Perspectivele Sistemului Bancar Dupa Aderarea la Uniunea Europeana

Economie

Perspectivele Sistemului Bancar Dupa Aderarea la Uniunea Europeana

Byadmin ianuarie 1, 2024

Lucrare de licență

Perspectivele sistemului bancar românesc după aderarea la Uniunea Europeană

CUPRINS:

INTRODUCERE

Instituțiile bancare dețin un rol important în cadrul sectorului financiar și al economiei în ansamblu, creându-se o preocupare permanentă pentru dezvoltarea unui sistem bancar funcțional, capabil să ofere o gamă largă de produse și servicii.

Această lucrare se concentrează pe realitatea economică și financiară, atât pe plan intern cât și pe plan internațional. Fiecare țară este interesată să creeze un sistem bancar solid, care să permită dezvoltarea mecanismelor financiare.

Am ales această temă deoarece sistemul bancar are un impact în întreaga economie, iar această economie nu poate funcționa fără bănci profitabile și bine consolidate.

Factorii determinanți ai economiei românești sunt: tranziția, integrarea și globalizarea, care oferă oportunități și duc la creșterea performanțelor economico-financiare, prin realizarea de profituri suplimentare, dar și riscuri majore.

Obiectivele lucrării sunt:

-analiza sistemului bancar românesc și evoluțiile acestuia până la privatizarea principalelor bănci;

-analiza perioadei de pre-aderare la UE din perspectiva sistemului bancar;

-analiza perioadei de post-aderare;

-analiza criteriilor de convergență;

-analiza sistemului bancar din România în contextul integrării în UE;

-analiza cerințelor organelor de supraveghere bancară, respectiv prevederile Acordurilor Comitetului de la Basel;

-analiza impactului crizei financiare în lumea bancară;

Am considerat oportun să încep această lucrare ,,Băncile și sistemul bancar în România”, urmărind reforma sistemului bancar, datorită importanței pe care acesta a avut-o în ansamblul economic. Reforma sistemului bancar a jucat un rol important în procesul de trecere de la o economie de comandă, la o economie de piață în contextul integrării României în Uniunea Europeană.

La începutul lucrării am evidențiat starea sistemului bancar românesc sub impactul diverselor evenimente istorice pornind de la funcțiile băncilor comerciale și rolul Băncii Naționale a României în evoluția sistemului bancar.

În capitolul doi al lucrării am tratat „Aderarea la UE din perspectiva financiar bancară,, privind remodelarea sistemului bancar românesc și reglementarea autorizării și supravegherii activității bancare, astfel încât să se armonizeze legislația românească cu cea a țărilor din UE. În conformitate cu legislația europeană, autoritatea de reglementare din statele membre a avut posibilitatea să permită băncilor să înceapă aplicarea prevederilor Acordului Basel II de la 1 ianuarie 2008.

În capitolul trei al lucrării am urmărit „Evoluții post aderare și perspective,,

BĂNCILE ȘI SISTEMUL BANCAR ÎN ROMÂNIA

Societățile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice și fizice, sub formă de depozite sau instrumente nenegociabile, plătibile la vedere, sau la termen, precum și acordarea de credite. Principalele funcții ale unei bănci: – atragerea fondurilor (depozitele bănești ale clienților) – să permită clienților să-și retragă banii și să-i transfere – acordarea de credite clienților care le solicită (plasarea de fonduri) Băncile sunt preocupate de respectarea standardelor internaționale care sunt cuprinse în două documente importante: Convenția de la Basel în care este definit capitolul unei bănci în funcție de mărimea riscului aferent activelor sale și A Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene care presupune acordarea de licențe, adică dă unei instituții un ,, pașaport’’ să își desfășoare activitatea în orice țară din UE. Băncile românești sunt reglementate de Legea privind activitatea societăților comerciale, nr.31/1990 și Legea privind activitatea bancară, nr.33/1991 și de asemenea băncile comerciale sunt sub autorizarea și supravegherea băncii centrale. Băncile nu au voie să se angajeze într-o concurență neloială sau să semneze contracte, înțelegeri care să le ofere o poziție dominantă pe piață. Băncile comerciale sunt supravegheate și de banca Națională a României, ele trebuie să aibă conturi curente deschise la BNR și rezerve obligatorii.

Fiecare bancă, este organizată ca o societate comercială pe acțiuni, iar activitatea ei în teritoriu, urmărește împărțirea administrativ-teritorială: -centrala băncii -sucursale județene și sucursala municipiului București -filiale subordonate organizatoric și funcțional sucursalelor -agenții,subordonate filialelor, sau în unele cazuri sucursalelor. În România, procesul de dezvoltare a băncilor a ținut cont de împarțirea pe județe, astfel la nivelul fiecarui județ există unități care coordonează activitatea din zonă (sucursale județene).

1.1. Scurt istoric (pana la 1947, 1947-1989)

,,Necesitatea înființării unei bănci de scont și circulațiune simțită de societatea noastră într-un mod atât de intensiv de mai mulți ani încoace nu provine numai din cauza legitimei dorințe ce are fiecare om de a afla cu înlesnire și cu cât mai mică dobândă,un capital necesar spre a pune în mișcare activitatea sa comercială și industrială,ea este mai ales efectul dezvoltării ce au luat într-o țară tranzacțiunile comerciale și indusriale, mijloacele de comunicațiune și în fine deșteptarea intelecutală în genere, care,nemaiputând sta în nelucrare și paralisate, caută în toate părțile și prin toate modurile, a-și satisface spiritul de întreprinderi, a multiplica necontenit ceea ce are deja, a se mișca în fine mai liber și cu puteri mai mari pe calea cea largă a progresului și a buneistări.’’

Potrivit acestui raport de lege, putem observa că o organizare a sistemului bancar în România la sfârșitul secolului al XIX-lea era un element indispensabil, în dezvoltarea economiei naționale într-un sistem economic capitalist, propus de civilizația europeană. Ideea unei bănci de credit și emisiune a apărut încă din anul 1848 în diferite cercuri ale societății românești, dar în atenția vieții politice a intrat după anul 1959. În 19 octombrie 1865, Al.I.Cuza acorda unui grup de capitaliști englezi, concesiunea înființării unei bănci de scont și emisiune numită ,,Banca României”, care a devenit după patru ani o bancă de scont.

În secolul XIX, în România mai funcționau și alte instituții cu atribuții de creditare, cum ar fi: Casa de Depuneri și Consemnațiuni (1865), Creditul Funciar Rural (1873), Creditul Funciar Urban (1875), ambele cu sediul la București, Creditul Funciar Urban din Iași(1875) și cu capital mixt, BancaMarmorosch-Blank(1875).

I.C.Brătianu, ca ministru de finanțe, propune un proiect de lege care devine Legea din 17 aprilie 1880, care fundamentează normele de organizare ale Băncii Naționale ale României, care își începe operațiunile în 1 iulie 1880 și activitatea în 1 decembrie 1880. BNR-ului i se stabilește sediul la București, și avea obligația de a înființa sucursale și agenții, în fiecare capitală de județ și în principalele orașe. Administrația băncii și organele de conducere erau: Guvernatorul, șase Directori, Consilul de Administrație, șapte Cenzori, Consiliul General, Comitetul de Scont, Adunarea Generală, Comisarul Guvernului. Guvernatorul băncii este numit de guvern pe 5 ani, trebuie să fie român și să aibă 40 de acțiuni ale Băncii Naționale a României.

În Legea pentru înființarea unei bănci de scompt și circulațiune, se stabilește capitalul băncii care era de 30.000.000 de lei, din care 10.000.000 erau de la Stat și 20.000.000 din depunerile efectuate de particulari ,prin subscripțiuni publice, capitalul împărțindu-se în 60.000 de acțiuni nominative sau la purtător de câte 500 lei una. Pe lângă înființarea Băncii Naționale a României se înființează în capitala fiecărui județ și Casele de Credit Agricol, iar în cursul primilor ani de funcționare, BNR a înființat 4 sucursale la Iași, Galați, Brăila, și Craiova și 4 agenții la Botoșani, Bârlad, Focșani și Ploiești astfel a reușit să obțină rezultate bune datorită conducerilor acestei instituții care au dat dovadă de prudență și inteligență, primul Guvernator a fost Ion Câmpineanu.

În primii ani de viață a BNR emite primele bancnote care aveau valoare nominală de 20 de lei, de 100 de lei și 1000 de lei, ele erau facute din hârtie cu filigram și din clișee de la Banca Franței, care aveau o acoperire metalica de 33%, apoi prin reforma monetară din anul 1889 se trece de la bimetalism la monometalism, astfel un leu avea 0,3226 g aur cu titlul de 900‰, iar monedele de argint aveau să devină monede divizionare.

