crește cu 0,7%, după declinul de 2,6% din 2009. Pentru anul curent, rata șomajului din țară este estimată să ajungă la aproximativ 10%, de la 9,5% în 2009.
Portugalia se estimează că este următoarea țară care va ajunge în situația Greciei.
Ministrul de Externe portughez, Luis Amado, a declarat că țara sa ar putea fi nevoită să renunțe la moneda euro dacă nu reușește să formeze un guvern de coaliție capabil să rezolve criza financiară.
Economia Portugaliei se situează pe locul 37 în lume.
Italia
Economia Italiei a înregistrat anii trecuți cea mai mare scădere de după cel de-al Doilea Război Mondial, de 5%, informează Mediafax. Deficitul bugetar a urcat de la 2,7% din PIB în 2008, la 5,3% din PIB în 2009.
Între țările PIIGS, Italia are cea mai mare rată în calculul datoriei interne raportată la Produsul Intern Brut. Cu toate acestea, Guvernul Italiei estimează că economia va crește cu 1,1% în acest an.
Obiectivele principale ale programului de austeritate sunt reducerea deficitului bugetar la 3% până în 2013 și reducerea niveului datoriei publice, care se estimează că va atinge nivelul de 117% din PIB.
Economia Italiei ocupa locul 7 în lume.
Irlanda
Irlanda după ce a atins un nivel de aproape 12% din PIB în 2009, autoritățile au promis să aducă deficitul bugetar la 8,2-8,3% din PIB în 2010, respectiv să-l coboare la 2,9% în 2014. Țara s-a angajat să reducă atât programele generale, cât și pe cele investiționale. Șomajul din Irlanda a fost de 13,3% în decembrie 2009, față de 13% în noiembrie. Starea economică a Irlandei s-a înrăutățit considerabil în ultimul an, aducând țara în pragul colapsului.
Unii sunt de părere că țara a intrat deja în faliment, iar situația creată are consecințe nefaste asupra societății irlandeze. The Irish Times scria că peste 70% din bugetele alocate educației și sănătății au fost folosite la pensii și alte plăți. Guvernul irlandez a anunțat, ulterior, reducerea cheltuielilor publice cu încă 15 miliarde de lire, în plus față de cele 14,5 miliarde pe care le-au tăiat deja.
Economiștii sunt de părere că aceste reduceri sunt o nimica toată față de cei 70 de miliarde de lire, alocați salvării sistemului bancar. Astfel, în următorii șase-șapte ani, aproape toate veniturile din taxele plătite de irlandezi va acoperi pierderile băncilor.
Economia Irlandei ocupă locul 37 în lume.
Grecia
Grecia este de departe cea mai afectată țară de criza economică. A avut un deficit bugetar de 12,7% din PIB în 2009, cel mai mare din UE. Executivul elen a prezentat Comisiei Europene un program de austeritate, la vremea respectivă, angajându-se să reducă deficitul cu 4% în 2009, la 8,7%, respectiv să-l aducă sub limita de 3% în 2012.
Datoria publică a fost de 113% din PIB în 2009, a urcat la 123,3% din PIB în 2010 după care a scăzut la 120% din PIB în 2011.
Grecia s-a confruntat și încă se mai confruntă cu greve din cauza măsurilor pe care vrea să le aplice guvernul de la Atena, în continuare, respectiv reducerea cheltuielilor bugetare și majorarea taxelor. Ea a trebuit să vândă datorii de 53 de miliarde de euro în 2010, echivalentul a circa 20% din PIB.
Rata șomajului din Grecia a crescut la 10,6% în noiembrie 2009, de la 9,8% în octombrie, potrivit celor mai recente date oficiale de la Atena.
Economia Greciei ocupă locul 28 în lume.
Menținerea Greciei in Zona Euro este și va un subiect dinamic, cel putin până când actuala criză a datoriilor suverane va fi depășită. Există atât avantaje, cât și dezavantaje semnificative pentru a susține atât ipoteza ieșirii, cât și ipoteza rămânerii în Zona Euro. Deși balanța pare sa încline în favoarea părăsirii acestei uniuni monetare, Grecia nu trebuie să neglijeze gradul de dependență și îndatorare față de BCE. Excluderea din Zona Euro în situația actuală nu ar face decât să o aducă în incapacitate de plată și să arunce țara într-un colaps ireversibil.
În contextual actual, Uniunea Europeană are nevoie de stabilitate macroeconomică. Prin urmare, preferă să acorde împrumuturi Greciei până când vor concepe un plan pentru a salvare, decât să o lase sa falimenteze și să destabilizeze întreaga economie global, ca și în cazul băncilor de investiții americane.
Concluzia este că Grecia ar trebui sa rămână în Zona Euro și să colaboreze cu aceasta pentru crearea unui program menit să o ajute să depășească situația actuală.
Spania
În Spania deficitul bugetar al țării a fost de 11,4% din PIB în 2009, iar datoria publică de 91% din PIB. În 2010, Spania a urmărit să-și diminueze datoria publică la 60% din PIB, iar deficitul la 9,8%.
Elena Salgado, ministrul de Finante spaniol, a promis că va reduce deficitul bugetar al țării până la 3% din PIB în 2013.
Spania a vândut obligațiuni de 76,8 miliarde euro în 2010, cu 34% mai puțin decât în 2009.
Șomajul din Spania a fost de 19,5% în decembrie 2009, cu 4,7% peste nivelul din decembrie 2008. În noiembrie 2009, șomajul din Spania era de 19,4%.
Potrivit Institutului Național de Statistică, PIB-ul Spaniei a scăzut cu 0,1% în ultimul trimestru din 2009, față de trimestrul precedent, respectiv cu 3,1% față de ultimul trimestru din 2008. Autoritățile au sperat ca economia țării să iasă din recesiune în anii următori.
Salariile angajaților din sectorul public spaniol au fost reduse cu cinci la sută, începând cu 1 iunie, iar în 2011 au fost înghețate, ca parte a planului de reducere a deficitului bugetar, menit să liniștească piețele financiare, îngrijorate de extinderea crizei din Grecia în alte state din zona euro.
Premierul spaniol a anunțat, pe atunci, că nu se va mai plăti ajutorul de 2.500 de euro acordat la nașterea unui copil.
Prin adoptarea acestor măsuri, guvernul spaniol a economisit 15 miliarde de euro în doi ani.
Economia Spaniei a intrat în recesiune în al doilea semestru al lui 2008, lovită de criza financiară internațională și de spargerea bulei imobiliare, care a alimentat creșterea puternică înregistrată în anii precedenți.
Economia Spaniei este a 9-a în lume.
Situația indicatorilor de convergență de la nivelul UE 15
Dacă în faza de preaderare la UE țările candidate se bucurau de un grad relativ ridicat de libertate în stabilirea și practicarea politicii monetare, în faza post-aderare gradul de libertate s-a restrâns în special prin impunerea criteriilor de convergență stipulate în Tratatul de la Maastricht și prin obligativitatea de a aplica ERM II înainte de a adopta euro, în condițiile liberalizării totale a comerțului și a fluxurilor de capital.
Ca urmare, s-a restrâns plaja instrumentelor de control al funcționării economiei și a sporit gradul de vulnerabilitate a stabilității macroeconomice, ceea ce poate afecta major procesul de convergență reală.
Stabilitatea cursului de schimb versus reducerea ratei inflației și efectul Balassa-Samuelson. O temă din domeniul convergenței nominale în jurul căreia au loc ample dezbateri este și aceea privind imposibilitatea realizării simultane de către țările CEE, care pășesc în faza de preaderare la UEM, a următoarelor două condiții: stabilitatea cursului de schimb și reducerea ratei inflației. În fapt, aceasta este o reluare a unei ipoteze formulate în 1964, în mod independent, de Balassa și de Samuelson, când ei se refereau la efectele relațiilor comerciale dintre țările în curs de dezvoltare și cele dezvoltate.
