Paradoxuri ale Democratiei Cazul Romaniei

Economie

Paradoxuri ale Democratiei Cazul Romaniei

Byadmin ianuarie 1, 2024

Paradoxuri ale democrației în România contemporană

(2009-2014)

Introducere

Parcursul democrației a fost și continuă să fie unul dificil de observat cu claritate datorită sinuozităților și ambiguităților de fond și de formă ce pot apărea în momentul transgresării de la teorie la realitate și viceversa. Inventată la nivel principial sau teoretic de anticii greci, democrația (demos (gr. veche.) = popor, kratos (kr. veche = putere) este considerată în modernitate și post-modernitate o modalitate de înlăturare și prevenire a tiraniei (Karl Popper), o religie în sine și singurul regim politic (Pierre Manent), încarnarea imperfectă a pieței (Ludwig von Misses), un proces continuu de transformare și modelare a instituțiilor politice (Dahl și Sartori) dependent de condițiile și procesele sociale și economice și de transformarea acestora (Huntington).

Este adevărat că, din momentul apariției sale pe scena modernității, moment considerat de către Huntington primul val lung de democratizare care are loc în jurul anului 1820, procesul democratic are o dinamică particulară și fluctuantă, iar consolidarea acestuia se realizează în mod diferit de la un stat la altul. În paralel, îmbogățirea sensurilor semantice și pragmatice ale cuvântului democrație generează în plan teoretic o creștere a ambiguității pentru cercetătorul interesat de o analiză care să răspundă la întrebarea Ce este democrația?. Dacă în secolul al XIX-lea tradiția democratică este strict legată de liberalism, iar forma de regim modern experimentată este democrația liberală (practic democrația apare ca o rezolvare la problema echilibrului libertate-egalitate nesoluționat pe deplin de către teoreticienii clasici ai liberalismului), secolul al XX-lea și în special perioada interbelică pune democrația în opoziție cu noile tipuri de regimuri extremiste de stânga și de dreapta care se dezvoltă în democrațiile primului și celui de-al doilea val de democratizare. Situația politică internațională de după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial și imediata izbucnire a Războiului Rece, generează o nouă transformare de viziune la nivel teoretic și practic vizavi de democrație ca regim politic dar și ca sistem de valori împărtășit de statele non-comuniste și transformat în ideal ce urma să fie răspândit în Orientul încă nedemocratizat. Întrebările și dilemele referitoare la democrație, jocul democratic, cauzele care generează apariția și consolidarea acesteia și urmările sale constituie un punct esențial pe agenda cercetătorilor contemporani în domeniul științelor socio-umane. La întrebarea care este cel mai bun regim politic?, contemporaneitatea tinde să răspundă în unanimitate că democrația este cea mai apropiată de ideal, dar în același timp dinamica, structura și complexitatea trăsăturilor regimurilor democratice fac analiza democrației un subiect central al științelor politice în special.

Statele foste membre ale Cortinei de Fier care în urma momentului 1989 au pășit pe calea tranziției către democrație, fac parte din ceea ce Huntington numește al treilea val al democratizării cunoscut de modernitate și post-modernitate. Regimurile comuniste de lungă durată de aici plus tradiția și experiențele democratice sau cvasi-democratice anterioare comunismului dau o anumită particularitate tranzițiilor către democrație din state precum Ungaria, Polonia, Bulgaria sau România. Cazul românesc este în particular interesant deoarece este poate cazul cel mai paradoxal, cu siguranța cel mai dificil de așezat într-o matrice de analiză de către cercetătorii regimurilor post-comuniste din Europa Centrală și de Est. Paradoxul cel mai vizibil în cazul românesc, semnalat de o serie de autori interesați de subiectul postcomunismului românesc și tranziției către democrație rămâne faptul că, deși România este singura țară fostă comunistă care se eliberează de regimul totalitarist dictatorial condus de Nicolae Ceaușescu printr-o mișcare violentă și printr-un pseudo-proces care are ca deznodământ executarea cuplului de dictatori, aici regimul comunist persistă mai mult decât în oricare alt caz din zona Cortinei de fier, prin continuitatea elitelor comuniste la guvernarea statului, prin confiscarea revoluției de la 1989 de către aceastea și prin generarea unei tabula rasa – care induce falsa opinie că o dată cu procesul și dispariția Ceaușeștilor comunismul românesc dispare complet. Acest paradox pe care se fundamentează viitorul b#%l!^+a?stat democratic român post-comunist generează la rândul său o serie de paradoxuri în procesul de democratizare și de tranziție la democrație pe care statul și societatea civilă îl vor experimenta după 1989.

În prezenta lucrare îmi propun să analizez persistența acestor paradoxuri ale democrației în România în contemporaneiatate în scopul descoperirii dinamicii procesului democratic din România post-comunistă și a elementelor care sunt particulare felului în care democrația apare și seconsolidează în spațiul politic românesc post-decembrist. Lucrarea pleacă de la premiza expusă de Robert Dahl, anume ca poliarhia ca model funcțional de implementare a democrației presupune un sistem politic care organizează alegeri libere și în care partidele/partidul aflat în opoziție are șanse de a accede la guvernare iar dilema tiraneie majorității poate fi rezolvată în mod pașnic. De asemenea, în cadrul unei democrații post-moderne, deci contemporană accentul în ceea ce privește societatea civilă – guvernații se pune nu pe coercție și un sistem de semi-pază ci pe consens și cooperare în atingerea obiectivelor individuale dar și a celor colective cât și pe o distincție foarte clară între majoritate și minoritate (Sartori). Plecând de la cele prezentate mai sus, lucrarea de față se orientează pe trei instituții formale esențiale în cadrul polarhiilor moderne Statul, Societatea civilă și Mass-Media.

Luând ca perioadă de analiză ultimii 5 ani de guvernare democratică în cazul Românesc, din rațiuni de spațiu dar și de eficiență analitică – perioada 2009-2014 este o perioadă departe de oricare tip de tranziție, de la comunism la democrație sau de la statutul de non-membru UE la cel de membru – voi analiza paradoxuri ale democrației în ceea ce privește funcționarea statului (cu accent pe elementele care țin de organizarea democratică, în special raportul minoritate-majoritate, aspectul legislativ al democrației și dinamica instituțiilor democratice (parlament, guvern, curtea constituțională), funcționarea societății civile (cu accent pe instituțiile formale care o compun și pe trăsăturile aceastora din perspectiva democrației) și funcționarea mass-media corelat cu opinia publică și societatea civilă și cu accent pe teoria polarhiilor a lui Dahl (importanța existenței mai multor centre de putere în cadrul unei democrații).

Un argument important pentru utilizarea teoriei lui Dahl referitoare la poliarhii ca aproximări ale democrației care iau forma regimurilor relativ dar incomplet democratizate este acela că teoria acestuia nu are aplicare numai în cazul SUA și al statelor din Europa de Vest, ci se pliază pe realitățile politice din oricare stat de pe glob. Aplicarea criteriilor procesului democratic și a felului în care acestea sunt asumate și transformate în practici la nivelul instituțiilor politice din cadrul unei poliarhii permit, în opinia lui Dahl o clasificare pertinentă a democrațiilor contemporane și o mai bună înțelegere a procesului democratic în sine, care în opinia aceluiași autor este esențial și constituie un element de interes superior pentru specialiștii în domeniul teoriilor democrației.

Continuând argumentul lui Dahl și extinzându-l în cazul statelor în tranziție către democrație, Huntington consideră că principala problemă a societăților aflate în schimbare, adică a societăților care traversează o perioadă de tranziție, este aceea a lipsei unei ordini legitime. În cazul Europei Centrale și de Est, această problemă își are originile în lipsa tradiției în ceea ce privește instituțiile și guvernarea democratică. Absența unei instituționalizări care să permită organizațiilor să acumuleze valori și stabilitate poate fi explicată și prin faptul că modernizarea, care este apanajul instituționalizării și democratizării, a fost în aceste state manipulată de către regimurile comuniste. În statele occidentale modernizarea a produs societățile complexe, bazate pe comunități politice care sunt menținute de către instituțiile politice bine consolidate. Indivizii din cadrul societăților moderne se identifică cu un anumit grup și cu o varietate de instituții. În cazul comunismului această latură a teoriei modernizării nu s-a materializat. Regimurile comuniste au preluat din fenomenul modernizării doar latura industrializării, mascând totalitarismul politic sub formula „republicilor democratice”.

Plecând de la trăsăturile particulare și care pot fi universalizate ale poliarhiilor, așa cum le prezintă Dahl și de la particularitățile de context politic, social și istoric ale României – particularități cu potențial de a influența procesul democratic de aici – îmi propun în această lucrare să răspund la următoarele întrebări de cercetare: b#%l!^+a?

Ce poate fi considerat paradox și ce poate fi considerat normalitate în cazul democrației românești post-comuniste?

Care sunt principalele caracteristici ale dinamicii procesului de democratizare în cazul românesc în perioada analizată?

Se mai păstrează încă actuale premisele de la care s-a plecat cu cercetarea democrației post-comuniste în România în primii ani de tranziție?

Ne aflăm încă într-un proces de tranziție către democrație sau procesul democratic este unul consolidat astăzi?

Pentru a răspunde la aceste întrebări, plec de la o serie de ipoteze de lucru care îmi permit pe parcursul lucrării o verificare a validității lor. În primul rînd, consider că în cazul analizei dinamicii democratizării oricărui regim politic, aplicarea criteriilor procesului democratic ale lui Dahl corelată cu observarea instituțiilor democratice și a felului în care acestea se consolidează la nivel formal în spațiul macro-social reprezintă o metodă esențială de lucru. Criteriile procesului democratic conform lui Robert Dahl sunt următoarele: participarea efectivă, egalitatea la vot, dobândirea unei înțelegeri luminate, exercitrea controlului final asupra agendei și cuprinderea adulților. În opinia lui Dahl, aceste criterii au o influența în spațiul micro-social, adica la nivelul societății, anume aceea de a asigura egalitatea din punct de vedere politic a fiecărui cetățean. O dată ce se realizează trecerea de la teorie la practică, instituțiile oficiale ale unei democrații (poliarhii în limbajul utilizat de către Dahl) devin oficialii aleși prin vot, alegerile libere, corecte și recvente, libetatea de expresie, sursele altenative de infomare, autonomiea asociațională și cetățeniea cuprinzătoare. Aceste elemente identificate de către dahl ca fiind particulare modelului ideal al democrației – primele – sau modelului practic al poliarhiei – a doua categorie – m-au determinat să selectez ca variabile de analiză ale procesului de democratizare în România în perioada 2009-2014 elemente și instituții care aparțin ambelor versanți ai clivajului stat-societate.

În al doilea rând, consider că în cazul românesc, posibilele paradoxuri și iregularități în apariția și consolidarea procesului democratic sunt date de specificul regimului comunist de aici cât și de specificul perioadei pre-comuniste, anume interbelicul românesc, care pentru post-comunism reprezintă unicul model autohton de dezvoltarea politică și economică plecând de la principii și valori Occidentale (liberalism, capitalism) și de la baze proto-democratice (vot universal, opoziție politică, parlamentarism). Din acest motiv, o analiză pertinentă a procesului democratic în contemporaneitate este imposibil de realizat fără raportarea la momentele anterioare care au influențat prezentul. În al treilea rând, în cercetarea realizată plec de la premiza că în vederea observării progresului democratic, există trei elemente esențiale care trebuie analizate: statul, societatea civilă și mass-media (ca principală formă de comunicare a discursului politic și social, deci ca principal transmițător sau mijloc de mediere între emițător și receptor). Acestea trei conțin în organizarea și dinamica lor cele mai vizibile și cele mai importante principii și instituții democratice, iar analiza lor este cel mai bun indicator al gradului de democratizare al unui stat.

În vederea identificării elementelor tipice, atipice și a paradoxurilor procesului democratic și democrației așa cum este înțeleasă și aplicată în spațiul românesc post-comunist, apelez la o serie de variabile dependente și independente utile în dezvoltarea analizei pe care îmi propun să o realizez. Variabila dependentă ale cărei cauze, urmări și parcurs îmi propun să le depistez pentru perioada analizată este reprezentată de procesul de democratizare în spațiul post-comunist din România. Variabilele independente care permit explicarea acestui proces sunt atât teoretice cât și empirice. Este vorba despre instituțiile politice ale statului ale căror funcționare și dinamică de-a lungul timpului ne pot oferi indicii referitoare la ritmul și calitatea procesului de democratizare. Printre aceste instituții se numără Constituția, parlamentul, sistemul politic, sistemul de partide și sistemul electoral (pe versantul statului), cultura politică și cultura civică, participarea politică, gradul de solidaritate și gradul de instituționalizare a normelor democratice la nivelul cetățeanului (pe versantul societății civile), libertatea de exprimare, discursul politic și reflectarea lui în media, discursul jurnalistic și rolul media în conturarea opiniei publice (pe versantul mass-media). Toate variabilele menționate mai sus urmează să fie analizate din perspectiva procesului de democratizare, urmând modelul furnizat de către Robert Dahl, care pune accentul pe inetituțiile formale particulare unei democrații (poliarhii) și pe felul în care principiile democratizării se reflectă în funcționarea acestor instituții.

Metodologia lucrării se bazează pe o analiză calitativă, pe orizontală și pe verticală a variabilelor independente în vederea obținerii unor răspunsuri pertinente la întrebările b#%l!^+a?enunțate inițial și în vederea validării sau invalidării ipotezelor de lucru. Pornesc de la premiza că o cercetare prealabilă a contextului istoric, politic și social cât și a contextului ideologic în care democrația își are originile în cazul românesc, este absolut necesară. Din acest motiv, primul capitol al lucrării – Tradiție și practică democratică în România. Un cadru de analiză – are menirea de a regla tocmai cadrul empiric și teoretic de analiză a democrației post-comuniste în cazul României. Consider că interbelicul românesc influențează într-o măsură considerabilă dinamică dezvoltării și modernizării statului și societății românești după căderea comunismului. Aceste influențe se reflectă la nivel formal, în instituțiile care sunt preluate din guvernarea interbelică, dar și la nivel informal prin mentalitățile, credințele și valorile generate de interbelicul românesc și care reînvie în post-comunism având un efect nu tocmai salutar asupra procesului de democratizare. Apoi, regimul comunist are de asemenea o influență directă asupra modelării procesului de democratizare în post-comunism. Remanențele comuniste care se regăsesc în funcționarea instituțiilor politice și sociale de după 1989 influențează democratizarea și sunt generatoarele celor mai multe paradoxuri ale democrației ce sunt valide încă în perioada de timp analizată în această lucrare. Punctul final pe care îl tratez în primul capitol al lucrării se referă tocmai la post-comunism și la particularitățile democratizării în perioada de tranziție românească, punctând cu ajutorul bazei teoretice furnizată de către Robert Dahl, Anthony Giddens și Samuel P. Huntington caracteristicile democratizării în cel de-al treilea val.

