Operatiuni Si Tranzactii cu Actiuni Si Indici

Cuprins

INTRODUCERE

Lucrarea prezintă tranzacțiile cu indici bursieri prezentate la nivel mediu avansat și conține patru părți.

În prima parte se prezintă care sunt componentele pieței de capital, segmentările acesteia în piață primară și secundară, clasificarea tipurilor de burse. Tot aici găsim instrumentele pieței de capital și rolul de actor principal al "acțiunii" cu principalele ei caracteristici economice. Sunt evidețiate de asemenea și elemente de evaluare financiară a acțiunilor.

A două parte vine în continuarea primei parți și aduce în prim plan 'indicii bursieri', pornind de la un scurt istoric, urmat de descrierea tipurilor de indici. Sunt prezentate în continuare principiile de construcție ale unui indice, factorii de ponderare și formula de calcul (cu referire la indicele BET).

În ziua de azi, când avem acces la tranzacții bursiere în special prin intermediul computerelor, când avem acces la analize fundamentale din diferite surse și când activitatea companiilor cotate la burse se desfașoară în plan multinațional, analiza tehnică reprezintă cel mai important atu ce trebuie cât mai bine înțeles pentru că indicatorii trebuie corelați astfel încât să avem un plan propriu de tranzacționare ce trebuie respectat de oricine investește pe o piață. Existența acestui plan de tranzacționare este obligatorie pentru a putea vorbi de un 'money management' de calitate prin prisma unui 'risk-reward' adecvat. Alaturi de indicatori de analiză fundamentală ,în partea a treia sunt prezentați și indicatori ai analizei tehnice. Tot în această parte se discută despre hedging și arbitraj, doi termeni a căror înțelegere este neapărat necesară în special pentru că sunt printre puținele modalități de a scădea riscul tranzacțiilor pe piețele de capital. Ca și aplicație practică am exemplificat în cadrul unui studiu de caz tipuri de tranzacții cu indici (o tranzacție long pe S&P și una short pe Dow Jones).

Partea de concluzii urmărește cronologic ceea ce s-a întâmplat în 2008 pe piețele financiare, puncte de reper ale unor crize anterioare, impactul și efectele pe care criza le-a avut asupra indiciilor și a tranzacțiilor cu indici bursieri.

Am ales acest subiect deoarece consider că investiția pe piețe de capital trebuie să se facă respectându-se anumite principii și având așteptări realiste de câștig, subiectul fiind în centrul atenției din ce în ce mai mult datorită oportunităților reduse de investiții în general, datorită scăderii accentuate a dobânzilor la depozite bancare, în paralel cu o fiscalitate în creștere.

1. PIEȚE DE CAPITAL ȘI BURSE DE VALORI

1.1 Componentele pieței de capital

Nivelul de dezvoltare și politicile economice ale statelor europene au ajuns să fie în echilibru cu ceea ce reprezinta Statele Unite la nivel mondial. Creșterea populației a dus la o creștere de producție dar și la un nivel mai ridicat al consumului. Afacerile se dezvoltă la fel de repede și multitudinea de idei care asteptă să fie puse în practică au tot mai mare nevoie de finanțare. Din această nevoie au început să apară piețe specializate pe care se tranzacționează capitalul chiar și în ziua de azi. Orice economie națională, indiferent de nivelul său de dezvoltare, este caracterizată de existența și funcționarea unor astfel de piețe specializate unde se întâlnesc și se autoreglează cererea și oferta de active financiare (în Romania folosim termenul de valori mobiliare), necesare pentru dezvoltarea producției de bunuri și servicii în cadrul firmelor. Aceste piețe unde se tranzacționeaza acțiuni, instrumente derivate, mărfuri, valute, resurse, etc le numim generic bursă.

Bursele în general, dar mai ales bursele de valori, joacă în societatea contemporană, atât pe termen lung cât și pe termen scurt, un rol cu totul special. Influențele puternice pe care le produc asupra economiilor naționale sunt argumentul cel mai important pentru a afirma că bursele au devenit unul din stâlpii de cea mai mare importanță pe care se sprinjină economia contemporană.