BNR în perioada 1881-1914 deservea mai mult economia națională și câteodată pe cea a statului, dar în perioada care urmează, este obligată să adopte o politică pusă la dispoziția finanțelor publice și a statului, statul se împrumută de la BNR cu 400.000.000 lei până la sfârșitul anului 1915, apoi se decide mutarea sediului băncii la Iași după intrarea României în război, doar că Iași-ul nu era suficient de sigur și se încep tratativele cu rușii pentru mutarea tezaurului românesc în Rusia.

Sursa: Cloșca cu puii de aur http://www.culturabuzoiana.ro/sculptura/211-cloca-cu-puii-de-aur-vedeta-expoziiei-dedicate-turismului-buzoian.html

La data de 23 februarie 1917 s-a decis mutarea tezaurului la Kremlin, în total 3540 de casete cu valori toatale de 9.416.417.177,93 lei aur, pe lângă acestea au fost trimise și alte lucruri scumpe și sfinte ale poporului roman, cum ar fi: cloșca cu puii de aur, 300 de pergamente cu peceți domnești, colecții ale Academiei Române, picturile lui Nicolae Grigorescu, Arhiva Creditului Funciar Rural, 25 de volume, manuscrise românești și slavone, toate aceste valori au fost strânse cu trudă de neamul nostru, iar bolșevicii retrocedează României doar o parte din aceste valori în anul 1935, 17 vagoane cu casete care erau prădate și în anul 1956 o altă parte din valori, în total 33 de kg de aur și 690 kg de argint, după multe insistențe din partea românilor, iar aurul rămas la ruși a rămas un subiect închis, oricât au încercat delegații români să redeschidă tema tezaurului,au avut parte de răspunsuri evazive și neconcludente din partea Rusiei.

În Transilvania s-au înființat ,,case de păstrare și împrumuturi” pentru lupta împotriva cametei, luându-se modelul băncilor săsești. În 1872 a luat naștere Banca Albinadin Sibiu, cu următoarea compoziție a acționarilor: 640 (mari proprietari, funcționari, avocați, medici, etc.), reprezentând 58,8% din acționari care au subscris 1916 de acțiuni(63,9% din total), 140 țărani, reprezentând 12,75 din acționari care au subscris 261 de acțiuni(8,7% din total), astfel la 10 aprilie 1872 cu capital pur românesc și-a deschis porțile Banca Albina, sub conducerea lui Visarion Roman.

De la înființarea BNR (1880) și până la Primul Război Mondial, în țara noastră s-au dezvoltat 195 de instituții bancare, care reprezentau sistemul bancar românesc, dintre acestea 9 erau băncile mari, 4 cu capital românesc (Banca Agricolă, Banca Comerțului din Craiova, Banca de Scont a României, Banca Românească); 4 cu capital străin (Banca Generală Română, capital german; Banca de Credit Român, capital austriac; Banca Comercială Română, capital austriac, francez și belgian; The Bank of Roumania Limited, capital englez) și 1 cu capital mixt, Banca Marmorosch Blank & Co). În anul 1922 participațiile la întreprinderi, prin consorții bancare sau de o singură bancă, erau peste 400.

În anii care au urmat BNR a acordat statului două împrumuturi care au ajutat la unificarea monetară și lichidarea haosului monetar, provocat de circulația a 5 monede (cele ale Băncii Naționale, ale Băncii Centrale, coroanele austro-ungare și rublele rusești Romanov și Lwow), favorizând astfel dezvoltarea activității economice, o altă preocupare a BNR-ului a fost stabilizarstabilizarea valorii leului, astfel a crescut acoperirea în aur de la 495 milioane lei în 1921, la 571 milioane lei in 1928 și în devize aur de la 4,6 miliarde lei la 6,6 miliarde lei.

În anul 1931 criza bancară din Europa Centrală a avut repercusiuni grave și asupra sistemului bancar românesc, iar cele mai afectate au fost băncile comerciale mici și cooperativele de credit de la sate, deoarece după recoltele proaste din anul 1928 și scăderea prețurilor agricole, agricultorii nu au reușit să își mai înapoieze creditele, iar depunătorii au invadat băncile să își retragă depunerile, astfel multe dintre acestea au declarat starea de faliment, iar numărul băncilor a scăzut cu 229 între anii 1928-1933.În salvarea băncilor a venit Banca Națională care a acordat credite de 6,3 miliarde lei și a mobilizat o parte din plasamente, în anii care au urmat România a făcut eforturi mari să își revină, producția industrială și agricolă, crescând exporturile, iar capitalul străin deținea 2/3 din capitalul societăților industriale pe acțiuni.

La data de 23 august 1944 situația României era devastatoare, industria a scăzut, împrumuturile acordate de BNR statului au crescut, iar prin emisiunea monetară moneda se deprecia și își făcea loc din ce în ce mai mult inflația.

Starea gravă în care se găsea economia a dus la etatizarea Băncii Naționale a României, aceasta urma să fie încadrată în politica economică și financiară a statului. La 1 ianuarie banca a fost etatizată pe baza Legii nr. 1056 din 23 decembrie 1946, constituindu-se în societate anonimă pe acțiuni, s-a stabilit un capital de 600 milioane lei (200 mii de acțiuni a câte 3000 lei), proprietatea acțiunilor a trecut în patrimonial statului, iar foștii acționari au primit pentru fiecare acțiune o sumă în numerar.Prin această lege Banca Națională devenea mandatară a statului care asigura dirijarea și controlul creditului, asupra tuturor întreprinderilor de bancă și instituțiilor de credit, fie publice fie private.

Bugetul se stabiliza foarte greu, astfel la data de 14 august 1947 se realizează Reforma Monetară: 1 leu (unitate monetară) era 0,60 mg aur, cu titlu de 9/10, adică 168.350,17 era 1 kg aur, preschimbarea realizându-se la raportul de 20.000 lei vechi pentru 1 leu nou, iar noile monede divizionare aveau valoare de 0.50, 1, 2 și 5 lei de metal și 20 de lei de hârtie. Această reformă ajutând astfel la trecerea de la sistemul bănesc capitalist la cel socialist. La 7 octombrie 1947 se întemeiază Casa de Economii și Consemnațiuni prin unirea Casei Naționale de Economii și Cecuri Poștale cu Casa de Depuneri și Consemnațiuni. În anul 1948 Banca Națională a României își schimbă denumirea în Banca de Stat a RPR(Republica Populară Română), iar în anul 1965 devine Banca Națională a Republici Socialiste România.

La data de 1 iulie 1968 a luat ființă Banca Română de Comerț Exterior care efectua operațiuni externe, iar prin contul curent al băncii deschis la Banca Internațională de Colaborare Economică se decontau exporturile și importurile.Tot în același an i-a ființă și Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară care avea sarcina de a înfăptui politica partidului și statului, prin creditarea și finanțarea producției, industriei alimentare, investițiile din agricultură și sectorul apelor.Aceste bănci purtau denumirea de bănci specializate în sectoarele specializate ale economiei: comerțul exterior, agricultura și investițiile (Banca de Investiții 1957). Pe lângă cele amintite mai sus mai exista și CEC-ul care atrăgea o parte din veniturile populației.

Aceste bănci specializate au funcționat și după anul 1989, ca bănci comerciale cu capital de stat, ele și-au reconsiderat activitatea, după nevoile economiei de piață, cu profitabilitate ridicată.

1.2. Evoluții 1989- până la privatizarea principalelor bănci

Trecerea de la economia centralizată la cea de piață a implicat și reorganizarea băncilor în societăți pe acțiuni și autonomia activității acestora, privatizarea și apariția de noi instituții bancare cu capital autohton sau străin.

Imediat după anul 1989 s-a dorit creearea unui sistem modern care să satisfacă exigențele tuturor categoriilor de agenți economici din economia de piață, la inceputul perioadei de tranziție în activitatea bancară s-au produs unele schimbări. Banca Națională a României a fost reorganizată și a intrat în sarcinile sale de Bancă Centrală: emisiunea monetară, asigurarea stabilității monetare, supravegherea activității bancare, urmărirea executării balanței de plăți externe, administrarea rezervelor valutare, iar pentru activitățile comerciale a fost creată Banca Comercială Română S.A. Fostele bănci de stat au devenit bănci comerciale, cu capital de stat și autohton privat, au mai fost înființate bănci cu capital privat autohton și străin și cu sucursale ale unor bănci străine.

