Performanta Entitatilor Economice

CONCEPTUL DE PERFORMANȚĂ

Termenul „performanță”, apărut pe la jumătatea secolului XIX, a devenit extrem de popular în ultimii ani în numeroase domenii de activitate.

Cardoș și Muț (2012, citați de Bogdan, 2014:42) afirmă: „Conceptul de performanță deține o varietate aproape infinită de definiții. A ajunge la un consens în ceea ce privește definirea performanței este destul de dificil, deoarece trebuie ținut cont de domeniul în care se folosește acest termen”.

Datorită faptului că noțiunea de performanță are foarte multe interpretări, cercetătorii din domeniul economic și-au canalizat eforturile inclusiv spre definirea acestui concept, nu doar spre măsurarea sau interpretarea performanțelor.

O definire la care au subscris mai mulți autori – Corvellec (1994, 1995), Niculescu (1999), Bunea (2006), Jianu (2007) – , citați de Pintea (2011), sugerează că „termenul performanță presupune în același timp trei interpretări: acțiunea, rezultatul acțiunii și succesul” (Pintea, 2011:19).

Această definiție se poate interpreta ca fiind procesul de formare a performanței în prima situație, în a doua situație se face referire la valoarea creată de acest proces, iar cea de-a treia ipostază (succesul) este un termen vag, prin urmare considerăm că trebuie căutate acele valori care definesc cel mai bine conceptul de performanță.

Noye (2002, citat de Burz, 2013:256), definește performanța ca fiind “atingerea obiectivelor stabilite în concordanță cu orientările întreprinderii”. Astfel, performanța nu se referă doar la obținerea unui simplu rezultat, ci și la consecințele comparării rezultatului cu obiective.

Verboncu și Zalman (2005) ajung să definească conceptul de performanță în legătură cu conceptele de eficiență, eficacitate, competitivitate, avantaj concurențial, între aceste concepte existând o serie de legături care sunt prezentate în schema de mai jos:

Figura 1. Interdependențele dintre performanțe și avantaj concurențial – competitivitate – eficiență – eficacitate

(Sursa: Verboncu & Zalman, 2005:63)

Abordările inițiale ale conceptului de performanță se concentrau asupra dimensiunii de eficiență, iar rezultatele financiare ale unei societăți erau cea mai utilizată măsură a performanței. În timp, această abordare a suferit modificări semnificative, mai ales cu apariția în anul 1992 a modelul Balanced Scorecard (Kaplan & Norton, 1992), conform căruia trebuie inclusă pe lângă abordarea financiară și alte dimensiuni ale performanței, precum: perspectiva internă, perspectiva clientului și perspectiva inovatoare și de învățare.

Înțelegerea conceptului de performanță evoluează în direcția găsirii unor noi măsuri ale acestui concept, de natură non-financiară. Elkington (1980) a propus includerea valorilor sociale și de mediu între valorile fundamentale ale unei societăți și în virtutea acestor valori, o societate trebuie să-și propună să fie performantă.

Secară (2006, citat de Pintea, 2011:23), ajunge să definească un număr de 4 trăsături pentru conceptul de performanță, în viziunea lui acestea fiind: „universalitatea, precizia, evaluarea personalizată pentru fiecare domeniu în parte și raportarea la un referențial”.

Universalitatea se referă la faptul că conceptul de performanță nu este unul specific sferei economice și are o arie mai largă de aplicabilitate, precizia sugerează că ar fi de preferat ca performanța să fie cuantificabilă prin indicatori, iar prin raportarea la un referențial se aduce în discuție faptul că, pentru a putea fi apreciată performanța trebuie să existe un obiectiv stabilit în prealabil.

Ienciu (2014:178) afirmă: „Conceptul de performanță este esențial pentru funcționarea oricărui sistem economic bazat pe competiție liberă; în același timp, performanța reprezintă principalul criteriu conform căruia se alocă resursele pe piețele financiare”.

Având în vedere multitudinea de păreri cu privire la conceptul de performanță, suntem de părere că nu va exista prea curând un consens în privința acestui concept. Performanța poate fi interpretată în mod diferit și de fiecare categorie de părți interesate, astfel acționarii se vor raporta la performanțele financiare și vor ține cont eventual într-o mică măsură de posibilitățile de dezvoltare durabilă, clienții vor percepe performanța unei companii în special prin calitatea produselor, în timp ce alte categorii din mediul intern și extern al unei companii vor percepe conceptul de performanță printr-un mix de factori definiți de către fiecare în parte.

EVOLUȚIA ÎN TIMP A CONCEPTULUI DE PERFORMANȚĂ

Pintea (2011:24-39) delimitează 4 perioade distincte în ceea ce privește evoluția în timp a conceptului de performanță.

O primă perioadă este plasată între anii 1950-1980, când nu există nici o tendință omogenă în definirea acestui concept și există diferențe semnificative între abordări. Astfel, Bennis (1962) consideră că pentru aprecierea performanței trebuie utilizate următoarele criterii: adaptabilitate, capacitate, sensibilitate.

Caplow (1964) sugerează stabilitatea, integrarea și realizarea ca fiind criteriile optime pentru aprecierea gradului de performanță.

Yachtman și Seashore (1967) definesc performanța ca fiind „capacitatea entității de a exploata mediul înconjurător, pentru a achiziționa resurse rare și esențiale funcționării sale. Aceștia propun următoarele criterii pentru aprecierea performanței: cifra de afaceri, costurile de producție, productivitatea, creșterea și penetrarea pieței.

Price (1968) introduce pentru prima dată conceptul de eficacitate în legătură cu definirea performanței, alături de productivitate, conformitate, morală și instituționalizare.

În 1969, Mahoney și Weitzel definesc performanța ca fiind „o acțiune eficientă și productivă”. Aceștia stabilesc o serie de criterii pentru aprecierea performanței și anume: productivitate, planificare, încredere, inițiative, dezvoltare, cooperare și calitatea personalului.

Se observă așadar o preocupare de lărgire a sferei conceptului de performanță, prin utilizarea unor criterii din mai multe sfere, care guvernează activitatea unei companii, accesul nefiind pus doar pe performanțele financiare.