Capitolul al doilea tratează tema democratizării și procesului democratic în spațiul politic românesc punând accent pe Stat și guvernare. Consider că elementele cele mai importante din perspectiva democrației și procesului de democratizare la care este necesar să ne uităm atunci când vorbim despre statul și guvernarea democratice sunt în primul rând parlamentul și constituția ca elemente-cheie în inițierea și consolidarea procesului democratic și apoi relația guvernanți-guvernați în care intră analiza partidelor politice și a sistemului electoral, dinamica votului, teoriile reprezentării și clasica dispută majoritate /minoritate din cadrul teoriilor democrației.

După prezentarea palierului formal, al instituțiilor statului, capitolul al treilea al lucrării este dedicat spațiului micro-social constituit din Societatea civilă, opinia publică și mass-media. Accentul este pus în această parte a lucrării pe dinamica societății civile ca generatoare a opiniei publice, ca principal controlor al agendei politice și de asemenea ca spațiu în care se manifestă procesul democratic. Apoi, acord în cadrul acestui capitol spațiu ideei de opinie publică și felului în care aceasta se conturează în post-modernitate. Argumentul principal pe care îl utilizez aici aparține lui Giovanni Sartori care este de părere ca societatea contemporană este cea care experimentează trecerea la comunicarea non-verbală și instaurarea supremației imaginii a televiziunii și a celorlalte media vizuale în fața mijloacelor tradiționale de informare. Ultima parte a acestui capitol este dedicată felului în care new-media și media online reușesc să genereze un paradox al democrației pozitiv atât în cazul românesc cât și în toate celelalte cazuri din alte state care au utilizat online-ul în campanii de solidarizare socială ce au reușit practic să mute atenția opiniei publice de pe ecranul televizorului pe cel al tabletei sau Iphon-ului.

Atât în cazul capitolului al doilea cât și în cazul capitolului al treilea al lucrării, analiza realizată la nivelul spațiului macro și micro-social se raportează la o serie de evenimente pe care le consider de importanță majoră și care au avut loc în intervalul de timp analizat în lucrarea de față ( 2009-2014 ). Evenimentele analizate atât din perspectiva instituțiilor statului cât și din cea a societății civile sunt alegerile prezidențiale din 2009, alegerile parlamentare din 2012 și alegerile prezidențiale din 2014. Pe lângă aceste evenimente electorale a căror importanță pentru analiza din perspectiva criteriilor și instituțiilor democratice este esențială, îmi concentrez de asemenea atenția pe Constituția în vigoare și pe legislația elaborată de către legislativul român în perioada analizată cât și pe dinamica clasei politice în raport cu dinamica societății civile. Pe tot parcursul lucrării mă voi strădui de asemenea să realizez în permanență o comparație pe orizontală între realitățile politice și sociale existente în perioada analizată și realitățile de aceeași natură din primii 5-10 ani de tranziție din România post-comunistă. Așadar, parametrii empirici de analiză utilizați în cadrul studiului de caz care se referă la dinamica democratizării în România în perioada 2009-2014 în vederea descoperirii dinamicii și caracteristicilor procesului de democratizare sunt următorii:

Constituția în vigoare a României;

Legislația esențială elaborată în perioada analizată;

Alegerile prezidențiale din 2009 și 2014;

Alegerile parlamentare din 2012; b#%l!^+a?

Activitatea guvernamentală și prezidențială de interes pentru subiectul lucrării și reflectarea acesteia în opinia publică și în mass-media.

Parametrii teoretici de analiză sunt constituiți din criteriile procesului democratic enunțate de către Robert Dahl și de către relația acestora cu principalele instituții politice dintr-o democrație. De asemenea, în cadrul studiului de caz utilizez ca model de analiză, metoda utilizată de către Arend Lijphart în Modele ale democrației, încercând să pun în special accentul pe particularitățile care evidențiază paradoxuri ale democrației în cazul românesc în perioada analizată. Motivul pentru care am ales desfășurarea studiului de caz pe două capitole și nu dedicarea ultimului capitol acestuia, așa cum se întâmplă de obicei, este acela că, în cazul lucrării de față, analiza fenomentului democratizării și dinamicii acestuia include pe de o parte spațiul macro-social cu instituțiile sale (stat, guvernare, partide politice, constituție, parlament, opoziție) și pe de altă parte spațiul micro-social cu instituțiile sale non-formale specifice (societate civilă, opinie publică, participare politică) și mass-media ca moderator între cei doi versanți ai clivajului stat-societate. Dat fiind faptul că studiul de caz se referă la România în perioada 2009-2014 și la analiza paradoxurilor democrației în această pertioadă dată consider că un singur capitol dedicat studiului de caz ar fi periclitat calitatea analizei și nu ar fi avut aceeași claritate ca în cazul ales de mine, acela de a organiza planul lucrării în funcție de clivajul stat-societate în analiza fenomenului democratizării în România în perioada indicată.

Bibliografia utilizată se împarte în două categorii distincte, una se referă la baza teoretică a lucrării, care va fi asigurată de studii, cercetări și articole în domeniile teoriei politice și teoriei democrației, post-comunismului, politicii românești. Preiau și utilizez ca bază tepretică principală argumentele lui Robert Dahl referioare la principiile și instituțiile democratice, ale lui Giovanni Sartori referitoare la pluralism și seminificația acestuia în contextul democrațiilor moderne consensualiste și a lui Anthony Giddens referitoare la noțiunea de modernitate și consecințele acesteia. În ceea ce privește politica româneasca și analiza sistemului politic românesc post-comunist, principalii autori la care mă raportez sunt Daniel Barbu și Cristian Preda ale căror analize sunt edificatoare în reconstruirea contextului politic și social în care se desfășoară procesul democratizării în România post-comunistă. În vederea obținerii unei mai bune viziuni asupra evenimentelor asupră cărora mă concentrez în perioada analizată, apelez la presa de specialitate, anume în special la numerele speciale ale revistei de științe politice Sfera politicii care conține articole și eseuri pe temele de actualitate ce au loc la nivel politic și al societății în perioada analizată în această lucrare. Documentele primare, cum ar fi Constituția românească și legislația în vigoare emisă în perioada analizată și de interes pentru demersul teoretic al lucrării mele, constituie de asemenea parte integrantă a bibliografiei lucrării.

Înainte de a începe propriu-zis, o ultimă explicație este necesară, anume cea referitoare la definiția termenului paradoxuri democratice, care apare în titlul lucrării și care de altfel constituie ținta finală a acestei lucrări (descoperirea paradoxurilor democratice în România în perioada 2009-2014). Plecând de la distincția făcută de către Robert Dahl între democrație și poliarhie, la rândul meu aprofundez această distincție și consider paradoxuri ale democrației inadvertențele care se regăsesc între principiu și practică, între legislație și practică și între principiu și legislație în cazul componentei democratice a regimului politic românesc. De asemenea, fac distincția între ideea de regim politic și ideea de democrație, cei doi fiind termeni distincți, așa cum susține Dahl, care vine cu necesitatea inventării poliarhiei ca formă concretă a democrației și Cristian Preda care afirmă faptul că „filozofia politică este astăzi acel discurs care consideră că democrația nu e un regim și că istoria e încarnarea voinței umane libere. Relația dintre democrație și istorie e obiectul filozofiei politice. Dar acordul asupra acestei definiții este foarte fragil: el e în permanență subminat de înțelesurile date democrației și istoriei.”

1. Tradiție și practică democratică în România. Un cadru de analiză

1.1. Interbelicul românesc ca model primar de dezvoltare și modernizare pentru b#%l!^+a?România post-comunistă.

Modernizarea românească și rolul modernității ca fenomen ce marchează trecerea de la o societate profund agrariană la una gradual birocratizată, reprezintă fenomene complexe și îndelung dezbătute de către contemporani. De la istoricii interbelici și chiar înaintea acestora, revoluționarii intelectualii pașoptiști, până la analiștii politici, sociologii și istoricii contemporani, fiecare a încercat să interpreteze dinamica statului și a societății românești în momentul trecerii de la ceea ce în istoriografia românescă este cunoscut ca Evul Mediu (sec. XV-XVIII) la modernitate (sec. XIX-XX).

Interbelicul românesc, perioada dintre cele două războaie mondiale, este în general acceptat ca perioada de apogeu a României. Este momentul în care România are cea mai mare întindere ca urmare a unirii cu Transilvania, Bucovina și Basarabia. De asemenea, din punct de vedere economic, între anii 1922-1927 (perioada cea mai lungă a guvernării liberale interbelice) industria româneasca și comerțul iau un avânt fără precedent. Din punct de vedere politic, Constituția de la 1923 și reforma agrară și cea electoral, ar fi trebuit să democratizeze sistemul politic românesc, garantând separarea puterilor în stat și o largă participare politică din partea cetățenilor. Conform aceleiași logici, reforma agrară, cea mai mare expropiere de pământ care s-a făcut în Europa cu acordul marilor moșieri, urma să modifice componența socială a societății, generând de asemenea o evoluție a mentalităților și o îmbunătățire a nivelului de trai al țăranilor. În ciuda reformelor cu caracter modernizator care s-au realizat în interbelic, două sunt cauzele pentru care acestea un au reușit să genereze o democratizare reală a regimului politic din România Mare. În primul rând, faptul că modernizarea pornește de sus, este înfăptuită de către elitele politice cu ajutorul statului- utilizat ca instrument esențial în răspândirea transformării. În al doile rând, faptul că perioada interbelică este marcată un numai în cazul României Mari, dar în întreaga Europă Centrală și de Est de un val de naționalism ce își are rădăcinile în irredentismul de imediat de după terminarea războiului și care în cazul românesc reușește să acapareze elita intelectuală.

Dacă în ceea ce privește argumentarea și interpretarea caracterului fenomenului modernizării românești, opiniile diferă, în ceea ce privește influența acestui proces supra evoluției ulterioare a societății românești și a statului român opiniile converg în general în aceeași direcție: România modernă, al cărei moment de apogeu îl constituie perioada interbelică, constituie sursa principală de configurare a sistemului politic și a societății românești din contemporaneitate. Dacă influența interbelicului și a începuturilor modernității asupra felului în care istoria, democrația și dinamica societății civile sunt înțelese la noi astăzi este acceptată de majoritatea cercetătorilor, măsura în care această influență se exercită diferă considerabil. Există istorici și sociologi care sunt de părere că interbelicul românesc a reprezentat o perioadă de prosperitate economică, avânt național și reformă administrativă fără precedent în istorie și care s-a realizat cu ajutorul a două condiții esențiale: liberalismul în plan politic și capitalismul în plan economic. Această interpretare a interbelicului a fost dată printre alții de către Ștefan Zeletin (scriitor și ideolog al liberalismului din interbelic) care vine cu o interpretare din perspectiva liberală dar construită utilizând vulgata marxistă a marilor reforme modernizatoare înfăptuite de guvernările liberale din interbelic. Prin afirmația sa referitoare la capitalismul național și rădăcinile acestuia, Zeletin fixează principal problemă a modernizării românești, care devine o dată cu trecerea timpului un paradox al democrației post-comuniste. În procesul de naștere a României modeme – afirmă Zeletin – trebuie să se deosebească două mari curente: unul zgomotos, dar superficial, anume al ideilor liberale care pleacă de la Paris spre București și Iași; altul tăcut, dar adânc, care pleacă de la Londra spre Constanța, Galați, Brăila: e curentul economiei capitaliste engleze. Istoriografia română s-a încumetat să explice până acum nașterea societății burgheze române numai prin întâiul curent, ignorând cu totul existența celui din urmă sau neprețuindu-1 după valoarea sa reală. Această nefericită metodă a dus la nonsensul sociologic bine cunoscut, că edificiul nostru burghez s-ar reduce la forme fără bază. Cercetarea de față se mișcă pe calea diametral opusă: ea deduce plămădirea României moderne din influența economiei capitaliste engleze.

În ciuda caracterului să modernizator, prin marile reforme economice și administrative ce au loc în special în primele două decenii de după Primul Război Mondial, interbelicul românesc dominat cel puțin inițial de guvernările liberale și de dinastia Brătienilor, nu reușește să inițieze un proiect democratic care să asigure în România modernă occidentalizarea și modernizarea mult dorite. Problema interbelicului este identificată de către Daniel Barbu care susține că „modernitatea nu este trăită ca o cultură a experienței, fondata pe dinamica economiei și pe previziunea socială, ci ca o cultură a discursului în care prezentul este așezat pe valurile Istoriei și este supus iradierii modelului democratic european…Pentru elita intelectuală românească, modernizarea a fost, înainte de toate, o operație de convertire: renunțând la privilegiile Vechiului Regim, ea a pășit pragul vârstei democratice înarmată cu toate prerogativele ce revin de drept clasei politice legitime a unei b#%l!^+a?națiuni. În mod natural, exercițiul acestor prerogative a fost investit în discursul politic, în defavoarea activităților condiționate de sfera economicului. Un discurs care nu a funcționat din plin decât în interiorul unui imaginar populat de valori precum libertatea, de reprezentări simbolice asemeni patriei, ce sunt enunțate potrivit morfologiei Dreptului și sintaxei Istoriei. De altfel, de îndată ce s-a adăpostit în sânul discursului politic, Istoria însăși a devenit mai puțin o memorie colectivă sau erudită a oamenilor și faptelor, cât lectura unui imaginar fondator al modernității și, cu acest titlu, un fel de viitor răsturnat dialectic”.

