Perspective ale Practicarii Ecoturismului In Depresiunea Baia Mare

CUPRINS

INTRODUCERE

,,Un nou mod de gandire e necesar daca oamenii vor sa supravietuiasca’’- Albert Einstein

Problemele majore ale omenirii au fost generate de dezvoltarea rapidă a industriei, creșterea numerică a populației, dezvoltarea transportului, precum și de sporirea consumului de energie, ceea ce a condus la modificarea aspectelor climatologice, la epuizarea resurselor de apă, constantându-se o mai mare frecvență a fenomenelor meteorologice extreme.

Nu este un secret pentru nimeni că Baia Mare, în ciuda diminuării activității industriei de metalurgie neferoasă, a rămas, din păcate, cel mai poluat oraș din România. Oficialitățile locale și instituțiile responsabile cu urmărirea fenomenului declară rituos, și este adevărat, că în ultimii ani în zona Baia Mare gradul de poluare s-a redus mult. Da. Depășirile normelor maxim admise nu mai sunt astăzi de 50-60 ori, ci numai de 10-20 de ori, adică exprimate în procente de 1.000 și 2.000%. În luna martie 2007 această depășire a fost de 14 ori, iar în februarie de 21 de ori. A scăzut desigur și gradul de morbiditate a populației, dar influența noxelor de neferoase asupra sănătății populației a rămas. Și aceste noxe, dintre cele mai periculoase, nu se degradează în timp ca cele provenite din substanțe organice, ele cumulându-se în permanență, îndeosebi în sol.

În această situație, peisajele mirifice din această regiune sunt tot mai puțin căutate, fiindcă orice turist dorește să se bucure cât mai mult de priveliștile vizitate, de ineditul acestora, evitând spațiile care îi afectează sănătatea. Baia Mare este actualmente un oraș cu reminiscențe ale poluării istorice asupra sănătății omului și naturii, fapt care îndepărtează potențialii investitori, autohtoni sau străini, și, în plus, determină turiștii, români sau străini, să ne ocolească, făcând ca toată aria depresionară să nu se poată încadra în tendința de dezvoltare a vieții moderne. În zadar declară reprezentanții de frunte ai comunității – prefect, președinte al consiliului județean, primar – că doresc dezvoltarea turismului în Baia Mare și în împrejurimi și încadrarea zonei în circuitul turismului național și chiar în cel internațional, dacă nu urmăresc îndeaproape respectarea măsurilor de protecție și conservare a mediului și derularea unor campanii de motivare și implicare a populației locale.

Prin acestă lucrare doresc să aduc în discuție realitatea din spatele poveștilor fermecătoare despre perspectivele de dezvoltare a ecoturismului în Baia Mare și împrejurimi.

Alegerea temei pentru prezentul studiu este în strânsă legătură cu importanța găsirii unor alternative durabile și non poluante pentru dezvoltarea economică a municipiului Baia Mare și a ariei metropolitane recent conturate. Elementele care ne-au trezit interesul și care considerăm că sunt în relație directă cu practicarea ecoturismului în Depresiunea Baia Mare sunt: analiza geografică a realului de studiu, îndeosebi analiza fenomenelor climatogene și a ariilor naturale protejate, care au un impact semnificativ asupra dezvoltării ecoturismului. Dat fiind faptul că Baia Mare este o regiune cu reminiscențe ale poluării istorice am considerat că există o serie de factori limitativi ai dezvoltării ecoturismului. În acest context, ni s-a părut foarte interesant să studiem evoluția influențelor pe care fenomenele meteorologice și precipitațiile atmosferice le manifestă asupra mediului înconjurător și, implicit, asupra mediului social, deci asupra dezvoltării turismului la modul general și a ecoturismului în special.

Modificarea compoziției atmosferei sub influența factorului antropic este responsabilă atât de pagubele cele mai mari produse la scara globală, cât și la nivel local, fapt care poate influența modalitățile de practicare a ecoturismului.

Precipitațiile atmosferice produc schimbări și în domeniul hidrologic, deoarece ploile abundente generează viituri sau inundații, efectele precipitațiilor fiind concentrate în timp (de ordinul orelor sau zilelor pentru o viitură) și în spațiu (albia majoră a râurilor). În partea opusă, efectele secetelor apar după un timp relativ lung, de ordinul săptămânilor sau a lunilor, cuantificarea fenomenului și a efectelor acestora fiind complexă. Analizând datele meteorologice și hidrologice din arealul de studiu, îndeosebi deficitul de precipitații în arealul Depresiunii Baia Mare, între anii 1961-1993, am constatat că efectele negative ale acestor fenomene meteorologice periculoase au fost numeroase și, de cele mai multe ori, neașteptate.

În acest scop am realizat o prezentare a poziției geografice a Derpresiunii Baia Mare și a factorilor care influențează climatul acestui areal: factori radiativi, dinamici, fizico-geografici și antropici, deoarece abordarea practicării ecoturismului nu este realistă fără cercetarea factorilor și condițiilor care pot reprezenta suporturi importante pentru dezvoltarea lui. În continuare am realizat, pe baza datelor statistice, o analiză a parametrilor climatici principali: temperatură și precipitații (medii multianuale și anuale, medii lunare, maxime zilnice).

Partea a doua a lucrării vizează alegerea unui studiu de caz care să reprezinte un model de valorificare a unei arii naturale protejate, îndeosebi prin activități ecoturistice și educaționale. Considerăm că educația environmentală trebuie să înceapă încă de la primele forme de învățământ instituționalizat, fapt pentru care ne-a atras atenția implicarea ariei natural protejate ,,Rezervația fosiliferă Chiuzbaia” în proiectul cu finanțare ,,Ariile protejate – comori de lângă noi‘‘ a cărui initiator și manager a fost Clubul de speologie ,,Montana”, Baia Mare. În cadrul proiectului s-a realizat poteca tematică, cu panouri informative ”Pași printre frunzele de pe vremea vulcanilor” cu mare aplicabilitate în formarea tinerilor în spiritual protecției și conservării mediului, prin ceea ce în aproape toate țările din Europa se numește educație environmentală. Existența panourilor informative ne îndreptățește să considerăm că aeastă arie protejată ar putea fi integrată cu timpul în circuite de ecoturism.

Metode și tehnici de cetcetare au fost următoarele

metoda anchetei ( aplicarea chestionarelor, a interviului )

investigația indirectă ( proiectele ecologice care s-au desfășurat în trecut, căutarea informațiilor pe internet, sau în diverse surse scrise )

investigația ditectă ( cercetarea pe teren )

documentarea bibliografică și pe internet

elaborarea documentelor grafice și cartografice

analiza unor elemente din ariile naturale protejate, care ar putea deveni suporturi importante pentru dezvoltarea ecoturismului

Concluzia noastră este aceea că inițierea și aplicarea ecoturismului ca model de dezvoltare a turismului, cu deosebire in zonele protejate si a principiilor sale are o dublă țintă: pe de o parte valorificarea resurselor naturale si culturale de exceptie, cu îmbunătățirea calității vieții în comunitățiile locale, iar pe de altă parte satisfacerea motivațiilor și cerințelor turiștilor în concordanță cu conservarea mediului pentru generațiile viitoare.

CAPITOLUL I. ECOTURISMUL–OPORTUNITĂȚI ȘI LIMITĂRI ALE DEZVOLTĂRII ACESTUIA ÎN DEPRESIUNEA BAIA MARE

I.1. Ecoturismul – concept, caracteristici, premise

Ecoturismul reprezină una dintre formele turistice cu cea mai mare tendință de creștere în ultimii ani,cu precădere în ariile protejate. Prin promovarea acestei forme de turism, multe țări ale lumii care consideră că ariile protejate sunt o parte esențială a ofertei turistice, au făcut ca turismul in natură și ecoturismul să reprezinte elemente importante ale industriei turistice.

Aplicarea ecoturismului ca model de dezvoltare a turismului, cu deosebire in zonele protejate si a principiilor sale are o dublă țintă: pe de o parte valorificarea resurselor naturale si cultural de exceptie, cu îmbunătățirea calității vieții în comunitățiile locale, iar pe de altă parte satisfacerea motivațiilor și cerințelor turiștilor în concordanță cu conservarea mediului pentru generațiile viitoare.

Conform definiției formulată de Ziffer, 1989, ecoturismul „este o formă de turism care se inspiră din istoria naturală a unei regiuni, incluzând și culturile sale indigene”. Ecoturistul este acela care practică un turism protectiv, non-consumator de resurse naturale, floristice și faunistice. Activitatea ecoturistică în ariile protejate se desfășoară în concordanță cu capacitatea de absorbție a acestora; ea opune turismului de masă o formă de turism organizat, presupunând îmbinarea activităților recreative și de agrement, cu cele educative, de percepție a mediului și protecție a resurselor naturale și cultural-istorice; altfel spus, ecoturismul se dorește a fi atât o formă de turism comercial viabilă cât și ecologic protectivă; acest tip de turism urmărește să contribuie la dezvoltarea unei regiuni, prin menținerea stării de echilibru între cele trei componente dominante ale activității turistice: gazda, turiștii și industria turistică, în vederea obținerii unui beneficiu echitabil pe termen lung.

Conform „California Legislature”, citată de Jenner și Smith (1992) ,,ecoturismul este o formă de călătorie al cărei obiectiv principal îl constituie admirarea frumuseții peisajelor naturale și a manifestărilor culturale specifice unei regiuni, minimizând eventualele impacte negative induse de deplasările în scopuri turistice”. În acest context, toate formele de turism care exercită un stres minim asupra mediului și care reduc la maximum consumul resurselor naturale pot fi considerate activități ecoturistice; turismul de masă și concentrarea sezonieră a activităților turistice sunt elemente incompatibile cu aceste principii.

Societatea Internațională de Ecoturism definește ecoturismul ca „o formă de turism responsabil care contribuie la conservarea unui mediu natural, în paralel cu asigurarea binelui sau dezvoltării comunităților locale”. Prin această definiție se recunoaște faptul că protecția resurselor naturale este o componentă importantă pentru ameliorarea calității vieții comunităților locale.

Fennel (2001), citat de Mihaela Dinu (2003) formulează una dintre cele mai complete definiții: „ecoturismul este o formă de turism durabil, bazată pe resursele naturale, concentrată cu prioritate pe contactul direct cu natura și pe însușirea cunoștințelor despre natură și care trebuie să aibă un impact scăzut asupra mediului, fără consumuri, orientat spre binele comunităților locale; el se desfășoară în arealele naturale și trebuie să contribuie la conservarea și protecția acestora.

Definițiile prezentate permit individualizarea principalelor valențe ale ecoturismului, respectiv:

conservarea biodiversității, prin caracteristicile sale non consumatoare de resurse floristice și faunistice, prin serviciile pe care le generează și prin veniturile economice, care pot fi folosite, inclusiv în beneficiul ariilor protejate;

susținerea binelui comunităților locale, prin diversificarea activităților, inducerea de capital și prin generarea beneficiilor economice (creșterea economică);

dobândirea unei experiențe noi de interpretare/învățare de către practicanții ecoturismului: persoane deschise noului, dirijate spre un turism viabil și ecologic protectiv;

promovarea acțiunilor responsabile în raport cu elementele peisajului, din partea turiștilor și a industriei turistice;

adresabilitate către grupurile mici de turiști și afacerile de mică amploare;

consumuri minime și producerea unor cantități minime de produse neregenerabile;

implică participarea comunităților locale, îndeosebi în mediul rural;

respectarea nevoilor turismului regional;

încurajarea și utilizarea rezultatelor studiilor de mediu, sociale, a programelor de monitorizare pe termen lung, destinate evaluării și minimizării impactului negativ al activităților turistice;

adaptarea infrastructurii turistice la nevoia de conservare a elementelor naturale;

realizarea unor legătnor legături armonioase între elementele mediului natural și cultural.

Ecoturismul trebuie planificat și manageriat ținând cont de implicația socială și de obiectivele de protecție pe care le implică. El necesită:

Piață specializată pentru atragerea turiștilor care sunt interesați să viziteze arii naturale;

Realizarea unui management axat pe atragerea vizitatorilor în ariile naturale;

Prezența serviciilor de ghidare și interpretare, preferabil puse la dispoziție de locuitorii din ariile vizitate, care să fie focalizate pe istoria naturală a regiunii și pe principii de dezvoltare;

Elaborarea unor politici guvernamentale și scutiri fiscale pentru turismul ce generează profituri din conservarea biodiversității și dezvoltarea durabilă a comunității locale;

Focalizarea atenției pe locuitorii zonei care trebuie să fie bine informați și să consimtă la acest tip de dezvoltare. Crearea unui cadru pentru reconversie care sa-i avantajeze în luarea deciziilor asupra dezvoltării durabile a regiunii lor. (Megan Epler Wood, 2002).

I.2. Principiile dezvoltării ecoturismului

Practica demonstrează faptul că fiecare regiune implicată în dezvoltarea unei activități ecoturistice își dezvoltă propriile principii, ghiduri de bună practică și proceduri de certificare, bazate pe experiența internațională în domeniu.

În anul 1991, Societatea Internațională de Ecoturism a trasat principiile ecoturismului care trebuie respectate de organizațiile nonguvernamentale, de sectorul privat de afaceri, de guverne, de mediile științifice și de comunitățile locale:

minimizarea impactului negativ asupra naturii și culturii, ce se poate produce pe plan local;

educarea turiștilor în spiritul conservării;

creșterea importanței afacerilor responsabile, care presupun colaborarea cu autoritățile și comunitățile locale, în scopul satisfacerii nevoilor acestora și atingerii obiectivelor conservării;

realizarea de venituri directe pentru conservare și pentru managementul ariilor naturale protejate;

necesitatea existenței unor planuri de management turistic bine fundamentate;

intensificarea folosirii studiilor de mediu, sociale și a programelor de monitorizare destinate evaluării și minimizării impactului activităților ecoturistice;

maximizarea beneficiilor economice pentru regiunea gazdă, pentru afacerile locale și comunitățile locale, în mod particular pentru populația care trăiește în ariile naturale protejate sau în proximitatea acestora;

demersuri guvernamentale și locale de dezvoltare controlată a turismului, fără a fi depășită capacitatea de suport a peisajului (armonie cu mediul natural, prin minimizarea consumului de resurse naturale și prin conservare);

conectarea la o infrastructură care trebuie dezvoltată în armonie cu distribuția habitatelor natural;

realizarea unei legături durabile între mediul natural și cel cultural;

I.3. Impactele ecoturismului

Ca formă organizată de utilizare publică a teritoriului ariilor protejate, ecoturismul nu exclude existența unei infrastructuri și a unor fluxuri de persoane cu culturi, valori și nevoi diferite. Spre deosebire de turismul clasic, ecoturismul tinde să minimizeze impactul negativ asupra ecosistemelor naturale și să exercite un impact pozitiv în plan social și asupra economiei locale.

Impactul activităților ecoturistice asupra ecosistemelor

Studiile efectuate asupra ecosistemelor din parcurile naturale au condus la concluzia că nici o formă de impact major asupra biotopurilor și biocenozelor nu poate fi atribuită activității ecoturistice desfășurată în cadrul ariilor protejate . Pe de altă parte însă, la ora actuală nu există nici o metodologie științifică – cu adevărat eficace – pentru evaluarea schimbărilor generate de activitatea turistică în cadrul ariilor protejate. (International Resources Group, 1992; Jenner și Smith, 1992, citați de Mioara Ghincea, 2003).

Impactul activităților ecoturistice asupra economiei locale

Ecoturismul poate determina semnificativ creșterea veniturilor pe plan local și regional. El este generator de locuri de muncă pentru persoanele ce trăiesc în sau în proximitatea ariilor protejate.

O problemă importantă a economiei ecoturistice este generată de clientelă care este destul de instabilă și care prezintă schimbări rapide de atitudine, este foarte sensibilă la climatul politic, la fluctuația taxelor, dar și la catastrofele naturale. Un aspect deloc de neglijat îl constituie faptul că această clientelă turistică este ușor influențabilă de reflectările în mass-media, de publicitate. În plus ecoturismul este o formă oarecum elitistă de turism, ce se adresează doar cunoscătorilor și iubitorilor de natură.

Instabilitatea cererii turistice poate avea consecințe economice nefaste în regiunile gazdă, acolo unde activitățile economice sunt puțin diversificate și locurile de muncă sunt limitate sau instabile ca număr. În multe localități mici, populația se poate dubla prin sosirea turiștilor, ceea ce antrenează, în timpul sejurului, o creștere a cererii pentru produse locale și poate genera chiar inflație pe plan local. Pe de altă parte, caracterul sezonier al activității turistice poate pune în pericol o economie ecoturistică, dacă nu există și alte activități conexe sau complementare. Astfel, obiectivele economice ale ecoturismului trebuie să fie reprezentate de creșterea productivității și diversificarea activităților pentru atenuarea instabilității cererii turistice și a fluctuației producției din regiunea gazdă.

I.4. Beneficiile socio-economice ale ecoturismului

Dezvoltarea activităților ecoturistice în ariile protejate implică o serie de beneficii socio-economice și anume:

generează apariția locurilor de muncă pe plan local (direct în sectorul turistic sau în sectoarele conexe);

stimulează economia locală prin dezvoltarea serviciilor (hoteluri, restaurante, sistem de transport, industria suvenirurilor, produse meșteșugărești și servicii de ghidaj);

generează schimburi economice cu exteriorul ariilor protejate.

determină diversificarea economiei locale, în mod particular în mediul rural acolo unde oamenii au activitate (în domeniul agricol) doar un sezon pe an ;

stimulează mai ales economia rurală prin prin crearea sau creșterea cererii de produse agricole necesară asigurării serviciilor turistice și prin inserția de capital;

impulsionează dezvoltarea infrastructurii, fapt ce aduce beneficii în egală măsură și populației locale;

odată dezvoltat turismul într-o arie protejată, autoritățile locale/regionale/naționale pot fi stimulate să contribuie și la dezvoltarea regiunilor periferice prin inserții de capital;

încurajează creșterea productivității agricole pe suprafețe restrânse (agricultură intensivă) pentru a păstra o suprafață cât mai mare cu vegetație natural;

poate contribui la îmbunătățirea relațiilor interculturale dintr-o regiune. Adesea turiștii caută să cunoască tradițiile și obiceiurile specifice unei regiuni etnografice, iar comunitatea gazdă este astfel stimulată să revigoreze tradițiile populare;

în condițiile unei dezvoltări normale turismul poate duce la autofinanțarea mecanismelor dezvoltării de care pot beneficia și autoritățile parcului ca instrument pentru conservarea ariilor natural;

creează facilități recreative care pot fi folosite și de comunitățile locale peste an;

sprijină atingerea scopului conservării, prin convingerea guvernelor și a publicului asupra importanței arealelor naturale.

I.5. Ecoturismul în Europa

Din păcate la nivelul continentului european, destinațiile ecoturistice sunt foarte puține, mai ales în regiunea Europa Centrală și de Est.

Principalele destinații turistice pe piața internațională sunt: Australia, Canada, Costa Rica, Mexic, Guatemala, Cuba, Brazilia, Bolivia, Kenya, Ghana, Africa de Sud, Madagascar, Indonezia, Nepal. Principalele țări emițătoare de turiști sunt cele dezvoltate ca urmare, pe de-o parte a nivelului de trai ridicat ce le permite achitarea costurilor destul de ridicate ale unor astfel de programe turistice, iar pe de altă parte ofertei autohtone destul de limitate sau chiar inexistente. Cele mai puternice agenții turistice/turoperatori în domeniu sunt în special cele din statele emițătoare de turiști –Marea Britanie, S.U.A., Germania, Olanda, Franta, Austria, Elvetia-, dar și cele din statele receptoare –Africa de Sud, Australia, Kenya, Mexic, Canada.

Parcurile transfrontaliere – arii protejate bilaterale sau multinaționale

Statutul de parc transfrontalier poate fi acordat unei arii protejate care se desfășoară pe teritoriul a două sau mai multe state. Acest statut presupune participarea în egală măsură a țărilor implicate în acțiunile de organizare, amenajare, utilizare publică și gestionare durabilă a resurselor naturale și cultural-istorice din perimetrul ariei protejate.

Exemple de cooperare transfrontalieră, cu bune rezultate în domeniul conservării mediului, ne oferă managementul integrat al unor arii protejate europene, extinse de-a lungul frontierelor internaționale. În acest sens, pot fi citate:

Parcul Național Mercantour din Franța și Parcul Regional Argentero (Italia)

Parcul Național Gran Paradiso (Italia) și Parcul Național La Vanoise (Franța)

Parcul Național Triglav (Slovenia) și Parcul Natural Alpi Giulie (Italia)

Parcul Național Djerdap (Serbia) și Parcul Natural Porțile de Fier (România)

În ultimul timp,extinderea procesului de integrare europeană reclamă ca deziderat de importanță deosebită, intensificarea cooperării transfrontaliere în domeniul regiunilor protejate, scopul final reprezentându-l crearea Parcurilor Internaționale. Federația Europeană a Parcurilor Naturale și a Parcurilor Naționale își orientează toate eforturile în această direcție, promovând ideea „conservare fără frontiere”, menită să asigure întărirea și extinderea rețelei europene de arii protejate.

Anul 1993 au fost lansate două proiecte ale Planului de Acțiune pentru Arii Protejate din Europa, axate pe documentele Conferinței de la Rio de Janeiro și care urmăresc aplicarea principiilor Declarației de la Rio, susținerea măsurilor adoptate de Agenda 21 și punerea în practică a acestora în cadrul Europei. Planul enunță atributele ariilor protejate în raport cu dezvoltarea durabilă; expune principiile planificării terenurilor în legătură cu ariile protejate; afirmă necesitatea unei evaluări ecologice și a unui sistem de control al propunerilor de dezvoltare individuală, care pot afecta în mod semnificativ ariile protejate (inclusiv proximitățile acestora); propune soluții de mențnere a unui echilibru optim între dezvoltarea ariilor protejate și sectoarele cheie ale politicilor economice etc. Dar ceea ce planul reclamă cu acuitate este necesitatea îmbunătățirii și extinderii acoperirii realizată de ariile protejate, în scopul întâmpinării nevoilor florei și faunei, ecosistemelor naturale, în general.

În domeniul politicilor de mediu din România, ca eveniment principal se înscrie promulgarea și adoptarea la 11 decembrie 1995 a Legii protecției mediului (Legea 137/1995).

Principiile și elementele strategice care stau la baza prezentei legi își au originea în declarațiile și recomandările privind monitorizarea și utilizarea mediului, enunțate cu prilejul diferitelor conferințe internaționale; când spunem aceasta, ne referim în special, la documentele Conferinței de la Rio de Janeiro (1992) și la cele ale Conferinței ministeriale de la Sofia (23 – 25 octombrie 1995), unde a fost elaborat Programul Ecologic pentru Europa.