Shahue și Goldschimdt (1974) sunt primii care prezintă un model de performanță financiară, înglobând mai mulți indicatori. În viziunea lor, cei 5 indicatori care pot caracteriza nivelul de performanță al unei companii sunt: marja profitului, rentabilitatea acțiunilor, rentabilitatea capitalului, rata capitalului din exploatare și rata de activitate.

Klein (1976) sugerează că performanța este o noțiune subiectivă, însă reține 6 indicatori care pot evidenția performanța unei entități: creșterea valorii adăugate, randamentul capitalurilor angajate, creșterea activelor imobilizate, variația efectivelor, acoperirea nevoilor de exploatare din fondul de rulment și îndatorarea la termen în raport cu capacitatea de autofinanțare. În plus, el mai definește o serie de 4 caracteristici ale unei companii performante:

o politică de investiții susținută, dar adesea bine adaptată fluctuațiilor cererii;

o bună stăpânire a costurilor de producție;

o gestiune eficace a mijloacelor de exploatare care se traduce în special printr-un randament ridicat al capitalurilor investite;

un bun echilibru financiar.

Se poate concluziona că în perioada 1950-1980, în privința definirii conceptului de performanță accentul a căzut pe definirea unor criterii sau chiar a unui model (cazul lui Shashua și Goldschmidt), existând diferențe semnificative de la un autor la altul.

Încă de la sfârșitul anilor `80 și cu precădere în anii `90, în literatura de specialitate, în privința conceptului de performanță ideea spre care s-au îndreptat mai mulți autori a fost necesitatea definirii performanței în funcție de nivelul de realizare a obiectivelor.

Annick Bourguignon (1995) definește simplu performanța ca fiind “realizarea obiectivelor organizaționale”. Lebas (1995), este de părere că această definiție este incompletă, deoarece pune accent pe clarificarea caracteristicilor performanței, fără a căuta însă un mijloc operațional pentru obținerea caracteristicilor acesteia.

Potrivit lui Lebas (2005, citat de Pintea, 2011:29), “performanța este multidimensională, deoarece scopurile pot fi multiple; performanța este subiectivă pentru că este produsul unei acțiuni, prin natura sa subiectivă, care constă în a apropia o realitate de o dorință, de un scop”.

Referitor la obiectivele de performanță ale unei entități, Drucker (1954) consideră că acestea trebuie stabilite în opt domenii: poziționarea pe piață, inovare, productivitate, resurse financiare și logistice, profitabilitate, dezvoltarea și performanța managerilor, atitudinea și performanța salariaților și responsabilitatea publică.

În această a doua etapă de evoluție a conceptului de performanță, putem constata faptul că s-a ajuns la un consens acceptat de mai mulți autori, și anume: “nu există performanță în absolut, independentă de obiectivele entității, motiv pentru care și aprecierea performanței este dependentă de fixarea obiectivelor” (Pintea, 2011:29).

Ulterior abordării performanței prin “legarea” acesteia de anumite obiective, urmează o a treia etapă și anume perioada 1995-2000, când s-a mers în direcția definirii performanței în funcție de eficiență și eficacitatea entității economice.

Eficiența exprimă modul de utilizare a resurselor, prin raportarea efectelor la eforturile implicate. Astfel, un bun se consideră a fi eficient, dacă produce o anumită cantitate dată cu un consum minim de resurse sau produce o cantitate cât mai mare posibilă cu o cantitate dată de resurse.

Într-o abordare inițială, eficiența era tratată sinonim cu performanța, urmând ca apoi în 1970 Khemakhem să definească eficiența ca fiind doar o componentă a performanței, alături de eficacitate.

Eficacitatea a fost definită de către Rolstadas (1998) ca fiind raportul dintre rezultatele obținute și rezultatele așteptate.

Potrivit altor autori (Mathiyalakan și Chung, 1996) eficacitatea reflectă contribuția la realizarea obiectivelor entității, putând fi surprinsă la nivelul entităților prin aplicarea unor chestionare.

Urmează apoi o serie de studii care caută să surprindă relația dintre eficiență și eficacitate:

Burland și Simion (1999), apreciază că eficiența este rezultatul raportului dintre mijloace și rezultate, iar eficacitate este un concept mai complex decât eficiența, deoarece raportează eficiența la obiective. Cu alte cuvinte, o întreprindere poate fi eficientă dacă obține rezultate bune raportat la mijloacele deținute, însă dacă aceste rezultate sunt mai slabe decât obiectivele, atunci eficacitatea este mai scăzută.

Bourquin (2004), introduce în schemă și conceptul de economie (cu sensul de economisire). Astfel, la nivel de resurse trebuie făcută economie, procesele trebuie caracterizate de eficiență, iar la nivel de rezultate trebuie să existe eficacitate.

Boulescu (2005), apreciază că intrările trebuie să fie caracterizate de economicitate și de eficiență, iar ieșirile trebuie să fie caracterizate de eficiență și eficacitate, iar eficacitatea este un indicator al rezultatelor.

În această perioadă s-a făcut trecerea de la abordarea performanțelor prin prisma realizării obiectivelor, la o abordare mult mai complexă în care cuvintele cheie sunt eficiența și eficacitatea, iar unii autori introduc inclusiv conceptul de economicitate, dând astfel conceptului de performanță o abordare bi sau, după caz, tri – dimensională.

În prezent tendința în literatura de specialitate este de a defini performanța în funcție de valoarea creată.

Definirea performanței în funcție de crearea de valoare a cunoscut două etape. Astfel, prima etapă face referire la perioada 2000-2005, când performanța a fost definită prin crearea de valoare pentru acționari. A doua etapă se referă la perioada din 2005 până în prezent, când performanța presupune crearea de valoare pentru toți deținătorii de interese.

Deținătorii de interese sunt definiți, ca fiind toți factorii interni sau externi ai unei firme care au interese în legătură cu o companie. Danzinger (2007) realizează o enumerare a acestor factori interesați: acționari, manageri, clienți, salariați, societatea în ansamblul său și mediul înconjurător. Tot Danzinger (citat de Pintea, 2011:36), concluzionează însă că “tot ceea ce obține o entitate este determinat în mare măsură de prestația fiecărui salariat în parte, deoarece omul este resursa cea mai bogată din orice entitate economică, iar relațiile umane sunt un factor determinant al performanței acesteia”.

