Perspectivele Securitatii Romaniei Privind Aderarea la Organizatia Atlanticului de Nord
Perspectivele securității României privind aderarea la Organizația Atlanticului de Nord
Cuprins
Introducere
Capitolul I. Considerații introductive
1.1 Alianțele și coalițiile politico-militare – concepte și teorii
1.2 Istoric al Organizației Atlanticului de Nord
1.2.1.Principalele evenimente și acțiuni care au contribuit la constituirea NATO
1.3 Principii fundamentale. Obiectiv și scop
Capitolul II. Mecanisme și structuri ale Organizației Altanticului de Nord
2.1 Principalele instituții
2.2 Structura militară
2.3 Structura civilă
2.4 Alte structuri
Capitolul III. Studiu de caz. Relațiile dintre România și NATO
3.1 Relațiile dintre România și NATO în perioada 1949-1989
3.2 Poziția României după anul 1989
3.3 Perspectivele securității României după anul 2000
3.4 Strategia de transformare a Armatei Române
Concluzii
Bibliografie
Anexe
Introducere
Odată cu terminarea celui de al Doilea Război Mondial harta lumii a suferit o serie de schimbări ale puterii globale. Schimbarea masivă, uneori necontrolată, din diferite domenii precum relațiile internaționale și studii de securitate, dar și schimbarea proceselor ce alcătuiesc structura sistemului internațional au dus la o polarizare a intereselor unor țări pentru promovarea unei doctine politice, economice și militare, în funcție de sfera de influență dominantă, cu scopul de a-și asigura securitatea.
După ce zidul dintre Europa de Vest și Europa de Est a fost demolat, diplomația euro-atlantică a trebuit să se adapteze acestor modificări, fapt pentru care au trebuit să își redefinească conceptul de securitate, dorind să găsească diferite strategii de securitate prin care să asigure o securitate egală tuturor statelor. Astfel, s-a dorit să se promoveze modalități non-violente pentru a se asigura o securitate europeană multidimensională. Un număr semnificativ de state care nu erau incluse în structurile integrate de securitate europeană au dorit să facă parte din aceste structuri pentru a-și asigura securitatea națională, dar și pentru a-și mări cooperarea cu alte state. În acest nou mileniu, în domeniul politic și geopolitic se dorește crearea unor structuri de tip suprastatal, de nivel continental sau/și global, în care folosirea forței armate să fie redusă foarte mult, sau chiar inexistentă.
Alianța Nord-Atlantică a luat naștere prin semnarea Tratatului de la Washington, la 4 aprilie 1949, fiind o organizație de cooperare și securitate colectivă. România a dorit să facă parte din NATO, deoarece dorea să își asigure securitatea națională prin apartenența la o structura de securitate globală. După ce a reușit să îndeplinească etapele premergătoare, România a fost invitată, prin consensul șefilor de state și guverne ale statelor membre NATO, să înceapă negocierile pentru aderare împreună cu alte 6 state: Estonia, Letonia, Bulgaria, Lituania, Slovacia, Slovenia. Acest eveniment a reprezentat pentru România un nou capitol al evoluției sale. Interesele de securitate ale României erau garantate de alte state, iar ea la rândul ei, contribuia la menținerea securității și apărării altor state. Celelalte state membre au recunoscut importanța României ca factor indispensabil între flancul nordic al Alianței și cel din sud. Prin aderarea sa la NATO, România a fost evaluată ca fiind aptă pentru a participa la operațiuni și misiuni, dar și în planul conceptelor și inițiativelor NATO.
Am ales această temă deoarece consider că aderarea României la NATO a reprezentat un nou capitol din istoria României. Astfel, România este recunoscută ca fiind o putere la nivel regional, capabilă să asigure pacea. Odată cu intrarea României în cadrul Alianței Nord-Atlantice, ea și-a asigurat și securitatea națională în cazul unui atac al altui stat. Am prezentat perspectivele securității României începând cu 1950, ajungând pănâ în prezent. Am dorit să prezint evoluția României de la terminarea celui de al Doilea Război și pănâ până în prezent. Am ales această temă deoarece NATO reprezintă o temă de actualitate, care are o importanță mare în asigurarea păcii și bunăstarea populației.
În lucrarea mea de licență am folosit metode de cercetare calitative, de exemplu revizuirea literaturii de specialitate, precum și a lucrărilor care s-au scris pe parcursul timpului despre acest subiect și care reprezintă baza de plecare.
Pe lângă acestea, am folosit analiza de documente, precum documentele oficiale de pe site-urile oficiale ale instituțiilor NATO, articole de presă, comunicate de presă, articole academice care tratează subiectul ales de mine pentru lucrarea de licență, deoarece astfel am dorit să obțin informații adevărate care să ma ajute în lucrarea mea.
Deoarece lucrarea mea de licență se bazează pe cercetarea calitativă, am considerat că trebuie să caut și să adun cât mai multe informații și documente, lucrări de specialitate și texte istorice, documente oficiale și articole de presă. După ce am studiat aceste documente, am încercat să realizez o listă a informațiilor precise, clare, care îmi pot fi de folos. După acest proces, am început să formulez structura lucrării, a capitolelor.
Lucrarea este structurată pe 3 capitole.
În primul capitol am dorit să prezint istoricul creării NATO, dar și principalele evenimente care au contribuit la constituirea Alianței Nord-Atlantice.
În capitolul al doilea am prezentat principalele instituții ale NATO, punând accent pe structurile militară și civilă. În capitolul al treilea am realizat un studiu de caz despre relațiile României cu Alianța Nord-Atlantică.
În capitolul al treilea am dorit să pun accent pe relațiile României cu NATO începând cu anul 1949 și terminând în prezent, după ce România este admisă în Alianța Nord-Atlantică. Am prezentat și strategia de transformare a armatei României, aceasta fiin o cerință a transformării NATO și a structurilor militare ale Uniunii Europene.
Capitolul I. Considerații introductive
1.1 Alianțele și coalițiile politico-militare – concepte și teorii
Barry Buzan a identificat cinci sectoare ale securității, fiecare având obiecte de referință diferite, în funcție de ceea ce este amenințat. Cele cinci sectoare sunt: sectorul militar, care are drept obiect de referință statul, sectorul economic, care privește firmele, economiile naționale sau internaționale, sectorul politic, care se referă la regimul sau principiul constitutiv al statului, sectorul societal care privește identitatea comunităților și sectorul de mediu ce vizează problemele de mediu cauzate de război, dezastrele naturale.
Aceste sectoare au suferit anumite modificări de-a lungul timpului, unele au evoluat odată cu celelalte componente ale societății. Sectorul militar a suferit o evoluție considerabilă, atât în plan de concept cât și în cel de acțiune. Problemele cu care se confruntă domeniul militar, cum ar fi cele care privesc războiul și pacea, au fost tratate de anumiți specialiști militari și de oameni politici care pe lângă definirea fenomenului au arătat necesitatea studierii problemei războiului ca fenomen social, arătând cauzele, scopul urmărit, modul de purtare a unor războaie dar și consecințele razboiului.
Războiul este privit ca fiind un fenomen necesar și natural de anumiți specialiști, așadar fiind inevitabil în viața statelor, în timp ce alte persoane privesc războiul drept un fenomen istoric, fiind o condiție trecătoare a vieții unei societăți. Dar toate persoanele au căzut de acord că războiul este o continuare a politicii, dus prin alte mijloace. Pentru a înțelege fenomenul războiului, cauzele care îl generează, este necesară studierea politicii externe și interne a statelor implicate în conflict, deoarece în politică se găsesc acele persoane care doresc să își protejeze și să își apere interesele apelând uneori la forță.
Generalul chinez Sun Tzu a afirmat în tratatul militar “Arta războiului” că: “războiul este o problemă de importanță militară pentru un stat, calea spre supraviețuire sau nimicire.” Tot el afirma despre alianțe că: “dacă inamicul fără să-ți fi dat răgaz să te pregătești complet, este gata să te atace și vine cu o armată organizată pentru a-ți invada, dezmembra sau pustii țara, strânge cât mai multe forțe, cere sprijin de la vecini și aliați”, subliniind faptul că alianțele trebuie să se facă înainte de a izbucni un război, să fie pregătite din timp, iar când un stat este atacat el trebuie să ceară sprijin la statele aliate, care, la rândul lor, dacă vor avea nevoei, vor apela la alianțe și la aliați pentru a stopa un atacat asupra statului.
Secolul al XIX-lea a reprezentat perioada în care a apărut ideea de echilibru european. Această idee a fost reluată de către Clemens von Metternich, ministrul de externe al Austriei, la Congresul de la Viena din anul 1815. Ideea viza ca marile puteri să se alieze, asigurând astfel balanța de putere. Conceptul s-a realizat prin “Sfânta Alianță”, formată în anul 1815, rolul cel mai important fiind atribuit Austriei. Această alianță a rezistat între 1815 și 1848, reprezentând cea mai lungă alianță în timp de pace. S-a creat principiul intervenției în treburile interne ale statelor care nu respectau libertatea individului, unitatea națională și independența statului.
Spre finalul secolului XIX, Otto vom Bismark, cancelarul Germaniei, dorește să formeze Tripla Alianță Germania, Austria și Italia, la care se vor adăuga și alte state, precum și România. Tripla Alianță mai este denumită și Puterile Centrale, fiind una din cele mai faimoase alianțe care au existat vreodată. În primul Război Mondial vor lupta Puterile Centrale contra Antantei, iar în cel de-al Doilea Război Mondial se vor confrunta Puterile Axei și Aliații împotriva lui Hitler.
Datorită acestor acțiuni militare, au avut loc întălniri la nivel înalt, prin care se dezbăteau problemele importante ale războiului, dar și organizarea lumii după terminarea războiului. La Conferința de la Moscova din octombrie 1943, Conferința de la Teheran din noiembrie 1943, Conferința de la Yalta din februarie 1945, denumită și conferința celor doi și jumătate s-au discutat și stabilit chestiuni importante privind pacea, construirea Organizației Națiunilor Unite, starea unor state, capturile și reparațiile de război, organizarea lumii conform sferelor de influență, masuri economice și politice, dar și măsuri militare care interziceau Germaniei să provoace războaie, împărțirea Germaniei în zone de ocupație, toate fiind măsuri luate din dorința de a “asigura pacea lumii”. În cadrul conferinței de la apar probleme privind viitorul continentului european. Iosif Vissarionovici Stalin declara în aprilie 1945 că: “acest război nu seamănă cu cele din trecut; cel care ocup un teritoriu își impune în cadrul acestuia propriul sistem social.
