Paradisurile Fiscale In Sistemul Fiscal Contemporan

Costin Mănescu, asistent universitar drd., Facultatea de Drept și Științe Economice Tg-Jiu, Universitatea Titu Maiorescu București.

Abstract

Prin prezentul demers ne propunem să facem o analiză conceptuală a paradisurilor fiscale ca fenomen prin care se realizează evaziunea fiscală internațională, de către contribuabilii care caută un tratament fiscal mai avantajos, să identificăm avantajele și dezavantajele paradisurilor fiscale.

Originile paradisurilor fiscale se trag încă din Grecia Antică, când insulele grecești din vecinătatea Atenei au început a fi utilizate ca depozite, de către comercianții greci și nu numai, pentru stocarea mărfurilor, în vederea evitării impozitului de 2% perceput de cetate, pentru importul și exportul de produse. Aceștia stocau mărfurile aduse pe mare, sau cele care plecau pe mare, pe insulele din apropiere, urmând a le introduce, ulterior, prin contrabandă pe piețele Atenei.

Nu făcea excepție nici Imperiul Roman, în care, în perioada de înflorire, cetățenii romani mai înstăriți foloseau insula greceasca Delos, pentru a evita, în mod cât se poate de legal, plata de dări, impozite și taxe, prevăzute de legislația romană. La fel, în Britannia, la început de mileniu, se foloseau societăți ce astăzi ar fi numite „offshore”.

În Evul Mediu, au apărut așa-numitele trusturi, care erau modalitatea ideală de a evita fiscalitatea mult prea ridicată a acelor vremuri. Totuși, aceste societăți nu erau folosite decât de cei înstăriți și aveau scopul de a proteja proprietatea familială și tranzacțiile comerciale. În aceeași perioadă, în Londra, se ofereau scutiri de impozite comercianților Ligii Hanseatice, precum și celor flămânzi. Mai târziu, situația s-a inversat, iar englezii și-au putut comercializa produsele pe piețele belgiene, fără a plăti taxe. Între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea, Flandra a devenit primul paradis fiscal oficial, întrucât comerțul efectuat prin porturile sale era supus la obligații fiscale și restricții minore. Într-o altă opinie, Liga Hanseatică (alianța comercială a negustorilor germani) prima a îmbrățișat conceptul de paradis fiscal, încă la începutul anilor 1241, în timp ce alții susțin, că statutul fiscal al Vaticanului este cel mai veche exemplu a unui paradis fiscal. În Statele Unite ale Americii, Patrick Henry a fondat, în 1765, primul trust – North American Land Co. – care funcționează și astăzi, după mai bine de 200 de ani. În 1721, coloniile americane tranzacționau cu America Latină, pentru a evita impozitele britanice.

În anul 1889, The Bank of Nova Scotia din Canada, a doua ca vechime din țară, și-a deschis primul său birou în Jamaica, pentru a permite clienților săi să beneficieze de facilitățile fiscale legate de operațiunile de comerț internațional. Țările ca Andorra, Insulele Bermude, Cayman, Monaco, Sark și Pitcarin, nu au perceput niciodată impozit pe profit. La acestea, s-au adăugat apoi încă multe alte paradisuri fiscale – Algeria, Maroc (Casablanca), Luxemburg, Liechtenstein, Insulele Canalului Mînecii, Insula Man, Panama, Malta și Delaware și Nevada în S.U.A. Diverse țări pretind a se număra printre cele mai vechi paradisuri fiscale din lume. Spre exemplu, Bermuda, pretinde a fi fost primul Paradis Fiscal bazat pe crearea primelor companii offshore, prin legislația din 1935, de către firma de avocatură Conyers Dill & Pearman. Cu toate acestea, pretinsul primul loc al Bermudelor este discutabil, deoarece poate fi cu ușurință comparat cu adoptarea unei Legi Trust, de către Liechtenstein în 1926, pentru a atrage capital offshore. Comentatorii economici sugerează că primul “adevărat” paradis fiscal a fost Elveția, urmat îndeaproape de către Liechtenstein. Băncile elvețiene mult timp au fost un paradis pentru oamenii ce se refugiau de revoltele sociale din Rusia, Germania, America de Sud și alte părți ale lumii.