Valoarea nou creată poate fi cuantificată destul de simplu dacă ne referim strict la fluxurile monetare care crează valoare (perechea de indicatori valoare-cost), însă anumite acțiuni ale unei companii pot crea valoare pe termen lung, însă rezultatele nu se regăsesc explicit pe termen scurt sub formă de valoare nou creată.

Deoarece crearea de valoare nu mai poate fi înțeleasă doar dintr-o perspectivă strict financiară, strategiile entităților economice nu mai pot viza doar aspecte economico-financiare, ci trebuie să includă și aspecte sociale și de mediu.

Astfel, prin reuniunea performanței financiare, performanței sociale și a performanței societale se formează performanța globală, aceasta reprezentând obiectivul major al oricărei enități economice.

Figura 2. Performanța globală a entității

(Sursa: Reynauld, 2003, citat de Pintea, 2011:46)

Reușita unei entități economice este condiționată de implicarea echilibrată și în egală măsură a performanței în toate cele trei dimensiuni:

dimensiunea economică a performanței: face referire la aspectele economice și financiare ale entității;

dimensiunea de mediu a performanței: face referire la impactul entității economice asupra sistemelor naturale;

dimensiunea socială a performanței: se referă la impactul de natură socială a entității economice asupra partenerilor sociali.

Așa cum am observat în primele 2 subcapitole ale acestei lucrări, în legătură cu conceptul de performanță este foarte dificil de a realiza o definire, existând o sumedenie de abordări diferite ale acestui concept. În plus, acest concept are o evoluție foarte dinamică în timp, deoarece într-un interval de doar 65 de ani, au existat foarte multe modificări în interpretarea conceptului de performanță, de la o abordare bazată exclusiv pe criterii economice de tip cantitativ, până la o abordare care ia în calcul performanțele sociale sau de mediu.

TIPOLOGIA PERFORMANȚEI

În contextul în care performanța are mai multe abordări, se impune problema tipologiei performanței. Boldeanu (2008, citat de Pintea, 2011:43) realizează o clasificare a performanței în funcție de mai multe criterii, precum:

aria de formare și desfășurare a performanțelor;

amploarea sau complexitatea gradului de desfășurare a activității unei entități;

domeniile în care performanțele pot fi identificate;

gradul de cuantificare a performanțelor;

structura organizațională;

sfera de cuprindere.

Un prim criteriu după care poate fi clasificată performanța este aria de formare și desfășurare a performanțelor. În această clasificare putem vorbi despre performanțe la nivel macroeconomic, la nivel mezoeconomic și la nivel microeconomic.

Prin performanțe la nivel macroeconomic ne putem referi la acele performanțe care sunt realizate la nivelul economiei naționale sau globale. Aceste performanțe sunt redate cu ajutorul mărimilor globale prin utilizarea unor indicatori, precum produsul intern brut sau rata inflației.

Performanțele la nivel microeconomic se referă la acele valori care caracterizează o societate comercială în mod individual ca o structură fundamentală a macrosistemului.

Performanțele pot fi clasificate și în funcție de amploarea sau complexitatea gradului de desfășurare a activității. În acest caz avem performanță globală sau performanță divizională/regională.

Se impune o astfel de defalcare între nivelul global și cel divizionar, deoarece unele întreprinderi (în special cele de mari dimensiuni) pot fi împărțite fie în divizii, departamente, unități de lucru sau linii tehnologice. Astfel, se recomandă ca performanțele să fie analizate și la nivelul celei mai mici unități de lucru și abia apoi să se analizeze performanța globală, deoarece aceasta este influențată de performanța unităților de dimensiuni mai mici. Trebuie menționat că această abordare este valabilă doar în cadrul întreprinderilor de anumite dimensiuni, nefiind valabilă în cadrul întreprinderilor mici sau a celor cu un singur tip de activitate.

Un al treilea criteriu prin care pot fi clasificate performanțele se referă la domeniile în care performanțele pot fi identificate. Conform acestui criteriu, performanțele pot fi împărțite în: performanțe economice, performanțe financiare, performanțe sociale, performanțe de mediu, performanțe manageriale sau performanțe tehnice și tehnologice.

Conform definiției date de Global Reporting Inițiative, performanțele economice sunt definite ca fiind „valoarea economică direct generată și distribuită ce cuprinde veniturile, costurile de exploatare, compensațiile angajaților, donații sau alte investiții în cadrul comunității, profituri nerepartizate, plățile către furnizorii de capital și dările către guvern”. Parcurgând această definiție putem deduce că performanța economică înglobează toate elementele care implică un flux de numerar din activitatea unei firme.

Performanța financiară se referă la capacitatea unei entități de a genera venituri din activitățile desfășurate în vederea finanțării activităților viitoare, precum și pentru a remunera părțile interesate de performanța financiară.

Performanța socială este importantă în contextul performanței globale, ca și element care are rolul pe termen lung să contribuie la dezvoltarea durabilă.

Performanța de mediu implică desfășurarea unor operațiuni pentru protejarea mediului înconjurător, fiind pe de-o parte reglementată legal. Pe de altă parte, agenții economici sunt stimulați să realizeze o performanță de mediu, astfel ei reușind să-și promoveze mai bine produsele comercializate în contextul creșterii interesului pentru produsele sănătoase.

Performanțele tehnice și tehnologice se referă la dotarea tehnică a unei întreprinderi. Aceste performanțe pot fi măsurate prin indicatori de tip „număr de rebuturi”, „număr de unități reparate”.

Al patrulea criteriu propus pentru clasificarea performanțelor este gradul de cuantificare, conform căruia performanțele se împart în performanțe cantitative și calitative. Diferența dintre cele 2 tipuri de performanță constă în modul în care se exprimă: performanțele cantitative sunt exprimate prin unități comparabile, în timp ce performanțele calitative au un caracter mai abstract, fiind mai greu de comparat cu performanțele calitative ale unor societăți dintr-un domeniu de activitate similar.

Boldeanu (2008) propune un al cincilea criteriu de clasificare a performanțelor și anume în funcție de structura organizațională. Conform acestui criteriu putem vorbi despre performanțe manageriale, performanțele resurselor umane și performanțele IT.

Performanțele manageriale sunt acelea care se obțin la nivelul managementului și se referă în special la activitățile de planificare, organizare, conducere și control. Ele sunt determinate pentru performanța globală a societății.