Legile bancare au intrat în vigoare în luna mai 1991, s-a renunțatla plafoanele de credite, băncile puteau să acorde credite în măsura în care atrăgeau resurse monetare. La începutul anului 1992 a intrat în funcțiune un nou sistem de refinanțare: linii de credit, creditul de licitație și creditul pe termen fix, prefigurate prin: reescort (sumă de bani egală cu o dobândă cuvenită unei bănci pentru achitarea anticipată a unei polițe deja scadente); operațiunile de open-market (banca vinde sau cumpără titluri de credit, adică furnizarea de monedă pe piață); creditul lombard (împrumut bancar cu garanție din hârtii de valoare,rente de stat). Anul 1993 a fost un an în care România a suferit un proces de demonetizare, dolarizare și dezintermediere financiară, careacteristici ale unei economii în criză structurală.În anul următor procesul s-a inversat, crescând, masa monetară, economiile și creditul, iar viteza de rotație a banilor s-a stabilizat. Masa monetară a crescut în anul 1995 cu aproximativ 72%, față de 1994, economiile populației au avut o dinamică în creștere cu 88,3% mai mult decât în anul 1994.

Tabel 1.2.1. Numărul de bănci în România (1990-2000)

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor din Raport anual: 2000, disponibil la www.bnr.ro/files/d/Pubs_ro/Anuale/RA2000.pdf accesat la data de 22.03.2013

Banca Română de comerț exterior Bancorex S.A. a lansat în anul 1995 un produs nou, numit Bancorex Visa Business Card, cu care se putea efectua plăți în valută fără numerar, apoi Banca Română pentru Dezvoltare a emis și ea Cartea de plată în lei, care putea fi utilizată de persoane juridice și fizice, pentru procurarea de bunuri și servicii, cu posibilitatea de creditare lunară.

La sfârșitul anului 1998, împrumuturile neperformante reprezentau circa 58 la sută din totalul creditelor scadente, mare parte din acestea aparținând marilor bănci de stat. Economia românească a rămas, in linii mari, o economie socialistă în primii trei ani ai tranziției (din cauza absenței proprietății private asupra factorilor de producție și controlului masiv al prețurilor). Abia după 1993 au fost făcuți pași pe calea reformei, România trecând în categoria țărilor cu intervenționism masiv.

Economia românească a fost dominată în toată această perioadă de un „nucleu dur” de întreprinderi de stat. Imposibilitatea calculului economic și corupția le-au menținut în mod constant în categoria „pierderi” din economie, iar băncile au devenit, astfel, instrumente de subvenționare a întreprinderilor ineficiente și de acoperire a deficitelor bugetare.

Băncile au susținut aceste întreprinderi ineficiente fie direct (prin credite), fie indirect (prin finanțarea deficitului bugetar), nu numai cu economiile populației și resursele proprii ci, în mare măsură, prin expandarea creditului intern. Acest lucru a generat o creștere enormă a masei monetare (de la aproximativ 500 de miliarde de lei în 1989 la 220 000 de miliarde în 2001) care a alimentat o inflație galopantă – 200 la sută în 1991, 222 la sută în 1992, 300 la sută în 1993, 151 la sută în 1997) și o depreciere accelerată a cursului de schimb.

Tabel 1.2.2 Activele financiare ale populației

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor disponibile la: Mugur C. Isărescu, Reflecții economice***, București, 2006, p.106

Începând cu 1996 și până la mijlocul anului 2000, sistemul bancar românesc a trecut printr-o perioadă extrem de grea. Cele mai mari probleme au apărut la băncile Columna, Dacia Felix și Credit Bank, care au rămas deseori fără lichidități, ajungând în încetare de plăți. În anul 1996 prin prevederile Legii nr. 64/1995 BNR, în calitate de creditor, a declanșat acțiuni în instanță împotriva Credit Bank și Dacia Felix, iar în 2002 în baza unei ordonanțe de urgență a Guvernului, au fost cesionate creanțele și acțiunile băncii, Dacia Felix devenind Eurom Bank, în ceea ce privește Credit Bank, prin decizia civilă din 22.04.1999, este retrasă autorizația de funcționare a băncii, definitivă și irevocabilă. Alte bănci care au avut probleme sunt Columna, Bankcoop și Bancorex, principalele cauze fiind situația macroeconomică și lipsa de professionalism și responsabilitate a echipelor managerial, soluția pentru Bancorex a fost absorția de către BCR. Alte bănci care au fost declarate în stare de faliment au fost Albina și Banca Internațională a Religiilor, Banca Turco-Română și Banca Română de Scont, acestea două au intrat în faliment datorită abaterilor managerial, iar Banca de Investiții și Dezvoltare a intrat în lichiditate la cererea acționarilor săi. Depozitele în lei și în valută ale populției au fost acoperite de fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar.

1.2.1 Privatizarea BRD, Bancpost, Banca Agricolă

În anul 2000 statul român scoate la vânzare restul de acțiuni BRD pe care le are în portofoliu (9,87%). Din aceste acțiuni 2,55 % sunt achiziționate prin intermediul pieței de capital, 11 604 investitori au subscris pentru acestă ofertă, din care 11 321 sunt persoane fizice și 283 sunt companii.Dintre persoanele fizice 593 sunt angajați BRD. Tot în acest an este înființată societatea SG Asset Management BRD, filiala Société Générale de administrare a investițiilor.

Privatizarea Bancpost

Bancpost a fost înființată la 1 iulie 1991, în urma reorganizării sectorului comunicațiilor și preluării unei părți a activelor companiei publice RomPostTelecom.

Bancpost a fost autorizată de Banca Națională a României să opereze ca bancă universală, comercială și de economii. În anul 1997, Fondul Proprietății de Stat propune ca Bancpost să se privatizeze și lansează oferta pentru demararea evaluării financiare a băncii, Primul pas pentru privatizare a fost făcut pe 2 aprilie 1999, când General Electric Capital Corporation și Banco Portugues de Investimento au achiziționat 45% din acțiunile băncii pentru 92,8 milione de dolari. Banca EFG Eurobank Ergasias din Grecia a cumpărat în mod repetat acțiuni de la cei doi investitori, iar în 2002 a obținut un ultim pachet de 17% deținut la Bancpost de către stat, astfel Bancpost devine prima bancă din sistemul bancar românesc privatizată integral. În noiembrie 2003, Eurobank (Eurobank Ergasias SA) a devenit acționarul majoritar al Bancpost. De atunci, Grupul și-a extins în mod constant prezența în România. Eurobank a investit semnificativ într-un amplu program de eficientizare și modernizare a întregii activități a Bancpost, iar în 2009 și-a consolidat pachetul de acțiuni la 99%.

Privatizarea Băncii Agricole

Banca Agricolă se afla într-o situație financiară dificilă, iar datorită măsurilor luate de autoritățile române, precum preluarea creditelor neperformante de către stat banca a fost pregatită pentru privatizare în anul 2000.

În 2001, grupul austriac Raiffeisen și-a exprimat interesul de a achiziționa pachetul majoritar de acțiuni ale Băncii Agricole, acesta a preluat Banca Agricolă și astfel a luat naștere Banca Agricola Raiffeisen S.A, în iunie 2002, se năștea Raiffeisen Bank Romania SA prin fuziunea Raiffeisenbank (România) cu Banca Agricolă Raiffeisen S.A. Contractul de achiziție a fost semnat la sfârșitul lunii iulie 2002.

1.3. Structura actuală a sistemului bancar în România (după 2000)

Sectorul bancar românesc a avut o dezvoltare rapidă astfel încât în 2002 existau 39 de bănci (31 bănci personae juridice române și 8 sucursale ale unor bănci străine), dintre acestea 3 erau cu capital majoritar de stat BCR, Eximbank și CEC. Conform legislației o bancă străină își putea desfășura operațiunile în România prin următoarele metode:

-înființarea unei filiale, persoană juridică română

-deschiderea unei sucursale

-înființarea unei bănci de tip consorțiu cu parteneri autohtoni și străini

-preluarea controlului unei bănci cu capital românesc

Cea de-a patra metodă s-a aplicat în cazul BRD, Banc Post și Băncii Agricole, Raiffeisen Banca Agricolă fiind prima bancă din România cu capital social constituit în euro.

După 1991 piața bancară a fost dominată de mari bănci cu capital majoritar de stat iar privatizarea acestora se impunea din cel puțin 3 motive:

a) Eliminarea unui nonsens: statul proprietar de bănci acordă credite statului proprietar de întreprinderi. În acest fel, se ajunge ușor la credite neperformante.

b) Privatizarea, în condițiile în care apar acționari strategic puternici, este cea mai bună cale de recapitalizare a băncilor românești.

c) Investitorii străini, nu vin numai cu capital, ci și cu management performant, relații externe, renume etc.

Din sectorul bancar românesc fac parte 40 de bănci, la sfârșitul lunii decembrie 2012, acestea finanțând în mare parte economia românească, asigurând în jur de 92% din finanțările acordate de sistemul financiar românesc.