Orice stat își impune sistemul social până acolo unde poate ajunge armata sa. Nu poate fi altfel.” El a judecat situația foarte bine, deorece în viitorul apropiat așa s-a întămplat: anumite state au avut noi granițe, alte regimuri politice și alte guverne, fără să consulte acele state, lucrurile acestea fiind contra voinței lor. La conferința de la Yalta, reprezentanții celor trei mari puteri: SUA, URSS și Marea Britanie au divizat lumea în anumite sfere de influență și de dominație după propriile interese.
1.2 Organizației Atlanticului de Nord
Odată cu semnarea capitulării Germaniei naziste, la data de 09 mai 1945, s-a arătat lumii că dacă statele sunt unite pot să își apere independența și suveranitatea, reușind să impună pacea și securitatea pe mapamond. După terminarea războiului, s-a pus problema organizării lumii postbelice, în special organizarea Europei, dorindu-se să se ajungă la o pace dreaptă și de durată. Cele trei mari puteri care au fondat coaliția: SUA, URSS și Marea Britanie s-au întălnit pentru a dezbate această problemă.
După moartea lui Roosvelt, la 12 aprilie 1945, apar tensiuni între țările aliate, fiecare din ele afirmând că nu sunt respectate înțelegerile care au fost convenite și că unele puteriuență și de dominație după propriile interese.
1.2 Organizației Atlanticului de Nord
Odată cu semnarea capitulării Germaniei naziste, la data de 09 mai 1945, s-a arătat lumii că dacă statele sunt unite pot să își apere independența și suveranitatea, reușind să impună pacea și securitatea pe mapamond. După terminarea războiului, s-a pus problema organizării lumii postbelice, în special organizarea Europei, dorindu-se să se ajungă la o pace dreaptă și de durată. Cele trei mari puteri care au fondat coaliția: SUA, URSS și Marea Britanie s-au întălnit pentru a dezbate această problemă.
După moartea lui Roosvelt, la 12 aprilie 1945, apar tensiuni între țările aliate, fiecare din ele afirmând că nu sunt respectate înțelegerile care au fost convenite și că unele puteri vor avea parte de mai multe avantaje, mărindu-și influența în anumite părți ale lumii. Pentru a dispărea orice tensiuni dintre ele, decid să se întălnească la Potsdam. Conferința de la Potsdam a avut loc între 17 iulie și 2 august 1945, fiind chiar după primul experiment al Statelor Unite ale Amercii cu arma atomică petrecut la 16 iulie 1954. S-a afirmat că Truma utiliza bomba atomică pentru a-și garanta poziția de superputere în cadrul conferinței și în lume. Era probabilă folosirea ei împotriva Japoniei, cum s-a și întămplat, iar pe lângă asta se punea problema reducerii rolului URSS în înfrăngerea acesteia.
Problema germană a stărnit controverse privind delimitarea zonelor de ocupație, chiar dacă ele au fost stabilite în cadrul conferinței de la Yalta. Hotărârile Conferinței de la Potsdam au fost confirmate juridic prin documentele Conferinței de pace de la Paris.
Au avut loc și neînțelegeri, cele mai importante fiind Tratatul de pace cu Italia, confirmarea statutului de cobeligeranți pentru Bulgaria, Ungaria, Finlanda și România, trasarea granițelor Poloniei, reorganizarea guvernelor din România și Bulgaria și a statutului comisiilor aliate de control din Ungaria și din România.
În cadrul aceste conferințe s-a confirmat alipirea la Polonia a regiunilor germane de la est de Oder și de Neisse, despăgubiri primite din Germania Occidentală, dar și pedepsirea criminalilor de război.
Japonia semnează actul de capitulare în fața puterilor Aliate la 2 septembrie 1945. Lumea speră că va avea loc o conferință generală prin care se va instaura pacea în lume.
Conferința de Pace de la Paris a fost controlată de marile puteri care au ieșit învingătoare, ceilalți fiind obligați să suporte consecințele dictate de către marile puteri, potrivit intereselor marilor puteri dar și a înțelegerilor de la Teheran, Potsdam și Yalta.
Lumea s-a împărțit timp de jumătate de secol în blocuri economice și politico- militare opuse, rivale, cu mari consecințe la nivel global, în alianțe conduse de SUA, pe de o parte, și URSS de altă parte, state cu rol decisiv în obținerea victoriei în război.
SUA și URSS doreau să domine toată lumea, apelând la diferite metode, unele fiind motivate politic, altele ideologic sau social. În această competiție, aceste superputeri generează anumite fenomene la nivel global, dar niciodată nu recunosc acest fapt, acuzându-se reciproc, uneori printr-un limbaj nu tocmai elegant. Odată cu încheierea războiului, s-a stabilit că Germania, Italia și Japonia au fost învinse, iar Anglia și Franța doreau să se refacă, fiind slabite de acțiunile de ocupare și dominație asupra teritoriilor de peste mări, iar SUA era singura care avea o poziție economică, politică, militară și diplomatică puternică care îi conferea o poziție de superputere în lumea occidentală. URSS și-a lărgit granițele europene fiind consacrate prin Conferința de Pace de la Paris, granițe care includeau teritoriile finlandeze, teritoriile poloneze, teritoriile țărilor baltice, Basarabia, Bucovina, Insulele Kurile și nordul Insulei Sahalin. Puterea sovietică se întindea din China și Coreea de Nord în est până la Elba în vest. Zonele de dominație sovietică erau conduse de guverne impuse de sovietici. Cele două superputeri doresc să își impună supremația uneia asupra alteia, dorind astfel să cucerească întreg globul, având dominație globală. Churchill a formulat o apreciere asupra împărțirii artificiale a lumii în discursul său din 5 martie 1946 în prezența președintelui Truman. El afirma:“De la Stettin până la Triest, pe litoralul Mării Adriatice, o cortină de fier s-a lăsat pe continent ”. Premierul britanic dorea crearea unei alianțe anglo-americane dar și desființarea coaliției antifasciste. SUA și URSS s-au confruntat într-un război rece de la terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Acest război s-a soldat cu milioane de victime de ambele părți, fiind considerat și cel mai scump război din istorie: SUA a cheltuit 1000 de miliarde de dolari pentru a anihila și combate comunismul la nivel mondial și au jertfit viețile a mii de bărbați pe dealurile reci ale Coreei dar și în jungla fierbinte din Vietnam. Împărțirea lumii în două puteri mondiale a fost urmată de crearea unor alianțe politico-militare care au contribuit la adâncirea împărțirii Europei, au stărnit tensiuni, au mărit cursa înarmărilor, inclusiv arme nucleare, amenințând astfel pacea mondială și securitatea europeană și mondială. În perioada 1945-1949, țările din Europa Occidentală împreună cu SUA și Canada fiind confruntate cu propria reconstrucție economică, au privit cu neliniște politica de expansiune a URSS.
Datorită nerespectării independenței și suveranității țărilor din Europa de Est și Europa Centrală, a impunerii unor guverne fidele sovieticilor în aceste state, dar și a înăbușirii opoziției și a nerespectării drepturilor omului în lumea întreagă, teama s-a accentuat.
În aceste momente în Europa apar dificultăți de pe urma războiului. Aproximativ 15 milioane de oameni și-au pierdut viața, o mare parte din orașe sunt distruse, economia este grav afectată, iar sistemul politic este devastat. În anul 1947, deși țările din Europa de Est cu ieșire la Marea Mediterană sunt socotite drept state aflate în zona sferei de influență britanică, când guvernul Statelor Unite ale Amercii descoperă deciziile britanice asupra Turciei și a Greciei, Truman propune Congresului american ca : "politica SUA să fie cea care va sprijini popoarele libere să reziste împotriva subjugării de către minorități înarmate sau împotriva oricăror ingerințe externe". Congresul aprobă un ajutor financiar în valoare de 400 de milioane de dolari pentru Grecia și Turcia, denumind acest concept drept “doctrina Truman”. Deși Doctina Truman este utilă pentru aceste 2 țări, aducând liniște, în restul Europei situația nu este la fel, fiind măcinată de presiuni. Astfel secretarul general George Marshall face un sumar al situației problemă în iunie 1947, afirmând: “Cerințele Europei sunt cu mult mai mari decât posibilitățile ei prezente astfel încât necesită ajutor substanțial, pe care dacă nu îl acceptă, se va confrunta cu un dezastru pe plan economic, social și politic”. După acest discurs, el lansează o inițiativă politică majoră prin care susține că Națiunile Europei trebuie să își evalueze toate necesitățile, după care să creeze un program de reconstrucție comun cu ajutor primit de la SUA. Astfel apare Programul de Reconstrucție Europeană, denumit Planul Marshall. URSS refuză acest program, celelalte țări ale blocului sovietic sunt obligate să fie de acord cu el, iar majoritatea țărilor din Europa sunt de acord.
Între anii 1947-1949 au loc o serie de evenimente politice dramatice, evenimente precum ocuparea Cehoslovaciei, amenințări directe la suveranitatea unor țări precum:Grecia, Norvegia, Turcia, dar și blocarea ilegală a Berlinului.
Prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, din 17 martie 1948, se marchează hotărârea a cinci state din vestul Europei: Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie de a dezvolta și implementa un sistem de apărare și de a-și întări legăturile dintre ele astfel încât în viitor să poată rezista presiunilor de orice fel.
Primul semnal pentru a se forma o alianță este dat de câtre americani, de câtre John Foster Dulles, care era secretarul de stat. El propunea ca la începutul lunii ianuarie din anul 1948 să se creeze o alianță vest-europeană, utilizând drept suport Planul Marshall.
Formarea Uniunii Occidentale s-a făcut prin semnarea Tratatului de la Bruxelles, care avea drept scop formal apărarea împotriva unei eventuale agresiuni din partea Germaniei, acest lucru fiind prima scindare a Europei, în două grupuri opuse.
După ce a fost creată, Uniunea Occidentală și-a format anumite organe politice și militare care trebuiau să conducă alianța. Astfel, s-au format Consiliul Consultativ Permanent, Comitetul Militar, Comitetul reprezentanților diplomatici ai țărilor membre și Comitetul șefilor statelor majore. Comitetul șefilor statelor majore se ocupa cu coordonarea planurilor de producție militară și realiza planurile de operații comune. SUA a fost de partea acestei organizații regionale europene, fiind prezentă în toate organele cu statut de observator.