Performanțele resursei umane se obțin la nivelul fiecărui angajat și ele pot fi influențate pozitiv prin motivarea corespunzătoare a angajaților.

Prin performanța IT se face referire la managementul performanței IT și anume la două aspecte importante: unul tehnic și unul de afaceri.

Ultimul criteriu propus în clasificarea performanțelor se referă la sfera de cuprindere și împarte performanțele în performanțe individuale și de grup. Performanțele individuale vizează rezultatele așteptate de la un individ, manager, angajat, pe când cele de grup se referă la compartimentele operaționale și funcționale din cadrul entităților.

După demersul realizat, putem constata diversitatea criteriilor folosite pentru clasificarea performanței. Varietatea acestor criterii de clasificare este benefică pentru entități, deoarece oferă o evaluare mai corectă a performanțelor acestora.

CAPITOLUL 2. EVALUAREA PERFORMANȚEI FINANCIARE A ENTITĂȚILOR ECONOMICE

2.1. EVALUAREA PERFORMANȚEI – ELEMENT AL MANAGEMENTULUI PERFORMANȚEI

Parcurgând literatura de specialitate, constatăm că performanța este un termen ambiguu, existând numeroase definiții ale acesteia . Acest lucru este valabil și în cazul conceptului de „management al performanței”.

Pintea (2011:53-55) surprinde câteva abordări ale conceptului de management al performanței.

Astfel, Lebas (1995) este de părere că performanța este legată de implementarea și buna gestionare a componentelor unui model de cauzalitate și trebuie să conducă la realizarea la timp a obiectivelor în termen de constrângerile specifice situației și entității.

Rolstadas (1998) consideră că performanța unui sistem organizațional este o relație complexă ce implică șapte criterii de performanță. În viziunea lui, cele șapte criterii de performanță luate în considerare sunt următoarele: eficacitate, eficiență, calitate, productivitate, calitatea muncii, inovare, profitabilitate.

Boulescu (2005) este de părere că managementul performanței este un proces ciclic și repetat.

Din punctul de vedere a lui Michael Armstrong (2006, citat de Protopopescu, 2013:86), managementul performanței poate fi definit ca “un proces sistematic de îmbunătățire a performanței organizaționale prin dezvoltarea performanței indivizilor și echipelor”. Totodată, consideră că managementul performanței este și „un instrument pentru obținerea unor rezultate mai bune de la organizație, echipe și indivizi prin înțelegerea și gestionarea performanțelor într-un cadru cu obiective stabilite, standarde și cerințe pentru competență”.

O altă abordare surprinde faptul că, managementului performanței asigură funcționarea eficientă a entității și descrie metodologiile, măsurătorile, procesele, metodele, tehnicile și sistemele utilizate pentru a estima, a analiza, a controla și pentru a asigura creșterea performanței în diferite entități (Goncharuk, 2011).

Măsurarea și managementul performanței sunt două procese importante care nu pot fi separate. În acest sens, figura 3 oferă o imagine de ansamblu cu privire la relația existentă între management și măsurare, măsurarea fiind un sub – proces al managementului performanței.

Figura 3. Relația managementul performanței – măsurarea performanței

(Sursa: Lebas, 1995, citat de Pintea, 2011:60)

Măsurarea performanței este o problemă complexă, care în mod normal încorporează cel puțin patru discipline: economie, management, contabilitate și tehnologia informației (Tagen, 2004, citat de Milanović, 2011).

Principalul scop a măsurării performanței este să explice modul în care deciziile, respectiv acțiunile prezente și viitoare contribuie la obținerea beneficiilor viitoare (Wagner, 2005, citat de Halíř, 2011).

Indicatorii sunt măsuri ale performanței folosite de management cu scopul de a măsura, raporta și îmbunătății performanța. Legătura dintre indicatori și management este asigurată de existența sistemelor de măsurare a performanței.

Pe parcursul anilor 90, au fost publicate cinci sisteme de măsurare a performanței (Ciobănică & Spineanu, 2011):

Piramida SMART (Lynch & Cross, 1991);

Matricea rezultatelor și determinanților a lui Fitzgerald et al. (1991);

Modelul de performanță Atkinson, Waterhouse & Wells (1997);

Performanța entității economice prin prisma Balanced Scorecard (Kaplan & Norton);

Modelul Morin, Savoie & Beaudin (1994, 2001).

Un sistem dezvoltat mai recent este Prisma Performanței, sistem propus de Neely și Adams (2001), creat cu scopul de a înlătura neajunsurile sistemelor tradiționale de măsurare a performanței.

Existența și dezvoltarea sistemelor de măsurare a performanțelor este benefică pentru orice entitate, deoarece reprezintă punctul de plecare în obținerea performanței și permite evaluarea și îmbunătățirea acesteia.

Prin prisma definițiilor găsite, putem concluziona că managementul performanței creează contextul necesar măsurării performanței, acesta fiind un sub – proces important în vederea atingerii obiectivului major al entităților economice, deoarece se concentrează pe identificarea, urmărirea și comunicarea performanței cu ajutorul indicatorilor de performanță.

2.2. INDICATORI PENTRU APRECIEREA PERFORMANȚEI

2.2.1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Conform abordărilor date de IAS/IFRS, prin performanța financiară se înteleg veniturile, cheltuielile și rezultatele financiare ale entității economice.

Veniturile pot fi definite ca fiind „creșteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de intrări sau creșteri ale valorii activelor sau descreșteri ale datoriilor, care se concretizează în creșteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din contribuția acționarilor” (par. 4.25.a din „Cadrul general conceptual”- IFRS).

Cheltuielile reprezintă “diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile sub forma de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor sau creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acționari” (par. 4.25.a din “Cadrul general conceptual” – IFRS).

Rezultatele financiare se prezintă sub formă de profit sau sub formă de pierdere. Entitatea înregistrează profit, dacă pe durata exercițiului financiar veniturile exced cheltuielile. În situația în care cheltuielile exced veniturile pe parcursul exercițiului financiar, entitatea înregistrează pierdere.

Informații despre venituri, cheltuieli și rezultate sunt reflectate în special în Contul de Profit și Pierdere.

