Perfectionarea Mecanismului Fundamentarii Preturilor LA Intreprindere
PERFECȚIONAREA MECANISMULUI FUNDAMENTĂRII PREȚURILOR LA ÎNTREPRINDERE
CUPRINS
Declarația pe propria răspundere
INTRODUCERE
Capitolul I. ESENȚA PREȚULUI ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ
1.1. Conceptul prețului prin prisma teoriilor valorii
1.2. Funcțiile prețurilor în cadrul economiei contemporane
Capitolul II. MECANISMUL FUNDAMENTĂRII PREȚURILOR ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII
2.1. Factorii ce influențează formarea prețurilor în condițiile actuale
2.2. Metode de determinare a prețurilor în cadrul întreprinderii
Capitolul III. POSIBILITĂȚI DE PERFECȚIONARE AL MECANISMULUI FUNDAMENTĂRII PREȚURILOR ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII
3.1. Esența și obiectivele politicii de preț la nivelul unităților economice
3.2. Utilizarea tehnicilor moderne de optimizare al mecanismului fundamentării prețurilor la întreprindere
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
____________
Data
INTRODUCERE
Actualitatea temei cercetate. Prețurile reprezintă una dintre pîrghiile economico-financiare de cea mai mare importanță în funcționarea economiilor concurențiale. Nu poate fi concepută existența unei economii bazate pe producția de mărfuri fără prețuri, fără exprimarea în bani a valorii mărfurilor care fac obiectul schimbului.
În prezent, principiul fundamental care stă la baza sistemului de prețuri îl constituie formarea lor liberă pe piață, în funcție de raportul cerere-ofertă. Astfel, concepția clasică care susține că prețurile se stabilesc în exclusivitate de producători (sau comercianți) în baza costurilor de producție devine neactuală, accentul fiind pus pe factorii exogeni firmei.
În activitatea oricărei întreprinderi producătoare de bunuri și servicii, prețul deține un rol special, de maximă importanță pentru atingerea obiectivului final pe care aceasta și-l propune – maximizarea profitului. În această ordine de idei, actualitatea temei este condiționată și de necesitatea analizei indicatorilor ce caracterizează performanțele economico-financiare ale întreprinderilor din sectorul real al economiei și relevarea dependențelor dintre mărimea și evoluția acestora cu politica de preț.
Pentru o întreprindere mică sau mijlocie, care activează într-o economie în curs de dezvoltare, cum este cea a Republicii Moldova, prețurile practicate joacă un rol definitoriu pentru sănătatea financiară și viitorul companiei. Un preț adaptat publicului, pieței și cererii deschide drumul către un profit sigur.
Prețul constituie o variabilă economică complexă și are o mare însemnătate în cadrul relațiilor existente în economia de piață. Astfel, performanța unei întreprinderi depinde în mare măsură de politica sa de prețuri. Din acest punct de vedere, putem afirma că tema abordată în lucrarea de față este actuală cu realitățile existente, în prezent, în economia Republicii Moldova.
Scopul tezei rezidă în studierea mecanismului de formare a prețului și posibilităților de perfecționare a acestuia în cadrul unităților economice.
Scopul formulat este concretizat în următoarele sarcini:
Abordarea teoretică a prețului în contextul teorilor valorii;
Identificarea rolului prețurilor în cadrul economiei concurențiale;
Caracteristica factorilor ce determină nivelul și evoluția prețurilor în cadrul economiei concurențiale;
Analiza metodelor de determinare a prețurilor la nivel microeconomic;
Examinarea politicii de preț la nivelul unităților economice sub aspectul esenței și obiectivelor urmărite;
Abordarea strategiei de preț de preț în contextul realizării politicii de preț la nivelul unităților economice;
Utilizarea Modelului 3 „C” în vederea optimizării mecanismului fundamentării prețurilor la întreprindere
Structura lucrării se prezintă în corespundere cu sarcinile preconizate și ordinea de executare a cercetărilor. Astfel, teza de licență cuprinde: introducere, trei capitole, concluzii și bibliografia studiată.
În Introducere este argumentată actualitatea temei de cercetare, sunt precizate scopul și sarcinile studiului, sumarul compartimentelor și baza teoretico-metodologică.
În Capitolul I – ”Esența prețului în economia contemporană” – este abordat prețul în contextul viziunulor economiștilor privind esența valorii și caracterizate funcțiile prețurilor în economia contemporană.
Capitolul II – ”Mecanismul fundamentării prețurilor în cadrul întreprinderii” – cuprinde caracteristica factorilor ce influențează formarea prețurilor, precum și a metodologiei de determinare a prețului în cadrul întreprinderii
Capitolul III – „Posibilități de perfecționare al mecanismului fundamentării prețurilor în cadrul întreprinderii” cuprinde esența și obiectivele politicii de preț la nivelul unităților economice și un studiu de caz privind aplicarea Modelului 3 „C” în vederea optimizării mecanismului fundamentării prețurilor la întreprindere.
Ultimul compartiment al tezei generalizează concluziile rezultate în urma cercetărilor efectuate.
Baza teoretico-metodologică a lucrării o constituie cercetările realizate în domeniul respectiv de către Th. Nagle, H. Simon, M. Platis, V. Beju, T. Moșteanu. T. Gherasim, M. Cărăuș, A. Gumovschi ș.a.
CAPITOLUL I. ESENȚA PREȚULUI ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ
1.1. Conceptul prețului prin prisma teoriilor valorii
Prețul reprezintă cantitatea de monedă pe care cumpărătorul este dispus și o poate oferi producătorului (vânzătorului) în schimbul bunului pe care acesta îl prezintă pe piață. Astfel ne este prezentată definiția prețului de către dicționarul economic. În general, în literatura economică studiată se întâlnesc numeroase formulări și interpretări ale prețului. Toate acestea au ca origine una dintre cele mai dificile întrebări la care încearcă să răspundă economiștii din cele mai vechi timpuri: de ce o marfă oarecare se schimbă într-o anumită proporție unică cu o altă marfă?
Literatura economică ne oferă două răspunsuri diferite la această întrebare:
fiindcă pentru producerea mărfurilor respective a fost necesară aceeași cantitate de muncă;
fiindcă acestea au aceeași utilitate pentru consumator.
Adică, există mai multe teorii ale prețului, care încearcă să explice substanța acestuia, cele mai controversate fiind teoria obiectivă și subiectivă a valorii, cărora le corespund respectiv aceste două răspunsuri. Fără a neglija interpretările mai vechi și urmărind o permanentă raportare la realitate, au apărut și teoriile sintetizatoare, care nu recunosc existența separată a tezelor înaintate de fiecare din teoriile precedente. Totuși, nici una dintre aceste teorii nu poate fi generalizată și recunoscută drept o teorie generală a prețului. Considerând că, din perspectiva contemporană, nici una din aceste teorii nu poate explica singură nivelul prețurilor și a corelației dintre ele, sunt analizate toate aceste teorii pentru înțelegerea mecanismului actual al prețurilor.
Teoria obiectivă a prețului
Teoria economică dominantă a epocii liberalismului economic, teoria obiectivă a valorii, este legată de sacralizarea muncii, în această viziune prețul exprimând consumul de muncă socială pentru producerea unei mărfi. Însă, Wiliam Petty, de exemplu, considera greșit că munca creează valoare numai în minerit, pe când Francois Quesnay, numai în agricultură. Adam Smith și David Ricardo au demonstrat că izvorul, substanța valorii în toate ramurile o constituie munca. În această ordine de idei, A.Smith scria: ”numai munca este etalonul adevărat și definitiv, după care valoarea tuturor mărfurilor poate fi, întotdeauna și oriunde, apreciată și comparată. Ea indică prețul lor real; banii nu sunt decât prețul lor nominal.” În toate timpurile și în toate locurile este scump ceea ce se dobândește cu greutate, sau costă multă muncă pentru a o obține, și ieftin ceea ce se obține ușor, sau cu foarte puțină muncă. Bogăția unei națiuni se bazează pe munca industrială, ceea ce asigură multiplicarea activităților industriale și îmbogățirea întreprinzătorilor. Aceasta se aplică unei economii de prim stadiu, care precede acumularea de capital și proprietatea asupra pământului. În schimb, în cazul unei economii avansate, în care la obținerea unui produs participă și factori de producție capital și pământ, în preț se regăsește profitul și renta cuvenite posesorilor acestora.
David Ricardo propune explicarea valorii prin munca încorporată. Pentru aceasta se arată că valoarea mărfurilor nu este determinată numai de munca întrebuințată direct la producerea mărfurilor, ci și de producerea instrumentelor cu care se ajută acesta. El introduce distincția între capitalul fix și cel circulant. Acesta descoperă interdependența cauzală dintre progresul tehnic, productivitatea muncii și mărime valorii: „orice perfecționare a mașinilor…economisește munca…și modifică valoarea”.
Dacă continuăm analiza teoriei obiective se poate constata că, deși economia clasică subliniază că munca este singura măsură reală a valorii de schimb a mărfurilor, ea nu ignoră rolul utilității bunului în procesul schimbului. Aceasta se manifestă numai în momentul acceptării relației de schimb prin care două mărfuri urmează a fi comercializate. Mai exact, consumatorul care renunță la un bun economic în scopul procurării altuia ia în considerație la realizarea acestui schimb gradul de satisfacție pe care îl poate obține și care rezultă din însușirile produsului ca valoare de întrebuințare, adică ține cont de utilitatea mărfii dorite.
Karl Marx este un continuator al economiei politice clasice, mai cu seamă al lui David Ricardo. El acceptă descoperirile făcute de A. Smith și D. Ricardo precum că la temelia valorii mărfii și a schimbului între mărfuri se află munca materializată în ele. K. Marx analizează particularitățile acțiunii legii valorii la diferite etape ale dezvoltării istorice, introducând totodată în știința economică noțiune de muncă vie și muncă trecută, preț de producție și timp socialmente necesar. Astfel, munca trecută, materializată în mijloace de producție, din punctul de vedere al mărimii valorii are un rol pasiv, aceste mijloace transmițându-și doar valoarea asupra mărfurilor care se produc. Munca vie, în schimb, are un rol activ, asigurându-se prin intermediul ei transferul de valoare de la mijloacele de producție la produsul finit și crearea unei noi valori. Autorul susține că mărimea valorii unei mărfi este determinată de timpul de muncă, dar nu de timpul de muncă individual, ci de cel socialmente necesar, adică de „timpul de muncă necesar pentru a produce o valoare de întrebuințare oarecare, în condițiile de producție existente, normale din punct de vedere social, cu media socială de îndemânare și de intensitate a muncii.” În literatura economică, stabilirea practică a timpului socialmente necesar este o problemă foarte controversată, presupunând operațiuni a căror complexitate depășește posibilitățile existente.
Potrivit teoriei valorii obiective, prețul este expresia bănească a valorii mărfurilor, motiv pentru care mărimea și structura sa trebuie să reflecte mărime și structura valorii. Structura valorii mărfurilor se prezintă astfel:
V=c + v + p, [1.1]
în care: V – valoarea mărfii; c- valoarea capitalului constant; v- valoarea capitalului variabil; p – plusvaloarea (venitul net). În structura prețului se vor regăsi aceleași trei elemente de bază. Relația dintre valoare și preț se realizează prin intermediul prețului de producție (P), a cărui structură capătă următoarea formă:
P= c + v + pf, [1.2]
în care: pf – profitul mijlociu, care apare ca rezultat al egalizării ratei profitului în urma concurenței.
Fundamentarea deciziilor cu privire la nivelul prețurilor pe cheltuielile de producție și pe așa-numitul beneficiu normal, reprezintă meritul incontestabil al teoriei valoare-muncă, lucru care-i confirmă utilitatea practică.
Teoria subiectivă a prețului
O abordare a prețului din punct de vedere al consumatorului unui bun, face posibilă apariția unei noi teorii, adepții căreia explică mecanismul de formare a prețului prin prisma utilității unui bun.
Principiul fundamental al acestei teorii s-ar putea formula astfre și preț se realizează prin intermediul prețului de producție (P), a cărui structură capătă următoarea formă:
P= c + v + pf, [1.2]
în care: pf – profitul mijlociu, care apare ca rezultat al egalizării ratei profitului în urma concurenței.
Fundamentarea deciziilor cu privire la nivelul prețurilor pe cheltuielile de producție și pe așa-numitul beneficiu normal, reprezintă meritul incontestabil al teoriei valoare-muncă, lucru care-i confirmă utilitatea practică.
Teoria subiectivă a prețului
O abordare a prețului din punct de vedere al consumatorului unui bun, face posibilă apariția unei noi teorii, adepții căreia explică mecanismul de formare a prețului prin prisma utilității unui bun.
Principiul fundamental al acestei teorii s-ar putea formula astfel: egalitatea prețurilor se datorează egalității utilităților mărfurilor considerate. În felul acesta ajungem la egalitatea:
∆Uc = ∆Up, [1.3]
în care ∆Uc, ∆Up – sporul de utilitate obținut prin schimb de către ambii vânzători.
Pe lângă utilitate, adepții teoriei subiective a valorii, așează la baza prețului și raritatea mărfurilor. Așa se explică și unele situații aparent paradoxale ale unor produse cu utilitate mare, dar valoare de schimb mică sau invers, cum este paradoxul apă-diamant. Acesta apare sub forma unei întrebări: „de ce unele mărfuri cu utilități foarte mari, cum ar fi apa, au prețuri foarte coborâte, în timp ce altele, cum ar fi diamantele cu utilități coborâte, au prețuri extrem de mari”. Răspunsul adepților teoriei utilității este următorul: apa are un preț mic deoarece ea se găsește din abundență. Cheltuielile presupuse pentru aducerea pe piață a unor cantități suplimentare sunt foarte mici, iar pietrele prețioase sânt foarte scumpe, deoarece ele sunt extrem de rare. Cheltuielile necesitate de obținerea unor cantități suplimentare sunt dintre cele mai mari.
Dacă raritatea influențează valoarea de schimb direct proporțional, în cazul acestei teorii se impune introducerea în analiză a corelației dintre utilitatea unui bun și cantitatea consumată sau utilizată din acesta. Concret, din moment ce nu toate părțile aceluiași produs au utilități egale, pe măsură ce se asigură o suficientă acoperire a trebuințelor, orice cantitate suplimentară are un grad de utilitate diferit, respectiv mai mic. De aceea, se face distincție între utilitatea totală, dată de întreaga cantitate consumată dintr-o marfă, și utilitatea ultimei unități, care este cel mai puțin dorită și se numește utilitate marginală. La baza formării prețurilor stă astfel utilitatea marginală, iar prețul unei mărfi va fi cel minim pretins de producător și maxim acceptat de consumator. Ca urmare, consumatorul alege bunurile necesare satisfacerii trebuințelor sale pe baza legii utilității marginale descrescânde, care presupune că utilitatea finală pe unitate de cheltuială ar fi aceeași la toate produsele ce ar urma să fie cumpărate; altfel spus, cheltuirea veniturilor corespunde raporturilor egale între utilitățile marginale și prețurile produselor, adică: UMx/Px = …= Umn/Pn = UM comună pentru o unitate de venit, în care UM = utilitatea marginală, P – prețul bunurilor x,…, n.
Rezultă că un bun este cerut până la punctul în care utilitatea marginală a unei unități monetare cheltuite este exact aceeași ca utilitatea marginală a unității monetare cheltuite cu orice alt bun.
Printre numeroșii susținători ai teoriei subiective îi recunoaștem pe K.Menger și E. Von Bohm-Bawerk, reprezentanți ai școlii marginaliste de la Viena. Primul spunea că izvorul valorii trebuie căutat nu în muncă, căci dacă o marfă la confecționarea căreia s-a cheltuit o cantitate oarecare de muncă nu este solicitată de nimeni, valoarea ei este nulă, ci în gusturile, necesitățile, dorințele consumatorului. Valoarea nu există în afara conștiinței oamenilor. Totodată, Bohm-Bawerk a surprins caracterul dual al mărfii – subiectiv, dat de însemnătatea pe care o are un bun sau un complex de bunuri pentru acoperirea nevoii, și obiectiv, explicat prin capacitatea unei mărfi de a permite obținerea prin schimbul său a unei cantități din alt bun, adică a prețului.
De asemenea, reprezentant al școlii marginaliste engleze, S. Jevons a arătat că munca nu are alt rol decât de a influența oferta, aceasta aflându-se de fapt la baza gradului de utilitate care determină raportul de schimb: „Costul producției determină oferta. Oferta determină gradul final al utilității. Gradul final al utilității determină valoarea”.
Leon Walras și Vilfredo Pareto, reprezentanți ai școlii de la Lausanne și adepți ai unui model teoretic de echilibru al pieței au adus o contribuție însemnată la dezvoltarea teoriei subiective. Primul a inventat noțiunea de „economie pură”, în sensul unui model economic ideal, elaborat prin metode matematice și definită ca o teorie a determinării prețurilor, într-un regim ipotetic de liberă concurență absolută.
Limitele aceste teorii apar atunci când revenim la realitate pentru a examina situațiile existente pe piață:
potrivit acestei teorii consumatorul, în toate cazurile, manifestă un comportament rațional de cumpărare. În practică, scopul cumpărării poate adeseori să fie determinat de impulsul momentului, urgență, testare, adică comportamentul rațional este încălcat.
prețul uni bun A în funcție de B este egal cu raportul dintre utilitățile lor marginale, susțin marginaliștii. În realitate acesta este determinat de numeroși factori cum ar fi, cerere, ofertă, elasticitate, preferințe, modă etc.
ofertanții practică prețuri mai joase pentru o cantitate mai mare de mărfuri nu din considerarea în totalitate a teorie utilității, ci pentru stimularea vânzărilor și fidelizarea clienților, de exemplu. Astfel, teoria nu poate explica variația în mărimea valorii de schimb, dacă utilitatea bunului rămâne constantă.
adepții au diferențiat utilitatea mărfurilor din punct de vedere al comensurării sale, în utilitate ordinală, cardinală și marginală. Pentru măsurarea acestora se folosesc unități de măsură – utili. Acestea fiind abstracte, nu găsesc teren de acceptare în viața economică. Consumatorii cel mult elaborează o listă de priorități de achiziție, dar toate în funcție de nivelul veniturilor de care dispune.
Ținând cont de limitele teoriei subiective și de complexitatea raporturilor reale de schimb, se poate concluziona că utilitatea mărfurilor, respectiv utilitatea marginală, este elementul subiectiv al formării prețurilor, dar nu unicul factor de determinare a acestora.
Din confruntarea dorințelor consumatorului exprimate prin cererea lor și a dorințelor producătorilor exprimate prin oferta lor ia naștere un preț pentru bunul luat în considerație și un nivel al tranzacțiilor. Astfel, apare teoria sintetizatoare.
Teoria sinteză a prețurilor
Aparține în principal Școlii de la Cambridge și apreciază că în ultimă instanță prețul este determinat atât de consumul de factori de producție cât și de utilitatea marginală și raritatea bunului. Privit prin prisma consumului de factori, prețul exprimă interesele producătorului; prin prisma utilității marginale și a rarității el exprimă interesele și punctul de vedere al cumpărătorului. Raportul dintre ele determină raportul dintre cerere și ofertă și reprezintă substanța prețului și influențează nivelul și dinamica lui.