În contextul economic actual există două tipuri de burse: bursele de mărfuri, care de asemenea sunt cunoscute sub denumirea de burse comerciale, și bursele de valori pentru care, cel mai frecvent, se folosește termenul simplu de bursă (la noi în țara pe lângă Bursa de Valori București mai avem și Bursa de Marfuri și Futures Sibiu). Cu toate acestea, literatura de specialitate semnalează numeroase definiții care conțin atât elemente comune cât și deosebiri. Sintetizând o parte a acestora putem spune ca “bursa este componenta principală a pieței financiare secundare, este o piață organizată, reglementată și publică, având menirea de a fi simultan loc geografic și ansamblu de operațiuni pentru vânzările și cumpărările – care au la baza tehnici specifice, realizate prin intermediari specializați – de valori mobiliare tradiționale (acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur, efecte de comerț și valute) sau moderne (opțiuni sau indici bursieri)”. Acestei definiții i se poate totuși aduce o modificare, în ziua de azi bursa nefiind legată de un spațiu geografic anume datorită informatizării activității bursiere pe fondul cerințelor de tehnologie superioară a informației, mereu crescânde, piețele specializate ale economiilor moderne căpătând preponderent aspectul de piețe electronice. Serviciile de informare publice, fluxurile de capital, tranzacțiile cu valori mobiliare, existența însăși a bursei sunt dependente integral de utilizarea sistemelor informatice performante și a rețelelor de comunicații moderne. Mecanismul de funcționare a bursei nu poate fi conceput fără un sistem informatic permanent, fără un sistem de gestiune a bazelor de date corespunzător. În acest sens, informatizarea burselor reprezintă o necesitate obiectivă, fără de care o bursă modernă nu mai poate exista. Nu trebuie însă omisa nici importanța investitorilor, ei fiind practic cei care efectuează investițiile. Însă circuitul activelor financiare presupune pe lângă prezența investitorilor , care reprezintă ofertanții de capital și firme sau instituții ce au nevoie de finanțare pentru dezvoltare . Bineînțeles și cei care oferă și cei care au nevoie de finanțare au un scop comun, acela de a obține profit.

În funcție de momentul în care au loc tranzacțiile, piața de capital se divide în două segmente: piața primară și piața secundară.

Piața primară – la acest nivel are loc mobilizarea cererii de fonduri, emisiunea, vânzarea sau distribuirea titlurilor financiare; se permite transformarea economiilor în resurse pe termen lung .

Piața primară are rolul de plasare a emisiunilor de titluri mobiliare, pentru atragerea capitalurilor financiare disponibile atât pe termen mediu cât și pe termen lung, iar odată puse în circulație aceste titluri fac obiectul tranzacțiilor pe piața secundară. Astfel, piața primară reprezintă cadrul în care sunt introduse în circuitul financiar valorile mobiliare, tranzacțiile ulterioare fiind efectuate pe piața secundară.

Piața secundară – reprezintă piața pe care după emiterea valorilor mobiliare acestea sunt tranzacționate și plasate catre investitori; piața secundară se manifestă ca o piața bursieră cât și ca piață extrabursieră; titlurile care nu îndeplinesc criteriile cerute pentru cotarea lor la bursă sunt tranzacționate pe piața extrabursieră; pentru o buna funcționalitate a pieței secundare trebuie să respecte anumite cerinte: lichiditate, eficiență, transparență, adaptabilitate, corectitudine, existând intervale regulate de raportare a activității firmelor cotate către investitori.

Piața secundară se vrea un mecanism de reglare liberă între cererea și oferta de valori mobiliare, fiind un indicator, atât al nevoii de capital, dar și al stării economice, sociale și politice a unei țări. Datorită acestui punct de vedere, piața secundară de capital poate fi considerată o piață absolută unde legea cererii și a ofertei găsește terenul propice de acțiune. Ea asigură mobilitatea capitalurilor, a lichidităților pe termen mediu și lung, atrăgând deopotrivă investitori profesioniști dar și investitori ocazionali, în speranța unui profit cât mai mare pe o perioada cât mai scurtă de timp.