Cert însă este faptul că, după cel de-al doilea Război Mondial, numărul și importanța paradisurilor fiscale a crescut vertiginos, datorită avantajelor oferite de aceste teritorii. În vederea redresării stării economice, după război, statele au modificat legislația fiscală, în scopul asigurării resurselor financiare pentru reconstrucțiile necesare în urma devastărilor primului război mondial. Impunerea fiscală a căpătat un caracter agresiv, cu creșterea exagerată a impozitelor și taxelor, fapt ce a dus la migrarea surselor financiare în zonele offshore.

Astfel, datorită faptului că, Elveția, care și-a păstrat neutralitatea în timpul războiului, a evitat aceste costuri suplimentare, necesare pentru infrastructură, în consecință, a fost capabilă să mențină un nivel scăzut de taxe și impozite. Ca rezultat, spre această țară s-a îndreptat un aflux considerabil de capital, desigur în mod principal, pentru motive de impozitare joasă.

O situație interesantă s-a creat în privința Imperiului Britanic, ce se afla în stadiul de colaps. Coloniile și teritoriile sale și-au revendicat autonomia și independența, în același timp pierzând sumele de bani primite din partea imperiului. Astfel, la acel moment, practic unica metodă de a atrage capitalul, a fost fiscalitatea redusă, formându-se, paradisurile fiscale.

Prezintă dificultate indicarea unui singur eveniment sau a unei date exacte, care ar identifica în mod cert apariția modernelor paradise fiscale. În faza incipientă, aceste jurisdicții au servit extinderii societăților mamă în străinătate, în țări care le acordau facilități fiscale, și ca loc de refugiu pentru capitalurile destinate a fi reinvestite sau repatriate. Mai târziu, filialele străine au început să fie utilizate ca mijloc de evaziune fiscală.

Însă, în prezent, statele-paradis fiscal au o rezonanță din ce în ce mai profundă, atât în statele dezvoltate, cât și în țări cu niveluri de trai mult sub cel al subzistenței. Dacă în 1978, corporațiile americane transferau către paradisurile fiscale, sub forma investițiilor străine directe, capitaluri cifrate la 23 miliarde dolari USD, iar corporațiile Europei Occidentale depuneau resurse financiare estimate la 160 miliarde dolari USD, la începutul secolului al XXI–lea, volumul operațiunilor de capital derulate în state – paradisuri fiscale sunt evaluate la 1600 miliarde dolari USD, după cum afirmă reprezentanții Organizației Națiunilor Unite. Termenul de paradis fiscal, include toate acele unități administrativ-teritoriale sau state, care au impozitul pe profit zero sau nesemnificativ, pentru activități comerciale sau bancare și se referă la țările în care există trusturi offshore și în care, nivelul general al taxelor și impozitelor este foarte redus.

Paradisuri fiscale sunt acele teritorii, care oferă o gamă largă de avantaje fiscale companiilor offshore înregistrate pe acest teritoriu. Însuți termenul original englez – tax haven – semnifică refugiu fiscal. O companie offshore poate funcționa sub condiții de impozitare favorabile, doar dacă este înregistrată într-un paradis fiscal.

În opinia autorului renumitei reviste, The Economist – Geoffrey Colin Powell, ceea ce identifică o zonă ca fiind un paradis fiscal, este existența unei structuri mixte de impozitare, stabilită în mod deliberat pentru a exploata și a profita de cererea mondială în oportunități de a se angaja în evaziunea fiscală. Potrivit unei alte definiții, elementul central al unui paradis fiscal este faptul că legile, precum și alte măsuri pot fi folosite pentru a evita legislația fiscală sau reglementările din alte jurisdicții. Astfel, paradisul fiscal este conceput ca un mijloc, un instrument prin care se realizează evaziunea fiscală internațională, de către contribuabilii care caută un tratament fiscal mai avantajos. În mod similar, alții au sugerat că orice țară care modifică legile fiscale pentru a atrage capitalul străin ar putea fi considerat un paradis fiscal. În sens tradițional, un paradis fiscal este o țară în care cineva poate să înregistreze o afacere care va rămâne total sau simțitor scutită de impozit, atâta timp cât nu desfășoară activitatea în jurisdicția ei.