Sistemul bancar s-a dovedit a fi stabil pe perioada crizei, continuând să acorde finanțare economiei, iar perspectivele de creștere econonomică generate de gradul de intermediere financiară și de bancarizare și de miza atragerii fondurilor europene fiind aproape de 57% și respectiv 40%, aceste lucruri au făcut din România o destinație atractivă pentru investitori în sistemul bancar.

Tabel 1.3.1 Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor disponibile la: Raport asupra stabilității financiare 2013 disponibil la www.bnro.ro/files/d/Pubs_ro/RSF/RSF2013.pdf accesat la 15.03.2014

Activele sistemului bancar se ridicau la 83 miliarde de euro, în 2012 cu o pondere în PIB de 62%. Primele cinci bănci în volumul activelor au avut o pondere de 54% în 2012:

-BCR: 19%,

-BRD: 12,7%,

-BT: 8,5%,

-Raiffeissen: 7,1%,

-CEC Bank: 6,72%.

Din punct de vedere al originii acționarilor în funcție de active, băncile cu capital austriac dețin o cotă de piață de 37,7%, urmate de băncile cu capital francez cu 13,6% și grecesc cu 12,2%.

Principalele provocări cu privire la stabilitatea financiare sunt: riscul de credit, în special cel asociat creditării în valută, și riscul unei evoluții dezordonate a finanțării externe. În România, recomandările formulate de Comitetul European pentru Risc Sistemic către toate autoritățile din UE privind creditarea în valută au fost extinse și la companii.

Cu privire la așteptările mediului bancar privind situația economică generală, adoptarea de către BNR a unor reglementări prudențiale destinate limitării creșterii creditării în valută și menținerea gradului ridicat de îndatorare a unor categorii de debitori au contribuit la restrângerea soldului creditului neguvernamental cu 3,5% comparativ cu sfârșitul anului 2011. Creditele acordate de instituțiile de credit sunt de aproximativ 64 miliarde de euro, soldul creditului neguvernamental fiind de 51 miliarde de euro la sfârșitul lunii decembrie 2012, iar soldul depozitelor atrase de bănci era de 43 miliarde de euro.

Pierderea raportată la nivelul sistemului bancar a fost determinată de creșterea efortului de provizionare, în condițiile în care rata creditelor neperformante a ajuns la 18,2%, și reducerii veniturilor nete din dobânzi. Gradul de acoperire a creditelor neperformante cu provizioane IFRS și filtre prudențiale corespunzătoare a fost de 86,3% la sfârșitul anului 2012.

Băncile și-au schimbat orientarea de la expansiune rapidă către o strategie determinată de prudență procedând la adaptarea rețelei și a numărului de angajați, așadar creșterea șomajului, reducerea semnificativă a salariilor și restrângerea sau încetarea activității unor companii au contribuit la scăderea continuă a capacității de rambursare a creditelor cu consecințe directe asupra calității portofoliului de credite al băncilor ceea ce a condus la o creștere a volumului provizioanelor pe care instituțiile de credit au fost nevoite să le constituie.

Numărul unităților bancare era de aproximativ 5.700 la sfârșitul lunii decembrie 2012, în timp ce numărul de angajați în sistem a fost ajustat la 61.70, în anul 2013 numărul acestora scade cu încă 194 de unități și cu mai puțini angajați, reducându-se numărul acestora cu 1946.

În ultimul Raport asupra stabilității financiare, din 2013 indicatorii utilizați pentru evaluarea gradului de adecvare a capitalului, calculați la nivelul sistemului bancar românesc s-au menținut la niveluri ridicate, după cum urmează:

– indicatorul de solvabilitate era de 15% în luna decembrie 2012 și, respectiv 14,7% în iunie 2013

– rata fondurilor proprii de nivel 1 în funcție de riscul de credit s-a menținut la nivelul ridicat consemnat în perioada anterioară (16,4 la sută în iunie 2013);

– rata fondurilor proprii de nivel 127, care ia în calcul cerința totală de capital (respectiv suma cerințelor pentru riscul de credit, riscul operațional, riscul de piață și riscul de decontare/livrare), a fost de 13,6 la sută în iunie 2013 (nivel similar aceleiași perioade din 2012).

Nivelul ratei fondurilor proprii de nivel 1 este foarte apropiat de cel al indicatorului de solvabilitate, situație care reflectă calitatea ridicată a fondurilor proprii aparținând băncilor persoane juridice române și capacitatea acestora de a face față eventualelor șocuri adverse.

Potrivit estimărilor BNR, nivelul actual de capitalizare permite implementarea noilor cerințe de capital conform Basel III, deoarece fondurile proprii de nivel 1 dețin poziția dominant în totalul fondurilor proprii aferente băncilor, în condițiile în care au o pondere de 92% la 31 decembrie 2012.

Grafic 1.3.1 Evoluția comparativă a raportului de solvabilitate într-o serie de țări din UE

Sursa: Grafic realizat de autor pe baza datelor din: Raport asupra stabilității financiare 2013 disponibil la www.bnro.ro/files/d/Pubs_ro/RSF/RSF2013.pdf accesat la 15.03.2013

Rata solvabilității la nivelul sectorului bancar s-a menținut, începând cu anul 2009, fiind, de aproximativ 15% (aceasta situându-se la nivelul de 14,7% în iunie 2012). Pragul reglementat în UE este de 8%, iar nivelul prudențial minim vizat de BNR de la începutul crizei financiare internaționale este de 10%.

ADEREAREA LA UE DIN PERSPECTIVA FINANCIAR BANCARĂ

După anul 1990, România s-a confruntat cu nenumărate procese de transformări interne, în scopul realizării unei economii de piață funcțională care s-a realizat concomintent cu pregătirea aderării la Uniunea Europeană.

Impactul aderării asupra sistemului bancar românesc a fost dublu: pe de o parte aderarea a condus la o sporire a concurenței pe piața financiară românească, iar pe de altă parte enormele fluxuri de capital care au intrat în țara noastră după 1 ianuarie 2007 fie sub forma fondurilor europene structurale (peste 35 mld.de euro in urmatorii 5 ani), fie sub forma capitalurilor private, vor ridica problema gestionarii lor de către bănci.

Prin aderarea la Uniunea Europeană întregulul sector bancar românesc, a intrat într-o uniune economica și monetară care are regulile ei proprii. Începand cu data de 1 ianuarie 2007 a fost permisă libera circulație a serviciilor și a capitalurilor. Acest aspect presupunea că sistemul bancar românesc trebuia să fie pregătit să ofere servicii la aceeași calitate ca și serviciile bancare din statele membre ale UE și să fie pregătit pentru că fluxurile de capital ce intrau în România, ca urmare a aderarii și să poată fi folosite la ridicarea nivelului economic al țării.

După aderare au început să sosească capitaluri străine pentru domeniul productiv, având în vedere atât mărimea țării noastre, cât și faptul că forța de muncă autohtonă este mai ieftină decât în alte state ale UE. De aceea, în acest proces a fost implicat și sistemul bancar românesc, pentru că aceste capitaluri se mișcă prin intermediul băncilor.

Piața financiar-bancară romanească este una bună, venind bănci din UE și înainte de aderare. Acestea au devenit acționari la unele bănci din România pentru că piața noastră este încă în dezvoltare și câștigurile băncilor au fost și vor fi, mult mai mari pe piața românească decât în statele vest-europene, întrucât valoarea adăugată este și ea mai mare la serviciile oferite la noi în țară.

În plus, după aderarea la UE, orice bancă a putut intra pe piață fără să mai aștepte aprobarea BNR, ceea ce a făcut competiția și mai acerbă. După 2007, peisajul bancar s-a schimbat dramatic, astfel încât o bancă de retail, cu 500 de agenții a reușit să facă față mai ușor pe piață, dar fără o masă critică de clienți, nu există bază de pornire. Băncile mici au supraviețuit în măsura în care au găsit o nișă de piață. Acestea au fost nevoite să se adapteze cerințelor Noului Acord de Capital-Basel II și să respecte noile reguli europene privind riscurile identificate (financiare, operaționale, de afaceri sau conjuncturale), acordând în continuare atenția majoră cuvenită riscului de creditare, dar au fost puse și în situația de a se alinia la standarde de performanță și de a identifica noi trenduri de dezvoltare.

Implementarea Basel II a condus la comunicarea de către bănci a mai multor date referitoare la bonitatea clienților, către BNR și Biroul de Credit, sistemele informatice de evaluare ale acestora urmând a fi interconectate. Din studiile de impact efectuate pe piețele dezvoltate, dar și pe cele în tranziție, a rezultat ca activitatea de finanțare a persoanelor fizice va fi avantajată de introducerea unei abordări avansate a principiilor Basel II.