1.2 Instrumentele pieței de capital

● valori mobiliare cu venituri fixe (titlurile de stat, note de trezorerie, obligațiuni de trezorerie, ● obligațiuni ale societăților comerciale)

● valori mobiliare cu venit variabil (acțiunile comune și preferențiale)

● valorile mobiliare derivate (contracte forward, contracte futures, contracte cu opțiuni)

● valorile mobiliare sintetice (contracte pentru indici bursieri)

Clasificare în funcție de risc a instrumentelor financiare

Acțiunile sunt titlurile financiare ce reprezintă drepturile de proprietate ale proprietarilor asupra unei cote părți din patrimoniul emitentului. Ele au o valoare nominală și conferă proprietarului anumite drepturi în calitate de acționar al societății respective. Astfel, un acționar are dreptul de vot în adunarea generală a asociaților, participă la luarea deciziilor, la împarțirea profiturilor dar și a riscurilor. Pe lângă acest tip de acțiuni, care sunt acțiuni ordinare, capitalul social mai poate fi format din acțiuni care nu dau dreptul de vot posesorilor lor. Acestea sunt numite acțiuni preferențiale. Prin deciziile pe care le iau, acționarii pot să voteze politica societății, să numească sau să destituie membrii din conducerea acesteia și în cazul în care se obține profit pot vota în adunările generale să primească o parte din acesta raportat la numarul de acțiuni deținute sub formă de dividende. Valoarea dividendului nu este fixă, ea depinzând de veniturile pe care societatea le înregistrează an de an. În funcție de profitul realizat, conducerea societății recomandă acționarilor, conform legislației societăților pe acțiuni, procentele din profit care ar trebui alocat în scopul dezvoltării societății și ce procent ar trebui distribuit acționarilor sub formă de dividende.

Valoarea unei acțiuni poate fi considerată sub următoarele forme:

Valoarea nominală (VN) care este egală cu suma capitalului social (CS) divizată la numărul de acțiuni emise (N): VN= CS/N

Valoarea nominală este o valoare convențională, pe baza căreia este împărțit capitalul între asociați. În funcție de această valoare, este prevăzută prin statut o remunerare a acționarilor.

Valoarea contabilă reflectă partea din activul net ce revine pe o acțiune:

Vct = An/N

unde: Vct – valoarea contabilă, An – activul net, N – numărul de acțiuni;

Activul net este reprezentat de partea din activele întreprinderii neafectate de datoriile contractate de aceasta: An = At-Dt

unde: An – activul net, At – activul total, Dt – datorii totale.

Valoarea intrinsecă, exprimă activul net corectat cu plusurile sau minusurile de active latente ce revin pe o acțiune. Activele latente sunt provizioanele pentru riscuri și cheltuieli care nu au apărut în exercițiul încheiat și care nu s-au soldat prin conturile de venituri.

VI = Anc/N

unde: VI – valoarea intrinsecă, Anc – activul net corectat, N – numărul de acțiuni.

Valoarea de rentabilitate este interpretată ca valoare financiară și valoare de randament. Valoarea financiară exprimă capitalul financiar care s-ar fructifica printr-un dividend, comparabil cu rata medie a dobanzii pe piață: Vf = D/Rmd

unde: Vf – valoarea financiară, D – dividend, Rmd – rata medie a dobanzii pe piață.

Valoarea de randament este considerată o formă de exprimare a valorii financiare, fiind calculată ca raport între profitul net repartizat ce revine pe o acțiune și rata medie a dobanzii pe piață:

Vr = Pna/Rmd

unde: Vr – valoarea de randament, Pna – profit net pe acțiune, Rmd – rata medie a dobanzii pe piață.

Vânzarea acțiunilor se realizează la prețul de emisiune și respectiv, la prețul pieței, dupa caz.