Ceea ce Daniel Barbu avansează ca ipoteză de lucru pentru cei care sunt interesați de analiza și cercetarea rădăcinilor sau originilor democratice ale sistemului politic românesc, este faptul că democrația ca și liberalismul apar în spațiul românesc începând cu jumătatea secolului al XIX-lea dar un reușesc să se instituționalizeze ca proiect politic în sensul liberal al cuvântului. Valorile democratice și principiile liberale nu sunt corect înțelese și însușite nici măcar de către elita intelectuală și politică din interbelic, iar modernizarea și democratizarea se realizează “de sus” prin înrâurirea statului și a aparatului birocratic și administrativ care începe să ia amploarea ca înlocuitor al organizării agrariene, dominată de domn și curtenii boieri. Date fiind toate aceste trăsături, „este evident că omul Vechiului Regim românesc nu avea nimic în comun cu homo oeconomicus, cu omul occidental deprins să lamineze ierarhiile și să nu recunoască de bună voie drept legitimă acea autoritate politică la care nu a aderat în mod liber, căreia nu i-a dat propriul său asentiment, la instaurarea și funcționarea căreia nu a consimțit. Viața tradițională a oamenilor Vechiului Regim a rămas, până foarte târziu, ordonată în funcție de scopuri care nu erau rezultatul unor alegeri individuale. O societate rurală în proporție de 80%, cum era cea românească până în 1928, își moștenește, fără nici o îndoială, consensul și nu-și poate îngădui luxul de a inventa opțiuni alternative în raport cu finalitățile economice impuse de climat, de sol și ele regimul ancestral al proprietății.”

Punctul de vedere constituit de Daniel Barbu, Cristian Preda și alți cercetători în domeniul științelor politice și al istoriei poate fi rezumat astfel: spre deosebire de Occident unde liberalismul se configurează inițial ca proiect teoretic și ca soluție la problema teologico-politică (a supremației bisericii), iar democrația modernă se dezvoltă din dilema liberală libertate vs. egalitate, în cazul românesc, modernitatea nu reușește să păstreze din lozincă Revoluției franceze decât fraternitatea (convertită în plan politic și social în naționalismul interbelic), înlocuind libertatea și egalitatea – drepturi individuale esențiale într-o democrație – cu dreptatea prezentă în lozincile pașoptiste și care se transformă în plan politic și social într-un proces modernizator realizat prin înrâurirea statului ca principal purtător și împărțitor al dreptății și al celorlalte elemente modernizatoare atât în plan economic cât și în plan politic și social.

Această particularitate a modernității interbelice este completată de nașterea în aceeași perioadă a naționalismului românesc modern ce ia inițial forma intelectuală a românismului și care este considerat de către Cristian Preda profund anti-modern și opus valorilor și principiilor care au generat în Occident modernizarea pe baze liberale și democratice.

Această particularitate a interbelicului, ce se va dezvoltă și va lua amploare în anii comunismului naționalist generează în contemporaneitate ceea ce se poate numi paradoxul republicii absente (existența statului, a guvernării în lipsa guvernaților). După căderea comunismului, în 1989, post-comunismul românesc reia tema modernizării și proiectul democratic din punctul în care acesta fusese abandonat în interbelic. Toate obstacolele și inadecvările la modernitate din interbelic se transmit de asemenea în post-comunismul românesc, fapt ce va genera întârzierea multor procese esențiale pentru desăvârșirea societății civile și a valorilor democratice în general. La fel ca în cazul interbelicului românesc, clasa politică din post-comunism utilizează statul ca principal element modernizator al societății, fapt ce face aproape inexitente în primii ani ai tranziției o serie de valori și principii democratice specifice societăților moderne.

Totuși, în ciuda lipsurilor pe care le prezintă, modelul de modernizare interbelic se menține ca modelul principal de inspirație pentru modernizarea post-comunistă, cel puțin în primii ani ai tranziției de la comunism la democrație. O altă dovandă a continuității dintre interbelic și post-comunism în viziune și aplicarea acesteia în procesul de modernizare o reprezintă învierea partidelor politice istorice încă din primul deceniu al tranziției. Dintre acestea, Partidul Național Liberal (PNL) contemporan a reușit să treacă proba timpului și a democrației menținându-se pe scena politică. Liberalii contemporani păstrează până astăzi în ideologia și programul politic elemente și principii care vin din interbelic și utilizează elita politică interbelică, în special familia Brătienilor, ca sursă de legitimare a caracterului b#%l!^+a?profund liberal și a continuității liberalismului interbelic în ideologia liberală post-comunistă.

1.2. Comunismul și ratarea modernizării politice

Interbelicul românesc se finalizează cu victoria totalitarimului care va anihila inclusiv puținul care fusese realizat la nivel de modernizare politică în interbelic. Comunismul românesc poate fi împarțit din punct de vedere temporal și ideologic în două etape, anume perioada de început care reprezintă triumful stalinism-leninismului și promovează la conducerea partidului și a statului elitele politice internaționaliste și perioada comunismului naționalist care culminează o dată cu preluarea puterii de către Nicolae Ceaușescu. Moștenirea interbelică pe care comuniștii o primesc este aceea a unei societăți civile inexistente, o republică absentă și de asemenea a unui aparat de stat obișnuit în general să controleze de sus în jos spațiul public. Din acest motiv, există o serie de puncte de vedere care în mod paradoxal plasează ideologia totalitară pe loc secund în modelarea regimului și atribuie trăsăturile specifice pe care acesta le-a avut în cazul românesc unei lipse de consolidare a societății civile și de instituționalizare a principiului democratic al contestării. În analiza comunismului românesc, Daniel Barbu ajunge la concluzia că „mai curând decât o mitologie a sensului istoriei, comunismul a fost, în România, un rit al puterii, adică o formă de acceptabilitate socială a unei autorități statale constituite după alte reguli decât cele tradiționale. Mitul implică credința într-o instanță mântuitoare, ritul nu este însă decât o formă de organizare a spațiului public și a comportamentelor colective. Nu crezul ideologic, ci, dimpotrivă, „necredința" în idei caracterizează regimurile totalitare. În România, ideologia socialismului științific nu a fost mai mult decât o rutină a discursului și o pantomimă folosită cu ocazia reuniunilor publice.”

Aplicând teoria exit/voice din economie elaborată de Hirschmann, la situația politică din România comunistă, putem realiza cu ușurință faptul că regimul comunist a acționat întocmai ca un monopol leneș, preferând la nivel marginal să permită actorilor sociali și politici abandonul și evitând astfel contestarea.

Lipsa de consolidare a societății civile a facilitat această atitudine din partea regimului comunist, iar din acest motiv, România comunistă este una dintre excepțiile din Europa Centrală și de Est care nu au avut dizidență politică și nici o contestare substanțială a regimului politic totalitar din partea societății civile, deci a spațiului public. Ceea ce intelectualitatea reciclată post-comunistă a numit revoluția prin cultură este de fapt o formă artificială de contestare și este cel mai bun exemplu pentru felul în care regimul comunist ca monopol a reușit să organizeze iluzia libertății intelectualității din acea perioadă. În fapt, formula rezistența prin cultură nu ar fi fost posibilă în comunismul românesc datorită mecanismului cenzurii și propagandei ideologice care decideau în mod exclusiv ce se publică și ce nu se publică, realizând astfel o selecție la nivel ideologic a felului în care urma să fie structurată cultura și elita intelectuală în comunism. Din acest motiv, în ceea ce privește spațiul public în comunism „vina cea mai gravă, cea pe care nu o poate anula nici o tranziție, nu a fost însă colaboraționismul – fățiș sau confidențial – al unora, ci starea de emigrație morală în care s-a refugiat, vreme de cinci decenii, cea mai mare parte a societății românești. Dezinteresul general față de viața comunității, neimplicarea în evenimente, neîncrederea față de vecini și prieteni, grija obsesivă pentru hrana de fiecare zi, urmărirea cu orice preț a interesului personal, dorința de a ajunge la țintă înaintea – și, dacă trebuie, pe socoteala – celuilalt, iată cum se desenează harta unui paradox geopolitic: cei mai mulți români au trăit în România fără a fi fost vreodată prezenți la ceea ce s-a petrecut în propria lor țară. Rezistența „prin cultură", rezistența în interiorul „propriei minți" poate echivala, în ultimă instanță, cu o formă aproape patologică de autism etic.”

Lipsa contestării și criticii la adresa regimului venită din interiorul partidului-stat sau din spațiul public va acutiza în postcomunism problema lipsei guvernaților, generând un stat lipsit de subiecți politici, care va realiza democratizarea de sus în jos după modelul aplicat anterior de statul interbelic și de cel comunist.

Astfel, date fiind toate particularitățile regimului comunist românesc, dintre care merită menționate și privite îndeaproape caracterul naționalist al regimului promovat în epoca ceaușistă, lipsa de contestare și cenzura atotputernică , spațiul public – considerat izvorul sau sursa primară a conturării modernității – este complet anihilat. Sub comunism, spațiul public nu s-a alcătuit și nu a funcționat ca un spațiu pus în comun de către cetățeni în urma unui act liber de voință, ci, într-o manieră oarecum hobbesiană, asemeni unui spațiu b#%l!^+a?creat de Partidul Comunist, în propriul său avantaj și pentru folosința sa exclusivă. Dovada pentru acest lucru stă și faptul că, în perioada imediat următoare căderii comunismului, dezbaterea referitor la comunism, ceea ce teoreticienii postcomunismului numesc împăcarea cu trecutul, nu s-a produs în spațiul public de la noi.

Aparent, la fel cum a fost cazul și în interbelic, și în comunism, populația se mobilizează mult mai ușor sub stindardul naționalismului decât sub cel al protestului și contestării unor valori anti-individuale și anti-democratice. În anii de ceaușism suprem apelul la patriotism și la rezistența împotriva inamicilor externi i-au mobilizat cu succes pe oameni în vederea realizării proiectelor economice și de infrastructură mamut cum ar fi Transfăgărășanul și Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ambele proiecte făceau dovada unei gigantomanii de tip stalinist, în care natura era cucerită cu mari costuri omenești, iar trupele de geniu erau desfășurate ca să dezamorseze o prezumtivă amenințare externă: pierderea Transilvaniei în favoarea Ungariei sau închiderea gurilor Dunării de către Uniunea Sovietică. De altfel, discursul naționalist comunist al lui Ceaușescu preia o serie de elemente din discursul specific naționalismului interbelic care a generat în anii 30 apariția și dezvoltarea mișcării legionare. Astfel, pe lângă angrenarea unui număr important de intelectuali agreați de regim în scrierea unor „opere” care trimiteau insistent la mitul originilor și asociau patriotismul fervent cu venerația față de partidul-stat și conducătorii acestuia în persoana cuplului Ceaușescu (printre aceștia se numără Corneliu Vadim Tudor, Adrian Păunescu sau Ion Lăncrăjan), discursurile ceaușiste utilizează o serie de teme și idei create și promovate în interbelic de intelectualitatea creatoare și simpatizantă a românismului cum ar fi Lucian Blaga, Emil Cioran sau chiar Constantin Noica.

În această particularitate naționalistă, stă probabil paradoxul cel mai mare al comunismului românesc, așa cum argumentează și Lucian Boia: „Astfel, ajuns la apogeu, comunismul a sfârșit prin a elabora un discurs istoric bivalent și net contradictoriu, prins în două registre care nu făceau corp comun decât într -o manieră formală. Pe de o parte, o schemă soei o-economică, în genere lipsită de viață și prea puțin convingătoare. Pe de altă parte, evocarea evenimentelor și personalităților, a miturilor naționale, în cea mai bună (sau mai rea) tradiție istoriografică a unui secol al XIX-lea predominant naționalist.”

O dată cu instaurarea și consolidarea comunismului românesc, prin particularitățile ideologice și politice pe care regimul le dezvoltă și prin influența pe care o va avea asupra spațiului public, se produce, așa cum precizam mai sus un nou paradox, acela al îndepărtării de ideologia marxistă – generatoarea inițială a acestui tip de totalitarism – și al apropierii de naționalismul interbelic, generator în acea epocă a celuilalt tip de ideologie extremistă, legionarismul. Apelând la naționalism, comunismul reușește să anihileze complet orice formă de protest din spațiul public din simplul motiv că își asumă și arogă rolul național și ideologia naționalistă, singura care fusese până atunci capabilă sămobilizeze un segment al societății civile din interbelic. Astfel, orice formă de contestare este anihilată dinainte de a se naște. Singura posibilă opoziție pe care societatea civilă românească ar fi putut să o facă în ansamblul său la adresa comunismului ar fi trebuit să plece de pe palierul naționalismului și românismului – unica formă de identitate colectivă cunsocută de aceasta – șisă se opună dialecticii marxiste. O dată naționalismul înglobat în linia de acțiune a partidului-stat, se produce sau mai precis se reproduce ratarea modernizării politice a statului și societății române în comunism, așa cum s-a produs și în interbelic, datorită aceluiași fenomen (adoptarea discursului naționalist la nivelul elitelor politice) și așa cum vom vedea că se va întâmpla și în cazul primilor ani de postcomunism românesc.

1.3. Postcomunism, democratizare și democrație

Din punctul de vedere al științei politice și politicii comparate, căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est pune în discuție o serie de probleme de ordin politic și instituțional cu care statele din această zonă nu s-au mai confruntat până acum.

Ceea ce comunismul a lăsat în urmă în statele central-est europene este o societate civilă dominată de cetățeni novici și imaturi în ceea ce privește tradiția și practica democratică, un sistem instituțional osificat, puternic birocratizat și dominat de practicile comuniste, economii naționale deficitare și datorii externe foarte mari. Golul instituțional, social și politic care se crează în momentul desființării partidului-stat face imposibilă adoptarea unui anumit tip de regim, fie el democratic sau autoritar. Așadar, statele vor intra într-o etapă tranzitorie și lipsită de conținut ideologic și conceptual bine pus la punct, care va purta numele de postcomunism. Tautologic, postcomunismul poate fi definit ca fiind ceea ce urmează după comunism, sau mai exact, ceea ce a înlocuit comunismul.