Sistemele de rating au scopul de a administra mai bine riscul de neplată din partea clienților, cu ajutorul unui proces automatizat și care tratează toți clienții în mod egal, și nu acela de a bloca activitatea de creditare. Legislația europeană va genera adoptarea unei noi legi bancare în România, cu foarte multe elemente de noutate: înființarea de companii în activități conexe activității bancare, modalitățile de transfer de fonduri din străinătate, cadrul legal pentru înființarea unei noi categorii de instituții specializate în moneda electronică, etc. Activitatea bancară romanească a cuprins și a dezvoltat alături de operațiunile clasice, și alte servicii de calitate: consultanță, audit, rating, piețe de capital, private banking, etc. Noi pași se fac în direcția liberalizării complete a tranzacțiilor valutare, iar fluxurile care provin de la românii care muncesc în țările Uniunii Europene au crescut masiv.

2.1. Condiții și măsuri pregătitoare

Aderarea presupune acceptarea obiectivelor Uniunii Monetare, dar îndeplinirea criteriilor de convergență nu este o pre-condiție. Aceste criterii reprezintă indicatori ai unei politici macroeconomice generatoare de stabilitate, până la urmă toate statele membre vor trebui să le îndeplinească. În sfera economică, cel mai important lucru este coordonarea politicilor naționale (programele naționale de convergenta, liniile directoare pentru domeniul economic, supravegherea multilaterală și procedura pentru deficite excesive). Toate statele vor trebui să respecte Pactul de Stabilitate și Creștere, să împiedice finanțarea directa a deficitului bugetar de către banca centrală, să interzică accesul privilegiat al autorităților publice la instituțiile financiare și să asigure libera circulație a capitalului.

Țările candidate nu pot adopta EURO imediat după aderare deoarece Tratatul impune efectuarea unei evaluări, înainte de aderare, a capacității țării respective de a-si menține poziția financiară. Țările candidate vor participa la Uniunea Economica și Monetară de la data aderării, dar nu vor adopta moneda euro chiar de la început.

Un alt motiv pentru care țările candidate nu pot adopta moneda EURO este că ele nu au participat la Mecanismul Ratelor de Schimb, care nu este deschis țărilor candidate înainte de aderare, doar după ce vor fi participat la Mecanismul Ratelor de Schimb (timp de cel puțin 2 ani), ar putea fi luată o decizie privind îndeplinirea, de către țările candidate, a condițiilor necesare adoptării monedei euro, conform Tratatului. Participarea la UEM presupune adoptarea acquis-ului Pieței Unice de către țările candidate, în special a acquisului privind libera circulație a capitalului, așa cum a fost cazul actualelor state membre. Întrucât poziția de “opt-out” nu este luata în considerare pentru țările candidate, nu sunt permise perioade de tranziție sau aranjamente speciale; de altfel, acestea nici nu au fost solicitate de nici una dintre țările candidate cu care s-au purtat negocieri pana în prezent.

Acquis-ul din acest domeniu cuprinde:

A) Elemente care trebuie transpuse în legislație înainte de data aderării, cum ar fi:

-interzicerea finanțării directe a sectorului public. Acest lucru se referă la interzicerea depășirii de cont și a oricărui alt tip de facilități de creditare acordate instituțiilor CE, dar și la interzicerea procurării directe de instrumente de datorie publica de către BCE sau de către Banca Centrală Națională. Motivul pentru care se interzice aceste lucruri duce la asigurarea disciplinei fiscale și faptul că aceasta reprezintă un element de baza al independentei Băncii Centrale;

-interzicerea accesului privilegiat al sectorului public la instituțiile financiare, se referă la interzicerea oricărei măsuri care nu este bazată pe considerentele prudențiale ce stabilesc accesul privilegiat al organismelor CE la instituțiile financiare. Motivul este faptul ca aceasta completează interdicția finanțării directe, consolidează libera circulație a capitalului și previne distorsionarea principiilor economiei de piață;

-independența Băncii Centrale: Banca Centrală Națională trebuie să își fixeze ca obiectiv explicit stabilitatea prețurilor și nu trebuie să existe nici o instituție sau organism extern care să dea dispoziții, să aprobe, cenzureze, să fie consultat sau să participe la luarea deciziilor Băncii Centrale;

B) Elemente cu care trebuie doar să existe conformitate după data aderării. Acestea includ politica ratei de schimb și politica economica, coordonarea politicilor economice cu cea a statelor membre prin participarea la procedurile Comunitare și aderarea la prevederile Pactului de Stabilitate și Creștere și ale statutului SEBC.

Comitetul de la Basel, din cadrul Băncii Reglementărilor Internaționale, cu sediul la Basel, Elveția a elaborat acordurile Basel I în anul 1988 și Basel II în anul 2004 care impun standarde pentru măsurarea riscului de către bănci și pentru alocarea de capital pentru acoperirea acestor riscuri.

Acordul Basel II

Acordul Basel II este numit Cadrul revizuit de Convergență Internațională a Măsurării Capitalului și a Standardelor de Capital specifice instituțiilor bancare (International Convergence of Capital Measurement and Capital Standards – a Revised Framework) a fost definitivat de către Comitetul de la Basel în anul 2003, semnat în 2004 și a fost implementat de țările Uniunii Europene din decembrie 2006.

Ca viitor stat al Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, România va trebui să aplice prevederile Acordului Basel II, acordul în sine nu are caracter obligatoriu nici pentru țările membre ale Comitetului de la Basel și nici pentru alte state.

Se compune din trei piloni care se sprijină reciproc:

-Pilonul 1 reprezintă cerințele minime de capital necesare pentru acoperirea unor riscuri specific activității bancare cum ar fi: riscul de credit, riscul de piață și riscul operațional;

-Pilonul 2 este reprezentat de procesul de supraveghere prudențială, care impune autorităților de supraveghere naționale să se asigure că băncile dispun de proceduri interne sănătoase de evaluare a riscurilor proprii;

-Pilonul 3 urmărește întărirea disciplinei de piață prin creșterea transparenței financiare a băncilor. Acest pilon stabilește cerințele de capital pentru expunerea băncilor la anumite activități comerciale inclusiv riscurile de credit bancar și procedura în cazul neîndeplinirii obligațiilor sau riscul pe care atât împrumutătorul cât și garantul îl au în cazul neîndeplinirii aceleiași obligații.

Acordul a fost realizat de un grup de lucru al Comitetului de la Basel și al Organizației Internaționale a Comisiilor de Securitate (IOSCO). Comitetul de la Basel își propune să permită băncilor să aleagă între două mari metodologii de calcul a cerințelor pentru capital în cazul riscului de credit.

Băncile din România trebuie să se conformeze regulilor europene de acoperire a riscului, începând cu anul 2007, ceea ce înseamnă costuri pentru acestea. Conformarea sistemului bancar, sub supravegherea BNR, la acordul Basel II, presupune ca fiecare bancă să-și evalueze in detaliu toate riscurile care pot conduce la pierderi financiare și să-și calibreze ca atare capitalul, în vederea acoperirii cât mai eficiente a riscurilor. Banca Națională a României a stabilit o strategie derulată pe mai multe etape pentru implementarea cerințelor Acordului Basel II.

În prima etapă a început schimbul de informații cu sectorul bancar, această etapă s-a derulat în perioada mai-noiembrie 2005. În această etapă s-a realizat o evaluare generală asupra instrumentelor de management al riscului și s-a evaluat poziția instituțiilor de credit în ceea ce privește opțiunile de abordare a riscului. Au fost stabilite: abordarea standard sau abordarea bazată pe modele interne.

A avut loc informarea și stabilirea dialogului cu alte autorități naționale cum ar fi: Ministerul Finanțelor Publice, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare dar și cu autorități internaționale de supraveghere din alte state. S-au evaluat necesitățile de formare profesională, la nivelul sectorului bancar, dar și la nivelul autorității centrale.

În cea de-a doua etapă s-a urmărit dezvoltarea mijloacelor pentru realizarea supravegherii sectorului bancar, această etapă s-a derulat în perioada decembrie 2005 – mai 2006. Conform standardelor impuse de Noul Acord de Capital, în această etapă, eforturile au fost canalizate simultan în următoarele domenii:

-transpunerea în cadrul legislativ național a Directivelor europene;
-instituirea activități de supraveghere dinspre sediul băncii centrale (off-site) spre sediile instituțiilor de credit (on-site) pentru verificarea pregătirii implementării prevederilor Acordului;

– asigurarea premiselor stabilității financiare în perioada aplicării Acordului ;

În a treia etapă, a avut loc procesul de validare de către Banca Națională a României a modelelor interne de rating utilizate de instituțiile de credit pentru evaluarea clienților și a portofoliului de credite existente, această etapă s-a derulat în perioada iunie-octombrie 2006.

Cea de-a patra etapă se referă la procesul de verificare a aplicării prevederilor acordului în sectorul bancar, are loc din luna ianuarie 2007.