În demersurile lor științifice, ei au pornit de la clasificarea ramurilor economiei în două mari sectoare – comercializabile la export și necomercializabile – acceptând ipoteza unei creșteri mai rapide a productivității în sectoarele comercializabile decât în cele necomercializabile din țările mai puțin dezvoltate.
Ei au demonstrat că, în acest caz, se va produce în mod inevitabil nu numai o rată a inflației mai înaltă, provocată și indusă în economie de sectorul de bunuri necomercializabile (servicii), ci și o apreciere a ratei de schimb reale în țările respective, dată de creșterea productivității realizată în sectorul de bunuri comercializabile.
Prima situație similară se referă la existența decalajelor dintre țări privind nivelul de dezvoltare economică exprimat prin PIB/locuitor și calculat la paritatea puterii de cumpărare (PPC–euro). Și la nivel european există diferențe apreciabile de dezvoltare economică între statele membre UE 15 și țările care au aderat în 2004 și 2007.
Trebuie subliniat că aceste țări sunt mai puțin dezvoltate chiar decât au fost Grecia, Portugalia și Spania în anii aderării lor la Comunitatea Europeană.
Tabel nr. 5: Raportul în care s-au aflat diferite țări în anii aderării la UE, în ce privește nivelul dezvoltării (PIB/locuitor calculat la PPC–euro, în %)
A doua situație (ipoteză) pe care o avea în vedere teoria B–S și care seamănă cu aceea în care sunt implicate țările CEE se referă la urmările sau efectele aplicării strategiei privind ajungerea din urmă (catch-up) a țărilor dezvoltate prin creșterea productivității și prin integrarea comercială. Analizând lucrurile din perspectiva ofertei (supply-side), se evidențiază faptul că are loc o creștere importantă și mai rapidă a productivității în sectorul bunurilor comercializabile (industrie) decât în sectorul bunurilor necomercializabile (servicii), în care sunt cuprinse și așa-numitele bunuri publice, inclusiv utilitățile publice cu caracter de monopol sau semimonopol.
De regulă, creșterea productivității este însoțită de creșterea salariilor. Ca urmare, un spor mai rapid al productivității în sectorul bunurilor comercializabile decât în cel al bunurilor necomercializabile aduce după sine o creștere mai rapidă a salariilor în primul sector, acestea depășind nivelul salariilor din cel de-al doilea.
Posibilitatea deplasării forței de muncă spre locurile de muncă mai bine plătite reprezintă o presiune reală exercitată asupra sectorului de bunuri necomercializabile de a spori salariile propriilor salariați, fără ca aceștia să aibă un aport real la creșterea productivității.
La aceasta se mai adaugă și presiunile exercitate de sindicatele din serviciile publice pentru sporirea salariilor din acest sector, sporire justificată nu prin creșterea productivității, ci prin insuficiența mijloacelor de trai.
Neexistând un echivalent al creșterilor salariale prin sporul de productivitate, singura supapă pentru a asigura acoperirea costurilor prin venituri plus un profit minim în sectorul bunurilor necomercializabile (servicii) este aceea de a crește prețurile la aceste bunuri.
La aceasta mai trebuie evidențiat și următorul fapt: întrucât o parte din bunurile acestui sector reprezintă inputuri pentru sectorul bunurilor comercializabile, poate avea loc o scumpire și a acestora din urmă cu o rată aflată dincolo de rata de creștere a productivității din acest sector.
Dacă aceste creșteri de prețuri nu sunt însoțite de sporuri cel puțin echivalente de productivitate, se produce creșterea inflației.
A treia situație similară cu cea analizată de Balassa și Samuelson este cea referitoare la impactul integrării comerciale asupra evoluției ratelor de schimb. Analiza ratei de schimb, a evoluției acesteia sub impactul integrării comerciale este importantă din două puncte de vedere: al relevării cauzelor fluctuațiilor pe termen scurt și mediu; al tendințelor de echilibru (convergență) pe termen lung, ca o confirmare a acțiunii legii prețului unic (law of one price – LOOP).
Ambele aspecte sunt supuse dezbaterilor științifice cu rezultate remarcabile. Ne-au atras atenția însă acele studii care analizează efectul B–S din perspectiva impactului pe care îl produc relațiile dintre creșterea productivității, salariilor și prețurilor în cele două sectoare producătoare de bunuri comercializabile la export și necomercializabile asupra evoluției ratelor de schimb reale de piață față de ratele de schimb bazate pe estimarea parității puterii de cumpărare luate ca reper.
Studiile care analizează economiile țărilor CEE ajung la concluzia că ratele de schimb reale de piață tind spre starea de echilibru (convergență), inițial, printr-un proces de eliminare a subaprecierii valutelor naționale în raport cu cele de referință și, apoi, de apreciere reală a acestora ca manifestare a unui proces natural de evoluție pozitivă a economiei reale – creșterea productivității și competitivității bazate pe calitate.
Rate de schimb și indici de deviere. O problemă privind rata de schimb mult discutată, mai ales în lumea exportatorilor și importatorilor, o reprezintă aprecierea sau deprecierea valutelor (în raport cu valutele de referință) ca factor important de influență a competitivității, știind că un proces semnificativ de apreciere a valutei naționale descurajează exportul și încurajează importul, iar un proces de depreciere acționează în mod invers.
În tabelul următor, redăm evoluția indicilor de deviere a ratelor de schimb de piață de la ratele de schimb PPC din țările CEE care au aderat la UE în 2004 și 2007, precum și din unele țări membre UEM. Indicii reprezintă raportul dintre PIB/locuitor evaluat prin PPC–euro și PIB/locuitor evaluat prin ratele de schimb de piață.
Tabelul nr. 6
Datele din tabel sugerează următoarele concluzii mai importante:
Ratele de schimb reale din țările CEE, în general, sunt subevaluate într-un mod extrem de accentuat. Procesul de subevaluare a avut loc mai ales în prima parte a deceniului nouă, începând cu eliminarea cererii reprimate de valută și apoi amplificat de șocurile produse de unele acțiuni cerute de reforma economică, precum: liberalizarea prețurilor, efectuarea privatizărilor, slăbirea managementului economic la toate nivelurile, reorientările fluxurilor comerciale, instalarea în verigile economice a unui grad înalt de corupție, vidul legislativ, izbucnirea unei recesiuni economice accentuate, însoțite de o inflație ridicată, apropiată, în unele cazuri, de hiperinflație. La acestea se mai pot adăuga și unele acțiuni politice de devalorizare a monedelor naționale, pentru corectarea dezechilibrelor din balanțele externe ale țărilor respective.
După o accentuată subevaluare a ratei de schimb reale din prima jumătate a deceniului nouă, la care România, Bulgaria și țările baltice au deținut recordul, a urmat un proces de apreciere în toate țările, odată cu procesul de redresare economică și de creștere a productivității în ritmuri superioare multor țări membre UE. Cu toate progresele făcute pe această linie, țările CEE rămân încă tributare unui grad relativ ridicat de subevaluare. Ca atare, există încă rezerve însemnate de apreciere a ratelor de schimb reale ale acestor țări. Acest fapt creează însă țărilor respective dificultăți comerciale – descurajarea exporturilor și încurajarea importurilor.