I. Bătrâncea et al. (2007:237) definesc Contul de profit și pierdere, ca fiind “un document de sinteză contabilă prin care se regrupează fluxurile de exploatare, financiare și extraordinare ale unei întreprinderi”.

Eros – Stark și Pantea (2001:55) consideră că Tabloul Soldurilor Intermediare de Gestiune este un alt instrument care permite determinarea și analizarea principalelor rezultate ale firmei. Soldurile Intermediare de Gestiune pun în evidență etapele formării rezultatului exercițiului, prezentând Contul de profit și pierdere într-o formă mai apropiată de cerințele și obiectivele analizei financiare.

2.2.2. ANALIZA STĂRII DE PROFITABILITATE

Profitabilitatea reflectă capacitatea unei activități de a genera venituri mai mari decât cheltuielile necesare derulării acesteia.

Indicatorii stării de profitabilitate se pot determina pe mai multe nivele de activitate, și anume:

nivel de exploatare;

nivel financiar;

nivel extraordinar;

nivel global.

Nivelul de exploatare cuprinde operațiuni economice cu caracter specific, obișnuit, repetitiv și vizează activitatea normală și curentă a unei întreprinderi. La acest nivel, se calculează indicatori precum:

cifra de afaceri;

producția exercițiului;

marja comercială;

marja industrială;

valoarea adăugată;

rezultatul brut din exploatare;

rezultatul din exploatare.

Cifra de afaceri netă (CAN) reprezintă principalul indicator al activității firmei. Se consideră a fi un indicator de volum, reflectând activitatea entității pe două componente: producție și comercializare. Se determină pe baza formulei:

, unde:

– reprezintă vânzările de mărfuri;

-reprezintă producția vândută;

– reprezintă subvențiile de exploatare aferente cifrei de afaceri nete;

– reprezintă reducerile comerciale acordate clienților.

Producția exercițiului (QE) reprezintă totalitatea bunurilor și serviciilor produse de o firmă pe o perioadă de un an și se obține prin însumarea următoarelor elemente:

, unde:

– reprezintă producția vândută, evaluat la prețul de vânzare;

– reprezintă creșterea sau descreșterea producției stocate, evaluată la cost de producție;

– reprezintă producția de imobilizări, evaluat la cost de producție.

Marja comercială (MC) vizează doar întreprinderile de comerț și se calculează prin diferența dintre valoarea vânzărilor de mărfuri ( și cheltuielile de desfacere al acestora (:

Marja industrială (MI) reprezintă valoarea nou creată în sfera productivă desfășurată de o entitate și se determină după formula:

, unde:

– QE reprezintă producția exercițiului;

– reprezintă cheltuielile cu materii prime și materiale consumabile;

– reprezintă cheltuielile cu lucrările și serviciile executate de terți.

Valoarea adaugată (VA) reprezintă creșterea valorii pe care întreprinderea o adaugă bunurilor și serviciilor achiziționate de la terți. Se determină prin însumarea marjei comerciale (MC) și marjei industriale (MI).

Repartizarea valorii adăugate pe cele cinci părți participante la activitatea economică se realizează astfel:

Tabel nr.1: Distribuția valorii adăugate

(Sursa: Achim și Borlea, 2014:260)

Rezultatul brut din exploatare (RBEXP) este un indicator, care reflectă câștigul obținut din activitatea de exploatare, fără a fi influențat de amortizări și provizioane. Se determină astfel:

, unde:

– REXP reprezintă rezultatul din exploatare;

– reprezintă volumul deprecierilor calculate pe bază netă și se determină prin diferența dintre cheltuielile privind ajustările de valoare, provizioane, amortizări și venituri din ajustări de valoare și provizioane.

Rezultatul din exploatare (REXP) reflectă câștigul obținut din activitatea de exploatare, ținând seama de amortizări și provizioane promovate de entitate. Se determină ca diferență între venituri din exploatare (VEXP) și cheltuieli din exploatare (CEXP).

Nivelul financiar se referă la activitatea financiară a entității și are un caracter obișnuit, repetitiv și specific. La acest nivel se calculează:

rezultatul brut financiar;

rezultatul financiar.

Rezultatul brut financiar (RBF) reprezintă rezultatul obținut de entitate, fără a se ține cont de amortizări și ajustări pentru deprecierea financiară. Se determină după formula:

, unde:

– RF reprezintă rezultatul financiar;

– reprezintă deprecierile activității financiare.

Rezultatul financiar (RF) se determină ca diferență între veniturile financiare (VF) și cheltuielile financiare (CF).

Nivelul extraordinar cuprinde operațiuni economice, care nu au legătură directă cu obiectul normal de activitate al întreprinderii și au un caracter accidental. La nivel extraordinar rezultatul entității se determină prin diferența dintre venituri extraordinare (VEX) și cheltuieli extraordinare (CEX).

La nivelul global se disting următoarele rezultate:

rezultatul curent;

rezultatul brut total;

rezultatul brut al exercițiului;

rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor și a impozitului pe profit;

rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor, a impozitului pe profit, a deprecierilor și a amortizării;

rezultatul net al exercițiului;

capacitatea de autofinanțare;

capacitatea de autofinanțare netă.

Rezultatul curent (RC) se determină prin însumarea rezultatului din exploatare (REXP) și a rezultatului financiar (RF).

Rezultatul brut total (RBT) reflectă rezultatul exercițiului, fără a fi influențat de amortizări și provizioane. Se determină prin însumarea rezultatelor brute aferente celor trei nivele de activitate.

Rezultatul brut al exercițiului (RBE) se determină prin însumarea rezultatelor aferente celor trei nivele ale activității entității.

Rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor și a impozitului pe profit (EBIT) măsoară rezultatul entității, fără a fi afectat de provizioane și amortizări. Se determină prin însumarea rezultatului brut al exercițiului (RBE) și al cheltuielilor cu dobânzile (CHD).

Rezultatul brut înainte de deducerea dobânzilor, a impozitului pe profit, a deprecierilor și a amortizării (EBITDA) reflectă rezultatul entității, fără a fi afectat de provizioane și amortizări:

, unde

– D1 reprezintă ajustări de valoare privind imobilizările necorporale, corporale, investițiile imobiliare și activele biologice evaluate la cost;

– D2 reprezintă ajustări de valoare privind activele circulante;

– D3 reprezintă ajustări privind provizioanele;

– D4 reprezintă ajustări de valoare privind imobilizările financiare și investițiile financiare detinuțe ca active circulante.