Printre avantajele implementării cerințelor acestui acord sunt au fost identificate:

-diversificarea metodelor privind evaluarea riscurilor și stabilirea cerințelor de capital, începând de la un nivel simplificat până la un nivel sofisticat;

-formarea resurselor umane în vederea utilizării eficiente a procedurilor de evaluarea agențiilor de rating;

– stimulează transparența și disciplina de piață

Unii specialiști au considerat că băncile mici puteau fi eliminate de pe piața românească, pentru că nu erau suficient de pregătite pentru a aplica prevederile Acordului în domeniul bancar, iar acest lucru ar putea obliga BNR-ul să majoreze capitalul social al acestor bănci.

Aceast lucru genera o discriminare pe piața bancară, favorizând băncile mari care beneficiau de avantajul ,,to big to fail”, iar acestea puteau să-și impună serviciile bancare de pe poziția de monopol. În perioada următoare s-a estimat că se vor realiza foarte multe fuziuni și achiziții între băncile din sistem, în defavoarea băncilor mici, ceea ce va determina concentrarea bancară.

Acordul Basel II prevede în principal determinarea nivelului minim acceptat al capitalizării unei societăți financiar-bancare, calculat pe baza riscului de piață, credit si operațional al respectivei societăți bancare, fără calculul unor parametrii precum ,,valoarea la risc”, o societate financiar-bancară nu poate funcționa, așadar o dată cu aderarea României la EU, peisajul financiar-bancar românesc a trebuit să sufere modificări serioase și de profunzime, referitoare la modul de funcționare al băncilor. În acest caz s-a impus dezvoltarea în cadrul băncilor a unui management al riscului, toate persoanele inițiate în acest proiect au nevoie de o bună înțelegere a procesului de creditare, el trebuie să obțină un timp scurt de estimare, dimensionare și mai ales contracarare a riscului, este calea prin care banca merge mai departe iar BNR cere băncilor să aibă o funcție separată a managementului de risc și oameni specializați pentru așa ceva, acest lucru ar putea reprezenta o problemă deoarece băncile se confruntă cu o lipsă de manageri de risc.

Acordului Basel II a avut un impact și asupra creditării IMM după implementarea prevederilor care au fost analizate prin sistemele de rating de credit adoptate de bănci conform cerințelor Acordului, astfel încât costul creditelor pentru investiții, reflectat în dobânda cerută de bancă s-a amplificat proporțional cu gradul de risc mai ridicat al firmei.

Multe dintre IMM-urile cu potențial economic redus nu au mai putut obține credite pentru investiții sau au obținut doar sume mici. Astfel încât aproximativ 30% dintre IMM și-au încheiat afacerile sub impactul noilor condiții de creditare. A apărut astfel un risc pentru bănci, care au trebuit să stabilească dacă firma pe care o creditează va mai exista și după 2007. Obiectivele principale ale Acordului Basel II, stabilite în Directiva nr. 12 din 2000 a CE revizuită și actualizată, care vor avea efecte asupra economiei și băncilor din România, sunt:

• asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerințelor de capital, adecvat profilului de risc al instituțiilor de credit;

• crearea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar.

2.2. Aderare și convergență

În condițiile aderării la Uniunea Europeană, România a acceptat să își asume drepturile și obligațiile care revin fiecărui stat membru. Conform practicii obișnuite, Comisia monitorizează aplicarea legislației, a așa-zisului acquis comunitar pentru a se asigura de respectarea acestor obligații. Odată cu aderarea, la 1 ianuarie 2007, au fost adoptate dispoziții speciale pentru a facilita și a sprijini aderarea în bune condiții a acesteia și, în același timp, pentru a proteja buna funcționare a politicilor și instituțiilor UE.

La fel ca și în cazul țărilor care au aderat la UE în 2004, în Tratatul de aderare au fost introduse clauze de salvgardare și dispoziții tranzitorii, cum ar fi: restricții privind libera circulație a lucrătorilor, accesul la rețelele de transport rutier, dispoziții privind normele veterinare, fitosanitare și pentru siguranța alimentelor).

Aceste dispoziții prevăd în mod clar că, dacă există deficiențe grave în transpunerea și punerea în aplicare a acquis-ului în domeniile economic, piață internă și, respectiv, justiție și afaceri interne, pot fi adoptate măsuri de salvgardare într-un termen de până la trei ani de la data aderării.

Aderarea României a fost însoțită și de o serie de măsuri de acompaniere specifice, care au fost instituite pentru a preveni sau pentru a remedia deficiențele în domeniile siguranței alimentelor, fondurilor agricole, reformei sistemului judiciar și luptei împotriva corupției. Pentru ultimele două componente a fost stabilit un mecanism de cooperare și verificare, cu definirea unor obiective specifice pentru a oferi cadrul necesar monitorizării progreselor în aceste domenii.

Acest mecanism a fost creat pentru îmbunătățirea sistemului legislativ, administrativ și judiciar și pentru a remedia deficiențele grave în lupta împotriva corupției. Progresele obținute în domeniul reformei sistemului judiciar și în domeniul luptei împotriva corupției vor permite cetățenilor și întreprinderilor din România să se bucure de drepturile care le revin în calitate de cetățeni ai UE. Fără aceste progrese România riscă să fie incapabilă să aplice în mod corect dreptul comunitar, pentru ținerea sub control a evoluției Romăniei în aceste domenii i s-a cerut Comisiei să elaboreze periodic un raport privind aceste măsuri de acompaniere, periodicitatea rapoartelor respective este semestrială și au început din luna iunie 2007.

Criteriile generale de aderare la Uniunea Europeană se bazează pe concluziile Consiliului European de la Copenhaga (1993), care a stability condițiile pe care statele candidate trebuie să le îndeplinească pentru a devein membre ale UE.

Criteriile de la Copenhaga prevăd:

a) Criteriul politic: stabilitatea instituțiilor ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și protecția minorităților;

b) Criteriul economic: existența unei economii de piață funcționale și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din Uniunea Europeană;

c) Criteriul tehnic: capacitatea de asumare a obligațiilor de stat membru, inclusiv cele privind aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare (implementarea acquis-ului comunitar).

Criteriile de convergență pot fi considerate testul economic de evaluare a stadiului de pregătire a economiei unei țări pentru integrarea în Uniunea Economică și Monetară. Ele se referă, atât la criterii de convergență nominală, reală, cât și instituționale. Criteriile de convergență nominală au fost stabilite prin Tratatul de la Maastricht, ratificat de către toate țările membre UE în 1993. De asemenea, progresele înregistrate de către statele membre și cele candidate sunt evaluate din perspectiva acelorași criterii de convergență nominală. Obiectivele pe care o țară candidată trebuie să le îndeplinească în raport cu criteriile de convergență nominală, sunt:

a) Rata inflației de cel mult 1,5 puncte procentuale peste media primelor trei state membre cu cele mai bune performanțe privind stabilitatea prețurilor;

b) Rata dobânzii nominale pe termen lung să nu depășească cu mai mult de 2 puncte procentuale media ratei dobânzii în primele trei state membre cu cele mai bune performanțe în domeniul stabilității prețurilor;

c) Ponderea datoriei publice în PIB să nu fie mai mare de 60%, iar deficitul bugetar să nu depășească 3% din PIB

d) Marjele normale de fluctuație prevăzute de mecanismul cursului de schimb trebuie respectate, fără ca acesta din urmă să cunoască tensiuni grave cel puțin pe parcursul ultimilor doi ani dinaintea examinării (+15%/-2,25%).

Anul 2006 a fost un an reprezentativ pentru economia României, iar pentru a urmări criteriile de convergență și evoluția lor, ne vom raporta la două categorii de economii: fostele țări comuniste (Bulgaria, Cehia, Polonia, Ungaria) și țările aparținând modelului sudic (Grecia, Italia, Portugalia și Spania). Sunt două categorii de economii cu structură apropiată de cea a României.

Tabel 2.2.1. Rata inflației (comparație România – UE-25)(rata medie a modificării anuale a Indicelui Armonizatal Prețurilor la bunurile de consum)%

Sursa:Tabel realizat de autor pe baza datelor din: Marin Dinu, Cristian Socol, România în Uniunea Europeană. Potențialul de convergență disponibil la http://www.asociatiaeconomistilor.ro/documente/O%20schita%20a%20iesirii%20din%20periferie.pdf accesat la 17.04.2014

În 2006, valoarea de referință pentru acest criteriu era de aproximativ 5,3%, dar în România nivelul este greu de analizat, deoarece abia în aprilie 2005 s-au lansat primele emisiuni de obligațiuni cu scadența la zece ani. Dobânda la care au fost adjudecate acestea, 6,75%, era apropiată de valoarea de referință. Pe piețele externe de capital a fost posibilă emiterea, în 2002, a unor obligațiuni de stat în euro cu scadența la 10 ani, în schimb, pe piața internă, datorită inflației, scadența maximă la care s-au putut emite obligațiuni de stat până în 2005 a fost de 5 ani.