Richard Sakwa distinge două dimensiuni ale postcomunismului. Pe de o parte acesta se poate referi la perioada post-socialistă la nivel global, fiind caracterizat prin b#%l!^+a?modificările generate de căderea comunismului în configurația internațională și în relațiile dintre state. Pe de altă parte, postcomunismul se poate referi în mod special la cele 27 de state europene și asiatice care la un anumit moment dat au făcut parte din ordinea comunistă postbelică. În ambele cazuri postcomunismul ca fenomen de respingere a ordinii comuniste nu poate avea decât o definiție negativă iar acest fapt determină necesitatea analizării acestuia în comparație cu ceea ce a însemnat comunismul în practica instituțională, politică, administrativă, economică și socială.

Abordarea lui Miklos Harszati evidențiază într-un mod și mai pregnant legătura dintre comunism și postcomunism. Acesta consideră postcomunismul cea de-a treia etapă a apariției societății civile în regimurile comuniste și a liberalizării și democratizării regimului politic. Conform acestei abordări configurația instituțională și consolidarea unui regim politic democratic sunt elemente esențiale în etapa post-comunistă. Apariția unei noi configurații instituționale solide, a unei societăți civile active și mature, a unui sistem politic democratic și a unui sistem economic bazat pe liberul schimb și proprietatea privată, nu este neapărat una simultană. Libertatea și democrația sunt fenomene deduse în cazul statelor post-comuniste, iar în opinia lui Samuel Huntington, inexistența tradițiilor și a valorilor în acest sens pune în dificultate crearea unei ordini legitime. Modelul și influența Vestului ca tabăra „învingătoare” în războiul ideologic ce polarizase lumea vreme de 50 de ani au determinat, așadar, opțiunea Estului pentru democrație și economia de piață.

Inițial, reacția societăților din statele post-comuniste a fost una euforică vis-à-vis de înlocuirea comunismului cu democrația. Pe parcurs s-a întâmplat un fenomen pe care Leslie Holmes l-a asemănat cu trezirea din „beția euforiei”. Perioada de tranziție s-a dovedit a fi una dificilă, iar implementarea de sus a democrației în state lipsite de tradiție și instituții democratice în perioada dinaintea instaurării regimului comunist, a generat decizii forțate cu repercusiuni nu tocmai pozitive pentru indivizi. Rata șomajului crește în urma privatizării industriei, iar statul încă închistat în structurile fostului regim, nu-și mai poate asuma rolul de „protector” absolut al nevoilor sociale. Inflația devine galopantă, iar privatizarea scoate la iveală o nouă clasă de îmbogățiți peste noapte. Aceștia vor accentua frustrarea populației și nostalgia pentru un regim în care toată lumea avea un loc de muncă sigur, iar iluzia egalitarismului era un fel de panaceu împotriva frustrării generate de lipsurile materiale și de obediența ideologică.

Comunismul s-a dovedit a fi doar o cortină ce a înăbușit timp de jumătate de secol problemele stringente ale societăților din Europa de Est. O dată cu căderea acestei cortine, reapar în prim-plan sentimentele naționaliste și șovine așa cum fuseseră abandonate imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial. Partidele istorice care reînvie își scot de la naftalină discursul ideologic de demult, care nu se mai potrivește realității actuale. Foștii dizidenți comuniști sunt cei care au experiența cea mai mare în ceea ce privește guvernarea unui stat, motiv pentru care se produce „revoluția roz”. Prin acest concept, Leslie Holmes, explică fenomenul de „privatizare a nomenclaturii”, adică alegerea în funcții politice a foștilor comuniști care au acceptat regulile jocului democratic. Însă nu toți foștii nomenclaturiști au acceptat în mod sincer compromisul democratic, iar remanențele comuniste sunt vizibile în modul de luare a deciziilor și în practica de guvernare în general.

Daniel Barbu sesizează faptul că, în cazul românesc, reconcilierea propriu-zisă cu fostul regim, este înlocuită de „convertirea ratată” a „anticomuniștilor postcomuniști”. Aceștia își propun să facă „economie de conștiință” și încearcă să se sustragă eticii responsabilității față de faptele pe care le-au săvârșit într-un trecut colectiv din care înceară din răsputeri să se excludă. Această tehnică adoptată la nivel etic și politic de către anticomuniștii postcomuniști se traduce prin „imposibilitatea de a formula problema vinovăției”. Din această situație derivă o anumită atitudine față de istorie și față de ideea de obiectivizare a acesteia: în locul demersului interogativ care ar trebui să își propună descoperirea efectelor cele mai dramatice ale regimului, apare demersul exclamativ, „gratuit și pur retoric”, preocupat de cauze. Această tendință a spațiului românesc de a trata trecutul cu lipsă de responsabilitate și fără asumarea vinovăției are repercusiuni evidente asupra evoluției societății și statului în perioada de tranziție.

Acesta este practic fundalul sau contextul în care apare și se dezvoltă democrația b#%l!^+a?românescă în perioada de tranziție. Aplicând la acest context și la trăsătuirile regiumului politic românesc din perioada tranziției teoriile lui Sartori sau ale lui Dahl referitoare la democrație, constatăm că teoretizările cleor doi, nu sunt copmplet satisfăcătoare deoarece atât Sartori în disputa majoritate/minoritatea și explicarea importanței consensuluicât și Dahl în dezvoltarea teoriei poliarhiilor, pleacă de la o premisă general valabilă în cazul modelului Occidental al apariției și consolidării statelor democratice. Ceea ce se poate remarca în cazul statelor post-comuniste este o dinamică diferită a procesului de democratizare care diferă de la un stat la altul și are legătură cu contextul intern care a generat schimbarea regimului în anul 1989. Dacă pe plan extern tendințele de liberalizare ale puterii satelit sunt cele care au creat un cadru propice liberalizării regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est, pe plan intern nu a existat o cauză comună care a prevalat. Claus Offe identifică trei modalități de realizare a procesului de integrare în structurile democratice și liberale specifice Europei de Vest. Fiecare dintre statele din Europa Centrală și de Est a adoptat o modalitate în care a primat factorul economic, cel național și cultural sau cel politic. Această abordare care are la bază construcția tripartită: economic, politic, național-cultural poate fi aplicată atât în spațiul macrosocial al tranziției, adică la nivelul creării instituțiilor statului și a relațiilor dintre puteri, cât și la nivel mezosocial și microsocial. Primatul unuia dintre acești factori ai integrării statelor post-comuniste variază în funcție de trăsăturile regimului comunist din fiecare țară, de modul în care s-a produs căderea regimului, de relația dintre elitele vechi și cele noi cât și de modul în care se configurează noul cadru constituțional. Fiecare dintre cele trei moduri de integrare macrosocială propune primatul diferitor factori în conturarea noilor state și a societăților post-comuniste. Modalitatea economică presupune conștientizarea apartenenței la un complex de investiții constant ca spațiu și timp, în cadrul căruia producția și consumul se extind în toate zonele societății. Modalitatea național-culturală presupune realizarea unității sociale în termeni de apartenență la același trecut istoric, limbă, tradiții și religie comune. Integrarea bazată pe primatul politicului presupune omogenizarea spațiului social prin crearea unor instituții politice cu grad ridicat de represiune sau a unor norme constituționale solide. În cazurile în care integrarea se realizează cu primatul politicului, statul joacă un rol esențial având capacitatea de a suprima, centraliza și regulariza conflictele politice. Primatul unuia sau altuia dintre cei trei factori ai integrării determină în cazul statelor din Europa Centrală și de Est o serie de particularități ale tranziției la toate nivelurile spațiului social. Configurarea instituțiilor, crearea partidelor politice, modul în care se desfășoară jocul politic și modul în care se configurează interesele și valorile sociale sunt toate direct afectate de factorul economic, național-cultural sau politic prevalent. În cazul românesc, democratizarea se realizează cu primatul factorului politic, iar acest fenomen coroborat cu caracterul violent al revoluției anticomuniste și cu reciclarea democratică a elitelor comuniste reprezintă principala sursă generatoare de paradoxuri democratice pe tot parcusrul perioadei de tranziție și așa cum vom vedea în capitolele următoare și în perioada contemporană.

2. Statul și guvernarea b#%l!^+a?

2.1 Parlamentul și alegerile parlamentare din 2012

Din perspectiva statului și guvernării, trei evenimente electorale au loc în perioada analizată în această lucrare, iar importanța lor rezidă nu numai din rezultatetele sau din campaniile electorale desfășurate de către partidele politice, dar și din felul în care sistemul electoral și cel partizan sunt structurate în cadrul sistemului politic românesc. Este vorba despre două alegeri prezidențiale (2009 și 2014) și un tur de alegeri parlamentare (2012) ce fusese precedat în prealabil de un tur de alegeri locale în anul 2011. Acest capitol al lucrării este dedicat statului ca principal constructor al democrației post-comuniste în România. Alegerile și sistemul electoral și cel partizan reprezintă un element esențial în configurarea și consolidarea democrațiilor moderne, iată de ce în acest capitol, în vederea descoperirii paradoxurilor democrației în spațiul românesc în perioada analizată, ma voi concentra pe alegerile parlamentare și cele prezidențaiale și pe felul însistemul electoral, cel partizan și dinamica legislativului românesc se influențează reciproc.

De-a lungul postcomunismului românesc, cea mai importantă trăsătură a sistemului partizan se referă la faptul că nici un partid sau alianță politică care câștigat alegerile nu mai repetă performanța și la viitorul scrutin electoral. În 1992 a câștigat FDSN, apoi în 1996 CDR, în 2000 s-au reîntors social-democrații, a fost rândul alianței DA (2004), apoi PDL a fost partidul ce a dat prim-ministrul (2008), pentru ca la recentele alegeri (2012) o altă formulă electorală să fie cea câștigătoare.

Alegerile legislative din 9 decembrie 2012 trebuie analizate conform contextului politic din anul 2012 în România. 2012 a fost anul marcat de confruntarea esențială la nivel instituțional dar mai ales politic președinte – prim-ministru. De asemenea dinamica partidelor aflate în opoziție și a celor aflate în guvernare s-a schimbat foarte des în perioada analizată pe fondul demersului de suspendare a președintelui Băsescu, al referendumului pentru demitere și al alegerilor locale. “Pentru cele 452 de colegii uninominale (315 pentru Camera Deputaților și 137) s-au înscris în competiția electorală 2451 de candidați2, reprezentând 17 partide și formațiuni politice, la care se adaugă candidații din partea organizațiilor cetățenilor aparținând minoritățile naționale. Observăm că prin comparație cu alegerile parlamentare din 2008, când în cursa electorală s-au înscris 2960 de candidați, în 2012 avem cu 509 candidaturi mai puțin. Tot prin comparație cu anul 2008, prezența la vot în 2012 a crescut ușor de la 39,26%6 la 41,72%. Printre candidați s-au regăsit nume controversate, precum George Becali, Dan Voiculescu, Dan Diaconescu, Sebastian Ghiță, Gheorghe Nețoiu, Antonie Solomon, Monica Iacob Ridzi, Alin Trășculescu, Nicolae Dumitru („Niro”) și lista poate continua….Un element pozitiv al campaniei l-a reprezentat reducerea cazurilor de mită electorală, acest lucru datorându-se și dispozițiilor Ordonanței de urgență [ nr. 67/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 753 din 8 noiembrie 2012 ] în care s-au prevăzut în mod expres și limitativ bunurile și obiectele de propagandă electorală, precum și limitarea valorii acestora. Procesul electoral s-a desfășurat ca în fiecare an electoral cu aceleași probleme de management electoral – o Autoritate Electorală Permanentă care și de această dată s-a mulțumit să realizeze doar pliante de informare și, prea multe alte autorități care au gestionat mai mult sau mai puțin bine întregul proces electoral.”

Rezultatele alegerilor parlamentare vor confirma aproximativ aceeași schemă partinică în componența legislativului din România, fapt ce face afirmația lui Daniel Barbu din urmă cu mai bine de un deceniu să fie încă valabilă în ciuda iluziei create de legea electorală din 2008: partidocrața, adică dominația partidelor politice asupra sistemului politic, deciziilor și mecanismelor de putere se menține și după alegerile parlamentare din 2012 la fel de consolidată ca înainte. Afirmația inițială a lui Daniel Barbu consta în ideea că „modul de scurtin proporțional transformă, în plan concret, democrația reprezentativă într-o democrație a partidelor. Acest tip de democrație este sinonim, în anumite societăți cum este cea italiană sau belgiană, cu partidocrația, adică cu o formă de guvernare în care partidele dețin monopolul absolut al personalului, resurselor și politicilor guvernamentale. Partidocrația se deosebește de tradiționalul party government, în sensul în care partidele nu exploatează doar temporar și ciclic un anumit regim politic, ci se confundă cu însuși regimul, se dizolvă în toate structurile și entitățile publice.” Conform așteptărilor inițiale ale opiniei publice referitoare la reforma electorală și proiectelor și declarațiilor politice inițiale, prpblema partidocrației ar fi trebuit să fie rezolvată de introducerea noului model de calcul electoral. Așa cum vom vedea în cele ce urmează, sub masca noii formule electorale se b#%l!^+a?ascunde aceeași reprezentare proporțională ce favorizează “tirania partidelor”.