Programul Ecologic pentru Europa (PEE) are ca punct de plecare raportul Conferinței ministeriale organizată la Dobris în 1991, intitulat “Europa și mediul – Evaluarea de la Dobris“ și este continuat de programul aprobat în cadrul Conferinței de la Lucerne, în 1993.

Elementele programului Conferinței de la Lucerne insistă asupra problemelor intersectoriale comune tuturor țărilor europene, constituind sursa de inspirație pentru măsurile politice generale pe termen lung expuse în cadrul “Programului Ecologic pentru Europa“. Aceste măsuri vizează în special necesitatea reconsiderării economiei și a refacerii stării de sanogeneză a mediului în țările aflate încă în tranziție.

Un mare număr de parcuri naționale posedă în perimetrul lor diferite suprafețe acvatice: lacuri glaciare, lacuri de baraj natural sau artificial, lagune, limanuri fluviatile, platforme litorale, râuri, fluvii sau chiar torenți care pot permite accesul ambarcațiunilor. Mijloacele de transport acvatic cu impact minor asupra ecosistemelor acvatice sunt:

bărcile cu vâsle sau cele cu pânze în scopuri utilitare sau pentru agrement;

plutele de lemn, utilizate de exemplu, în Parcurile Naționale Pieniny (Polonia) și Durmitor (Iugoslavia);

canoele și caiac-canoele, ca mijloace de transport preferențiale pe râuri și fluvii;

Ambarcațiunile enumerate anterior constituie excelente mijloace de descoperire a naturii, iar efectele negative asupra peisajului sunt aproape nule, cu condiția ca densitatea acestora să nu depășească anumite limite de suportabilitate, atât pentru mediul natural, cât și pentru confortul turiștilor, situație care poate apărea vara, la sfârșit de săptămână.

Un impact considerabil asupra ecosistemelor acvatice îl exercită utilizarea ambarcațiunilor cu motor; acesta se materializează prin:

zgomotul puternic pe care îl generează;

perturbările, uneori grave, la nivelul florei și faunei acvatice, datorate mișcărilor elicei, scurgerilor „normale” sau accidentale de benzină și uleiuri de motor;

eroziunea malurilor datorată valurilor generate de deplasarea sistematică a ambarcațiunilor, așa cum este cazul lacului Sabaudia, din Parcul Național Circeo (Italia).

În parcurile naționale europene, deși transporturile intensive provoacă perturbări și degradări asupra mediilor naturale, în realitate este dificilă interzicerea utilizării mijloacelor de transport, în special a autoturismelor și chiar a reglementărilor prea stricte referitoare la acest aspect, atât timp cât cererea este foarte mare, iar spațiul parcurilor are implicații sociale. În acest context, pentru evitarea supraîncărcării peisajului, ar fi de dorit ca:

mijloacele de transport individuale să fie înlocuite în cât mai mare măsură cu mijloacele de transport public;

în cazuri excepționale, utilizarea bărcilor cu motor și infrastructura destinată practicării sporturilor de iarnă să fie diminuate sau chiar interzise.

În cazul parcurilor naționale din Europa, dimensiunile sunt mult mai reduse fata de ariile protejate nord-americane sau din Africa de Est (în medie, 39 000 ha, față de 360 000 ha în Africa și 426 000 ha în America de Nord), iar la periferia lor există spații locuite în cea mai mare parte a anului. Deși este preferabil, nu întotdeauna este posibil ca întreaga infrastructură destinată cazării angajaților, a cercetătorilor, construcțiile în scopuri tehnice sau de agrement să fie amplasate în afara limitelor parcului; în acest sens, poate fi citat cazul Parcului Național Tanap din Slovacia care, chiar înainte de înființarea sa, poseda mici stațiuni termale și echipamente destinate sporturilor de iarnă. În aceste condiții, este necesară o monitorizare atentă a impactului acestor amenajări, o preocupare permanentă pentru ca ele să permită administratorilor ariei protejate să ofere un exemplu în materie de respect pentru mediu și pentru calitatea arhitecturală tradițională, pentru sintagma „a realiza fără a degrada”. În prezent, țările europene dispun de mijloace tehnice sofisticate, astfel încât impactul amenajării structurilor de cazare să fie minimizat; acest aspect depinde evident de mijloacele financiare alocate, de voința gestionarilor ariei protejate și nu în ultimul rând, de bunăvoința politică.

În Europa, unde parcurile naționale au suprafețe prea mici, iar potențialii practicanți ai camping-ului sălbatic sunt prea numeroși, administratorii nu încurajează dezvoltarea unei astfel de practici, care ar expune natura unor riscuri deosebit de grave: incendii, acumulări de deșeuri, poluarea cursurilor de apă etc. Camping-ul sălbatic este deci în general interzis sau tolerat timp de o noapte pe culmile înalte ale munților, deși adesea, protagoniștii săi se află la originea unor degradări, ca: recoltarea de lemn pentru foc, dislocarea de roci pentru amenajarea de adăposturi, abandonarea de ambalaje sub stânci sau pietre, deschiderea de spații în interiorul tufărișurilor pentru a proteja mai bine corturile etc.

Teoretic, activități ca: vânătoarea, pescuitul și colecționările de orice fel sunt interzise în perimetrul parcurilor naționale. În realitate, teritoriile parcurilor care concentrează specii faunistice și floristice inedite constituie locuri privilegiate sub aspectul tentațiilor. Mai mult, limitele parcurilor fiind arareori materializate, animalele pot depăși perimetrul acestora, astfel încât este greu de probat faptul că vânătorii au acționat pe teritoriul protejat. Studiile efectuate în acest sens sunt insuficiente, datele sunt incomplete, însă fenomenele mai sus menționate se petrec neîndoielnic, în mai mică sau mai mare măsură, funcție de capacitatea de monitorizare, de pază și control a structurilor administrative din fiecare parc în parte.

In țările Europei de Est, datorită faptului că deținerea de arme de vânătoare este strict reglementată, numărul de vânători naționali este destul de redus; în aceste țări, în principiu, vânătoarea este interzisă în perimetrul parcurilor naționale. Europa de Vest oferă numeroase exemple de extincții datorate practicării pe scară largă a vânătorii. În țările Europei de Vest, vânătoarea a constituit timp îndelungat una dintre puținele activități de agrement pentru populațiile rurale izolate, îndeosebi din spațiul montan, cu o deosebită încărcătură simbolică și socială. Chiar în ariile protejate au existat situații de compromis, efectele fiind uneori regretabile. Astfel, administrația anumitor parcuri scandinave a decis să tolereze vânătoarea lupului de către laponi, în scopul protejării turmelor de reni; în timp, această măsură a condus la dispariția speciei din regiune. Parcul Național Cevennes face în mod oficial excepție de la interzicerea vânătorii, datorită prezenței în regiune a mai mult de o jumătate de milion de locuitori permanenți și bineînțeles presiunii intense a vânătorilor din regiunile învecinate.

În numeroase cazuri, cei însărcinați cu stabilirea limitelor ariilor protejate au ținut seama de necesitatea protejării teritoriilor de vânătoare ale vânătorilor locali. Din acest motiv, areale care dețineau elemente valoroase ale naturii au fost ocolite de limitele perimetrelor protejate, uneori într-o manieră scandaloasă; este cazul Parcului Național Grand Paradiso unde, văile Val de Rhemes și Valsavarenche, inițial incluse parcului, ulterior s-au regăsit în afara acestuia. Ori, cele două văi care pătrund profund în perimetrul ariei protejate, fiind perpendiculare pe căile de migrație ale caprelor negre și bouquetin , constituiau de fapt în afara parcului veritabile poteci, de pe urma cărora profitau deopotrivă vânătorii și braconierii. A trebuit să treacă mult timp până când cele două văi să fie reintegrate în perimetrul protejat, iar vânătoarea în spațiul lor să fie interzisă. Această situație explică faptul că, numeroase comune nu au inclusă în cadrul ariilor protejate decât o parte din teritoriul administrativ, aspect foarte avantajos pentru vânători, întrucât la periferia spațiilor protejate, ei profită de abundența animalelor care vin din interiorul parcurilor. Din acest punct de vedere, teritoriile parcurilor se comportă ca adevărate „rezervoare de vânat” , din care provin numeroase animale care repopulează arealele periferice; de exemplu, la periferia Parcului Național des Grisons (Elveția), vânătoarea se desfășoară în condiții excepționale în anii în care, vremea deosebit de aspră de pe înălțimile munților obligă caprele negre să migreze către arealele periferice cu condiții de adăpost, în perioada în care vînatul este permis în acest canton.

Interdicția de a vâna a avut pretutindeni drept consecință creșterea (uneori excesivă) a efectivelor de animale care anterior erau decimate. Numărul ridicat al indivizilor poate afecta uneori integritatea vegetației naturale sau poate conduce la înmulțirea populațiilor parazitare și declanșarea unor epidemii în rândul animalelor (de exemplu, epidemia de kerato-conjunctivită cu care s-au confruntat cu ani în urmă Chamois din Parcul Național de la Vanoise). Aceste realități nu fac decât să alimenteze convingerile acelui grup vânători care au respins întotdeauna reglementările care vizează utilizarea publică a parcurilor naționale.

Tipurile de selecție și braconajul pot fi considerate forme particulare de vânătoare, care se practică uneori în perimetrele protejate.

Așa numitele „tipuri de selecție” apar ca răspuns la problemele menționate anterior, cu care se confruntă unele parcuri naționale; ele sunt justificate de necesitatea eliminării animalelor bolnave sau malformate care, într-un ecosistem natural, ar putea fi eliminate în mod normal de către prădători. Aceste tipuri pot fi executate de către personalul parcului (de preferat) sau de către vânători, care pot da o interpretare mai subiectivă noțiunii de tip de selecție. În orice caz, administrația parcurilor naționale trebuie să desfășoare aceste activități cu maximă discreție și să reducă pe cât posibil astfel de intervenții.

În parcurile naționale europene, ca și vânătoarea, pescuitul este în general interzis sau cel puțin riguros reglementat; măsurile referitoare la acest gen de activitate au fost însă mai bine acceptate decât cele care vizează vânătoarea, din următoarele considerente:

pescarii n-au constituit niciodată un grup de presiune așa cum s-a întâmplat în cazul vânătorilor;

suprafețele de pescuit sunt relativ numeroase și mult mai extinse în afara parcurilor naționale, comparativ cu terenurile de vânătoare;

biocenozele acvatice sunt fără îndoială mai bogat reprezentate comparativ cu cele terestre;

pescuitul nu se bazează pe utilizarea armelor care ar avea un impact negativ asupra ecosistemelor acvatice

Pentru parcurile litorale sau insulare, pescuitul ca formă de agrement mai agresivă poate pune unele probleme prin utilizarea unor tehnici și materiale sofisticate: harpoane, butelii pentru scufundări etc.; el nu necesită obținerea unui permis și se desfășoară în spațiile destinate turismului de masă. Conflictele între gestionarii parcurilor și pescarii profesioniști sunt inevitabile: cei dintâi folosesc argumente ce susțin protecția și gestionarea patrimoniului natural pentru binele public și al colectivităților locale; ceilalți invocă legitimitatea lor ca cetățeni ce trăiesc în țara respectivă de generații, cu mult înaintea instituirii parcului național. Pentru aplanarea posibilelor conflicte, este binevenită includerea unui/unor reprezentanți ai pescarilor în cadrul Consiliului de administrație.

În general, prin capacitate turistică portantă se înțelege numărul maxim de vizitatori pe care un anumit ecosistem poate să îi primească, fără ca acesta să suporte degradări de anvergură. Această noțiune a apărut în Europa la începutul anilor 60, odată cu dezvoltarea turismului și a agrementului de masă, care au generat necesitatea planificării acestități.

Modelul amenajării turistice a parcurilor naționale europene

Pentru parcurile naționale europene, sunt propuse în general trei zone principale de amenajare:

a) zona de acces pentru turiști, desfășurată la periferia parcului și pe văile care favorizează accesul în interiorul ariei protejate; această zonă include puncte de staționare a autovehiculelor, arii de campare și pentru picnic, centre de informare; accesul în siturile cele mai spectaculoase va fi favorizat de trasee bine marcate, menite să protejeze punctele cele mai fragile din perimetrele protejate; în acest scop, se pot utiliza garduri vii, preferabil din specii de conifere, de o parte și de alta a căilor de acces și chiar bariere, acolo unde este cazul. O parte din amenajările destinate informării turiștilor, infrastructurilor ușoare de cazare etc. poate fi realizată la exteriorul ariei protejate, contribuind la inserția parcului în cadrul sistemului economic și social local.

b) zona intermediară sau tampon se caracterizează printr-o infrastructură foarte redusă: căile de comunicație, hotelurile, restaurantele și așezările permanente sunt interzise; singurele amenajări dezirabile sunt reprezentate de refugii și spații de amplasare a corturilor, de drumuri și poteci trasate în mod științific și în concordanță cu principiile conservării; densitatea frecventării turistice este mult mai redusă (se poate face chiar o selecție, funcție de nivelul cultural și social al turiștilor).

c). zona strict protejată sau de protecție integrală, destinată activităților de cercetare științifică, activitățile turistice nefiind permise decât cel mult în scop instructiv-educativ

Acest model de amenajare este dependent de dimensiunea parcului, putând fi aplicat cu deosebire pe teritorii întinse, cu peisaje relativ omogene. În Parcul Național Plitvice de exemplu, a putut fi ușor realizată protecția unei suprafețe întinse, acoperită cu vegetație forestieră densă, greu accesibilă; activitățile turistice au fost orientate către lacurile spectaculoase care de altfel, reprezintă principalul pol de atracție al parcului; de asemenea, instalarea de panouri cu „sens interzis” pe toate drumurile de acces în păduri sau către unele exploatații agricole izolate au rolul de a descuraja conducătorii auto, în special pe cei străini.

În afară de zonarea spațială, pentru a face față agrementului în aer liber, gestionarii parcurilor dispun de patru tipuri principale de mijloace de acțiune pe care le pot utiliza separat sau combinat:

sporirea spațiului disponibil deschis vizitatorilor

controlul și limitarea numărului de turiști

diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor

sporirea durabilității resurselor

Sporirea spațiului disponibil deschis vizitatorilor se poate realiza prin:

crearea de noi locuri destinate anumitor tipuri de amenajări turistice

organizarea mai judicioasă a amenajărilor în siturile recreative deja existente

o mai bună utilizare temporală a spațiului ariei protejate, având în vedere faptul că în majoritatea parcurilor naționale se manifestă un dezechilibru al frecventării turistice: îndeosebi la sfârșit de săptămână și în sezonul estival; în aceste condiții, este necesară sporirea spațiului teoretic disponibil pentru agrementul în aer liber, prin prelungirea duratei de utilizare, bineînțeles cu anumite precauții (evitarea perioadelor de reproducere a păsărilor sau a mamiferelor mari, de exemplu)

căutarea de situri capabile să absoarbă o parte din vizitatori, în proximitatea parcurilor (de fapt, adesea singura soluție admisă de conservaționiști)

În realitate, sporirea capacității globale de primire a turiștilor poate conduce la o intensificare deseori riscantă a problemelor de natură ecologică, determinate de fluxul turistic crescut pe perioada vacanțelor sau a sărbătorilor de peste an.

Controlul și limitarea numărului de vizitatori se impun în cazul unor parcuri naționale integral sau parțial suprasolicitate din punct de vedere turistic. Posibilitățile de diminuare a fluxului turistic pe care administratorii parcului le au la dispoziție rezidă în:

interzicerea uneia sau a mai multor activități recreative, cu deosebire a acelora care alterează cel mai mult calitatea mediului natural;

limitarea accesului către spațiile fragile;

stoparea amenajării și întreținerii căilor de acces, potecilor, drumurilor;

introducerea de taxe pentru parcare;

limitarea duratei sejururilor (spre exemplu, în Parcul Național Plitvice se eliberează bilete de intrare, cu o valabilitate de trei zile);

Spre deosebire de parcurile naționale americane, practica limitării stricte a numărului de vizitatori în parcurile Europei este încă destul de timidă, cu deosebire în cazul celor recent declarate ca atare. Eficacitatea aplicării măsurilor de limitare a fluxului turistic depinde de mai mulți factori, dintre care amintim: importanța proprietății private, mijloacele financiare, echipamentele și personalul necesar (adesea insuficiente), dimensiunea parcurilor, caracteristicile ecologice ale acestora. Este evident că un parc național de talie mare, situat la o distanță considerabilă de concentrările umane și cu accesibilitate redusă va facilita controlul și limitarea numărului de vizitatori. O măsură eficientă pentru limitarea fluxului turistic ar putea fi practicarea activităților sportive numai de către persoanele atestate prin diplome (în echitație, scufundări submarine) și licențe sportive sau de apartenență la anumite cluburi (carta Clubului Alpin Francez, licența de caiac-canoe etc.); de asemenea, campingul ar putea fi rezervat celor care sunt titulari ai licenței unei Federații naționale de camping, iar refugiile, beneficiarilor unei carte de adeziune la un anumit club montan.

Diminuarea impactului vizitatorilor asupra ecosistemelor

Căile prin care gestionarii pot răspunde acestui deziderat ar putea fi:

concentrarea anumitor activități, pe măsura compatibilității acestora, într-un spațiu redus, bine delimitat, care va putea fi monitorizat și întreținut pentru limitarea degradărilor ireversibile;

dispersarea activităților în cadrul perimetrului parcului trebuie realizată cu precauție și adaptată particularităților suportului ecologic;

limitarea anumitor activități recreative în perioadele în care impactul acestora este major (spre exemplu, aprinderea focului pentru grătar numai în timpul iernii);

ameliorarea întreținerii și a performanței materialelor și echipamentelor puse la dispoziție, ceea ce presupune suplimentarea resurselor financiare și de personal;

substituirea anumitor activități recreative cu altele, mai puțin agresive: descurajarea practicării schiului de pistă în favoarea celui de fond, diminuarea și chiar suprimarea accesului autoturismelor individuale și încurajarea utilizării transportului în comun; încurajarea înlocuirii transportului cu mijloace motorizate de către mersul călare, mijloacele cu tracțiune animală sau cu trenul, după caz; pot fi utilizate de asemenea cu succes echipamente care, inițial, au avut altă destinație (telefericele și telescaunele pot fi utilizate vara, pentru a evita tasarea sau degradarea anumitor suprafețe sensibile);

dezvoltarea educației și sensibilizarea față de problemele naturii și în acest mod, ameliorarea comportamentului vizitatorilor; în acest demers, un rol important revine muzeelor, centrelor de informare, conferințelor de specialitate, școlii, care are sarcina de a dezvolta simțul civic și respectul pentru natură în rândul tinerilor.

Sporirea durabilității resurselor naturale se poate asigura prin:

protejare și gestionare superioară;

plantarea de specii vegetale cu rezistență superioară;

amenajările artificiale, bazate pe utilizarea unor materiale exterioare (beton, nisip, zgură etc.) pentru protejarea spațiilor intens frecventate;

activități de renaturare, restructurare sau reconstrucție ecologică

Aceste măsuri trebuie realizate cât mai discret, utilizând la maximum resursele locale și speciile vegetale indigene și permițând amenajări cu un caracter cât mai rustic. Problemele cu care se confruntă parcurile naționale, în special în ceea ce privește valorificarea turistică, pot fi mai ușor surmontate în condițiile unei bune cunoașteri științifice a spațiilor- parcuri, atât în domeniul geoecologiei, cât și în cel al științelor sociale, în recrealogie, etologie (știința comportamentului), comunicare, domenii uneori neglijate în cazul ariilor protejate. În acest sens, este foarte indicată prezența unui Consiliu științific consultativ cu reprezentare pluridisciplinară în cadrul structurilor de administrare ale parcurilor naționale. Acest consiliu poate oferi sprijinul metodologic necesar în elaborarea unui model teoretic și general, materializat printr-o organigramă (fig.3) care să indice algoritmul operațiilor și evaluările necesare amenajării și gestionării unui parc național (evaluarea impactului amenajărilor, evidențierea disfuncționalităților, asigurarea monitorizării științifice a gestionării parcului).

I.6. Ecoturismul în România

În ultimul deceniu, în România, capitolul ariilor protejate a fost redeschis cu și mai mult aplomb, pe de o parte ca urmare a liberei exprimări în legătură cu disfunctionalitățile care se manifesta în diferite regiuni la nivelul echilibrului dintre componentele natural, dintre acestea și activitatea umană, iar pe de altă parte, datorită multiplicării și diversificării informațiilor referitoare la problematica ariilor protejate la nivel internațional. Prin urmare, fenomenul protecției și conservării componentelor mediului a căpătat noi valențe devenind una dintre temele de cercetare preferențiale ale instituțiilor și organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale.

Conform lucrării “Strategia protecției mediului”, publicată de MAPPM în anul 1996, principiile generale, care fundamentează stabilirea priorităților privind obiectivele protecției mediului pe termen scurt, mediu și lung, sunt următoarele:

1. Conservarea și îmbunatatirea condițiilor de sănătate a oamenilor – principiu suprem căruia trebuie să i se subordoneze întreaga activitate economică și socială, întreaga strategie de ocrotire a mediului.

2. Dezvoltarea durabilă. Conform definiției dată de Comisia pentru Mediu și Dezvoltare (“Viitorul nostru comun”, 1987), dezvoltarea durabilă implica faptul că întregul capital fizic (infrastructura), uman (sănătatea oamenilor, nivelul intelectual și profesional) și natural (pădurile, aerul, apa, solul fertil), rămane constant sau crește în timp.

3.Evitarea poluării prin masuri preventive.

4. Conservarea biodiversității – presupune diminuarea și chiar eliminarea fenomenului de poluare a învelisului biotic, menținerea nealterată a ecofondului și genofondului natural al mediului.

5. Conservarea moștenirii valorilor culturale și istorice – deziderat de importanța majoră pentru atestarea continuității și autenticității moștenirii cultural istorice a poporului român, în spațiul carpato – danubiano – pontic.

6. “Cine poluează plătește”- principiu care stă la baza strategiei de mediu în majoritatea țărilor europene

7. Stimularea activității de redresare a mediului – conform acestui principiu, orice activitate a agenților economici, care are ca efect redresarea calității factorilor de mediu, este încurajată și stimulată de către administrația centrală sau locală prin subvenții, credite cu dobandă mică, garanții pentru împrumuturi, publicitate, etc. Aceste stimulente vor fi amplificate pe masură ce se va dezvolta sectorul privat al proprietății.