Spre deosebire de țările CEE, statele dezvoltate membre UE înregistrează o supraevaluare a ratei de schimb reale. Potrivit datelor cuprinse, indicatorul de deviere atinge valori anuale ce oscilează între 0,95 și 0,96 pe total UE 15 sau între 0,78 și 0,96 în Germania, între 0,87 și 0,98 în Franța etc. Și țările dezvoltate din afara UE înregistrează rate de schimb supraevaluate. Relevante în aprecierea măsurii în care un proces de convergență poate fi confirmat sunt nivelurile înregistrate în decursul timpului de către indicatori ce privesc: omogenitatea, concentrarea, polarizarea, entropia, complementaritatea. Fiecare dintre aceste aspecte redate prin indicatori specifici confirmă sau infirmă o caracteristică a convergenței sau o particularitate care determină un astfel de proces.
Convergenta σ și dinamica dispersării valorilor PIB în țările UE. Datele utilizate pentru calculul indicatorilor împrăștierii σ2, σ, CV se referă la PIB per capita (PPS) și sunt exprimate sub formă de proporții în raport cu media UE în anii 2000 și 2006. Rezultatele calculelor sunt prezentate în tabelul de mai jos.
Tabelul nr. 7: Convergenta σ și dinamica dispersării valorilor PIB în țările UE
Atât în anul 2000, cât și în 2006, țările UE, din perspectiva poziționării PIB per capita în raport cu media, reprezintă un ansamblu nu prea omogen (CV > 0,4). În intervalul analizat, împrăștierea mai curând s-a accentuat, așa încât convergența nu este confirmată din perspectiva indicatorilor împrăștierii. În varianta ponderată (5a), în sensul includerii în calcule a ponderilor ce privesc populația fiecărei țări în totalul populației UE-27 din anii care delimitează un interval mai mare (1997–2005), au rezultat următoarele valori ale dispersiilor ponderate: 0,18732 pentru anul 1997, respectiv 0,18835 pentru anul 2005. Așadar, gradul de dispersare a valorilor PIB per capita se menține, cu o ușoară creștere (la nivelul celei de a treia zecimale).
Gradul de concentrare a țărilor UE în raport cu PIB per capita. Pentru a aprecia gradul de concentrare și evoluția sa în decursul timpului, s-a procedat, într-o primă etapă, la gruparea țărilor UE-27 în raport cu nivelul PIB per capita în anul 1996 (baza de comparare). Menționăm că grupele au fost menținute și în anul 2005, nu numai pentru a asigura comparabilitatea, ci mai ales pentru faptul că omogenitatea în fiecare grupă nu s-a modificat semnificativ, doar limitele intervalelor au devenit altele.
În tabelul prezentat în cele ce urmează (tabelul 8), menționăm numărul grupei pentru care limitele de interval au reprezentat în 1996 valorile (PIB per capita): mai puțin decât 9000 – grupa 1; 9001–13000 – grupa 2; 13001–17000 – grupa 3; peste 17001 – grupa 4. Numărul de țări, ponderile privind PIB, dar și populația în 1996, precum și în 2005 sunt incluse în coloanele tabelului.
Tabelul nr. 8: Gradul de concentrare a țărilor UE în raport cu PIB per capita
Pe baza datelor din coloanele 5–6, respectiv 9–10 privind ponderile cumulate pentru fiecare dintre anii de referință au fost trasate curbele Lorenz (fig. 1, 2):
Reprezentările grafice semnalează un grad moderat de concentrare, dacă avem în vedere populația drept criteriu de referință în aprecierea venitului (PIB). Inegalitățile sunt evidențiate mai curând de ponderile extreme, în sensul că aproape 1/5 din populație (mai precis 19%) produce doar 8% din PIB, aspect „compensat” de faptul că 64% din populația UE asigură 77% din PIB.
Coeficientul Gini în varianta ponderată (4) s-a menținut la același nivel, dacă a fost calculat pentru gruparea statelor în anul 1996, G=0,155, precum și în cazul aceleiași grupări, în condițiile realizării de creșteri, mai ales în ce privește PIB, în anul 2005, an pentru care nivelul obținut a fost aproximativ același, G=0,1553.
Rezultă că, din perspectiva ambelor metode ce privesc aprecierea concentrării, nu au avut loc schimbări semnificative, iar avansarea spre starea de „echitate” compatibilă cu realizarea convergenței în UE nu poate fi semnalată, cel puțin în intervalul 1996–2005.
Abordarea convergenței din perspectiva indicelui Theil. În vederea determinării indicelui Theil (15), au fost considerate datele privind proporția PIB per capita înregistrate de fiecare dintre țările UE în raport cu media realizată în UE-25 (PIB per capita PPS UE-25=100). Proporțiile PIB realizate de România, și de Bulgaria au fost, de asemenea, introduse în calcul. Datele se referă la 2 ani suficient de distanțați în timp (1997 și 2006), iar rezultatele, în urma a aplicării relației (15), au fost următoarele:
T (1997)=171,924;
T (2006)=191,8.
Evoluția în timp a indicatorului nu confirmă dezvoltarea unui proces de convergență în UE, cel puțin din perspectiva PIB per capita. De subliniat faptul că, în comparație cu alți indicatori abordați (privind dispersarea sau concentrarea), indicele Theil relevă mai accentuat depărtarea de stadiul „echipartiției” pe măsură ce ne apropiem de prezent.
Convergența, urmare a unor tranziții probabile în timp. Matricea probabilităților de tranziție. În vederea determinării elementelor matricei probabilităților de tranziție (treceri de la o grupă de țări la alta), am utilizat date privind PIB per capita UE-25=100%. Pentru gruparea țărilor UE, am avut în vedere faptul că media PIB prezintă o evoluție continuă în timp. Ca urmare, limitele fiecărui interval de grupare au fost centrate pe medie, prin introducerea în calcule a distanței (redată ca proporție) de la media fiecărui an din intervalul 2000–2006. Pentru a obține probabilități de trecere stabile, am procedat la calculul mediei proporțiilor care reprezentau treceri de la o grupă la alta în anul t față de anul anterior. Așadar, media a 6 proporții reprezentând treceri de la grupa i la grupa j, în decursul anului t față de numărul existent de țări din anul t–1. Desigur, aceasta, în condițiile existenței de treceri an de an în întreg intervalul. În realitate, trecerile constatate au fost reduse numeric, ceea ce se observă dacă analizăm nivelul elementelor nediagonale ale matricei redate în cele ce urmează. În tabelul următor este redată matricea probabilităților de tranziție, inclusiv a intervalelor utilizate, ale căror limite exprimă proporția PIB per capita în raport cu media în UE.
Tabelul nr. 9: Matricea probabilităților de tranziție
Numărul de țări repartizate în grupe în anul 2000, precum și la sfârșitul intervalului (2006) este redat în tabelul următor:
Tabelul nr. 10: Numărul de țări repartizate în grupe în anii 2000 și 2006
Se observă că o caracteristică a modificărilor structurale în decursul timpului o constituie caracterul extrem de limitat al deplasărilor de la o grupă la alta. Aceasta face ca evoluția pe planul creșterii economice să se realizeze în pași aproximativ egali, înaintându-se „odată cu plutonul” (la unison cu grupa). Totuși, în condițiile acceptării unei variante optimiste (în favoarea convergenței), o relativ lentă orientare spre medie poate fi constatată, aspect care apare mai evident în tabelul 11. Prognoza elaborată pentru următoarea perioadă de 6 ani a presupus înmulțirea vectorului dispunerii țărilor în grupe în anul 2006, cu matricea probabilităților de tranziție. Așadar, înmulțim (10 2 2 2 4 4 3 ) cu matricea:
Figura nr. 3: Matricea probabilităților de tranziție
Redăm în următorul tabel prognoza (cifre rotunjite) privind structura pe grupe a actualelor țări din UE în anul 2012:
Tabelul nr. 11: Prognoza privind structura pe grupe a actualelor țări din UE în anul 2012
Elementul fragil al întregului demers presupus de utilizarea metodei de obținere a unor astfel de prognoze îl reprezintă perpetuarea, pe perioade relativ îndelungate, a comportamentului (ne referim la proporția trecerilor de la o grupă la alta) observat în trecut. Rezultatele obținute confirmă (sub rezerva menționată) desfășurarea unui lent proces de convergență.