Diferența structurală esențială dintre alegerile legislative din 2012 și cele anterioare acestora din perioada post-comunistă se referă la formula electorală de desemnare a învingătorilor. Dacă sistemul de alegere a președintelui funcționează în același fel din 1990 încoace, în cazul alegerii leislativului mai multe formule de calcul electorale au fost vehiculate de-a lungul timpului. Alegerile analizate de către mine, anume cele din 2012 se realizează în baza Legii electorale nr. 35/2008 care marchează practic pentru numai două scrutinuri legislative trecerea de la un sistem predominant RP (reprezentare proportională) pe liste, la un sistem care se vrea majoritar, dar de fap este o RP (reprezentare proportionala) uninominală. Singura noutate adusă de legea 35/2008 se referea practic la înlocuirea circumscripițiilor electorale plurinominale cu colegii uninominale. spre a înțelege mai bine ceea ce se schimbă practic în textul legislativ, iată referirile la organizarea alegerilor din cele două texte de lege, cel vechi și cel nou:

„Deputații și senatorii se aleg în circumscripții electorale pe bază de scrutin de listă potrivit principiului reprezentării proporționale (s.m.), precum și pe bază de candidaturi individuale.” – Art. 3, alin.( 1), Legea 373/2004.

„Deputații și senatorii se aleg în colegii uninominale constituite potrivit prevederilor art. 11, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporționale (s.m.).” – Art. 5, alin. (1), Legea nr. 35/2008.

În cele din urmă, datorită limitărilor în aplicare și problemelor de tehnicalitate (mitul câștigătorului nemeritat) generate de utilizarea formulei electorale prevăzută de legea 35/2008, alegerile din 2016, anume următoarele alegeri legislative vor reveni la formula consacrată anterioară.

La nivel de organizare partizană și platformă electorală, cel mai important paradox care ține mai degrabă de o etică a democrației decât de o regulă formală se referă la alianța electorală încheiată între urmașul FSN-ului din primii ani de postcomunism și adversarul acestuia de atunci, Partidul Național Liberal. Uniunea Social-Liberală nu este în sine, sau din perspectiva democrației o alianță imposibil de realizat, așa cum se poate remarca în special din lucrarea lui Lijphart care vine cu exemple în acest sens. raportat la România post-comunistă și la clivajele existente aici pe palierul partide-societata, această alianță a însemnat pentru PNL în special o neglijare a agendei consacrate a partidului și o ignorare completă a reperelor de reprezentare caracteristice electoratului clasic ce votează din 1990 încoace la dreapta. După lecția anului 2009 în care alianța electorală pentru prezidențiale în turul 2 de scrutin între PSD și PNL nu a reușit să devanseze voturile pentru Traian Băsescu care candida pentru al doilea mandat, liberalii au realizat pentru legislativele din 2012 alianța electorală cu social-democrații. Din această caracteristică a legislativelor din 2012 se poate deduce un alt poaradox democratic, referitor la lipsa de stabilitate a comportamentului electoral și la dezvoltarea unei politici clienterale comparabilă cu situația sistemului electoral și de partide din interbelic: „…și în perioada interbelică și în postcomunism, România a avut/ are un comportament electoral instabil, instabilitate ce-și are cauze multiple. În primul rând, practicile clientelare, active și atunci și acum. Dacă în interbelic sistemul electoral uza de asemenea practici (formula mai întâi guvernul și apoi parlamentul și-a avut rolul său bine determinat în ceea ce Matei Dogan a denumit democrația mimetică), în perioada contemporană, în postcomunism sistemul politic clientelar se consolidează treptat, comportamentul electoral înscriindu- se pe o traiectorie ce a convers de la o instabilitate electorală extrem de mare în primul deceniu post-comunist la formarea unor zone de influență locale finanțate de câștigătorii tranziției post-comuniste. O consecință importantă la nivelul partidelor pe care practica periferică/clientelară – resurse contra voturi – o produce este că le transformă în rețele locale instabile de distribuire și control a resurselor financiare publice (a se vedea bugetele/amendamentele, hotărârile de guvern cu evidentă tentă politică, fapt ce le depărtează definitiv de rolul lor clasic, existent în core countries și le apropie de rețele de tip comercial, situație normală pentru o țară semi-periferică.”

Din dinamica partidelor politice pe scena politică românească, și mai ales din felul în care aleșii acestora se comportă o dată ajunși în parlament, se poate foarte lesne trage concluzia că acestea nu au o responsabilitate ideologică sau programatică față de electorat, deci implicit nu pot fi considerate organisme politice reprezentative. Parlamentul ca instituție – cheie a sistemului democratic reprezintă locul de întâlnire al opiniei publice cu voința politică, este practic chintesența democrației iar structura, dinamica și modul de funcționare al acestuia ne pot da o serie de informații referitoare la gradul de consolidare democratică a unui regim politic. Disciplina de partid este cea care dictează activitatea parlamentarilor b#%l!^+a?aleși, iar lipsa responsabilității programatice față de electorat se transformă într-un paradox al democrației la noi, anume paradoxul nereprezentativității partidelor politice.

Pe de altă, parte și în corelație cu paradoxul nereprezentativității la nivel de program politic, o consecință semnificativă a alegerilor legislative din 2012, datorită votului în cirscumscripții uninominale se referă la o suprdimensionare a legislativului: „Conform teoriei democratice și a principiului reprezentării, creșterea numărului de parlamentari nu ar trebui să îngrijoreze. Dimpotrivă, cu cât dimensiunea parlamentului este mai mare cu atât reprezentativitatea lui crește. Totuși, având în vedere că sistemul de alegere al deputaților și senatorilor români conține și o procedură majoritaristă, iar în 2012 aceasta s-a activat mult mai mult decât în urmă cu patru ani, asigurarea unei reprezentări egale a alegătorilor, prin prisma votului acordat în colegiile uninominale, necesită unități electorale cu aceeași magnitudine. Diviziunile uninominale ale circumscripțiilor prezintă, cel puțin formal, această caracteristică. Cu toate acestea, în cazul ultimului scrutin parlamentar există 33 de circumscripții pentru Camera Deputaților și 30 pentru Senat în care numărul de aleși este mai mare decât cel al colegiilor uninominale. Altfel spus, în urma procesului de alocare și atribuire a mandatelor, unele colegii au devenit plurinominale, anulând astfel egalitatea reprezentării alegătorilor și generând situații de supra-reprezentare.”

Un alt aspect esențial și care merită menționat se referă la participarea relativ scăzută la vot în cazul alegerilor parlamentare din 2008 și 2012, fapt corelat cu decalarea acestora față de alegerile prezidențiale (inițial turul întâi de scrutin s-a desfășurat concomitent pentru parlamentare și prezidențiale și ca o regulă generală, președintele ales era liderul partidului sau alianței majoritară în Parlament). Deși scopul inițial pentru decalarea alegerilor prezidențiale de cele parlamentare a fost acela de a face mai vizibil programul politic al partidelor și de a crește interesul cetățenilor pentru acesta, aparent această decizie nu și-a atins scopul impus. Alegerile prezidențiale continuă să domine interesul alegătorilor în România post-comunistă une președintele este mai mult decât un reprezentant și garant al puterilor constituționale, un șef de stat.

În cele ce urmează vom vedea cum situația referitoare la legislativul românesc post-comunist corelată cu problema excesului de autoritate pe care instituția prezidențială și-l arogă în cazul românesc au generat noi paradoxuri democratice la nivelul clivajului guvernanți/guvernați deci în ceea ce privește problema reprezentării egale a cetățenilor.

2.2 Semnificația și importanța instituției președinției – un paradox greu de eliminat

Paradoxul prezidențial în cazul româniei post-comuniste, de altfel o republică semi-prezidențailă așa cum stipulează Constituția din 1991 și cea din 2003, este generatorul celor mai importante controverse în ceea ce privește avansul procesului democratic și modul în care cultura politică a cetățenilor și opinia publică se instituționalizează în România post-comunistă.

Principiul democratic check-and-balances stipulat atât de Robert Dahl cât și de Giovanni Sartori în categoria principiilor esențiale în vederea consolidării unei democrații consensualiste, „a fost pus de la bun început sub semnul întrebării în România post-comunistă, datorită istoriei instituției prezidențiale și mai ales modului în care ea a început să funcționeze – „momentul 0” al democrației. Prestigiul, influența, autoritatea și puterea „părintelui fondator” al republicii post-comuniste, Ion Iliescu, erau imense și deja consolidate înaintea votării primei Constituții democratice, cea din 1991. În mare parte, ele au fost cîștigate în timpul evenimentelor cu efecte revoluționare din decembrie 1989. Iar victoria din primul tur obținută de Iliescu în alegerile prezidențiale din mai 1990, cînd a obținut 85% din voturile celor prezenți la vot, în condițiile unor alegeri care au reprezentat recordul absolut de participare electorală din postcomunism, au consolidat și mai mult puterea respectivei instituții, prin întărirea puterii personale a „președintelui fondator”. Constituția din 1991 nu a făcut decît să consfințească ceea ce Iliescu obținuse deja și să păstreze anumite aspecte ale puterii sale într-o asemenea ambiguitate încît să nu poată fi controlate.” Chiar dacă nu periclitează în aceeași măsură dinamica și evoluția instituțiilor democratice post-comuniste din Romînia, cazul Băsescu se înscrie și el în același paradox al excesului de putere al instituției prezidențiale ca în cazul lui Ion Iliescu. Sintagma utilizată de către Băsescu însuși atunci când își caracterizează propriul parcurs ca șef al statului, acela de “președinte jucător” contravine în mod flagrant cu însuși textul constituțional, conform căruia „președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate”.

Considerată un simptom clar al ineficienței democratice, imposibilitatea limitării puterii prezidențiale a generat de-a lungul timpului o serie de dezechilibre și de asemenea paradoxul subordonării puterilor în stat (puterea legislativă și cea juridică subordonate b#%l!^+a?puterii executive) care nu pare a fi fost diminuat în 2009 în urma alegerilor prezidențiale. S-a putut vedea atunci faptul că imperativul democratizării (separarea puterilor în stat) nu coincide însă cu „planurile” politicienilor, în frunte cu fostul președinte Băsescu, reales în funcție tocmai datorită agendei sale de întărire a puterii prezidențiale și de subminare a democrației. Preocupat de „reformarea statului”, președintele Băsescu tratează instituțiile democrației drept „obstacole” în calea planurilor sale. Cel mai elocvent exemplu este cel al Parlamentului, pe care vrea să-l reducă de la forma sa bicamerală, imperfectă și perfectibilă, la o formă unicamerală, o instituție condusă de un subordonat provenit de preferință din propriul partid și pe care să o poată dizolva cu ușurință.

În ceea ce privește cele două alegeri prezidențiale de care mă ocup în această lucrare, dar și celelalte 5 ediții ale alegerilor șefului statului în postcomunism trebuie menționat că aceastea s-au desfășurat în baza aceluiași mod de scrutin, prevăzut inclusiv în Constituție – caz singular în sistemul electoral românesc. Mai mult decât atât, revizuirea Constituției din 2003 nu a afectat deloc articolul cu privire la modul de alegere al președintelui, prezervând sub acest aspect continuitatea modului de scrutin prezidențial.

Din perspectiva adoptărilor legislative care preconizează condițiile de desfășurare a alegerilor prezidențiale pe baza scrutinului majoritar, există două legi care după Constituție reglementează acest aspect, anume Legea 69/1992 și ulterior legea 370/2004. Ceea ce este interesant în cazul românesc este faptul că alte 12 acte normative, din care jumătate au fost ordonanțe guvernamentale de urgență emise în anii electorali, au acționat în acest domeniu. Dintre acestea, atrage atenția OUG nr. 95/2009, care, dincolo de amplele modificări și adăugiri aduse legii 370/2004, a reluat textul constituțional mai sus citat, deși nu în mod identic. Principala modificarea se referă la înlocuirea sintagmei „liste electorale“ cu formula „liste electorale permanente“. Lăsând pe seama juriștilor să aprecieze dacă o lege, fie ea și organică, poate face adăugiri textului constituțional, vom sublinia că modificarea nu este deloc minoră, ea conducând la schimbarea bazei de calcul pentru stabilirea câștigătorului alegerilor. În acest fel, dincolo de efectul tehnic direct generat, modificarea a introdus o inegalitate de desemnare între președinții aleși până în 2004 și cei aleși începând cu 2009.

Ca o consecință a celor prezentate mai sus, alegerile prezidențiale din 2009 s-au desfășurat în două tururi de scrutin, generând cel mai strâns rezultat de până atunci. „În turul I al alegerilor, Traian Băsescu a obținut 3.153.640 voturi – 32,44% spre deosebire de Mircea Geoană care a obținut 3.027.838 voturi, 31.15% (locul II). Crin Antonescu a obținut 1.945.831 voturi – 20,02%. În turul II al alegerilor, Mircea Geaonă a obținut cu 14.738 voturi mai mult ca Traian Băsescu în circumscripțiile electorale din țară, dar voturile din diaspora ale candidatului PD-L au răsturnat rezultatul final al alegerilor.”

Acest fenomen semnalizat mai sus are o importanță foarte mare pentru desfășurarea și dinamica alegerilor din 2014, așa cum vom vedea în cele ce urmează. Rezultatele alegerilor prezidențiale din 2014, cel puțin cele din al doilea tur de scrutin se datorează unui cumul de factori printre care se remarca nemulțimirile profunde ale diasporei vizavi de imposibilitatea de a-și exercita dreptul de vot datorită numărului limitat de secții de votare și apoi campania online de care a beneficiat unul dintre cei doi finaliști ai turului întâi de scrutin, Klas Iohannis.

Privind retrospectiv alegerile prezidențiale din România anului 2014, putem conchide că pe fondul unui cumul de factori, între care predominant a fost votul din diaspora, rezultatul final al alegerilor a fost o surpriză. Aceasta din urmă poate fi înțeleasă ca o reacție la sistemul politic românesc și ca un semnal de solidaritate al societății civile. Nu a fost în plinătatea lui un vot de încredere pentru persoana noului președinte, cât un vot de respingere a unui om considerat parte a sistemului actual. Și de data aceasta diaspora ese cea care decide rezultatul final, iar în ceea ce privește utilizarea online-ului în vederea câștigării unui segment al alegătorilor tineri care de obicei nu participau la vot, eficiența utilizării new-media sporește o dată cu campania prezidenșială din 2014. Prgramul politic al lui Iohannis, intitulat “România lucrului bine făcut” cunoaște un impact foarte puternic în mediul online iar acest avantaj se oglindește în rezultatele finale ale alegerilor.