În scopul creării unui cadru oficial destinat conservării biodiversității floristice și faunistice, a genofondului și ecofondului național, România a devenit parte contractantă a numeroase convenții și legi internaționale pentru protecția mediului. Dintre acestea menționăm: Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna, la 19 septembrie 1979, la care România a aderat prin Legea nr. 13 din 11 martie 1993; Convenția privind Diversitatea Biologică, încheiată cu prilejul Conferinței de la Rio, ratificată de către țara noastră prin Legea 58/1994. Această convenție, foarte importantă pentru plasarea ariilor protejate europene într-un context mai larg, are ca obiective principale: conservarea biodiversității biologice, folosirea eficientă a componentelor ei și împărțirea echitabilă a beneficiilor rezultate; Convenția privind comerțul internațional cu specii sălbatice de faună și floră pe cale de dispariție (Legea nr. 68/1994) și, în același context, Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice (1998); Convenția privind cooperarea pentru protecția și utilizarea durabilă a fluviului Dunărea (Legea nr. 14/1994) și, în complementaritate, Convenția privind protecția și utilizarea cursurilor de apă transfrontaliere și a lacurilor internaționale (Legea nr. 30/1995).

Ultimele două convenții au fost încheiate pornindu-se de la realități obiective, care demonstrează faptul că, perturbarea calității mediului poate depăși foarte adesea frontierele naționale ale statului incriminat, prin intermediul apelor interstatale; protecția cursurilor de apă și a lacurilor internaționale presupune un ansamblu de măsuri care vizează respectarea normelor de protecție a mediului, în teritoriile riverane care aparțin statelor beneficiare. Inexistența unui plan de măsuri de protecție concertate și a unui sistem de sancțiuni severe poate favoriza uneori declanșarea unor crize ecologice cu urmări dramatice atât pentru ecosistemele naturale, cât și pentru comunitățile umane (cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă recentul accident produs la Baia Mare, în primăvara anului 2000, unde, prin ruperea digului de protecție – cu o consolidare de altfel precară – de la iazul de decantare a sterilului, rezultat de la prelucrarea minereurilor aurifere, cantități mari de cianuri au ajuns în apele internaționale ale Tisei și mai apoi ale Dunării, pe alocuri exterminând flora și fauna și periclitând sănătatea populației).

În anul 1990, la nivel mondial erau oficializate și patronate de Secretariatul general al Consiliului Europei peste 200 de parcuri naționale, în 22 de țări; dintre acestea, în ciuda biodiversității sale considerabile, România deținea doar unul singur cu personalitate juridică, respectiv Parcul Național Retezat, creat în 1935, dar lipsit și acesta de administrație proprie. În 1995, din cele 264 parcuri naționale existente la nivel mondial (în 33 de țări, cu o suprafață de 12.3 mil. ha), România figura cu 12 parcuri naționale (cu o suprafață totală de 408 mii ha), dintre care, recunoscut oficial continua să rămână Parcul Național Retezat. Din păcate, nici unul dintre parcuri nu dispunea de o administrație proprie, nefiind gestionat corespunzător standardelor internaționale.

Pornind de la considerentul că, deși România ocupă doar 2.39% din suprafața Europei (McNaly, 1992, citat de C. Stoiculescu, 1999) ea concentrează totuși 162 de sectoare ecologice (Doniță ș.a, 1980), 450 unități edafice (I. Ilie, 1988), aprox. 500 tipuri potențiale de pădure și aprox. 3600 specii de fanerogame, din care 127 sunt endemice (aprox 40% din flora Europei), 50000 specii de animale (C. Stoiculescu, 1996, 1999) și 497 specii minerale (Rădulescu și Dimitrescu, 1966), respectiv 25% din diversitatea mineralogică universală (Băncilă ș.a., 1980, citat de C. Stoiculescu, 1999), extinderea rețelei de arii protejate și, în special a celei de parcuri naționale și rezervații ale biosferei, apare pe deplin justificată. Paradoxal, deși la nivel european oferta naturală a României este una dintre cele mai bogate, în ceea ce privește proporția ariilor protejate, conform categoriilor internaționale de gestiune, țara noastră se situează pe locul 26 din 33.

Un alt argument de importanță capitală în favoarea urgentării măsurilor de protecție și conservare prin intermediul ariilor protejate, asupra căruia silvicultorii atrag din ce în ce mai mult atenția, îl reprezintă pădurile virgine și cvasivirgine românești, “un patrimoniu natural european de excepție.. Prin considerabila complexitate ecologică și structurală, inegalată de nici un alt ecosistem, ecosistemele forestiere concentrează, în situații comparabile, cea mai mare biodiversitate. În pădurile virgine și cvasivirgine cu areal disjunct (ponderea cea mai mare înregistrându-se în spațiul Carpaților Meridionali și al Munților Banatului) aceasta atinge apogeul“ (C. Stoiculescu, 1999).

În România, responsabilitatea pentru stabilirea modalităților de administrare a ariilor naturale protejate și a altor bunuri ale patrimoniului natural puse sub regim special de protecție și conservare, declarate prin legi sau prin alte acte normative adoptate de Guvern, revine autorității publice centrale pentru protecția mediului, împreună cu Academia Română și Comitetul Național al Programului MAB; pentru ariile protejate declarate prin hotărâri ale administrațiilor locale, responsabilitatea administrării revine autorității Administrației Publice Locale/Județene.

Modalitățile de administrare a ariilor naturale protejate se stabilesc avându-se în vedere următoarele aspecte:

categoria ariilor naturale protejate

întinderea sau suprafața ocupată de acestea

regimul de proprietate a terenurilor și bunurilor incluse în perimetrul ariilor protejate

posibilitățile de procurare a resurselor financiare pentru asigurarea personalului și a mijloacelor necesare pentru o administrare corespunzătoare

capacitățile și interesul unor foruri științifice universitare, instituții de cercetare și învățământ din sectorul public sau privat, organizațiile profesionale guvernamentale sau neguvernamentale de a-și asuma responsabilitățile de administrare a unor categorii de arii protejate, cu asigurarea resurselor necesare (financiare și de personal)

Ținând seama de situația existentă pe piața turistică europeană, precum și de cele câteva puncte forte pe care le prezintă România în competiția cu celelalte posibile destinații din regiune, putem spune că ecoturismul poate reprezenta o soluție pentru revigorarea turismului românesc. Romania are aproximativ 800 de arii protejate, ce acoperă în prezent in jur de 5% din teritoriul țării. Majoritatea destinațiilor ecoturistice sunt situate în interiorul sau în imediata vecinătate a acestor arii protejate, cum ar fi: Rezervatia Biosferei Delta Dunării, paradisul păsărilor, comunitațile din zona de nord a Parcului National Piatra Craiului cu programe ecoturistice axate pe carnivore mari (ursi, lupi si rasi), Parcul National ,,Munții Retezat”, cel mai vechi parc din Romania, intrat în reâeaua PanPark sau Parcul Natural Apuseni cu ancestralele tradiții legate de natură. De asemenea, trebuie evidențiat faptul că în țara noastră putem vorbi  de păduri nefragmentate, de peste o treime din populația de ursi, lupi si rasi din Europa, de paradisul unic al pasarilor din Delta Dunarii, de peste 12 000 de pesteri si, nu in ultimul rand, de traditii locale pline de autenticitate. In mod normal, ar trebui sa avem mare grijă de aceasta moștenire vie, să o conservăm și să încercăm să o folosim. Ecoturismul poate fi o modalitate aproape ideală de a folosi acest capital natural și, totodată, de a-l conserva.

Un parteneriat pentru conservarea naturii si turismului în România. Asociația de Ecoturism din România (AER) este o organizație umbrelă sub care se pot regăsi touroperatori, organizații neguvernamentale de dezvoltare locală și conservarea naturii sau asociații de turism. Prin aplicarea unor modele internaționale de succes, se încearcă dezvoltarea unor programe ecoturistice de succes care să revigoreze turismul românesc, cum ar fi strategia Ecoturism a Australiei și Programul de acreditare în domeniul ecoturismului și a turismului legat de natură (Nature and Ecotourism Acrediatation Programe), program de acreditare în ecoturism, aplicat în Suedia: “Nature’s Best”, primul sistem de acreditare în ecoturism din emisfera nordică.               

În prezent există câteva agenții de turism touroperatoare ce au reușit să promoveze cu succes câteva produse ecoturistice, în special turiștilor din țările vest-europene: Marea Britania, Franța, Germania, Olanda, Austria, Elveția. Cu toate acestea, potențialul ecoturistic al României este foarte puțin exploatat, fiind încă foarte mult de muncă pentru toți cei ce vor dori să investească în produsele ecoturistice românești. Se poate spune că avem de-a face cu o piață încă la început de drum, cu mari posibilități de afirmare.               

În acest context, oportunitățile de care poate beneficia Asociatia “Ecologie-Sport-Turism” sunt foarte mari, mai ales ținând cont de parteneriatele încheiate, precum și de experiența acumulată în cei 8 ani de voluntariat în domeniu.

CAPITOLUL II. ELEMENTE SPAȚIO (fizico-geografice) – TEMPORALE (istorice) ALE DEPRESIUNII BAIA MARE

II.1. Considerații asupra evoluției istorice a municipiului Baia Mare

Baia Mare – a cărei mențiune scrisă apare pentru prima dată acum șase secole, în 1329, când cancelaria regelui Carol Robert emite un document în care este pomenit pentru prima dată orașul Baia Mare sub denumirea de ,,Rivulus Dominarium’’ sau ,,Civitas de Rivulo Dominarium’’ (Râul Doamnei), este reședința județului Maramureș.

Așadar, istoria orașului Baia Mare începe acum 681 de ani, de când datează prima atestare documentară, dar începuturile lui trebuie căutate la începutul mileniului I d. Hr. Teritoriul orașului Baia Mare, prin structura sa geografică, câmpie, văi, dealuri și munți și prin feluritele bogății ale solului și subsolului, a oferit din cele mai vechi timpuri, condiții prielnice dezvoltării vieții și activității umane. Astfel cele mai vechi așezări în zonă datează din perioada paleoliticului, acum mai bine de 10.000 de ani.

Teritoriul orașului continuă să fie locuit și de-a lungul celorlalte epoci istorice, el făcând chiar parte din statul dac al lui Burebista. După cucerirea Daciei de către romani, teritoriul orașului, ca de altfel tot județul Maramureș, a rămas în afara Imperiului Roman. După retragerea romanilor teritoriul va fi străbătut de triburile migratoare care își vor lăsa mai mult sau mai puțin influența asupra locuitorilor acestor meleaguri. Bogățiile acestei regiuni îl vor determina pe regele maghiar Arpad să înceapă campanii de cucerire a Țării Maramureșului. Treptat, întreaga Transilvanie va intra sub stăpânire maghiară, ceea ce va marca puternic istoria și evoluția acestui spațiu românesc și implicit pe cea a orașului Baia Mare (Filipașcu, 1997).

Primele mărturii scrise, care atestă documentar existența și organizarea orașului Baia Mare, provin dintr-un act al cancelariei regelui Carol Robert din 1329, din care aflăm prima denumire oficială a orașului „Civitas Rivuli Dominarum” în limba română „Cetatea Râul Doamnelor”.

Cele mai ample informații despre organizarea administrativă, eligibilitatea organelor de conducere și competența lor ne sunt furnizate de documentul privilegiat emis de cancelaria regelui Ludovic I cel Mare de Anjou la 20 septembrie 1347.

Într-un document din anul 1411 este pomenită pentru prima dată monetăria Baia Mare, unul din cele mai vechi și vestite ateliere de acest gen din Transilvania. În 1446, domeniul Baia Mare împreună cu minele sale este trecut în proprietatea familiei Corvineștilor, drept răsplată pentru faptele de vitejie ale lui Iancu de Hunedoara împotriva invaziei otomane. Din dispoziția lui Iancu de Hunedoara a început construcția unei catedrale, numită Sfântul Ștefan, care avea ca anexă un turn impozant, Turnul Ștefan.

În 1469, Matei Corvin emite un document de mare importanță pentru băimăreni, prin care le acorda acestora dreptul de a-și întări sistemul de apărare cu ziduri înalte prevăzute cu bastioane, șanțuri și palisade. Baia Mare a căpătat aspectul unei cetăți puternice, fapt ce rezultă din folosirea expresiei de castrum sau castellum, adăugate ulterior la numele localității, pentru a-i evidenția caracterul fortificat.

Anul fost un an nefast pentru băimăreni, localitatea a fost ocupată temporar de trupele poloneze ale prințului Ioan Albert. Din 1530, Baia Mare trece în proprietatea principelui Ioan Zapolya, urmând o perioadă de decădere a vieții economice a orașului, datorată unor repetate dispute, concesiuni și vânzări între principii ardeleni.

Anul 1547 este anul înființării unei importante instituții de învățământ, denumită Schola Rivulina, aparținătoare cultului reformat. Timp de peste două secole, această școală s-a afirmat ca un adevărat leagăn de cultură, asigurând pregătirea unui număr mare de slujbași pentru funcții bisericești, administrative și în domeniul mineritului (Filipașcu, 1997).

La începutul secolului al XVI-lea orașul apare în documente sub numele de Bagna, pentru ca din anul 1585, orașul să apară sub denumirea de Nagybanya, în limba română Baia Mare. În semn de recunoștință pentru anularea unor datorii de către Mihai Viteazu, în anul 1600, arendașul minelor, Felician Herbstein, a pus să se bată la monetăria din Baia Mare o medalie omagială din aur cu chipul domnului valah, realizând astfel una din cele mai reprezentative efigii cunoscute în numismatică.

În anul 1703, vestitul căpitan de haiduci Pintea Viteazul participă cu detașamentele sale, alături de Francisc Rakoczi al II-lea, la lupta de eliberare a orașului din mâinile austriecilor. Cel mai vechi sigiliu al orașului datează de la mijlocul secolului al XIV-lea, inscripția din jurul sigiliului are următorul text: „Sigilium de Rivulo Dominarum Mutuus amor civium optimum est civitatis firmamentum” (Solidaritatea dintre cetățeni este suprema tărie a orașului) (Filipașcu, 1997).

Figura.1. Baia Mare – panorama secolul trecut

(Sursa: Muzeul de Istorie și Arheologie Baia Mare)

De la atestarea documentară a orașului Baia Mare așa cum am menționat 681 de ani. Centrul Vechi al orașului, cu clădirile sale din secolele XV-XIX este o „oglindă” în care se reflectă pagini incitante din istoria urbei, acest complex de arhitectură fiind declarat monument istoric (Foto. 2).

În ciuda faptului că a fost prin esența sa un oraș minier, Baia Mare a fost în același timp și un oraș care a dat numeroase personalități ale vieții culturale și politice cu un rol important în evoluția societății românești. În Figura 3 este prezentată o panoramă a orașului în prezent.

Figura 2. Baia Mare, panoramă (Sursa: 2ve.ro/facebook)

De la începutul existenței sale și până azi, municipiul Baia Mare a fost unul din cele mai importante centre de exploatare a metalelor nobile și neferoase (aur, argint, cupru, plumb etc.), fiind unul dintre cele mai puternice centru miniere.

Locuit fără întrerupere din epoca pietrei și până astăzi, municipiul Baia Mare a cunoscut în anii construcției socialiste o dezvoltare fără precedent în toate ramurile vieții economice și social-culturale. Este și un punct de atracție turistică, pitorescul Băii Mari și al împrejurimilor sale atrage în permanență mii de vizitatori, spre a-i contempla frumusețile și bogățiile.

Municipiul Baia Mare, împreună cu localitățile ce-i aparțin, formează bazinul băimărean, care este cuprins între coordonatele de 47°39’ – 47°48’ latitudine nordică și 21°10’ – 21°30’ longitudine estică, în zona de trecere de la regiunea de depresiune spre cea de dealuri și munți, ce se ridică de la nord spre est.

Călătorul, care se apropie de Baia Mare, ori din ce parte ar veni, fie dinspre vest (Satu Mare), fie dinspre sud (Cluj Napoca), pe calea ferată sau pe șosea, i se deschide în față o frumoasă panoramă spre munți, la poalele cărora este așezat municipiul, la o altitudine de 194 m față de nivelul mării.

Teritoriul municipiului Baia Mare însumează o suprafață de 41.765 ha înglobând:

– Orașul Tăuții Măgherăuș cu localitățile aparținătoare: Băița, Ulmoasa, Nistru, Bușag, Merișor și Bozânta Mare;

– Comuna Recea cu satele aparținătoare: Săsar, Mocira, Lăpușel și Bozânta Mică;

– Comuna Groși cu satele: Ocoliș și Satu Nou de Jos;

– Localitățile asimilate urbanului: Firiza, Valea Neagra, Valea Borcutului și Blidari.

II.2. Așezarea geografică și limitele Depresiunii Baia Mare

Depresiunea Baia Mare aparține Dealurilor Silvano-Someșene (subdiviziune a Dealurilor de Vest). Depresiunea Baia Mare este situată la contactul a trei mari unități de relief (Coteț, 1971): Câmpia Tisei, cu care comunică prin „poarta de la Seini”; Munții Oaș-Gutâi la nord; înălțimile cu aspect insular Codru-Prisaca-Preluca, la sud și sud-vest. Depresiunea Baia Mare are forma unui triunghi cu vârful în masivul Mogoșa; laturile de nord și sud se deschid spre vest. La nord și est lanțul eruptiv limitează depresiunea prin înălțimi care se mențin între 500 și 1000 m altitudine. La sud și sud-est sunt Dealurile Sălajului, Culmea Prisaca, Dealurile Chioarului și Cărpinișului, cu altitudini între 300 și 600 m. În partea de sud-vest depresiunea este limitată de culmea cristalină Codru Făget (Covaci, 2005). Depresiunea Baia Mare are o altitudine medie de și se întinde pe o suprafață de 900 km². Este străbătută de Râul Săsar. Cea mai importantă localitate este Baia Mare (Figura 3).

Municipiul Baia Mare este situat în partea vestică a Județului Maramureș, în depresiunea cu același nume, pe cursul mijlociu al Râului Săsar, la o altitudine de față de nivelul mării, fiind cuprins de coordonatele geografice 47º39'-47º48' latitudine nordică și 23º10'-23º30' longitudine estică. Vatra orașului este extinsă pe ambele maluri ale Râului Săsar care începe, în zona de luncă, la altitudinea de aproximativ și urcă în partea superioară până la 300 de m, în timp ce dealurile învecinate ajung până către 500-600 m. În componența Municipiul Baia Mare intră și localitățile Blidari, Firiza, Valea Neagră, Valea Borcutului, însumând o suprafață de 23,471 ha.

În partea de nord, limita județului Maramureș este reprezentată de granița țării, ea urmând cursul Râului Tisa, de la localitatea Piatra până la est de vărsarea Vaserului, pe o lungime de 62 km. Apoi, granița se înscrie pe cumpăna apelor din Munții Maramureșului până la Izvorul Cățelei, un izvor al Ceremușului (Posea, 1980).

În partea estică se învecinează cu Județul Suceava, de la Vârful Preluca Cățelei și până la Bistrița Aurie, urmând Valea Țibăului până la Valea Canalului.

Limita sudică se întinde între valea Bistrița Aurie și partea de sud a Culmii Codrului, învecinându-se cu patru județe: Bistrița-Năsăud peste Pasul Prislop, menținându-se cumpăna apelor peste Rodna până în vârful Țibleș; o mică porțiune cu Județul Cluj până la Dealul Câmpului, apoi cu Județul Sălaj, peste bazinele Ileanda și Boiu, iar mai apoi, de la Dealul Frăsinului, cu Județul Satu Mare.

În partea de vest, Județul Maramureș se învecinează doar cu Județul Satu Mare, de la Culmea Codrului și până la Pasul Huta, pe cumpăna apelor din Masivul Igniș (Fig 3).

Figura 3. Așezarea geografică a Județului Maramureș

(sursa http://www.romanianmonasteries.org/ro/maramures)

II.3. Componenta geologică a Depresiunii Baia Mare

Minunatele depresiuni ale Carpaților au constituit întotdeauna cele mai bune locuri pentru întemeierea de așezări omenești, pentru dezvoltarea activității omului.

Depresiunea Baia Mare se află situată în zona de contact dintre Platforma Someșană și Carpații Orientali, pe latura sudică a munților vulcanici Țibleș și Gutâi, la poalele cărora este așezat municipiul Baia Mare. Acest lanț eruptiv a avut un trecut istoric extrem de zbuciumat.

Actuala regiune făcea parte, până la sfârșitul Pliocenului, dintr-un bazin marin întins, devenit mai târziu lacustru.

O intensă activitate vulcanică s-a produs în timpul Neogenului, care a pus în loc importante mase vulcanice, alcătuind un lanț muntos, care, în sectorul eruptiv de nord, se dezvoltă pe o lungime de 50 km și e format din masivele Văratec-Gutâi-Oaș.

Din punct de vedere stratigrafic – structural, se constată în bazin existența a patru etaje. Lanțul de munți Oaș-Gutâi-Țibleș, continuat cu cel al Călimanilor-Ghiurghiului și Harghitei, este cel mai lung și mai impunător din Europa, fiind format din roci eruptive noi: riolite, dacite și diferite tipuri de andezite.

Un rol important în identificarea de noi mineralizații auro-argintifere și de metale neferoase îl are cunoașterea temeinică a eruptivului nou din bazinul băimărean.

Bogatele zăcăminte de minereuri din această zonă au rezultat de pe urma erupțiilor din cele trei faze ale neogenului. Mineralizațiile constau din filoane de sulfuri metalice complexe (Pb, Zn, Cu etc), iar de multe ori, în asociație cu acestea, se găsește aur și argint, primul și în stare liberă. Alături de acestea mai apar andezitele, bazaltele și tufurile dacitice. De asemenea, în raza lanțului vulcanic sunt semnalate și izvoare carbogazoase, ca cel de la Valea Borcutului.

II.4. Caracteristicile reliefului Depresiunii Baia Mare

Formele diversificate de relief din Depresiunea Baia Mare se explică prin existența unui substrat geologic aparținând atât unor bazine de sedimentare (Bazinul Baia Mare), cât și a unui lanț montan vulcanic.