În data de 4 octombrie 1948 s-a creat Comandamentul Suprem Unit care era responsabil de conducerea forțelor armate, având în subordinea sa Forțele armate mobile, formate din 23 de divizii, dintre care cincisprezece erau franceze, cinci engleze și câte una din celelalte țări membre.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, abreviat NATO sau OTAN, s-a creat la data de 4 aprilie 1949, prin semnarea Tratatului Atlanticului de Nord la Washington de câtre reprezentanții guvernelor a 12 țări respectiv miniștii afacerilor externe. Cele 12 țări erau: Anglia, Blegia, Canada, Danemarca, Franța, Islanda, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia și SUA.
Intră în vigoare la data de 24 august 1949, după ce toate țările membre semnatare ratifică tratatul și depun instrumentele de ratificare la depozitar, depozitarul fiind guvernul Statelor Unite ale Amercii.
NATO este definit ca fiind o organizație de securitate și autoapărare. Articolul 1 al Tratatului prevede că: “părțile se obligă, așa cum este stipulat în Carta Națiunilor Unite, să soluționeze prin mijloace pașnice orice diferende internaționale, în care ar putea fi implicate, în așa fel, încât pacea și securitatea internațională, precum și dreptatea, să nu fie primejduite și să se abțină în relațiile lor internaționale de a recurge la amenințarea sau folosirea forței, în orice mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite”.
Primul secretar general al NATO a fost lordul Ismay. El făcând referire la scopul pentru care această alianță militară din Europa s-a creat afirma că aceasta asigură păstrarea americanilor înăuntru, a rusilor afară și a germanilor la pământ.
În anul 1952, după ce s-au mai liniștit lucrurile, la 18 februarie Grecia și Turcia aderă la NATO, iar în 1955, după 10 ani de la capitularea Germaniei, devine și ea membră a NATO. La 30 mai 1982 Spania aderă și ea la NATO, devenind al 16-lea membru al Alianței militare. Republica Cehă, Polonia și Ungaria aderă în anul 1999 la NATO.
NATO a fost creată pe baza unui tratat semnat de statele membre, acceptat de către acestea după dezbateri publice și procese parlamentare specifice fiecărui stat. Tratatul NATO sprijină drepturile omului, dar și obligațiile internaționale pe are le au țările conform Carte Națiunilor Unite. Fiecare stat membru este obligat să își asume responsabilitățile și riscurile, dar și avantajele securității colective, fiind obligat să respecte clauzele Tratatului, care stipula că nu are voie să facă parte din niciun alt acord internațional care ar intra în conflict cu clauzele Tratatului NATO.
Emblema NATO apare în anul 1953, în octombrie. Ea este un simbol al Alianței Nord Atlantice, fiind adoptată de către Consiliul Nord Atlantic.
Semnificația este următoarea: cercul reprezintă simbolul unității și al cooperării. Roza vânturilor care este în cerc, sugerează calea spre pace pe care se angajează statele membre. Fondul este albastru, deoarece reprezintă Oceanul Atlantic.
1.2.1.Principalele evenimente și acțiuni care au contribuit la constituirea NATO
A. Conferința de la Potsdam
În cadrul conferinței de la Potsdam care a avut loc între 17 iunie și 4 august 1945, președintele Statelor Unite Henry Truman i-a adresat o întrebare lui Iosif Vissarionovici Stalin, prin care dorea să afle când intenționează Stalin să își retragă trupele din Germania. Stalin i-a răspuns că în 2 sau 3 ani își va retrage trupele, lucru care s-a întâmplat în următoarea jumătate de secol.
B. Discursul lui W. Churchill
În data de 16 martie 1946, W. Churchill rostește un discurs la Fulton, Missouri din SUA. În discursul său devenit celebru, el consacră conceptul Cortinei de Fier și divizarea de factori a Europei în două grupuri de state cu ideologii, regimuri politice și interese militare și strategice.
C. Alegerile din Polonia
În data de 19 ianuarie 1947 au loc alegeri în Polonia. Prin aceste alegeri s-a reușit să se instaureze regimul comunist în Polonia și totodată aservirea Poloniei față de URSS.
D. Tratatul de Asistență mutuală de la Dunkerque
În data de 4 martie 1947 Franța și Anglia se întălnesc pentru a semna Tratatul de Alianță și Asistență mutuală la Dunkerque pentru o perioadă de 50 de ani. S-a avut în vedere pericolul militar al URSS, permanentizat în Europa, cât și pentru a se opune renașterii militarismului german.
E. Doctrina Truman
În data de 12 martie 1947, președintele Truman rostește un discurs în fața camerelor unite ale Congresului SUA, discurs prin care lansa Doctrina Truman. Astfel el face cunoscut lumii garanțiile de securitate acordate Turciei și Greciei. Istoricii consideră că acesta a reprezentat momentul aproximativ al preluării rolului de hegemon absolut al lumii capitaliste de câtre SUA de la Marea Britanie.
F. Lovitura de stat din Cehoslovacia
În data de 22 februarie 1948, în Cehoslovacia este înlăturat regimul Benes printr-o lovitură de stat, puterea fiind preluată de Partidul Comunist.
G. Tratatul de la Bruxelles
În data de 17 martie 1948, Occidentul fiind săturat de regimul comunist și de instaurarea acestui regim în mai multe state, se semnează Tratatul de la Bruxelles de colaborare economică, socială, culturală și de apărare colectivă între Belgia, Franța, Luxemburg, Olanda și Marea Britanie.
H. Criza Berlinului
În data de 24 iunie 1948 are loc Criza Berlinului, care reprezintă momentul cel mai tensionat în relațiile dintre URSS și aliați occidentali. Iosif Vissarionovici Stalin a început o acțiune de forță, prin care dorea să îi scoată pe aliații occidentali din Berlin. Statele vest-europene care au semnat Tratatul de la Bruxelles, dorind să facă față presiunilor militare ale URSS încheie la nivelul miniștrilor apărării Organizația Defensivă a Uniunii Vest-Europene, prescurtat UEO. Această măsură nu a fost de natură să îi descurajeze pe sovietici, deoarece ei își intensifică măsurile de blocare a Berlinului. Blocada Berlinului putea să ducă la izbucnirea unui război european general, dacă SUA nu ar fi dispus de monopolul nuclear.
1.3 Principii fundamentale. Obiectiv și scop
Tratatul Atlanticului de Nord este semnat în data de 4 aprilie 1949 și intră în vigoare pe 24 august 1949.
Acest tratat reușește să pună bazele unei legături între tările independente care au drept principiu angajamentul comun pentru o cooperare reciprocă între țările membre. Tratatul este bazat pe principiul statelor de a menține securitatea, de a menține pace și de a respecta libertățile individuale prin legăturile politice și cu ajutorul militar.
Tratatul se bazează foarte mult pe principiul solidarității, care înseamnă că un stat membru nu trebuie să se bazeze doar pe propria securitate națională atunci când există o amenințare la adresa securității naționale. În acest caz, acel stat va primi ajutor de la celelalte state membre, astfel încât amenințarea să fie cât mai repede înlăturată. Coform articolului 52 al Carte Națiunilor Unite, NATO oferă prilejul țărilor membre să își realizeze cele mai importante obiective ce privesc securitatea națională printr-un efort comun: "Alianța Nord Atlantică reprezintă o asociere de state libere, unite prin hotărârea lor de a-și păstra securitatea prin garanții reciproce și relații stabilite cu alte țări"
Pentru a realiza eficient obiectivele tratatului, este necesar ca părțile să acționeze individual sau colectiv pentru a stabiliza și crește capacitatea individuală dar și colectivă de apărare. Astfel, toate deciziile care se vor lua privind domeniul securității vor avea nevoie de consultarea și aprobarea ambelor părți.
Domeniul militar reprezintă domeniul prin care statele se ajută reciproc, dorind să colaboreze și în alte domenii, cu ajutorul cererii de intervenție a Consiliului de Securitate care trebuie să sprijine și să garanteze măsuri pentru restabilire a pacii, dar și de mentinere a păcii și a securității globale. Prin acest tratat, este trasată zona geografică în care sunt aplicabile prevederile acestui tratat. Statele semnatare și-au dat cuvântul să nu încalce drepturile și obligațiile care provin din Cartea Națiunilor Unite, dar și din respectarea sarcinilor care le revin în Consiliul de Securitate sau de menținere a păcii și securității globale, dar și din promisiunile tratatelor internaționale aflate în vigoare.
Problemele sau subiectele privind tratatul sunt discutate în consiliu, unde fiecare stat are un reprezentant. Acest consiliu este format din alte organisme, cum ar fi Comitetul de Apărare, care sunt în subordinea consiliului. Pentru a se extinde acest tratat trebuie invitate statele europene care nu sunt membre să adere la acest tratat. După invitație, este nevoie de un vot unanim pentru ca acele state să poată adera la tratat, statele fiind nevoite să trimită toate instrumentele de ratificare la depozitarul documentelor NATO. Acest tratat este semnat pe o perioadă nedeterminată, având posibilitatea de a se modifica ulterior, după o perioadă de 10 ani de la intrarea în vigoare.
Pentru a renunța la tratat, este necesară trecerea unei perioade de 20 de ani de la intrarea în vigoare, la 1 an după ce primesc avizul de denunțare la depozitar. Acest aviz va înștiința părțile privind predarea instrumentului de denunțare. Tratatul este încheiat în 2 limbi, franceză și engleză, amândouă texte fiind la fel de autentice. Părțile semnatare vor primi copii ale tratatului certificare de Arhivele Guvernului Statelor Unite ale Americii.
NATO reprezintă o organizație interguvernamentală în care statele care sunt membre își mențin independența și suveranitatea. În cadrul organizației, țările membre se sfătuiesc privind orice problemă care le afectează propria securitate. Obiectivul principal al NATO este protecția libertăților dar și apărarea securității statelor membre, cu ajutorul politicului dar și prin mijloace militare în acord cu Tratatul Nord Atlantic, dar și în conformitate cu principiile Cartei Națiunilor Unite astfel încât să se realizeze promovarea valorilor generale privind democrația, respectarea drepturilor omului, asigurarea principiului legalității și realizarea ordinii de drept și a păcii de lungă durată pe continentul european și cel american. Scopul cel mai important al NATO este dirijat câtre asigurarea securității statelor membre care au obligații comune, acționând unit în diferite domenii, precum politic, militar sau care privesc securitatea comună.
“NATO reprezintă legătura transatlantică prin intermediul căreia securitatea Americii de Nord este în permanentă conexiune cu securitatea Europei. Ea este manifestarea practică a efortului colectiv depus de către membrii săi pentru susținerea intereselor comune în problema securității.”
În concluzie, membrii alianței sunt egali, indiferent de deosebirile privind capabilitatea lor militară, reușind astfel să se realizeze o stabilitate în întreaga Europă.