Din perspectiva stadiului în care se situează țările UE în planul convergenței, situația poate fi caracterizată drept îngrijorătoare, dacă privim lucrurile din perspectiva țărilor mai puțin dezvoltate. Aceasta întrucât procesul de convergență prezintă semnale contradictorii: din perspectiva coeficientului de variație, dar și a indicelui Theil, procesul este mai curând de divergență, conform coeficientului Gini gradul de concentrare se menține în timp (perioadele avute în vedere se referă la ultimii 7–10 ani); tranziția țărilor spre intervalul median este dificil de sesizat (procesul Markov); dependența ritmului de creștere de nivelul de pornire este confirmată (convergența β) sub rezerva unei determinații scăzute. Așadar, cel puțin în ce privește PIB pe locuitor în ultimii 10 ani, convergența țărilor UE oferă semnale de realizare extrem de slabe. O explicație ar putea fi contrapunerea a două tendințe: de convergență a economiilor vechilor țări membre, de divergență, ca urmare a apariției de noi țări în UE, ale căror niveluri de dezvoltare se poziționează îndeosebi spre zona inferioară a clasamentului și mai puțin spre cea mediană.
Situația indicatorilor de convergență de la nivelul NSM 12
În prezent, sunt 12 țări membre UE care încă nu au adoptat euro și care prezintă diferențe notabile în ceea ce privește statutul lor juridic și stadiul procesului de convergență. Danemarca și Marea Britanie au un statut special datorită clauzei de exceptare, astfel încât gradul de convergență în vederea aderării la zona euro va fi evaluat numai la cererea acestor țări.
Toate celelalte zece țări (Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria, Polonia, România, Slovacia și Suedia) sunt state membre UE cu derogare. Aceasta înseamnă că țările menționate și-au luat angajamentul ca în cele din urmă să adopte euro. Totuși, momentul adoptării efective și traiectoria optimă a procesului de convergență în vederea adoptării euro trebuie analizate în funcție de fiecare țară.
Adoptarea euro face necesară menținerea monedei naționale a țării candidate în cadrul MCS II, fără tensiuni majore, timp de cel puțin 2 ani, înaintea evaluării convergenței și îndeplinirii celorlalte „criterii din Tratatul de la Maastricht”.
Tabelul nr. 12: Intențiile privind MCS II și adoptarea euro
În prezent, cinci state membre UE din afara zonei euro participă la MCS II. Acestea au aderat la mecanismul MCS II la date diferite, unele având angajamente unilaterale privind cursul de schimb.
La data de 1 ianuarie 1999, Danemarca a intrat în MCS II cu o bandă de fluctuație a cursului de schimb de ±2,25% față de paritatea centrală. La data de 28 iunie 2004, au aderat Estonia, Lituania (și Slovenia). Atât Estonia, cât și Lituania au întrat în MCS II cu o bandă de fluctuație a cursului de schimb de ±15% față de paritatea centrală. În plus, aceste țări au decis să mențină consiliul monetar ca angajament unilateral. La data de 2 mai 2005, Letonia a aderat la MCS II (împreună cu Cipru și Malta). Letonia, de asemenea, a decis să intre în MCS II cu o bandă de fluctuație de ±15% față de paritatea centrală, dar a continuat să mențină o bandă de fluctuație de ±1 ca angajament unilateral.
În cele din urmă, la data de 25 noiembrie 2005, Slovacia a aderat la MCS II, participând cu un curs de schimb având o bandă de fluctuație de ±15% față de paritatea centrală.
În prezent, Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România și Suedia alcătuiesc grupul stator membre UE cu derogare care nu au intrat în MCS II.
Pentru a adera la zona euro, statele membre UE trebuie să îndeplinească o serie de criterii de convergență juridică și economică. Îndeplinirea criteriilor de convergență într-o manieră sustenabilă asigură unei țări integrarea fără sincope în uniunea monetară. Această abordare este fundamentată solid pe argumente economice. Odată ce o țară aderă la uniunea monetară, aceasta renunță la posibilitatea utilizării ratei dobânzii de politică monetară. Având în vedere faptul că deciziile privind politica monetară în cadrul UEM sunt luate în funcție de condițiile economice care prevalează în zona euro ca întreg, este necesară o convergență economică durabilă pentru a asigura o pregătire suficientă a economiei respectivei țări pentru uniunea monetară. Introducerea euro poate fi spre avantajul substanțial al unei țări care a realizat o convergență sustenabilă. Avantajele includ eliminarea riscurilor aferente cursului de schimb în relația cu principalii parteneri comerciali, costuri reduse legate de tranzacții și informații, o protecție sporită față de anumite turbulențe financiare, precum și o reducere a primelor de risc și rate mai scăzute ale dobânzilor pe termen lung, datorită unui cadru credibil de politică fiscală și monetară. Atât pentru zona euro, cât și pentru UE, avantajul principal al extinderii zonei euro constă în finalizarea procesului de creare a pieței unice de bunuri, servicii și de capital. De aceste avantaje, însă, nu se poate beneficia în cazul adoptării premature a euro, care poate avea efecte negative asupra economiei unei țări. Diferențele în ceea ce privește ciclurile economice pot avea drept rezultat rate „suboptime” ale dobânzii în context național (din perspectiva stabilizării economice, cât și a alocării de resurse) și producerea de „bule” sau „crize”. În absența unei convergențe durabile, o țară se poate confrunta cu probleme de competitivitate, care nu mai pot fi soluționate prin ajustarea cursului de schimb. Țara cu o flexibilitate a salariilor și a prețurilor insuficientă pentru a permite adaptarea la schimbările în domeniul competitivității și/sau la șocuri poate fi confruntată cu riscul unor pierderi economice pe o perioadă îndelungată. Pentru întreaga zonă euro, adoptarea prematură a euro ar putea avea drept consecință pierderea credibilității proiectului UEM.
Criteriul stabilității prețurilor. Pe parcursul perioadei de referință de 12 luni cuprinsă între aprilie 2007 și martie 2008, valoarea de referință utilizată pentru criteriul stabilității prețurilor a fost de 3,2%, fiind calculată prin adăugarea a 1,5 puncte procentuale la media aritmetică neponderată a ratei inflației măsurate prin IAPC în cursul acestui interval în Malta (1,5%), Olanda (1,7%) și Danemarca (2,0%).
Tabelul nr. 13: Criteriul stabilității prețurilor
Ținând seama îndeosebi de performanțele individuale ale acestor țări pe parcursul perioadei de referință, două dintre cele zece state membre analizate (Slovacia și Suedia) au înregistrat rate medii ale inflației măsurate prin intermediul IAPC inferioare valorii de referință, în timp ce în Polonia acest indicator s-a situat la o valoare egală celei de referință. În celelalte șapte țări care fac obiectul analizei, inflația măsurată prin IAPC s-a plasat la valori superioare celei de referință, devieri substanțiale fiind observate în Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania și Ungaria (a se vedea tabelul sinoptic). Cu toate acestea, în aproape toate țările analizate rata medie anuală a inflației va crește în lunile următoare.