O definiție satisfăcătoare a noțiunii de paradis fiscal nu a putut fi identificată nici în unul din rapoartele congresului SUA privind utilizarea paradisurilor fiscale de corporații americane. Însă, am putea desprinde din acesta următoarele caracteristici indicativi al un paradis fiscal, și anume: acestea nu impun taxe sau taxele sunt nominale, lipsește schimbul eficient de informații fiscale cu autoritățile fiscale străine, lipsește transparența în aplicarea dispozițiilor legislative, juridice sau administrative, nu este nici o cerință privind prezența locală, precum și este auto-promovat ca un centru financiar offshore.

În concluzie am menționa că paradis fiscal, este acea jurisdicție ce practică impozite de nivel redus, inclusiv pentru sursele de venituri străine, încurajând prin politica sa fiscală exercitarea pe teritoriul acesteia a anumitor activități economice specifice.

Evoluția acestor teritorii în prezent este diversificată, unele state, precum Elveția, au o lungă istorie în păstrarea secretului bancar, pe când altele – Bahamas, Liechtenstein, Delaware etc., au dorit să le imite pe cele mai dezvoltate.

În lume există aproximativ 70 de paradisuri fiscale. Unele, după ce au dispărut, așa cum este cazul Libanului, renasc ulterior. Altele, așa cum este cazul Elveția, sunt pe cale de dispariție sau au dispărut de curând, cum este Hong Kong-ul. Concomitent, în alte locuri se nasc paradisuri noi. Jurisdicțiile offshore sunt binecunoscute de turiști și de oamenii de afaceri, unele fiind totodată și adevărate paradisuri de vacanță: Caraibele, spre exemplu, cuprind un număr mare de state cu o fiscalitate privilegiată. Funcționarea companiilor în paradisurile fiscale este susținută de un mecanism legislativ extrem de bine organizat, aceasta însemnând că, în țara respectivă, legea asigură condiții de impozitare favorabile companiilor offshore. Trebuie subliniat faptul că, prin neplata impozitului, compania nu încalcă legea, din contra, conform legii este scutită, parțial sau total de plata impozitelor.