Evaluarea financiară a acțiunilor :

Investitorul consideră adesea că ceea ce s-a produs în trecutul apropiat se poate produce și în viitorul imediat, cu o probabilitate mult mai mare decât în realitate.

Pentru un investitor pe piața de capital, decizia de investire este influențată de informațiile pe care le poate obține privind evaluarea acțiunilor lor la un moment dat. În acest scop, se procedează la evaluarea financiară a acțiunilor, cât și la evaluarea tehnică a acestora. Evaluarea financiară se realizează pe baza unor indicatori financiari cum ar fi:

Profitul net pe acțiune exprimă capacitatea emitentului de a crea profit și se calculează cu relația:

Pna = Pn/N

unde: Pna – profit net pe acțiune, Pn – profit net, N- numărul total de acțiuni existente pe piață.

Rata de distribuire a dividendului, reflectă partea din profitul exercițiului financiar distribuită acționarilor: d=(Dn/Pn)*100

unde: d – rata de distribuire a dividendului, Dn – dividendele nete, calculate după plata impozitului asupra dividendelor, Pn – profitul net.

Mărimea acestui indicator depinde de decizia privind distribuirea profitului și anume:

● dacă d tinde către zero, rezultă preocuparea emitentului pentru asigurarea autofinanțării prin reinvestirea profitului;

● dacă d tinde către 100%, rezultă preocuparea pentru menținerea interesului acționarilor în a deține acțiunile societății care distribuie dividende mari;

● dacă d este egal cu 100% societatea emitentă nu încorporează în rezervă nici o unitate monetară din profitul obținut;

● dacă d este mai mare decât 100%, se apelează la rezervele acumulate anterior, în vederea distribuirii lor ca dividende.

Dividendul pe acțiune este calculat atât ca dividend brut repartizat, cât și dividend net:

DPA = (Pnr/N)*100

unde: DPA – dividend pe acțiune, Pnr – profit net repartizat acționarilor, N – numărul total de acțiuni existente pe piață.

Dividendul pe acțiune reprezintă, pentru posesorul acțiunii, venitul produs de investiția sa, deci un flux financiar. De cele mai multe ori un investitor alege compania în care investește în funcție de dividend yeld – adica raportul dintre ultimul dividend anual acordat (sau previzionat atunci când el se află) raportat la valoarea acțiunii pe piață la un moment dat. Spre deosebire de acesta, profitul pe acțiune, reprezintă pentru emitent un element important al valorizării unei acțiuni.

Randamentul unei acțiuni este produs atât de dividende, cât și de creșterea valorii de piață a acțiunii:

R =( (D+C1-C0)/C0)*100

unde: R – randamentul unei acțiuni, D – dividendul repartizat, C1 – cursul la revânzarea acțiunii,

C0 – cursul la cumpărarea acțiunii.

Coeficientul „PER” reprezintă indicatorul cel mai utilizat pentru a caracteriza eficiența plasamentului în acțiuni: PER=C/Ppa

în care: PER – coeficientul multiplicator al capitalizării, C – curs bursier al acțiunii, Ppa – profitul net pe acțiune.

2. INDICII BURSIERI

2.1 Scurt istoric

În februarie 1982, la Kansas City Board of Trade (Bursa de Mărfuri din Kansas City), a fost introdus primul contract futures pe indici bursieri – Value Line Composite Average.

În același an 1982, au fost lansate alte două contracte: NYSE Composite Index, la New York Futures Exchange – NYFE (filiala a NYSE) și Standard&Poor's 500 Index, la Chicago Mercantile Exchange (CME), pentru ca în 1984 Chicago Board of Trade (CBOT) să se introducă Major Market Index.

În practica bursieră există două categorii de indici:

– "first generation indexes", ca Dow Jones, Financial Times, Nikkei.