Astfel apar și evoluează noi structuri de colaborare și dezvoltare, care susțin grijile și interesele unei Europe care dorește să evolueze din punct de vedere politic, economic, cultural și social. Articolul 4 al Tratatului Atlanticului de Nord, stipulează că alianța funcționează asemenea unui forum trans-atlantic în care statele membre se consultă privind probleme care afectează interesele statelor membre, dar și riscurile care pot apărea datorită anumitor schimbări.
Realizarea scopurilor și obiectivelor NATO privind domeniul politic, economic, social și cultural sunt asigurate de anumite structuri civile și militare, care au în componența lor secretariate și agenții specializate pe diferite domenii speciale, de exemplu domeniul telecomunicațiilor, atât de utile privind consultarea în domenii precum politic, militar, logistic.
Capitolul II. Mecanisme și structuri ale Organizației Altanticului de Nord
2.1 Principalele instituții
Cea mai importantă autoritate politică și militară a Alianței Nord-Atlantice este Consiliul Atlanticului de Nord, prescurtat NAC. Acest consiliu reprezintă un forum pentru consultări ample între guvernele statelor membre privind probleme care le afectează securitatea. NAC reprezintă cel mai important organ decizional pe care îl are NATO, el având autoritate conferită direct de Carta. În acest Consilliu, toate statele membre au drepturi egale, hotărările fiind printr-un consens. Fiecare guvern are drept reprezentant un membru permanent care are rang de ambasador. Ambasadorul poate fi ajutat un secretariat politic și militar sau de o delegație formată din specialiști.
Consiliul se întălnește de 2 ori pe an, sau oricând este nevoie, la nivel de miniștrii, unde participă toți miniștrii de externe a statelor membre. Atunci când se iau decizii importante, sunt organizate întruniri la care participă șefi de stat și de guvern a statelor membre. Consiliul deține aceeași competență la toate întălnirile, și cele la nivel ministerial și cele la nivel înalt.
În caz de necesitate, Consiliul este întrunit în caz de urgență. Când nu este o urgență el se convoacă cel puțin o dată pe saptămână. Consiliul este condus de Secretarul General al NATO, sau de adjunctul secretarului general, atunci când acesta din urmă lipsește. Toate problemele care sunt supuse discuțiilor, precum și hotărârile luate parcurg toate aspectele organizației, fiind bazate pe rapoarte date de câtre comitetele care sunt în subordine. Toate deciziile sunt luate printr-un acord comun acceptat de câtre guvernele țărilor membre, după ce acestea s-au consultat în prealabil. Consiliul are autoritatea de a-și crea organisme personale.
Comitetul pentru planificare al apărării, prescurtat DPC, reprezintă organismul care discută probleme privind planificarea apărării colective. Este format din delegații statelor membre, excepție fiind Franța, care nu este activă în structurile militare ale NATO. Are loc doar de 2 ori pe an, fiind la nivel de ambasadori, iar în sesiunile ministeriale participă și miniștrii de apărare ai statelor membre.
Grupul de planificare nucleară, prescurtat NPG, are metodă de lucru asemănătoare DPC-ului, având loc la nivel de ambasadori dar și în sesiuni ministeriale unde participă miniștrii de apărare. Puterea și funcțiile pe care le deține NPG sunt asemănătare celorlaltor organisme descrise anterior, diferența fiid că NPG este redus la domeniul corespunzător de acțiune: polica nucleară, sistemele de informații și comunicațiile, controlul armelor nucleare, dar și proliferarea nucleară. Alianța investighează permanent politica nucleară, deciziile fiind luate de comun acord, având drept scop modificarea sau adaptarea la evoluțiile noi, dar și pentru a actualiza și regla procedurile de planificare și consultare. La aceste decizii nu participă Franța. Islanda de asemenea are statut de observator. Activitatea NPG este aranjată de câtre un comitet executiv. Acest comitet executiv este format din delegați ai statelor care participă la NPG. Întălnirile au loc în fiecare săptămână, sau ori de câte ori este necesar.
Grupul de planificare nucleară la nivel înalt, prescurtat HLG, dar și Grupul de nivel înalt pentru protecția armelor, prescurtat SLWPG sunt organisme aflate în subordinea Grupului de planificare nucleară.
2.2 Structura militară
Comitetul militar este autoritatea militară superioară a NATO. Se află sub supravegherea generală a Consiliului Nord-Atlantic dar și a Comitetului de planificare al apărării. Din acest comitet militar fac parte șefii statului major al armatei statelor membre, fără Franța, care are drept reprezentant o personalitate care participă la misiuni militare, iar Islanda nu are forțe armate, fiind reprezentată de un oficial civil. Comitetul militar se întrunește regulat, cel puțin de două ori pe an, la nivel de șefi de stat major . Alte ședințe au loc la nivel de reprezentanți militari care sunt puși de cître șefii de stat major ai statelor membre. Ședințele la nivel de reprezentanți militari sunt de 3 ori pe an, două întruniri fiind la Bruxelles, iar ce-a de a treia are loc în una din țările membre NATO. Activitatea Comitetului Militar este garantată de câtre Președintele Comitetului Militar, care primește ajutor de la un președinte ales și de la directorul Statului Major Internațional, fiind totodată și purtătorul de cuvânt al Alianței. Președintele Comitetului Militar, prescurtat CMC, este desemnat prin votul șefilor de Stat major, fiind ales pentru o perioadă de 3 ani. El prezidează toate întălnirile și activitățile care au loc în fiecare zi în Comitetul Militar.
Comandanții Strategici ai NATO, prescurtat SC, sunt Comandantul Suprem al forțelor aliate din Europa, prescurtat SACEUR, respectiv Comandantul Suprem al forțelor aliate din Atlantic, prescurtat SACLANT. Aceste două persoane sunt responsabile gestionarea problemelor de natură militară pe care Alianța le întămpină, fiind trași la răspundere de ctre Comitetul Militar. Ei au rol de consilier al Comitetului Militar. Comandantele strategice, atât cel responsabil cu zona Europei, cât și cel responsabil de zona Atlanticului au reprezentanți în NATO militari care au grad de amiral sau general. Reprezentanții SC iau parte la ședințele Comitetului Militar, având și rol de consultator pe probleme militare, consultându-se mereu cu comandanții lor.
Comitetul Militar supraveghează desfășurarea operațiilor și misiunilor Alianței aflate în desfășurare:
Forța Internațională de Asistență pentru Securitate din Afganistan (ISAF). NATO acționează pe tot teritoriul Afganistanului cu aproximativ 130.000 de militari aflați sub comanda sa. Printre responsabilitățile ISAF se numără și asigurarea securității, Echipele de Reconstrucție Provincială și instruirea Forțelor Naționale Afgane de Securitate, cunoscută sub numele de Misiunea de Instruire NATO din Afghanistan (NTM-A). Suportul transferului pentru responsabilitatea securității către autoritățile afgane va rămane o prioritate.
Forța NATO din Kosovo (KFOR). NATO conduce o operație de menținere a păcii în Kosovo din iunie 1999. Având inițial un efectiv de 50.000 de oameni după campania aeriană din martie 1999, KFOR numără, în prezent, aproximativ 6.000 de militari, inclusiv Batalionul Operațional pentru Forța de Răspuns dislocat în teatrul de operații, ce se compune din 500 de oameni.
Operațiunea ACTIVE ENDEAVOUR (OAE), singura misiune a Alianței în baza Articolului V, este o operație de combatere a terorismului desfășurată în Marea Mediterană, împreună cu țările partenere și cu aportul semnificativ al țărilor din cadrul Dialogului Mediteranean.
Operațiunea OCEAN SHIELD (OOS) este misiunea Alianței de combatere a pirateriei din zona Golfului Aden și a Bazinului Somaliei, în strânsă coordonare cu mai mulți actori internaționali.
De asemenea, NATO furnizează Sprijin logistic Misunii Uniunii Africane în Sudan (AMISOM).
Peste 100 de militari ai NATO oferă asistență în materie de apărare și reformă a securității la Sarajevo, Skopje și Belgrad.
Operații NATO încheiate cu succes în anul 2011:
➤ Operația UNIFIED PROTECTOR (OUP). Conform mandatului Națiunilor Unite, Alianța a condus o campanie aeriană și maritimă în Libia, pe o perioadă de 7 luni, pentru a proteja civilii
și zonele populate de aceștia, de atacurile sau amenințările cu atacuri. În total, NATO și avioanele țărilor partenere au efectuat aproximativ 26.000 de misiuni din care peste 11.000 de misiuni de lovire a țintelor.
➤ Misiunea de instruire a forțelor din Irak (NTM-I). A fost inițiată în anul 2004 la cererea autorităților irakiene, pentru instruirea forțelor armate și de poliție ale acestei țări. Alianța a contribuit la asigurarea capacității de securitate a Irakului prin pregătirea a circa 5000 de militari și a 10.000 persoane din cadrul poliției, și prin dezvoltarea structurilor de pregătire și a instituțiilor in direcția asigurării unei forțe de securitate sustenabilă și multi-etnică.
Statul Major Militar Internațional, prescurtat IMS, este un organism executiv cu rol de suport pentru Comitetul Militar. Este format din personalul militar detașat al fiecărui stat membru, fiind angajați la Cartierul General al NATO. Obiectivul lor este de a desfășura acțiuni la nivel global care sunt în interesul NATO și nu neaparat doar în interesul țării din care provin. Alte funcții sunt luate pe personal civil care execută munca administrativă. Statul Major Militar este condus de câtre o persoană care trebuie să aibă grad de general sau amiral, fiind alesde Comitetul Militar și numit de statele membre. Naționalitatea directorului Statului Major Militar Internațional trebuie să fie diferită de cea a președintelui Comitetului NATO.
IMS este responsabil de realizarea și punerea în execuție a deciziilor Comitetului Militar. Acesta este ordonat pe diferite departamente și comandamente militare integrate.
Cele șase domenii de acțiune ale Statul Major Militar Internațional:
Planuri și Politici
Este responsabil cu elaborarea planurilor și politicilor la nivel strategic, cu planificarea apărării și a forței și colaborarea cu țările membre pentru a stabili obiectivele forței și contribuțiile militare ale țărilor membre NATO.
Operații
Monitorizează îndeaproape operațiile militare aflate în desfășurare, planificarea operațională a statelor majore/comandamentelor, exercițiile și procesul NATO de instruire, fiind responsabil și de aspecte ce țin de apărarea aeriană a organizației.