Analiza retrospectivă asupra ultimilor zece ani relevă faptul că inflația înregistrată în majoritatea țărilor analizate din Europa Centrală și de Est a scăzut inițial de la nivelurile relative înalte consemnate la finele anilor ’90. Cu toate acestea, având în vedere pornirea de la momente diferite în perioada 2003-2005, inflația s-a reinflamat în cele mai multe dintre statele membre UE analizate, cu precădere în Bulgaria, Estonia, Letonia și Lituania. În România și Slovacia, inflația a urmat un trend în general descendent comparativ cu nivelurile ridicate din anul 2003, deși se pare că de curând această tendință s-a inversat. În Suedia, inflația s-a menținut la niveluri relativ scăzute în cea mai mare parte a acestei perioade.
Evoluțiile la nivelul inflației au survenit, în general, în contextul unui mediu economic dinamic, dar au reflectat și acțiunea unor factori exogeni. Pe plan intern, cererea puternică a contribuit la alimentarea presiunilor inflaționiste într-un număr mare de țări analizate. Cheltuielile aferente consumului privat s-au situat la cote ridicate în aproape toate aceste țări, fiind favorizate de majorarea semnificativă a veniturilor disponibile, de dinamica accentuată a volumului de credite și de nivelurile scăzute ale ratelor dobânzilor reale. De asemenea, investițiile au sporit considerabil în majoritatea acestor țări, fiind stimulate de rentabilitatea înaltă, de nivelurile scăzute ale ratelor dobânzilor reale, de intrările de investiții străine directe, precum și de perspectiva favorabilă a cererii. Cu toate acestea, investițiile nu numai că au alimentat presiunile pe partea cererii (cu precădere în construcții), dar au contribuit și la amplificarea capacităților pe partea ofertei în economiile țărilor analizate. Într-un număr mare dintre acestea, creșterea accelerată a gradului de ocupare a forței de muncă, coroborată cu migrația forței de muncă în interiorul Uniunii Europene, a condus la îngustarea semnificativă a piețelor forței de muncă. Au apărut astfel deficite ale forței de muncă, iar cele deja existente s-au amplificat, exercitând presiuni în sensul creșterii asupra salariilor, care au sporit cu mult peste dinamica productivității, cu precădere la nivelul țărilor cu economii caracterizate de cele mai înalte ritmuri de expansiune. Cu toate acestea, nu toate țările analizate au înregistrat ritmuri alerte de creștere economică. Principala excepție în acest sens o constituie Ungaria, unde ritmul expansiunii economice s-a menținut relativ scăzut, ceea ce reflectă efectele pe termen scurt ale măsurilor adoptate în domeniul consolidării fiscale și corectarea dezechilibrelor macroeconomice (asociate deficitului bugetar și celui extern). În cele din urmă, inflația a fost influențată în bună măsură de ajustările prețurilor administrate și ale impozitelor indirecte efectuate de un număr mare de țări analizate. Totodată, cel mai important factor exogen generator de inflație a fost reprezentat de scumpirea alimentelor și a energiei, fapt ce a exercitat un impact puternic în majoritatea țărilor central și est-europene, în concordanță cu ponderea relativ importantă a acestor componente în coșul de consum al acestor țări. Totuși, în unele dintre țările care practică regimuri flexibile de curs de schimb, aceste scumpiri au fost limitate de aprecierea monedei naționale, cu excepția României, unde procesul de depreciere a leului a alimentat creșterea inflației începând cu mijlocul anului 2007. Privind în perspectivă, prognozele puse la dispoziție de principalele instituții internaționale relevă probabilitatea inflamării inflației pe parcursul anului 2008 în cele mai multe dintre țările analizate, urmată de scăderea acestui indicator în anul 2009. Sondajele referitoare la anticipațiile inflaționiste (cum ar fi cele efectuate de Comisia Europeană) și evoluțiile recente la nivelul acordurilor salariale indică faptul că intensificarea inflației a început să afecteze așteptările inflaționiste într-o serie de țări. Astfel, există riscul semnificativ ca majorările recente și cele anticipate ale prețurilor alimentelor și energiei să conducă la creșteri suplimentare, prin intermediul efectelor secundare, ale salariilor sau să genereze efecte indirecte asupra prețurilor din alte ramuri economice (sectorul serviciilor). În pofida decelerării manifestate în unele dintre aceste economii, amplificarea atât a cererii interne, cât și a celei externe s-a menținut la niveluri relativ ridicate, iar condițiile pe piața forței de muncă au continuat să fie tensionate. În plus, este probabil ca modificările suplimentare survenite la nivelul prețurilor administrate și ajustările impozitelor indirecte (din care o parte a fost asociată armonizării accizelor în cadrul UE) să exercite în continuare presiuni în sensul creșterii asupra inflației în multe țări în anii următori. În cele din urmă, anticipațiile pozitive privind veniturile și profitul alimentează riscul unor majorări excesive pe piețele creditului și ale activelor într-un număr mare de state membre analizate.
Pe orizonturi temporale mai îndelungate, în toate țările analizate, cu excepția Suediei, procesul de recuperare a decalajelor trebuie să conducă la aprecierea monedei naționale în termeni reali, cu precădere în cazul țărilor în care se mențin valori ale PIB pe locuitor și niveluri ale prețurilor net inferioare celor din zona euro. În funcție de regimul de curs de schimb adoptat, această apreciere reală se poate concretiza în sporirea inflației sau aprecierea monedei naționale în termeni nominali. Este însă dificil de estimat cu precizie amplitudinea efectelor decurgând din acest proces, iar în cazul țărilor care au înregistrat aprecieri nominale ale monedelor naționale este cu atât mai dificilă evaluarea referitoare la modalitatea în care economiile acestora ar putea funcționa în condițiile unor cursuri de schimb fixate irevocabil.
Crearea unui mediu propice stabilității sustenabile a prețurilor în țările analizate în actuala ediție a Raportului de convergență necesită o politică fiscală sănătoasă și majorări moderate ale salariilor, mai ales dacă se ține seama de recenta inflamare a anticipațiilor inflaționiste în unele dintre statele membre UE. Menținerea, consolidarea în continuare și crearea unui mediu favorabil stabilității durabile a prețurilor vor necesita, în majoritatea situațiilor, eforturi suplimentare în planul politicii fiscale, îndeosebi în privința implementării unor măsuri de consolidare credibile. Majorările salariale nu trebuie să depășească sporurile de productivitate obținute și trebuie să țină seama de condițiile de pe piața forței de muncă și de evoluțiile din țările concurente. Totodată, trebuie continuate eforturile în vederea realizării programelor de reformă pe piețele de bunuri și servicii și pe cele ale forței de muncă pentru sporirea flexibilității și menținerea unor condiții favorabile creșterii economice și majorării gradului de ocupare a forței de muncă. În cele din urmă, toate țările trebuie să promoveze o conduită a politicii monetare orientată spre stabilitate în vederea realizării convergenței durabile către stabilitatea prețurilor. În această privință, țărilor participante la MCS II le este adresat îndemnul de a îndeplini angajamentele asumate prin intrarea în acest mecanism.