Principala caracteristică se referă la faptul că în componența acestor indici se includ valori mobiliare numai din ramuri industriale sau, chiar dacă titlurile componente prezintă o diversificare pe ramuri, alcatuirea indicelui e simplă, fără ponderea titlurilor în funcție de capitalizarea bursieră, ceea ce face ca nivelul de reprezentativitate al indicelui să fie restrâns;

– "second generation indexes" , cum sunt NYSE, S&P 500, TOPIX.

Caracteristica pentru generația a doua este diversificarea largă a valorilor mobiliare ce intră în compoziția indicelui, precum și alcătuirea acestuia cu respectarea anumitor criterii ca:

a) în componenta acestor tip de indecși intră valori mobiliare ale unor firme din toate ramurile de activitate (ex: companii energetice, de asigurări, bancare, servicii de toate tipurile, etc)

b) se tine cont de așa numitul "free-float" adică companiile incluse în indecși au un numar minim fixat de acțiuni libere (neconcentrarea acționariatului) spre tranzacționare astfel încât să poată exista valori tranzacționate corespunzatoare pentru ca prețul de piață să poată fi cât mai aproape de valoarea reală.

c) o altă caracteristică de care se ține cont o reprezintă acordarea de dividende – știindu-se faptul că foarte mulți investitori se hotărăsc în ce să investească ținând cont de "dividend yeld". De asemenea se urmarește nivelul de captalizare bursieră al firmelor incluse în index care trebuie să fie cât mai ridicat.

d) în indice e recomandat să se introducă firme asupra carora interesul investitorilor se manifestă în mod constant, caracteristica legată în mod direct de lichiditatea titlurilor.

e) reprezentativitatea (ponderea) valorilor mobiliare în structura indicelui poate fi:

– pondere egală pentru toate firmele luate în considerare;

– pondere cu capitalizare bursieră, atunci când ținem cont de dividend yeld;

– ponderea atribuită prin prisma evoluției prețurilui acțiunilor din indice ce au o ofertă reprezentativă, adică se identifică valori mobiliare cu prețuri în creștere pe perioade cât mai lungi de timp.

f) alegerea datei de referință pentru care nivelul indicelui se egalează cu 100, 1.000, 10.000 sau mai multe puncte ale indicelui. Prin urmare, nivelul inițial al indicelui corespunde unui anumit moment, după care orice fluctuație a indicelui pune în evidență o creștere sau o scădere față de nivelul de bază.

Indicii bursieri sunt măsurați în puncte de indice și orice modificare ce intervine la nivelul firmelor incluse în indice se reflectă în ponderea acelei firme în indice.

2.2 Tipuri de indici bursieri. Clasificări.

Indicii bursieri sunt indicatori ce exprima evoluția cursurilor pe diverse burse ce pot fi de acțiuni, de mărfuri, de valute, aur, etc, și au apărut ca o necesitate a existenței unui produs bursier prin care să se realizeze urmărirea în ansamblu a pieței respective și care să nu reflecte evoluția unui singur titlu cotat. Rolul principal al unui indice este de a reflecta evoluția de ansamblu a pieței la care se referă.

Indiferent însă, de tipul bursei, sistemul include indicatori referitori la aceleași activități:

– indicatorul general al activității bursiere (indicele bursei);

– indicatori sintetici pentru sectoarele economiei naționale (indicatori sectoriali: industrie, agricultură, alimentație publică, turism, servicii, finanțe, asigurări sociale);

– indicatori cantitativi, referitori la: numărul de titluri cotate, numărul de titluri cumpărate/vândute, prețurile de vânzare/cumpărare, numărul de contracte încheiate, volumul tranzacțiilor, nivelul capitalizării bursiere;

– indicatori calitativi: rata rentabilității, riscul unui titlu mobiliar, volatilitatea unui titlu mobiliar.