Cooperare și Securitate Regională
Menține relațiile militare cu cele 22 de țări partenere din Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic (EAPC), Consiliul NATO-Rusia (NRC), Comisia NATO-Ucraina (NUC), Comisia NATO-Georgia (NGC), cele 7 țări din cadrul Dialogului Mediteranean (MD), cele 4 națiuni din cadrul Inițiativei de Cooperare de la Istanbul (ICI), precum și cu celelalte țări nepartenere și nemembre NATO cu care alianța are relații sau contacte.
Logistică și Resurse
Include toate aspectele de logistică, armamente, cercetare și dezvoltare, medicale, planificare a urgențelor civile și de management al resurselor financiare militare și de personal ale Alianței.
Informații militare
Responsabil cu furnizarea de informații la nivel strategic, inclusiv cu evaluarea, colectarea și diseminarea informațiilor primite de la țările membre și comandamentele NATO.
Sistemul NATO de Consultare, Comandă și Control
Oferă consiliere pentru sistemele de comunicații și informatică, standarde, produse și analize din cadrul NATO.
Departamentul de informații este responsabil de informarea Comitetului Militar, Secretariatului General, Consiliului NATO, Comitetului pentru Planificare a Apărării cu privirea la problemele și primejdiile care pasc NATO în viitorul apropiat. El are rolul și de a aduna și de a răspăndi toate informațiile cu privire la NATO.
NATO nu are rol de culegere de informații, operând precum un organism central care coordonează activitatea de informații. IMS are în subordine un departament de Informații care are rol de creare și diseminare a informațiilor respectând acordurile și regulile NATO. Acest departament este răspunzător de estimarea forțelor militare care pot deveni un risc major la adresa securității NATO. Alte obligații ale acestui departament sunt supravegherea și aducerea la cunoștință a tuturor evenimentelor petrecute la nivel global, care constituie atenția Alianței.
Departamentul pentru planificare și domeniul politic este răspunzător de rezolvarea tuturor problemelor care țin de domeniul politic și de planificare și care sunt în atenția Comitetului Militar. Alte responsabilități sunt participarea la decizia de organizare generală de apărare a NATO, dar și rolul de consultator pe probleme de politică militară, respectând acordul Comitetului Militar.
Departamentul pentru operații are rolul de a asigura și susține Comitetul Militar pe probleme ce țin de forțele NATO, structura de organizare a comandamentelor NATO și a cartierelor generale. Acest departament este responsabil cu exercițiile multinaționale și cu teatrele de operații desfășurate la nivel global. El asigură legătura dintre organele militare ale NATO și statele membre pe probleme care vizează controlul de muniție și de armanent.
Departamentul pentru Cooperare și Securitate Regională este departamentul responsabil cu cooperarea în cadrul Consiliului Parteneriatului Euro-Atlantic, prescurtat EAPC, și al Parteneriatului pentru Pace, prescurtat PpP, dintre Ucraina și Rusia, țările care se află în momentul de față într-un conflict. El este responsabil cu pregătirea activităților personalului IMS privind problemele care vizează EAPC, PpP, relațiile dintre NATO-Rusia, cele dintre NATO și Ucraina.
Departamentul de Control al Armelor și de Securitate Regională are rol de coordonator și de consiliere militară în probleme privind dezarmarea, controlul armelor și securitatea regională. Cu ajutorul acestui departament se face legătura dintre Comitetul militar și problemele analizate și propuse spre analiză de câtre Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa, prescurtat OSCE, din domeniul de dezarmare, controlul armelor și securitatea regională. Una din secțiile acestui departament este la Viena, la Biroul Occidental de Consultare, prescurtat WCO, care are sarcina de a realizare cooperarea dintre NATO și OSCE.
Departamentul de logistică, armament și alte resurse are rolul de a crea noi politici de logistică, printre care asistența medicală, transport și deplasări. El vine în ajutorul Conferinței la nivel înalt a specialiștilor din logistică care fac parte din NATO, dar și a celor care fac parte din Comitetul șefilor Serviciilor medicale militare. Acesta răspunde în fața Comitetului Militar pentru gestiunea militară internațională a problemelor de logistică, problemelor financiare, de personal, în special în domeniul de planificare a apărării civile și a suportului civil pentru acțiuni militare.
Consiliul Atlanticului de Nord, precum și Comitetul pentru planificare a arpărării dar și Comitetul Militar sunt ajutate în exercitarea atribuțiilor de câtre Centrul de Criză al NATO. Altă atribuție a Centrului de Criză este următoare: realizează consultarea rapidă a problemelor în perioade de criză, aducând cele mai noi informații necesare unei soluționări cât mai înțeleaptă.
Inspectorul financiar are rolul de consilier al Președintelui Comitetului militar, a adjunctului dar și a Directorului Statului Major Militar Internațional pe probleme ce țin de bugetul IMS. El este răspunzător de administrarea financiară a bugetului.
Personalul de comandă și control al Cartierului General al NATO este compusă din persoane ale Secretariatului Internațional și ale Statului Major Militar Internațional.
Din anul 1994, unele state au Birou de legătură și anumite misiuni diplomatice în Cartierul General al NATO.
Departamentul de sisteme de telecomunicații și informartică vine în ajutorul Comitetului Militar pentru organizarea și pregătirea forțelor asigurând securitatea telecomunicațiilor și a sistemelor de calcul, dar și închirierea serviciilor de tip P.T.T.
Departamentul de Armament și de Standardizare are rolul de a oferi personal Comitetului Militar în diferite domenii care vizează utilizarea de armament și muniție.
NATO dorește să dețină un personal militar care să fie capabil asigure și să mențină pacea în diferite zone de conflict ale lumii. Atfel, toate statele membre NATO, fără Franța, Spania și Islanda sunt obligate să trimită forțe militare pentru Structura Integrată de Comandă Militară a NATO.
Tratatul Atlanticului de Nord a împărțit zona strategică pe care o acoperă în trei mari zone: cea din Europa, cea din Atlantic și Canalul Mănecii și cea pentru Canada și Statele Unite ale Americii.
Cei șase pași necesari luării deciziilor cu caracter militar
În cazul în care factorii politici de decizie ai NATO iau în considerare posibilitatea inițierii unei operații militare, de amploarea ISAF din Afganistan, de exemplu, o parte importantă din informațiile necesare luării unei decizii corecte, agreate de toate statele, este furnizată de autoritățile militare ale Organizației. Consiliul Nord-Atlantic primește rapoarte și informații periodice și, la fiecare nivel de luare a deciziei, Comitetul Militar este chemat să ofere sfaturi și să furnizeze autorităților militare ale NATO linia de acțiune.
Pasul 1. Consiliul Nord-Atlantic desemnează Comitetul Militar să ofere consiliere în probleme cu caracter militar asupra cărora cei 28 de șefi ai apărării din țările membre ale NATO trebuie să cadă de acord.
Pasul 2. Statul Major Militar Internațional (structură care lucrează în sprijinul Comitetului Militar) transpune îndrumările de ordin politic în sarcini/obiective militare și desemnează pe unul dintre Comandamentele Strategice sau pe amândouă să ia decizia organizării și conducerii operației și să realizeze o evaluare a necesarului de personal și resurse pentru îndeplinirea misiunii.
Pasul 3. Cele două Comandamente Strategice furnizează informațiile Comitetului Militar (respectiv țărilor membre) spre analiză, de obicei după evaluarea inițială a acestora de către Statul Major Militar Internațional.
Pasul 4. Reprezentanții militari oferă răspunsuri și recomandări din perspectivă națională. Sunt necesare 28 de puncte de vedere convergente pentru luarea unor decizii comune, care va fi apoi înaintată Consiliului Nord-Atlantic.
Pasul 5. Foarte rar se ajunge imediat la un acord cu privire la anumite chestiuni complexe, iar grupurile de lucru se reunesc regulat tocmai pentru a rezolva aceste probleme. Personalul selecționat din cadrul delegațiilor militare naționale lucrează sub conducerea unui președinte al Statului Major Militar Internațional și cu experți din domeniul abordat.
Pasul 6. Produsul final asupra căruia se cade de acord și recomandările inițiale venite de la cele două Comandamente Strategice este înaintat Consiliului Nord Atlantic pentru ca acesta să fie informat asupra consultărilor, modului de deliberare și de luare a deciziilor.Acesta este un proces continuu pentru toate activitățile, fie că este vorba despre un plan de operații, un document conceptual sau o propunere de elaborare a unei politici.
2.3 Structura civilă
Cartierul General al NATO este la Bruxelles. El reprezintă sediul politic al Alianței, dar și reședința permanentă a Consiliului Nord-Atlantic.
În Cartierul General al NATO sunt birourile reprezentanților permanenți, birourile delegațiilor naționale, birourile Secretarului General și al Secretariatului Internațional, biroul președintelui Comitetului Militar și al Statului Major Militar Internațional. În cadrul Cartierului General au loc misiunile diplomatice ale statelor care sunt partenere. Aici își desfășoară activitatea aproximativ 3100 de persoane, care au statut de angajați permanenți. Din cei 3100 de persoane, 1400 sunt membri ai delegațiilor naționale dar și reprezentanți militari ai NATO.
Reprezentanți permanenți și delegațiile naționale:
Orice stat care este membru are drept de reprezentare în cadrul Consiliului Nord-Atlantic printr-un ambasador sau reprezentant permanent, care este asistat de o delegație națională formată din oficiali, consilieri pe diferite probleme, care prin munca pe care o exercită aduc un omagiu țării din care fac parte în diferite departamente ale NATO.
1. Secretarul General reprezintă o persoană care are funcția de om de stat internațional de rang înalt. El este numit de guvernele statelor membre, având funcții precum: președinte al Consiliului Nord-Atlantic, președinte al Comitetului pentru planificare a apărării, președinte al Grupului de planificare nucleară, Secretar General, precum și funcția de șef executiv al NATO.
Secretarul General are rolul de a promova și de a conduce procesul de consultare și de adoptare a unei decizii din cadrul NATO, recomandă teme care trebuie aduse în discuție, are rol de a găsi calea cea mai potrivită pentru a rezolva problemele apărute între statele membre, fiind totodată purtătorul de cuvânt al Alianței.
2. Secretariatul Internațional are rolul de a sprijini activitatea Consiliului Nord-Atlantic și a celorlaltor comitete și departamente care sunt în subordinea acestuia. Este format din persoane care sunt cetățeni ai statelor membre și din persoane recrutate direct de Organizație sau detașați de câtre guvernele statelor membre. Personalul Secretariatului Internațional este responsabil în fața Secretarului General. În componența Secretariatului Internațional intră Biroul Secretarului General, 5 departamente operative, Biroul Administrativ și cel al Inspectorului financiar. Secretariatul Internațional ajută la realizarea unui proces de adoptare a deciziilor cât mai corect și favorabil între statele membre, având de asemenea și rol de a pregăti și de a observa reuniunile și deciziile luate de comitetele NATO.