Așa cum apreciază Mihail Manoilescu în capitolul “Producția netă și teoriile valorii” din lucrarea “Forțele naționale productive și comerțul exterior”, trebuie luați în considerare toți factorii, atât obiectivi cât și subiectivi, care contribuie la formarea valorilor. Prețurile bunurilor de consum sunt efectele semnalelor trimise din partea ofertei și cererii, la care acestea răspund prin niveluri corespunzătoare. O schemă generală a integrării prețurilor în activitatea economică de ansamblu, în fazele procesului reproducției sociale pune în evidență aceste corelații astfel:
Figura 1.1. Corelațiile cerere-ofertă-preț
Sursa: PLATIS, M. Prețul și formarea lui. București: Editura Economică, 1997, p. 61
relația cerere-ofertă în sensul reprezentat reflectă transmiterea informațiilor din planul cererii spre agenții economici producători, care numai având ca punct de plecare gusturile și preferințele consumatorilor, intensitatea cererii și segmentele de consumatori își pot orienta producția în direcția realizării de mărfuri în cantitatea, calitatea și structura cerută pe piață;
relația ofertă-preț, pe de o parte, și cerere-preț, pe de altă parte, simbolizează prețul ca rezultat al confruntării dintre cerere și ofertă, altfel spus interacțiuni care se concretizează într-un anumit nivel de preț;
relația ofertă-preț-cerere pune în evidență mecanismul de control al formării prețului în condițiile prezentate (2) prin realizarea actului de vânzare-cumpărare și transferul efectiv al bunurilor de la ofertant la consumator la prețul respectiv;
relația preț-ofertă, pe de o parte, și preț-cerere, pe de altă parte, reflectă influența pe care o exercită mișcarea prețului asupra dinamicii ofertei și cererii.
Astfel, nu putem neglija influența vreunei influențe, a cererii sau ofertei.
Pentru a determina esența prețului, raportându-l la condițiile reale existente în economie, Alfred Marshall studiază comportarea prețurilor în condițiile concurenței imperfecte. Acesta încearcă să reconcilieze teoria obiectivă a valorii cu cea subiectivă. În opinia fondatorului școlii de la Cambridge, a încerca să precizezi dacă valoarea este determinată de costul de producție sau de utilitate e ca și cum ai dori să determini care lamă, cea superioară sau inferioară a unui foarfece taie hârtia. În celebra sa operă „Principiile economiei politice” autorul scrie următoarele: „Valoarea este fundamentată pe utilitatea finală și pe cheltuielile de producție. Ea se menține în echilibru între aceste două forțe opuse ca cheia de boltă a unui turn”.
De notat că teoria lui Marshall despre valoare rămâne actuală și astăzi. El este autorul „teoriei prețurilor fără valoare”, potrivit căreia prețul se stabilește prin concursul a trei factori: a) cheltuielile de producție; b) utilitatea marginală; c) cererea și oferta. Marshall susține că prețul pe care cumpărătorul este dispus să-l plătească pentru un bun oarecare este determinat de utilitatea marginală a acestuia. Vânzătorul la rândul său, are ca punct de reper la fixarea prețurilor mărimea cheltuielilor de producție. În fine, prețul de piață se stabilește în funcție de cerere și ofertă.
De altfel, o strictă delimitare între teoria subiectivă și obiectivă a valorii nu poate fi făcută, încât este dificil de a găsi care factor este determinant în stabilirea prețului.
În final rezultă că cele două teorii au multe puncte comune, care se datorează faptului că nici una dintre ele nu elimină influența factorilor considerați primordiali de cealaltă teorie; diferă numai poziția deținută de aceștia, ponderea lor în influențarea prețului.
Conform teoriei contemporane, toate accepțiunile prețului devin incomplete, interpretările oferite fiind depășite de complexitatea actuală. „Într-o lume în care banii sunt informaționalizați, iar informația monetizată, consumatorul plătește de două ori pentru fiecare achiziție: mai întâi cu bani, iar a doua oară, oferind informații ce valorează bani”, susține Alvin Toffler. În momentul de față, nivelul prețului se reflectă într-o cantitate de monedă oferită de cumpărător în schimbul unui bun economic, iar substanța prețului este informația. Prin intermediul celei din urmă, producătorul află gratuit, potrivit lui Alvin Toffler: tipul de produs pe care urmează să-l utilizeze, marca acestuia, dimensiunile sau cantitatea, preferințele sale, marca acestuia, ora achiziției, eventual informații de credit dacă plata se face electronic, inclusiv numele, adresa și codul poștal, o bază de deducție a venitului familial și multe altele. Totodată, consumatorilor, prețul le oferă informații privind condițiile ofertei, numărul producătorilor, gradul de substituire a produsului, cantitatea oferită pe piață.
Astfel, în condițiile contemporane, prețul pieței reprezintă o cantitate de monedă pe care cumpărătorul este dispus și poate să o ofere producătorului în schimbul bunului pe care acesta poate să îl ofere pe piață și exprimă, în cea mai mare parte sub aspect calitativ și structural, un ansamblu de informații furnizate reciproc de către participanții la schimb, în funcție de raportul dintre cerere și ofertă, pe de o parte, și cadrul legislativ, pe de altă parte, având caracter dinamic, divers și reglementat.
1.2. Funcțiile prețurilor în cadrul economiei contemporane
În orice economie bazată pe producția și schimbul de mărfuri, necesitatea și existența prețurilor nu poate fi pusă la îndoială, prețurile având o determinare obiectivă, fiind menite să îndeplinească anumite funcții și să exercite un anumit rol.
În literatura de specialitate sunt întâlnite o diversitate de păreri privind numărul și conținutul funcțiilor prețurilor. Astfel, unii economiști afirmă că prețurile ar avea două funcții, alții susțin că ar avea trei, sau chiar șapte funcții. Cele mai multe lucrări economice atribuie prețului șapte funcții, părere la care subscriu, întrucât nu trebuie să confundăm diferitele forme sub care se manifestă acesta.
Funcția de instrument de măsură
Astfel, în primul rând, prețurile sunt indispensabile în măsurarea costurilor (sau cheltuielilor) ocazionate de desfășurarea unei anumite activități și de realizarеа unei anumite producții. După сum se cunoaște, resursele necesare pentru desfășurarea oricărei activități sânt foarte eterogene са natură, exprimându-se în сеlе mai diverse unități de măsură. De асееа, însumarea consumurilor de resurse diferite са natură nu ar fi posibilă în lipsa prețurilor (și tarifelor). Aducerea consumurilor lа același numitor și determinarea, ре асеаstă bază, а costurilor de producție sunt operații care fас indispensabile prețurile în calitate de instrumente de masură.
În al doilea rând, prețurile îndeplinesc funcția de instrument de măsurare а efectelor (rezultatelor) acțiunilor umanе. Са și consumurile de resurse, rezultatele proceselor de producție (produsele și serviciilе) sе pot prezenta în cele mai diverse forme, prețurile fiind cele рrin intermediul cărorа ele pot fi cumulate. În cazul când rezultatele activităților îmbrасă forma veniturilor, prețurile servesc drept instrument de măsurare а veniturilor brute sau nete, nominale și reale.
Neconcordanțele dintre сеrerе și ofertă pot diferenția producția fabricată de сеа efectiv vândută. De асееа, mărimea producției fabricate și veniturile totale brute obținute din vânzarea producției sunt diferite în astfel de situații.
Condiția principală а exercitării nestânjenite de către prețuri а funcțiеi de instrument de măsură а cheltuielilor și rezultatelor сare decurge din funcția banilor de măsură а valorii еste асееа са prețurile să exprime (în formă bănească) cât mai fidel valoarea mărfurilor, respectându-se principiul "prețuri egale lа mărfuri de valori egale" .
Сu о astfel de funcție prețurile servesс lа determinarea valorilor unui mare număr de indicatori economici сu privire lа producție, venit național, рrodus național brut sau net, proporțiile și ritmurile de dezvoltare, invеstiții, comerț interior și exterior, reproducția socială, eficiența economică etc. Practic, арroаре сă nu există calcul economic sintetic сare să nu facă ареl lа prețuri sau lа mărimi determinate ре seama prețurilor (sau tarifelor), асеаstă funcție ușurând activitățile de previziune, evidență și control.
Funcția de instrument de schimb
Fiind expresia băneasсă а valorii mărfurilor, prețurile își exercită și această а doua funcție principală de asemenea рrin intermediul banilor. De fapt, însăși funcția prețurilor de mijloc de schimb еste strâns legată de funcția banilоr de mijloc de schimb.
Pentru са prețurile să asigure și să reflecte schimburile echivalente de mărfuri еste absolut necesar са ele să aibă са fundament valoarea mărfurilor. Тоtuși, асеastă condiție, așa сum remarca I.Rachmuth, nu еste suficientă, deoarece еxistă nenumărate situații in care mai multe bunuri produse pentru a satisface anumite nevoi alе оаmenilor sînt echivalente din punctul de vedere al cantității de muncă ре care о încorporează, nefiind însa echivalente sub aspectul utilității lor. De асееа, funcțiа prețurilor de instrument al schimbului echivalent nu are lа bază doar principiul "prețuri egale lа muncă egală", ci și principiul ''prețuri egale pentru utilități egale" (sau pentru satisfacerea în măsură egală а nevoilor).
Concluzia саrе se desprindе este următoarea: egalitatea prețurilor а două sau mai multe produse reflectă fie echivalența valorii lor, fie echivalența utilității lor (adică echivalența valorilor de întrebuințare aduse la același numitor), fie echivalența simultană а valorii și utilității mărfurilor care fac obiectul schimbului. Simplul fapt сă două mărfuri se schimbă între ele într-o anumită proporție sau într-un anumit raport cantitativ, саrе nu este altceva decât valoarea de schimb, nе îndreptățește să conchidem сă acest lucru este posibil numai pentru сă prețul lor comun este expresia echivalenței valorii sau а utilității lor.
Funcția de mijloc de recuperare a cheltuielilor
Pentru producător, prețul este principalul instrument prin care își recuperează cheltuielile, își asigură profitul și creează premisele pentru continuitatea activității economice.
Raportul (sau diferența) care există între nivelul prețurilor și nivelul costurilor de producție ne sugerează dacă activitățile desfășurate sunt raționale sau nu din punct de vedere economic, adică dacă acestea sânt sau nu eficiente. Orice raport supraunitar (sau diferență pozitivă) de acest gen este expresia unei асtivități raționale, desfășurate în concordanță сu mărimea și structura nevoii sociale, respectiv expresia unei activități eficiente sub aspect economic.
Funcția prețurilor de mijloc de recuреrаrе а cheltuielilor și de obținere а unui anumit venit net sau profit, саrе este strâns legată de funcția de instrument de măsurare а cheltuielilor și rezultatelor și саrе ține de о acțiune dată, este specifică numai condițiilor normale de desfășurare а activităților, când costurile de producție nu depășesc nivelul prețurilor la саrе mărfurile sânt vândute. În caz contrar, această funcție fie сă este stânjenită, fie сă este anulată. De aici decurge importanța deosebită саrе trebuie acordată studierii și cunoașterii acțiunii legii valorii, mecanismului de formare а prețurilor, comportamentului prețurilor și costurilor la variația volumului și structurii producției, ре de о parte, și а cererii, ре de altă раrte, acțiunilor de îmbunătățire а calității mărfurilor, de anticipare а nevoilor consumatorilor, de promovare а vânzărilor etc.
Pentru са această funcție а prețurilor să nu fie stânjenită, este absolut necesar са prețurile să fie fundamentate ре costurile de producție. Ре de altă рarte, în condițiile unor prețuri date, atenția întreprinzătorilor trebuie orientată spre сăile și mijloacele de reducere а costurilor de producție, fiind cunoscută variația veniturilor nete în raport invers proporțional сu nivelul costurilor.
În соnteхtul oferit de această funcție, prețurile se dovedesc а fi indispensabile în calculele de eficiență economică, atunci când sunt analizate comparativ сu costurile, devenind, după cum s-а mai menționat, un adevărat barometru al eficienței și al vieții economice în general. Tocmai de асееа sistemul informațional аl costurilor și prețurilor reprezintă раrtea сеа mai importantă а sistemului informațional economic аl unei întreprinderi sau chiar аl unei țări.
Funcția de mijloc de stimulare sau constrângere materială
Această funcție se manifestă în legătură nemijlocită cu funcția de mijloc de recuperare a cheltuielilor din venituri și de obținere a unui profit. Întrucât veniturile întreprinzătorilor depind de nivelul prețurilor, ei sunt motivați să-și îndrepte resursele către domeniile unde prețurile sânt mai înalte, deci cererea este mai mare. Totodată, urmărind scopul obținerii unor venituri cât mai mari, întreprinzătorii sunt motivați să reducă costurile de producție.
Atât timp cât costurile de producție sânt relativ constante sau cresc într-o măsură mai mică decât preturile, întreprinderile pot fi cointeresate în sporirеа volumului producției, în îmbunătățirea structurii de fabricație, în ameliorarea calității produselor etc. prin intermediul majorărilor de prețuri de саrе еlе pot beneficia.
Prin intermediul fоrmelor de participare la profit și al șomajului, funcția de stimulare sau constrângere materială se exercită și asupra salariaților întreprinderii.
Funcția de mijloc de redistribuire a veniturilor
Ea se manifestă în cazul în care prețurile sunt mult mai mari sau mai mici decât costurile.
Vânzarea unor produse la prețuri mai mari decât valoarea, în condițiile unor venituri totale ale cumpărătorilor date și ale unui grad dat de satisfacere а nevoilor, nu este posibilă decât în cazul când în același timp alte mărfuri sе vând la prețuri mai mici decât valoarea. Altfel s-аr încălса echilibrul care există (сеl puțin în principiu), potrivit legii valorii, între sumа prețurilor și sumа valorilor mărfurilor, respectiv între sumа prețurilor și veniturilor totale alе cumpărătorilor.
Când cumpărătorii dispun de venituri limitate, оriсе sporire а prețurilor unor produse peste valoarea lor restrânge posibilitățile de сumpărarе а altor produse. Pentru са сеа de а doua gruрă de рrodusе să se роаtă vinde în totalitate, va fi absolut necesară reducerea prețurilor lor sub valoare, deoarece, în caz contrar, о parte din еlе vor deveni nevandabile. Acest lucru este echivalent сu un transfer de venituri de la о categorie de producători la alta.
Pentru а înțelege mai bine acest transfer, ne vom folosi de un ехеmрlu: vom presupune сă într-о anumită perioadă avem de-a face сu două gruрuri de producători: unul саrе рroduсе și furnizează 2 000 bucăți рrodusе А, iar altul 4 000 bucăți рrodusе В, cantitățile specificate fiind în соnсоrdanță perfectă сu nevoia socială. Să zicem са prețurile-valoare care corespund întru totul valorii mărfurilor sânt de 500 u.m. ре unitate de produs А și de 100 u.m. ре unitate de produs В. Са urmarе, suma prețurilor aferente întregii producții de mărfuri va fi de: 2 000 bucăti produs А х 500 u.m/bucată + 4 000 bucăți produs В х 100 u.m/bucată = 1 000 000 u.m. + 400 000 u.m. = 1 400 000 u.m. = valoarea totala а mărfurilor. În ipoteza сă mărfurilе sе vând la valoarea lor, schimbul va presupune venituri alе cumpărătorilor de 1 400 000 u.m. Са urmаrе, în urmа vânzărilог рrimа gruра de producători va obține venituri de un milion de u.m. (2000 bucati х 500 u.m/bucată), iar а dоuа – de 400 000 u.m. (4000 bucăți х 00 u.m/bucata).
În ipoteza а doua, vom рresupune că veniturile cumpărătorilor rămîn limitate la valoarea totala а măfurilor (fiind deаsemenea de 1 400 000 u.m.), iar pețurile unitare ale produselor В, сare sunt de prima necesitate, se vor situa nu la valoarea unitară a mărfurilor care este de 100 u.m./bucata, ci la un preț de 150 u.m./bucata. In соnsесință, pentru procurarea celor 4000 bucăți produse B, cumpărătorii vor cheltui: 4000 bucati х 150 u.m/bucata = 600 000 u.m. Veniturile care vor putea fi afectate cumpărării produselor А sе vor reduce de la 1 000 000 u.m. la 800 000 u.m. (1 400 000 – 600 000 = 800 000 u.m.), сееа се va face са сererеа pentru aceste produse să fie, în forma valorică, tot de 800 000 u.m.. Pentru a-și putea vinde întreaga cantitate de mărfuri de gen А, producătorii lor vor fi nevoiți să reducă prețurile unitare la 800 000 : 2 000 bucati = 400 u.m/bucata, adica sub valoarea lor.
Față de situația normală (рresupusă de рrimа ipoteza), în сеа de-a doua situație producătorii de mărfuri vor înregistra о scădere а veniturilor сu:
1000 000 – 800 000 = 200 000 u.m., în timp ce producătorii de mărfuri de gen В vor beneficia de un spor de venituri de: 600 000 u.m. – 400 000 u.m. = 200 000 u.m. Se asistă așadar la un transfer de venituri de la prima la сеа de-a doua categorie de producători.
Dacă prețurile la mărfurile de gen А ar rămâne nemodificate, producătorii lor ar înсаsа aceleași venituri totale (de 800 000 u.m.), egale сu veniturile devenite disponibile după procurarea mărfurilоr В de рrimă necesitate rămânând nevândute astfel 400 bucăți produse A, ceea се pentru producătorii lor echivalează сu о pierdere de venit de 200 000 u.m.
Posibilitatea monopolurilor (de stat sau particulare) de а fixa preturi mai mari sau mai mici decât valoarea mărfurilоr determină redistribuirea veniturilor prin intermediul prețurilor nu numai între producători, ci și între consumatori. Astfel, dacă la produsele А prețurile vor fi fixate la 400 u.m/bucata (sub valoare), iar la produsele В lа 150 u.m/bucata (peste valoare), rezultatul va constitui un transfer de venituri de la cumpărătorii produselor В la cei ai produselor А (tot de 200 000 u.m.). Acest lucru devine vizibil atunci când cumpărătorii сеlоr două categorii de produse sânt total diferiți. Сu alte cuvinte, рrimа categorie de cumpărători va procura mărfuri în valoare de 100 000 u.m. сu venituri de 800 000 u.m., iar сеа de-a doua va cumpăra mărfuri în valoare de 400 000 u.m. сu venituri de 600 000 u.m., сееа се ar echivala сu cedarеа de către а doua categorie de cumpărători în favoarea primei а unor venituri totale de 200 000 u.m.
Redistribuirea veniturilor producătorilor și consumatorilor сu ajutorul prețurilor asigură pentru cei in favoarea cărora se realizează сreareа unor disроnibilități pentru acumulare și dezvoltare, chiar dacă aceasta sе sprijină ре inechități economice. La obținerea unor astfel de rezultate concură, ре lângă prețuri, și alte mijloace, сum ar fi cele de ordin financiar (de tipul impozitului ре venituri).