Criteriul finanțelor publice. Referitor la rezultatele în domeniul bugetar înregistrate de cele zece state membre UE analizate, patru țări (Republica Cehă, Ungaria, Polonia și Slovacia) constituie în prezent obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența deficitului excesiv. În anul 2007, numai deficitul Ungariei s-a plasat peste nivelul de 3% din PIB, în timp ce Republica Cehă, Polonia și Slovacia au consemnat deficite inferioare acestui nivel. În anul 2007, cu deficite bugetare s-au confruntat și Lituania și România. La polul opus s-au situat trei țări, respectiv Bulgaria, Estonia și Suedia, care au înregistrat excedente bugetare în perioada analizată, în timp ce Letonia a încheiat acest interval cu un buget echilibrat. Pentru anul 2008, Comisia Europeană a elaborat prognoze conform cărora Bulgaria, Estonia și Suedia vor continua să înregistreze excedente bugetare, dar se estimează că nivelurile acestora vor scădea în toate cele trei țări. Deficite cu o amploare mai redusă sunt anticipate pentru Republica Cehă, Ungaria și Slovacia, iar pentru Letonia, Lituania, Polonia și România se așteaptă majorarea deficitelor bugetare. Cu privire la Ungaria, se preconizează menținerea deficitului la valori superioare celei de referință de 3% din PIB (a se vedea tabelul sinoptic).
În ceea ce privește datoria publică, numai Ungaria a înregistrat o valoare superioară celei de referință de 60% din PIB în anul 2007, în creștere cu 0,4 puncte procentuale față de anul anterior, până la 66,0% din PIB. În celelalte țări, nivelurile datoriei au fost mai scăzute, fiind situate între 40% și 50% din PIB în Polonia și Suedia, aproximativ 30% din PIB în Republica Cehă și Slovacia și inferioare acestui nivel în celelalte cinci țări.
Cu privire la intervalul 1998-2007, ponderea datoriei publice în PIB s-a majorat substanțial în Republica Cehă (cu 13,7 puncte procentuale) și într-o măsură semnificativ mai redusă în Polonia, Ungaria, Lituania și Letonia. În schimb, în Bulgaria, Estonia, România, Slovacia și Suedia această pondere s-a situat, în anul 2007, la un nivel net inferior celui din anul 1998. În ultimii ani se constată reducerea ponderii datoriei publice în PIB la nivelul majorității țărilor analizate, în principal pe seama scăderii deficitului primar.
Ponderea datoriei publice în PIB s-a plasat pe un trend ascendent începând cu anul 2002 în Ungaria, ceea ce reflectă compensarea parțială a reducerilor acestei ponderi în prima parte a perioadei analizate, în timp ce în România ponderea datoriei publice în PIB s-a majorat în decursul anului 2007. Pentru anul 2008 se anticipează majorarea ponderii datoriei publice în PIB în Letonia, Ungaria și România, precum și scăderea sau menținerea constantă a acesteia în celelalte țări.
În cele mai multe dintre țările analizate se impune continuarea consolidării fiscale, îndeosebi în țările care încă fac obiectul unei decizii a Consiliului UE privind existența deficitului excesiv. Ungaria a consemnat în anul 2007 un deficit bugetar de peste 3% din PIB, iar acesta trebuie redus la niveluri inferioare valorii de referință cât mai curând posibil, cu respectarea calendarului prevăzut în acest sens. De asemenea, este imperios necesară o consolidare suficient de ambițioasă în țările care înregistrează deficite bugetare inferioare valorii de referință, pentru a le permite acestora realizarea durabilă a obiectivelor asumate pe termen mediu.
În mod deosebit, pentru țările participante la MCS II care nu au îndeplinit obiectivele pe termen mediu, Pactul de stabilitate și creștere stipulează o ajustare anuală a soldului structural de cel puțin 0,5% din PIB, fapt care le va permite acestora și soluționarea problemelor de natură bugetară ce rezultă din procesul de îmbătrânire a populației.
În prezent se impun în egală măsură politici fiscale mai restrictive în multe dintre țările analizate pentru ca acestea să facă față dezechilibrelor macroeconomice semnificative.
Criteriul cursului de schimb. Dintre țările analizate în actuala ediție a Raportului de convergență, patru state membre UE, respectiv Estonia, Letonia, Lituania și Slovacia, participă la MCS II, iar monedele lor au intrat în acest mecanism cu mai bine de doi ani înainte de elaborarea analizei de convergență potrivit art. 121 din Tratat. Monedele celorlalte șase țări nu au participat la mecanismul respectiv în intervalul menționat.
Acordurile de participare la MCS II s-au bazat pe o serie de angajamente asumate de autoritățile țărilor respective, care vizează, printre altele, promovarea unor politici fiscale sănătoase și a unor creșteri salariale moderate, limitarea expansiunii creditului și implementarea în continuare a reformelor structurale.
În unele cazuri, au existat angajamente unilaterale ale țărilor respective în ceea ce privește menținerea unor benzi de fluctuație mai restrânse. Aceste angajamente unilaterale nu impun nicio obligație suplimentară față de BCE. În mod deosebit s-a acceptat ca Estonia și Lituania să participe la MCS II, cu menținerea consiliilor monetare existente. De asemenea, autoritățile letone au declarat, cu titlu unilateral, menținerea cursului de schimb al monedei naționale (lats) la nivelul parității centrale față de euro, în cadrul unui interval de fluctuație de ±1%.
În cadrul MCS II, niciuna dintre paritățile centrale analizate în actuala ediție a Raportului de convergență nu a suferit o devalorizare în perioada de referință. Monedele naționale ale Estoniei și Lituaniei au fost cotate în mod constant la paritățile centrale stabilite. Latsul leton a manifestat un grad deosebit de scăzut de volatilitate față de euro, fiind tranzacționat la un nivel cu aproximativ 1% superior parității centrale din MCS II până la începutul anului 2007. Totuși, în intervalul cuprins între mijlocul lunii februarie 2007 și luna septembrie a aceluiași an, cursul monedei menționate a atins limita inferioară a benzii unilaterale de fluctuație în contextul apariției unor tensiuni pe piața valutară, ca urmare a înregistrării unor dezechilibre macroeconomice însemnate. Aceste tensiuni au fost contracarate parțial de decizia autorităților guvernamentale de a implementa un program antiinflaționist, de intervențiile băncii centrale în sprijinul monedei naționale în luna martie, precum și de adoptarea unei orientări mai restrictive a politicii monetare. Cu referire la Slovacia, în cea mai mare parte a perioadei de referință de 2 ani, volatilitatea cursului de schimb al coroanei slovace în raport cu euro s-a situat la un nivel relativ înalt. În intervalul aprilie-iulie 2006, moneda națională a acestei țări a fost temporar supusă unor presiuni în sensul aprecierii și a fost cotată pentru un timp la niveluri ușor inferioare parității centrale stabilite pentru perioada de participare la MCS II. Ulterior, în condițiile unor fundamente macroeconomice puternice și ale unei percepții favorabile a piețelor financiare din regiune, coroana slovacă a traversat o perioadă prelungită de apreciere. În vederea limitării volatilității cursului de schimb și a tensiunilor excesive de pe piața valutară, banca centrală a Slovaciei a efectuat o serie de vânzări de coroane în schimbul euro. La solicitarea autorităților slovace, în baza consensului reciproc și a unei proceduri comune, paritatea centrală a monedei naționale a fost reevaluată cu 8,5% în raport cu euro, până la nivelul de 35,4424 coroane/1 euro, începând cu 19 martie 2007. În intervalul cuprins între data reevaluării și 18 aprilie 2008, coroana slovacă a fluctuat în cadrul unei marje cu 2,9% până la 8,9% superioare noii parități centrale, fiind supusă unor noi presiuni în sensul aprecierii către finele perioadei de referință. Pe ansamblu, perioada de participare a coroanei slovace la MCS II a fost caracterizată de aprecierea graduală a acestei valute față de euro.