Putem remarca din prezentarea dinamicii alegerilor prezidențale și a celor parlamentare faptul că în mod clar electoratul din Romînia post-comunistă pune mai mult accent pe alegerea președintelui decât pe alegerea parlamentarilor. Acest fapt constituie o consecință a democratizării de sus în jos și este reflectat încă din 1990 în Constitușia statului român unde trebuie căutate originile puterii prezidenșiale în cazul românesc. „În ceea ce privește raportul dintre Președinte și prim-ministru, până la adoptarea Constituției din 8 decembrie 1991, acesta s-a caracterizat prin faptul că Președintele desemna prim-ministrul (vezi art. 82, alin. (1), lit. a Decretul-lege nr. 92/19901) și nu propunea candidatul la funcția de prim-ministru (vezi art. 102 Constituția din 1991 și art. 103 Constituția republicată). În schimb, prim-ministrul desemnat conform Decretului-lege nr. 92/1991 sau candidatul la b#%l!^+a?funcția de prim-ministru desemnat de Președinte conform Constituției din 1991 și Constituției republicate din 2003 trebuia să supună spre aprobare Parlamentului structura Guvernului (art. 82, alin. (1), teza a II-a Decretullege nr. 92/1990), respectiv atât structura, cât și programul de guvernare conform Constituției din 1991 (art.102, alin. 2) și Constituției republicate (art. 103, alin. 2). “

În afară de autoritatea prezidențială cu potențial de a săvârși un abuz de putere, ceea ce se poate remarca în ceea ce privește instituția președinției în raport cu electoratul în timpul alegerilor este o tendință mai veche a societății civile românești de a acorda vot retrospectiv sau punitiv în special candidaților la președinție. În general, un candidat este preferat și ales pentru a da o lecție sau a realiza o vendetta electorală față de un alt candidat – în general acel candidat care reprezintă sistemul și care într-un fel sau altul este compromis fiind parte din sistem. Această tendință a liderului politic, a conducătorului cu mână de fier vine din secolele de tradiție autoritară a spațiului românesc. Fie că vorbim despre perioada domniilor fanariote, a celor organice, de domina lui Cuza sau ulterior de cea a monarhilor din dinastia de Hohenzollern, tendința de origine „barbarică” a poporului s-a manifestat întotdeauna către un conducător autoritar (vezi paradoxul președintelui jucător generat în prioada prezidențiatului lui Traian Băsescu ca urmare a acestei tendințe imprimată în mentalul colectiv românesc). După 1989, această înclinație spre preferința conducătorului cu mână de fier a românilor a fost dublată în tradiția politică post-comunistă de către legitimarea în termeni absoluți strict pe baza majorității voturilor obținute în alegeri. așa cum vom vedea în capitolul ce urmează, această tendință pe care au avut-o de-a lungul timpului președinții români postcomuniști a generat grave probleme în ceea ce privește reprezentativitatea politică și relația guvernanți-guvernați.

2.3 Guvernanți versus guvernați – paradoxul reprezentării politice

Acest ultim sub-capitol al capitolului dedicat statului și guvernării tratează o problemă pe care o putem considera sursa priomardială a tuturor celorlalte paradoxuri democratice post-comuniste. Anume, percepția statului de drept din perspectiva clasei politice și a cetățenilor, modul în care estre înțeleasă și utilizată reprezentarea și relația guvernanți-guvernați care se conturează în urma particularităților statului de drept și a modului în care reprezentativitatea este înțeleasă. Opinia general valabilă și acceptată de majoritatea analiștilor și cercetătorilor postcomunismului românesc este aceea a eșecului despărțirii de comunism și al democratizării în perioada imediat următoare evenimentelor din 1989. În opinia lui Dan Pavel, „în 1990 s-au jucat toate mizele cruciale pentru despărțirea de comunism și democratizare, iar actorii și forțele democratice au pierdut. Sânt mulți cei care n-au înțeles nici atunci, nici acum, faptul că alegerea lui Iliescu cu un sprijin popular atît de masiv a însemnat sfârșitul oricăror acțiuni hotărîte de despărțire de trecutul comunist (de la legea lustrației și deconspirarea Securității ca poliție politică pînă la condamnare comunismului ca regim criminal și „procesul comunismului”).”

Continuând argumentul de mai sus, trebuie specificat faptul că ambele Constituții post-comuniste, cea din 1991 și cea din 2003 suferă de sindromul republicii absente, în sensul că nu reușesc să definească corpul civic și nici proiectul democratic al statului post-comunist. „Constituția din decembrie 1991 este concepută pentru a asigura continuitatea statului și a elitelor care au învățat să-1 guverneze, nu pentru a îngădui apariția unei funcții politice în societatea românească, ci pentru a împiedica ca politicul să genereze o elită de un tip diferit, prin referință la valori de natură materială, nejuridică, cum ar fi putut fi, eventual, cele care au dat naștere mișcărilor revoluționare din 16-21 decembrie 1989.” Din această anomalie constituțională derivă pe de o parte constituirea unei legitimități false a clasei politice și a guvernării și pe de altă parte o viziune total eronată a corpului civil asupra statului. În mod paradoxal, „ în ciuda unor declarații ocazionale, legitimitatea birocrației post-totalitare și a ierarhiilor ei interne nu se hrănește din Revoluție, din valorile parțial formulate în proclamația din 22 decembrie, ci din experiența neîntreruptă a guvernării statului, așa cum a fost formalizată juridic în Constituția din 1991. Pentru majoritatea prezidențială care reprezintă, din 1990 până în 1996 și după 2000, voința electoratului, istoria nu începe de la Revoluție, ci de la Constituție. Instanța de legitimare nu este o realitate socială, ci un text juridic.”

Astfel, participarea politică în postcomunism, cultura civică și cultura politică a cetățeanului și chiar principiile esențiale ale democrației, așa cum au fost ele enunțate de către Sartori. Conform lui Sartori, principiul consensului este legat de dimensiunea orizontală a democrației și de spațiul micro-social al societății civile și opiniei publice în timp ce distincția majoritate-minoritate are de-a face cu dimenziunea verticală a democrației, anume distribuția puterii, drepturile și atribuțiile cetățenești și nu în ultimul rând dinamica reprezentării politice. Ceale doua instituții esențiale atât în ceea ce privește b#%l!^+a?consensul cât și în ceea ce privește dimensiunea majoritate-minoritate sunt opinia publică și parlamentul ce devin astăzi emblema sau simbolul oricărui regim democratic.

Atâta timp cât pentru români „statul nu a fost și nu este un nume dat modului în care se organizează și funcționează puterea în sânul unei comunități politice, ci idealul mesianic, unitar și indivizibil al unei comunități naționale ci un bun național” proiectul democratic, nu se poate materializa într-o poliarhie reală, iar democrația îmbracă forma unei partidocrații, cu partidele politice ca principali suplinitori ai societății civile. În postcomunismul românesc fenomentul partidocrației este semnalizat de către Daniel Barbu care îl compară cu cazul italiei și concluzionează faptul că partidele posteomuniste au preluat integral funcția de reprezentare politică pe care o îndeplinea Partidul Comunist, fără însă a-și asuma și atribuțiile sociale și economice pe care acesta le exercita. Cu alte cuvinte, partidele tranziției nutresc ambiția de a fi, în indiviziune și cu excluderea oricărui terț, unicele purtătoare ale opțiunilor politice ale societății, dar nu se arată dispuse să se angajeze în politici care să conducă la modernizarea și europenizarea societății. Faptul că de-a lungul a cinci decenii, societățile din Europa Centrală și Orientală au fost guvernate de partide unice (sau hegemonice), aflate de facto sau uneori chiar de drept, asupra legii, a determinai un proces global de „dejuridizare" a politicului. După căderea totalitarismului, politicul a continuat să se substragă legii. În schimb, politicul pune frecvent stăpânire pe lege, rămânând adesea în afara ei.

Relația guvernanți-guvernați își schimbă într-un context politic ca cel prezentat mai sus dinamica și funcția în cadrul societății. Cu un stat perceput ca un ideal mesianic de către cetățeni și o perspectivă asupra drepturilor și libertăților cetățenești izvorâtă nu dintr-un proiect democratic ci dintr-un context legislativ ambiguu, postcomunismul românesc nu reușește să își asume democratizarea decât pe hârtie, marșând pe ideea de stat de drept ca principal simbol și purtător al principiilor democratice și sfidând astfel tradiția și practica democratică reală.

Cel mai bun exemplu în acest sens rămâne dreptul de vot al cetățenilor perceput în litera legii ca o funcție a unei societăți civile inexistente decât ca un drept real și subiectiv.

3. Societatea civilă, opinie publică și mass media

3.1 Societatea civilă – consens, solidaritate și opoziție

Societatea civilă ca purtătoare a opiniei publice în interiorul său reprezintă un pilon esențial al democrației, nu numai din perspectiva sartoriană a consolidării consensului, dar și datorită faptului că în sânul societății civile se naște și crește proiectul democratic, viziunea cetățenilor vizavi de organizarea politică. Societatea civilă nu este numai apanajul consensului, tot aici se crează și contestarea ca necesitate a contra-balansării majorității în legislativul unui stat. Forma contestatară care își are originile în societatea civilă și devine apoi instituție politică la nivel macro-social este opoziția. Considerată în abordarea majoritaristă a democrației instituția-cheie pentru consolidarea unui regim democratic, opoziția politică nu poate fi discutată decât în contextul parlamentului – instituția gazdă și al societății civile – istituția pe care opoziția are rolul de a o reprezenta în parlament.

Consensul reprezintă un alt element esențial pentru construirea democrației și se referă așa cum precizează Lijphart la consolidarea unui sistem democratic după modelul continental, bazat pe reprezentarea proporțională a minorităților, constituții rigide, un echilibru al puterii între executiv și legislativ și un bicameralism pronunțat în interiorul legislativului.

Dacă gradul de instituționalizare a opoziției sau a consensului la nivelul societății civile și al macro-spațiului politic dau timpul de democrație specific sistemului politic respectiv – majoritaristă sau consensualistă, gradul de solidaritate la nivelul societății dă măsura cristalizării instituționale a acesteia și capacitatea de a genera un proiect democratic. Practic, democrația presupune printre altele capacitatea realizării schimbării în mod pașnic, cu ajutorul negocierii și compromisului, de aici necesitatea existenței unei capacități de solidarizare la nivelul societății civile, în vederea construirii unei opinii publice puternice.

Dacă la nivel teoretic, clivajul societate civilă –stat sau altfel spus cetățean – politician și dinamica acestuia reprezintă chintesența unui regim liberal și democratic, în practică ne confruntăm în cazul românesc cu paradoxul societății invizibile: „cetățenii – toți b#%l!^+a?împreună și fiecare luat în parte – nu mai au un loc social vizibil și previzibil, așa cum se întâmpla în Vechiul Regim și în epoca totalitară. Cetățenii sunt, între două scrutine, imposibil de observat de către clasa politică. Acest fapt explică importanța pe care o capătă sondajele de opinie, teroarea pe care ele o exercită în rândul politicienilor. în tranziție, ca și în democrațiile consolidate, sondajele constituie singura legătură dintre societate și elite, singura modalitate de care acestea din urmă dispun pentru a putea privi o societate politică altfel invizibilă.”

Din perspectiva opoziției societate civilă – regim comunist, Vladimir Tismăneanu definește societatea civilă ca fiind “ansamblul de inițiative zonale, spontane, nonguvernamentale (nu neaparat anti-guvernamentale), pornite de jos, care apar în ordinea post-totalitară ca un efect al slăbirii controlului de stat și al declinului constrângerilor ideologice impuse de partidele de la conducere.” În statele comuniste, societățile civile se conturează după primul val de revolte pentru liberalizarea regimului din anii’50-’60. Acesta este momentul în care intelectualitatea revizionistă conștientizează imposibilitatea reformării unui regim închistat în rigiditatea ideologică și birocratică stalinistă.

Prezența unei societăți civile cristalizate în cadrul regimurilor totalitare (vezi cazul polonez sau cel maghiar) asigură nu neaparat o liberalizare a acestora dar cu siguranșă un prim pas pe calea democratizării. Astfel, după căderea regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est s-a putut observa foarte clar diferența dintre state cu societate civilă pre-existentă căderii comunismului și state cu societate civilă inexistentă precum România.

La noi lipsa de cristalizare a unei societăți civile și a solidarității civile în comunism și chiar înainte în interbelicul românesc, se datorează tradiției politice moderne românești care este una etatistă, în care statul nu este văzut doar ca purtător al unei garanții a drepturilor și libertăților sociale și politice ci ca principalul element unificator în jurul căruia gravitează toate celelalte instituții. În cazul românesc se omite faptul că statul este porodusul cetățenilor și nu ivers, fapt ce generează o serie de inadvertențe în ceea ce privește înțelegerea și aplicarea reformei democratice în post-comunism. Un alt fenomen tipic spațiului comunist și post-comunist românesc care întârzie procesul de democratizare și prelungește perioada de tranziție se referă la contra-instituționalizare. Atomizarea societății românești prin impunerea terorii nu a permis „instituționalizarea unor forme adaptative și constructive la nivelul acțiunii sociale” . Astfel, interesele individuale nu s-au putut contura iar posibilitatea creării unor foruri de promovare a dialogului public cum erau sindicatele și Biserica Catolică în Polonia a fost de asemenea exclusă. Urmarea acestei situații a fost apariția unei instituții a „contra-instituționalizării”,o instituție care apare datorită „lipsei comunicării publice” , fiind o instituție defensivă. O dată apărută, o astfel de instituție determină societatea să își piardă abilitatea de a reacționa constructiv. Urmarea apariției instituției contra-instituționalizării este „legitimarea unor practici și strategii ilegitime atât din punct de vedere formal, cât și moral, în virtutea faptului că „nu există alternative””. Astfel, fenomene precum corupția, darea și luarea de mită sunt legitimate în contextul ultimilor ani de supraviețuire a regimului comunist și își mențin statutul și în perioada post-comunistă.