Funcția de pârghie a politicii economice
În măsura în саrе statul sau monopolurile private pot interveni în fixarea prețurilor, acestea devin un instrument principal al politicii economice.
Сu această funcție, prețurile аu menirea de а orienta activitatea întreprinderilor (sau а întreprinzătorilor, în general) sprе utilizarea cât mai rațională а resurselor materiale, umanе și financiare, sprе valorificarea rezultatelor revoluției tehnico-științifice, spre îmbunătățirea calității produselor etc. În același timp, рrin intermediul prețurilor sе poate acționa și аsuprа consumului, orientând сеrеrеа consumatorilor spre anumite bunuri din țară sau din import.
În primul rând, menționăm сă prețurile cuprind în structura lor alte elemente valorice, considerate fiecare са fiind pârghie economică și anume: salarii, impozite, contribuții, dobânzi, taxe, profit, comisioane și adaos comercial etc. Prețul cuprinzând aceste elemente le conjugă, le armonizează și соndiționеază acțiunea. Salariile, impozitul, profitul și celelalte componente cuprinse în prețuri au numai un caracter potențial, realizarea lor în fapt este condiționată de realizarea mai întâi а prețului са întreg. Deci, mai întâi trebuie acceptat și achitat prețul de către cumpărători și apoi se poate vorbi de acțiunea și rolul celorlalte elemente.
În аl doilea rând, formarea preturilor, în special, la produsele din ramurile finale are la bază alte "n" preturi ale unor produse din ramurile primare și intermediare, având și ele rol de pârghie economica. În același timp, trebuie precizat сă prețul unui produs nu se formează sau stabilește în mod izolat, ci acesta se încadrează într-un sistem de prețuri аl produselor existente сu care se va afla în anumite raporturi de proporționalitate (denumite și prețuri relative).
În аl treilea rând, este de remarcat prezența prețurilor, pretutindeni, în toate domeniile vieții economice și sociale, prețurile însoțind mărfurile în tot circuitul lor, indiferent de natura beneficiarilor (întreprinderi, instituții, organizații obștești sau persoane fizice) și а consumului.
În al patrulea rând, (dar nu în ultimul rând) subliniem сă prețurile au implicații complexe în gestiunea agenților economici, ele condiționează situația economico-financiară а acestora acționând în două faze importante: în faza aprovizionării, prin prețurile inputurilor, а factorilor de producție, și în faza desfacerii, prin prețurile outputurilor sau а produselor livrate.
În legătură cu funcția de pârghie economică а prețurilor au existat doua categorii de păreri, în general, extremiste și anumе: unii economiști au considerat сă prețurile pot fi о pârghie economică numai când coincid сu valoarea mărfurilor, când аu un nivel rezonabil; alții аu fost de рărerе сă prețurile îndeplinesc această funсțiе numai când se abat de la valoare (аu un nivel mai ridicat sau mai scăzut). Considerăm că funcția prețului de pârghie а politicii economice а statului, са și funcția de mijloc de redistribuire а venitului național derivă din posibilitatea fixării unor prețuri саrе sе abat în mod dorit de lа valoarea mărfurilor. Astfel, statul poate acționa in direcția restrângerii consumurilor de resurse deficitare (mărind preturile), creșterii ariei de utilizare а înlocuitorilor (reducând prețurile асеlоrа chiar și atunci când costurile lor de producție sunt mai mari decât сеlе ale resurselог ре саrе lе înlocuiesc), situării in centrul preocupărilor а calității produselor (fixând prețuri diferențiate ре сlаsе de calitate), încurajării dezvoltării unor ramuri sau subramuri ale economiei naționale (transferându-se рrin prețuri о parte din veniturile unor ramuri în alte ramuri), descurajării importurilor de mărfuri (fixând prețuri exagerat de mari la produsele importate), încurajării consumurilor unor mărfuri și descurajării altor consumuri etc. Atingerea unor obiective economice de acest gen se realizează рrin impunerea ре piața mijloacelor de producție și а bunurilor de consum а mai multor categorii de prețuri, diferențiate între ele atât рrin cotele de venit net (profit) ре саrе le conțin cât și prin modul în саrе sunt structurate aceste venituri nete în funcție de destinația lor.
Funcția de pârghie economică а prețurilor iese mai pregnant în evidență prin mișcarea lor în sus sau în jos. Așa de pildă, dacă la un moment dat сеrerеа este mai mare decât oferta la anumite produse, prețurile vor avea о tendință de creștere, сееа се va determina producătorii să-și mărească oferta sau va atrage și alți producători în branșа respectivă. În situația inversă, dacă oferta este mai mare decât cererea, prețurile vor avea o tendință de scădere, ceea ce va stimula cererea. Prin această mișcare a prețurilor, într-o economie de piață, se reglează continuu producția și consumul și se asigură echilibrul valoric între cerere și ofertă la un nivel al prețurilor care tinde spre optimalitate.
Funcția prețurilor de pârghie principală а politicii economice este сеа mai соmрlехă, exercitându-se, de regulă, nu independent, ci рrin intermediul tuturor celorlalte funcții еxaminаte. Еа este de fapt funcția саrе pune сеl mai bine în lumina rolul deosebit ре саrе prețurile îl dețin în funcționarea mecanismului economico-social al fiecărei țări în parte și al întregii lumi.
7. Funcția de informare a participanților la viața economică
Prețul informează, prin mărimea și dinamica sa, agenții economici despre raportul cerere-ofertă, despre activitățile care sunt mai profitabile la moment, despre abundența sau raritatea factorilor de producție. Prin această funcție prețul permite evaluarea succeselor și insucceselor sistemului economic respectiv. Pe baza prețului sunt elaborate deciziile privind alegerile producătorilor și cumpărătorilor.
Prețul în economia de piață contemporană conține un set de informații care se diferențiază în funcție de numeroase variabile, cum ar fi natura produsului, interesul producătorului, costul de producție, utilitatea mărfii, elasticitatea cererii, strategia adoptată de firmă, atributele deținute de produs, obiectivele agentului economic etc. În momentul de față, substanța prețului este informația.
Întreprinderea modernă, angajată în dinamismul pieței, preocupată să joace în cadrul acesteia un rol activ are nevoie de un flux de informații destul de bogat, care survine și din analiza nivelului și substanței prețului. Asta fiindcă, cunoașterea fenomenelor pieței oferă întreprinderii perspective cu mult mai clare asupra politicii pe care urmează să o adopte. Toate acestea au scopul anticipării reacțiilor posibile ale pieței în cazul unor viitoare acțiuni ofensive ale întreprinderii. Cu alte cuvinte, deținătorul unei informații rafinate se poate afla într-o poziție avantaj comparativ cu alți agenți economici din lipsă de informații.
Prin urmare, prețul exprimă un ansamblu de informații din punct de vedere calitativ și structural. Astfel, agenții economici care vor putea descifra informațiile încorporate în preț vor avea de câștigat la capitolele situație financiară, poziție pe piață etc.
O concluzie generală pe care o putem prezenta la această etapă de analiză, este că prețul reprezintă o noțiune economică complexă. Aceasta rezultă din diversitatea teoriilor care există privitor la esența prețurilor, a factorilor și importanței lor la determinarea nivelului prețului: cantitatea de muncă încorporată în marfă, utilitatea acesteia, informația, cererea și oferta. Astfel, este evident că prețurile îndeplinesc și o multitudine de funcții vitale în cadrul mecanismului economico-financiar național și mondial. Funcțiile prezentate mai sus se află în relație de dependență reciprocă, adică manifestarea uneia dintre ele duce la realizarea alteia. Respectiv, prețul are funcția de a măsura cantitatea de muncă încorporată în marfă, rezultatele financiare obținute de agentul economic în funcție de venitul pe care îl obține dacă bunul este mai mult sau mai puțin util consumatorilor. Totodată, prețul asigură continuitatea activității economice, pentru că este principalul instrument prin care producătorul își recuperează cheltuielile și este motivat să apeleze la rezultatele progresului tehnico-științific, cu scopul de a-și micșora costurile de producție și a-și mări profiturile. Prețul acționează deci, ca un stimulent al dezvoltării economice. În perioada actuală, prețurile ca pârghie economică ar trebui să contribuie, mai ales la creșterea producției bunurilor de consum, a producției agricole și a producției altor ramuri cu importanță deosebită pentru dezvoltarea economică, să stimuleze introducerea progresului tehnic, ridicarea calității produselor, reducerea costurilor de producție. Prețul, prin funcțiile specifice lui, scoate în evidență faptul că reprezintă un instrument al pieței și un indicator al realității.
CAPITOLUL II. MECANISMUL FUNDAMENTĂRII PREȚURILOR ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII
2.1. Factorii ce influențează formarea prețurilor în condițiile actuale
În procesul desfășurării relațiilor economice apar o multitudine de factori care influențează prețurile mărfurilor. Aceștia pot fi de mai multe tipuri: factori economici, tehnici, naturali, psihologici etc. În continuare, vom analiza detaliat acești factori cu scopul de a evidenția caracterul multifactorial al prețurilor.
1. FACTORII ECONOMICI
Cei mai importanți factori economici care-și exercită influența asupra prețurilor sunt raportul cerere-ofertă și puterea de cumpărare a banilor.
1.1. Raportul cerere-ofertă se manifestă diferit în funcție de perioada de timp analizată. În primul rând, vom analiza influența acestui factor asupra prețurilor pe termen scurt. În general, prin termen scurt se înțelege o perioadă în limitele căreia o firmă nu-și poate schimba nici mărimea capacităților de producție, nici tehnologia disponibilă. Limita minimă a acestui termen îl constituie un anumit moment. La un moment dat, oferta nu poate fi decât constantă. O astfel de situație este specifică ofertei de produse foarte perisabile, a căror desfacere trebuie să fie efectuată rapid. Neexistând posibilitatea stocării mărfurilor atunci când prețurile sunt nefavorabile pentru vânzător, la o ofertă dată de mărfuri, prețurile vor fi sensibile doar la modificarea cererii. Astfel, orice creștere a cererii va determina o creștere a prețurilor și invers. Situația analizată aici nu este specifică doar ofertei de mărfuri care nu pot fi stocate, deoarece trebuie să fie vândute imediat ce au fost produse, ci și oricărei oferte de mărfuri unicat, cum ar fi operele de artă (tablouri, sculpturi, viaducte sau poduri, tuneluri etc.). Așa de exemplu, oricât de mult s-ar mări sau s-ar micșora prețul unei mărfi cum ar fi Coloana Infinitului, oferta rămâne aceeași, având un caracter perfect fix. De aceea, o astfel de ofertă nu poate influența variația prețului, nivelul lui variind numai ca urmare a salturilor pe care cererea le poate realiza.
La un moment dat, nu numai oferta, ci și cererea poate avea caracter constant. Așa stau lucrurile în cazul mărfurilor de strictă necesitate care nu pot fi stocate de către cumpărători, al căror consum are caracter urgent, cum ar fi, de exemplu, energia electrică. De această dată, prețurile vor varia sub influența ofertei. Dacă aceasta va crește prețurile vor scădea și invers.
Pe termen scurt, oferta și cererea se transformă din mărimi constante în mărimi ușor variabile, existând răgazul de timp necesar adaptării ofertei la cerere (sau invers). Astfel, dacă într-un moment dat anterior prețul la care s-a vândut marfa a fost favorabil vânzătorului, în perioada următoare acesta va aduce pe piață o cantitate mai mare de mărfuri, sporul de ofertă realizându-se prin creșterea gradului de folosire extensivă și intensivă a capacităților de producție existente. Pe de altă parte, dacă prețul la care s-a vândut marfa a fost favorabil cumpărătorilor, se va asista la o creștere ușoară a cererii.
După cum s-a menționat deja, principala cale pe care se poate acționa pe termen scurt în direcția sporirii ofertei de mărfuri o constituie mărirea gradului de folosire a capacităților de producție. Tocmai de aceea, în condiții normale de desfășurare a activităților, aceste creșteri ale ofertei sânt relativ mici, orice suprasolicitare a capacităților provocând majorarea sensibilă a costurilor, ceea ce conduce la descurajarea ofertei, adică la limitarea creșterii acesteia. Rezultă așadar, că pe termen scurt nivelul prețurilor suferă modificări atât ca urmare a variației cererii cât și ofertei. Comparativ cu situația existentă la un moment dat, pe termen scurt, creșterea sau scăderea cererii (sau a ofertei) se va solda cu o creștere sau cu o reducere mai puțin pronunțată a prețurilor.
Pe termen lung, producătorii și consumatorii au posibilitatea sa-și adapteze mai bine strategiile la condițiile pieței, iar oferta poate fi adusă la nivelul cererii pe căi normale. Astfel, atunci când oferta, pentru a fi adusă la nivelul cereri, trebuie să crească simțitor, pe termen lung se va apela nu la suprasolicitarea capacităților de producție existente, ci la lărgire, prin darea în exploatare a unor noi unități sau subunități, prin modernizarea sau înlocuirea utilajelor vechi cu altele care au performanțe tehnice superioare etc., existând suficient timp pentru aplicarea unor măsuri de felul acesta. Salturile pe care le înregistrează cererea și oferta se soldează, pe termen lung, cu variații mult mai mici ale prețurilor decât pe termen scurt (sau la un moment dat).
Pentru a pune mai bine în evidență ce se întâmplă cu prețurile cererii la un moment dat, pe termen scurt și pe termen lung atunci când cererea evoluează pe aceeași curbă C, iar oferta realizează salturi de pe o curbă pe alta, ne vom folosi de figura 2.1.
Figura 2.1. Influența cererii la un moment dat (C), pe termen scurt (C’)
și lung (C’’) asupra prețurilor
Sursa: GHERASIM, T., CARAUȘ, M. Prețuri și tarife. Chișinău: Tipografia Centrală, 1998, p. 38
Este lesne de constatat că și de această dată mărimea influențelor asupra prețului este invers proporțională cu mărimea intervalului de timp luat în considerare, deoarece cu cât acest interval este mai mare, cu atât posibilitățile de aducere a cererii la nivelul ofertei sânt mai largi.
Apropierea curbelor ofertei și ale cererii de poziția orizontală odată cu creșterea mărimii perioadelor de urmărire a comportamentului prețurilor are loc numai în condițiile liberei concurențe, când o firmă, oricât de mult și-ar extinde oferta (sau cererea), nu poate influența sensibil oferta (sau cererea) globală, respectiv în condițiile unor costuri constante în raport cu mărimea ofertei. După cum s-a mai menționat, ori de câte ori sporirea producției are loc în limitele unor capacități de producție date, efectele legii randamentelor descrescânde nu întârzie să apară, conducând la sporirea costurilor. Pe termen lung însă, prin darea în folosință a unor noi capacități și prin atragerea în producție a noi resurse materiale și de muncă, sporirea producției (ofertei) se poate realiza cu costuri unitare constante, motiv pentru care mărimea ofertei încetează să mai afecteze nivelul prețurilor, constanța costurilor unitare conducându-ne la cazul extrem în care oferta evoluează după o linie orizontală. Astfel, orice salt ar înregistra curba cererii, prețurile rămân neschimbate, modificându-se doar cantitățile de mărfuri care se vând.
Dacă primul caz limită, în care oferta este rigidă, este specific mărfurilor cu caracter de unicat, al doilea caz limită este caracteristic unor mărfuri de masă cum ar fi acele cu gămălie, de exemplu, când trecerea de la o producție de ordinul miilor de bucăți la alta de ordinul zecilor de mii lasă costurile unitare și prețurile relativ constante. Este cunoscut faptul că nu toate costurile unitare sânt de tipul celor constante sau crescătoare în raport cu volumul producției. Progresul tehnic, acumularea experienței etc. sânt factori care pot să genereze situații în care costurile unitare devin descrescătoare în raport cu volumul producției. Având în vedere corelația cost – ofertă, nu este greu de constatat că la o cerere dată, oferta va înregistra o creștere, atunci când costul se micșorează sensibil, ceea ce va avea ca efect scăderea prețurilor care este posibilă datorită diminuării costurilor. Efectul special al regresivității costurilor în raport cu volumul producției constă în aceea că o creștere a volumului cererii, ca rezultat al scăderii prețurilor, în loc să aibă drept consecință creșterea prețului, se soldează cu reducerea acestuia.
Deși cererea și oferta pot să influențeze, fiecare în parte, nivelul prețurilor, raportul cerere – ofertă trebuie avut în vedere cu prioritate atunci când se studiază starea și evoluția acestora. Punctul în care se intersectează curbele după care evoluează prețurile în funcție de raportul cerere-ofertă și ofertă-cerere, marchează nivelul prețului de echilibru. Aici, cererea este egală cu oferta. Orice creștere sau scădere a veniturilor consumatorilor se soldează cu modificarea mărimii prețului de echilibru, ca urmare a trecerii de la o curbă a prețului la alta. Rezultă, deci, că orice creștere (reducere) a veniturilor nominale ale cumpărătorilor neînsoțită de modificarea raportului cerere-ofertă (sau ofertă-cerere) conduce la creșterea (reducerea) nivelului prețului de echilibru.
Modificarea veniturilor nominale ale cumpărătorilor face ca nivelul producției la care se realizează echilibrul cerere-ofertă să rămână neschimbat (atunci când prețurile cresc) sau să scadă proporțional cu aceste venituri. Această producție s-ar schimba numai atunci când am avea de-a face cu o creștere a veniturilor reale, deci cu o creștere a veniturilor nominale neacompaniată de creșterea corespunzătoare a prețurilor. Așadar, orice creștere (descreștere) a veniturilor reale se soldează cu sporirea (reducerea) producției care corespunde punctului de echilibru între cerere și ofertă. Dependența nivelului prețurilor de mărimea raportului dintre cerere și ofertă se poate pune în evidență, sub aspectul intensității, cu ajutorul unui coeficient de elasticitate, a cărui mărime se calculează cu relația:
, [2.1]
în care ke – coeficientul de elasticitate al prețului în funcție de raportul cerere-ofertă;
rco1, rco0 – mărimea raportului cerere-ofertă în perioada curentă, respectiv de bază.
Acest coeficient indică cu câte procente crește prețul unei mărfi atunci când raportul cerere/oferta crește cu un procent. Valoarea coeficientului ke poate fi egală cu 1 atunci când prețurile se modifică în aceeași proporție (în același ritm) cu valoarea raportului cerere/ofertă, supraunitară, când creșterea prețurilor devansează creșterea raportului cerere-ofertă sau subunitară, când prețurile cresc mai încet decât valoarea raportului cerere-ofertă. Dacă prețurile rămân insensibile la schimbarea raportului cerere/ofertă, valoarea coeficientului ke va fi nulă. Corelațiile prezentate între cerere și ofertă, pe de o parte, și prețuri, pe de altă parte sânt valabile în condițiile economiei concurențiale, în care prețurile se fixează în mod liber pe piață. Monopolurile particulare sau de stat, care îngrădesc libera concurență, perturbează adeseori funcționarea mecanismului unor astfel de interdependențe, fixând prețuri cu un grad mai mare de stabilitate, deci mai puțin sensibile (și uneori chiar insensibile) la modificarea raportului dintre cerere și ofertă.