3. Cabinetul particular are rol de suport al Secretarului General și al adjunctului acestuia în toate activitățile întreprinse de cei doi. Din Cabinetul Particular mai fac parte un Consilier pe probleme juridice și un Consilier specializat în afacerile din Europa de est și centrală.
4. Cabinetul Secretariatului General este format din:
a. Cabinetul și Secretariatul executiv are rol de a asigura funcționarea activității comitetelor și a grupurilor de lucru, fiind răspunzător de programarea și organizarea întrunirilor la nivel de miniștri și la nivel de șefi de state. Personalul Secretariatului executiv au statut de secretari și de stenografi.
b. Biroul pentru informații și presă este alcătuit dintr-un serviciu de presă, unul de media și unul de informare. Un centrude informare al Biroului pentru informații se află la Kiev. Purtătorul de cuvânt responsabil cu relațiile dintre presă, serviciul de presă și media poate emite declarații oficiale în numele Alianței și în numele Secretarului General. Acest birou emite rezumate oficiale și de fond pentru jurnaliști, având drept de a acorda și acreditări jurnaliștilor. Alt rol este acela de a comunica discursurile Secretarului General și de a scrie o revistă zilnică a presei pentru personalul Cartierului General al NATO de la Bruxelles.
c. Biroul pentru securitate al NATO are rolul de a asigura, veghea și implementa politica de securitate a Alianței. Principalul consilier al Secretarului pe probleme de securitate, dar și președintele Comitetului pentru Securitate a Alianței este Directorul pentru securitate.
În afară de cele prezentate anterior, structura civilă mai cuprinde și alte departamente care vizează diferite probleme.
Departamentele structurii civile
2.4 Alte structuri
Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, prescurtat NACC, reprezintă un consiliul format datorită hotârării Conferinței NATO la nivel înalt care a avut loc la Roma în anul 1991. La această Conferință au participat toate statele membre NATO la aceea vreme, dar și un număr de 9 state din Europa Centrală și de Est. În luna martie a anului următor, participarea la Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic este extinsă deoarece se dorea să conțină toți membrii Comunității Statelor Independente. Georgia și Albania devin membri în luna iunie a aceluiași an. NACC își exercită autoritatea sub comanda Consiliului Atlanticului de Nord. Scopul NACC este acela de a informa statele din Europa Centrală și de Est despre activitățile întreprinse de NATO, dar și de a asigura participarea acelor state la evenimente desfășurate de NATO. Astfel se dorea formarea unor strategii de prevenire, control și rezolvare a problemelor apărute în diferite colțuri ale lumii, având drept scop asigurarea păcii, menținerea ei și restabilirea ordinii unde ea a fost încălcată. Tot NACC dorea să asigure o securitate egală pentru toate statele din Europa. NACC are în componența sa țările membre ale NATO, statele din Europa Centrală și de Est, foste state socialiste, inclusiv statele din URSS și Iugoslavia care au primit statut de stat independent conform dreptului internațional.
Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic, prescurtat EAPC, este un consiliul care înlocuiește Consiliul de Cooperare Nord-Atlantică, fiind format în anul 1997. Este format din 19 aliați și 27 de parteneri care doresc să coopereze și să se consulte cu privire la diferite probleme apărute la nivel local, regional sau global. Întălnirile au loc la nivel de ambasadori și de minișrii de externe și miniștii apărării.
Un rol major a vut în cazul crizei din Kosovo, EAPC având statut de foum consultativ. Au avut loc ședințe extraordinare care au avut rolul de a prezenta situația tuturor partenerilor și aliaților în vederea pregătirii și consultării unor posibile acțiuni în regiunea Kosovo. Activitatea EAPC se derulează în parteneriat cu activitățile Parteneriatului pentru Pace, prescurtat PfP, care au un plan de acțiuni stabilit pe un interval de 2 ani, principalele acțiuni fiind consultarea și cooperarea în probleme care țin de securitatea națională, politică, terorism și situație economică.
O activitate însemnată pe care EAPC a făcut-o este crearea Centrului Euro-Atlantic de Coordonare a Măsurilor împotriva Dezastrelor, prescurtat EADRCC, care își are sediul în Cartierul Geneal al NATO.
Capitolul III. Studiu de caz. Relațiile dintre România și NATO
3.1 Relațiile dintre România și NATO în perioada 1949-1989
După încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, România a fost pusă într-o situație inedită, prin pătrunderea influenței sovietice în toate aspectele politice, economice și diplomatice ale țării. Astfel se vor adopta tot mai multe măsuri antidemocratice și antinationale; în primul rând au avut loc alegeri “libere”, în urma cărora se proclama republica, are loc naționalizarea, colectivizarea (trecerea în proprietatea colectivă ,de stat a tuturor pământurilor), iar cei cu vederi democratice,precum și simpatizanții lor vor fi urmăriți și hărțuiți de Securitate.
Această influență nefastă a Moscovei asupra României a avut o consecință negativă, și anume izolarea acesteia de vechii parteneri politici: în urma constituirii Alianței Nord-Atlantice (Alianta Statelor Occidentale Democratice), statele comuniste vor oferi o replică prin înființarea Tratatului de la Varsovia, România plasându-se printre membrii fondatori. Fiind dependentă aproape în totalitate de producția militară sovietică, țara noastra va pune în practica măsurile Rusiei, cea care a inițiat acest tratat, începând o ampla reorganizare teritorială, prin desființarea unor unități militare,cum ar fi cele submarine și o parte din flota marină. De asemenea, societatea a fost reformată după model sovietic, structurile și instituțiile militare de învățământ fiind reorganizate.
La sfârșitul anilor '60, se inițiază o politică de îndepărtare față de Moscova, România încercând să contracareze atitudinea de conducere manifestată de URSS pe plan intern. De altfel, trupele sovietice vor fi retrase de pe teritoriul național, acest lucru fiind încă o dovadă a independenței față de Moscova. Relațiile României cu țările mambre ale Tratatului Nord-Atlantic fiind deficitare, acest lucru se va schimba în contextul crizei din Cehoslovacia din 1968, prin refuzul României de a mai face parte din structurile militare ale Tratatului de la Varșovia. De asemenea, țara noastră impune semnarea unor convenții între statele ale căror trupe tranzitau teritoriul românesc,reduce numărul de observatori.
Tot în scopul atestării independenței față de URSS, România va pune la cale un plan de construcție a unei industrii naționale de apărare, acest lucru ducând la colaborări economice cu țările membre NATO. Invocând ideea că apartenența la Tratatul de la Varșovia nu are dreptul de a limita cooperarea cu state care nu erau membre ale acestei alianțe, România va conlucra cu țările capitaliste dezvoltate în scopul creșterii încrederii și securității în Europa. Vizitele delegațiilor din țări precum SUA, Franța, Marea Britanie, Italia,au dus la creșterea popularității României.
3.2 Poziția României după anul 1989
După revoluția din 1989 prin care s-a înlăturat regimul comunist, cel mai important obiectiv pe care România dorea să îl atingă era aderarea la NATO. Acest deziderat a fost susținut de întreaga populație a țării, precum și de întreg spectrul politic românesc. Trecând de la un regim totalitar la democrație, aderarea la NATO reprezintă o evoluție uriașă, acest pas garantând stabilitatea externă, precum și o dezvoltare firească pe plan intern. Prin apartenentă la NATO, noi avem acces la informațiile, precum și la consfătuirile care au loc în aceasta”familie occidentala”, avem ocazia de a ne demonstra implicarea în toate aspectele securității europene și euro-atlantice. Astfel, în anul 1991 se realizează primele demersuri privind aderarea, cererea oficială datând din 1993. Într-o scrisoare adresată Secretarului General al Alianței Nord- Atlantice, Președintele României exprimă această cerere, urmând că un an mai târziu, la 26 ianuarie 1994 să fie semnat primul Document-Cadru al Parteneriatuluipentru Pace. Eforturile românești depuse în vederea integrării, înregistrarea unor rezultate pozitive în plan economic și social au schimbat decizia de la Summit-ul din Madrid din iulie 1997, când hotărârea NATO era aceea de a nu lansa invitația aderării României împreună cu Ungaria, Cehia și Polonia. Prin revizuirea economică și militară, instituțiile românești au accelerat creșterea nivelului de compatibilitate cu cel al Alianței, plasând România în avangarda statelor candidate la aderare. Din aceste 7 state invitate, țara noastră are cea mai mare contribuție militară, noi având trecere datorită evoluției economice și a societății românești.
Cu scopul de a fi aptă pentru aderarea la NATO,România s-a supus unui întreg pachet de transformări și schimbări, toți acești ani marcați de eforturi multidimensionale dând, însă, roade. În acești ani, poporiul român și-a redescoperit valorile, a restabilit armonia națională, dar a reușit totodată să își acepte trecutul. Această stabilitate socială a dovedit puterea consensului politic atunci când este necesar, însă altele sunt avantajele aderării la NATO, printre care: stabilirea unui mediu economic sănătos, ferit de corupție, prestigiu pe plan extern, garanții de securitate nemaiîntâlnite pe plan intern, încadrarea României în clasă țărilor previzibile și stabile, participare deplină în cadrul alianței internaționale împotriva terorismului, regimurilor politice instabile și a creșterii numărului de arme de distrugere în masă. Astfel, România are acces la o paletă largă de mijloace de cercetare și apărare, îi sunt deschise porțile țărilor din Balcanii de Vest și din zonă Orientului Mijlociu Extins, ea însăși contribuind la reconstrucția și stabilizarea Irakului și Afganistanului.
În această aliantă, importantă strategică a României nu a fost neglijată, plasarea ei în spațiul dintre Marea Neagră și Marea Baltică permițând întărirea flancului sudic al NATO, dispunerea tuturor grupărilor armate în caz de conflict, precum și operaționalizarea unor forțe militare multinaționale (precum SHIRBRIG, CENCOOP, BLACK SEA FOR, Batalionul româno-ungar). Ca și în timpul Războiului Rece, România este înca o dată un factor de stabilitate pe termen lung, țara noastră având rezerve naturale semnificative, dar și forța de muncă calificată și ieftină.
Rolul României în NATO
Membrii NATO au recunoscut importanța României ca un factor indispensabil între flancul nordic al Alianței și cel din sud. Prin aderarea la Alianța Națiunilor Unite, România a fost evaluată ca fiind aptă să participe la operațiuni și misiuni, dar și în planul conceptelor și inițiativelor NATO.