Conform opiniei lui Dan Pavel, în cazul românesc, “tranziția nu s-a terminat, iar democrația se va consolida, dacă actorii politici, civici și mediatici relevanți vor ajunge la un consens, care poate fi exprimat astfel: pentru ca democrația să fie funcțională, trebuie să o faci „să meargă”, „să funcționeze”, să devină instituțional eficientă.”

Principala inadvertență în ceea ce privește triada societate civilă – stat – democratizare constă în cazul României post-comuniste în faptul că procesul de construire a democrației a fost neînțeles în esența sa de către elitele politice post-comuniste. Acestea „au crezut că este vorba despre un „șantier de construcții” ridicat pe un teren viran, unde se clădesc sau amenajează blocuri, vile, sală de sport, poliție, administrație, consiliu local, supermarket, terenuri de tenis, bazine de înot, parcuri, șosele, canalizare, conducte de gaze, rețele de electricitate, după un fel de manual, în care ceea ce contează este doar „planul de construcție”. Ceea ce ei nu au înțeles era că miza principală era schimbarea mentalităților, comportamentelor, abilităților, competențelor civice, administrative democratice, și ale moravurilor viitorilor locuitori ai respectivei așezări (inclusiv ale lor, ale politicienilor)”.

Instituția contra-instituționalizării și repercusiunile exercitate de aceasta asupra sistemului instituțional post-comunist, tradiția interbelică și cea comunistă cât și lipsa proiectului democratic la nivelul mentalului colectiv românesc din post-comunism se constituie toate în paradoxul republicii absente sau al statului fără societate, deci fără obiect al activității sau raison d’étre.

3.2 Cum se mai crează și de ce contează opinia publică în post-modernitate?

Pentru orice tip și formă de democrație modernă, existența unei opinii publice b#%l!^+a?consolidată și instituționalizată este esențială. Opinia publică este asociată în cadrul unui sistem democratic cu funcția instituției parlamentare, anume aceea de reprezentativitate.

Opinia publică reprezintă practic viziunea societății civile referitoare la subiecte de interes pentru aceasta și este de obicei filtrată în modernitate prin limbajul și sistemul de gândire al elitelor intelectuale. O tradiție democratică puternică și o cultură civică dezvoltată reprezintă condiții esențiale ale apariției și cristalizării opiniei publice și de asemenea ale potențialului acesteia de a influența puterea politică. La începuturile post-comunismului elitele intelectuale nu au forța necesară pentru a duce la bun sfârșit această misiune a opiniei păublice de a influența puterea politică, motiv pentru care în conteztul post-comunismului românesc, opinia publică și societatea sunt creații democratice artificiale într-o primă fază de dezvoltare, urmând ca ulterior să capete o serie de atribute și funcții tipice acestui tip de instituții non-formale în cadrul unui regim democratic consolidat.

O altă particularitate a felului în care societatea civilă și implicit opinia publică se conturează în post-comunism se referă la faptul că “membrii elitelor comuniste au trecut în tranziție cu titlu individual, dar cu întreg patrimoniul lor dc resurse, relații și rețele. Prin această strategie, societatea civilă a fost nevoită să adopte poziția unui actor implicat în jocul politic și nu pe cea a mediatorului care stabilește regulile acesui joc.”

Pe lângă rolul consacrat al intelectualității în conturarea și consolidarea opiniei publice, în cadrul societății civile există o serie de alte canale și alți actori capabili de a avea această funcție de purtători și emițători ai opiniei publice sau de mediatori între stat și societatea civilă. Printre acești purtători ai opiniei publice se pot numără organizațiile non-guvernamentale și oricare alte forme organizaționale instituționalizate la nivelul societății civile. Printre acestea se numără presa scrisă, considerată formatoarea și purtătoarea standard a opiniei publice în modernitatea timpurie, urmată de televiziune și noile media care tind să devină principalul canal de comunicare al opiniei publice în post-modernitate.

În ceea ce privește dinamica și conturarea opiniei publice în cazul romînesc de după căderea comunismului, un fenomen care poate constitui un paradox al democrației în sfera micro-socială și la nivelul societății civile se referă la faptul că „în practică, presa românească funcționează ca un substitut al opiniei publice. Ea nu este un mediu de raționalizare și de clasificarea tendințelor dominante în societate, ci chiar locul în care se produc nu doar curentele de opinie atribuite societății, ci chiar problemele sociale ca atare. S-ar părea că, de fapt, opinia publică nici măcar nu există ca atare, cu statut de obiect social natural și spontan. Opinia publică este, mai degrabă, o construcție socială ce recurge rareori la proceduri inocente. Opinia publică nu se descoperă și nu se extrage din adâncul societății, așa cum se scoate cărbunele din mină. Dimpotrivă, opinia publică se elaborează după modelul sintetizării unui produs chimic în condiții de laborator. La nivelul opiniei, există rareori răspunsuri care preced întrebările, iar o întrebare formulată într-un anume fel are calitatea de a determina un număr limitat și previzibil de răspunsuri.”

Se pare că în cazul post-comunismului românesc ce se confundă cu post-modernitatea la nivel de dezvoltarea culturii democratice în Vest, opinia publică joacă un rol total diferit față de rolul standard atribuit acesteia într-o democrație consolidată. Fiind atributul presei, opinia publică poate deveni fie o forță importantă în cadrul organizării democratice sau din contră, în cazul unei prese aservite politicului își poate rata rolul și destinul democratic.

Pe de altă parte, în afara presei care este considerată principalul distribuitor al opiniei publice într-o democrație, dinamica celorlalte instituții și organizații care activează la nivelul societății civile este de asemenea esențială în consolidarea unei culturi civice și politice. În cazul românesc post-comunist, un alt element care a determinat situații și procese paradoxale se referă la rolul accentuat al ortodoxiei în modelarea opiniei publice și a sistemului de valori dominant la nivelul societății. Paradoxul derivă din faptul că deși în teorie instituție independentă, Biserica Ortodoxă Română a fost oarecum subordonată statului și guvernării politice așa cum a fost cazul majorității instituțiilor religioase provenite din cultura instituțională bizantină. Conjugarea puterii morale a bisericii cu puterea politică au generat în cazul românesc paradoxul vicierii principiilor de morală creștină, cum ar fi de exemplu iertarea, care este considerată o virtute prin excelență în comunitățile creștine. Daniel Barbu își pune întrebarea ce se întâmplă însă atunci când aceasta devine un principiu ordonator al raporturilor sociale și o tehnologie de regenerare a elitelor politice? Creștinul este înclinat, ba chiar obligat prin natura credinței sale, să ierte nedreptățile pe care le suferă. Sau, mai precis, pentru creștin nici nu există nedreptăți în sine, ci doar persoane care comit fapte nedrepte, persoane pe care el se cuvine să le ierte atât din vocație cât și din convingerea că nimeni nu este fără de păcat și că trebuie să ierte pentru a fi la rândul său iertat, că va fi iertat în măsura în care el însuși este capabilde iertare. Dare este oare potrivit ca suveranul să ierte abuzurile pe care le constată ori ca societatea să le absolve pe cele cărora le cade victimă sau la care este martora? Nu putem socoti, în acest caz că iertarea b#%l!^+a?este mai curând un viciu decât o virtute? Figurează oare iertarea în catalogul virtuților civice, se număra ea printre calitățile supusului virtuos sau ale bunului principe?

Această anomalie socială generată de faptul că majoritatea instituțiilor care ar trebuie să oglindească opinia publică se transformă în formatoare nelegitime ale acesteia, a generat o serie de mutații la nivelul înțelegerii și percepției politicului de către români în post-comunism. Este vorba în special despre pradoxul politicii iertării care își găsește rădăcinile conceptuale în întrebările de mai sus. „În mod normal, de îndată ce o societate se organizaeză pe baza unor norme de drept, scris sau nescris, iertarea este automat exclusă. Legea nu este viabilă decât însoțită de pedeapsă.” Practic, rolul esențial al conturării opiniei publice la nivelul societății civile în modernitate este acela de a instituționaliza formele non-violente de protest și în același timp de a deschide noi oportunități în atingerea consensului. În vederea consolidării democratice și a răspândirii la nivelul guvernării dar și al societățiia valorilor democrației, o opinie publică consolidată este o garanție de care România nu a beneficiat în perioada post-comunistă. Fenomentul consolidării oipiniei publice și al depășirii etapei în care presa se costituie în principalul formator de opinie este unul de dată relativ recentă în cazul românesc și este de asemenea profund legat de apariția noilor media și a jurnalismului online care permite o mult mai mare idependență față de politic și implicit o mulot mai mare libertate în exprimarea obiectivă a unor puncte de vedere și idei care înainte de dezvoltarea internetului ar fi trecut cu greu pragul cenzurii politice manifestată de finanțatori asupra presei scrise și audio-vizualului românesc post-comunist.

Pe de altă parte, politicul, mai precis opoziția politică – considerată componenta parlamentului cu cea mai mare încărcătură democratică – nu reprezintă în cazul românesc post-comunist un vehicul relevant pentru reflectarea, apărarea și reprezentarea opiniei publice, iar acest paradox este strâns legat de ideea republicii absente și de faptul că, în cazul romînesc societatea civilă se constituie de sus în jos ca o necesitate a statului de a-și justifica puterea și legitimitatea. În acest context, opinia publică ca instituție esențială a spațiului micro-social al tranziției către un regim democratic și ulterior al societății democratice reușește cu greu să se consolideze și să își găească aliați de încredere în rândul politicului și al presei.

3.3 De la mass-media la new media un paradox pozitiv al democrațiilor post-moderne

Una dintre condițiile esențiale ale democrației este, conform lui Robert Dahl, cea referitoare la dreptul cetățenilor la surse alternative de informare, căruia i se poate da și semnificația necesității existenței unor mijloace mass-media imparțiale, obiective și reprezentative pentru opinia publică din cadrul unei societăți democratice. “

Există o serie de autori specializați în analiza comparata a post-comunismului care sunt de părere că „în contextul studiilor referitoare la precondițiile existenței unor regimuri democratice, autoritare sau totalitare, problema culturii politice este așezată pe același plan cu cele ale tradiției istorice și, respectiv, nivelului de dezvoltare economică.” Tot Robert Dahl este cel care susține atunci când vorbește despre cultura democratică faptul că „pentru ca o țară să-și sporească perspectivele stabilității democratice, cetățenii și liderii lor politici trebuie să susțină cu fermitate ideile, valorile și practicile democratice. Cel mai sigur sprijin este obținut atunci când aceste convingeri și predispoziții sunt adânc împământenite în cultura acelei țări și sunt transmise, în mare parte, de la o generație la alta”.

Lipsa unui proces profund de democratizare în perioada imediat următoare căderii regimului comunist și lipsa unei cristalizări la nivelul societății civile și a opiniei publice, coroborate cu propagarea fostelor elite comuniste în funcții politice în primii ani ai tranziției, au generat un ritm lent de dezvoltare a unei mass-media bazată pe valori și principii democratice. „În România post-comunistă, posibilitatea vehiculării, la nivelul imaginarului social ori la nivelul spațiului public, a valorilor specifice unei ideologii democratice a fost afectată, încă din punctul zero al tranziției spre democrație, de elementele atavice ale precomunismului și, respectiv, totalitarismului comunist. Mai vizibilă, poate, la nivelul expresiei instituționale a politicii de „partid dominant”, cu veleități neocomuniste, această situație nu a ocolit, la începutul anilor ’90 mai cu seamă, nici spațiul mediatic, așa cum fusese acesta configurat imediat după disoluția sistemului comunist. În condițiile în care politicienii startului de tranziție nu demonstrau că ar intenționa să urmeze calea pluralismului – fie acesta și incipient – iar instituțiile media de impact, „oficiale” (câteva cotidiane centrale, dintre care se remarca moștenitorul fostului ziar „Scânteia”, Televiziunea și Radioul publice) mizau pe un discurs monocolor, crearea condițiilor pentru diseminarea b#%l!^+a?valorilor ideologiei democratice au fost sensibil întârziate. Atunci când acestea au apărut, după ciclul electoral din 1996, ele nu au avut suficient timp să se dezvolte, pentru că, urmare a alegerilor din 2000, „eroziunea democratică” și-a făcut simțită, din nou, prezența.”

În contextul unei slabe prezențe a elementelor și condițiilor necesare apariției poliarhiilor, în România în primii ani ai tranziției, media este cea care preia rolul de motor al tranziției și democratizării așa cum politicul este cel care preia sarcina construirii de sus în jos a întregului ansamblu instituțional democratic din spațiul macro și micro-social al tranziției. Așa cum a fost și cazul celorlate atribute democratice din post-comunismul românesc paradoxul democratic referitor la mijloacele și instituțiile media care într-o democrație au calitatea de a reflecta opinia publică a spațiului civic poate fi rezumat astfel: „Agorele media” din România post-comunistă – reprezentate, mai cu seamă, de trusturile ce includ televiziuni cu impact politic – au arhitectura discursivă a unor „arene” din care, exceptând calitatea „electorală” și, respectiv, cea de „audiență”, cetățenii și grupurile sunt excluși. Instituțiile media se transformă, astfel, în actori politici, urmărind interese specifice, și ies din zona societății civile, constituindu-se, practic, în competitori ai clasei politice în lupta pentru influență și chiar pentru putere politică.”

Un fenomen de dată recentă în tradiția post-comunistă a României are darul de a genera o transformare pozitivă în dinamica consolidării societății civile, opiniei publice și a unei prese independente, este vorba despre cristalizareainsulelor de societate civilă sau a agorelor media în spațiul online, în cadrul rețelelor sociale și platformelor new media.

Alegerile prezidențiale din 2014 sunt exemplul de data cea mai recentă care sugerează importanța și impactul rețelelor de socializare tip Facebook în viitoarele confruntări electorale dar și ca purtătoare de cuvânt ale opiniei publice. Anterior alegerilor din 2014, trebuie menționat faptul că o serie de mișcări de protest și contestare venite din partea societății civile au beneficiat de o mult mai corectă și obiectivă reprezentare pe canalele sociale și în media online decât în mijloacele clasice cum ar fi presa scrisă sau televiziunile. Printre acestea cazul cu cea mai mare amploare este reprezentat de către protestele legate de concesionarea minelor de la Roșia Montană din 2013, când online-ul românesc a funcționt ca platformă interactivă de comunicare și informare pentru activiști, reușind nu numai să solidarizeze cu cauza o serie de tineri din online dar generând chiar o ieșire din spațiul semi-pasiv al online-ului în strada în vederea organizării unor proteste.