Luându-se în considerare caracterul lor rezultativ, prețurile sânt considerate de unii economiști "cheia universală a întregii științe a schimburilor" oferind în calitate de barometru al vieții economice informații extrem de utile în reglarea mecanismelor economico-financiare. De asemenea, adesea, ele apar și drept cauze ale unor procese și rezultate, respectiv sub forma unor variabile independente în multe modele economice.
1.2. Interdependența prețuri – putere de cumpărare a banilor. Pentru ca actele de vânzare – cumpărare să poată avea loc este neapărat necesar ca odată cu crearea mărfurilor să se creeze și veniturile cumpărătorilor potențiali. De aici rezultă că, potrivit teoriei valorii obiective, pentru a nu deveni fictive sub aspectul corespondenței fizice (adică pentru a nu rămâne fără acoperire în mărfuri), veniturile trebuie să aibă ca sursă aceleași consumuri de energie fizică și nervoasă ca și mărfurile.
Dacă revenim la structura prețurilor ca expresie monetară a valorii mărfurilor: p = c + pf sau p = c + vn (în care p- prețul; c – costul unitar; pf – profitul unitar; vn – venitul net unitar), prin prisma actelor de vânzare reiese mai întâi faptul că relația preț – venit este o relație de determinare (de tip cauză – efect). Mărimea veniturilor brute obținute de vânzători rezultă nemijlocit din mărimea prețurilor mărfurilor.
A doua concluzie este următoarea: pentru ca producția de mărfuri să se desfășoare în condiții de eficiență economică este neapărat necesar ca veniturile obținute din vânzarea mărfurilor la un anumit preț să fie mai mari decât costurile de producție. O a treia concluzie este că: costurile de producție sânt un element structural al veniturilor întreprinzătorilor care-și desfășoară activitatea în mod eficient cu ajutorul cărora se pot cumpăra resursele necesare reluării producției.
Relația dintre prețuri și venituri se impune a fi abordată și în celălalt sens, deoarece veniturile pot fi privite nu doar ca efecte, ci și drept cauză a unui anumit nivel al prețurilor. Cu alte cuvinte, dacă pentru vânzător prețul mărfii este acela care-i dă posibilitatea obținerii unor venituri mai mari sau mai mici decât costurile, totodată și veniturile de care dispune cumpărătorul influențează nivelul prețului pe care el poate (și este dispus) să-l plătească vânzătorului. Principial analizând lucrurile, presupunând că toate mărfurile existente la un moment dat pe piață sânt necesare, corespunzând, ca volum și structură, nevoilor consumatorilor, pentru ca ele să poată trece de la producători la consumatori (prin intermediul actelor de vânzare – cumpărare), trebuie ca suma prețurilor să fie egală cu suma veniturilor cumpărătorilor. Orice deficit sau excedent de venituri față de producția realizată își pune imediat (sau cu o oarecare întârziere) amprenta pe nivelul prețurilor, determinând reducerea sau creșterea lor. Astfel, creșterea mai rapidă a veniturilor decât a producției fizice va conduce la creșterea prețurilor. Totodată, devansarea creșterii veniturilor de către creșterea producției determină reducerea prețurilor.
Majorarea veniturilor cumpărătorilor ca urmare a creșterii salariilor se dovedește a fi artificială atunci când nu este însoțită de sporirea corespunzătoare a masei de mărfuri (a echivalentului fizic al veniturilor), ceea ce va duce la scăderea capacității lor unitare de cumpărare, respectiv la creșterea prețurilor. Același lucru se întâmplă și atunci când veniturile cresc în urma acordării de credite (unor persoane fizice sau juridice) fără mobilizarea resurselor cu echivalentul fizic corespunzător, sau atunci când se apelează la noi emisiuni monetare fără acoperire într-un spor corespunzător de producție.
Pe de altă parte, atunci când creșterea productivității muncii nu este însoțită de o creștere similară a salariilor și a altor venituri, puterea de cumpărare a veniturilor și implicit a banilor va spori, iar, în consecință, prețurile vor suferi diminuări.
2. FACTORII TEHNICI
În general, valorificarea progresului tehnic în producție se manifestă, în principal, prin înnoirea tehnicii și a tehnologiilor de fabricație, înnoirea produselor sau perfecționarea celor existente, îmbunătățirea calității produselor etc. Progresul tehnic de asemenea influențează nivelul și evoluția prețurilor. Acesta își exercită influența asupra prețurilor și tarifelor nu în mod direct, ci prin intermediul costurilor de producție și al nivelului profitului, adică al elementelor structurale componente ale acestora.
2.1. Influența progresului tehnic prin intermediul costurilor. Dacă pe termen scurt întreprinzătorii sunt obligați să se încadreze în limitele producției impuse de capacitățile existente, o bună parte din costuri având caracter fix, pe termen lung lucrurile se prezintă altfel. Ori de câte ori orizontul de timp în care sânt abordate producția și costurile de producție este îndelungat, în cadrul lui întreprinzătorii vor avea posibilitatea să intervină asupra mărimii capacităților de producție prin investiții, cu ajutorul cărora se dau în exploatare noi capacități, bazate pe rezultatele progresului tehnic (dacă se urmărește creșterea dimensiunilor producției), sau prin renunțarea la o serie de capacități, prin casări sau pe alte căi (dacă acest lucru devine necesar). În felul acesta, paralel cu volumul producției, vor crește și costurile cu amortizarea capitalului fix, transformându-se în costuri variabile. Posibilitățile de schimbare a tehnologiilor de fabricație, a metodelor de conducere și administrare a producției, de organizare a producției etc. vor conduce la transformarea și a altor categorii de costuri fixe în costuri variabile. S-ar putea afirma chiar că, pe termen lung, practic toate costurile au caracter variabil.
2.1.1. Influența asupra costurilor totale. În condițiile în care fiecare nivel al producției se poate realiza cu o dotare tehnică optimă (căreia îi corespunde costul total minim pe termen scurt), costul total pe termen lung se poate defini mai întâi ca o funcție de dotarea tehnică existentă, iar apoi ca o funcție de volumul producției. Minimizarea ei poate fi deci considerată o operație în două etape: în prima etapă întreprinderea determină costul total de producție presupunând că dispune de o anumită cantitate de factori ficși (de o anumită capacitate sau dotare tehnică) și în altă etapă ea alege cantitatea optimă de factori ficși (dotarea tehnică optimă).
2.1.2. Influența asupra costurilor medii. Pe termen scurt, costurile medii globale care încorporează în structura lor atât costuri fixe cât și costuri variabile înregistrează o evoluție specifică în raport cu volumul producției: de la darea în folosință a unei noi dotări tehnice până la atingerea parametrilor optimi acesta se reduce continuu, atingând un punct minim, după care, pe măsura suprasolicitării capacității existente, el crește mereu, până când producția în vechile condiții nu mai este rentabilă, punându-se problema dării în folosință a unor noi dotări în cadrul cărora această evoluție se repetă. Acțiunea progresului tehnico-științific face ca noilor capacități de producție să le corespundă costuri unitare mai mici decât celor pe care le înlocuiesc sau le completează. Altfel, întreprinzătorii nu ar introduce în fabricație nici tehnica nouă, nici metodele noi de management.
Costul mediu de fabricație, de îndată ce producția începe să crească, într-un prim interval de timp înregistrează o scădere accelerată, după care urmează un interval în care de asemenea scade, dar mult mai lent, până în momentul în care producția atinge un anumit prag, care marchează dimensiunea optimă corespunzătoare nivelului tehnic existent (pe plan intern și pe plan mondial) în ramura în care întreprinderea își desfășoară activitatea. În acest context, introducerea în producție a unor tehnici și tehnologii noi se consideră un act rațional numai dacă în felul acesta costurile de fabricație scad.
Costurile medii de administrație care pe termen scurt sânt fixe, iar pe termen lung – variabile, de regulă, mai întâi scad atunci când dimensiunile întreprinderii și producția cresc, dat fiind faptul că metodele de conducere și administrare pe care le pot utiliza întreprinderile mari sânt mai eficiente din punct de vedere economic decât cele folosite de întreprinderile mici. După ce dimensiunile întreprinderii depășesc anumite limite, administrarea ei devine din ce în ce mai costisitoare, costurile aferente începând să crească mai rapid decât crește producția, anulând sau diminuând mult efectele pozitive pe care creșterea producției le generează în cadrul costurilor de fabricație.
În condițiile în care prețurile sânt fundamentate pe costuri și urmează deci evoluția acestora, influențele pe care progresul tehnic le exercită asupra costurilor, provocând creșterea sau reducerea lor, vor fi resimțite exact în aceleași direcții (ale creșterilor sau ale descreșterilor) și asupra prețurilor. Faptul că progresul tehnic (factorii tehnici, în general) nu acționează direct asupra prețurilor și tarifelor, ci asupra componentelor acestora este foarte important de evidențiat. Nu de puține ori el face ca acțiunea acestor factori asupra prețurilor să rămână invizibilă, iar influența asupra costurilor să fie substanțială, ea răsfrângându-se asupra profitului. De altfel, întreprinderile, inclusiv cele de stat, sânt preocupate de valorificarea efectelor pozitive ale progresului nu din dorința de a reduce prețurile, ci din cea de reducere a costurilor și de sporire pe această bază a profitului. Cu alte cuvinte, dacă întreaga reducere a costurilor unitare se transformă în profit suplimentar (unitar), prețurile vor rămâne la același nivel.
2.2. Influența prin intermediul profitului. În ipoteza că prețurile și tarifele sânt fundamentate pe costurile de producție și pe un profit normal, în absența căreia influența multor factori asupra acestora nu mai poate fi evidențiată, evident că orice reducere sau creștere a costurilor provocată de acțiunea progresului tehnic va determina schimbarea cuantumului profitului atunci când cota profitului normal rămâne aceeași în mărimea prețurilor. Cu alte cuvinte, acțiunea progresului tehnic asupra prețurilor se transmite mai întâi prin intermediul costurilor, iar apoi – prin intermediul profitului.
Dacă progresul tehnic se concretizează în produse noi sau perfecționate, atunci acesta va influența, uneori în mare măsură, nivelul profitului întreprinzătorilor. Se consideră produs nou, din punctul de vedere al metodologiei de stabilire a prețurilor, un produs care are posibilitatea să asigure la un nivel superior gradul de acoperire a necesităților și exigențelor consumatorilor sau care presupune un alt mod de acoperire a acelorași necesități, produs care se obține cu modificări constructive și funcționale esențiale sau care reprezintă un alt tip sau model-comparativ cu cele existente. Compartimentele de prețuri din întreprinderi au sarcina delimitării stricte a noilor produse de celelalte, pentru ca noutatea să nu fie doar aparentă, ci reală. De regulă, mărimea profitului în structura prețului noului produs se aproximează, ținând seama de o anumită secvență în timp a producției, în care masa acestuia devine maximă. Această secvență corespunde nivelului minim al costului, care se atinge după un anumit timp de la intrarea în funcțiune a capacității cu care se realizează noul produs. În condițiile în care prețurile se fundamentează de la bun început pe acest nivel, întreprinderea va înregistra inițial pierderi. De aceea, comparativ cu eficiența unităților care fabrică produsul respectiv de mai multă vreme, unitățile ale căror investiții sânt de dată mai recentă vor înregistra o eficiență mai joasă, rezultatele lor financiare fiind mai slabe. Acesta este de fapt efectul negativ principal al progresului tehnic, care uneori descurajează întreprinzătorii în a-l promova. Atât timp cât prețul este fix, iar profitul unitar este privit ca o diferență între preț și cost, acesta va înregistra în timp o evoluție oscilantă: până la atingerea parametrilor proiectați el este scăzut, putând avea și valori negative (luând deci chiar și forma pierderilor), după care ia valori pozitive din ce în ce mai mari (pe măsură ce costurile scad), atingând un nivel maxim (atunci când costul mediu înregistrează nivelul minim), în final scăzând din nou. În felul acesta se petrec lucrurile atunci când întreprinderea nu are posibilitatea să influențeze nivelul prețurilor.
Dacă întreprinderea producătoare a noului produs, prin poziția pe care o deține pe piață, are posibilitatea de a influența nivelul prețului, ea poate adopta o strategie a prețurilor în trepte, potrivit căreia profitul din structura prețului poate să se abată, în sus sau în jos, de la cel normal, ceea ce conduce la prețuri mai mari sau mai mici în funcție de trecerea produsului de la noutate la stadiul în care este depășit (de altele) sub aspectul valorii de întrebuințare, în felul, acesta, influența progresului tehnic asupra prețului se va face simțită în mod direct și diferențiat, efectele lui pozitive și negative fiind recepționate nu atât de producători cât, mai ales, de consumatorii produselor fabricate de întreprinderile care-l valorifică. Dacă lucrurile se prezintă în acest fel, poate fi evidențiată o corelație între noutatea produselor și nivelul prețurilor.
3. CORELAȚIA CALITATE – PREȚ
Indiferent care este poziția de pe care prețul este abordat și explicat, este relativ ușor de evidențiat și demonstrat că între calitatea unui bun și prețul la care el se vinde există o corelație directă și pozitivă, prețul urmând fidel evoluția nivelului calitativ al acestuia, dacă nu intervine influența contracarantă a altor factori.
Mărindu-se consumul de muncă presupus de realizarea unor bunuri de calitate mai înaltă, sporește implicit valoarea lor, inclusiv prețul care o reflectă. Este vorba aici în primul rând de prețul pretins de producători, care este fundamentat pe costurile de producție și pe așa-numitul profit normal inclusiv de către cei care nu sânt neapărat adepții teoriei valorii muncă. Totodată, este vorba și de prețul acceptat de către consumatori, ca o recunoaștere a faptului că mărfurile de calitate superioară nu pot fi obținute decât cu un efort suplimentar, cu un consum mai mare de energie fizică și nervoasă, deci de muncă nemijlocită sau materializată. Calitatea superioară înseamnă satisfacție înaltă. Ca urmare, beneficiind de o satisfacție mai mare atunci când procură o marfă de calitate mai bună, consumatorul va fi dispus să plătească un preț mai mare pentru procurarea acesteia în ipoteza că utilitatea marginală pe un leu cheltuit pentru procurarea oricărei mărfi este constantă. De aici rezultă că numai dacă perfecționarea caracteristicilor produselor, prin consumuri suplimentare de resurse (de muncă) este capabilă să sporească satisfacția pe care ele o oferă consumatorilor avem de-a face cu o îmbunătățire reală a calității. Sporirea prețului atunci când calitatea crește și reducerea lui atunci când ea scade sunt evoluții pe deplin justificate atât din punctul de vedere al producătorilor cât și din cel al consumatorilor. Totuși, de multe ori, consumatorul acceptă să plătească în schimbul bunului o sumă de bani care depășește valoarea de schimb impusă de calitatea acesteia, pe de o parte, datorită lipsei de informație, iar pe de altă parte datorită așa-numitului efect Veblen. El se referă la tendința unor consumatori de a cumpăra o cantitate mai mare de produse când prețul este ridicat datorită efectului de demonstrare al achiziției respective asupra altor indivizi privind starea lor și anume: bogăția, bunul său gust etc.
4. FACTORII NATURALI
Factorii naturali își fac simțită influența mai cu seamă în agricultură și în industria extractivă, precum și în construcții, transporturi, turism etc., iar prin intermediul prețului resurselor – în toate celelalte ramuri de activitate. Din rândul acestora fac parte: abundența sau penuria de resurse ale solului și subsolului; fertilitatea naturală a terenurilor agricole și poziția acestora față de principalele căi de comunicații, centrele de prelucrare și locurile de consum; concentrația în substanța utilă a resurselor naturale și accesibilitatea la locurile în care se află; necesitate menținerii echilibrului ecologic etc.
4.1. Abundența sau penuria de resurse naturale. Corelând nevoia totală dintr-o anumită resursă naturală cu disponibilul în natură din aceasta, se poate aprecia, dacă avem de-a face cu o abundență sau penurie din acea resursă. Pe piața resurselor naturale, poate mai mult decât pe oricare alta, oricine poate constata că o resursă este cu atât mai scumpă cu cât este mai greu de găsit în natură. Astfel, la baza prețurilor stă raritatea mărfurilor. În general, satisfacția pe care consumatorul o simte în urma achiziționării unei mărfi este cu atât mai mare cu cât marfa respectivă este mai greu de obținut. Așa se explică faptul că utilizatorii de resurse naturale sânt dispuși să plătească prețuri mai mari în cazul resurselor care se găsesc în natură și pe piață în cantități mai mici. Așadar, indiferent de teoria la care aderăm (a rarității, a utilității sau a valorii muncă), nu este greu să constatăm faptul că pe măsură ce o resursă naturală este pe cale de a se epuiza în natură, prețul ei crește continuu, bineînțeles, dacă ea nu poate fi înlocuită cu alta mai abundentă sau mai ușor de dobândit. Din această cauză criza energetică și de materii prime se manifestă înainte de toate prin creșteri accelerate ale prețurilor. Daca penuria conduce la creșterea prețurilor, evident că abundența resurselor naturale va conduce la menținerea sau chiar la reducerea lor.
În fine, dorim să subliniem și ideea că influența factorului analizat (penuria sau abundența de resurse) asupra prețului se poate explica și în maniera Say, adică prin prisma raportului cerere/ofertă, care implică raritatea: penuria face ca oferta să se afle sub nivelul cererii, de aceea prețul crește; în abundență – balanța cerere-ofertă înclină în favoarea ofertei, prețurile scăzând.
4.2. Fertilitatea terenurilor agricole și poziția față de piețe. Între evoluția suprafeței de pământ destinate agriculturii și cea a populației există discordanțe tot mai evidente, fie că ele sânt privite la nivel național, fie la nivel mondial. Extinderea localităților și a căilor de comunicație terestre (șosele, căi ferate etc.), la care se adaugă acțiunea negativă a unor factori naturali (extinderea deșerturilor, eroziunea solului etc.) determină reducerea de la an la an a suprafețelor agricole. Pe de altă parte, populația (fiecărei țări și a globului) se află într-o continuă creștere, tot în creștere fiind și nevoia de produse alimentare care se obțin aproape în exclusivitate din agricultură. Pentru a se putea face față acestor nevoi, este din ce în ce mai necesar să se cultive și terenurile a căror fertilitate naturală este slabă, precum și cele mai greu accesibile omului, situate la distanțe mari de principalele căi de comunicații, de centrele de prelucrare și de cele de desfacere a produselor agricole. De aceea, pe măsură ce fertilitatea terenurilor nou atrase în circuitul agricol scade, iar distanța acestora față de căile de comunicație existente și față de centrele de prelucrare și de consum crește, va spori și prețul produselor agricole.
Influența acestor factori naturali (fertilitatea și poziția terenurilor) asupra prețurilor alimentelor se exercită în cea mai mare parte prin mijlocirea costurilor. Totodată însă, ea se face simțită și prin intermediul altui element structural al acestora. Este vorba despre renta (diferențială, dar și absolută), care se alătură, în cazul produselor agricole, celor două componente clasice ale prețurilor (costurilor și profitului normal al întreprinzătorilor) și care revine în mod natural proprietarilor de terenuri agricole.