Există mai multe criterii de clasificare a indicilor bursieri. Astfel:

a. După valorile mobiliare care îi compun: Indici bursieri pentru acțiuni, Indici bursieri pentru obligațiuni, Indici bursieri pentru titlurile emise de fondurile mutuale și alte instrumente de economisire

b. În funcție de gradul de cuprindere:  Indici bursieri generali ai pieței, Indici bursieri sectoriali (industria automobilelor, extractivă, farmaceutică)

c. În funcție de intervalul la care sunt calculați: Indici bursieri în timp real, Indici bursieri la sfârșitul zilei (pe baza prețurilor de închidere)

d. După apartenența geografică a valorilor mobiliare: Indici bursieri cuprinzând valori mobiliare cotate pe o singură piață, Indici bursieri zonali (Europa, Asia-Pacific, America de Nord), Indici bursieri mondiali (MSCI, Frank-Russell), etc.

Bursa de Valori București (BVB) calculează și distribuie în timp real 8 indici proprii precum și un indice dezvoltat împreună cu Bursa de Valori din Viena, indicele ROTX.

– indicele BET (19.09.1997 – Bucharest Exchange Trading), ce a fost creat pentru a reflecta tendința de ansamblu a prețurilor celor mai lichide și mai solide 10 acțiuni tranzacționate la Bursa de Valori București.

– indicele BET-FI, (31.10.2000 – Bucharest Exchange Trading – Investment Funds) ce monitorizează evoluția celor 5 SIF-uri listate la bursa de valori, primul indice sectorial lansat de BVB.

– indicele ROTX, (15.03.2005 – Romanian Traded Index) reflectă în timp real modificările de preț pentru cele mai reprezentative societăți tranzacționate la BVB ('blue chip'), fiind considerat un indice de referință pentru piața de capital din România.

– indicele BET-XT, (01.07.2008 – Bucharest Exchange Trading Extended Index ) indice de prețuri ponderat cu capitalizarea free – float-ului celor mai lichide 25 de societăți listate pe piața reglementată BVB.

– indicele BET-NG, (01.07.2008 – Bucharest Exchange Trading Energz and Related Utilities) este un indice sectorial care cuprinde în portofoliul său toate companiile listate la BVB, în segmentul de piață reglementată, care are ca domeniu principal de activitate energia și utilitățile aferente. Ponderea maximă a unui simbol în indice este 30%. Numarul de companii componente este variabil.

– indicele BET-BK, (03.07.2012 – Bucharest Exchange Trading Benchmark Index) acesta fiind primul indice de tip benchmark, construit de echipa Raiffeisen Asset Management pentru a putea fi folosit ca instrument de evaluare a performanței fondurilor de investiții cu plasamente predominant în acțiuni.

– indicele BET-TR, (22.09.2014 – Bucharest Exchange Trading Total Return Index) este primul indice de tip total return lansat de BVB, construit pe structura indicelui de referință al pieței, BET. Indicele BET-TR reflectă atât evoluția prețurilor companiilor componente, cât și dividendele oferite de acestea.

– indicele BET Plus, (23.06.2014 – Bucharest Exchange Trading Plus Index) reflectă evoluția companiilor românești listate pe piața reglementată a BVB care îndeplinesc criterii minime de selecție referitoare la lichiditate și la valoarea acțiunilor incluse în free float, cu excepția societaților de investiții financiare (SIF-urilor). 

– indicele BET-XT-TR, (23.03.2015 – Bucharest Exchange Trading Extended Total) este varianta de tip total return a indicelui BET-XT, care include cele mai tranzacționate 25 companii românești listate la BVB. Indicele BET-XT-TR reflectă atât evoluția prețurilor companiilor componente, cât și dividendele oferite de acestea.

2.3 Principii de construcție a unui indice

Indicele BET a fost lansat la data de 19 Septembrie 1997 cu o valoare de start de 1.000 puncte, cuprinzând 10 acțiuni, fiind primul indice dezvoltat de BVB. Indicele BET reprezintă indicele de referință al BVB, a cărui metodologie permite utilizarea acestuia drept activ suport pentru instrumente financiare derivate (futures, options, etc) și produse structurate (warrante, certificate, etc). Numarul societăților incluse în cosul indicelui BET este de 10 societăți, fiind posibil ca numarul acestora să crească în viitor ca urmare a listării la BVB de noi societăți reprezentative pentru sectoarele din economia națională, precum și a înregistrării unor evenimente relevante cu impact asupra societăților listate.