În cuprinsul Depresiunii Baia Mare se pun în evidență trei trepte caracteristice oricărui compartiment din această categorie:

o fâșie piemontană destul de îngustă, situată la poalele Munților Gutâi (Tăuții Măgherăuș – Baia Mare – Baia Sprie), care devine ceva mai largă la nord de Baia Mare (zona Dealul Florilor), unde condițiile climatice de adăpost, expunerea sudică și umiditatea ridicată au favorizat prezența culturii castanului dulce (Castanea sativa);

treapta de terase, bine reprezentată pe stânga Săsarului (către Dealurile Chioarului);

lunca, cu lățimi ce merg până către 5-6 km în zona de confluență a Lăpușului cu Săsarul și altitudini sub și destul de frecvent revărsări ale apelor, datorită înregistrării în anumiți ani a unor debite foarte ridicate (Pop, 2005).

Figura 4. Delimitarea geografică a Depresiunii Baia Mare

În Depresiunea Baia Mare predomină rocile friabile și versanții cu pantă medie, cărora li se adaugă pășunatul intensiv, acestea facilitând modelarea versanților prin acțiunea intermitentă a apei din precipitații. Apele temporare acționează asupra versanților prin pluviodenudare, eroziune de suprafață, eroziune prin șiroire și torenți.

Relieful Depresiunii Baia Mare, este modelat și sub acțiunea activității umane. Astfel, prezența și exploatarea de milenii a zăcămintelor de minereuri neferoase în unitatea montană Gutâi – Igniș, situată în nordul Depresiunii Baia Mare, a condus la apariția unor modificări importante în peisajul acesteia, legate mai ales de activitățile de prelucrare industrială a acestor zăcăminte.

Relieful depresiunii, alcătuit din câteva terase ale Someșului, Lăpușului și Săsarului, are aspectul unui amfiteatru cu largă deschidere spre vest, iar la nord și est se ridică Munții Igniș și Gutâi, cu spinări rotunjite cu păduri și platouri bogate în pășuni.

Munceii limitrofi depresiunii sunt: Dealul Murgău (), Dealul Crucii (), Dealul Florilor (), Piatra Bulzului, Rotunda, Pleșca Mare, Igniș (1307m) ș.a. Lanțul Munților Gutâi formează o unitate geomorfologică mai aparte, cu roci eruptive, care pun în evidență piscurile Mogoșa ( ), Gutâi () și Creasta Cocoșului (). Acesta din urmă este o rămășiță dintr-un vechi crater vulcanic, cu stânci golașe, dispuse sub formă de falii verticale ca o fortăreață ciudată, cu pereți prăpăstioși (Geografia României, volumul I, 1983).

În cadrul depresiunii, sistemul de văi este un rezultat al acțiunii de eroziune și acumulare a rețelei hidrografice, cele trei văi principale fiind Valea Someșului, Săsarului și Lăpușului. Valea Someșului se situează în partea de vest a depresiunii, la contactul dintre depresiune și Dealurile Urmenișului. Valea Lăpușului se lărgește treptat odată cu ieșirea din cristalin, iar Valea Săsarului se întinde de la Munții Gutâi și Măgura, până la confluența cu Lăpușul, cuprinzând ținutul Baia Sprie și Baia Mare. Lunca Râului Săsar se lărgește treptat, de la câțiva metri, ajungând, la confluență, la câțiva kilometri, în partea stângă a râului terasele fiind bine dezvoltate, începând chiar de la Baia Sprie spre aval, spre deosebire de partea dreaptă unde urmele de terasă abia se observă (Filip, 2008).

Cel mai complex sistem de terase din cadrul depresiunii îl are Someșul, terasele depresiunii prezentând caracteristicile piemonturilor de acumulare. Municipiul Baia Mare este așezat pe terasa cu o altitudine de 6-8 m și pe cea de 20-30 m, aceasta din urmă ocupând cea mai mare întindere. Terasa cu altitudinea de 50-60 m se află între Satu Nou de Sus și Satu Nou de Jos, la nord de Dealul Iezerului (330 m) și Dealul Groșilor (205 m).

II.5. Arealul montan limitrof și importanța acestuia pentru activitățile ecoturistice

Străvechiul golf al Mării Sarmatice, care se înfățișează astăzi sub forma unei depresiuni aluvionare de 200-250 m altitudine, Depresiunea Baia Mare, este dominat de nenumărate conuri vulcanice. Peste acestea, la geana orizontului, se înalță maiestuos, ca niște bastioane de cetăți, vârfurile Igniș, Mogoșa și Gutâi. Acestă veritabilă cetate naturală, ce străjuiește sud-vestul Depresiunii Maramureșului, atinge circa 50 km lungime și 30-40 km lățime. Edificiul vulcanic se remarcă nu atât prin altitudini, care nu depășesc 800-1000 m, cât mai ales prin varietatea formelor de relief vulcanic, reprezentat prin conuri, resturi de cratere, platouri, măguri, care se îmbină în mod armonios, ca într-un tablou împestrițat, cu elemente create de factorul uman.

Figura 5. Harta arealului montan limitrof

Munții Igniș – Gutâi se desfășoară de la pasul Huta și înșeuarea Seini – Orașu Nou, în vest, până la valea pârâului Cavnic, respectiv pasul Neteda (1039 m), în est. Întregul relief înclină ușor către Câmpia Someșului.

Contactul cu ariile depresionare învecinate (Oaș, Baia Mare, Maramureș) se înfățișează sub formă de trepte, măguri, interfluvii netede, piemonturi, mici depresiuni și bazine ce au luat naștere prin adâncirea treptată a râurilor în depozitele vulcanice și cele sedimentare subiacente.

Munții Igniș

Numiți și Munții Poienilor (Gr. Posea, 1962), după frecvența numelui de ‚,poiană’’, Munții Igniș formează o înlănțuire armonioasă ce se desfășoară între pasul Huta, la vest, până în valea Săsarului și pasul Gutâi în est.

Masivitatea munților este subliniată în lungul limitelor, unde frecvent apar abrupturi de 100-200 m, ce introduc o riguroasă schimbare a peisajului geografic. Priviți în ansamblu, Munții Igniș se înfățișează sub forma unor culmi sinuoase, având direcția generală nord-vest – sud-est, în care altitudinile descresc din partea centrală (Pietroasa 1201 m, Brezele 1253 m, Igniș 1307 m) către nord și sud.

În cadrul descreșterii altimetrice generale se remarcă o rețea radiară de interfluvii între văile secundare, deasupra cărora, ici colo, se ridică măguri alcătuite din roci vulcanice rezistente la modelare (Piatra Bulzului 1009 m, Muntele Mic 1012 m, Călmar 1109 m, Talna 849 ș.a.).

În general, suprafețele interfluviale, de eroziune, și platourile structurale se mențin la altitudini de 850-1000 m. Peste acest nivel se ridică, sub formă de cupole sau cornete izolate, vârfurile Igniș, Pietroasa, Rotundul și Vârful Țiganului. Este vorba de resturile unor neck-uri scoase în relief prin eroziune diferențială. Dacă spre Depresiunea Oaș pantele sunt mari, iar interfluviile mai scurte, spre Someș se dezvoltă largi platouri structurale și suprafețe netede.

Pentru nespecialist, configurația aparatelor vulcanice va fi dificil de precizat, deoarece coșurile vulcanice, mai vechi, sunt acoperite de scurgeri ulterioare de lave. Eroziunea subaeriană a modelat în bună parte aceste forme vulcanice. Totuși, morfologia vulcanică își face simțită prezența peste tot. Andezitele, în majoritatea cazurilor, au dat naștere la proeminențe de relief și pante pronunțate de formă convexă (Brezele, Talna, Pietroasa, Vârful Țiganului ș.a). Acolo unde au fost depuse aglomerate vulcanice apar pante accentuate cu podurile slab vălurite, prezentând fenomene de șiroire și alunecări sub formă de movile. Conurile vulcanice, formate din curgeri succesive de lavă, formează pante cu înclinări divergente, de valori mari (25°-45°). Stâlpii vulcanici au fost modelați de eroziune până la forma conică. La nici unul dintre aceste conuri nu se întâlnesc cratere. Dyke-urile, scoase în relief, prezintă culmi înguste și alungite asemănătoare zidurilor de cetate.

Formele reziduale ale reliefului vulcanic însoțesc traseele în marea lor majoritate. Mai evidente, totuși, sunt cele din vestul și sudul masivului, unde frecvent apar ziduri, tunuri, stâlpi andezitici, figuri antropomorfe și zoomorfe, abrupturi și cataracte pe firul apelor.

Pentru localnici sunt cunoscute unele stânci izolate, cu denumiri sugestive, precum Burebista, Bunicii cu nepoți, Ursul, Câinele, Pasărea, întâlnite în bazinul superior al Talnei pe traseul ce urcă dinspre Vama către vârful Pietroasa. Nu sunt lipside de curiozitate nici fenomenele postvulcanice, care se manifestă prin apariția izvoarelor sulfuroase și emanații de hidrogen sulfurat. Se remarcă, în acest sens, grota Puturoasa din vestul masivului, unde depunerile de sulf dau rocilor, de aici, o colorație galben-verzuie.

O atracție deosebită, pentru cei care urcă pe vârfurile Igniș, Pietroasa, Pleșca Mare, Brezele, sunt forme reziduale cu aspect ruiniform, rezultate în urma proceselor criergice (blocuri oscilante, turnuri, ace, vârfuri piramidale, strungi). Asemenea forme sunt frecvente și pe culmile Piatra Șoimului, Piatra Bulzului și Ostra.

Munților Igniș li se asociază platouri vulcanice și unități cu înălțimi reduse, precum muncei, glacisuri, piemonturi și depresiuni.

Platoul Izvoare își justifică topicul prin formarea cvasiorizontală și bogăția apelor primite din sol sub formă de izvoare. Reprezintă o subunitate mai înaltă care deseori depășește 1000 m și care asociază mai multe măguri (Prislop 1142 m, Pleșca Mare 1292 m, Tribșor 976 m ș.a.), într-un peisaj general de platouri, mărginite de abrupturi. Acestea se aliniază în partea de sud, din valea pârâului Săsar, trecând pe sub vârful Igniș, pe la Blidari, sub vârful Pietroasa și sub Muntele Mic. Abrupturile se evidențiază și spre Depresiunea Maramureșului (Creasta Pietrii 1057 m, Piatra Săpânței 941 m), sub care se dezvoltă grohotișuri și glacisuri, fiind exprimate în relief prin denivelări care depășesc 100-150 m.

Formațiunile geologice constituente sunt lavele andezitice depuse sub forma unor cuverturi stratificate. Platoul s-a format în urma curgerilor succesive de lave ale vulcanilor apropiați (Igniș, Rotunda, Piatra Neagră). Arterele hidrografice, cu traseu întortochiat, au luat naștere pe liniile întâlnite ale curgerilor de lave. Așa sunt Mara, cu afluenții săi, Săpânța, Firiza, Tribșor etc.

În arealele cu acumulări masive de piroclastite s-au dezvoltat bazinele depresionare suspendate, disecate de văi adânci cu dispoziție radiară (Poiana Izvoarele pe valea Runcului, Valea Neagră pe râul omonim, Poiana lui Ștefan pe Valea Brazilor, Poiana lui Dumitru pe Valea Sturului, Poiana Paltinului ș.a.).

Printre obiectivele turistice de pe acest platou vulcanic se evidențiază Cheile Tătarului, sculptate în andezite bazaltoide de Valea Brazilor, singurele chei în andezit de la noi din țară, și defileele de pe văile Firiza, Runc, Săpânța și Valea Blidarului, văi ce prezintă pe cursul lor numeroase cataracte de o impresionantă frumusețe.

Din cauza netezimii și fragmentării reduse, în bazinele depresionare suspendate apar multe zone mlăștinoase (36 mlaștini), uneori chiar lacuri (între Vârful Negru și Creasta Pietrii). Prezența acestora este favorizată și de inversiunile termice ce se produc în sezonul rece, ducând la prelungirea duratei stratului nival și, implicit, la mărirea cantității de umezeală. Turbăriile, care pe alocuri depășesc 4 m adâncime (Vlășchinescu), pe lângă importanța lor turistică prezintă și una paleobotanică pentru studiul florei relicte glaciare din țara noastră (Tăul lui Dumitru).

Condițiile variate ale reliefului, climatul tonic, stimulativ, bogat în radiații ultraviolete și cu ionizare accentuată a atmosferei, au creat premisele amplasării stațiunii climaterice Izvoarele (916 m altitudine), sub vârful Igniș. Situată într-un decor pitoresc, stațiunea are caracter permanent. De aici, amatorii de drumeții se pot îndrepta spre diverse locuri atractive, precum Cheile Tătarului, vârful Igniș, Creasta Cocoșului din Munții Gutâi, lacul Strâmtori – Firiza, care oferă posibilități de înot, canotaj, plimbări de agrement cu vaporașul, pescuit ș.a., sau pot face excursii în toată zona pitorească a Maramureșului (Sighetul Marmației, Săpânța, Baia Mare, valea Izei etc.).

Piemontul Ignișului, forme de culmi prelungi înșirate sub abruptul Ignișului, se desfășoară între Valea Neagră și bordura nordică a Depresiunii Chiuzbaia. Clinele domoale, terminate deasupra lacului Strâmtori – Firiza, sunt dominate, din loc, în loc, de iviri vulcanice ale vârfurilor Pleșu, Văgaș, oferind un peisaj pitoresc, reconfortant.

Munceii Băii Mari (Firizei) ocupă compartimentul sudic și sud-vestic al Munților Igniș, alcătuind o treaptă mai coborâtă și fragmentată, unde altitudinile nu depășesc 900 m. Din bazinetul Săsarului și până în valea pârâului Băița, limita lor sudică este marcată de abrupturi de 150-200 m spre Piemontul Săsarului, ce face trecerea treptată spre Depresiunea Baia Mare. Către nord se extind până la bazinele superioare ale Băiței și Firizei, desfășurându-se sub forma unui evantai. Fragmentarea lor se datorează numeroaselor râuri ce curg pe direcția nord-sud și depresiunilor mici care au luat naștere prin eroziune diferențială pe văile Chiuzbaia, Firiza, Blidari, Băița și Ulmoasa. Peisajul este dominat de prezența conurilor (neck-urilor) vulcanice de pe latura sudică, reprezentat de Dealul Minei (539 m), Bulat (680 m), Dealul Crucii (501 m), Dealul Florilor (378 m), Murgăul Mare (635 m).

Dintre obiectivele de mare atracție turistică se evidențiază Lacul Albastru, amenajat ca ștrand, de pe flancul nordic al Dealului Minei, din apropiere de Baia Sprie, și lacul Bodi – Ferneziu, amplasat într-o frumoasă pădure de fag, la o altitudine de 437 m, sub vârful Măgura (454 m). Fenomenele postvulcanice sunt prezente prin apariția izvoarelor minerale cu calități terapeutice, cum sunt cele de pe văile Borcutului, Firiza (Izvorul lui Matei), Valea Usturoiului etc.

Munceii Tăuților, asemănători Munceilor Băii Mari, constituie o treaptă coborâtă, de 300-600 m altitudine, și fragmentată a Munților Igniș. Se desfășoară începând de la valea pârâului Băița, la est, până la înșeuarea Seini – Orașu Nou, în vest, sub forma unei prispe periferice. Pe lângă altitudinile reduse sunt frecvente asociațiile de măguri vulcanice (Comja 653 m, Pleșa 685 m, Dealul Cetății 395 m, dealul Barnici 419 m) în vecinătatea culoarelor sau bazinetelor depresionare din extremitatea sudică. Aici sunt frecvente și dyke-urile ce se prezintă sub formă alungită, până la 2000 m, între Cicârlău și Valea Căpitanului

Obârșiile văilor afluente Someșului prin acțiuni conjugate au dus la sculptarea unor înșeuări de obârșie (sub vârful Soci, sub pasul Mesteacăn, sub obârșia pârâului Ardeleanul și cea din Dâmbul Comoarei). Iar văile tributare Someșului, precum Băița, Nistru, Ilba, Cicârlău, au un profil îngust, bine diferențiat. În câteva sectoare ele se lărgesc, îmbrăcând caracterul depresiunilor de vale, oferind locuri prielnice pentru așezarea gospodăriilor și satelor de vacanță.

Acest spațiu de înșeuări și curmături, în care pădurile au fost înlocuite cu pășuni și fânețe sau livezi, etalează un peisaj deosebit de frumos.

Depresiunile marginale alcătuiesc treapta de jos a Munților Igniș, fiind situate pe văile afluente Someșului, Săsarului și Marei. Bazinele depresionare au luat naștere prin eroziune diferențială asupra unor petice sedimentare prinse între rocile eruptive. Este vorba de eroziunea regresivă a râurilor cu nivelul de bază în Depresiunea Baia Mare. Ca poziție, ele se află situate la contactul dintre treapta montană înaltă și treapta munceilor.

Depresiunile interne sunt sculptate de principalele râuri care se scurg pe versantul sudic al Munților Igniș.

Depresiunea Chiuzbaia este situată în sudul Masivului Igniș. Deși are dimensiune mică, numai 9 km², ea este bine conturată ca unitate de relief. Poartă numele după pârâul Chiuzbaia, afluent al Săsarului. Etimologia cuvântului Chiuzbaia derivă de la noțiunea de baie, în accepțiunea de mină, și de la vârful vulcanic care străjuiește depresiunea în partea de sud-vest, ce poartă denumirea de Chiuz (687 m).

Unitatea depresionară este înconjurată de măguri vulcanice, cu vârfuri conice, dintre care mai răsărite sunt Măgura, Blidari, Piatra Albă și Poca. Fundul depresiunii se menține, în medie, la 580 m altitudine. Depresiunea prezintă și o importanță științifică deoarece adăpostește o rezervație fosilieră, de 50 ha, care conține relicte ale florei terțiare.

Bazinele depresionare Ferneziu, Firiza și Blidari reprezintă forme de relief alungite, dezvoltate pe pârâul Firiza, sculptate în andezite bazaltoide și piroclastice. Ele au oferit în toate timpurile loc prielnic așezărilor omenești.

Lacul Strâmtori – Firiza, lung de 3,5 km, și hidrocentrala pusă în funcțiune în anul 1965 au schimbat peisajul, transformându-l într-un loc de agrement și recreere. Dotările turistice aferente lacului Strâmtori – Firiza și hidrocentralei amplifică însemnătatea geografică a ținutului.

Bazinele depresionare Băița și Ulmoasa, axate pe râul Băița, sunt sectoare mult mai evoluate sub aspect geomorfologic care s-au modelat în zonele de convergență ale Băiței cu pâraiele afluente.

Bazinele Nistru și Ilba sunt localizate pe pâraiele omonime în zonele de confluență cu alte pâraie mai mici. Localitățile Nistru și Ilba, vechi așezări miniere, își mențin același profil economic și în prezent.

Piemontul Mare – Săpânța este prispa cate tivește Masivul Igniș în est și nord-est, mai precis sub abruptul vulcanic al Crestei Pietrii și Piatra Săpânței, făcând trecerea de la Depresiunea Maramureșului. Este alcătuită din roci sedimentare și pietrișuri ce au fost cărate de Mara și Săpânța împreună cu afluenții lor din interiorul edificiului vulcanic.

Piemontul Racșei este situat în extremitatea vestică a Munților Igniș, la contactul cu Depresiunea Oaș. Morfologic, are aspectul unor interfluvii cu lățimi de 150-400 m și înălțimi de 200-250 m. Pe suprafața lui se suprapun bazine hidrografice bine dezvoltate, precum Valea Satului, Pleșca, Talna Mică, Talna Mare ș.a., cu văi ce secționează cuvertura piemontană pe toată grosimea sa, adâncite în roca de bază. La contactele litologice apar praguri peste care râurile curg în repezișuri.

Piemontul Săsarului, ce se desfășoară de la Baia Sprie până la vest de Baia Mare, împreună cu glacisul Baia Mare – Seini reprezintă forme de relief joase de contact între muncei și ariile depresionare. Din suprafețele slab înclinate, de 10° pâna la 15°, alcătuite din pietrișuri remaniate de pe culmile mai înalte, se desprind ramificări laterale din ce în ce mai joase.

Munții Gutâi

Reprezintă un ,,crâmpei’’ din marea epopee a arhitectonicii vulcanice, desfășurându-se pe o suprafață de 80 km² între pasul Gutâi (978 m) și pasul Netedea (1039 m), de la obârșia Cavnicului. Ei formează o unitate montană bine conturată, dar mult mai restrânsă decât ceea ce, în vorbirea curentă și chiat în lucrările științifice, se cuprinde prin termenul de Munții Gutâi. Sub acest nume nu trebuie cuprinși și Munții Igniș, așa cum obișnuit se procedează, deoarece între cele două subunități există o delimitare geografică clară.

Munții Gutâi sunt alcătuiți dintr-o culme nordică mai înaltă (vârful Gutâi 1443 m), câteva măguri vulcanice mai mici și unele suprafețe netede (platouri) situate la circa 1000 m altitudine.

Masivul Gutâi, alcătuit din andezite cu biotit, se prezintă ca o masă compactă, terminată spre exterior cu abrupturi amețitoare, în special pe laturile de nord, sud și vest. La baza acestora se găsesc trene de grohotișuri sau torenți de pietre ce au rezultat prin acțiunea agenților modelatori externi. Blocuri de diverse mărimi, cunoscute sub numele de ,,relief rezidual’’, par să se prăvălească dintr-un moment în altul.

În perimetrul vârfurilor Gutâiul Mare, Gutâiul Mic și Gutâiul Doamnei procesele criergice sunt mai pregnante ca oriunde. Nișele nivale, vârfurile piramidale, acele, turnurile, strungile și colții ascuțiți realizează în ansamblu componentele reliefului care, prin formele lor, parcă au fost anume create de natură.

În partea de nord-vest se află Creasta Cocoșului (1428 m), un uriaș dyke andezitic, de circa 200 m lungime, cu pereți dantelați, abrupți și prăpăstioși. Panorama largă, deosebită ca peisaj, ce se dezvăluie de aici, rămâne de neuitat în ochii iubitorilor de măreție și frumos.

Platourile, alcătuite din aglomerate vulcanice, ocupă în Gutâi suprafețe mai restrânse decât în munții Igniș. Aceste platouri sunt îmbrăcate cu jnepeni și ienuperi și presărate cu ,,marghile’’ și tăuri periglaciare sau ,,ochiuri de mări’’, cum le mai numesc localnicii. În majoritatea cazurilor tăurile au apărut în excavațiile dintre conurile de grohotiș. Cele mai reprezentative sunt Tăul Chendroaiei și Tăul Morărenilor (,,Tăul în Tăcinoase’’), cunoscute obiective de interes turistic.

Măgurile vulcanice Mogoșa – Cava, sau Dealul Negru 1246 m, Măgura 1126 m, dealul Racoș 1039 m, poiana Cremenea 1064 m, dealul Cava 1058 m, compun o treaptă mai joasă, acoperită de păduri (fag și molid), pe flancul sudic al Gutâiului. Conurile vulcanice ale măgurilor se grupează sub forma unui imens evantai, curbat ușor spre sud.