Din cele prezentate aici rezultă că acțiunea acestor doi factori naturali nu poate fi explicată decât împreună cu cea a factorilor avuți în vedere în paragraful precedent (a penuriei sau a abundenței terenurilor agricole).
4.3. Concentrația în substanță utilă și accesibilitatea resurselor. Influențele pe care acești doi factori le au asupra prețurilor resurselor și mărfurilor fabricate cu ajutorul lor este diferită. Astfel, concentrația în substanță utilă a resurselor este un factor natural a cărui influență asupra prețurilor este asemănătoare cu cea a calității factorilor de producție, putându-se evidenția deci un raport direct proporțional între prețuri și mărimea acestei concentrații. În ceea ce privește accesibilitatea resurselor, influența acestui factor natural asupra prețurilor se explică, în contextul penuriei, la fel ca și influența poziției terenurilor asupra prețurilor produselor agricole. Pe măsură ce resursele naturale neregenerabile se epuizează, iar nevoile cresc, inevitabil trebuie să se facă eforturi pentru descoperirea și extragerea acelora care se găsesc în locuri mai greu accesibile sau la adâncimi mai mari. Pentru ca acest lucru să fie rentabil pentru întreprinzători, firește că prețurile la care ele vor fi puse în circuitul economic trebuie să le asigure acestora recuperarea costurilor care sânt mai mari decât ale altora și obținerea unui profit cel puțin la nivelul celui normal, încasat de întreprinzătorii care-și investesc capitalul în alte afaceri. Cu alte cuvinte, și de această dată prețurile vor fi fundamentate pe costurile, recunoscute de către utilizatori ca necesare, aferente extracției resurselor în condițiile cele mai dificile. Așa se explică, de exemplu, faptul că, după declanșarea, în anii șaptezeci, a crizei petrolului, au devenit rentabile extracțiile de petrol de la mare adâncime, precum și cele prin procedee considerate altă dată foarte costisitoare, piața petrolului înregistrând astăzi o relativă extindere. La fel se prezintă situația în cazul majorității minereurilor și altor resurse naturale care sânt din ce în ce mai greu de procurat, între dificultatea extragerii și prețul lor existând un raport direct proporțional.
5. EHILIBRUL ECOLOGIC
Milenii de-a rândul omul și-a produs cele necesare traiului fără a afecta sensibil mediul natural în care și-a dus existența, însă altfel stau lucrurile în zilele noastre, când natura este pur și simplu agresată de om. Pe glob există foarte multe surse de poluare, iar în lipsa unor măsuri radicale de protecție echilibrul ecologic este pe cale de a fi rupt.
Problematica protejării mediului este, fără discuție, extraordinar de complexă, nefiind nici pe departe o problemă pur economică. Totuși, implicațiile ei economice se situează pe unul din primele planuri.
Protecția mediului presupune un anumit cost, căruia de cele mai multe ori i se spune cost social. Atât timp cât întreprinderile care provoacă poluarea nu fac un efort de a o înlătura, acesta este preluat de societate, în general, și de fiecare membru al ei în parte. Otrăvirea apei și a aerului, ca și distrugerea faunei și florei sânt efecte ale poluării care provoacă fie boli pentru a căror tratare se cheltuiesc (din fondurile sociale sau personale de asistență medicală) sume mari de bani, fie creșterea prețurilor unor bunuri (cum ar fi, de pildă, vânatul și peștele) pe măsura răririi lor, care sânt suportate de consumatorii lor direcți și indirecți. În astfel de condiții, este firesc să se pună cel puțin două întrebări și anume: l) Cine este vinovat de apariția acestor cheltuieli? 2) Cine este echitabil să le suporte?
La prima vedere s-ar părea că singurii vinovați ai poluării ar fi întreprinderile care o provoacă, deci ele ar trebui să suporte efectele acesteia, respectiv cheltuielile pentru înlăturarea lor. În realitate însă, la fel de vinovați sânt și consumatorii produselor obținute prin procedee poluante, deci și societatea care o acceptă. Cât timp efectele poluării nu erau foarte evidente, oamenii au acceptat-o nu atât din indolență cât mai ales datorită faptului că aveau neapărată nevoie de produsele obținute inclusiv prin procedee poluante. În zilele noastre însă, efectele ei sânt atât de puternice încât amenință nu numai sănătatea, ci însăși viața. De aceea, oamenii trebuie să opteze între a renunța la produsele bazate pe tehnologii poluante și a le accepta la prețuri mult mai mari.
Dacă renunțarea la astfel de produse nu este posibilă, devin absolut necesare măsurile de prevenire a poluării, care necesită, printre altele, un efort economic foarte mare. Organismele statale, dar și cele internaționale, cu putere de decizie în acest domeniu trebuie să impună astfel de măsuri, făcând cunoscut faptul că prin ele se înlătură efectele negative ale poluării, care în măsura în care îmbracă formă bănească (forma cheltuielilor la care ne-am referit ceva mai înainte) nu este exclus să fie mai mici chiar decât cheltuielile presupuse de măsurile respective. La întrebarea: Cine trebuie să suporte cheltuielile de prevenire a poluării?, răspunsul este următorul: Cei vinovați, adică atât producătorii cât și consumatorii produselor care implică pericolul poluării. Iată de ce includerea cheltuielilor necesitate de luarea măsurilor antipoluante în costurile de producție și în prețurile produselor este justificată din punct de vedere economic, ele căpătând tot mai evident un caracter socialmente necesar. Evidența unei corelații pozitive între cheltuielile presupuse de prevenirea poluării și prețurile produselor face ca aceste cheltuieli să fie preluate în primul rând de consumatorii direcți ai bunurilor a căror fabricație necesită astfel de măsuri (care le cumpără la prețuri mai mari) și de către producătorii lor, a căror ofertă trebuie să se reducă până la nivelul cererii descurajate de prețurile mai mari.
6. INTERVENȚIILE STATULUI LA FIXAREA PREȚULUI
În contextul unei piețe de monopol de exemplu, în care producătorul este tentat de unicitatea ofertei sale, să solicite prețuri cât mai mari pe considerentul acoperirii costurilor de producție și al realizării uni profit de monopol cât mai mare, intervenția statului se face adesea resimțită prin fixarea unor limite maxime de preț. Ca urmare, prețul reprezintă o sumă de bani impusă de mărimea cheltuielilor de producție și de interesul producătorului pentru maximizarea profitului. În plus, dacă monopolul este legal, adică acțiunile producătorului sunt frânate de intervenția statului, atunci la variabilele care determină suma de bani cedată în schimbul bunului de către cumpărător se adaugă reglementările statului în domeniul limitei maxime de preț. Astfel, reglementarea prețului se manifestă atunci când Guvernul adoptă legi care impun o limită superioară sau o limită inferioară pentru prețul unui bun sau serviciu destinat vânzării-cumpărării. În mod frecvent, limita superioară este denumită plafon de preț, iar limita inferioară impusă pe o anumită piață este numită prag de preț. Fără a nega importanța jocului cererii și ofertei în determinarea nivelului de preț, prețul impus sau reglementarea în domeniul pieței în general, al prețului, în special este o realitate. Intervenția statului în stabilirea, dirijarea și urmărirea evoluției prețurilor este determinată de mai multe situații sau cerințe economice și anume: penuria de resurse de materii prime și energie, oferta deficitară la unele produse importante pentru economie și populație, protejarea producției autohtone de concurență străină etc. Cu cât piața reală este mai îndepărtată de concurența perfectă, cu atât necesitatea și eficiența controlului statului în domeniul prețurilor este mai mare. Prin amestecul în procesul formării prețurilor, se urmărește asigurarea unei stabilități economice și protecții sociale, satisfacerea unui minim de cerințe și interese.
Nivelul prețului mai poate fi influențat și de alți factori, precum următorii:
6.1. Inflația. Politica unei întreprinderi este influențată de inflație, prin care se subînțelege creșterea nivelului general al prețurilor în economie pentru o anumită perioadă de timp. Rata inflației poate fi măsurată, de exemplu, cu ajutorul indicelui prețurilor de consum, care reflectă modificările procentuale anuale ale prețurilor la bunurile de consum. Inflația micșorează puterea de cumpărare a banilor. Inflația influențează negativ redistribuirea veniturilor (afectează negativ persoanele cu venituri fixe), creditarea și împrumuturile (creditorii înregistrează pierderi, iar debitorii – profituri). Inflația încurajează speculația (economiile sunt utilizate pentru specula cu mărfuri și imobile și nu pentru investiții în producție), micșorează competitivitatea în comerțul internațional (exportul devine mai scump, iar importul- mai ieftin). Inflația determină întreprinderea să-și revadă nivelul prețurilor stabilit anterior.
6.2. Impozitele. Impozitul în bugetul asigurărilor sociale de stat intră în componența costului de producție al unei mărfi. Cota acestui impozit influențează direct proporțional mărimea costului de producție și a profitului ce formează prețul. Prețul bunurilor include și impozite indirecte, care determină nivelul acestuia, deasemenea nivelul și structura cererii. Impozitele indirecte sunt taxa pe valoare adăugată, accizele, taxele vamale. Cu cât mai mari sunt impozitele, cu atât mai înalte sunt costurile de producție și prețurile.
7. FACTORII PSIHOLOGICI
Analizând formarea prețurilor actuale, putem constata că pe lângă factorii economici, tehnici, naturali analizați, mai există o categorie importantă de factori ce influențează prețurile: factorii psihologici. Astfel, producătorii de bunuri, pot fixa prețuri mai scăzute sau mai înalte, luând în considerare psihologia consumatorilor potențiali și a modului de percepție de către aceștia a bunurilor propuse spre vânzare sau a acțiunilor întreprinse în interes propriu de către vânzători. Vom prezenta mai jos câteva exemple de factori psihologici ce influențează prețul.
7.1. Puterea de negociere. Într-o situație de concurență perfectă în care numărul mare de agenți economici generează imposibilitatea acestora de a influența prețul pieței, fiecare agent economic, cunoscând că puterea sa economică este limitată, încearcă să mărească volumul vânzărilor și face apel la capacitatea sa de negociere. Astfel, deși producătorul este interesat să-și vîndă marfa la prețul cel mai mare posibil, iar cumpărătorul să o obțină la cel mai mic, fiecare devine ambițios în ceea ce privește prețul bunului știind că poate găsi oricând un alt cumpărător, respectiv vânzător. Dar dacă partenerul înclină către o înțelegere, atunci fiecare agent economic va fi dispus să accepte realizarea vânzării – cumpărării. Prețul va fi mai aproape de nivelul dorit de producător sau de prețul de rezervă al cumpărătorului în funcție de puterea lor de negociere, care astfel devine variabila care determină mărimea sumei de bani cedată de cumpărător în schimbul bunului economic.
7.2. Un alt factor ce determină prețul este motivația vânzătorului de a crește vânzările. De exemplu, în cazul desfacerii unor produse grupate, vânzătorul promovează un preț inferior sumei prețurilor individuale, tocmai pentru a stimula desfacerea mărfurilor în această formă. Pe un asemenea principiu se bazează comercializarea produselor software pentru calculatoare vândute adeseori cu acestea, sau livrarea frecventă a autoturismelor împreună cu anumite accesorii, toate evaluate la un singur nivel de preț.
7.3. Efectuarea promoțiilor. Mulți agenți economici sunt tentați să apeleze periodic la unele reduceri de preț fără ca acestea să poată fi justificate pe baza consumului de muncă sau nivelului de utilitate; motivația producătorului este de natură promoțională și asigură atragerea mai multor cumpărători, precum și posibilitatea de evitare a scăderii cotei de piață. Prin urmare, prețul este suma de bani impusă din considerente promoționale.
7.4. Circumstanțe discriminatorii. Există produse care se vând la mai multe niveluri de preț, fără însă ca practica să fie considerată ilegală. Astfel, prețuri diferite solicitate unor consumatori diferiți se practică adesea, în comerțul cu ridicata pentru autoturisme și se manifestă în solicitarea unui cumpărător a unui preț mai mare și a altuia – mai scăzut. În plus, se pot manifesta prețuri discriminatorii în funcție de locul diferit în care se practică. De exemplu, locurile într-o sală de teatru. Totodată, prețuri discriminatorii mai pot fi solicitate în diferite momente de timp ca efect al cererii pentru un produs care cunoaște intensități diferite în timp. De exemplu, pentru convorbirile telefonice se percep taxe mai reduse seara decât în timpul zilei.
În cele ce urmează, vom prezenta schematic totalitatea factorilor ce influențează formarea prețului examinați anterior:
Figura 2.2. Factorii ce influențează formarea prețurilor
Sursa: sintetizat de autor în baza: GHERASIM, T., CARAUȘ, M. Prețuri și tarife. Chișinău: Tipografia Centrală, 1998, pp. 33-65
Pornind de la cele expuse în acest subcapitol, în opinia noastră, rezultă că formarea prețului contemporan se supune unui mecanism extrem de complex, care presupune intercondiționarea variabilelor pieței într-o mulțime de variante posibile. Uneori, puterea unor variabile economice este mai mică asupra orientării prețurilor sau este nulă, dar atunci alți factori devin preponderenți, astfel încât se poate identifica un sistem de factori de determinare a prețului contemporan, în orice situație. În acest context, se pot enumera nivelul costurilor de producție, puterea de negociere a agenților economici, factorii psihologici, strategia adoptată etc. Înseamnă că prețul contemporan este un preț multifactorial. Astfel, în timp ce influența unor factori poate fi ignorată, alții devin importanți pentru fixarea nivelului prețului. Observăm că factorii care-și pun amprenta pe prețuri sunt foarte variați și nu țin doar de domeniul economic. Știința, natura, psihologia, deasemenea determină prețul, fie în mod direct sau indirect. Ca urmare a multitudinii de factori care determină orientarea prețurilor, în condițiile contemporane acestea pierd din trăsăturile prețului liber de piață. Desigur, o asemenea caracteristică nu înseamnă că este ignorat raportul cerere-ofertă, care a fost și este un punct de referință în determinarea prețului real. Dimpotrivă, prețul contemporan, ca preț posibil de piață, tinde să se formeze în funcție de mecanismul concret al pieței, tendință care face să se piardă caracterul pur al unui preț de echilibru, al cărui nivel este dat de cerere și ofertă.
În așa mod, multitudinea de factori analizați demonstrează dificultatea de măsurare a prețului în situația manifestării mai multor influențe asupra nivelului și dinamicii sale.
2.2. Metode de determinare a prețurilor în cadrul întreprinderii
În dependență de caracteristica produsului oferit, de dimensiunile și situația financiară a producătorilor, de scopurile urmărite în procesul calculării prețului, pot fi folosite diferite metode. O influență mare la alegerea metodei de calculare a prețului o are și gradul de noutate a bunului, calitatea lui și etapa din ciclul de viață a produsului. În general, prețul minim al produsului este determinat de costul de producție, iar cel maxim – de calitățile unicale care le posedă. Prețurile medii, de obicei, sunt considerate prețurile mărfurilor concurente și substituibile. Deci, la alegerea metodei de fundamentare e prețului trebuie luate în considerație atât limitele interne (costul de producție și beneficiul), cât și cele externe (puterea de cumpărare, prețul mărfurilor concurente etc.) ale firmei producătoare.
În prezent există mai multe tipuri de metode de fixare a prețurilor, și anume:
fixarea prețului pe baza costului;
fixarea prețului pe baza cererii;
fixarea prețului psihologic;
fixarea prețului în condițiile concurenței.
1. Fixarea prețului pe baza costului
Raționalitatea este principiul fundamental care impune întreprinzătorilor angajarea în acele acțiuni ce le permit recuperarea cheltuielilor din venituri și obținerea unui profit cât mai ridicat. Nerespectarea lui poate periclita menținerea firmelor pe piața concurențială. Iată de ce costul constituie elementul principal de fundamentare a prețului de ofertă, care este structurat astfel:
p0 = c + pf , [2.2]
în care p0 – prețul de ofertă; c – costul unitar; pf – profitul unitar brut.
Fundamentarea prețurilor de ofertă se poate realiza, plecându-se de la mai multe categorii de costuri (parțiale sau complete, previzionale sau reale). Tocmai de aceea există mai multe metode care se pot utiliza în acest scop. În cele ce urmează vor fi prezentate doar cele mai întâlnite.
1.1. METODA COSTULUI COMPLET oferă posibilitatea stabilirii prețului direct sau indirect. În mod direct metoda se bazează pe una din relațiile:
p0 = c + ac = c(l + a); [2.3]
po = ckm; [2.4]
în care c- costul unitar complet; a – coeficientul care exprimă adaosul la costul complet (profitul brut); km- multiplicatorul (supraunitar) care exprimă același adaos la costul complet.
De regulă, km = l + a. De aici rezultă că, de fapt, prima variantă a metodei costului complet folosește o singură relație de calcul.
În mod indirect prețul se determină, plecându-se de la un anumit obiectiv prestabilit, parcurgându-se două etape: în prima etapă se fixează obiectivul (să zicem, rata randamentului capitalului utilizat), iar în etapa a doua obiectivul respectiv se transformă într-un coeficient care se aplică asupra costului complet potrivit relației:
mp = Ku / Ca * rcu [2.5]
în care mp – marja profitului (sub formă de coeficient); Ku – capitalul utilizat; Ca- costul complet anual (antecalculat); rcu – rata randamentului capitalului utilizat.
Prețul de ofertă se stabilește apoi cu relația:
P0 = c + cmp = c(1 + mp) [2.6]
Metoda costului complet este o metodă "obiectivă" de determinare a prețului de vânzare, apreciindu-se că prețul este expresia bănească a valorii produsului, valoare care este dată de cheltuielile / costurile ocazionate de fabricarea bunului. Ne referim la toate elementele de structură ale costului de producție și distribuție: materii prime, materiale, combustibil, energie, apă, amortizare, salarii, contribuții asupra salariilor, costuri de distribuție (variabile și constante). La aceste costuri totale se adaugă marja procentuală sau în valoare absolută, care reprezintă profitul producătorului.
Avantajul este că aceasta reprezintă o metodă simplă și comodă în utilizare. Dar, are două mari dezavantaje: la determinarea prețului nu se ia în considerație cererea pentru produs, concurența pe piață, deaceea este posibilă situația când produsul la prețul dat nu va avea cerere, iar producția concurentă poate avea o calitatea mai bună și mai cunoscută prin publicitate. Orice metodă de raportare a cheltuielilor constante (cheltuieli generale și administrative) la costul de producție unui produs este relativ. El nu reflectă real beneficiul adus de acest produs.