Indicele BET este un indice ponderat cu capitalizarea free-floatului a celor mai lichide societăți. Similar cu metodologia celorlalți indici dezvoltați de BVB, metodologia indicelui BET ia în considerare tranzacțiile înregistrate în cadrul secțiunii de piață principală (“Regular”). În cazul evenimentelor corporative care au un impact semnificativ asupra prețului în piață a acțiunilor incluse în coșul indicelui BET (cum sunt: splitări, consolidări, majorări de capital, etc), se va proceda la ajustarea periodică și operatională a indicelui, astfel încât să se asigure continuitatea valorilor indicelui BET și pentru a se evita influențarea artificială a indicelui ca urmare a acestor evenimente. Nu se fac modificări asupra indicelui BET în cazul acordării de dividende.

Actualizat la 08 iunie 2015

Compoziție și criterii de selecție

Coșul indicelui BET cuprinde acțiunile celor mai lichide 10 societăți romanești listate pe piața reglementată BVB, cu excepția societăților de investiții financiare. Urmatoarele categorii de instrumente financiare nu sunt eligibile a fi incluse în componența indicelui BET: certificate de privatizare, titluri de participare la organismele de plasament colectiv, precum și alte instrumente financiare desemnate de către CI (comisia indicilor).

Ca regulă generală, criteriile de selecție a societăților pentru a fi incluse în coșului indicelui sunt:

a. lichiditatea: coeficientul de lichiditate pentru fiecare simbol se obține astfel:

j = {1,3,6,9,12} unde:

ponderea pe care o deține valoarea tranzacțiilor pe simbolul i în valoarea totală a tranzacțiilor pentru simbolurile pieței reglementate, în intervalul de timp j (1 luna, 3 luni, 6 luni, 9 luni, 12 luni). Sunt luate în calcul numai tranzacțiile realizate pe segmentul “Regular” al pieței.

j intervalul de timp pentru care se calculează Avi,j

Pentru includerea în coșul indicelui BET, companiile sunt sortate în ordine descrescătoare după coeficientul de lichiditate, fiind selectate cele cu coeficientul de lichiditate cel mai ridicat. Coeficientul de lichiditate se calculează semestrial, înainte de întrunirile periodice ale CI(comisia indicilor) din Martie și Septembrie.

b. alte aspecte relevante luate în considerare de către CI, după caz, cum ar fi: situația financiară a societății, elemente de ordin juridic, transparența societății și interesul participanților la piața, etc.;

c. CI (comisia indicilor) poate limita numarul de companii dintr-un sector de activitate la cel mult 6 companii. CI poate reduce această limită;

d. companiile trebuie să respecte cerințe suplimentare, după cum urmează: cerințe de raportare în limba engleză, utilizarea IFRS, calitatea activităților efectuate de companie cu privire la relația cu investitorii. Fiecare dintre aceste cerințe se aplică din Ianuarie 2015. CI poate modifica, extinde, restrange, etc. lista și conținutul acestor cerințe.

2.4 Factorii de ponderare

Ponderea fiecărei acțiuni în coșul indicelui BET este determinată de capitalizarea de piață a fiecarei societăți în parte, ajustată cu factorul de free float și factorul de reprezentare.

capitalizare free float societate din coșul indicelui = preț * numar total de acțiuni * factor de free float * factor de reprezentare * factor de corecție a prețului

2.4.1 Factorul de free float

Free float-ul unei societăți din componența indicelui BET reprezintă numarul de acțiuni emise și în circulație care sunt disponibile pentru tranzacționare.