Tabel 2.2.2. Rata nominală a dobânzii pe termen lung (calculată la obligațiuni emise pe 10 ani)%

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor din: Marin Dinu, Cristian Socol, România în Uniunea Europeană. Potențialul de convergență disponibil la http://www.asociatiaeconomistilor.ro/documente/O%20schita%20a%20iesirii%20din%20periferie.pdf accesat la 17.04.2014

În 1989, România își achitase datoria externă. În plus, avea de încasat creanțe de la Irak de 2,5 miliarde dolari (datorie ce a fost parțial anulată, restul reeșalonată), acest lucru putând fi considerat competitivitate.

Tabel 2.2.3. Datoria publică ca pondere în PIB%

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor disponibile la http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/product_results/search_results?mo=containsall&ms=government+deficit&saa=&p_action=SUBMIT&l=us&co=equal&ci=,&po=equal&pi=, Accesat la 18.04.2014

Costurile implementării acquis-ului comunitar (mai ales în domeniile agricol, protecția mediului, transport, energie și standardizare), costurile compatibilizării instituționale în țările candidate conform cu cerințele UE, contribuția României la bugetul UE și la Banca Centrală Europeană de 2,9 miliarde euro, cofinanțarea proiectelor de infrastructură, precum și nevoile mai

mari de investiții în modernizarea infrastructurii și a serviciilor publice sunt tot atâtea presiuni pentru adâncirea deficitului bugetar.

Tabel 2.2.4. Deficitul bugetar (–)/Excedent bugetar (+), ca pondere în PIB%

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor disponibile la http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/product_results/search_results?mo=containsall&ms=government+deficit&saa=&p_action=SUBMIT&l=us&co=equal&ci=,&po=equal&pi=, Accesat la 18.04.2014

Pe lângă criteriile de convergență nominală mai sunt și criteriile de convergență reală care presupune eliminarea decalajelor dintre țări cu privire la nivelul de dezvoltare și condițiile de trai.Tratatul de la Maastricht nu menționează exact criteriile de convergență reală, dar acestea pot fi:

Nivelul PIB/locuitor

Structura ramurilor economiei naționale (% din PIB)

Gradul de deschidere a economiei

Volumul comerțului exterior și gradul acestuia de integrare în UE

Costurile cu forța de muncă

În 2006 România avea un grad mediu de deschidere a economiei, de 76,7%, iar ponderea comerțului exterior, România s-a plasat bine în 2006 având o pondere de aproape 65%, dar comerțul exterior al României se bazează mult pe un grad redus de prelucrare (confecții, mobilier, produse metalurgice), iar acest lucru trebuie depășit printr-un proces de atragere a investițiilor străine în domenii cu valoare adăugată mare.

Rolul și poziția BNR. Relația cu Banca Centrală Europeană

În procesul de pregătire pentru aderarea la UE, BNR a participat la elaborarea secțiunilor corespunzătoare domeniului său de activitate incluse în documentele programatice, de raportare și de negociere elaborate anual de România. Aceste documente sunt:

-Programul Economic de Preaderare (PEP), care reprezintă instrumentul principal de participare la procedurile de coordonare a politicilor, înainte de aderare;

-Planul de măsuri prioritare pentru integrare europeană; Raportul asupra progreselor înregistrate în pregătirea pentru aderarea la Uniunea Europeană, pe baza căruia avea loc evaluarea periodică a Comisiei Europene cu privire la gradul de pregătire a României pentru aderarea la UE și la progresele realizate în acest sens;

-Documentele prezentate de România la reuniunile Comitetului de asociere România – UE, ale Subcomitetului de asociere UE – România, (Piața internă) și ale Subcomitetului de asociere UE – România, (Aspecte economice și monetare, circulația capitalurilor și statistică). Aceste foruri examinau periodic stadiul îndeplinirii obligaților asumate de România și reprezintau, conform prevederilor Acordului European, puncte de contact permanent între Comisia Europeană și instituțiile românești implicate în procesul de pregătire pentru aderare; Documentele de poziție, documentele de poziție complementare și documentele de informații suplimentare întocmite de România în vederea negocierilor de aderare la UE pentru Libera circulație a serviciilor, Libera circulație a capitalurilor și Uniunea Economică și Monetară.

Pregătirea BNR pentru aderarea deplină la Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC) reprezintă o prioritate pentru conducerea BNR. Imediat după semnarea Tratatului de Aderare a României la UE, BNR a fost implicată activ, cu statut de observator în activitățile tuturor structurilor și substructurilor aferente Sistemului European al Băncilor Centrale precum și structurilor instituțiilor comunitare. Ca urmare, colaborarea dintre Banca Centrală Europeană și BNR a căpătat noi dimensiuni, prin abordări concrete și pragmatice de pregătire a participării la reuniunile Consiliului General, comitetelor, grupurilor de lucru și grupurilor de lucru speciale din structura SEBC. Desemnată ca unitate de coordonare, Direcția Relații Internaționale are sarcina de a monitoriza și coordona, la nivel centralizat, întreg procesul de pregătire pentru participarea la reuniunile structurilor și substructurilor Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC). Direcția Relații Internaționale reprezintă structura instituțională unic responsabilă de coordonarea activității de participare la reuniunile Consiliului General și ale structurilor și substructurilor SEBC.

Banca Centrală Europeană (BCE) este responsabilă pentru politica monetară a zonei euro începând cu luna ianuarie 1999, Sistemul European al Băncilor Centrale include BCE și băncile centrale naționale ale statelor membre UE, indiferent dacă acestea au adoptat sau nu moneda unică.

Prin semnarea Tratatului de aderare la 26 aprilie 2005 a marcat adâncirea procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană. Conferirea statutului de observator activ pentru participarea la structurile și substructurile forurilor europene a determinat demararea unui amplu proces național de pregătire instituțională, la care BNR a circumscris încă din luna mai 2005, atât pentru participările multi-instituționale, în cazul reuniunilor aferente politicilor și serviciilor financiare derulate sub egida Comisiei Europene, cât și direct, prin participările la structurile și substructurile Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC).

Acest proces reprezintă pentru BNR o serie de etape cum ar fi:

– adâncirea colaborării cu BCE;

-familiarizarea graduală și permanentă cu mecanismele instituționale ale Comisiei Europene și ale Băncii Centrale Europene;

-însușirea și respectarea tuturor procedurilor de lucru ale Băncii Centrale Europene; asumarea de noi responsabilități care derivă din conferirea statutului de observator activ și, cu atât mai mult, din cel de membru cu drepturi depline;

-pregătirea participării la toate structurile și substructurile SEBC, inițial, până la data aderării, cu statut de observator activ, iar ulterior aderării, cu statut de membru cu drepturi depline;

-implementarea și transpunerea acestor proceduri de lucru în sistemul propriu de reglementări al BNR, în acest scop BNR a emis două reglementări interne, Regulamentul nr. 5/13.10.2005 privind securitatea documentelor și confidențialitatea informațiilor și Regulamentul nr. 4/22.02.2007 privind coordonarea participării reprezentanților Băncii Naționale a României la structurile SEBC.

În cadrul BNR, procesul de participare la structurile SEBC se desfășoară în monentul actual, în felul următor:

Din punct de vedere instituțional, DRI asigură:

-Pregătirea participării guvernatorului BNR la întâlnirile Consiliul General.

-Managementul tuturor documentelor aferente Consiliului General.

-Pregătirea activităților de asigurare, a unui schimb de informații fluid pe orizontală și pe verticală între toți reprezentanții BNR la reuniunile structurilor SEBC, în funcție de agenda specifică a fiecărei reuniuni a Consiliului General.

-Pregătirea reuniunilor periodice de coordonare între reprezentanții la cele 12+1 comitete ale SEBC. Apoi fiecare reprezentant la structure are sarcina să coordoneze intern activitatea referitoare la toate substructurile aferente.

Din punct de vedere al responsabilităților, BNR este pregătită să-și asume noi angajamente și sarcini pentru asigurarea unor participări cât mai productive a reprezentanților BNR la structurile și substructurile SEBC.

Din punct de vedere organizatoric, BNR participă cu drepturi și responsabilități egale cu reprezentanții celorlalte state membre la:

-mecanismul de analiză și luare a deciziilor al BCE (reuniunile trimestriale și teleconferințele Consiliului General;

-procesul de consultare a BCE în cazul unor proiecte de acte normative care vizează funcțiile și atribuțiile principale ale BCE și ale SEBC)

-mecanismul de elaborare a deciziilor la nivel operațional (la nivelul BCE, structurile și substructurile Sistemului European al Băncilor Centrale în compoziție lărgită)

Din perspectiva serviciilor informaționale, BNR se află încă în faza de a depune eforturi susținute pentru fluidizarea și asigurarea unui management cât mai productiv al documentelor BCE, cu asigurarea confidențialității necesare, conform reglementărilor interne și ale BCE.