Pe flancul nordic al culmii Mogoșa, la 730 m, se găsește lacul Bodi și cabana Mogoșa, așezată într-un cadru natural deosebit de pitoresc. În apropiere, la numai 4 km, se află Complexul turistic Șuior, situat la 688 m altitudine. Este un alt loc pitoresc ce oferă turistului condiții prielnice de odihnă și agrement.

Piemontul Gutâiului se desfășoară sub abruptul nordic al Gutâiului, între văile Cosăul, la est și Mare, la vest. Este un piemont tipic, alcătuit din depozite cărate de râuri și torenți din munte, în timpul pleistocenului. Reprezintă unitatea de contact dintre edificiul vulcanic și Depresiunea Maramureșului, având suprafețe netede, slab înclinate, acoperite cu fânețe și culturi agricole.

Piemontul Negreii este unitatea de contact dintre treapta joasă a munceilor vulcanici și Bazinul Rus – Șișești, fiind format din suprafețe interfluviale de 400-500 m altitudine, acoperite de fânețe și livezi. Uneori pe aceste suprafețe netede se înalță mici măguri vulcanice, cum sunt Arșița și Piatra Roșie, cu altitudini sub 600 m.

Văile Bloaja și Dănești îmbracă adesea caractere de adevărate chei, acolo unde traversează roci vulcanice, mai friabile, sau roci sedimentare subiacente, ceva mai rezistente.

Bazinul depresionar Cavnic s-a conturat pe valea superioară a Cavnicului prin procesul de eroziune diferențială exercitată asupra rocilor vulcanice și sedimentare. Apare sub forma unei depresiuni puțin evoluate datorită abundenței vegetației lemnoase din cuprinsul său, care a stăvilit eroziunea. Este dominat de câteva măguri vulcanice, precum Higea, Ruptura și Racoș, ale căror vârfuri saltă cu 300-500 m peste relieful din jur.

Zona depresionară Baia Mare – Copalnic se desfășoară în sudul și sud-vestul lanțului vulcanic Igniș – Gutâi, fiind compusă din două mari subunități și anume Baia Mare și Copalnic.

Depresiunea Baia Mare, deși prezintă un golf al Câmpiei Someșului, totuși, prin poziția ei, poate fi socotită ca o depresiune pericarpatică de contact între Munții Igniș – Gutâi și Dealurile Silvano – Someșene. Are forma unei pungi, care se lărgește spre sud și est. Altitudinea medie este de 200 m, fiind dominată de lunci și terase dezvoltate în strâmtă legătură cu râurile Lăpuș, Săsar, Someș, componente ale acestui spațiu.

Relieful este etajat pe câteva trepte. Astfel se remarcă o fâșie înconjurătoare compusă din piemonturi, glacisuri sau dealuri, urmată de câmpia înaltă ce înglobează terasele superioare și mijlocii ale râurilor și în final luncile și terasele joase ale râurilor.

Depresiunea Copalnic se extinde între Piemontul Negreii și Masivul Preluca, închisă în est de măgura Șatra (407 m) și dealul Pietriș (547 m). Are aspect colinar, cu altitudini relative de 400 m, cuprinzând culmi interfluviale plate și alungite pe direcția nord-sud, ce sunt despărțite de văi largi.

Pe văile Bloaja, Cavnic și Valea Mare, la contactul cu munții vulcanici, s-au format bazine depresionare mici, cum sunt Trestia, Plopiș și Cărpiniș.

Băile Cărbunari (230 m altitudine), situate la 16 km de Baia Mare, prezintă interes local, fiind amplasate într-un cadru deosebit de pitoresc, apele minerale sulfuroase și clorurate-sodice din această regiune fiind recomandate în tratamentul afecțiunilor reumatice și ale aparatului locomotor.

Importanța ecoturistică a arealului montan limitrof este implicită deoarece în acest ,,nord’’ al țării, muntele și depresiunea, fiecare cu specificul său, dar permanent intercondiționate, au fuzionat în procesul complex al vieții umane, motiv pentru care extindem studiul de față și la unitățile depresionare adiacente adificiului vulcanic.

Armonia pământului maramureșean, cu valoroase resurse naturale la suprafață și în adâncuri, este de-a dreptul fascinantă. Raportul om – natură a constituit aici un proces ce își găsește reflectarea în ocupațiile tradiționale (lucrul la pădure, mineritul), precum și în manifestările etno – folclorice. De fapt, ce ar fi aceste măguri și creste prelungi ale munților, acoperite generos cu brazi, tise, milizi, pruni, castani și meri, dacă n-ar răsuna printre ele, o dată cu zbaterea argintie a izvoarelor, cântecele și strigăturile, spuse într-un fel anume, care se fac auzite de la mari depărtări?

Învelișul pădurilor, ce îmbracă ca o mantie acești munți, este despicat, ,,corhănit’’ și supus unui flux neîntrerupt, având o istorie al lui, sintetică, în care se concentrează un capitol din istoria locurilor. Aici s-a născut și s-a dezvoltat, până la măiestria artistică, ,,civilizația lemnului’’, act care este pecetea și simbolul Maramureșului. Lemnul, coborât din munte, a reprezentat prin abundența lui materialul cel mai utilizat în construcții de tot felul (casă, laviță, car, ladă de zestre, poartă înflorată, locaș de cult sau instrument de cântat). Acestea sunt nu numai expresiile materiale ale unor chemări și nevoi spirituale, ci, mai ales, traducerea unor îndemnuri și dorințe de a reda sublimul creației artistice.

Paginile unei asemenea rapsodii, în care lemnul este un adevărat simbol, îl urmăresc pretutindeni pe călător pe văile Mara, Cosău, pe Cavnic și Lăpuș.

Munții, cu bogățiile lor, au adunat împrejur așezări mai mici sau mai mari, vârste succesive ale civilizației. Aici, apele Săsarului, Firizei sau Băiței au spălat, secole la rând, minereul complex pentru obținerea aurului.

Formele naturale ce compun edificiul vulcanic își întregesc complementar funcțiile dând naștere la un ansamblu complex, nuanțat totuși, regional. Trei unități principale compun acest peisaj și anume Munții Igniș, Munții Gutâi și Depresiunea Baia Mare – Copalnic.

II.6. Clima și elementele meteorologice de bază care influențează activitățile ecoturistice

Relieful asigură suportul material al tuturor activităților recreative, dar climatul impune modalitatea lui de desfășurare.

El generează componenta favorabilă sau nefavorabilă actului recreativ catalizând sau inhibând derularea acestuia.

Impactul climatului în activitățile ecoturistice este covârșitor și se manifestă în primul rând, la nivelul psihologiei individului, vremea urâtă este un prag peste care opțiunea turistului trece rareori, în ciuda faptului că toate celelalte elemente implicate în satisfacerea nevoii de agrement sunt funcționale.

În definirea timpului frumos sunt implicate o serie de elemente climatice, cum ar fi temperatura aerului, frecvența precipitațiilor vânturile nebulozitatea.

Stația meteorologică Baia Mare, care funcționează din anul 1871, a făcut observații și determinări meteorologice parțiale (temperatura aerului, ploile torențiale, grindină etc), fără o coordonare științifică a lor, despre care se poate vorbi abia după anul 1884, când s-a înființat Institutul meteorologic central.

Stația, care a funcționat în mai multe locuri, în prezent se află instalată în zona Dura, din apropierea municipiului, la 47°40' latitudine nordică și 23°35' longitudine estică și la o altitudine de 194 m.

Lanțul muntos al Carpaților apară depresiunea, dinspre nord și est de curenții mai reci ai iernii asigurându-i un regim termic favorabil, fapt ce rezultă și din prezența unor specii de plante termofile, cum este castanul dulce.

Clima arealului geografic al Depresiunii Baia Mare este de tip temperat continental-moderată cu subtipul de depresiune. În Depresiunea Baia Mare, unde climatul este mai blând datorită adăpostului și a accentuatelor influențe ale maselor de aer mai calde și mai umede dinspre vest, se dezvoltă în condiții optime păduri întinse unde crește castanul comestibil (Castanea sativa). În timpul iernii această zonă cunoaște pe crestele munților înalți, viscole foarte puternice, când viteza vântului poate depăși 50m/s.

II.6.1. Factorii climatogeni cu impact major asupra activităților ecoturistice

II.6.1.1. Factori radiativi

Factorii radiativi ai climei sunt: radiația solară directă, radiația reflectată, radiația difuză, radiația terestră, radiația atmosferei, reprezentând cei mai importanți factori climatogenetici, deoarece, sunt sursa energetică primară a proceselor fizico-chimice și biologice de pe Pământ. Cantitatea de radiație solară care ajunge la suprafața terestră este influențată de latitudine, unghiul de înclinare a razelor solare, masa atmosferică străbătută, I.5transparența atmosferei, nebulozitatea, tipul și grosimea norilor, albedoul suprafeței subiacente și de ea depind trăsăturile definitorii ale climei unei regiuni.

Radiația solară globală medie anuală, care reprezintă suma radiației directe și a celei difuze, la această latitudine se încadrează între valorile de 110 și 117 kcal/cm², ea fiind variabilă în funcție de relief, altitudine, de capacitatea de absorbție și difuzie a atmosferei datorată elementelor naturale sau artificiale aflate în suspensie provenite de la activități miniere, a vaporilor de apă precum și a factorilor menționați în paragraful anterior (Covaci, 2005).

Diferența dintre radiația primită de suprafața activă și cea reflectată de aceasta reprezintă bilanțul radiativ al suprafeței terestre și are un maxim în orele amiezii și un minim în timpul nopții, fapt care influențează convecția termică și producerea precipitațiilor.

Se știe că dezvoltarea proceselor geofizice și biologice de pe suprafața pământului este legată direct de radiația solară, care constituie principalul izvor energetic al globului. Deci un rol important îl prezintă cantitatea radiației, a cărei valoare anuală ajunge pâna la 110—115 Kcal/cm².

II.6.1.2. Factorii dinamici

Distribuția inegală pe suprafața Globului terestru a temperaturii și a presiunii atmosferice, generată de mișcarea de rotație a Pământului, de distribuția uscatului și a apelor, a reliefului precum și de energia solară inegală pe suprafața terestră, influențează circulația generală a atmosferei, fapt care determină variabilitatea climei. Factorii dinamici care contribuie la geneza climei sunt centrii barici de acțiune și circulația generală a atmosferei.

II.6.1.3. Factorii fizico-geografici

Factorii fizico-geografici cuprind relieful, rețeaua hidrografică, vegetația. Astfel, configurația reliefului, a rețelei hidrografice, caracteristicile vegetației contribuie la modificarea, în mare măsură, a caracteristicilor acestor mase de aer.

Relieful

Relieful influențează distribuția maselor de aer prin altitudinile ridicate și orientarea față de principalele sisteme barice, generând topoclimate, mai ales în cazul depresiunilor, unde se acumulează aer dens prin orientarea culmilor, a pantelor și prin gradul de fragmentare.

Dispunerea unităților de relief sub forma unor trepte generează în cadrul Depresiunii Baia Mare o deschidere spre vest care permite advecția maselor de aer, în timp ce spre nord și vest depresiunea este mărginită de masive montane care blochează masele de aer spre vest.

Figura 6. Profilele geomorfologice ale Depresiunii Băii Mari pe direcția V-E (sus) și S-N (jos)(sursa: Agenția pentru Protecția Mediului Maramureș)

Relieful are rolul cel mai important dintre toți factorii climatogeni geografici, influențând repartiția elementelor climatice în funcție de altitudinea lui. Precipitațiile atmosferice cresc odată cu creșterea altitudinii, până la un anumit nivel, denumit optim pluviometric, după care încep să scadă. Optimul pluviometric se situează, în România, în jurul altitudinii de 1100 m (Croitoru, 2006).

Hidrografia

Rețeaua hidrografică este influențată de regimul de precipitații din zonele montane, unde își au izvoarele majoritatea râurilor. Sub aspect hidrografic, Depresiunea Baia Mare, aparține bazinului hidrografic al Râului Someș. Someșul drenează Depresiunea Baia Mare, de la sud la nord, pe o lungime de aproximativ , având un curs meandrat. Are ca principali afluenți Lăpușul (cu afluenții: Săsar – cu Firiza; Băița – cu Nistru; Cavnic), Ilba, Bârsău, Asuaj, Cicârlău etc. (figura 5). În perioada 1970-2000, Râul Someș a avut un debit mediu multianual de 91 m³/s la Ulmeni (intrarea în depresiunea Baia Mare) și de 121 m³/s la Cicârlău (ieșirea din depresiune) (Posea, 1980).

În Depresiunea Baia Mare există mai multe tipuri de lacuri, în general de mici dimensiuni, lacurile antropice fiind cele mai numeroase. Pe Râul Firiza, la 5 km distanță de centrul municipiului, s-a construit Barajul de la Strâmtori. În munții vulcanici se întâlnesc și unele mici excavațiuni care, barate de om în aval, au format lacuri precum Bodi și Mogoșa (Posea, 1980).

La contactul cu Masivul Ignișului, apar numeroase izvoare minerale-bicarbonatate, carbogazoase, feruginoase, clorosodice și calcice la: Valea Borcutului, Baia Sprie, Ferneziu și Apa Sărată. La Cărbunari, pe ramura sudică a depresiunii, este pusă în evidență o importantă sursă de ape minerale sulfuroase, bicarbonatate și clorosodice (Geografia României, vol. IV, 1992).

Figura 7. Rețeaua hidrografică în Depresiunea Baia Mare

(sursa: Agenția pentru Protecția Mediului Maramureș)

Vegetația

Pădurea în Depresiunea Baia Mare ocupă o suprafață de ., cuprinzând pădurile de stejar termofil aparținând zonei nemorale, ocupă unitățile de terase (terasele Săsarului și terasele Someșului), dar și pe interfluviul Lăpuș – Bârsău; subetajul pădurilor de gorun; subetajul făgetelor colinare ocupă zonele de contact cu unitățile vecine mai înalte.

Dintre toate tipurile de vegetație, pădurea determină cele mai importante modificări ale elementelor și fenomenelor climatice, implicit și asupra precipitațiilor atmosferice. Cantitatea mai mare de vapori de apă, precum și turbulența accentuată a aerului de deasupra pădurii, determină un plus de precipitații cuprins între 3-6% și 10-15% (Croitoru, 2006).

Varietatea formelor de relief, particularitățile climei și natura diferită a rocilor determină o vegetație bogată și variată, cu unele particularități proprii pentru Depresiunea Baia Mare. Este sesizabilă prezența castanului comestibil (castanea sativa), element termofil (foto 1). Castanul comestibil ocupă versanții cu expunere sudică, sud-vestică și vestică sub formă de pâlcuri la altitudinea 300-. La această altitudine se formează și arboretul de căstănișuri pure sau asociații de păduri de fag, gorun, carpen, tei, paltin precum și un covor vegetal cu păiuș roșu și iarba vântului. Căstănișurile de la Baia Mare formează cea mai mare suprafață împădurită cu această specie din țara noastră.

Din stratul ierbos reține atenția în mod deosebit laleaua pestriță (Fritilaria meleagris), răspândită în pădurea Bavna (Fersig), (foto 2) ocrotită pentru raritatea ei (Geografia României, vol IV, 1992).

În zonele înmlăștinite se remarcă vegetația higrofilă (juncuș, caricete etc.).

Figura 8. Castanea sativa (sursa http://decostyle.mayra.ro)

Figura 9. Laleaua pestriță de Fersig (Frittilaria meleagris)

Fotografie realizată de Petru Lucian Goja (Baia Mare)

I1.6.2. Componentele climatice și rolul lor în susținerea sau limitarea activităților ecoturistice

I1.6.2.1.Temperatura aerului

Principalii indicatori climatici care au fost analizați pe baza datelor primite de la Stația Meteorologică Baia Mare pe intervalul 1991-2013 sunt: temperatura medie, temperatura maximă, temperatura minimă, precipitațiile atmosferice.

Relieful, alături de circulația generală a atmosferei și radiația solară, are o influență deosebită asupra evoluției în timp a temperaturii aerului. Analiza temperaturii aerului s-a făcut pe baza datelor obținute de la Stația Meteorologică Baia Mare pe perioada 1991-2013

Temperatura medie

În strânsă interdependență cu succesiunea principalilor centri barici, cu principalele componente ale bilanțului radiativ, precum și cu caracteristicile suprafeței subiacente în diferite perioade, temperatura aerului prezintă variații în cursul anului de la o lună la alta și de la un an la altul (Tab. 1). Din datele prelucrate pentru intervalul 1991-2013 la Stația Meteorologică Baia Mare, cea mai ridicată valoare medie lunară multianuală a temperaturii medii a fost de 19,9ºC, înregistrată în luna iulie (Tabel 1).

Tabelul nr.1 Valorile lunare multianuale ale temperaturii medii 1991-2013

Tabelul nr. 2 Valorile medii, maxime, minime multianuale și anotimpuale

Se constată că tendința de evoluție anuală a temperaturii medii este într-o ușoară creștere liniară cu o valoare de 0,035°C/ deceniu.

Temperatura anuală

La Baia Mare, media anuală a temperaturii aerului este de 9.4°C.

Cea mai scăzută medie anuală, de 7.9°C, a fost înregistrată în anul 1933, iar cea mai ridicată, de 11.4°C, a fost înregistrată în anul 1872. Media maximă anuală este de 31.7°C, iar media minimă anuală de -18.8°C, diferența dintre maximul și minimul anual fiind de 50.5°C.

Maxima absolută anuală, de 39.2°C, s-a înregistrat la 22.03.1943, iar cea mai coborâtă maximă, de 29.3°C, a fost înregistrată la 19.09.1913. Cea mai ridicată minimă anuală a fost de -10.6°C și s-a înregistrat la 9.03.1900, iar minima absolută anuală de -30.0°C a fost înregisrată la 10.02.1928, diferența dintre maxima absolută și minima absolută fiind de 69.2°C.

Un rol deosebit în variația diurnă și repartiția amplitudinilor anuale ale temperaturii aerului îl au particularitățile, fizico-geografice, locale.

În cursul unui an, durata medie a intervalului de zile fără îngheț este de 189 zile. Înghețurile timpurii de primăvară sau cele timpurii de toamnă, în general scăderea temperaturii sub 0° în aceste perioade provoacă uneori mari pagube culturilor agricole și pomilor fructiferi.

Temperaturile lunare

Valorile medii lunare, la fel ca și cele anuale, nu se mențin constante, înregistrându-se mari diferențe între mediile maxime și minime, de la o lună la alta sau de la un an la altul.

În luna ianuarie (luna cu cea mai scăzută temperatură a anului), temperatura medie lunară este de -2.4°C. Cea mai ridicată temperatură medie lunară, este de 3.6°C, iar cea mai scăzută temperatură, de – 9.2°C.

În luna martie, temperatura medie lunară este de 4.2°C, crescând cu 5.1°C față de luna februarie. Între lunile februarie și martie se produc, în general, cele mai mari abateri ale temperaturii anului, de la o lună la alta. Cea mai ridicată temperatură medie lunară, este de 9.3°C, iar cea mai scăzută temperatură, de 1.1°C.

În luna aprilie, temperatura medie lunară este de 10.l°C, mai mare cu 5.9°C decât a lunii martie. Data medie a ultimului îngheț este 21 aprilie. O dată cu schimbarea regimului circulației atmosferice, se intensifică în această lună și radiația solară, ceea ce determină, o creștere a valorilor temperaturii aerului. Temperatura medie lunară cea mai ridicată, este de 14°C, iar cea mai scăzută temperatură medie, de 5.8°C.

În luna mai, temperatura medie lunară este de 15.2°C mai ridicată cu 5.1°C decât în luna precedentă. Cea mai ridicată temperatură medie lunară, este de 19.2°C, iar cea mai scăzută temperatură medie, de 10,9°C În luna iunie, temperatura medie lunară este de 18.2°C, cu o diferență de numai 3.0°C față de luna precedentă. Data extremă a celui mai târziu îngheț este de 3 iunie. Temperatura medie lunară cea mai ridicată este 22.8°C, iar cea mai mică temperatură medie, de 15.4°C.

În luna iulie (în general, cu cea mai ridicată temperatură a anului), temperatura medie lunară este de 19.9°C, cu o diferență în plus de 1.7°C față de luna iunie.

În luna august, temperatura medie lunară este de 19.1°C. Temperatura medie lunară cea mai ridicată a fost de 23.8°C, mai mare cu 0.3°C decât a lunii precedente , iar cea mai scăzută temperatură medie lunară este de 16.5°C.

În luna septembrie, temperatura medie lunară este de 15.l°C, cu 4.0°C mai mică ca a lunii august și numai cu 0.1°C mai mică ca a lunii mai.

În luna octombrie, temperatura medie lunară este de 10.0°C, mai mică cu 5.1°C ca în luna septembrie și numai cu 0.1°C mai mică ca a lunii aprilie.

În luna noiembrie, temperatura medie lunară este de 4.3°C, mai mică cu 5.7°C decât în luna precedentă și mai mare cu numai 0,l°C decât a lunii martie.

Temperatura medie lunară cea mai ridicată este de 10.1°C, iar cea mai mică temperatură medie, de -1.1°C.

În luna decembrie, temperatura medie lunară este de 0.0°C, mai mică cu 4.3°C decât în luna noiembrie și mai mare cu 0.9°C decât media temperaturii lunare din februarie.

Temperatura medie cea mai ridicată, de 4.9°C, mai mică cu 5.2°C decât cea din luna noiembrie, iar cea mai mică temperatură, de -9.9°. Numărul zilelor cu temperatură de 0°C (de iarnă) este de 7,6 zile, iar cel al zilelor cu temperatură de îngheț de 20,8 zile.

Fig. 10. Temperatura aerului medie lunară Baia Mare

Temperaturi medii zilnice

Schimbări foarte variabile prezintă și temperaturile medii zilnice ale aerului, datorită înlocuirii în mod brusc a maselor de aer de temperaturi diferite.

Datorită circulației atmosferice intense, variațiile cele mai mari de temperatură au loc în general, în timpul iernii.

În perioada 16 decembrie și 21 februarie, temperaturile medii zilnice sunt sub 0°C, ele putând atinge valori până la -30.0°C, temperatură înregistrată la10 februarie 1928 și care constituie până în prezent minima absolută.

Începând cu data de 21 februarie și până în jurul zilei de 20 martie temperatura aerului înregistrează valori cuprinse între 0.0°C-5.0°C, dar poate avea mari variații în plus sau în minus.