Dintre monedele neparticipante la MCS II, coroana cehă și zlotul polonez s-au apreciat față de euro în intervalul analizat, proces favorizat de fundamente economice puternice, respectiv dezechilibre externe reduse și rezultate notabile la export. Forintul maghiar a făcut obiectul unor fluctuații ample, asociate cu precădere modificărilor la nivelul aversiunii globale față de risc și percepției asupra piețelor financiare din regiune. La data de 25 februarie 2008, Magyar Nemzeti Bank, de comun acord cu guvernul ungar, a hotărât eliminarea benzii de fluctuație (de ±15% în jurul parității centrale față de euro) și adoptarea unui regim de curs de schimb flexibil.
Până la mijlocul anului 2007, leul românesc a marcat o apreciere substanțială în raport cu euro, beneficiind de susținere din partea creșterii economice accentuate, a intrărilor substanțiale de investiții directe și a diferențialelor ample ale ratelor dobânzilor pe termen lung comparativ cu media zonei euro. Ulterior, trendul ascendant s-a inversat, iar leul s-a depreciat sensibil, în contextul unei aversiuni sporite față de risc pe piețele financiare și al temerilor tot mai pregnante în legătură cu deteriorarea deficitului de cont curent și majorarea inflației. În ceea ce privește coroana suedeză, volatilitatea față de euro a fost relativ ridicată. După ce a traversat o perioadă de apreciere până la mijlocul lunii decembrie 2006, pe fondul expansiunii economice robuste și al unei poziții externe solide, această monedă s-a depreciat față de euro, atingând niveluri apropiate celor consemnate la începutul perioadei analizate. Referitor la leva bulgărească, aceasta și-a păstrat paritatea fixă de 1,95583 leva/1 euro, ca efect al regimului de consiliu monetar având euro drept monedă de referință.
Criteriul ratelor dobânzilor pe termen economice lung. Pe parcursul intervalului analizat, respective perioada aprilie 2007 – martie 2008, valoarea de referință aferentă ratelor dobânzilor pe termen lung a fost de 6,5%, rezultat obținut prin adăugarea a 2 puncte procentuale la media aritmetică neponderată a ratelor dobânzilor pe termen lung din cele trei țări luate în calcul pentru determinarea valorii de referință aferente criteriului stabilității prețurilor, respectiv Malta (4,8%), Olanda (4,3%) și Danemarca (4,3%).
De-a lungul perioadei menționate, șapte dintre statele membre analizate (Bulgaria, Republica Cehă, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Suedia) au consemnat rate medii ale dobânzilor pe termen lung inferioare valorii de referință (a se vedea tabelul sinoptic). Diferențialele ratelor dobânzilor pe termen lung față de media zonei euro au fost relativ restrânse în Republica Cehă, Lituania, Slovacia și Suedia. În schimb, diferențialele acestor rate față de media zonei euro au fost mai ridicate în Polonia și Letonia. În Bulgaria, acest diferențial a atins 39 puncte de bază la sfârșitul intervalului analizat. În România și Ungaria, ratele dobânzilor pe termen lung au depășit valoarea de referință în decursul perioadei analizate, înregistrând niveluri medii de 7,1% și, respectiv, 6,9%. Diferențialele ratelor dobânzilor pe termen lung față de zona euro s-au situat, în medie, la 273 puncte de bază în România și 260 puncte de bază în Ungaria pe parcursul perioadei de referință. Temerile cu privire la dezechilibrele economice interne ale Ungariei și la apariția unor deficite bugetare și de cont current în cazul României au contribuit la menținerea la niveluri ridicate a diferențialelor ratelor dobânzilor aferente obligațiunilor pe termen lung. În Estonia, din cauza absenței unei piețe mature a obligațiunilor în moneda națională și a nivelului redus al datoriei publice, nu este disponibilă o rată a dobânzii armonizată pe termen lung, fapt care face și mai dificil procesul de evaluare a convergenței în perioada premergătoare adoptării euro. Pe parcursul perioadei de referință, au existat, ca și în celelalte state membre UE, unele semnale cu privire la faptul că Estonia se confruntă cu dificultăți legate de sustenabilitatea procesului de convergență. Cu toate acestea, în prezent nu există indicii suficient de relevante care să justifice o evaluare negativă pe ansamblu.
Perspectiva economică a următorilor ani
Procesul de convergență economică are drept finalitate atât adaptarea structurii sistemului economic la ciclul economic global cât și a economiilor componenete la caracteristicile structurale ale modelului European.
Necesitate acesteia a apărut și se va menține și în următorii ani odată cu integrarea unor țări mai puțin dezvoltate și cu adâncirea procesului de liberalizare a circulației bunurilor și factorilor de producție. Aceasta pentru că piața nu este în măsură să genereze o convergență economică, ci mai degrabă o accentuare a divergențelor.
Odată ce o țară aderă la uniunea monetară, aceasta renunță la posibilitatea utilizării ratei dobânzii de politică monetară. Având în vedere faptul că deciziile privind politica monetară în cadrul UEM sunt luate în funcție de condițiile economice care prevalează în zona euro ca întreg, este necesară, în următorii ani, o convergență economică durabilă pentru a asigura o pregătire suficientă a economiei respectivei țări pentru uniunea monetară. Introducerea euro poate fi spre avantajul substanțial al unei țări care a realizat o convergență sustenabilă. Avantajele includ eliminarea riscurilor aferente cursului de schimb în relația cu principalii parteneri comerciali, costuri reduse legate de tranzacții și informații, o protecție sporită față de anumite turbulențe financiare, precum și o reducere a primelor de risc și rate mai scăzute ale dobânzilor pe termen lung, datorită unui cadru credibil de politică fiscală și monetară. Atât pentru zona euro, cât și pentru UE, avantajul principal al extinderii zonei euro constă în finalizarea procesului de creare a pieței unice de bunuri, servicii și de capital. De aceste avantaje, însă, nu se poate beneficia în cazul adoptării premature a euro, care poate avea efecte negative asupra economiei unei țări. Diferențele în ceea ce privește ciclurile economice pot avea drept rezultat rate „suboptime” ale dobânzii în context național (din perspectiva stabilizării economice, cât și a alocării de resurse) și producerea de „bule” sau „crize”. În absența unei convergențe durabile, o țară se poate confrunta cu probleme de competitivitate, care nu mai pot fi soluționate prin ajustarea cursului de schimb. Țara cu o flexibilitate a salariilor și a prețurilor insuficientă pentru a permite adaptarea la schimbările în domeniul competitivității și/sau la șocuri poate fi confruntată cu riscul unor pierderi economice pe o perioadă îndelungată. Pentru întreaga zonă euro, adoptarea prematură a euro ar putea avea drept consecință pierderea credibilității proiectului UEM.
Din perspectiva stadiului în care se situează țările UE în planul convergenței, situația poate fi caracterizată drept îngrijorătoare, dacă privim lucrurile din perspectiva țărilor mai puțin dezvoltate. Aceasta întrucât procesul de convergență prezintă semnale contradictorii: din perspectiva coeficientului de variație, dar și a indicelui Theil, procesul este mai curând de divergență, conform coeficientului Gini gradul de concentrare se menține în timp (perioadele avute în vedere se referă la ultimii 7–10 ani); tranziția țărilor spre intervalul median este dificil de sesizat (procesul Markov); dependența ritmului de creștere de nivelul de pornire este confirmată (convergența β) sub rezerva unei determinații scăzute. Așadar, cel puțin în ce privește PIB pe locuitor în următorii 10 ani, convergența țărilor UE oferă semnale de realizare extrem de slabe. O explicație ar putea fi contrapunerea a două tendințe: de convergență a economiilor vechilor țări membre, de divergență, ca urmare a apariției de noi țări în UE, ale căror niveluri de dezvoltare se poziționează îndeosebi spre zona inferioară a clasamentului și mai puțin spre cea mediană.