EVOLUȚII POST ADERARE ȘI PERSPECTIVE. STUDIU DE CAZ

După cum am putut observa în capitolul precedent în anii 2000-2006 politica monetară a fost axată pe asigurarea unui proces dezinflaționist, tot în această perioadă a avut loc și denominarea leului. În toată această perioadă România a făcut eforturi mari ca să depășească decalajele economice și să se prezinte ca un candidat serios în fața țărilor membre ale Uniunii Europene.

Sectorul bancar avea în anul 2006, 83,3% din totalul activelor financiare și reprezenta 51% din PIB-ul României, devenind principala componentă a pieței financiare, așadar rolul sectorului bancar în sistemul economic românesc este unul important, care merită să fie studiat.

Tabel 3.1 Strucrtura activelor instituțiilor de credit care operează în România %

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor din: Statistică monetară și financiară – Indicatori agregați privind instituțiile de credit, disponibil la http://www.bnr.ro/Raport-statistic-606.aspx accesat la 20.05.2013

Activul bilanțier agregat brut totaliza 404992,5 milioane lei la sfârșitul anului 2012. În primele luni ale anului 2013, dinamica activelor bancare au scăzut cu aprozimativ 2,2% față de 2012.

Tabel 3.2. Structura pasivelor instituțiilor de credit care operează în România %

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor din: Structura depozitelor atrase și a creditelor acordate pe tipuri de sectoare instituționale – Depozitele atrase pe tipuri de sectoare instituționale disponibil la http://www.bnr.ro/Raport-statistic-606.aspx accesat la 20.05.2013

Structura pasivelor interne înregistrează o creștere pe perioada crizei, iar pasivele externe înregistrează o scădere cu o valoare minimă în perioada august 2013 de 21,4 %. Din anul 2010 populația se menține pe poziția de creditor net al sectorului bancar, iar depozitele interbancare sunt într-o scădere constantă.

Dacă înaintea aderării sectorul bancar a trecut prin numeroase transformări și modernizări, în prezent acesta este supus presiunilor crizei financiare internaționale. Sistemul financiar se bazează în mare parte pe creditarea bancară, iar piața asigurărilor, a leasingului și a capitatului sunt încă în urma țărilor europene deși au înregistrat evoluții favorabile.

Tabel 3.3 Structura sistemului bancar

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor disponibile la Florin, Georgescu, Bilanțul evoluției sistemului bancar la un an de la aderarea la Uniunea Europeană http://www.bnro.ro/Prezentari-si-interviuri–1332.aspx?fld_issue_year=2007 accesat la 18.05.2014

La începutul crizei, economia românească se prezenta în felul următor, o perioadă de mai mulți ani de creștere economică semnificativă, însoțită de un deficit extern important și o majorare a datoriei externe pe termen scurt, iar numărul de instituții bancare la un an după aderare a crescut cu 3 bănci.

Deteriorarea economiei externe a avut consecințe negative asupra calității portofoliului de credite, riscul de credit și riscul de lichiditate devenind puncte vulnerabile.

Odată cu aderarea la UE, rolul BNR-ului s-a intensificat, iar ultima restricție cu privire la circulația capitalului a fost ridicată începând cu data de 1 septembrie 2006, iar leul devine monedă convertibilă pe deplin.

Grafic 3.1. Evoluția cursului de schimb Leu/Euro 5 dec. 2006-9 oct. 2013

Sursa: Grafic realizat de autor pe baza datelor disponibile la Grafic evoluție valute http://www.cursbnr.ro/grafic-valute accesat la 17.05.2014

Cum se poate observa din grafic în prima jumătate a anului 2007, moneda națională s-a apreciat substanțial față de euro, datorită fluxurilor masive de valută care au început să intre în țară, în 2007. În data de 2 iulie 2007, leul a atins un maxim, cursul coborând la 3,112 lei/ euro și înregistrând o apreciere de 8% față de începutul anului, apoi în perioada următoare leul a urmat o depreciere continuă, în 3 august 2012 cursul urcând la 4,6481 lei/ euro.

Pe piața interbancară sunt utilizate ca indici de referință, ratele dobânzilor la creditele cu dobânzi variabile. Ratele dobânzilor la credite se modifică doar atunci când indicele de referință înregistreaza modificări, asigurând astfel transparență în actualizarea dobanzilor la credite și elimină creșterile arbitrare ale costului creditului. Acești indici de referință sunt: Euribor reprezintă rata dobânzii la care sunt oferite depozite în Euro între bănci naționale membre ale zonei monetare europene, un alt indice este Libor care reprezintă rata medie a dobânzii pe care băncile din Londra ar accepta-o dacă s-ar împrumuta la alte bănci, Robid reprezintă rata dobânzii pentru depozitele atrase de bănci, respectiv prețul mediu la care se cumpără fondurile de pe piața interbancară, Robor este rata dobânzii pentru depozitele plasate la bănci, respectiv prețul mediu la care se vând fondurile pe piața interbancară.

Grafic 3.2. Evoluția dobânzii interbancare. Indicele Euribor 3 luni%

Sursa: Grafic realizat de autor pe baza datelor disponibile la http://www.expertulbanilor.ro/dobanzi-interbancare/ accesat la 20.05.2014

Indicatorul Euribor cu scadență la 3 luni era la nivelul de 0,7% pe an la sfârșitul anului 2009 și începutul lui 2010. În prima jumătate a anului a scăzut constant până la un minim de 0,634%, iar în perioada următoare trendul s-a inversat si a cunoascut două etape de creștere substanțială, așadar în anul 2011, perioada iunie-august, a ajuns la 0,9%, iar între sfârșitul lunii septembrie și începutul lunii noiembrie, a ajuns la un maxim de 1,5%. Spre sfârșitul anului dobanda a coborât puțin sub 1%, urmată de o perioadă de continuă scădere.

Grafic 3.3. Rata medie a dobânzii la depozite %

Sursa: Graficul a fost realizat de autor pe bata datelor disponibile la http://www.conso.ro/rate-dobanzi-depozite accesat la 20.05.2014

Rata medie a dobânzii la depozite în lei a continuat să scadă în toată perioada analizată, pentru ambele categorii de clienți, având valori de 4,6% în august 2013, cu 0,8 mai puțin ca în 2012, pentru persoanele fizice și 3,7 % pentru persoanele juridice, cu 1,3% mai puțin ca în anul 2012.

În această perioadă băncile au avut parte de o concurență mai mare datorită noilor operatori de pe piață și au fost nevoite să facă câteva eforturi ca să rămână pe piață, aceste eforturi sunt:

-diversificarea gamei de produse și servicii

-atragerea clienților noi

-fidelizarea clienților

-extinderea rețelei bancare

-ritmul de înnoire a produselor bancare

În perioada următoare instituțiile de credit urmăresc următoarele direcții:

-adoptarea strategiilor de afaceri, a politicilor și a procedurilor interne

-reconfigurarea strategiilor de administrare a riscurilor semnificative și a întregului proces de gestionare a riscurilor

-reconfigurarea obiectivelor instituțiilor de credit în domeniul clientelei, produselor și serviciilor bancare

-asigurarea cu personal de înaltă calificare

-alegerea unor soluții IT care să asigure rapid accesul la date

3.1. Privire comparativă post aderare (Țări din UE)

Economia României a înregistrat o îmbunătățire importantă a cadrului macroeconomic, în raport cu țările europene din regiune. Comisia Europeană a indicat creștere economică în Polonia cu 1,9%, Bulgaria cu 0,8% și cu 0,7% în România.

Tabel 3.1.1. Evoluția expunerilor de la băncile mamă și efectul asupra creditării companiilor și populației

Sursa: Tabel realizat de autor pe baza datelor din Serii de date statistice 2012 disponibil la http://www.bnr.ro/Rapoarte-asupra-stabilitatii-financiare–7673.aspx accesat la 25.05.2014

În anul 2012 ponderea capitalului social grecesc în totalul capitalului social aferent sistemului bancar românesc, continuă trendul descrescător început în 2010 și se menține pe prima poziție cu 21,5 %. Următoarele două poziții sunt ocupate de capitalul social austriac și cel românesc cu o pondere de 20,6%. Față de anul 2011 au fost înregistrate creșteri la nivelul ponderilor deținute de capitalul social francez și maghiar.

Grafic 3.1.1 Ponderea capitalului social al instituțiilor de credit în totalul capitalului social aferent sistemului bancar și cota de piață a acestora în total active în functie de țara de origine %