Trecerea la temperaturi medii de peste 5.0°C se face cu un decalaj de cca. 30 de zile.

Mărirea duratei zilei, creșterea radiației solare și schimbările atmosferice ce au loc determină creșterea continuă a temperaturii medii zilnice, care în perioada 20 martie – 14 aprilie va cunoaște valori între 5.0°- 10.0°C.

Data medie a trecerii peste 10°C are o decalare de cca. 24 de zile față de data medie a trecerii peste 5.0°C.

În perioada 14 aprilie- 14 mai, valorile temperaturii medii zilnice sunt cuprinse între 10.0°C-15.0°C, cu mari variații de la o zi la alta. Data medie de trecere peste 15.0°C începe la Baia Mare în jurul zilei de 14 mai și are un decalaj de cca 30 de zile față de data trecerii medii la temperaturi peste 10.0°C.

De la 14 mai până în jurul zilei de 12 iunie, temperatura medie zilnică a aerului cuprinde valori între 15.0°C – 18.0°C, trecerea la valori de peste 18.0°C făcându-se cu un decalaj de cca. 28 zile.

Timp de peste o lună de zile (în perioada 12 iunie – 14 iulie), valorile medii ale temperaturii zilnice vor fi între 18.0°C-20.0°C.

Cele mai mari valori ale temperaturii medii zilnice se înregistrează în general în perioada 14 iulie – 3 august, când depășesc 20.0°C, putând atinge valori până la 39.2°C, înregistrată la 22 august 1943 și care constituie maxima absolută. Cea mai coborâtă maximă, de 29.3°C, a fost înregistrată la 19 septembrie 1913.

Începând cu data de 3 august, temperatura medie zilnică începe să scadă în mod treptat. Până la 28 august ea va cuprinde valori între 18.0°C și 20.0°C. Din jurul zilei de 28 august până la 16 septembrie temperaturile medii zilnice vor fi cuprinse între 15.0°C-18.0°C, cu mari variații în plus sau minus.

O influență considerabilă asupra regimului de încălzire a aerului în timpul zilei, sau de răcire în timpul nopții o au condițiile de timp, în special nebulozitatea și vântul.

În perioada 16 septembrie – 16 octombrie, temperatura medie zilnică va cuprinde valori între 10.0°C-15.0°C, iar între 16 octombrie și 12 noiembrie temperatura medie zilnică va cuprinde valori între 5.0°C-4.0°C.

Începând cu data de 12 noiembrie, temperatura aerului va scădea mereu, atingând în jurul zilei de 16 decembrie valori sub 0°C.

I1.6.2.2. Caracteristicile generale ale precipitațiilor atmosferice

Repartiția precipitațiilor, ca și a altor elemente meteorologice, depind direct de caracterul mișcărilor aerului, respectiv de gradul de dezvoltare al convecției termice, dinamice sau orografice, precum și de deplasările advective.

Cantitățile anuale de precipitații

Precipitațiile atmosferice în Depresiunea Baia Mare sunt destul de ridicate, cantitatea medie multianuală a acestora, măsurate în perioada 1961-1993 la Stația Meteorologică Baia Mare, înregistrând o valoare de 859,3 mm (Tab.10, Anexa 4). Cantitatea de precipitații mare este determinată atât de predominarea circulației maselor de aer din vest și nord-vest, cât și de prezența munților în nord, nord-est, masele de aer fiind forțate să escaladeze relieful, contribuind astfel la formarea convecției dinamice orografice și la generarea precipitațiilor.

Cantitățile medii anuale de precipitații variază între 700-900 mm/an, valorile cele mai mici ajung în jur de 650 mm/an, iar cele mai mari depășesc 1000 mm/an. Cea mai scăzută cantitate s-a înregistrat în anul 1961 (606,3 mm/an), iar cea mai ridicată în anul 1970 (1168,4 mm/an) (Anexa 4), acesta fiind cunoscut ca unul dintre cei mai bogați ani din punct de vedere pluviometric, fapt ce argumentează numeroasele viituri din acea perioadă (ex: viitura din luna mai de pe Râul Someș).

Tabelul nr.10 Valorile multianuale și anotimpuale ale cantității de precipitații

În anii cei mai ploioși, în care a persistat activitatea ciclonică (1966, 1970, 1974, 1977, 1980, 1985, 1992), valorile au depășit 950 mm. La polul opus, în anii cei mai secetoși (1961, 1972, 1973, 1976, 1983), cantitățile de precipitații au fost cuprinse între 600 mm – 750 mm. (Fig.34, Anexa 4).

Fig. 11. Cantitățile anuale de precipitații la Stația Meteorologică Baia Mare (1961-1993).

Analizând distribuția pe decenii a cantităților medii anuale de precipitații (Fig.11), se observă că în primii ani de după 1991 se constată o creștere a cantității de precipitații, cel mai secetos deceniu este 1971-1980.

Fig.12. Distribuția pe decenii a cantităților medii anuale de precipitații

Valorile ridicate ale precipitațiilor se datorează arealului influențat de advecțiile maselor de aer oceanice provenite din Oceanul Atlantic, traversate de formațiunile barice și fronturile atmosferice asociate lor.

Diversitatea mare a formelor de relief determină o mare diferențiere climatică, sub aspectul precipitațiilor, care constituie una din verigile principale ale circulației apei în natură.

Valoarea practică a precipitaților constă mai mult în caracterul decât în cantitatea lor. Când au o intensitate moderată, apa se infiltrează în sol până la mari adâncimi, iar când cad sub formă de averse, o bună parte din apă nu apucă să se infiltreze, scurgându-se la suprafață.

Studiul precipitațiilor atmosferice are un rol important, deoarece acestea constituie rezerva de umezeală a solurilor și de alimentare a râurilor.

Cantitățile anotimpuale de precipitații

În funcție de modificările care survin în circulația generală a maselor de aer, în distribuția valorilor radiației solare și în intensitatea convecției termice, cantitățile de precipitații înregistrează valori diferite de la un anotimp la altul sau de la o lună la alta, repartiția precipitațiilor pe semestre arătând dependența lor de temperatură care generează convecția termică (Fig.13 ).

Fig.13. Repartizarea și proporția precipitațiilor pe anotimpuri

Semestrul cald al anului (vara), totalizează cantitățile cele mai mari de precipitații, cu o medie de 272,1 mm (Fig.36), convecția termică intensă generatoare de nori Cumulonimbus, cu dezvoltare mare pe verticală, fiind principala cauză. În anotimpul de vară se înregistrează cele mai bogate precipitații, 272,1 mm, datorită instabilității maselor de aer generate de convecția termică maximă vara, dar și de activitatea ciclonică de-a lungul Frontului Polar, specifică îndeosebi lunii iunie. Sezonul cald are o pondere de aproape 31%, spre deosebire de cel rece care însumează 22%.

Cantitățile lunare de precipitații

În Depresiunea Baia Mare, precipitațiile încep să crească începând din luna martie (49,7 mm) până la jumătatea lunii iunie, când se înregistrează un maxim de 104,7 mm, regimul pluviometric încadrându-se în tipul climatului temperat continental, cu un maxim în iunie și un minim în februarie-martie (Fig.14 ).

Fig.14. Cantitățile lunare de precipitații din arealul Municipiului Baia Mare din perioada 1991-2013

Din luna iunie precipitațiile scad până în octombrie (60,4 mm), apoi încep să crească, atingând un maxim secundar în luna decembrie (78,2 mm), apoi scăzând până în martie (Fig. 42, Tab. 12). Unii climatologi români consideră că maximul secundar din luna decembrie este strâns legat de intensificarea activității ciclonilor mediteraneeni care influențează în special sud-vestul țării, însă el se produce cu o întârziere de 1-2 luni față de maximul regiunilor mediteraneene, din luna octombrie sau noiembrie, unele regiuni din acea zonă înregistrând chiar un minim în luna decembrie. Astfel, maximul secundar are mai mult legătură cu intensificarea Depresiunii Islandeze care atinge dezvoltarea maximă în această lună, ciclonii mediteraneeni fiind responsabili cu producerea maximului secundar din noiembrie la unele stații din țara noastră, și mai puțin a celui din decembrie (Șerban, 2010).

Tabelul nr. 12 Valorile multilunare de precipitații în intervalul 1991-2013

Cantitatea maximă de precipitații căzute în 24 ore a fost 121,4 mm, valoare înregistrată în 13 mai 1970. Această valoare a generat viitura pe Someș, când s-au înregistrat debite excepționale, de 2-3 ori volumul total al precipitațiilor care cad normal într-o lună, acestea s-au cumulat cu o cantitate mare de ninsori în zona montană, unde stratul de zăpadă a depășit pe alocuri 3 m înălțime.

Precipitațiile zilnice

Distribuția precipitațiilor atmosferice din cursul zilei nu este uniformă, înregistrându-se valori diferite, în funcție de cantitatea , intensitatea și durata acestora.

În general, se înregistrează două maxime : una dimineața, între orele 6—10, și cealaltă după-amiază, între orele 14—18. Cele mai mici cantități de precipitații cad, de obicei, între orele 10—12, perioada ce constituie minimul principal.

Uneori, cantitățile de precipitații atmosferice dintr-o zi le pot depăși pe cele lunare, în special în cazul ploilor excepționale, așa cum a fost cea din 31 iulie 1954, care a avut o intensitate de 0.30, durata medie de 3 h și 40 minute și o cantitate de precipitații de 66.7 mm.

În perioadele reci, precipitațiile atmosferice cad sub forma zăpezii. Numărul zilelor cu sol acoperit variază în funcție de temperatura aerului și de grosimea stratului căzut. Prima zi cu sol acoperit nu reprezintă prima ninsoare, deoarece de obicei nu se menține. Numărul mediu al zilelor cu sol acoperit este de 67,2 zile. Data medie a primei ninsori este de 10 noiembrie, iar a ultimei ninsori, 9 aprilie.

Umezeala aerului

Datorită curenților de aer umed, pătrunde în această zonă o mare cantitate de vapori de apă, care variază în raport cu condițiile fizico-geografice, cu anotimpul, cu perioada zilei și cu condițiile meteorologice.

Umezeala relativă medie a aerului, la Baia Mare, este de 75%. Valorile lunare medii variază între 65—87 %. Iarna, umezeala relativă este mult mai ridicată decât în timpul verii.

Nebulozitatea

Prezența norilor în timpul zilei diminuează energia calorică și luminoasă a radiației solare, iar în timpul nopții face ca pierderile de căldură ale solului să fie mai reduse. Mersul diurn al nebulozitații diferă după tipurile de nori.

Din cauza încălzirii solare unii nori, ce apar de obicei în cursul nopții sau al dimineții (Stratus, Stratocumulus și Altostratus), dispar treptat în cursul zilei.

O puternică influență asupra mersului diurn al nebulozității o au relieful și circulația atmosferei.

Datorită frecvenței mari a maselor de aer umed, mersul anual al nebulozității este foarte diferit la Baia Mare, media anuală a nebulozității este 5.9 zecimi și se caracterizează printr-un maxim în luna decembrie când nebulozitatea atinge 7.2 zecimi și un minim în iulie-septembrie, când valorile medii ating 4.7 zecimi.

Începând cu luna ianuarie, când nebulozitatea atinge valoarea medie de 7.1 zecimi, valorile medii ale nebulozității scad continuu, atingând în luna iulie 4-7 zecimi, valoare medie care se menține până în luna septembrie, după care valorile cresc mereu, pâna la atingerea maximului din decembrie.

Durata de strălucire a soarelui

Durata de strălucire a soarelui depinde de nebulozitate, căci cu cât aceasta va fi mai mare, cu atât durata de strălucire a soarelui va fi mai mică și invers.

Durata de strălucire a soarelui depinde și de lungimea zilei, dar rolul hotărâtor îl are nebulozitatea.

Media anuală a duratei de strălucire a soarelui este de 2.000—2.050 ore, adică 40—45% din durata anuală posibilă.

Cele mai mari valori se înregistrează în lunile mai-septembrie, când durata de strălucire a soarelui variază lunar între 200-280 ore, adică în medie 50-60% din durata lunară posibilă. Numărul mediu anual al zilelor fără soare este de 65-75 zile, cele mai mari valori înregistrâdu-se în lunile noiembrie-februarie, iar cele mai mici valori în lunile mai – septembrie.

Vântul

Vântul, ca element climatic de mare importanță, poate influența în mod simtițor clima unui ținut, prin transportul maselor de aer de origini diferite. Direcția și viteza vântului sunt legate de condițiile locale și de circulația generală a atmosferei. O influență puternică o constituie formele de relief.

În această zonă, apărată de lanțul muntos dinspre N, NE și E cea mai mare frecvență o au curenții din V, iar cea mai mică din NE.

Privind mersul zilnic, viteza vântului, ce cuprinde valori destul de reduse, atinge un maxim în primele ore ale după amiezii și un minim în cursul nopții.

În general, la Baia Mare, predomină, în cea mai mare parte a anului, timpul calm, care atinge valoarea medie anuală de 54%.

CAPITOLUL III. PERSPECTIVE DE DEZVOLTARE DURABILĂ A DEPRESIUNII BAIA MARE PRIN ACTIVITĂȚI ECOTURISTICE

III.1. Ecoturismul – suport esențial al dezvoltării durabile a Depresiunii Baia Mare

Ecoturismul este o formă de turism în care motivația principală o reprezintă observarea și aprecierea naturii și a tradițiilor locale legate de natură și de moștenirea culturală. Această nouă formă de turism presupune derularea tuturor activităților turistice și existența unui mediu ambiant nealterat, mai ales în condițiile în care mediul a devenit o prioritate importantă pentru toate țările planetei.

Punerea în practică a unei astfel de forme de turism presupune îndeplinirea următoarelor condiții:

Conservarea naturii;

Protejarea naturii și a elementelor constituente;

Folosirea resurselor umane locale;

Ecoturismul are un caracter educativ în care se subliniază respectul pentru natură. Finalitatea acestui parametru este conștientizarea turiștilor și a comunității locale față de moștenirea locală și culturală;

Impact minim asupra mediului.

În general activitățile de ecoturism își focalizează atenția pe zone naturale, se încearcă conservarea a cât mai multor spații, entități teritoriale. Acesta este și cazul ariilor protejate din Depresiunea Baia Mare, unde, la fel ca și în alte arii protejate, implementarea acestor entități teritoriale protejate s-a făcut de jos în sus, de la factorii de decizie locali spre organismele naționale. Prin instituirea unor arii naturale s-au conservat și protejat anumite tipuri de ecosisteme cum ar fi o serie de comunități biotice rare sau pe cale de dispariție și de asemenea, elemente peisagistice cu statut de unicat. Este protejat și ecosistemul forestier, ecosistem care adăpostește o serie de specii de plante, animale și păsări. Ecoturismul nu poate fi abordat fără atingerea principiilor activității durabile. Prin definiție acesta oferă din start soluții durabile, de exemplu protecția naturii sau respectul reciproc între turist și arie protejată, fiind considerate soluții durabile, părți componente ale dezvoltării durabile. În aceeași idee activitatea de turism trebuie planificată astfel încât să aducă impact minim asupra ariei protejate iar practicile prin care se descoperă și se promovează ecoturismul trebuie să fie caracteristice ecoturismului durabil.

Conceptul de dezvoltare durabilă marchează o schimbare majoră în abordarea problemelor dezvoltării umanității și trebuie să asigure un echilibru între componentele și sistemele socio-economice. Dezvoltarea durabilă este forma de creștere economică care satisface nevoile sociale în termeni de bunăstare pe termen scurt, mediu și lung. Scopul general al dezvoltării durabile constă în îmbunătățirea vieții omenești și asigurarea condițiilor ca oamenii să fie în măsură să se realizeze la potențial maxim. Obiectivele acesteia sunt:

O dezvoltare economică sănătoasă bazată pe transformări structurale;

Distribuirea la nivel național către întreaga populație a beneficiilor dezvoltării economice;

Implementarea unei politici comune care să nu altereze mediul înconjurător;

Realizarea unei guvernări eficiente (dezvoltarea unui sistem – poliție care să asigure respectarea drepturilor și libertăților).

III.2. Semnificația ecoturistică a mediului natural și cultural din Depresiunea Baia Mare

Maramureșul este considerat de mulți sufletul satului tipic românesc. Cu așezările sale pitorești, dealuri înverzite și câmpii pline de flori sălbatice, Maramureșul concentrează tot ceeea ce înseamnă viața la tară. Vizitatorii acestor meleaguri au ocazia unică de a se întoarce în timp, de a fi martori ai unor vremuri și ai unei vieți mai simple.

Turismul rural și ecoturismul sunt din ce în ce mai răspândite și în mediul rural din Depresiunea Baia Mare. Dacă petreceți o noapte într-o pensiune din satele din apropierea Băii Mari, și gustați mâncăruri tradiționale ori sunteți martori la confecționarea obiectelor de artizanat, folosind în linii mari aceleași metode de secole, veți vedea cum viața rurală se dezvăluie în fața dumneavoastră și veți experimenta istoria, viața și tradițiile de altădată.

Una dintre cele mai frumoase și interesante componente a culturii maramureșene o constituie patrimoniul de obiecte de artizanat, confecționate cu măiestrie de artiștii activi din regiune. Acești artizani talentați readuc istoria la viață cu ajutorul ceramicii, a textilelor și a icoanelor pe lemn și pe sticlă, a costumelor tradiționale, pălăriilor precum și a multor alte obiecte valoroase. În unele sate din depresiune puteți să vizitați meșteri artizani în propriile ateliere, de unde puteți achiziționa și suveniruri.

Turismul ecologic sau ecoturismul reprezintă o formă turistică într-o creștere accentuată în ultimii ani deoarece implică costuri minime, îndeosebi pentru că elementul cheie este natura, având însă avantajul că poate aduce beneficii mari pe termen scurt.

Dezvoltarea pensiunilor turistice din satele din apropierea municipiului Baia Mare a creat nevoia de diversificare a serviciilor oferite pentru atragerea turiștilor dornici de a ,,atinge,, și proteja patrimoniul natural și cultural. În acest sens, putem spune că ecoturismul este o formă elitistă de turism deoarece se adresează oamenilor educați pentru care valorile patrimoniului natural și cultural reprezintă bunuri universale ce trebuie păstrate, protejate și transmise generațiilor viitoare.

Turismul ecvestru, cinegetic, piscicol, montan, cicloturismul și sporturile de iarnă, sunt tipuri de servicii pe care orice proprietar de pensiune le poate oferi prin mijloace proprii ori prin colaborare cu alți furnizori.

III.3. Oportunități de dezvoltare a ecoturismului în Depresiunea Baia Mare

Definirea unor itinerarii turistice care pun în valoare patrimoniul natural și cultural al Depresiunii Baia Mare și considerarea acestora ca mijloace prioritare pentru dezvoltarea ecoturismului

Unul dintre itinerariile cele mai importante, din Maramureș, cu desfășurare și în Depresiunea Baia Mare este ,,Drumul moștenirii maramureșene ‘’, binecuvântat de abundența vieții sălbatice și habitate naturale de o deosebită frumusețe.

Depresiunea Baia Mare reprezintă de asemenea un areal important pentru vizitatorii interesați să descopere și să exprimenteze moștenirea reprezentată de diversitatea naturală și culturală ce-i conferă identitate. Tradițiile și obiceiurile, construcțiile specifice și în același timp diferite de maramureșul istoric, adaugă zonei un potențial cultural deosebit de valoros. Acest traseu montan, de 64km, care străbate Masivul Gutâi, obiectiv natural și cultural deosebit de valoros și emblematic pentru întregul Maramureș, reprezintă o incursiune valoroasă în natură și istorie. Poteca include zonele umede situate în Piemontul Gutâiului, adevărate muzee ale naturii ce găzduiesc o floră relictă din era glaciară și Rezervația Creasta Cocoșului, ce conservă elemente natural cu semnificație ecologică, științifică și peisagistică deosebită.

Valorile culturale regăsite de-a lungul traseului completează armonios zestrea maramureșeană: arhitectura tradițională specifică civilizației lemnului cu porțile sculptate ce poartă cu ele identitatea locului și bisericile de lemn patrimoniu UNESCO (dintre care trei sunt în Depresiunea Baia Mare) precum și meșterii populari ce duc mai departe meseriile tradiționale păstrate de-a lungul timpului.

Posibilitatea de valorizare și valorificare a patrimoniului natural și cultural din mediul rural

Asociația WWF Programul Dunăre-Carpați România, filiala din Baia Mare, a reușit să implementeze traseul ecoturistic Drumul verde între localitățile Desești și Ferma ecologică Poiana Rachitei din Munții Gutâiului. Proiectul ecoturistic a fost lansat în anul 2004 și prevede restaurarea pajiștilor montane bogate în biodiversitate, urmărind în același timp creșterea veniturilor pentru localnici. Acțiunea asociației face parte din inițiativa ,,O singură Europă, mai multă natură’’, care își propune dezvoltarea unor mecanisme ce lucrează în favoarea naturii și a oamenilor.

Coordonatorul de proiect, Alexandra Pușcaș, a declarat că în prima fază a proiectului, a fost deschisă o fermă de vaci din rasa Bruna de Maramureș, la Poiana Răchitei din Munții Gutâiului, demonstrând că se poate practica turism de calitate respectând natura și tradițiile locului. Începând din acest an, atât pajiștea cât și ferma de vaci au intrat în perioada de conversie în vederea certificării ecologice. Veniturile realizate de fermieri din comercializarea cărnii certificate și ecoturism vor fi capitalizate.

Proiectul Drumul Verde acoperă o distanță de Aproximativ 20km și face legătura între localitățile Desești- Câmpul Tătaru – Poiana Răchitei, iar în localitatea Ocna Șugatag, turiștii temerari pot poposi la o cabană amplasată într-un cadru natural deosebit care oferă cazare și masă. Drumul Verde poate fi parcurs cu caruța trasă de cai sau pe jos.

Considerăm că turismul ecologic promovează și valorifică moștenirea naturală și culturală a regiunii în studiu, respectând mediul, dar în același timp, contribuie la îmbunătățirea calității vieții în localitățile respective.