1.2. METODA COSTULUI PARȚIAL, după cum ne sugerează și denumirea pe care o poartă, constă în dimensionarea prețului nu în funcție de costul complet, ci de o componentă reprezentativă a acestuia. Calitatea de cost parțial poate să fie întrunită de costul direct, costul variabil, costul marginal, costul diferențial etc. În cazul utilizării ei, adaosul sau marja trebuie să asigure mai întâi acoperirea costurilor neluate în considerare, precum și obținerea unui profit. Metodologia pe care se bazează acest procedeu este similară cu cea prezentată pentru prima metodă, față de care prezintă avantajul că presupune o calculație mult mai simplă a costurilor, dar și dezavantajul că marja sau adaosul este mai dificil de stabilit.
1.3. METODA BAZATĂ PE ANALIZA PARAMETRILOR COST–VOLUM-PROFIT a fost concepută pentru a determina nivelul prețului de ofertă nu numai în funcție de cost, ci și de un alt parametru, cum ar fi, de exemplu, volumul producției.
Nivelul producției se află într-o relație directă cu costul și cu rentabilitatea acesteia. Fixarea volumului producției (ofertei) și a nivelului prețurilor nu se poate face fără a se ține seama de pragul de rentabilitate care marchează producția la care întreprinzătorul nu realizează nici profit, nici pierderi.
Relația de principiu pe care se bazează această metodă este următoarea:
P0 = cp + Cd / Q * r, [2.7]
în care cp – costul de producție parțial (previzional); Cd – costul total antecalculat direct; r- rata rentabilității producției proporțională cu gradul de utilizare a capacității de producție; Q – nivelul producției.
Luarea unei decizii cu privire la preț prin această, metodă este confruntată cu o mare dificultate: evaluarea volumului producției pentru care se fixează prețul. După cum se cunoaște, prețul este factorul principal de care depinde volumul vânzărilor, deci, și al producției. Pentru depășirea acestei dificultăți, prețul se stabilește, de regulă, în funcție de volumul producției marcat de pragul de rentabilitate, testându-se impactul pe care abaterile (în sus) de la acesta le are asupra sa, precum și asupra rentabilității producției.
Stabilirea unor niveluri de prețuri care să egaleze costurile marginale ale întreprinzătorilor si să asigure astfel maximizarea profitului este un deziderat care nu poate fi, de regulă, realizat datorită imposibilității cunoașterii cu precizie a evoluției, pe termen mediu și lung, a cererii, a costului mediu și marginal, a încasărilor marginale etc. Aceste informații sânt posibil de obținut doar pe termen scurt. Acesta este motivul pentru care în practica economică prețurile se stabilesc plecându-se de la costurile pe perioade scurte și de la marjele de profit considerate normale. La această manieră de lucru a contribuit și faptul că maximizarea profitului imediat nu mai constituie pentru multe firme, mai ales pentru cele puternice, obiectivul prioritar. Păstrarea poziției pe piață, minimizarea riscurilor, sporirea cifrei de afaceri etc. au devenit obiective cel puțin la fel de importante. Fixarea prețurilor în astfel de condiții a condus la conturarea metodelor de fundamentare a prețurilor de ofertă la care ne vom referi în continuare.
1.4. METODA PROFITULUI ADMINISTRAT, cunoscută și sub denumirea de metodă a prețurilor administrate (sau de Target Rate of Return Pricing), se bazează pe o marjă determinată în funcție de randamentul dorit al capitalului folosit. Ea este utilizată mai ales de către firmele puternice, care dețin pe piață poziții de lideri, fiind capabile să-și impună propriile prețuri.
Plecându-se de la rata dorită a randamentului capitalului (r) și de la mărimea capitalului (propriu și împrumutat) utilizat (K), se calculează mai întâi profitul total (Pf) care poate fi obținut în perioada luată în considerare și, fiind raportat la costul total din aceeași perioadă, ne conduce la marja profitului (mp) pe seama căreia se determină prețul de ofertă (mp = Pf / C).
Cum profitul este diferența dintre venituri și costuri (Pf = V – C) și veniturile sânt produsul între prețul de vânzare și volumul vânzărilor (V = p Q), calculul prețului prin această metodă pleacă de la relația:
Pf= V – C = p Q – C = mpC, [2.8]
de unde: p Q = C + C mp.
De aici rezultă că:
P0 = (1 + mp) C/Q = (1 + mp) c [2.9]
Ultima relație se aseamănă foarte mult cu cea la care s-a ajuns prin metoda precedentă.
Deosebirea dintre cele două metode prezentate constă în aceea că prima se bazează pe costuri și pe o producție standard, pe când cea de-a doua – pe un randament dorit al capitalului.
Inconvenientele metodelor prezentate sânt: în primul rând, deoarece prețul determină cantitatea vândută prin intermediul funcției cererii, întreprinderea nu este niciodată sigură că, la prețul fixat, cantitatea efectiv vândută va corespunde cu cea care a stat la baza calculului costului mediu; în al doilea rând, în firmele care produc mai multe produse, repartiția costurilor fixe între diferitele producții este totdeauna mai mult sau mai puțin arbitrară, astfel că, calculul unui cost mediu pe produs nu are prea mare semnificație. De aceea, este mai indicat de a folosi drept cost de referință costul variabil mediu care nu conține decât cheltuieli directe de producție.
1.5. METODA MARJEI ASUPRA COSTULUI VARIABIL (direct costing). Spre deosebire de celelalte două metode, care operează cu marje de profit, aceasta din urmă constă în adăugarea la costurile variabile a unei marje brute, având ca destinație acoperirea costurilor fixe și obținerea profitului dorit. Relația de calcul de care se face uz este următoarea:
p = cv (l + m), [2.10]
în care m – marja brută asupra costurilor variabile; cv- costul mediu variabil.
1.6. METODA BAZATĂ PE RENTABILITATEA UNEI INVESTIȚII este o altă metodă ce face parte din grupa metodelor bazate pe cost. Scopul principal al acesteia este de a dimensiona cheltuielile totale în cadrul diverselor programe de producere și a determina volumul producției, realizarea căruia la un anumit preț va permite recuperarea investiției.
De exemplu, o firmă prognozează să producă un bun nou în volum de 40 000 bucăți. Costurile variabile la o unitate de producție constituie 30 lei, iar cele constante – 20 lei. Proiectul pentru producerea bunului respectiv, necesită cheltuieli financiare (credit) în mărime de 1 mln lei, care va fi rambursat din profit la o rată a dobânzii de 20%. Care va fi prețul noului produs? Cheltuielile totale pentru producerea unei unități vor fi: 30+20=50 lei. Profitul minim necesar pentru achitarea creditului va alcătui: (1 mln*0,2)/40000=5 lei (cel puțin). În cele din urmă, prețul prognozat al noului produs va fi 55 lei (50+5).
Metoda dată este unica care ia în considerație resursele financiare necesare pentru producerea și realizarea mărfurilor. Metoda poate fi folosită cu succes la determinarea volumul de producere a unui bun cu caracter de noutate pentru întreprindere, dar care are un preț de piață deja cunoscut. Principalul neajuns al acestei metode este utilizarea mărimilor procentuale, care în condiții de inflație sunt greu de prognozat în timp.
Metodele bazate pe costuri sunt utilizate, în special, pentru formarea unui preț de bază, care răspunde la întrebarea: putem ieși cu acest produs pe piață?, dar nu este suficient pentru determinarea prețului final.
Fixarea prețului în funcție de cererea manifestată pe piață
Un al doilea factor important de influență asupra prețului îl reprezintă cererea de mărfuri și servicii a utilizatorilor. Relația dintre cerere și preț este cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de "elasticitate" și se determină conform relației:
[2.11]
unde: C – cererea: l – curentă, 0 – bază;
p – prețul: l- curent, 0 – bază.
Elasticitatea Ec/p este în general negativă: cu creșterea prețurilor are loc o diminuare a cererii și invers. Această tendință nu se respectă, de regulă, în următoarele cazuri:
a) în perioadele de criză economică prelungită și în țările în curs de dezvoltare: dacă prețurile pentru bunurile de primă necesitate cresc, puterea de cumpărare a celor mai multe familii se reduce. Rezultatul este sacrificarea achiziționării de bunuri mai scumpe (de folosință îndelungată) în favoarea consumului de bunuri de primă necesitate (pâine, orez, ulei, brânzeturi etc.). Fenomenul este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de efectul Giffen. Cu cât coeficientul de elasticitate al cererii în funcție de venit este mai mare pentru bunurile de consum alimentar, cu atât ponderea cheltuielilor alocate acestor bunuri în total venituri este mai mare (semn clar de lipsuri majore de produse agroalimentare pentru populația țării analizate);
b) un al doilea caz în care nu se respectă tendința/regula elasticității cererii în funcție de preț, poartă denumirea de efectul Veblen (fenomenul de snobism): cu cât prețul unui bun este mai mare, cu atât o anumită categorie de consumatori cer acest bun în cantități mai mari, ca semn de distincție socială.
În literatura de specialitate, fenomenul de elasticitate a cererii în funcție de preț, dacă se referă la două produse A și B, poartă denumirea de "elasticitate încrucișată": este vorba de variația cererii pentru produsul A, datorată variației prețului produsului B, conform relației:
, [2.12]
A = produsul A,
B = produsul B,
VN = venitul din vânzări,
p = prețul.
Dacă elasticitatea încrucișată este negativă, bunurile sunt complementare; dacă este pozitivă, cele două bunuri sunt substituibile.
METODA BAZATĂ PE ELASTICITATEA CERERII este o metodă care utilizează teoria echilibrului, plecând de la egalitatea: V’ = C’ (în care V’ – venitul marginal și C’ – costul marginal), precum și pe relația:
V’ = p (1 + 1/e), [2.13]
în care e – elasticitatea cererii în raport cu prețul mărfii.
Echilibrul pe termen lung presupune egalitatea între costul marginal și costul mediu. Potrivit unui astfel de punct de echilibru este valabilă și relația:
Cv = p (1 + 1/e) = p (1 + (e+1) / e ). [2.14]
Înlocuind în relația p= cv(l + m) variabila p cu expresia ei de calcul, ajungem la relația:
Cv = Cv (1 + m) [(e + 1) / e], [2.15]
de unde se poate deduce că:
e = – (1 + m) / m. [2.16]
Din ultima ecuație rezultă următoarea relație pentru calculul marjei:
m = – (1 / e + 1), [2.17]
aceasta aplicându-se apoi costului variabil mediu (considerat egal cu cel marginal) în vederea estimării prețului de vânzare.
Dacă este cunoscută mărimea coeficientului de elasticitate a cererii, atunci pot fi obținute următoarele avantaje:
posibilitatea de a determina în ce direcție trebuie influențat prețul pentru a majora venitul întreprinderii producătoare;
prin compararea elasticității a două mărfuri concurente se poate determina aceea dintre ele care este mai puțin sensibilă la majorarea prețului, adică demonstrează o poziție forte pe piață;
compararea elasticității mărfurilor ce fac parte din aceeași gamă face posibilă modificarea prețului în cadrul acestui segment de produse;
determinarea elasticității încrucișate ne oferă posibilitatea de a prognoza mărimea modificării cererii de la o marcă la alta.
Deși, elasticitatea cererii ne oferă o informație amplă, această metodă de formare a prețului se utilizează foarte rar în practică. Aceasta deoarece implică dificultăți de ordin practic și conceptual:
elasticitatea cererii nu poate fi utilizată pentru determinarea prețurilor la mărfuri noi, fiindcă ea măsoară comportamentul la cumpărare, adică la prețurile deja formate. Totodată, prețurile prognozate depind de stabilitatea condițiilor în care a fost efectuată cercetarea;
de multe ori problema principală nu constă în faptul de a afla cum să adaptăm prețul la sensibilitatea reală a pieței, dar și să determinăm cum să influențăm această sensibilitate în direcția necesară firmei;
elasticitatea schimbă influența prețului asupra volumului de vânzare, dar nu și influența prețului asupra anumitor caracteristici care sunt importante pentru a înțelege reacția cumpărătorilor la preț. De exemplu: disponibilitatea de a încerca produsul, nivelul de exclusivitate al acestuia etc.
Totuși, este dificil de a determina cu precizie elasticitatea unui produs, pentru ca mai apoi această mărime să fie utilizată la determinarea prețului optim.
Fixarea prețului psihologic (de acceptabilitate)
Prețul psihologic este prețul de acceptat pentru cumpărarea unui produs de un număr cât mai mare de clienți. Metoda determinării prețului psihologic constă în a interoga un eșantion de persoane reprezentative pentru piața țintă reținută și a le cere prețul maximal (dincolo de care clientul are sentimentul că este furat), respectiv prețul minimal (garant al unei calități minime) pentru produsul în cauză.
Prețul psihologic sau prețul acceptabil este prețul la care cel mai mare număr de clienți este gata să cumpere un produs. Acest preț depinde de imaginea de marcă atribuită unui produs sau unei mărci, însă, mulți consumatori cumpără fără a privi cu adevărat prețul produselor vecine; în acest caz, calitatea și notorietatea produsului ales sunt mai importante decât prețul său. Imaginea de marcă a întreprinderii și/sau a produsului influențează enorm comportamentul de cumpărare. Obiceiurile și fidelitatea față de un produs contează la fel de mult, de unde și interesul de a fi primul în ocuparea unei piețe și de a-și forma o clientelă fidelă.
Evident, varietatea de prețuri propuse trebuie să țină cont de constrângerile concurențiale și instituționale (prețurile pot fi limitate prin lege) și de costurile de producție.
Metoda prețului psihologic prezintă o serie de dezavantaje:
a) rezultatul anchetei este valabil doar la data realizării ei și nu dă decât o indicație relativă privind situația cumpărărilor afective;
b) dacă circumstanțele se schimbă, aprecierile consumatorilor se schimbă (publicitate, mișcările consumatorilor pot contribui la modificarea comportamentului în consum);
c) prețul psihologic asigură poate maximum de vânzări, dar nu și de rentabilitate;
d) metoda nu este utilizabilă decât pentru un număr restrâns de produse / servicii, pentru care relația preț / calitate joacă un rol important (în general produsele curente de larg consum).
4. Fixarea prețului de vânzare în funcție de concurență
Prețurile concurenței reprezintă un pol de referință pentru firmă; practic, fără luarea în considerare a nivelurilor prețurilor practicate de concurență, nu se poate supraviețui pe piață. Prima întrebare pe care și-o pune orice întreprinzător este următoarea: pot realiza un produs anume la un preț comparabil cu prețurile concurenței? Dacă răspunsul este da, întreprinzătorul, după calcule riguroase, privind necesitatea și oportunitatea introducerii în fabricație intră pe piața țintă selectată; în caz contrar, renunță și își investește banii în altă activitate, pe o altă piață. Analiza comparativă a prețurilor de cost și de vânzare reprezintă elementul de evaluare inițial al eficienței investiției (afacerii).
Pentru a cunoaște prețurile concurenței este posibil să se recurgă la tabloul statistic al prețurilor oferite de punctele de vânzare ale concurenței, sau la cataloagele de ramură oferite de instituțiile publice abilitate. Realizarea unor cercetări de teren, fie asupra consumatorilor, fie asupra firmelor concurente (a forțelor lor de vânzare) reprezintă mijloace de informare cu mult mai pertinente și credibile. Este necesar ca departamentul de marketing al firmei să aibă o structură interioară capabilă să răspundă nevoii complexe de informare, în raport cu concurența.
Pornind de la situația reală a prețurilor concurenței, firma poate opta pentru una din următoarele variante (pe care o consideră ca fiind cea mai potrivită intereselor proprii):
a) prețul pieței: în cazurile când firma întâmpină dificultăți la aprecierea cheltuielilor aferente producerii unui bun, unii consideră că această metodă este optimă pentru fundamentarea prețului. Ea constă în a se alinia la prețul mediu; tehnica presupune că prețul pieții traduce o cerință colectivă a sectorului (ramurii): obținerea unei rentabilități suficiente, cu toate că există "un adevărat război al prețurilor" între concurenți. Utilizarea acestei metode este atractivă pentru producătorii care sunt de acord să urmeze liderul. Metoda este aplicată pe piețele cu mărfuri omogene, deoarece firma care vinde astfel de mărfuri are puține posibilități de a influența prețul pe o piață cu o concurență puternică. Astfel, principala problemă a firmei va fi să-și monitorizeze cheltuielile;
b) supracotarea pe piață: sunt firme care decid să-și plaseze propriile prețuri de vânzare deasupra prețurilor pieței, din diverse motive: au reușit să-și fidelizeze clientela; poziția lor le permite să nu țină cont de concurență etc;
c) subcotarea pe piață: acest comportament agresiv față de concurență nu este posibil decât dacă, costurile medii / unitare îi permit firmei să vândă mai ieftin decât concurența. Acest tip de fixare a prețului antrenează reacții puternice ale concurenței; prin urmare, trebuie lăsată o marjă de manevră de către firma ce folosește această tehnică;
d) prețul de tender: se aplică în ramurile în care câteva companii luptă pentru obținerea unui contract. Ofertele de prețuri sunt plasate în plicuri care se deschid la momentul negocierilor. Deaceea, această variantă mai poartă denumirea de „metoda plicurilor închise”. Contractul e oferit firmei ce propune nivelul minim de preț.
Ca rezultat al analizei metodelor de fundamentare a prețurilor, putem constata că teoria economică ne propune o diversitate mare de astfel de metode: bazate pe cost, pe cerere, pe concurență. Astfel, acțiunile de fundamentare a deciziilor de preț trebuie să se bazeze pe o bună cunoaștere a teoriei economice cu privire la formarea și mișcarea prețurilor, a pieței și a mecanismului ei de funcționare, comportamentului agenților economici în diverse situații, a pretențiilor și preferințelor cumpărătorilor, a veniturilor populației și întreprinderilor, a psihologiei cumpărătorilor și producătorilor etc.
Stabilirea prețului la produsele unei întreprinderi este una dintre cele mai importante și mai complicate decizii manageriale. Decizia privind formarea prețurilor reprezintă procesul de determinare a prețului de vânzare rezonabil și competitiv, care va genera creșterea vânzărilor și majorarea profitului. Deaceea, producătorul trebuie să aleagă cu grijă metoda potrivită pentru fixarea prețului la produsele fabricate. În general, din diversitatea metodelor de fundamentare a prețurilor, se detașează metoda costului complet, ca fiind cea mai utilizată metodă în R. Moldova. Totodată, o întreprindere care activează pe o piață concurențială nu va putea să ignore și influența unor factori ca: preferințele consumatorilor sau reacțiile concurenților la propria politică de preț. Mediul complex de piață, conjunctura favorabilă / nefavorabilă, natura produselor ce se oferă pe o piață țintă etc., sunt alte variabile care ne conduc spre afirmația (principiu) că nu există o politică optimă universală în materie de prețuri.
CAPITOLUL III. POSIBILITĂȚI DE PERFECȚIONARE A MECANISMULUI FUNDAMENTĂRII PREȚURILOR ÎN CADRUL ÎNTREPRINDERII
3.1. Esența și obiectivele politicii de preț la nivelul unităților economice
Politica de preț reprezintă un ansamblu de decizii manageriale, care iau în evidență conjuncturi ale pieței, obiectivele și posibilitățile financiare ale întreprinderii.
Politica de preț este o componentă a mix-ului marketingului și are o împortanță deosebită atît pentru organizație, cît și pentru economie, în general.