Planificarea fiscală pe plan internațional rezidă dintr-un șir de temeiuri de natură economică, cum ar fi evoluția economiei mondiale, apariția și evoluția societăților transnaționale, și desigur fiscalitatea excesivă practicată de unele state. Analizate cumulativ acești factori au dus la întreprinderea unui șir de acțiuni, din partea agenților economici privind preocuparea pentru planificarea fiscală a afacerilor. Planificarea fiscală reprezintă elaborarea cu anticipare a unui proiect al activității economice a persoanelor fizice și juridice în scopul optimizării obligațiilor fiscale. Printre principalele modalități de planificare fiscală internațională orientate spre minimizarea obligațiilor fiscale prin intermediul paradisurilor fiscale, putem numi utilizarea prețurilor de transfer și a acordurilor privind evitarea dublei impuneri. De regulă, planificarea fiscală internațională este foarte simplă, detaliile fiind cele care complică problema. Planificarea internațională a obligațiilor fiscale se bazează pe faptul că legile oricărui stat, cu privire la taxare, sunt limitate doar la economia sa internă. Autoritățile fiscale întâmpină frecvent dificultăți în legătură cu extinderea jurisdicțiilor fiscale peste hotarele naționale, în schimb, companiile/persoanele bogate și banii lor o fac foarte ușor. Faptul dat, și reflectă problematica paradisurilor fiscale. Specialistul american în domeniul fiscalității, Pepper J., propune elaborarea planificării fiscale internaționale, reieșind din nivelurile libertății în activitatea de afaceri. În lucrarea sa „Enciclopedia finanțării și planificării fiscale internaționale practice”, acesta menționează că, posibilitatea manevrării internaționale cu mijloacele financiare și informația fiscală, precum și cu controalele nedorite există datorită faptului că, oricare ar fi afacerea, ea are câteva niveluri de libertate. Înlocuind o alternativă cu alta, poate fi găsită cea mai optimală variantă de conducere a afacerilor. Pepper J. evidențiază trei variabile: politicile fiscale în diferite state; forma juridico-organizatorică a afacerii; metode de obținere a veniturilor din afacerea proprie (din salariu, din dividende, din redevențe pentru serviciile acordate). Baza metodologică aplicată la elaborarea schemelor de optimizare fiscală o constituie sortarea variabilelor menționate și alegerea combinației optime, din punct de vedere fiscal. Punctul de reper, în toate situațiile, este contribuabilul. Utilizarea paradisurilor fiscale în planificarea fiscală internațională, poate fi realizată prin așa metode ca investirea de capitaluri, prin intermediul unor firme-fantomă, care își au sediul în „paradisul fiscal” și care nu vor plăti impozite sau vor plăti impozite foarte mici. De asemenea, acestea pot servi ca intermediari în relațiile dintre filialele și sucursalele firmelor cu sediul în statele care nu oferă astfel de avantaje. Prezintă interes și investirea capitalurilor în activități de banking. Este cunoscut la nivel internațional faptul că majoritatea băncilor mari au filiale situate în unul sau în mai multe din aceste state-paradisuri. De asemenea, activitatea de licensing poate fi desfășurată pe teritoriile paradisurilor fiscale cu scopul de a evita plata unor taxe și impozite. Numeroase companii cu sediul în alte state plasează drepturile de proprietate intelectuală deținute de ele (de exemplu, patentele industriale, mărcile de fabrică și de comerț, drepturile de autor etc.) în posesia unor filiale situate în unul din statele considerate „paradis fiscal” și astfel nu plătesc impozitele corespunzătoare tranzacțiilor încheiate cu privire la aceste drepturi. Formarea unor companii de asigurare „captive”, care sunt constituite de un grup de companii cu scopul asigurării riscurilor acestora, prezintă un alt mod de planificare fiscală prin intermediul jurisdicțiilor offshore. Astfel, primele de asigurare, plătite de către diversele societăți comerciale companiei de asigurare, vor fi deductibile din profiturile realizate, astfel, baza impozabilă și respectiv impozitul pe profit vor fi reduse. Pe de altă parte, compania de asigurare, fiind situată în „paradisul fiscal”, nu va fi supusă impozitării în ceea ce privește profiturile sale. Sfera principală de acțiune a acestor companii de asigurare „captive” este teritoriul Insulelor Bermude, precum și cel al Insulelor Bahamas. Înființarea unei filiale cu rol de „trezorerie”, în scopul realizării mecanismului de împrumut, de asemenea prezintă un aspect de valoare al planificării fiscale internaționale. În cazul dat, societatea-mamă deține o filială în paradisul fiscal. Societatea-mamă se împrumută la o bancă din țara ei de rezidență. Pentru acest împrumut va plăti dobânda, care este o cheltuială deductibilă la nivelul societății-mamă. Creditul primit de societatea-mamă este virat ulterior sub formă de credit filialei din paradisul fiscal. Filiala plasează creditul la o bancă sub formă de depozit, pentru care primește dobândă. Dobânda din paradisul fiscal nu este impozitată (prin reținere la sursă). În felul acesta, la nivelul societății-mamă dobânda rambursată de filială nu se diminuează. În ceea ce privește prețurile de transfer, am menționa că, deși regulile formării prețurilor de transfer există în majoritatea țărilor dezvoltate, în practică, aplicarea acestora variază de la țară la țară, în funcție de nivelul rigidității cadrului legal. Unele țări respectă regulile foarte strict, altele le au doar formal, aplicându-le de la caz la caz, în dependență de situație, cum ar fi cazul Belgiei. Termenul „prețuri de transfer” se aplică față de companiile interdependente, care sunt legate prin structura posesiei, spre exemplu o companie este membru/ acționar direct sau indirect al altei companii. Aceste reguli prevăd prezența compensației între întreprinderile interdependente la desfășurarea tranzacțiilor dintre întreprinderile date: vânzarea-cumpărarea activelor materiale și nemateriale; acordarea diferitelor servicii, inclusiv administrative, financiare, arendă, leasing etc. În parte, scopul principal al planificării internaționale a taxelor, este utilizarea entităților offshore pentru dirijarea profiturilor către acestea și pentru a-și desfășura activitatea în așa mod, încât să plătească cât mai puține taxe. Principalele domenii, în care planificarea offshore oferă cele mai bune rezultate, sunt: administrarea lanțurilor hoteliere, agricultura, artele, asigurările și reasigurările, brokerajul, casele de confirming, clearing și factoring, comerțul internațional (import/export), consultanța, distribuția internațională de bunuri și servicii, finanțarea și investițiile directe, industria spectacolelor și filmului, leasingul, managementul fondurilor de investiții, proiectarea, serviciile bancare și financiare.