Convergența reală reprezintă din punctual meu de vedere o premisă a integrării economice și monetare a unei economii deoarece aplicarea unor politici comune are o eficiență mai ridicată atunci când structurile economice tind să devină similare.
CAPITOLUL AL III-LEA
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Prezentul proces de lărgire reprezintă cea mai mare provocare pentru Uniunea Europeană de la crearea sa din anii ‘ 50.
Atât statele membre ale Uniunii, cât și cele aspirante din Europa Centrală și de Est au devenit conștiente de faptul că Uniunea trebuie să parcurgă un proces de lărgire și adâncire. Dacă acest proces va eșua există pericolul ca însuși procesul de integrare europeană să fie un compromis, cu efecte negative atât pentru cetățenii actuali ai Uniunii, cât și pentru cei ai țărilor candidate la aderare. Dacă, însă, lărgirea și adâncirea se vor realiza cu succes, “premiul” este mare – unificarea pașnică și democrată a Europei pentru prima dată in istoria sa.
Odată cu căderea Cortinei de Fier in 1989, urmată de unificarea Germaniei in 1990 și dezintegrarea Uniunii Sovietice in 1991, ambele părți ale Europei au fost cuprinse de euforie, dar, în acelasi timp, nu puteau fi neglijate problemele cu care se confruntau noile state din centrul și estul Europei pe drumul lor către reforma economică și stabilitatea democrației. Pornind din punctele diferite de plecare țările candidate au inregistrat pricese diferite.
La Copenhaga in 1993 a pornit procesul de lărgire către est a UE, stabilindu-se că țările centrale și est-europene care doresc să adere la UE vor putea deveni, în viitor, membre cu drepturi depline ale acesteia. Au urmat Essen în 1994 cu Strategia de Preaderare, Cannes în iunie 1995 cu cadrul financiar și Madrid în decembrie 1995, unde s-a subliniat necesitatea întăririi Uniunii pentru lărgire. Aceste hotărâri au asigurat cadrul de bază pentru analiza și propunerile cuprinse in Agenda 2000.
Copenhaga a reprezentet un moment istoric, deoarece Uniunea a promis, pentru viitor, statutul de membre UE țărilor central și est europene.
Criteriile politice și economice care trebuie îndeplinite de țările candidate se referă în primul rând la democrație, justiție, drepturile omului și protecția minorităților, și summit-ul de la Amsterdam, completat ulterior de cel de la Lisabona, a confirmat natura primordială a acestor criterii prin modificarea Tratatului asupra UE, astfel încât acestea să devină o condiție a dobândirii calității de membru. Totodată aceste criterii include necesitatea existenței unei economii de piață funcționale și a capacității țării candidate de a face față presiunilor concurențiale din cadrul Pieței Unice.
O monedă unică europeană a fost introdusă pentru a înlocui, de la 1 ianuarie 1999, monedele naționale ale celor 11 țări participante la U.E.M. Începând cu această dată a devenit posibil să se factureze în euro, să dispui de un cont bancar în euro sau să ții contabilitatea în euro.
Începând cu 1 ianuarie 2002 (începutul perioadei dublei circulații monetare, care se terminase la 30 iunie 2002 ), asistăm la punerea în circulație a bancnotelor și monedelor euro care le-au înlocuit și le vor mai inlocui pe cele naționale și care vor dispărea progresiv într-o perioadă de maximum 6 luni.
Uniunea Economică și Monetară nu corespunde nici un model teoretic existent, ea putând fi caracterizată ca fiind o “reuniune de entități naționale, păstrându-și prerogative esențiale de politică economică, dar odată cu o monedă unică, implicănd o centralizare completă a obiectivelor comunitare”.
UEM se caracterizează prin faptul că va avea o rată de schimb unică și o politică monetară unică. Deși UEM reprezintă în primul rând o schimbare fundamentală a regimului de politică economică pentru țările participante, instaurarea ei va avea de asemenea implicații externe considerabile. UEM va însemna crearea unei zone a cărei potențial economic va fi comparabil cu cel al SUA.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Basno, Cesar și Dardac, Nicolae și Floricel, Constantin, Integrarea monetar-bancară europeană, Ed. didactică și pedagogică, București, 1999;
Bârsan, Maria, Integrarea Economică Europeană, introducere în teorie și practică -vol. I, Ed. Carpatica, Cluj-Napoca, 1995;
Benjamin Angel, Care sunt efectele creării monedei euro asupra politicii economice și monetare a României, DG Economica Comisia Europeană, Bruxelles, 2002;
Berceanu, Oana, Integrare monetară europeană, Ed. Sitech, 2007;
Bibere, Octav, Uniunea economică între real și virtual, Ed. All, Bucuresti, 1999;
Boissieu, Christian, Politique monétaire, Encyclopedie économique, Ed. Economică, Paris, 1990;
Borthe, Marie-Annick, L`Economie de l`UE, Ed. Economică, 2000;
Boyer, R., Le gouvernement économique de la zone euro, Rapport au CGP, 1999;
Brociner, Andrew, Europa monetara SME, UME, moneda unica, Institutul European, 1999;
Cerna, Silviu, Economie montară, Ed. Universitaria, 2009;
Cerna, Silviu, Unificarea monetară în Europa, Ed. Enciclopedică, Bucuresti, 1997;
Coșea, M., Economia integrării europene, Ed. Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, 2002;
Dăianu, D. și Vrânceanu, R., România și Uniunea Europeană, Ed. Polirom, București, 2003;
Dinu, Marin și Socol, Cristian și Marinaș, Marius, Economie europeană. O prezență sinoptică, Ed. Economică, București, 2004;
Duduială, Popescu, Economia europeană, Ed. Academică Brâncuși, București, 2009;
Gruescu, Ramona Costina, Uniunea economică și monetară europeană, Ed. Sitech, 2006;
Iancu, Aurel, Convergența nominală, Ed. Granada, 2007;
Iancu, Aurel, Convergența reală, Ed. Granada, 2007;
Liviu, Andrei, Economie europeană, Ed. Economică, București, 2009;
Liviu, Andrei, Euro, Ed. Economică, București, 2007;
Luțaș, Mihaela, Integrarea economică europeană, Ed. Economică, București, 1999;
Marinaș, Marius, Convergența economică, Ed. Economică, București, 2008;
Nanu, Roxana, Economie monetară internațională, Ed. Sitech, 2009;
Oprițescu, Marin, Monedă și credit, Ed. Sitech, 2009;
Pecican, Eugen, Indicatori privind convergența reală și aplicațiile acestora¸ Ed. Granada, 2008;
Rollet, Philippe, Du grand marché à l’Union Economique et Monétaire, Ed. Cujas, Paris, 1995;
Silasi, Gheorghe, Integrare monetară europeană, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998;
Stanciu, Neguța, Monedă și credit, Ed. Sitech, 2009;
Suta, Nicolae, Comerț internațional și politici comerciale contemporane, Ed. Eficient, București, 2009;
Suta, Nicolae (coordonator), Integrarea economică europeană, Ed. Economică, București, 1999;
***, Ghid practic în labirintul U.E., Departamentul de Relații externe, Oficiul de integrare EURO-ATLANTICA, Ed. D.R.E.;
***, Uniunea Economică și Monetară, Seria Europa, Delegația Comisiei Europene în România, București, august 1996.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perspectivele Uniunii Monetare Europene (ID: 144142)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.