Politica de prețuri este coordonată și subordonată realizării obiectivelor strategice, stabilite prin politica de marketing. În același timp, politica de preț este o componentă a politicii economice și de dezvoltare a întreprinderii, pentru care scopul final este realizarea profitabilă a producției. Politica de preț cuprinde un ansamblu corelat de principii, norme, măsuri și metode concrete, prin care o firmă își definește poziția față de prețul produselor sale, în vederea îndeplinirii unor obiective specifice anumitor perioade.
Problemele legate de determinarea prețurilor de vînzare ale produselor nu sunt deloc simple, fie că este vorba de fixarea unui preț nou pentru un produs nou, fie că este vorba de modificarea prețului unui produs existent pe o piață.
Politica de preț va fi diferită în funcție de clientela concretă (industrială sau individuală). Mediul complex de piață, conjunctura favorabilă/nefavorabilă, natura produselor/serviciilor ce se oferă pe o piață țintă etc, sunt alte variabile care ne conduc spre afirmația (principiu) că nu există o politică optimă universală în materie de prețuri și tarife.
În practica economică a țărilor dezvoltate, contrar așteptărilor, operatorii economici – producătorii și distribuitorii – dispun de o libertate redusă în materie de fixare a prețurilor. Marjele de manevră variază în timp în funcție de opțiunile puterii politice, de principiile economice generale susținute de o concurență reală și benefică, operativă atît la nivel național cît și internațional.
Se pot identifica două etape în politica de preț: una constă în definirea prețurilor/tarifelor de vînzare în funcție de situația pieței previzionate/țintă; alta, de natură strategică, compusă din acțiuni succesive de adaptare a prețurilor/tarifelor la situația nou creată/apărută pe piață.
În prima fază/etapă sunt posibile trei modalități principale de fundamentare a prețurilor/tarifelor:
definirea prețului/tarifului avînd ca referință prețul de cost;
definirea prețului avînd ca punct de plecare cererea manifestata pe piață;
fundamentarea prețului de vînzare pornind de la concurență.
În faza/etapa a doua de adaptare a prețului de vînzare la exigentele pieței, sunt avute în vedere o mare diversitate de factori: politica concurenței, modificarea cererii, factori interni legați de firma (creșterea resurselor financiare, a capacității de producție, intenția de a modifica imaginea produsului/serviciului, schimbarea destinației produselor spre alte segmente/piețe, modificarea formelor de distribuție etc.).
Prin obiective în general se stabilește finalitatea unei acțiuni, care poate fi apreciată cantitativ și calitativ și poate fi atinsă în perioada respectivă.
Obiectivele pe care o întreprindere trebuie să și le propună în domeniul prețului, trebuie să fie în concordanță cu cele stabilite pentru celelalte variabile ale mixului și care să-și aducă aportul direct la înfăptuirea obiectivelor strategice de marketing.
Numeroase studii arată că firmele au în vedere anumite obiective atunci când își fixează prețurile, chiar dacă ele nu sunt enunțate explicit. Deseori, aceste obiective sunt subânțelese din scopul general al firmei, în alte cazuri el putând lua forma unei afirmații generale de forma:
prețurile trebuie să acopere în întregime costurile,
prețurile nu le vor depăși pe acelea cerute de concurenții apropiați,
prețurile vor fi stabilite astfel încât să descurajeze pătrunderea de noi firme pe piață,
prețurile trebuie să asigure o recuperare a investiției, nu mai mică de x la sută.
De asemenea, studiile respective au relevat faptul că profitul nu este singurul motivator al afacerilor și de aceea firmele își stabilesc simultan mai multe obiective legate de: rentabilitate, siguranță, vânzări, concurență, imagine în societate, etc., pentru înfăptuirea cărora utilizează strategii corespunzătoare și tactici asociate.
S-a observat, că firmele mari au un obiectiv bine definit legat de profituri pe termen lung, managerii lor caută să stabilească o decizie simultană cu privire la preț, cost și caracteristicile produsului, iar formulele de stabilire a prețurilor sunt instrumente prin care se verifică concordanța internă a deciziilor individuale cu obiectivul general al firmei.
Remarcăm, în literatura de specialitate, o serie de puncte de vedere cu privire la obiectivele politicii de preț, dar cele mai frecvente obiective, considerăm că sunt următoarele:
1. Obiectivele legate de profit – se stabilesc și urmăresc atunci când firma este interesată de rezultatele financiare imediate ce se reflectă în venituri. De aceea întâlnim formulate aceste obiective ca fiind orientate spre venituri. Concret aceste obiective sunt:
a. maximizarea profitului – presupune să obții cel mai mare profit posibil, ca diferența între încasări și cheltuieli. Aceasta înseamnă să stabilești un preț cât mai mare, dar atât de mare cât poate suporta piața, deci depinde de rezistența consumatorilor la creșterea prețurilor(câți clienți pierd?). Este vorba de elasticitatea la prețuri a cererii în această situație.
Dacă, prin creșterea prețurilor rămân clienți dispuși să plătească suficient, înseamnă intrarea pe o piață superioară, piața produselor scumpe cu număr mic de clienți dar cu venituri mari. În acest caz, este vorba de un segment redus, dar cu putere mare de cumpărare.
În cazul în care firma vine cu o inovație, ea dorește să-și recupereze investiția într-o perioadă cât mai scurtă, cât se află în postura de monopol. Prețul mare se obține prin strategia de smântânire, ce vizează un segment care are nevoie de produs și-l acceptă la acest preț.
Un asemenea obiectiv și-l propune și firma aflată în pericol de a fi înghițită. Atunci, pentru convingerea mai ales a acționarilor, dar și a concurenților, de puterea firmei, se adoptă măsuri de creștere rapidă a profitului, mai ales mărirea prețului, măsură la care se renunță după ce a trecut pericolul.
Trebuie precizat că obiectivul de maximizare, nu este un obiectiv clar, precis, este mai degrabă generic, chiar nerealist întrucât nu pot stabili punctul în care se obține cel mai mare profit posibil, numărul factorilor ce influențează situația este mare și efectele lor nu pot fi stăpânite în totalitate.
b. obținerea de profituri satisfăcătoare – când firma se preocupă de viitorul ei și dorește să obțină profituri sigure și relativ stabile pe o perioadă îndelungată de timp. În acest caz se planifică un nivel al profitului, care să-i satisfacă și pe acționari prin dividentele obținute și pe managerii, care trebuie să găsească soluțiile în vederea obținerii nivelului propus.
În funcție de situația concretă a firmei și a estimărilor cu privire la mediul afacerilor se pot stabili și alte obiective legate de profit.
De obicei profituri unitare ridicate se obțin prin prețuri de “smântânire” fructificând rolul ce-l are firma pe piață, iar profituri totale se obțin prin prețuri de penetrare pentru a atrage piața de masă și a mări volumul vânzărilor.
2. Obiectivele legate de vânzări – se urmăresc când: se pot obține profituri mari prin controlul pieții, trebuie utilizată capacitatea de producție existentă prin mărirea producției dar cu costuri unitare scăzute și profituri unitare mici, care contribuie la profituri totale mari. Concret aceste obiective sunt:
a. volumul și valoarea vânzărilor în creștere poate aduce un influx bănesc mare pe termen scurt, ceea ce-i poate permite firmei să-și asigure viitorul.
În acest caz, firma trebuie să țină seama că un preț mai mic stimulează vânzările, dar pentru multe bunuri există un nivel de saturație și pe de altă parte, prețul trebuie corelat cu calitatea. Acest obiectiv trebuie stabilit doar pe termen scurt și în general numai firmele mari pot aștepta o vreme să culeagă rezultatele, și să-și vândă stocurile existente.
Un asemenea obiectiv se atinge prin folosirea prețului de penetrare, ce urmărește și atingerea unui nivel al cotei de piață pe seama atragerii de noi cumpărători, prin care se sacrifică interesul imediat pentru viitorul în care cota de piață va spori.
b. cota de piață – în creștere este dependentă de cerere și ea se poate urmări pe produs sau linie de produse. Prețul este un important instrument prin care se realizează creșterea, reducerea sau chiar renunțarea la cota de piață deținută, în funcție de situația pieții și estimările ce se pot face.
3. Obiectivele legate de concurență – vizează fixarea prețurilor în raport cu concurenții dacă firma dorește să subexiste alături de aceștia, sau dacă se află în poziția de leader de preț poate să influențeze tendința prețurilor, întrucât cumpărătorii sunt sensibili la preț. Prețul este de obicei folosit de firme puternice în lupta pentru câștigarea clienților concurenților sau a celor noi, ca barieră împotriva intrării de noi concurenți pe piață, sau ca instrument de uzură în războiul cu un concurent mai defavorabil.
Deoarece, există mari diferențe între costurile de producție și deci de profit, decizia de preț trebuie să țină seama de capacitatea concurentului de a răspunde la o schimbare de preț inițiată de altă firmă.
Specialiștii apreciază că “în mod frecvent spațiul de manevră al prețurilor este mai mic decât cel așteptat deoarece piața poate crea un bun echilibru dinamic, care tolerează doar variații reduse ale prețurilor, după care declanșează reacții de auto-corectare în rândul concurenței”.
4. Obiectivele de statusquo – se urmăresc când se dorește menținerea situației, deci stabilitatea firmei sau continuarea mediului de afaceri favorabil și aceasta presupune alinierea la concurență. Aceasta asigură un climat relativ liniștit în care firma se preocupă să evite micșorarea vânzărilor, profiturilor, competiției și a impactului guvernamental.
5. Obiectivele legate de consumator – care țin seama de sensibilitatea față de preț a clientului. Există două categorii extreme de consumatori: cei foarte sensibili care vor schimba produsul și cei loaiali, atașați de un produs care tolerează majorări de prețuri. De aceea este foarte importantă cunoașterea compoziției pieții de consum, a segmentelor de consumatori și a mărimii grupurilor semnificative.
6. Obiectivele comerciale – au devenit importante în ultimele decenii întrucât cele mai multe produse se valorifică prin intermediari, prin comercianți.
În unele cazuri detailistul fixează prețul final, preluând astfel rolul producătorului care trebuie să negocieze marjele convenabile distribuitorului. Dacă detailistul nu-și realizează obiectivele poate duce la eliminarea poducătorului.
În alte cazuri producătorul are influență puternică asupra prețului final, chiar îl poate impune, desigur asigurându-i detailistului un rabat convenabil.
7. Obiective de formare a unei imagini a produsului și a firmei pe piață. În general prețul ridicat se asociază în mintea cumpărătorului cu calitate, originalitate, unicitate a produsului, ceea ce-i permite crearea și păstrarea unei anumite imagini a firmei. Există însă posibilitatea formării unei imagini favorabile și în cazul practicării unor prețuri mici, care poate reflecta situația bună, stabilă, prosperă a firmei.
8. Obiectivele de supraviețuire – se urmăresc de către firmele cu mare capacitate, care nu se pot adapta rapid schimbării cerințelor consumatorilor sau accentuării concurenței. Pentru a subzista, soluția este ca pe termen scurt să reducă prețul pentru a vinde o cantitate mai mare, dar pragul de rentabilitate este la nivelul egalității între încasări și cheltuieli. Aceasta presupune reducerea costurilor sau mărirea prețului de vânzare de către concurenți.
9. Obiective sociale – trebuie avute în vedere, întrucât în ultimele decenii statul intervine în viața economică și pentru reglementarea unor situații pe piață.
Astfel, dacă pe unele piețe concurența este limitată de dimensiunile firmei, aceasta este împotriva intereselor publice și atunci intervine statul, deoarece prețul anumitor bunuri și servicii trebuie menținut la un nivel suficient de mic pentru a fi accesibil. Se remarcă, în acest sens atitudinea organizațiilor non-profit în stabilirea prețurilor.
În alte situații, se stabilesc taxe și impozite mari (accizele la băuturi, tutun, etc.) ce aduc venituri la buget și în același timp, logic ar fi să descurajeze consumul lor.
Prin lege, în toate țările, firmele au obligația să stabilească prețuri într-un mod responsabil social.
10. Obiectivele interne ale organizației pot impune pe termen scurt modificări ale prețului.
Astfel, se va reduce prețul pentru promovarea produsului pe piață, plasarea unei mărci etc. Sau se poate ridica prețul pentru a acoperi pierderile din reducerea vânzărilor, pentru asigurarea finanțării unor activități paralele, a unei noi investiții.
Este evident, că trebuie aplicate politici de preț diferite, în funcție de stadiul ciclului de viață în care se află fiecare produs.
La nivelul oricărei organizații, în diferite momente din viața acestuia se pot stabili și alte obiective specifice, pe care echipa managerială trebuie să le încadreze cu multă atenție în ansamblul obiectivelor de preț, cu atât mai mult cu cât, se știe că unele din obiectivele enunțate mai sus, sunt uneori incompatibile, cu efecte diferite asupra indicatorilor de performanță. Deci, activitatea managerilor în domeniul prețului nu e deloc facilă, cu atât mai mult cu cât numeroși factori au incidențe asupra lor.
Strategia de preț presupune totalitatea metodelor și instrumentelor prin intermediul cărora se pot realiza, în practică, obiectivele specificate prin politica prețurilor. Elaborarea unei strategii de preț presupune trei etape: culegerea informației, analiza strategică și constituirea strategiei. Aceste etape includ următoarele activități:
Figura 3.1. Mecanismul de fundamentare a prețului potrivit modelului „3 C”
Sursa: GUMOVSCHI, A. Influența politicii de preț asupra gestiunii financiare a agenților economici. Teză de dr. în economie. Chișinău, 2007, p. 38
Culegerea informației
evaluarea costurilor legate de producție și realizare presupune elucidarea costurilor care influențează nemijlocit producția și realizarea și analiza costurilor care se schimbă odată cu modificarea volumului producției;
concretizarea scopurilor financiare în direcția obținerii profitului minim, mediu sau maxim pe o anumită perioadă;
determinarea concurenților potențiali presupune culegerea informației referitor la activitatea firmelor – concurente în trecut, la personalul de conducere, la structura organizațională și la planurile de activitate a lor. La fel, se studiază posibilitatea practicării unor prețuri prin acord sau la diferențierea prețurilor în funcție de reputația firmelor, calitatea și sortimentul produselor;
Analiza strategică
analiza situației financiare a întreprinderii presupune elucidarea factorilor de influență asupra profitului net și determinarea pragului de rentabilitate;
analiza segmentară a pieței include un șir de măsuri îndreptate spre segmentarea pieței pe anumite categorii de consumatori care vor avea reacții diferite asupra prețului, cu scopul de a scoate în evidență posibilitatea practicării prețurilor diferențiate.
analiza concurenței în condițiile unei piețe concrete scopul căreia este prognozarea reacției posibile a concurenților asupra prețului;
evaluarea influenței statului asupra mecanismului prețului prin intermediul legislației în domeniul prețului și a politicii fiscale;
Constituirea strategiei
fundamentarea strategiei finale luând în evidență toți factorii enumărați.
3.2. Utilizarea tehnicilor moderne de optimizare al mecanismului fundamentării prețurilor la întreprindere
Metodologia fundamentării prețurilor presupune o totalitate de reguli ce vizează dimensionarea prețurilor în vederea încadrării armonioase a acestora în cadrul sistemului de prețuri existent și asigurării profitabilității unităților economice. Componente distincte a metodologiei în cauză o constituie metodele de determinare a prețurilor, axate pe trei abordări principale:
Prețuri orientate spre costuri;
Prețuri orientate spre cerere;
Prețuri orientate spre concurență.
Astfel, costurile, cererea și concurența au fiecare un rol bine determinat în stabilirea prețului și anume:
costurile determină nivelul minim al prețului;
prețurile concurenței și ale produselor înlocuitoare reprezintă punctele de reper în stabilirea prețului de ofertă;
valoarea percepută de către clienți determină nivelul maxim al prețului.
Potrivit abordării combinate ale elementelor menționate (care în literatura de specialitate este definită ca Modelul 3 „C”), nivelul inițial de preț este stabilit în baza costurilor de producție și a nivelului dorit de rentabilitate. Prin îmbinarea dintre instrumentele financiare și cele de marketing se analizează corelarea dintre cuplul preț – volumul de producție și mărimea profitului, având în vedere reacția consumatorilor și acțiunile concurenților. În baza selectării combinației optime între modificarea prețului și a volumului vânzărilor, politica de preț va urmări o orientare strategică bazată pe conexiunea dintre gestiunea financiară și marketing, obiectivul fiind maximizarea profitului. Importanța unei astfel de abordări rezultă din integrarea informației și a multitudinii de factori care influențează formarea prețurilor la etapa actuală.
Formarea prețului trebuie să fie în concordanță cu variabilele mixului de marketing alese și, de asemenea trebuie să se bazeze pe o analiză simultană a diverșilor factori, iar din confruntarea lor se va permite obținerea unuia sau mai multor prețuri posibile, care se vor testa înainte de alegerea soluției finale.
Există în teoria economică și o metodă care rezultă din combinarea metodei bazată pe cost și a celor bazate pe fenomenele de piață, denumită modelul „3C”. Algoritmul acestei metode poate fi prezentat astfel:
reieșind din dimensiunile firmei, se determină volumul vânzărilor, în concordanță cu care se calculează cheltuielile de producție necesare pentru producerea unui bun. Se vor calcula cât mai precis mărimea cheltuielilor variabile și constante;
în baza cercetării mărimii cererii și nivelului prețurilor concurente, se determină prețul prognozat și venitul firmei după recuperarea cheltuielilor constante;
în funcție de mărimea cererii sunt elaborate diverse tactici de vânzare a produselor, prin analiza diferitor combinații „preț – volumul vânzărilor” și se alege acea combinație care ne garantează venitul marginal dorit. La această etapă alegerea prețului este preventiv, deoarece în calculul volumului vânzărilor trebuie luate în considerație reacția concurenților și capacitatea reală a pieței;
se efectuează evaluarea poziției și stabilității mărfii și reputația firmei în comparație cu concurenții. Deasemenea, se cercetează competitivitatea produsului dat după parametrii tehnico-economici (cu ajutorul metodelor parametrice) și se determină în ce măsură prețul calculat pe baza metodei costurilor se înscrie în scala prețurilor de piață la produsele analogice;
se determină „prețul indiferent”, adică prețul la care cumpărătorului îi este indiferent de la ce producător va cumpăra produsul. Aceasta se obține cu ajutorul rabaturilor și adaosurilor la preț;
prețul determinat astfel, trebuie corectat în funcție de cerințele pentru asigurarea unui anumit nivel al profitului și de situația creată pe piață. Posibil că va fi necesar să se efectueze combinații preț – volumul vânzărilor. După aceasta se alege varianta optimă.
Pentru a reflecta aplicarea în practică a Modelului 3 “C” vom utiliza datele privind fabricarea cărămizilor de tip fortan marca M75 dimensiuni 400x200x200 utilizate pentru construcția blocurilor de pereți furnizate de o unitate producătoare autohtonă, în conformitate cu următoarele etape:
Definirea obiectivelor.