Aceasta fiind o alianță de apărare colectivă și securitate pe plan global, România participă activ la procesul de înnoire a strategiilor pentru a răspunde cu brio noilor provocări de securitate. România milita pentru implicarea SUA în afacerile europene din domeniul securității, considerând că este necesară o consolidare între membrii de o parte și de alta a Atlanticului. Toate aceste concepte cu care România contribuie la promovarea obiectivelor Alianței i-au adus un anumit prestigiu, făcând din țara noastră un membru respectat și un adevărat factor de stabilitate în Europa de sud-est. Pornind de la bunele relații în care se află cu statele din Caucaz și Asia Centrală, România va ajută la dezvoltarea relațiilor NATO cu aceste state. Totodată, va susține activ statele angajate în procesul de aderare la NATO, împărtășindu-le din experiență ei și menținând astfel o politica a Portilor deschise ale Alianței.
Nu trebuie de neglijat contribuția militară a României la Alianță, ea participând la misiuni și operațiuni cu trupe combatante sau de menținere a păcii, în Balcani, precum și în Irak sau Afganistan, țara noastră are o prezență militară constantă, demonstrând eficiență și prestigiu. Ea va pune la dispoziție mijloace moderne de apărare, cu nivel ridicat de pregătire în scopul apărării colective. Din reformele trebuincioase aderării, până în 2004 trebuie reevaluată structură armatei române, cu scopul îmbunătățirii forțelor puse la dispoziția Alianței. De asemenea 2,38% din PIB va fi alocat pentru apărare, fondurile acestea susținând Alianța.
Drumul către integrarea în NATO
Având că bază progresele realizate de statele candidate, România a fost invitată, prin consensul șefilor de state și guverne ale țărilor membre NATO, să înceapă negocierile pentru aderare împreună cu alte 6 state: Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria, Slovacia, Slovenia. Această decizie de a invita România să înceapă convorbirile cu privire la primirea în Alianță a fost un eveniment cu impact major pentru țara noastră, Prin Summitul NATO dela Praga (21-22 noiembrie 2002), România a deschis un nou capitol în istoria sa. Au urmat o serie de transformări majore pe plan intern, toate menite să ridice țara noastră la standardele impuse de NATO. Interesele de securitate ale României erau garantate de alte state, iar la rândul ei, România contribuia la menținerea securității și apărării altor state.
Pașii aderării
Pasul 1. Discuții privind aderarea
În perioadă decembrie 2002-martie 2003, șefii de stat și de guvern ai țărilor membre NATO au invitat cele 7 state la negocieri privind aderarea, aceste discuții având loc în cadrul Summitului de 2 zile al Președinților și Premierilor statelor statelor membre. Secretarul General al NATO la acea vreme, Lordul Robertrson, a declarat că ”Aceasta a reprezentat o decizie extrem de semnificativă pentru NATO, pentru cele 7 state pe care tocmai le-am invitat să pornească discuțiile privind aderarea și pentru Comunitatea Euro-Atlantica”. De asemenea, Secretarul General a adresat un cuvânt și celorlalte state neinvitate să adere: "Invitații de astăzi nu vor fi ultimii. Prin intermediul procesului corespunzător Planului de Pregătire pentru Aderare-Membership Action Plan(MAP), vom continua să vă sprijinim în procesul de reforme pe care îl derulați și rămânem deciși să sprijinim integrarea deplină a statelor dumneavoastră în familia euro-atlantică de natiuni”. Se estima că cele 7 țări vor adera în perioadă mai-iunie 2004. La 13 decembrie 2002 a avut loc la Bruxelles prima serie de convorbiri între reprezentanții României și cei NATO. S-a insistat asupra obligațiilor de natură politică și militară pe care le are fiecare membru, România trebuind să își asume toate aceste îndatoriri. A doua serie de convorbiri, din 9 ianuarie 2003, a avut ca scop conștientizarea și asumarea de către România a tuturor obligațiilor informaționale, judiciare și privind resursele. Ca o concluzie, țara noastră a elaborat, ca și celelalte state invitate, un calendar cu organizarea reformelor impuse pentru integrarea în Alianță, ele trebuind finalizate într-un timp cât mai scurt. Ministru Afacerilor Externe a anexat acest calendar la scrisoarea prin care România confirma respectarea tuturor obligațiilor impuse; această scrisoare a fost trimisă Secretarului General al NATO inainteaceremoniei de aderare din 26 martie 2003.
Pasul 2.Invitații trimit scrisorile de intenție către NATO.
În perioada ianuarie 2003-martie 2003, statele invitate, reprezentate de Miniștrii de externe, au trimis scrisorile de intenție prin care erau de acord cu toate reformele impuse de aderarea la NATO, anexând totodată și și portofoliul cu programele de aderare.
Pasul 3.În martie 2003 sunt semnate protocoalele de adereare.
Miniștrii de externe au participat la o întrunire desfășurată la sediul NATO, unde în cadrul unei ceremonii, au fost semnate Protocoalele de aderare ale celor 7 state invitate să adere. Ele au fost incluse treptat în activitățile Alianței Națiunilor Unite.
Pasul 4.Protocoalele de aderare sunt ratificate de către statele membre NATO
Procesul de ratificare s-a încheiat odată cu votul Senatului Francez, la 5 februarie 2004, prin care Protocoalele de Aderare ale celor 7 state erau aprobate. În perioada imediat următoare, România va începe procesul de aderare la Tratat. Legea de aderare a României la Alianță Nord-Atlantică a fost dezbătută și adoptată într-o ședința a Camerelor Parlamentului. După promulgarea de către Președintele țării și publicarea în Monitorul Oficial, procesul se finalizează cu depunerea instrumentului de aderare la depozitarul NATO, România devenind membru cu drepturi depline.
Legea de aderare s-a adoptat prin ședința solemnă a Camerei Deputaților și Senatului României la 26 februarie 2004. Acest vot a consfințit dorința deplină a locuitorilor României de a fi parte din cea mai sigură structură de securitate mondială. Președintele țării, Ion Iliescu, precum și Primul ministru, Adrian Năstase, au participat la această ședința extraordinară, ei ținând ulterior și discursuri pe această temă. Prezent a fost și ministrul Afacerilor Externe, Mircea Geoană, dar și presa, care a urmărit fiecare moment al acestui eveniment marcant. Pasul 5. Statele invitate devin membre NATOin mai-iunie 2004
Cu ocazia Summitului NATO de la Istanbul din iunie 2004, cele 7 state invitate să adere sunt angajate să finalizeze procedurile naționale pentru a se alătura cât mai curând Alianței.
3.3 Perspectivele securității României după anul 2000
Fenomenul numit ”Războiul Rece” a avut diferite consecințe asupra părților implicate și nu numai, de aceea este necesară o privire în ansamblu asupra perspectivelor securității în România, în special după încheierea acestui conflict ideologic. Acest caracter competițional a dus la separarea statelor euroatlantice, în special din punct de vedere al securității și liberatii de mișcare. Noile modalități de colaborare între state au devenit mult mai permisive, însă interesul național rămâne în continuare pe primul loc.
În lumea relațiilor internaționale,forța armată este plasată în poziția de ultim recurs, mai ales că politică de forță este departe de a fi dispărut. Limitarea folosirii forței armate este controlată prin măsurile de întărire a încrederii și securității (MIIS), Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare (FNI), Tratatele privind Forțele Armate Convenționale în Europa(CFE), prelungirea pe termen nelimitat a Tratatului asupra Neproliferării Armelor Nucleare(TNP). Măsuri care contribuie la sporirea securiatatii în Europa sunt controlul armamentelor, reducerea efectivelor militare,inspecțiile și vizitele de evaluare asupra aplicării măsurilor stabilite precum și respectatrea restricțiilor din domeniul militar. Pentru a-și asigură bunele relații cu statele vecine,acțiunile diplomatice privind cooperarea, libera circulație a persoanelor, acțiunile umanitare, asistența și controlul de frontiere sunt necesare și bine venite. În raport invers proporțional cu această colaborare nilitara dintre state se află, însă, alte tipuri de conflict, precum războiul economic. Se poate spune că războiul economic a înlocuit într-o oarecare măsură, Războiul Rece, prin cucerirea piețelor și a forței economice. Acest război economic și financiar poate duce, în cele din urmă, la confruntări politice, diplomatice, tehnologice, chiar și militare.
România continuă să se preocupe de asiguararea securității, mai ales în condițiile în care încă există standarde diferite pentru diversele regiuni ale continentului; astfel, activitatea noastră se desfășoară în organismele de securitate mondială(ONU), în structuri euroatlantice (NATO, UEO, CE), dar și reușind să își rezolve conflictele pe cale pașnică. Începând cu 29 martie 2004, țara noastră și-a finalizat statutul, intrând în mult-râvnita Alianță Nord-Atlantică. Începând cu această data, direcția țării se va schimbă în bine, în special înspre Occident. Luând exemplul Greciei sau Turciei, derapajele politice vor fi controlate de acum de America și NATO. Războiul antiterorist din Orientul Apropiat a pus România,precum și Bulgaria în calculele strategice ale NATO, această componență preponderent militară diferențiind aderarea din 2004 de ceea ce ar fi putut fi în 1999, când administrația Clinton a refuzat vehement invitarea României. Odată cu începerea războiului antiterorist din 2001, a devenit clar faptul că admiterea României la NATO se va face în vreme de război, deci aspirațiile românilor la democrație și prosperitate erau amânate, fiind înlocuite de tunuri și avioane.
Ca urmare a apartenenței noastre la Alianța Nord Atlantică, au fost înregistrate și victime, de exemplu, doi militari români din Afganistan au plătit cu viață, dar și 16 civili în urma unei acțiuni teroriste în Spania, iar lista nu se oprește aici. Cu siguaranta vor urmă și alte victime, însă acest lucru a fost asumat de 80% din populația țării în momentul acceptării apartenenței la această alianță.
În continuare, prim miniștrii din Slovacia, Slovenia, Letonia, Estonia și Lituania au fost prezenți la Washington pentru a fi primiți în cadrul NATO, însă spre deosebire de România și Bulgaria, ei nu au participat activ la război, democrația și prosperitatea nefiind plătite cu prețul sângelui. Pentru noi, însă, unica ancora în lumea occidentală o reprezintă Washington și NATO.