Concluzii

Deși, paradisurile fiscale în parte sunt utilizate pentru evaziunea fiscală, totuși aceste jurisdicții au influențat într-un mod pozitiv sistemele fiscale existente, fapt reflectat prin tendința de diminuare, în general, a impozitelor în Europa cu o ușoară slăbire a modelului social european a bunăstării bazat pe taxe înalte. Mai mult ca atât, centrele offshore vor continua să atragă, pentru că oferă produse financiare cu cerere mare, la prețuri scăzute și ridicat nivel calitativ, stabilitate în reglementare care conferă siguranță beneficiarilor serviciilor, pentru că sunt mai puțin sau deloc influențate de măsurile de armonizare legislativă din cadrul Uniunii Europene, iar formalitățile și timpul necesar pentru înființarea unor societăți comerciale sunt reduse și secretul unor operațiuni este asigurat. Astfel, datorită facilităților fiscale oferite și implicațiilor sale la nivelul economiei globale, cât și tendințele de creștere a fiscalității, am prognoza dezvoltarea paradisurilor fiscale, în pofida restricțiilor impuse de guverne, a listelor negative, și al altor măsuri similare.

Bibliografie

Aigner, D. Recent updates to the OECD model tax convention // European Taxation, Amsterdam, 1998,

Allais Maurice. „L’impôt sur le capital et la reforme monetaire”, Hermann Editeurs des Sciences et des Arts, Paris, 1989,

Anton C. „Delaware, mai bun decât un offshore”, Editura Publishing House, București, 2006.

Armeanic, A. Fiscalitatea în statele contemporane: note de curs, C.E.U.S.M, Chișinău, 2003,

Bălan Emil, Drept financiar, Editura All Beck, București, 2003,

Beare M.E., Tracing of Illicit Funds: Money Laundering in Canada, Ottawa, 1990,

Bîrle Vasile, Echitatea fiscală, Editura Teora, București, 2006

Bișa C. „Delaware, un paradis fiscal în SUA”, Editura Teora, București, 2005.

Bișa C. „Utilizarea paradisurilor fiscale. Între evaziune fiscală și fraudă fiscală”, Editura BMT Publishing House, București, 2005,

Bișa C., Costea I., Capotă M., Dăncău B. Utilizarea paradisurilor fiscale între evaziunea fiscală legală și frauda fiscală, București, BMT Publishing House, 2005

Botea Ion. Metode și tehnici fiscale, Editura Șoimul, București, 1999,

Campbell, A.D. Permanent establishment in international taxation, London, 1995,

Claude Dauphin. Ghidul cu adevărat practic al paradisurilor fiscale, Editura Tribuna, 1999.

Clocotici Dorin, Gheorghiu Gheorghe. „Dolul, frauda și evaziunea fiscală”, Editura Lumina Lex, București, 1996.

Controlled foreign corporations : International taxation course materials. Amsterdam: International Tax Academy, 1994.

Mănăilă Adrian, Companiile offshore sau evaziunea fiscală legală, Editura All Beck, București, 2004,

Șaguna Dan Drosu, Șova D., Drept Fiscal, Editura C.H. Beck, București, 2006.

Șaguna Dan Drosu, Tutungiu M. E., „Evaziunea fiscală”, Editura Oscar Print, București, 1995.