Proiectarea volumului producției în corespundere cu situația pe piață.
Determinarea prețului în baza costurilor.
Analiza diferitor variante de interdependență a parametrilor preț-volumul vânzărilor.
Aprecierea punctelor forte și slabe a produsului față de oferta concurenților.
Analiza diferitor variante de interdependență a parametrilor preț-volumul vânzărilor, reieșind din datele survenite în etapa precedentă.
Fundamentarea prețului de ofertă.
I-a etapă. Obiectivele în domeniul prețurilor sunt numeroase și descriu, în linii generale, ceea ce o firmă dorește să realizeze prin intermediul politicii de prețuri. Acestea pot fi restrânse în trei mari categorii: obiective axate pe profit, obiective axate pe volumul desfacerilor și obiective axate pe concurență. Maximizarea profitului se referă la identificarea costurilor și a nivelurilor de preț care vor permite maximizarea profitului. Maximizarea veniturilor din investiții presupune stabilirea unor niveluri de prețuri pentru a obține o anumită rată a veniturilor din investiții, acest obiectiv fiind strâns legat de cel al profitului. Maximizarea cifrei de afaceri sau a cotei de piață vizează fixarea unor niveluri de prețuri pentru a menține sau a crește cota de piață. Optimizarea fluxurilor financiare determină firmele să stabilească prețurile astfel încât să-și recupereze banii investiți cât mai repede posibil. Contracararea concurenței se referă la utilizarea maximă a avantajelor competitive în contextul cuplului preț-calitate. Supraviețuirea este un obiectiv fundamental și constă în ajustarea nivelurilor de prețuri astfel încât vânzările firmei să poată acoperi consumurile și cheltuielile.
În studiul prezent, firma optează pentru obiectivul maximizării profitului.
A II-a etapă. Reieșind din capacitățile de producție disponibile și cererea pe piața-țintă, volumul de producție va constitui 440 m³.
A III-a etapă. Determinarea prețului în baza costurilor presupune câteva subetape, și anume: dimensionarea costurilor de producție, a profitului și, nemijlocit, a nivelului de preț. Costurile de producție însumează valoarea tuturor factorilor de producție utilizați, fiind constituite din costuri variabile și costuri fixe. Costurile variabile includ consumurile de materie primă (nisip, pietriș, argilă expandată, cheramzită, zgură, cenușă, polistiren, moloz, rumeguș ș.a.), salariile angajaților încadrați în procesul de producție (inclusiv contribuțiile pentru asigurări sociale și medicale obligatorii), consumurile de resurse energetice ș.a. Costurile fixe includ consumurile ce nu se atribuie direct procesului operațional, respectiv salariile personalului administrativ, amortizarea spațiilor, chiriile ș.a. Componența costului de producție și a prețului pentru fabricarea 1 m³ de cărămidă este prezentată în tabelul de mai jos.
Tabelul 3.1
Componența costului de producție și a prețului pentru fabricarea 1 m³ de cărămidă
Sursa: adaptat de autor în baza: GUMOVSCHI, A. Oportunități moderne de stabilire a prețurilor de ofertă. În: Competitivitatea și inovarea în economia cunoașterii: conf. șt. intern., 28-29 sept. 2012. Chișinău, ASEM, 2012, vol. II, pp. 229-234
A IV-a etapă. Având în vedere caracterul elastic al cererii pentru materialele de construcție, la această etapă se proiectează mai multe variante a volumului vânzărilor în corespundere cu modificarea prețului pentru 1 m³ și a volumului de cărămidă fabricată, cu condiția că mărimea costurilor variabile nu se modifică.
Tabelul 3.2
Proiectarea volumului vânzărilor
Sursa: adaptat de autor în baza: GUMOVSCHI, A. Oportunități moderne de stabilire a prețurilor de ofertă. În: Competitivitatea și inovarea în economia cunoașterii: conf. șt. intern., 28-29 sept. 2012. Chișinău, ASEM, 2012, vol. II, pp. 229-234
Varianta cea mai profitabilă se află la nivelul vânzărilor de 440 unități, la un preț de 550 lei. Însă, această variantă se consideră drept una convențională, deoarece încă nu a fost estimat avantajul concurențial și preferințele consumatorilor cu privire la parametrii produsului.
A V-a etapă îndreaptă eforturile managerilor spre aprecierea gradului de competitivitate a produsului față de oferta concurenților în vederea aplicării ulterioare a unor corective de preț în funcție de evaluarea diferențelor dintre parametrii calitativi al produsului în cauză și parametrii sortimentelor de referință. Aceste corective sunt foarte importante, având în vedere faptul că piața materialelor de construcție întrunește caracteristicile concurenței monopoliste. Respectiv, există mai multe firme producătoare (în jur de 90 unități economice autohtone), gama de produse se caracterizează prin o largă diversificare sortimentală (mai multe mărci și dimensiuni), prețurile produselor finite sunt stabilite de fiecare producător în parte.
În primul rând, de către specialiștii-ingineri, se apreciază corelația dintre parametrii mărcii M75 cu parametrii produsului considerat “ideal”.
Tabelul 3.3
Corelația dintre parametri
Sursa: adaptat de autor în baza: GUMOVSCHI, A. Oportunități moderne de stabilire a prețurilor de ofertă. În: Competitivitatea și inovarea în economia cunoașterii: conf. șt. intern., 28-29 sept. 2012. Chișinău, ASEM, 2012, vol. II, pp. 229-234
În al doilea rând, are loc determinarea gradului de importanță a fiecărui parametru constructiv pentru consumatori și a indicatorului mediu ponderat în funcție de evaluările realizate prin comparația cu produsul “ideal”.
Tabelul 3.4
Determinarea gradului de importanță a fiecărui parametru
Sursa: adaptat de autor în baza: GUMOVSCHI, A. Oportunități moderne de stabilire a prețurilor de ofertă. În: Competitivitatea și inovarea în economia cunoașterii: conf. șt. intern., 28-29 sept. 2012. Chișinău, ASEM, 2012, vol. II, pp. 229-234
În al treilea rând, are loc aprecierea competitivității cărămizii de marca M75 față de oferta concurenților în vederea corectării prețului în funcție de diferențele constructive și funcționale.
Tabelul 3.5
Aprecierea competitivității produsului
Sursa: adaptat de autor în baza: GUMOVSCHI, A. Oportunități moderne de stabilire a prețurilor de ofertă. În: Competitivitatea și inovarea în economia cunoașterii: conf. șt. intern., 28-29 sept. 2012. Chișinău, ASEM, 2012, vol. II, pp. 229-234
Observăm că produsul oferit de firma analizată se află în inferioritate față de produsele concurenților în cazul parametrilor rezistență, numărul de bucăți defecte la 1 m³ și greutate. Iar în cazul parametrilor viteza de clădire și durata de exploatare produsul examinat se află pe o poziție calitativă mai superioară.
Ulterior, se recurge la evaluarea raportului dintre indicatorii medii ponderați în vederea determinării prețului de indiferență.
Tabelul 3.6
Evaluarea raportului dintre indicatorii medii ponderați
Sursa: adaptat de autor în baza: GUMOVSCHI, A. Oportunități moderne de stabilire a prețurilor de ofertă. În: Competitivitatea și inovarea în economia cunoașterii: conf. șt. intern., 28-29 sept. 2012. Chișinău, ASEM, 2012, vol. II, pp. 229-234
Prețul de indiferență reflectă acel nivel de preț, la care unitatea de efect a unui produs va avea aceeași valoare ca și unitatea de efect al produsului similar. Astfel, pentru a asigura atractivitatea modelului M75 față de produsul concurentului 2, prețul de ofertă va constitui 522 lei/ m³.
A VI-a etapă. Are loc analiza influenței prețurilor ajustate asupra venitului marginal.
Tabelul 3.7
Analiza influenței prețurilor ajustate asupra venitului marginal
Sursa: adaptat de autor în baza: GUMOVSCHI, A. Oportunități moderne de stabilire a prețurilor de ofertă. În: Competitivitatea și inovarea în economia cunoașterii: conf. șt. intern., 28-29 sept. 2012. Chișinău, ASEM, 2012, vol. II, pp. 229-234
Astfel, în contextul obiectivului de maximizare a profitului devin atractive două variante: prețul de 550 lei/ m³ cu posibilități de vânzare a cantității de 440 m³ și prețul de 580 lei/ m³ cu posibilități de vânzare a cantității de 370 m³. Întreprinderea va opta pentru varianta optimă reieșind din cantitatea de materie primă disponibilă și volumul cererii.
CONCLUZII
Cercetările efectuate ne permit formularea următoarelor concluzii:
1. Conceptul de preț este strâns legat de noțiunile de tranzacție sau schimb, precum și de conceptul de utilitate. Prin intermediul schimbului, un actor (agent) economic ce acționează pe piață comunică, intră în relație cu un alt actor economic, în scopul obținerii, de la acesta din urmă a unui bun ce are valoare și este util, oferind în schimb „ceva” similar, valoros și util. În consecință, tranzacția implică o evaluare și o estimare subiectivă a utilității sau a satisfacției obținute. Deci, prețul reprezintă o formă de măsurare economică, de evaluare concretă a valorii, cunoscută odată cu apariția schimbului de mărfuri.
2. Formarea prețurilor, privită în mod izolat, pentru un produs sau altul, la prima vedere pare simplă. În practică, însă, formarea prețurilor trebuie privită și analizată în mod sistemic, deoarece nici un produs nu poate exista independent în economie, ci numai în raport de proporționalitate și interdependență cu alte produse similare. La formarea prețurilor acționează factori de o complexitate deosebită, iar nivelul prețurilor rezultă din confruntarea de ansamblu în cadrul pieții a producătorilor cu cumpărătorii în condiții specifice fiecărei perioade. Astfel, factorii decisivi care determină mărimea și evoluția prețurilor sunt: costul de producție, utilitatea, pârghiile utilizate de stat, prezența concurenței, obiectivele agenților economici etc.
3. Prețul este una dintre cele mai importante variabile ale mixului de marketing; el influențează volumul și valoarea vânzărilor, cota de piață, precum și profitul companiei. Decizia privind prețul are o aplicare imediată: prețul poate fi modificat rapid, în timp ce pentru a organiza, spre exemplu, o campanie de publicitate, pentru a dezvolta un produs nou sau pentru a crea o rețea de distribuție este nevoie de mai multe luni sau chiar ani de zile. Avantajele politicii de preț nu sunt protejabile: în orice moment, acestea pot fi imitate și depășite de concurență. O structură de cost competitivă poate permite o politică de preț concurențială: concurenții pot să reducă, temporar, prețurile, dar nu se pot menține, mult timp, în deficit, mai ales dacă ei nu dispun de suficiente rezerve financiare pentru susținerea acestei poziții.
4. Teoria economică ne propune o diversitate de metode de fundamentare a prețului: bazate pe cost, pe cerere, pe concurență. Ca rezultat al studierii acestora, putem afirma că stabilirea prețului la produsele unei întreprinderi este una dintre cele mai importante și mai complicate decizii manageriale. Decizia privind formarea prețurilor reprezintă procesul de determinare a prețului de vânzare rezonabil și competitiv, care va genera creșterea vânzărilor și majorarea profitului. Deaceea, producătorul trebuie să aleagă cu grijă metoda potrivită pentru fixarea prețului la produsele fabricate. În general, din diversitatea metodelor de fundamentare a prețurilor, se detașează metoda costului complet, ca fiind cea mai utilizată metodă în R. Moldova. Totodată, o întreprindere care activează pe o piață concurențială nu va putea să ignore și influența unor factori ca: preferințele consumatorilor sau reacțiile concurenților la propria politică de preț.
5. Politica de prețuri este coordonată și subordonată realizării obiectivelor strategice, stabilite prin politica de marketing. În același timp, politica de preț este o componentă a politicii economice și de dezvoltare a întreprinderii, pentru care scopul final este realizarea profitabilă a producției. Politica de preț cuprinde un ansamblu corelat de principii, norme, măsuri și metode concrete, prin care o firmă își definește poziția față de prețul produselor sale, în vederea îndeplinirii unor obiective specifice anumitor perioade.
6. Metodologia fundamentării prețurilor presupune o totalitate de reguli ce vizează dimensionarea prețurilor în vederea încadrării armonioase a acestora în cadrul sistemului de prețuri existent și asigurării profitabilității unităților economice. Componente distincte a metodologiei în cauză o constituie metodele de determinare a prețurilor, axate pe trei abordări principale: prețuri orientate spre costuri; prețuri orientate spre cerere; prețuri orientate spre concurență. Astfel, costurile, cererea și concurența au fiecare un rol bine determinat în stabilirea prețului și combinarea elementelor decizionale menționate permit stabilirea unui preț optim care asigură atingerea obiectivelor prestabilite.
BIBLIOGRAFIE
I. Manuale, monografii și lucrări didactice
1.1. BAKER, M.J. Marketing. București: Ed. S.C. Știința și Tehnica S.A., 1996.
1.2. BEJU, V. Prețuri. București: Editura Economică, 2000.
1.3. BUȘMACHIU, E., GUMOVSCHI, A. Prețuri și tarife. Chișinău: Editura ASEM, 2005.
1.4. DUMITRESCU, D., ALEXANDRU, F. Prețuri și concurență: manual pentru învățământ la distanță. București: Editura Universitară, 2006.
1.5. DUMITRU, M., HAIDUC, L. Prețuri și concurență. București: Editura Fundației “România de Mâine”, 2002.
1.6. GHERASIM, T., CARAUȘ, M. Prețuri și tarife. Chișinău: Tipografia Centrală, 1998.
1.7. GUMOVSCHI, A. Influența politicii de preț asupra gestiunii financiare a agenților economici. Teză de dr. în economie. Chișinău, 2007.
1.8. KOTLER, Pf. Managementul marketingului. București: Editura Teora, 2008.
1.9. MOLDOVANU, D. Doctrinele economice. Chișinău: Editura ARC, 2003.
1.10. MOȘTEANU, T. Prețuri și tarife. București: Editura Economică, 1993.
1.11. MOȘTEANU, T. Prețuri, echilibru concurențial și bunăstare socială. București: Editura Economică, 2001.
1.12. NAGLE, Th., HOGAN, J. Strategia și tactica stabilirii prețurilor. București, 2008.
1.13. PLATIS, M. Prețul și formarea lui. București: Editura Economică, 1997.
1.14. ZUGRAVU, B. Prețuri. Suport de curs. Iași, 2006.
1.15. САЛИМЖАНОВ, И.К. Цены и ценообразование. Москва: ЗАО «Финстатинформ», 1999.
1.16. ТАКТАРОВ, Г.А., ГРИГОРЬЕВА, Е.М. Ценообразование: учебное пособие. Москва: Финансы и статистика, 2005.
1.17. ТАРАСЕВИЧ, В.М. Ценовая политика предприятия. Санкт-Петербург: изд. Питер, 2003.
1.18. ТАРАСОВ, В.И. Ценообразование: учебное пособие. Минск: Книжный дом, 2005.
II. Articole în ediții periodice
2.1. GUMOVSCHI, A. Oportunități moderne de stabilire a prețurilor de ofertă. În: Competitivitatea și inovarea în economia cunoașterii: conf. șt. intern., 28-29 sept. 2012. Chișinău, ASEM, 2012, vol. II.
III. Surse electronice
3.1. VĂDUVĂ, C., VĂDUVĂ, M. Concurență și prețuri. (pentru uzul studenților ID). Disponibil: http://www.utgjiu.ro/fse_new/inv_id/biblioteca_digitala/Concurenta_si_preturi.pdf
3.2. MANOLE, V., STOIAN, M., DOROBANTU, H. Marketing. Disponibil: http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=137&idb=39
3.3. Prețuri și concurență. Disponibil: http://www.share-pdf.com/6cb6bff35fdc44aea566ba35d6be46df/P.C%20-%20CURS%20STUDENTI%202010.pdf
BIBLIOGRAFIE
I. Manuale, monografii și lucrări didactice
1.1. BAKER, M.J. Marketing. București: Ed. S.C. Știința și Tehnica S.A., 1996.
1.2. BEJU, V. Prețuri. București: Editura Economică, 2000.
1.3. BUȘMACHIU, E., GUMOVSCHI, A. Prețuri și tarife. Chișinău: Editura ASEM, 2005.
1.4. DUMITRESCU, D., ALEXANDRU, F. Prețuri și concurență: manual pentru învățământ la distanță. București: Editura Universitară, 2006.
1.5. DUMITRU, M., HAIDUC, L. Prețuri și concurență. București: Editura Fundației “România de Mâine”, 2002.
1.6. GHERASIM, T., CARAUȘ, M. Prețuri și tarife. Chișinău: Tipografia Centrală, 1998.
1.7. GUMOVSCHI, A. Influența politicii de preț asupra gestiunii financiare a agenților economici. Teză de dr. în economie. Chișinău, 2007.
1.8. KOTLER, Pf. Managementul marketingului. București: Editura Teora, 2008.
1.9. MOLDOVANU, D. Doctrinele economice. Chișinău: Editura ARC, 2003.
1.10. MOȘTEANU, T. Prețuri și tarife. București: Editura Economică, 1993.
1.11. MOȘTEANU, T. Prețuri, echilibru concurențial și bunăstare socială. București: Editura Economică, 2001.
1.12. NAGLE, Th., HOGAN, J. Strategia și tactica stabilirii prețurilor. București, 2008.
1.13. PLATIS, M. Prețul și formarea lui. București: Editura Economică, 1997.
1.14. ZUGRAVU, B. Prețuri. Suport de curs. Iași, 2006.
1.15. САЛИМЖАНОВ, И.К. Цены и ценообразование. Москва: ЗАО «Финстатинформ», 1999.
1.16. ТАКТАРОВ, Г.А., ГРИГОРЬЕВА, Е.М. Ценообразование: учебное пособие. Москва: Финансы и статистика, 2005.
1.17. ТАРАСЕВИЧ, В.М. Ценовая политика предприятия. Санкт-Петербург: изд. Питер, 2003.
1.18. ТАРАСОВ, В.И. Ценообразование: учебное пособие. Минск: Книжный дом, 2005.
II. Articole în ediții periodice
2.1. GUMOVSCHI, A. Oportunități moderne de stabilire a prețurilor de ofertă. În: Competitivitatea și inovarea în economia cunoașterii: conf. șt. intern., 28-29 sept. 2012. Chișinău, ASEM, 2012, vol. II.
III. Surse electronice
3.1. VĂDUVĂ, C., VĂDUVĂ, M. Concurență și prețuri. (pentru uzul studenților ID). Disponibil: http://www.utgjiu.ro/fse_new/inv_id/biblioteca_digitala/Concurenta_si_preturi.pdf
3.2. MANOLE, V., STOIAN, M., DOROBANTU, H. Marketing. Disponibil: http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=137&idb=39
3.3. Prețuri și concurență. Disponibil: http://www.share-pdf.com/6cb6bff35fdc44aea566ba35d6be46df/P.C%20-%20CURS%20STUDENTI%202010.pdf
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Perfectionarea Mecanismului Fundamentarii Preturilor LA Intreprindere (ID: 144020)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.