Existența ariilor naturale protejate

În județul Maramureș sunt 35 de arii naturale protejate cu o suprafață de 160.762 ha din care 9,798ha aparțin Parcului Natural Munții Rodnei iar 148.850ha aparțin Parcului Natural Munții Maramureșului :

În Depresiunea Baia Mare menționăm existența următoarelor arii naturale protejate:

Rezervația Fosiliferă Chiuzbaia, satul Chiuzbaia

Rezervația Tăul lui Dumitru- Baia Mare,satul Blidari

Pădurea Bavna- comuna Satulung,satul Fersig și comuna Mireșu Mare

Cheile Babei- comuna Coroieni, satul Baba

Arboretul de castani comestibili de la Baia Mare- Municipiul Baia Mare, orașul Baia Sprie, orașul Tăuții Măgherăuș

Coloanele de la Limpedea- Municipiul Baia Mare

Rozeta de piatră Ilba- comuna Cicârlău,satul Ilba

Existența bisericilor din lemn cu valoare identitară de patrimoniu.

Bisericile din lemn sunt foarte cunoscute în lume pentru arhitectura lor, fapt pentru care cele mai frumoase fac parte în prezent din patrimoniul universal UNESCO. Deosebit de important pentru dezvoltarea ecoturismului este faptul că trei din cele opt biserici de lemn din județul Maramureș sunt în spațiul limitrof arealului de studiu, mai exact bisericile din Șurdești și Plopiș sunt situate în vechea Țară a Chioarului, actualmente Depresiunea Chioarului iar biserica Sf. Arhangheli din Rogoz este situată în Țara Lăpușului.

Bisericile de lemn din Depresiunea Baia Mare sunt în număr mult mai mic decât cele din Maramureșul Istoric datorită trecutului istoric al regiunii, precum și materialelor folosite în construcții.

La zestrea culturală a arealului în studiu se adaugă prezența mănăstirilor și arta culinară maramureșeană cu multe influențe din partea celor care au încercat să stăpânească aceste ținuturi. Amintim în acest sens Mănăstirea Habra din localitatea Groși, Mănăstirea Sfânta Maria din Baia Mare, Mănăstirea Sfântu Ilie din localitatea Coroieni, iar în arealul limitrof Mănăstirea Nașterii Maicii Domnului (localitatea Lăpușul Românesc și Mănăstirea Rohia (localitatea Rohia) situate în Depresiunea Lăpușului.

Arta gastronomică este o sinteză a legăturii dintre om și natură și în același timp un martor al istoriei și culturii formate de-a lungul secolelor

Arta gastronomică maramureșeană nu excelează prin finețuri și combinații sofisticate de alimente și mirodenii. Este mai degrabă sobră și extrem de ecologică, la fel și agricultura, zootehnia și pomicultura, din rodul cărora se obțin principalele derivate alimentare.

Nucleul tradiției culinare îl reprezintă lăptăria pastorală mobilă, pe care păcurarii o instalează în munți, în timpul verii, pe perioada pășunatului turmelor de oi. În aceste microfabrici de produse lactate, principalul actor este baciul, singurul responsabil de întregul proces de prepararea laptelui.

Proprietarii de oi urcă prin rotație, la stână, pentru a-și primi partea ce li se cuvine stabilită la ,,măsuriș’’. Din laptele de oaie, baciul prepară cașul, urda și jintița. Brânza se prepară în gospodărie cu cașul luat de la stână.

Deoarece condițiile meteo-climaterice și calitatea solului nu au favorizat în mod special culturile de grâu, în această regiune, din punct de vedere al culturii plantelor, agricultura s-a axat preponderent pe culturile de porumb. Făina de mălai a constituit, începând din sec.XVII-lea,,principalul element nutritiv pentru populația rurală’’ (Petre Dunca 2004). Din acest produs se obține atât mămăliga, cât și pâinea de toate zilele. Din făina albă de grâu se mai preparau prescurele și colacii rituali, folosiți la sărbătorile mari.

Locuitorii din acestă regiune preferă, la mâncarea de dimineață o masă consistentă cum ar fi: coleșă cu brânză, lapte acru, slănina și papara din ouă.

Prezența turiștilor interesați de tradiții poate reprezenta un factor revitalizant al practicilor culturale, adesea uitate de localnici, și poate contribui la reconstrucția identității colective a arealului studiat.

Amintim în acest sens activitatea comunităților locale din mediul rural pentru generarea unor evenimente și obiceiuri vechi care au ca scop motivarea populației pentru menținerea obiceiurilor și tradițiilor populare, chiar ,,reînvierea,, unor obiceiuri vechi.

III.4. Limitări ale dezvoltării ecoturismului în Depresiunea Baia Mare și impactul asupra comunităților locale

Având în vedere faptul că ecoturismul se practică îndeosebi în ariile naturale protejate și în mediul rural unde elemente importante ale naturii, culturii și istoriei arealului în studiu trebuie vizitate și admirate fără a le denatura, modifica și distruge am identificat o serie de limitări care sunt legate de indeosebi de repercursiunile mineritului și prelucrării metalelor în Depresiunea Baia Mare.

Dintre acestea considerăm că următoarele aspecte trebuie să fie în atenția comunităților locale și a celor care gestionează obiectivele de patrimoniu natural și cultural :

Creșterea rapidă a numărului de vizitatori din mediul rural ar putea avea repercusiuni sociale și culturale asupra comunității locale.

Aducem în discuție, în acest context că, atunci când două culturi se întâlnesc, ele au anumite divergențe, nu neapărat negative, la care, de cele mai multe ori, comunitatea locală nu se poate adapta. Această confruntare poate avea un efect de deculturalizare a comunității locale, mai ales când turismul devine unul de masă.

Gestionarea necorespunzătoare a ariilor naturale protejate și introducerea acestora în circuitul turistic, fie el și ecologic poate bulversa practica activităților tradiționale, cum ar fi vânătoarea, pescuitul, care sunt adesea interzise de ariile protejate.

În ceea ce privește Depresiunea Baia Mare, publicitatea ariilor protejate în mass-media poate determina creșterea numărului de turiști, prin urmare, poate influența comportamentul social al localnicilor. Este foarte adevărat că impactele sociale sunt dificil de măsurat cantitativ . Cu timpul însă se pot face însă aprecieri calitative.

Nerespectarea unor obiective sociale importante legate de practicarea ecoturismului, dintre care amintim: revigorarea calității vieții membrilor comunității, satisfacerea nevoilor de informare asupra resurselor ecoturistice și participarea comunității la propria sa dezvoltare.

Comunitățile locale nu au putere decizională în ceea ce privește practicarea ecoturismului și de multe ori nu se implică în realizarea proiectelor ecoturistice din regiunile lor, deși acestea contribuie la propria lor dezvoltare.

Lipsa de educație a turiștilor duce de multe ori la nerespectarea celor mai importante condiții pentru practicarea ecoturismului : conservarea și protejarea naturii pentru un impact minim asupra mediului, folosirea resurselor umane locale, respectarea caracterului educativ a activităților ecoturistice și conștientizarea turiștilor și comunităților locale față de moștenirea naturală și culturală a regiunii în care s-au născut și trăiesc.

III.5. Perspectivele dezvoltării ecoturismului în Depresiunea Baia Mare

Dezvoltarea durabilă se ghidează după o serie de principii care sunt respectate și urmate în toate arealele/regiunile în care aceasta este promovată. Deoarece pe teritoriul Depresiunii Baia Mare ecoturismul este într-o fază incipientă, pe viitor propunem respectarea următoarelor principii, care concordă cu principiile dezvoltării durabile a ecoturismului în Europa și în România:

Preocuparea pentru unitate și corectitudine atât a autorităților locale cât și a cetățenilor din cadrul fiecărui mediu social în parte (oraș, sat, comună);

Promovarea unei viziuni de lungă durată asupra dezvoltării arealului în studiu, prin practicarea la scara din ce în ce mai mare a turismului ecologic;

Promovarea gândirii sistemice care să guverneze conexiunea între cele trei dimensiuni (social, economic, mediu), îndeosebi a celor implicați în mod direct în elaborarea strategiei de dezvoltare a acestui areal;

Luarea unor măsuri legislative clare pentru respectarea integrității ecologice, prin aceasta înțelegând mai ales satisfacerea necesităților de bază legate de calitatea aerului, a apei, a hranei și a consumului de produse necontaminate;

Protejarea și dezvoltarea ecosistemelor locale și a biodiversității în baza normelor legislative în vigoare;

Implicarea cetățenilor, mai ales a populațiilor locale în respectarea unor acțiuni clare menite să respecte environmentul, cum ar fi: conservarea resurselor de apă și de sol, folosirea energiilor și resurselor neregenerabile, colectarea și depozitarea deșeurilor în conformitate cu normele internaționale în domeniu și cu respectarea principiilor dezvoltării durabile;

Aplicarea strategiilor de prevenire pentru minimalizarea poluării și folosirii resurselor regenerabile;

Promovarea și respectarea măsurilor de securitate economică;

Respectarea cerințelor pentru o dezvoltare economică diversificată;

Reinvestirea resurselor în economia locală;

Participarea activă a investitorilor locali în dezvoltarea regională durabilă, inclusiv prin activități ecoturistice;

Crearea unor oportunități de angajare pe plan local în domenii care au în vedere dezvoltarea localităților prin activități aecoturistice;

Crearea unor centre de instruire și educație pentru nevoile economice ale arealului în studiu.

III.6. Tipuri de turism asociate practicării ecoturismului în Depresiunea Baia Mare

În arelul Depăresiunii Baia Mare și în arealul montan limitrof există posibilități de dezvoltare a unor tipuri de turism aferente ecoturismului, cum ar fi:

Turismul rural, în accepțiunea geografică turismul rural relaționează cu existența așa numitului spațiu rural, cu cele trei componente ale satului (vatra, moșia, comunitatea umană). Principiile acestuia sunt comune cu cele ale ecoturismului (conservarea tradițiilor, obiceiurilor, modului de gândire, etc.). În satele din imediata vecinătate a municipiului Baia Mare aceste principii sunt respectate, ceea ce poate conduce la dezvoltarea turismului rural în arealul în studiu, deși în prezent acesta este într-o fază incipientă.

Agroturismul se referă la oferta turistică din gospodăria țărănească. Pensiunea turistică este baza de cazare asociată acestui tip de turism, care nu se adresează turismului de masă. Toate produsele turistice folosite sunt din gospodărie, fiind produse ecologice. Activitățile asociate pot fi diverse, de exemplu echitație, cură terapeutică sau îndeletniciri tradiționale (muls, mersul la ciurdă, cosit, culesul fructelor de pădure, etc.).

Turismul sportiv. În arealul menționat pot fi desfășurate mai multe forme ale turismului sportiv care au legătură directă cu respectarea environmentului, dintre care amintim cicloturismul, alpinismul, sporturile de iarnă, orientarea turistică, etc.

Turismul durabil se referă la abordarea calității în folosul cantității, comunitățile locale măsurând succesul turistic nu prin numărul turiștilor ci prin durata șederii, bani cheltuiți, calitatea experienței. Se evită abuzul față de produsele turistice investitorii anticipând dinamica turistică și prevenind suprasolicitarea infrastructurii (evitarea apariției sindromului „love to death”).

CAPITOLUL IV. VALORIFICAREA POTENȚIALULUI REZERVAȚIEI NATURALE CHIUZBAIA PRIN ACTIVITĂȚI ECOTURISTICE

IV.1. Constituirea ariei protejate

Rezervația fosiliferă CHIUZBAIA înființată în anul 1954 prin Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 514, reconfirmată prin Hotărârea Consiliului Județean nr. 207 din 1977 și nr. 37 din 14.11.1994, prin OUG nr. 195/2005 privind protecția mediului, cu modificările și completările ulterioare este arie naturală protejată încadrată la categoria “monumente ale naturii” corespunzătoare categoriei a III-a I.U.C.N, după încadrarea rezervației în planul de amenajare din anul 2000.

Actualmente rezervația se află în cadrul Ocolul Silvic Baia Mare și are o suprafață de 50 ha în UP VI, U.A 66A, 65A, 67C, 66B, 70B, 70A și 71C.

IV.2. Scopul constituirii ariei protejate

este cel de protecția și conservarea unor elemente naturale cu valoare și semnificație științifică deosebită. De asemenea se urmărește excluderea și prevenirea activităților de exploatare sau utilizare a resurselor naturale care contravin obiectivului de conservare, precum și asigurarea de condiții pentru activitățile educaționale, recreative și de cercetare științifică.

IV.3. Descrierea ariei protejate

Situare geografică și acces

Rezervația fosiliferă de la Chiuzbaia este situată pe versantul sudic al Masivului Igniș, între acesta și depresiunea Chiuzbaia, la obârșia Văii Jidoaia, denumită și Jidovoaia, ce drenează partea de NV a depresiunii Chiuzbaia, denumită de localnici Groape. În partea nordică a rezervației se află vârful Ciontolan – ”contrafort” sudic al Ignișului. Această arie naturală protejată are o suprafață de 50 ha, iar din punct de vedere administrativ-teritorial, aparține de municipiul reședință de județ Baia Mare.

Fig.15 . Localizarea geografică a rezervației fosilifere Chiuzbaia (sursa: Clubul de speologie ,,Montana,, Baia Mare, custodele rezervației naturale)

Fig.16 . Panou informativ la intrarea în rezervație (fotografie realizată în iunie 2013)

În perimetrul rezervației există 8 puncte fosilifere cu plante, situate pe versantul de sud al Masivului Igniș, între pâraiele Jidoaia în est și Izvorul Plopilor în vest, la cote care variază între 810 și 870 m.

Coordonatele limitelor de colț (Coordonate Stereo 70) ale rezervației sunt următoarele:

Din Baia Sprie se poate urma DC 5 de pe Valea Chiuzbăii, circa 7 km. până în localitatea Chiuzbaia, aparținătoare de Baia Sprie, de unde, pe potecă, mai sunt de parcurs circa 3 km până la rezervație.

În rezervație se mai poate ajunge din centrul orașului Baia Sprie pe traseul turistic marcat cu punct galben, urcând pe Valea Borcutului iar de la Borcut prin plantația tânără din Dealu Roșu – Săcădaș, după care se merge pe la poalele unui spectaculos con de roci eruptive numit Poca.

Fig.17 . În drum spre rezervație (plan îndepărtat-masivul Igniș, fotografie realizată în iunie 2013)

Fig.18. În rezervație (refacerea marcajelor – triunghi roșu, traseului turistic Chiuzbaia -Izvoare, fotografie realizată în iunie 2013)

Accesul în rezervație se mai poate face pe traseul Baia Mare – Ferneziu – Cariera Limpedea, pe valea Firizei și apoi pe drumul ce se desprinde spre est  pe Valea Limpedea – cariera Tăul Roșu– Groape. De la gura Văii Plopilor, afluent drept al Văii Jidovoaia, drumul forestier urcă inițial pe aceasta apoi, printr-o serpentină prelungă, traversează Piciorul Ciontolanului revenind în Valea Plopilor, la Câmpul Neamțului. Aici drumurile se despart: spre dreapta un drum traversează pe sub vârful Ciontolan, în Valea Jidovoaia, continuând apoi spre Valea Lazului. Spre vest drumul  ajunge până sub peretele stâncos Lespezi.

Fig.19. În drum spre rezervație (în punctul numit Hija, fotografie realizată în iunie 2013)

Fig.20. În rezervație (măsurarea lungimii traseului turistic Chiuzbaia -Izvoare, fotografie realizată în iunie 2013)

Fig.21. În rezervație (refacerea marcajelor traseului turistic Chiuzbaia -Izvoare, fotografie realizată în iunie 2013)

Din punct de vedere hidrografic rezervația este încadrată de Valea Plopilor și Valea Jidovoaia, afluenți ai Firizei.

Din punct de vedere silvic, rezervația se află în cadrul Ocolului Silvic Baia Mare, fiind situată în unitatea de producție VI, cu unitățile amenajistice 66A, 65A, 67C, 66B, 70B, 70A și 71C.

Geomorfologia rezervației

Localitatea Chiuzbaia este situată în bazinul sedimentar Chiuzbaia pe un anticlinal orientat E – V, format din depozite eocene, sarmațiene și pannoniene străbătute de câteva neckuri vulcanice caracteristice. Bazinul sedimentar este înconjurat de lave și  piroclastite, ce formează înălțimile din jur.

Arealul rezervației  reprezintă o curgere vulcanică groasă de 200 – 500 m pe care apare discordant și numai local, între pâraiele de dreapta ale Văii Jidoaia, o alternanță de diatomite cu cinerite care cuprinde punctele cu plante fosile.

În aflorimentul A, în locul denumit Biserica lui Siridon, apare un dyke de andezite bazaltoide dezgolit prin eroziune, ce prezintă aspectul unei turle de biserică, care a ridicat din poziția originală și a tectonizat și cornificat o stivă de diatomite albe – cenușii cu intercalații de cinerite.

Paleontologia rezervației

Răzvan Givulescu (1990), a descris 8 puncte fosilifere, notate în ordinea descoperirii lor cu litere A, B, C, E,  , F, G, și H. Primul afloriment cunoscut este notat cu litera A, fiind cel de la Biserica lui Siridon iar ultimul, notat cu H, fiind identificat în anul 1981.

Cantitatea impresionantă de eșantioane foliare, este răspândită în colecțiile: Muzeului Județean Maramureș (2130 buc.), Institutul Geologic al României (1104 buc.), Universitatea de Nord Baia Mare, la Facultatea de Resurse Minerale și Mediu (28 buc.), la Facultatea de Științe (25 buc.), Catedra de Geologie – Paleontologie a Universității Babeș – Bolyai Cluj – Napoca (52 buc.), Institutul Botanic al Universității din București (34 buc.), iar piese izolate se găsesc în colecțiile Muzeului Țării Crișurilor din Oradea, Grădina Botanică Iași, Muzeul Maramureșului Sighetu Marmației precum și în muzee și colecții din străinătate.

Fig.22 . Panou informativ din rezervație, realizat în contextul proiectului ,,Ariile protejate-valori de lângă noi‘‘ .

Inventarul întocmit de Răzvan Givulescu  cuprinde 235 + 4 tipuri de vegetale fosile. Acestea reprezentând cea mai cuprinzătoare listă nu numai din România ci și din tot Paratethysul.

Chlorophyta: Algae,

Myxophyta: Sphaerites caryae, Fungi div.sp.,

Bryophyta: Chiuzbaia tenella1,

Pteridophyta: Lycopodium sp.,  Adiantum3 cf. reniforme,  Osmunda parschlugiana,

Gymnospermophyta: Ginkgo adiantoides, Libocedrites salicornioides, Torreya3 cf. nucifera, Taxus3 inopinata2, Amentotaxus gladiifolia, Cephalotaxus3 pliocaenica, Sequoia abietina, Glyptostrobus europaeus, Taiwania3 japonica, Picea sp., Pinus aff. Taedaeformis, P. cf. strobus, Pinus sp. – binae, P. sp. – semina, P.sp. – con;

Angiospermophyta: Liriodendron procaccini, Magnolia cuneifolia, M. Miocenica, M. Acuminata, M. cf. cordata, Asimina3 browni, Persea princeps, Sassafras subtriloba, S. Ferretianum, Neolitsea palaeosericea, Laurus cf. nobilis, Laurophyllum cf. brauni, L. sp. 1.2., Daphnogene, D. polymorpha, Epimedium3 praeaspera, Berberis3 inopinata B. goinai2, B. cf. mougeoti, B. lanceolata, Mahonia virginiae2, Aristolochia sp., Ceratophyllum aff. demersum, Euptelea cf. polyandra, Cercidiphyllum crenatum, Liquidambar europaea, Liquidambar sp., Parrotia pristina, Platanus platanifolia, Eucommia3 cf. ulmoides, Alnus cf. subcordata, A. feroniae, A. praenepalensis, A. hoernesi, A. gaudini, A. cecropiaefolia, A. pseudojaponica, A. Pseudotenuifolia, Betula prisca, B. Subverrucosa, B. aff. papyrifera, B. macrophylla, B. cf. subpubescens, B. pseudoluminifera2, B. sp.-semina, Carpinus grandis, C. cobălcescui2, C. sp. ex gr. Betulus, C. sp. ex gr. caroliniana, C. suborientalis, C. sp.ex gr. orientalis, C. bergeri, C. cuspidens, C. kisseri, C. subtschonoski, C. biharensis, C. uniserrata, Ostrya angustifolia, O. Cf. virginiana, O. atlantidis, Corylus aff. sieboldiana, C. insignis, C. minima, C. cf. avellana, Fagus attenuata, Fagus silesiaca, F. sp. -cupe, Castanea cf. sativa, C. cf. kubinyii, C. pliosativa, C. cf. crenata, Quercus cruciata, Q.  drymeja, Q. sp. ex gr. grandidentata, Q.sp. ex gr.cerris, Q. sp. ex gr. coccifera, Q. mediterranea, Q. pontica, Q. kodorica, Q. macrantheroides, Q. sp. ex gr. macranthera, Q. kovátsi, Q. baikovskaiae2, Q. sp. ex gr. muehlenbergii, Q. praeprinus, Q. sp.ex gr. crispula, Q. pseudofurcinervis, Q. rhyolitica, Q. ignisensis, Q. irregulare2, Q. sp . -cupe, Ulmus pyramidalis, U. carpinoides, Celtis cf. occidentalis, Zelkova zelkovaefolia, Myrica serotina, Juglans acuminata, Carya denticulata, C. serraefolia, Cylocarya3 cyclocarpa, Spiraea sp., Prunus cf. laurocerasus, Sorbus proaria, S. praetorminalis, S. cf. aucuparia, S. pannonica, Photinia acuminata, Malus pulcherrima, Pyracantha cf. coccinea, Itea transsilvamnica, Cercis cf. canadensis, Gleditschia allemanica, Cassiophyluml berenices, Wisteria3 fallax, Leguminosites maximus, Trapa sp., Craigia bronni, Zanthoxylum juglandinum, Z. Engleri,  Phellodendron grandifolium, Coriaria sp., Pistacia cf. lentiscus, Embothrites borealis, Rhus pseudosuccedanea, R. pyrhae, Koelreuteria cf. reticulata, Aesculus sp., Acer cf. pseudoplatanus, A. Sanctae-crucis, A. cf. protojaponicum, A. Tricuspidatum, A. palaeosaccaharinum, A. integrilobum, A. integerrimum, A. cf. laetum, A. cf. campestre, A. cf. monspessulanum, A. cf. sepultum, A. cf. pennsylvanicum, A. rueminianum, A. vindobonensis, Celastrus barbui, Ilex studeri, I. irregularis,Ilex sp., Paliurus ovoideus, Berchemia multinervis, Hovenia dulcis, Ampelopsis sp., Vitis strictum, Buxus cf. sempervirens, Viscum sp. Aff. Viscum album, Viscum rotundifolia, Viscophyllum pliocaenicum, Loranthus3 obovatifolia, L. semakai, Cornus oeningensis, C. aff. Candidissima, Cornus sp., Camelia sp.  Eurya cf. japonica, Populus populina,  P. gigantea, P. cf. grandidentata, Tilia sp., Tilia waltheri, T. ovoidea, T. megacarpa2, Firmiana lobata, Dombeyopsis3 lobata, Buettneriophyllum tiliaefolium, Gaylussacia cf. baccata, Daphne kimmerica,  Arbutus cf. andrachne, Clethra sp., Pyrolaeanthus pseudosecundus1, Styrax cf. obassia, Diospyros anceps, Polygonum pliocaenicum2și3, P. asymmetricum, Lonicera sp. 1,2, Viburnum cf. tinus, Viburnum cf. lantana, V. inconforme, Fraxinus sp., Fraxinus cf. pennsylvanica, F. ungeri, Syringa schweitzeri2și3, Osmanthus lanceolata2și3, Bignoniaceaespermum germanicum, Catalpa3 protobungei2,  Potamogeton cf. natans, Smilax sagittifera, S. cf. aspera, Sassa lugdunensis, Glumophyllum oenigmaticum2, G. dacicum, Incertae sedis,  Phragmites oeningensis, Diversiphyllum truncata, Phyllites pulcherrima, P. glandulosa, Dicotylophyllum elongatum, Monocotyla var, Antholites sp.