Rezultatul net al exercițiului (RNE) reflectă rezultatul final al societății după plata impozitului pe profit (IP).

Capacitatea de autofinanțare (CAF) indică capacitatea entității de a-și finanța activitatea viitoare din resurse proprii. Cel mai simplu se poate determina astfel:

, unde

– RNE reprezintă rezultatul net al exercițiului;

– CHD reprezintă cheltuieli cu dobânzile;

– D reprezintă volumul deprecierilor calculate pe bază netă, tinându-se cont de cheltuielile și veniturile aferente ajustărilor de valoare, provizioanelor și amortizărilor.

Capacitatea de autofinanțare netă (CAFN) se referă la resursele care rămân la dispoziția entității după deducerea dividendelor plătite acționarilor (DIV) și participările la profit al salariaților ():

Raportând rezultatul generat de activitatea economică la cifra de afaceri netă (raportarea unui efect la un efect), se determină ratele de profitabilitate, acestea reflectând eficiența activității și competitivitatea produselor.

2.2.3. ANALIZA STĂRII DE RENTABILITATE

Rentabilitatea reflectă capacitatea unei entități de a obține profit, ca diferență pozitivă între încasările obținute din activitatea proprie și cheltuielile ocazionate de fabricație, comercializare și tranzacție propriu – zisă. Depinde atât de activitatea firmei, cât și de factori exogeni, independenți de firmă ( Căruntu & Lăpăduși, 2011).

Pentru exprimarea rentabilității se utilizează două categorii de indicatori: profitul și ratele de rentabilitate. Cele două rate de rentabilitate considerate pertinente sunt rentabilitatea financiară și cea economică.

Ratele de rentabilitate financiară se prezintă sub următoarele forme:

rata rentabilității capitalului propriu;

rata rentabilității capitalului angajat.

Rata rentabilității capitalului propriu (ROE) măsoară profitul net obținut pe baza capitalurilor proprii și se determină ca raport între profitul net (RNE) și capitalul propriu (CPR). Dacă creșterea rentabilității capitalului propriu este obiectivul unei firme și acesta nu se poate obține printr-o performanță mai bună, există posibilitatea reducerii capitalului propriu, însă în această situație acționarii vor fi dezavantajați (Bogdan, 2014).

Rata rentabilității capitalului angajat (ROCE) indică eficiența investițiilor de capital al unei firme și se determină ca raport între rezultatele obținute de entitate înainte de deducerea dobânzilor și a impozitului pe profit (EBIT) și capitalul permanent (CPM).

Ratele de rentabilitate economică se prezintă sub următoarele forme:

rata rentabilității activelor;

rata rentabilității economice;

rata puterii de câștig a activelor;

rata rentabilității cheltuielilor.

Rata rentabilității activelor (ROA) este cea mai răspândită rată din cadrul ratelor rentabilității economice. Măsoară eficiența în generarea de profit pe baza activelor și se determină ca raport între rezultatul net al exercițiului (RNE) și totatul activelor entității (Vasilescu, 2011).

Rata rentabilității economice în sens general (RRE) reflectă contribuția activelor la obținerea rezultatelor brute, determinându-se ca raport între rezultatul brut al exercițiului (RBE) și totalul activelor (AB).

Rata puterii de câștig a activelor (BEP) se calculează raportând rezultatele obținute de entitate înainte de deducerea dobânzilor și a impozitului pe profit (EBIT) și totalul activelor (AB).

Rata rentabilității cheltuielilor (RRC) se determină ca raport între rezultatul net al exercițiului (RNE) și cheltuielile totale ale entității (CT).

2.2.4. LICHIDITATEA ȘI SOLVABILITATEA

Lichiditatea reflectă capacitatea entității de a achita datoriile pe termen scurt și presupune ca rotația activelor curente să fie mai rapidă decât rotația datoriilor curente (Jianu, 2007). Poate fi analizată prin intermediul ratelor, cele mai uzuale trei rate fiind:

lichiditatea generală (curentă): determinată ca raport între active curente și datorii curente;

lichiditatea imediată: determinată prin scăderea valorii stocurilor din valoarea activelor curente și împărțirea diferenței astfel obținute la valoarea datoriilor curente;

lichiditatea efectivă: determinată ca raport între disponibilități și datorii curente.

Solvabilitatea se referă la capacitatea firmei de a face față obligațiilor cu scadența mai mare de un an (Ienciu, 2014). Indicatorii utilizați pentru evaluarea gradului de îndatorare a entității sunt:

rata de îndatorare: determinată ca raport între valoarea totală a datoriilor și valoarea totală a activelor;

rata de acoperire a dobânzilor: determinată ca raport între rezultatul exercițiului înainte de plata dobânzilor și a impozitului și cheltuielile cu dobânda.

Potrivit lui Jianu (2007), rentabilitatea, lichiditatea și solvabilitatea constituie un model de analiză eficient al performanței entității, deoarece orice entitate care este rentabilă, lichidă și solvabilă poate dobândi statutul de entitate performantă.

Indiferent de domeniul în care își desfășoară activitatea, entitățile trebuie să măsoare, să monitorizeze și să analizeze performanțele sale. În domeniul economic, activitatea se poate măsura prin diverși indicatori și se poate aprecia prin compararea valorilor atinse sau prin raportarea acestora la un element de referință prestabilit. Acești indicatori reprezintă instrumente eficiente de diagnoză și reglare a activității entităților, deoarece oferă o imagine clară cu privire la direcția în care se îndreaptă respectiva entitate.

2.3. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

2.3.1. DEFINIȚII PRIVIND RISCUL DE FALIMENT

Conceptul de “risc” a devenit foarte popular în ultimii ani, indiferent de sfera în care activează o entitate. În literatura de specialitate există numeroase definiții privind riscul.

Astfel, Mihai și Anișoara Adochiței (1993:231) susțin că “riscul echivalează cu vulnerabilitatea întreprinderii, care poate apare în toate sectoarele (comercial, tehnic, uman, financiar etc.) astfel că analiza lui implică numeroase cercetări, care să scoată în evidență punctele slabe ale activității economice și financiare”.