Un factor esențial în ceea ce privește succesul sau insucesul noilor media în transmiterea informației îl constituie viteza de transmitere a acesteia. Un alt avantaj este acela al gradului net superior de diseminare a informației comparativ cu televiziunile sau presa scrisă. „La nivelul anului 2014 țara noastră era destul de bine clasată, pe plan european, și în privința acoperirii conexiunii de bandă largă la internet. „România este pe locul cinci în Europa în ceea ce privește acoperirea cu conexiune la Internet prin fibră optică. Anul trecut, țara noastră era abia pe locul 23, dar a reușit să crească pe parcursul celor 12 luni cu 80% și a ajuns să depășească Bulgaria (în 2014 pe locul 6) și Ungaria (anul trecut pe locul 13). Spre comparație, Suedia a avut în 2014 o rată de creștere a acoperirii cu Internet de bandă largă de 4-6%.”

Fenomenul comunicării electorale prin intermediul social media a reprezentat începând cu anul 2008 – an în care pentru prima dată social media este utilizată într-o campanie electorală – un fenomen în continuă dezvoltare, poate singurul fenomen de până acum din istoria democratică a României, în care societatea civilă ține pasul cu Vestul cu o mult mai îndelungată tradiție democratică. Comunicarea prin intermediul social media în scopuri politice și crearea unei adevărate rețele de comunicarea politică presupune încetarea comunicării unidirecționale de la actorii politici sau de la jurnaliști către cetățeni. Social media permite o comunicare multidirecțională, un dialog cu replici în timp real, care generează un sens de implicare, reprezentare și solidarizare a comunității mult mai mare decât în cazul comunicării politice unidirecționale.

Evoluția comunicării politice în contextul electoral între candidați și alegători este evidentă și generează singurul paradox pozitiv al democrației românești post-comuniste: în ciuda handicapurilor instituționale și legislative, a întârzierilor de cristalizarea și consolidarea a unei societăți civile și a unei elite politice pe principii democratice, în decurs de nici un deceniu, o dată cu extinderea accesului la noile media, cetățeanul politic din online reușește să schimbe miza și structura jocului electoral, făcând trecerea de la discursul unidirecțional la comunicarea multidirecțională care implică cetățenii în dezbaterea directă cu reprezentantul politicului – fenomen care nu a putut fi niciodată realizat în istoria post-comunistă a României cu ajutorul instituțiilor media clasice.

b#%l!^+a?

Concluzii

Cazul tranziției românești de la comunism la democrației și cel al post-comunismului românesc rămân în totalitatea lor paradoxuri ale apariției și consolidării democrației în sensul atribuit de către Robert Dahl, anume al creării unei poliarhii pe baza principiilor dahliene.

Construirea democrației de sus în jos, conservarea elitelor comunsite în post-comunism, paradoxul republicii absente – lipsa de cristalizare a societății civile și a opiniei publice care sunt ambele în primii ani ai post-comunismului produse ale politicului -, lipsa unor instituții media care să asigure în termenii lui Dahl accesul liber la informare alternativă al cetățenilor, toate acestea constituie paradoxuri ale democrației așa cum aceasta este prezentată și percepută în spațiul românesc post-comunist.

Dinamica procesului de democratizarea în post-comunismul românesc a fost în mod constant îngreunată datorită caracteristicilor prezentate mai sus, care din perspectiva lucrării de față constituie paradoxuri ale democrației. Datorită moștenirii comuniste dar și celei interbelice – ambele marcate de lipsa unei culturi democratice în sensul tare al cuvântului – parcursul democrației în post-comunism este unul sinuos, iar direcția de democratizare în sine este una non-democratică, anume de sus în jos, dinspre stat înspre societate.

Conform opiniilor majorității anialiștilor și cercetătorilor, tranziția către democrație continuă în spațiul românesc. „Din perspectiva analizelor superficiale, România este o democrație ratată. Explicația pare simplă și complicată, în același timp. Simplă, pentru că așa cum ar reieși din cercetările calitative care nu prea s-au făcut (analiza instituțională, studiul de caz, „comparative politics”, teoria democrației și aplicațiile ei, teoriile partidelor politice și coalițiilor, teoriile cu privire la societatea civilă, grupurile de interese și grupurile de presiune, ș.a.m.d.), dar și din cercetări cantitative (la noi, aproape exclusiv sondaje de opinie, care măsoară „părerile” oamenilor despre „n” subiecte, în anumite momente determinate sau pe parcursul unei perioade mai lungi), instituțiile democrației nu ar fi funcționat bine decât ocazional în România post-comunistă, iar eficiența lor a fost de cele mai multe ori redusă.”

Tranziția către democrația în cazul românesc nu poate fi considerată încheiată, dar pentru perioada de timp care constituie analiza acestei lucrări, se pot înregistra și o serie de elemente pozitive ce marchează o evoluție către consolidarea democratică a statului român și o mai mare deschidere către valorile și principiile culturii democratice a societății românești.

Așa cum am putut remarca din analiza sistemului politic românesc, acesata tinde în perioada analizată (2009 – 2014) să înregistreze în continuare paradoxuri ale democratizării în ciuda celor mai bine de 20 de ani de presupusă democrație. Tendința de polarizare a sistemului partizan și cea a guvernărilor majoritariste în detrimentul guvernărilor de coaliție vine să genereze paradoxul reprezentării sau mai precis paradoxul supra-reprezentării în cazul legislativului mărit ca și consecință a implementării reformei electorale în anul 2008 și al sub-reprezentării din perspectiva creării unor guverne minoritare (care nu beneficiază de susținerea formațiunii politice majoritare în interiorul parlamentului). Din perspectiva instituției prezidențiale, formula președintelui-jucător inițiată și pusă în aplicare de către Traian Băsescu este opusă principiilor democratice specifice semi-prezidențialismului, dar la unison cu paradoxul democratic românesc conform căruia liderul cu mână de fier se bucură de susținerea populară majoritară. Alegerile prezidențiale din 2014 evidențiază nu atât o transformare la nivelul mentalului colectiv vizavi de conducătorul cu mână de fier asociat cu instituția prezidențială, cât o modificare a discursului politic și a comunicării politice dintre alegători și aleși, prin amplificarea utilizării noilor media în campania electorală. Acesta a reprezentat un prim moment de dezvoltare și evoluție a societății civile în direcția cristalizării și consolidării unei culturi politice democratice, a dialogului, consensului și conflictului instituționalizat.

Din perspectiva teoriei democrației, așa cum este ea elaborată de către Giovanni Sartori și înaintea acestuia de către Robert Dahl, paradoxul esențial în cazul românesc pare a fi lipsa unui proiect democratic anterior tendinței de implemantare a unei poliarhii. Ce este democrația nu poate fi separat de ceea ce ar trebuie să fie aceasta în opinia lui Sartori, iar din această perspectivă autorul insistă asupra aceptării terminologiei lui Dahl și utilizării termenului de poliarhie pentru forma practică a democrației și pe cel de democrație pentru forma ideală. Dacă pornim de la asumpțiile celor doi autori și construim pe baza acestora și b#%l!^+a?cu ajutorul cercetării dezvoltate în această lucrare putem concluziona paradoxul democratic românesc astfel: România este o poliarhie de hârtie, în timp ce proiectul democratic în sine, adică democrația ca ideea se află încă în perioada de tranziție.

Bibliografie

Arendt, Hannah, Făgăduința politicii, Traducere din engleză de Mihaela Bidilică Vasilache, Editura Humanitas, București, 2010.

Barbu, Daniel, Șapte teme de politică românească, Editura Antet, București, 1997.

Barbu, Daniel (coord), Firea românilor, Editura Nemira, București, 2000.

Barbu, Daniel, Republica absentă. Politică și societate în România post-comunistă. Ediția a II-a revizuită, Editura Nemira, București, 2004.

Barbu, Daniel, Politica pentru barbari, Editura Nemira, București, 2005.

Bobbio, Norberto, Liberalism și democrație, Traducere din italiană de Ana-Luana Stoicea, Editura Nemira, București, 2007.

Boia, Lucian, Mitologia științifică a comunismului, Editura Humanitas, București, 2011.

Buti, Daniel, “Trei consecințe ale alegerilor parlamentare din 2012”, în Sfera politicii, nr. 2 (174)/2013, pp. 25-31.

Covaci, Mihai, “Factorul Facebook în alegerile prezidențiale din 2014” în Sfera politicii, nr. 1(183)/ 2015, pp. 85-91.

Dahl, Robert, Poliarhiile, Participare și opoziție, Traducere de Mihaela Sadovschi, Editura Institutul European, Iași, 2000.

Dahl, Robert, Democrația și criticii ei, Traducere de Petru Iamandi, Editura Institutul European, 2002.

Dahl, Robert, „Dezvoltare și cultură democratică”, în Revista română de Științe politice, Vol. 2, Nr. 1/ Aprilie 2002, Traducere de Raluca Maria Popa, pp. 138-144.

Dahl, Robert, Despre democrație, Traducere de Ramona Lupașcu, Alina Maria Turcu, Mihaela Bordea, Andriana Băragan-Ștraub, Editura Institutul European, Iași, 2003.

Dima, Bogdan, „Președintele României: instituția cheie a sistemului constituțional românesc” în Sfera Politicii, nr. 1 (143)/ ianuarie 2010, pp. 30-41.

Djuvara, Neagu, O istorie a românilor povestită celor tineri, Editura Humanitas, București, 2002.

Giddens, Anthony, Consecințele modernității, Editura Univers, București, 2000.

Gilia, Claudia, „Paradoxul alegerilor parlamentare din 2012- un Parlament supraponderal”, în Sfera politicii, nr. 2(174)/2013, pp. 32-40.

Giugăl, Aurelian și Ciobanu, Ionuț, “Alegeri generale în România sau confirmarea teoriei periferiei politice” în Sfera Politicii nr. 2 (174)/2013, pp. 51-65.

Held, David, Democrație și Ordine Globală, Traducere de Florin Șaplac și Gabriela Inea, Editura Univers, București, 2000.

Holmes, Leslie, Post-communism: An Introduction, Polity Press, Cambridge and Oxford, 1997.

Huntington, Samuel P., Ordinea politică a societăților în schimbare, Editura Polirom, Iași, 1999.

Huntington, Samuel P., „Al treilea val al democrației”, în Revista română de Științe politice, Vol. 2, Nr. 1/ Aprilie 2002, Traducere de Magda Ferchedău-Muntean, pp. 18-39.

Lijphart, Arend, Modele ale democrației. Forme de guvernare și funcționare în treizeci și șase de țări, Traducere de Cătălin Constantinescu, Editura Polirom, Iași, 2006.

Manent, Pierre, Istoria intelectuală a liberalismului, Traducere de Sorin Antohi și Mona Antohi, Editura Humanitas, București, 2003.

Mungiu-Pippidi, Alina (coord.), Doctrine politice. Concepte universale și realități românești, Editura Polirom, Iași, 1998.

Nedelcu, Elena, Democrația și cultura civică, Editura Paideia, București, 2000.

Offe, Claus, Varieties of Transition. The East European and East German Experience, The MIT Press Cambridge, Massachusetts, 1997.

Pavel, Dan, “Prezidențialismul românesc și alegerile. De la Iliescu la Băsescu”, în Sfera politicii, nr. 1 (143)/ ianuarie 2010, pp. 3-13.

Pavel, Dan, „Teoria democratiei ratate. A refutation” in Sfera politicii, nr. 5(159)/mai 2011, pp. 3-11.

Pârvulescu, Cristian, Politici și instituții politice, Editura Trei, București, 2000.

Pop, Luana Miruna, Imagini instituționale ale tranziției, Editura Polirom, 2003.

Preda, Cristian, Modernitatea politică și românismul, Editura Nemira, București, b#%l!^+a?1998.

Preda, Cristian și Soare, Sorina, Regimul, partidele și sistemul politic din Romania, Editura Nemira, București, 2008.

Radu, Alexandru, „ Despre mitologia votului uninominal”, în Sfera politicii, nr. 2 (174)/2013, pp. 3-11.

Radu, Alexandru, „Un model al mecanismului electoral prezidențial românesc” în Sfera politicii, nr. 1 (183)/ianuarie-martie, 2015, pp. 3-10.

Sakwa, Richard, Post-communism, Open University Press, Oxford, New York, 1999.

Sartori, Giovanni, Teoria democrației reinterpretată, Traducere de Doru Pop, Prefață de Dan Pavel, Editura Polirom, Iași, 1999.

Sartori, Giovanni, Ce ne facem cu străinii? Pluralism vs Multiculturalism. Eseu despre societatea multietinică, Traducere de Geo Vasile, Editura Humanitas, București, 2007

Sartori, Giovanni, Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea, Traducere de Mihai Elin, Editura Humanitas, București, 2008.

Stan, Apostol, Putere politică și democrație în România 1859-1918, Editura Albatros, București, 1995.

Sugar, Peter F. (Editor), Naționalismul Est-European în secolul al XX-lea, Traducere de Radu Paraschivescu, Editura Curtea Veche, București, 2002.

Șandru, Daniel, “Mass-media și ideologia democratică în România post-comunistă”, în Sfera politicii, nr. 1(155)/ ianuarie 2011, pp. 3-8.

Tasențe, Tănase, „The Electoral Campaign Rrough Social Media. Case Study – 2014 Presidential Elections in Romania”, în Sfera politicii, nr. 1 (183)/2015, pp. 92-104.

Tismăneanu, Vladimir, (ed)., In Search of Civil Society:Independent Peace Movement in the Soviet Bloc, New York: Routledge, 1990.

Tismăneanu, Vladimir, Reinventarea politicului:Europa Rsăriteană de la Stalin la Havel, Editura Polirom, 1997.

b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?