1 – genuri noi pentru știință,  2 – specii noi,  3 – genuri noi pentru România.

Flora fosilă de la Chiuzbaia completează prin bogăția și varietatea ei un interval geologic necunoscut din punct de vedere paleo – floristic, acela al Pannonianului superior, respectiv al Ponțianului. Avem astfel  o privire de ansamblu asupra evoluției florei și vegetației pliocenului de tip pannonic din Transilvania, pe un interval de timp de la 11 milioane ani la 5,5 milioane ani.

Rezervația conține un număr de opt puncte fosilifere din care, în trecut s-a colectat o cantitate impresionantă de plante. Principalele amenințări sunt legate de factorul antropic cum ar fi: turismul necontrolat și activitățile economice de exploatare a lemnului, respectiv transportul masei lemnoase prin traversarea rezervației.

Fig.23. Panou informativ din rezervație, realizat în contextul proiectului ,,Ariile protejate-valori de lângă noi‘‘ .

Având în vedere cele de mai sus scopul planului de management a Rezervației fosilifere Chiuzbaia este:

Menținerea stării de conservare a depozitelor fosile pe termen lung și valorificarea potențialului științific și educativ ale acestora

IV.4. Perspective ale practicării ecoturismului în Rezervația fosiliferă Chiuzbaia

Perspectivele dezvoltării activităților ecoturistice sunt determinate sau condiționate de anumite aspecte, printre care foarte important este demersul de valorificare a patrimoniului natural de mare importanță științifică respectând regulile de protecție și conservare a mediului.

Condițiile și regulile stabilite prin Planul de management al rezervației se pot constitui în factori limitativi sau în factori favorizanți ai practicării activităților ecoturistice și educaționale.

Vom încerca în cele ce urmează să facem o analiză a celor mai importante condiții care pot influența într-un fel sau altul activitățile turismului durabil, îndeosebi cele ecoturistice.

IV.4.1. Măsurile administrative

Rezervația fosiliferă Chiuzbaia este administrată de un custode, în conformitate cu convenția de custodie încheiată între autoritatea responsabilă (în general Agențiile pentru Protecția Mediului) și custodele, care de altfel elaborează Planul de management. Necesitatea Planului de management se impune cu atât mai mult cu cât dorim o abordare a perspectivelor ei ecoturistice.

IV.4.2. Managementul rezervației

Planul de management este demersul realizat în vederea gospodăririi unitare și integrate a acestei arii naturale protejate și urmărește respectarea acestuia. Planul de management reglementează organizarea și desfășurarea unor activități specifice și de altfel, supraveghează toate activitățile care se desfășoară pe teritoriul rezervației, astfel încât să se asigure îndeplinirea obiectivelor de management.

Obiectivul fundamental prevăzut în Planul de management este conservarea habitatelor naturale, a florei și faunei sălbatice, obiectiv care se regăsește în sfera obiectivele oricărei arii protejate, stabilite prin O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, cu modificările și completările ulterioare.

IV.4.3. Tipuri de activități permise în rezervație și care sunt în corelație cu principiile ecologice

În Rezervația fosiliferă Chiuzbaia, la fel ca în orice arie protejată sunt reglementate anumite tipuri de activități care sunt în corelație cu obiectivele și principiile ecoturismului. Activitățile specifice valorificării potențialului și patrimoniului rezervației prin activități ecoturistice sunt următoarele:

Activitățile de silvicultură și vânătoare

Pe terenurile care fac parte din fondul forestier inclus în rezervație se execută numai lucrările prevăzute în amenajamentele silvice, care trebuie să obțină avizul de mediu cu respectarea reglementărilor în vigoare.

Orice plan sau proiect, care nu are legătură directă, ori nu este necesar pentru managementul rezervației, se poate derula numai după obținerea actelor de reglementare emise de către autoritatea de mediu responsabilă, care va ține seama de avizul custodelui.

Acțiunile de gospodărire și monitorizare a fondului de vânătoare de pe toată suprafața rezervatiei se organizează în comun de către personalul de specialitate din Direcția Silvică Maramureș și Ocolul Silvic Baia Mare, gestionar al fondului de vânătoare 31 Valea Neagră .

Activități destinate cercetării științifice (conform Planului de management elaborat de custodele rezervației)

Cercetarea științifică în rezervație va fi orientată, pe cât posibil, spre realizarea scopului primordial, cel de conservare a sitului fosilifer, a biodiversității și a peisajului.

În baza rezultatelor temelor de cercetare desfășurate de custode, acceptate și avizate de forurile științifice abilitate, custodele propune măsurile de conservare ce se impun pentru realizarea obiectivelor de protecție a rezervației.

Activitatea de cercetare științifică pe teritoriul rezervației se desfășoară cu avizul custodelui, care sprijină logistic, la solicitare și în măsura posibilităților, activitatea de cercetare.

În cazul temelor de cercetare care necesită date/informații privind Rezervatia, furnizate de custode, se va încheia un contract cu cei care derulează tema, contract care să asigure accesul custodelui la rezultate, în vederea utilizării lor în activitatea de management a Rezervatiei. Clauzele contractului se stabilesc de comun acord de către părți iar dreptul asupra utilizării rezultatelor se stabilește prin contract.

IV.4.4. Activități ecoturistice, reguli de vizitare și restricții

În rezervația în studiu sunt permise activități de turism ecologic și educaționale, cu condiția respectării regulilor de vizitare, potrivit regulamentului prevăzut prin Planul de Management.

Accesul în rezervație se face doar pe traseul turistic marcat cu triunghi roșu care face legătura între localitatea Chiuzbaia și stațiunea Izvoare, precum și pe drumurile auto forestiere existente. Pe aceste două trasee se situează două dintre cele 8 puncte fosilifere cunoscute până acum.

Abaterea de la traseele menționate la alineatul este permisă doar în următoarele situații excepționale:

patrulări ale persoanelor autorizate de custode;

membrii serviciilor publice Salvamont în acțiuni de salvare, patrulări sau antrenamente;

personal silvic în exercitarea atribuțiunilor de serviciu;

pentru cercetători, în cadrul temelor avizate de custode;

voluntarii care sunt membri ai Clubului de Speologie Montana;

Întreținerea marcajului turistic pe care se face accesul turistic în rezervație, amplasarea panourilor indicatoare și informative se fac numai cu aprobarea custodelui.

Camparea pe teritoriul Rezervatiei fosilifere Chiuzbaia este posibilă în următoarele condiții:

în locurile amenajate existente, cu plata taxelor aferente

camparea în afara acestor locuri se poate face numai în următoarele situații:

pentru activitatea de cercetare, cu aprobarea custodelui și avizul Oc. Silvic Baia Mare.

pentru voluntarii care lucrează pe teritoriul rezervației cu aprobarea custodelui, în situația în care sarcinile primite o impun.

Aprinderea focului pe teritoriul rezervatiei se reglementează astfel:

focurile de tabără sunt permise doar în vetrele special amenajate în acest scop în zonele de campare, cu lemn de foc asigurat de administratorii locului de campare. Se vor respecta normele de prevenire și stingere a incendiilor;

este interzisă tăierea vegetației lemnoase pentru facerea focului.

este interzisă aprinderea focului în fondul forestier, cu excepția locurilor special amenajate de către administratorii terenului.

Regimul deșeurilor pe teritoriul Rezervatiei se reglementează astfel:

– este interzisă abandonarea deșeurilor de orice fel pe teritoriul Rezervației. Turiștii au obligația de a evacua deșeurile pe care le generează pe timpul vizitării sau tranzitării Rezervatiei. Deșeurile vor fi evacuate în afara Rezervatiei și se lasă doar în locuri special amenajate pentru colectare;

– responsabilitatea evacuării, deșeurilor menajere provenite din activitatea cabanei aflate în administrarea Clubului de Speologie Montana și a locurilor de campare revine administratorilor acestora,

Se interzice tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, puieților sau lăstarilor, precum și însușirea celor rupți sau doborâți de fenomene naturale sau de către alte persoane.

Se interzice distrugerea, degradarea, respectiv colectarea în orice scop, fără acordul custodelui, a rocilor și a oricăror eșantioane de origine naturală de orice fel din rezervație.

Colectarea de roci și a oricăror eșantioane de origine naturală se poate face doar cu scop științific și numai cu acordul scris al custodelui.

Este interzisă distrugerea sau degradarea panourilor informative si indicatoare, precum și a plăcilor, stâlpilor sau a semnelor de marcaj de pe traseul turistic de vizitare sau traversare a rezervației, precum și semnele amenajistice forestiere.

Este interzisă degradarea podețelor, sau a oricărei alte construcții sau amenajări de pe teritoriul rezervației și în afara acesteia.

Custodele monitorizează activitățile turistice de pe teritoriul rezervației, în vederea stabilirii impactului acestei activități asupra depozitelor fosilifere din Rezervație și pentru stabilirea măsurilor de protecție ce se impun.

Accesul public cu mijloace motorizate sau cu biciclete aflate pe teritoriul Rezervației se reglementează de către custode în colaborare Ocolul Silvic Baia Mare. Pe drumurile pe care se interzice accesul public cu mijloace motorizate sau biciclete, au acces doar mijloace motorizate care deservesc interesele de management al Rezervației.

Pe teritoriul Rezervației, este interzisă realizarea de orice construcții. În cazuri foarte bine fundamentate pot fi realizate construcții cu caracter pasager de utilitate publică care vor deservi activități de cercetare sau de administrare și gospodărire a rezervatiei.

Construirea cabanelor sau adăposturilor turistice sau realizarea oricăror altor investiții în zonele cu infrastructură turistică în imediata vecinătate a rezervației se va face doar după obținerea actelor de reglementare emise de autoritatea de mediu responsabilă, precum și cu avizul custodelui.

Sunt interzise construcțiile pe suprafața de fond silvic.

IV.4.5. Finanțarea activităților care se desfășoară în rezervație

Conform Planului de management al rezervației, finanțarea activităților de administrare a Clubului de Speologie Montana (custodele rezervației) se poate asigura din fonduri provenite din:

bugetul de stat sau al autorităților administrației publice locale;

bugetul Regiei Naționale a Pădurilor;

din resurse proprii;

din proiecte întocmite de custode sau în colaborare cu alte organizații/instituții finanțate prin programe locale, naționale sau internaționale

din subvenții, donații, sponsorizări, contribuții.

din încasarea unor taxe de vizitare

IV.4.6. Proiectul de mediu ,,Ariile protejate – comori de lângă noi”, un model de valorificare a Rezervației fosilifere Chiuzbaia prin activități ecoturistice și educaționale

Proiectul de mediu ,,Ariile protejate – comori de lângă noi” s-a derulat în anul 2012 și a fost finanțat de Fundația pentru Parteneriat și MOL România și a avut ca scop crearea unei poteci tematice pentru ca rezervația să poată fi valorificată prin activități ecoturistice și educaționale.

Poteca tematică ”Pași printre frunzele de pe vremea vulcanilor” s-a inaugurat în data de 30 iunie 2012. La inaugurare au participat circa 60 de persoane: elevi și profesori din cadrul Colegiului Economic „Nicolae Titulescu” și Colegiului Național „Mihai Eminescu” Baia Mare, reprezentanți de la Agenția pentru Protecția Mediului Maramureș, Garda de Mediu, Direcția Silvică Maramureș, Universitatea de Nord, Muzeul de Istorie Baia Mare, Fundația de Ecologie și Turism Potaissa Turda, Fundația Județeană pentru Tineret Maramureș și alți cetățeni interesați din comunitatea locală.Plecarea spre rezervație s-a făcut la ora 9 și 15 minute cu microbuze puse la dispoziție de organizatori.

Fig. 24 . Inaugurarea potecii tematice (fotografie realizată în 30 iunie 2012)

După un moment festiv în care s-a prezentat succint rezervația și poteca tematică, s-a tăiat panglica potecii și participanții au putut parcurge poteca sub îndrumarea profesorului dr.  Alexandru Mureșan, coordonatorul proiectului (http://chiuzbaia.speomontana.ro ).

 Fig. 25 . Inaugurarea potecii tematice (fotografie realizată în 30 iunie 2012)

 Fig. 26 . Inaugurarea potecii tematice (fotografie realizată în 30 iunie 2012)

Participanții au putut încerca  exerciții de TSA (tehnici de speologie alpină), interesul manifestat fiind mare în special din partea elevilor care au apreciat în mod deosebit traversarea pe ”tiroliană” între doi arbori pe o distanță de cca 50m.

În concluzie, proiectul mai sus menționat reprezintă un demers care poate favoriza valorizarea acestei arii naturale protejate prin activități ecoturistice (mijloace: poteca tematică, traseul turistic Chiuzbaia – Izvoare) și educaționale, cu scopul formării tinerilor în spiritul protecției mediului și dezvoltării durabile.

Concluzii

Încă într-o fază incipientă, ecoturismul dezvoltat în ariile protejate și mediul din Depresiunea Baia Mare, presupune și existența unor ghizi specializați în ecoturism care au menirea de a transmite adevăratele valori naturale ale acestora. Nivelul și titlul activităților turistice se planifică și se oferă în așa fel încât să vină în întâmpinarea intereselor și așteptărilor turiștilor. Ghidul turistic trebuie să cunoască interpretarea obiectivelor din cunoștințele personale, de aceea varianta cea mai bună ar fi implicarea populației locale.

Membrii comunității locale trebuie să aibă acces la informații și interpretarea acestora prin intermediul activităților din cadrul programului ecoturistic, de cele mai multe ori ghizii turistici este bine să fie aleși din cadrul comunității locale.

Promovarea activităților ecoturistice este importantă pentru promovarea mediului local deoarece produsele ecoturistice atrag atât turiștii care doresc să intre în interacțiune cu mediile naturale dar mai ales cei care doresc să își lărgească domeniul de cunoaștere prin informațiile primite.

De obicei ecoturismul nu se adresează tuturor turiștilor, nivelul de cunoaștere fiind unul peste medie astfel încât nu se poate vorbi în acest sens de un turism de masă. În cazul Depresiunii Baia Mare acest lucru se observă în așa numitele pachete turistice junior-ranger, pachete turistice la care participă un număr maxim de 10 persoane, în general copii, care sunt educați pentru a ocroti natura, însă acest lucru se practică restrâns și exclusiv cu ocazia derulării unor proiecte de mediu.

Pentru practicanții maturi ai ecoturismului se observă o slabă organizare a unor activități, ecoturiștii putând fi de fapt pregătiți din punct de vedere profesional și comportamental documentându-se în prealabil atât prin materiale informative cât și cu ajutorul ghizilor turistici.

Accentul pe componentele naturale ale mediului este esențială în planificarea, dezvoltarea și managementul ecoturistic și în cel al dezvoltării durabile.

Ecoturismul ar putea oferi posibilitatea de experiență în natură care duce la o mai bună înțelegere și apreciere în a descoperi și ocroti natura.

Cunoașterea mediului poate fi concepută ca o activitate care oferă condiții de cunoaștere și apreciere, dar și de respectare a culturii locale atât pentru vizitatori cât și pentru comunitatea locală care de cele mai multe ori reprezintă elementul constitutiv al produsului ecoturistic (de exemplu tradițiile, obiceiurile, portul, etc.).

În cazul produsului turistic ecologic gradul de satisfacere al clienților este primordial, experiența îndeplinind sau depășind așteptările turiștilor.

Bibliografie

Bogdan, O., Marinică, I. (2007), Hazarde meteo-climatice din zona temperată: factori genetici și vulnerabilitate:cu aplicații la România, Editura Universității „Lucian Blaga", Sibiu, 422 p.

Cheval, S., Croitoru, A. E., Dragne, D., Bălteanu, D. (2003), Indici și metode cantitative utilizate în climatologie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 119 p.

Coteț, P. (1971), Geomorfologie cu elemente de geologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 410 p.

Covaci, I. (2005), Organizarea spațiului rural în zona de atracție a municipiului Baia Mare, Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 195 p.

Fărcaș, I. (1983), Probleme speciale privind climatologia României, Partea I: Factorii climatogenetici, 296 p.

Filip, S. (2008), Depresiunea și Munceii Băii Mari: studiu de geografie environmentală, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 410 p.

Filipașcu, A (1997), Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare, 223 p.

Irimuș, I.A. (2003), Geografia fizică a României, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 249 p.

Klein Tank, A.,M.,G. (2002), Daily Dataset of 20th-Century surface air temperature and precipitation series for the European Climate Assessment, International Jurnal of Climatology, nr. 22, pp 1441-1453.

Miloiu, L. (2008), Starea actuală a mediului în depresiunile Baia Mare și Copalnic, Teză de doctorat, Universitatea din Oradea, Oradea, 364 p.

Moldovan, C. (1997), Ghid turistic al Jud. Maramureș, Algoritm Press, Baia Mare, 203

Nădișan, I. (2000), Baia Mare – adevărul despre poluare, „Vasile Goldiș” University Press, Baia Mare, 196 p.

Pop, Gh. (1988), Introducere în meteorologie și climatologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 344 p.

Pop, Gr. (2005), România: Dealurile de Vest și Câmpia de Vest, Editura Universității din Oradea, Oradea, 176 p.

Posea, G. (1980), Județul Maramureș, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 180 p.

Retegan, I., Bandula, O. (1980), Maramureș: monografie, Sport Turism, București, 330p.

Topor, N., Stoica, C. (1965), Tipuri de circulație și centrii de acțiune atmosferică deasupra Europei, C.S.A., Institutul Meteorologic, București, 175 p.

Vasilescu, I. (2010), Proiectele-alternativă eficientă de predare-învățare, în Tendințe actuale în predarea și învățarea geografiei, Contemporary Trends in Teaching and Learning Geography, volumul nouă, Editura Clusium, Cluj Napoca, pag. 391.396.

Administrația Națională de Meteorologie (2008), Clima României, Editura Academiei Române, București, 368 p.

*** (1962), Clima R.P.R, vol. II, Date climatologice, Institutul Meteorologic, București

*** (1972), Monografia Municipiului Baia Mare, vol. I, Consiliul Popular al Municipiului Baia Mare.

Planul de management al Rezervației fosilifere Chiuzbaia, elaborat de Clubul de speologie ,,Montana”, Baia Mare (custodele rezervației).

*** http://www.visittransilvania.ro

*** http://www.romanianmonateries.org

***http://chiuzbaia.speomontana.ro

Bibliografie

Bogdan, O., Marinică, I. (2007), Hazarde meteo-climatice din zona temperată: factori genetici și vulnerabilitate:cu aplicații la România, Editura Universității „Lucian Blaga", Sibiu, 422 p.

Cheval, S., Croitoru, A. E., Dragne, D., Bălteanu, D. (2003), Indici și metode cantitative utilizate în climatologie, Editura Universității din Oradea, Oradea, 119 p.

Coteț, P. (1971), Geomorfologie cu elemente de geologie, Editura Didactică și Pedagogică, București, 410 p.

Covaci, I. (2005), Organizarea spațiului rural în zona de atracție a municipiului Baia Mare, Teză de doctorat, Cluj-Napoca, 195 p.

Fărcaș, I. (1983), Probleme speciale privind climatologia României, Partea I: Factorii climatogenetici, 296 p.

Filip, S. (2008), Depresiunea și Munceii Băii Mari: studiu de geografie environmentală, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 410 p.

Filipașcu, A (1997), Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare, 223 p.

Irimuș, I.A. (2003), Geografia fizică a României, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 249 p.

Klein Tank, A.,M.,G. (2002), Daily Dataset of 20th-Century surface air temperature and precipitation series for the European Climate Assessment, International Jurnal of Climatology, nr. 22, pp 1441-1453.

Miloiu, L. (2008), Starea actuală a mediului în depresiunile Baia Mare și Copalnic, Teză de doctorat, Universitatea din Oradea, Oradea, 364 p.

Moldovan, C. (1997), Ghid turistic al Jud. Maramureș, Algoritm Press, Baia Mare, 203

Nădișan, I. (2000), Baia Mare – adevărul despre poluare, „Vasile Goldiș” University Press, Baia Mare, 196 p.

Pop, Gh. (1988), Introducere în meteorologie și climatologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 344 p.

Pop, Gr. (2005), România: Dealurile de Vest și Câmpia de Vest, Editura Universității din Oradea, Oradea, 176 p.

Posea, G. (1980), Județul Maramureș, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 180 p.

Retegan, I., Bandula, O. (1980), Maramureș: monografie, Sport Turism, București, 330p.

Topor, N., Stoica, C. (1965), Tipuri de circulație și centrii de acțiune atmosferică deasupra Europei, C.S.A., Institutul Meteorologic, București, 175 p.

Vasilescu, I. (2010), Proiectele-alternativă eficientă de predare-învățare, în Tendințe actuale în predarea și învățarea geografiei, Contemporary Trends in Teaching and Learning Geography, volumul nouă, Editura Clusium, Cluj Napoca, pag. 391.396.

Administrația Națională de Meteorologie (2008), Clima României, Editura Academiei Române, București, 368 p.

*** (1962), Clima R.P.R, vol. II, Date climatologice, Institutul Meteorologic, București

*** (1972), Monografia Municipiului Baia Mare, vol. I, Consiliul Popular al Municipiului Baia Mare.

Planul de management al Rezervației fosilifere Chiuzbaia, elaborat de Clubul de speologie ,,Montana”, Baia Mare (custodele rezervației).

*** http://www.visittransilvania.ro

*** http://www.romanianmonateries.org

***http://chiuzbaia.speomontana.ro