Koening (1984, citat de Brezeanu et al., 2007:56) înțelege prin vulnerabilitate “caracteristica întreprinderilor al căror risc de faliment este ridicat dacă survin unele eveniment”.

Giurgiu (1995:73) întelege prin risc “probabilitatea survenirii unui eveniment nedorit”.

Hoanță (1996:306) consideră că riscul este “probabilitatea unui eveniment nefavorabil să aibă loc. Riscul poate fi definit și ca probabilitatea succesului sau a eșecului, în care succesul înseamnă obținerea unui profit și eșecul presupune suferirea unei pierderi de bani dintr-o investiție”.

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, riscul provine din cuvântul francez “risqué” și semnifică “posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă; pericol posibil”.

Procedura de faliment este procedura de insolvență, concursuală, colectivă și egalitară, care se aplică debitorului în vederea lichidării averii acestuia pentru acoperirea pasivului, urmată de radierea debitorului din registrul în care este înmatriculat (Legea 85/2014, art. 5 pct.45).

Din punct de vedere juridic, insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile, astfel:

insolvența debitorului se prezumă atunci când acesta, după 60 de zile de la scadență nu a plătit datoria sa față de creditor; prezumția este relativă;

insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței (Legea 85/2014, art. 5 pct. 29).

După cum putem observa, riscul este abordat în mod diferit de către autori. Pe baza definițiilor putem concluziona că în general, riscul se referă la posibilitatea apariției unui eveniment neașteptat care să prejudicieze activitatea entității.

2.3.2. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

În condițiile unei economii competiționale, analiza riscului are o importanță deosebită, datorită faptului că rezultatele prezente și viitoare se află sub influența unor evenimente neașteptate. În acest sens, analiștii trebuie să urmărească evaluarea și estimarea acestui fenomen.

Achim și Borlea (2014:333) surprind următoarele metode de analiză a riscului de faliment:

metode bazate pe variabile nefinanciare – calitative:

metode manageriale;

metode de strategie competițională;

metode bazate pe variabile financiare – cantitative:

metode patrimoniale;

metode statistice;

metode combinate:

metode bancare.

Cea mai utilizată este metoda statistică de determinare a riscului de faliment, iar în detrimentul acesteia metoda scorurilor, având ca obiectiv furnizarea unor modele predictive pentru evaluarea riscului de faliment al unei întreprinderi.

Modelul se bazează pe observarea unui ansamblu de întreprinderi formate din două grupuri distincte, un grup de întreprinderi cu dificultăți financiare și un grup de întreprinderi sănătoase. Pentru fiecare din cele două grupuri se stabilesc o serie de rate, după care se determină cea mai bună combinație liniară de rate care să permită diferențierea celor două grupuri de întreprinderi.

În urma aplicării analizei discriminante, se obține pentru fiecare întreprindere un scor “Z”, care permite distingerea întreprinderilor sănătoase de cele aflate în dificultate (Armeanu et al., 2012).

Scorul “Z” atribuit fiecărei întreprinderi se determină cu ajutorul funcției:

, unde:

x – reprezintă ratele implicate în analiză;

a – reprezintă coeficientul de ponderare al fiecărei rate.

2.3.3. MODELE BAZATE PE METODA SCORURILOR

În teoria economică, cele mai cunoscute modele bazate pe Metoda Scorurilor sunt următoarele:

modelul Altman;

modelul Conan și Holder;

modelul Băncii Centralei Franței.

Modelul Altman a fost dezvoltat în 1968 de profesorul Edward I. Altman. Acesta a folosit informațiile obținute prin studierea unui eșantion larg de companii, format din 33 de companii care se confruntau cu probleme financiare și 33 de companii sănătoase. Din cele 22 de rate testate pentru dezvoltarea modelului au fost selectate doar cinci, acestea fiind considerate cele mai reprezentative pentru o entitate (Toma et al., 2013).

Astfel, ecuația utilizată pentru calculul variabilei “Z” se prezintă astfel:

, unde:

– Flexibilitatea entății – indică capacitatea entității de a se adapta modificărilor mediului exterior și se determină ca raport între capitalul de lucru (CL) și totalul activelor (AB);

– Rata autofinanțării activelor totale – se determină ca raport între profitul reinvestit (PRI) și totalul activelor (AB);

Prin profit reinvestit (PRI) se întelege partea din profitul net al exercițiului (RNE) care rămâne după repartizarea de dividend acționarilor (DIV).

– Rata rentabilității economice – se determină ca raport între profitul înainte de plata dobânzilor și a impozitelor (EBIT) și totalul activelor (AB);

– Capacitatea de îndatorare a firmei – se determină ca raport între capitalurile proprii (CPR) și datoriile entității (DT);

– Randamentul activelor – se determină ca raport între cifra de afaceri netă (CAN) și totalul activelor (AB).

În funcție de scorul realizat, firmele se ierarhizează pe trei nivele astfel:

nivelul I: firme solvabile ( zona sigură) pentru Z є (3, +∞);

nivelul II: firme cu dificultăți financiare temporare (zona gri) pentru Z є (1,8; 2,7);

nivelul III: firme falimentare (zona de faliment) pentru Z є (-∞, 1,8).

Modelul analiștilor francezi J. Conan și M. Holder a fost construit în anul 1978 și are la bază rate financiare de tipul “lichiditate-exigibilitate”. Modelul a reușit să prevadă falimentul a peste 50% din entități în anii 70.

Modelul se bazează tot pe un model “Z”, având următoarea structură:

, unde:

– Rata lichidității imediate – se calculează ca raport între activele curente (ACR) diminuate cu stocurile (S) și datoriile curente ale entității (DCR);

– Rata stabilității financiare – se determină ca raport între capitalurile permanente (CPM) și totalul pasivului bilanțier (PB);

Gradul de finanțare a vânzărilor din surse externe – se calculează ca raport între cheltuielile financiare (CF) și cifra de afaceri netă (CAN);

Gradul de remunerare a personalului – se determină ca raport între cheltuielile cu personalul (CP) și valoarea adăugată (VA);

Rata rentabilității valorii adăugate – se determină ca raport între rezultatul brut al exploatării (RBEXP) și valoarea adăugată (VA);

Gruparea entităților în funcție de scorul “Z” obținut se realizează astfel:

dacă Z > 9 => entitatea este solvabilă;

dacă 4 < Z < 9 => enittatea se află într-o situație financiară incertă;

dacă Z < 4 => entitatea se află într-o situație financiară dificilă.