3.4 Strategia de transformare a Armatei Române
Noile provocări cu care se confruntă securitatea internațională a făcut ca să fie nevoie de o nouă transformare a NATO, dar și a structurilor militare ale Uniunii Europene. Aceste noi provocări fac parte din noile amenințări, vulnerabilități și riscuri cu care societatea se confruntă în noul mileniu. NATO și-a crescut numărul de intervenții în situații de criză. Datorită acestui fapt, a fost nevoie de o transformare la nivel militar a tuturor statelor membre, pentru a reuși să facă față tuturor amenințărilor și vulnerabilităților care vor apărea. Astfel, Alianța Nord-Atlantică a cerut armatei române ca să își dezvilte capabilități care să îi permită să desfășoare operații militare pe teritoriul național, sau pe teritoriu mai extins, cum ar fi alte zone de pe glob. Dacă interesele naționale ale României sunt amenințate, sau securitatea altor state membre NATO este amenințată, Armata trebuie să fie pregătită să acționeze împotriva amenințărilor neconvenționale, și a amenințărilor asimetrice, fie independent sau în cadrul NATO. Deoarece NATO a abordat o gamă mai extinsă de misiuni, precum prevenire crize, sau operații umanitare, armata României trebuie să fie pregătită să răspundă tuturor acestor misiuni. Dat fiind că violența se manifestă prin foarte multe mijloace, nu numai prin luptă sau confruntări armate, ci și prin mijloace politice, economice, psihologice sau informaționale, a fost nevoie de o transformare a armatei României, fiind o necesitate a procesului de transformare a Alianței Nord-Atlantice. Procesul de transformare a Armatei Române este corelată cu transformarea NATO. Astfel, se dorește transformarea forțelor, conceptelor și a capabilităților militare. Strategia de transformare a Armatei României este un proces care se dorește a fi pe termen lung, prin care se dorește pregătirea și înzestrarea armatei pentru a fi capabilă să participe la operațiuni care vor apărea în viitor. Așadar, se dorește ca factorii de decizie să aibă o viziune militară cât mai bună privind viitorele structuri de forțe și capabilități militare necesare îndeplinirii misiunilor care vor apărea în viitor.
Obiectivul fundamental al transformării reprezintă asigurarea capacității militare necesare Armatei României de a-și promova, proteja și apăra interesele naționale în fața riscurilor și amenințărilor din prezent, sau cele care vor apărea în viitor, precum și îndeplinirea sarcinilor care îi revin în planul de securitate și apărare asumat de România în cadrul Alianței Nord-Atlantice, dar și față de Uniunea Europeană sau alte organizații internaționale.
Scopul transformării Armatei României este acela de a face o structură modernă de forțe militare, care reușește printr-un numâr redus de persoane să facă față amenințărilor moderne apărute, fiind echipată corespunzător, reușind să se autosusțină și să prezinte o conducere flexibilă, capabilă să ia decizii importante în cel mai scurt timp.
Concluzii
Alianța Nord-Atlantică a luat naștere după ce s-a semnat Tratatul de la Washington, la data de 4 aprilie 1949. Ea a fost concepută drept o organizație de cooperare și securitate colectivă.
Alcătuirea organismelor de conducere ale Alianței, a mecanismelor și a structurii ce îi oferă capacitatea de a acționa au evoluat, odată cu schimbările produse în mediul de securitate internațional, în funcție de deciziile pe care statele membre NATO le-au adoptat, dar și în funcție de situația politică de pe continentul european.
Odată ce statele au avut încredere mai mare între ele și odată ce structurile europene de securitate au suferit modificări, NATO și-a modificat politica de securitate, având acțiuni diverse precum operațiuni de menținere și impunere a păcii în diferite zone ale lumii, în conformitate cu tratatele internaționale adoptate de câtre alte organisme și organizații internaționale de securitate.
NATO a dorit să se discute probleme majore de interes și pentru statele care nu sunt membre ale NATO, în Consiliul Nord-Atlantic, unde poate participa orice stat interesat din fostul tratat de la Varșovia. NATO a dorit acest lucru deoarece a vrut să reducă neîncrederea dintre state dar și pentru a realiza un climat de securitate și cooperare. Astfel, NATO a format programul Parteneriatului pentru Pace în luna iulie a anului 1997, prin care stabilește moduri de extindere, prin invitarea unor state care doresc să facă parte din Alianță. Statele care doreau să adere la Alianța Nord-Atlantică trebuie să îndeplinească anumite criterii, dar și să asigure personalul forțelor armate ale structurilor NATO pentru o perioadă de timp. După ce au aderat la Alianța Nord-Atlantică, statele trebuie să urmeze și să se supună obligațiilor care le revin din aderarea la NATO.
După ce Războiul Rece a încetat, România a dorit să își asigure securitatea într-un moment de mare complexitate din punct de vedere politic, economic și militar, prin fixarea relațiilor cu NATO și cu alte state membre, prin participarea la Parteneriatul pentru Pace și în diferite operațiuni ONU și OSCE de menținere și restabilire a păcii sau operațiuni umanitare.
Integrarea României în Alianța Nord-Atlantică s-a realizat datorită unor factori politici, economici și militari, fiind acceptată de aproximativ 75% din populația României.
Faptul că România este membră NATO, consider că reprezintă o garanție a securității și a stabilității externe, chestiuni vitale necesare pentru a dezvoltarea României. Pe lângă acțiunile pe care România le-a desfășurat pentru a adera la NATO, ea a desfășurat și acțiuni pentru a face parte din celelalte structuri europene și euroatlantice precum Uniunea Europeană, dar și pentru a căpăta statut de stat de încredere îm cadrul OSCE. România consideră integrarea în U.E. și NATO ca fiind două chestiuni principale pentru a-și realiza politca externă, ambele având același scop, fiind bazate pe aceleași seturi de principii precum democrația, liberatea, justiția și securitatea.
NATO a reușit să se dezvolte odată cu transformările care au avut loc pe parcursul timpului, fiind mereu pregătită să intervină acolo unde a fost nevoie de ea, în orice colț al lumii, nu numai în zonele statelor membre. Astfel, NATO a devenit o Alianță continentală.
Provocările cu care ne confruntăm în noul mileniu, provocări precum terorismul, statele distruse de războaie civile și proliferarea solicită din partea statelor membre o solidaritate și o legătură solidă, puternică. Pe lângă momentele de reculegere și omagiu aduse victimelor bombardamentelor din Madrid sau Londra, este nevoie de momente care ne aduc aminte că statele membre își continuă lupta cu aceste amenințări. Astfel, statele trebuie să fie unite și să își asume angajamentele de apărare a securității și integrității teritoriale. Statele se pot uni deși nu fac parte din același continent pentru a realiza securitatea internațională și pentru a menține pacea.
Bibliografie
Cărți:
Andrei, Beaufre, L'OTAN et l'Europe, editura Calman-Levy, Paris, 1966.
Carl von Clausewitz, Despre Război, editura Militară, București, 1982.
Dwight David Eisenhower, Cruciada în Europa, editura Politică, București, 1975.
Florian, Garz, NATO- Globalizare sau dispariție?, Casa Editorială Odeon, București, 1995.
G. F. Vorontov, Coaliții militare și războaie de coaliție, editura Militară, Moscova, 1976.
Geneviere, , , contrastelor. editura Modernă, București, 1947.
Hamilton, Fish, Ialta și trădarea Europei, editura Venus, București, 1993.
Hugo, Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii, editura Științifică, București, 1968.
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol.II, editura Știintifica și Enciclopedica, București, 1998.
John, Baret, Prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor: Abordarea NATO, editura R.A., Bucuresti, 1996.
Milovan, Djilas, Întalniri cu Stalin, editura Europa, Craiova, 1990.
Raymond Carteer, La seconde guere mondiale, vol.II, editura Larousse, Paris, 1970.
Sun Tzi, Arta Războiului, editura Militara, Bucuresti, 1976.
Victor Kulicov, Doctrina pacii, editura Agentiei de Presa Novosti Moscova, 1988.
Articole de specialitate
Alvin, Toffler; Heidi, Toffler, Mapping out a Trisected World, în revista International Herald Tribune din 5 noiembrie 1993.
Bernanrd, Esambert, Războiul economic mondial, în revista Defense Nationale, nr. 48, din luna iunie 1992.
Edward Luttwak, From Geopolitics to Geo-Economics, în revista The National Interest, din anul 1990.
R. Winkler, Viitorul NATO, în revista Europaische Sichererheit, RFG, nr.1, ian.1995.
Articole sau documente descărcate de pe internet
Manualul NATO – Biroul de Informare și Presă, 2001.
Strategia de Transformare a Armatei Romîniei, 2007.
Pagini web
www. mae.ro
http://www.nato.int/
Anexe
Anexa nr. 1
Anexa nr.2
Bibliografie
Cărți:
Andrei, Beaufre, L'OTAN et l'Europe, editura Calman-Levy, Paris, 1966.
Carl von Clausewitz, Despre Război, editura Militară, București, 1982.
Dwight David Eisenhower, Cruciada în Europa, editura Politică, București, 1975.
Florian, Garz, NATO- Globalizare sau dispariție?, Casa Editorială Odeon, București, 1995.
G. F. Vorontov, Coaliții militare și războaie de coaliție, editura Militară, Moscova, 1976.
Geneviere, , , contrastelor. editura Modernă, București, 1947.
Hamilton, Fish, Ialta și trădarea Europei, editura Venus, București, 1993.
Hugo, Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii, editura Științifică, București, 1968.
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol.II, editura Știintifica și Enciclopedica, București, 1998.
John, Baret, Prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor: Abordarea NATO, editura R.A., Bucuresti, 1996.
Milovan, Djilas, Întalniri cu Stalin, editura Europa, Craiova, 1990.
Raymond Carteer, La seconde guere mondiale, vol.II, editura Larousse, Paris, 1970.
Sun Tzi, Arta Războiului, editura Militara, Bucuresti, 1976.
Victor Kulicov, Doctrina pacii, editura Agentiei de Presa Novosti Moscova, 1988.
Articole de specialitate
Alvin, Toffler; Heidi, Toffler, Mapping out a Trisected World, în revista International Herald Tribune din 5 noiembrie 1993.
Bernanrd, Esambert, Războiul economic mondial, în revista Defense Nationale, nr. 48, din luna iunie 1992.
Edward Luttwak, From Geopolitics to Geo-Economics, în revista The National Interest, din anul 1990.
R. Winkler, Viitorul NATO, în revista Europaische Sichererheit, RFG, nr.1, ian.1995.
Articole sau documente descărcate de pe internet
Manualul NATO – Biroul de Informare și Presă, 2001.
Strategia de Transformare a Armatei Romîniei, 2007.
Pagini web
www. mae.ro
http://www.nato.int/
Anexe
Anexa nr. 1
Anexa nr.2
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perspectivele Securitatii Romaniei Privind Aderarea la Organizatia Atlanticului de Nord (ID: 144136)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.