Modelul Centralei Bilanțurilor Băncii Franței se utilizează în Franța și se bazează pe funcția scor “Z” compusă din opt variabile:

, unde:

Rata de prelevare a cheltuielilor financiare – se determină ca raport între cheltuielile financiare (CF) și rezultatul brut din exploatare (RBEXP);

Rata de acoperire a capitalului investit – se calculează ca raport între capitalul permanent (CPM) și pasivul bilanțier (PB);

Rata capacității de rambursare a datoriilor din surse proprii – se determină ca raport între capacitatea de autofinanțare (CAF) și datoriile totale (DT);

Rata rentabilității vânzărilor – se determină ca raport între rezultatul brut al exploatării (RBEXP) și cifra de afaceri netă (CAN);

Viteza de rotație a datoriilor comerciale – se calculează ca raport între soldul mediu al datoriilor comerciale () și total stocuri (S);

Abaterea relativă a valorii adăgate – se determină raportând diferența dintre valoarea adaugată din perioada curentă (VA1) și cea din perioada de bază (VA0) la valoarea adaugată din perioada de bază (VA0);

Viteza de rotație a stocurilor – se determină ca raport între soldul mediu al creanțelor comerciale () și cifra de afaceri netă (CAN);

Rata investițiilor fizice din resurse proprii – se determină ca raport între abaterea absolută a valorii nete contabile a activelor imobilizate (ΔAI) și valoare adaugată (VA).

În funcție de valoarea scorului “Z”, firmele se grupează în trei categorii:

dacă Z > 0,125 => entitatea este sănătoasă;

dacă -0,25 < Z < 0,125 => entitatea se află într-o zonă incertă;

dacă Z < -0,125 => entitatea se află în dificultate financiară.

Datorită faptului că, noțiunea de risc se referă la apariția unui eveniment nedorit, menținerea stării de sănătate financiară a unei entități necesită evaluarea și previziunea riscurilor care îi însoțesc activitatea. În acest sens, modelul Altman, modelul Conan și Holder, respectiv modelul Centralei Bilanțurilor Băncii Franței reprezintă doar câteva din modele recomandabile în analiza riscului de faliment.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

Cărți utilizate

Achim, M. V., Borlea, N. S. (2014), Analiza financiară actualizată cu prevederile IFRS, Editura Risoprint, Cluj – Napoca

Adochiței, A., Adochiței, M. (1993), Finanțele întreprinderii în economia de piață, Tipografia Mitrea, Piatra – Neamț

Bătrâncea, I., Bătrâncea, L. M., Borlea, N. S. (2007), Analiza financiară a entității economice, Editura Risoprint, Cluj – Napoca

Eros-Stark, L., Pantea, I. M. (2001), Analiza situației financiare a firmei: elemente teoretice, studiu de caz, Editura Economică, București

Giurgiu, A. I. (1995), Mecanismul financiar al întreprinzătorului: ghid teoretic și practic, Editura Dacia, Cluj – Napoca

Hoanță, N. (1996), Finanțele firmei, Editura Continent, Sibiu

Ienciu, A. Z. (2014), Management financiar, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca

Jianu, I. (2007), Evaluare, prezentarea și analiza performanței întreprinderii, Editura CECCAR, București

Pintea, M. (2011), Performanțele entităților economice în contextul dezvoltării durabile, Editura Risoprint, Cluj – Napoca

Poantă, D., Morariu, V., Herciu, M., Brezeanu, P. (2007), Analiză financiară, Editura Meteor Press, București

Verboncu, I., Zalman, M. (2005), Management și performanțe, Editura Universitară, București

Articol prezentat la o conferință și/sau publicat într-un jurnal (revistă)

Armeanu, D. Ș., Vintilă, G., Moscalu, M., Filipescu, M.O., Lazăr, P. (2012), Using Quantitative Data Analysis Techniques for Bankruptcy Risk Estimation for Corporations, Theoretical and Applied Economics, vol. XIX , nr. 1(566), p. 98 – 112.

Bogdan, V. D. (2014), Overall performance – by creating value, Managementul Intercultural, vol. XVI, nr. 2(31), p. 41 – 49.

Burz, R. D. (2013), The concept of performance, SEA – Practical Application of Science, vol. 1, nr. 1(1), p. 255 – 260.

Căruntu, C., Lăpăduși, M. L. (2011), Profitability and Financial Stability, Annals of the „Constantin Brâncuși” University of Târgu Jiu, Economy Series, nr. 3, p. 195 – 204.

Ciobănică, L. M., Spineani, G. L. (2011), Models for measuring the economic and managerial performance, Journal of Academic Research in Economics, vol. 3, no. 3, p. 255 – 259.

Dumitrescu, Gh. (2010), Studii de cercetare cu privire la riscul de faliment, Romanian Statistical Review, nr. 4.

Goncharuk, A. G. (2011), Enterprise Performance Management, Polish journal of management studies, vol. 4, p. 78 – 95.

Halíř, Z. (2011), Accounting System and Financial Performance Measurements, European Financial and Accounting Journal, vol. 6, nr. 3, p. 38 – 65.

Milanović, G. Lj. (2011), Understanding Process Performance Measurement Systems, Business System Research, vol. 2, nr. 2, p. 25 – 37.

Pintea M. O., Achim M. V. (2010), Performance – An Evolving Concept, Annals of University of Craiova – Economic Sciences Series, University of Craiova, Faculty of Economics and Business Administration, vol. 2(38).

Protopopescu, C. (Trim1/2013), Performance Management or Performance Based Management?, Revista Română de Statistică – Supliment, p. 85 – 89.

Toma, S. V., Alexa, I.V., Șarpe, D.A. (2013), Models to Assess the Bankruptcy Risk, Annals of “Dunarea de Jos” University of Galati, Fascicle I. Economics and Applied Informatics, Years XIX, nr. 2, p. 60 – 66.

Vasilescu, L. (2011), Evaluarea performanței firmei pe baza indicatorilor financiari, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Economie, nr. 3, p. 159 – 166