Free float-ul exprimat în valoare absolută este estimat ca fiind numarul total de acțiuni emise de o societate, din care se elimină urmatoarele:

● acțiunile la dispoziția societății (treasury stock);

● acțiunile deținute de către stat și alte agenții guvernamentale, investitori strategici, acționari majoritari;

● deținerile de cel puțin 30% ale societăților de asigurari, fondurilor de pensii, fondurilor mutuale și de investiții;

● deținerile de cel puțin 5% ale altor categorii de investitori.

Free float-ul exprimat procentual este determinat ca fiind raportul procentual dintre numărul de acțiuni inclus în free float-ul exprimat în valoare absolută și numărul total de acțiuni emise și înregistrate în registrul acționarilor.

Ponderea fiecarei societăți în cadrul indicelui BET este ajustată în mod corespunzător prin aplicarea factorului de free float astfel încât să nu devină posibil ca societățile cu capitalizare de piața semnificativă, dar cu free float redus, să exercite o influență prea mare în indice, precum și ca să reflecte oportunitățile reale de investiții în acțiunile emise de fiecare societate în parte.

În cosul indicelui, free float-ul unei societăți poate lua urmatoarele valori {0,1; 0,2; 0,3; 0,4; 0,5; 0,6; 0,7; 0,8; 0,9; 1}, prin aproximare în plus față de valoarea procentuală a free float-ului societății respective.

Factorul de free float care urmează a fi aplicat asupra capitalizării de piață corespunzatoare fiecarei societăți din indice este revizuit, dacă este necesar, trimestrial de către CI, cu luarea în considerare a informațiilor publice cu privire la structura acționariatului.

2.4.2 Factorul de reprezentare

Scopul aplicării factorului de reprezentare este acela de a limita ponderea unei societăți în coșul indicelui BET.

Aplicarea factorului de reprezentare este folosită pentru a se asigura faptul că ponderea capitalizării de piață a fiecarei societăți nu depășește la momentul ajustării (al calculării factorilor de reprezentare) limita maximă de 20% in totalul capitalizării cosului indicelui BET.

Factorii de reprezentare pot lua valori intre 0,001 si 1,0.

Factorii de reprezentare sunt analizați și recalculati trimestrial cu ocazia ajustărilor periodice de către CI.

În cazul efectuării unei ajustari operaționale importante a indicelui ca urmare a includerii/excluderii unei societăți din componența indicelui BET, cu efect asupra modificării semnificative a ponderilor din coșul indicelui, se va proceda la revizuirea imediată a factorilor de reprezentare.

2.5 Formula de calcul

Formula indicelui BET este:

S-au folosit urmatoarele notații:

valoarea indicelui

la momentul curent, T

valoarea indicelui BET la momentul anterior, T-1

prețul corespunzător acțiunilor societății i la momentul curent T

prețul de închidere corespunzător acțiunilor societății i la momentul T-1

numărul de acțiuni la momentul curent T

factorul de free float corespunzător societății i din indice; este calculat cu două zecimale și poate lua urmatoarele valori: {0,1; 0,2; 0,3; 0,4; 0,5; 0,6; 0,7; 0,8; 0,9; 1}

factorul de reprezentare la maxim 20% a ponderii componentelor coșului indicelui, corespunzător acțiunilor societății i; este calculat cu trei zecimale și aparține intervalului (0,1]

factorul de corecție a prețului corespunzător acțiunilor societății i la momentul T, în zilele de revizuire operaționala; este calculat cu șase zecimale

factorul de corecție a prețului corespunzător acțiunilor societății i la momentul T-1, în zilele de revizuire operatională; este calculat cu șase zecimale

numarul de societăți incluse în coșul indicelui

3. OPERAȚIUNI ȘI TRANZACȚII CU ACȚIUNI ȘI INDICI

3.1 Indicatori de analiză fundamentală

Plasarea disponibilităților pe burse de valori nu trebuie făcută întâmplător, nu trebuie

considerată un joc, ci trebuie făcută pe baza unor analize aprofundate asupra activității companiei.

Majoritatea specialiștilor consideră că există două tipuri de analize: analiza fundamentală

și analiza tehnică.

3.1.1 Indicatori de lichiditate

a) indicatorul lichidității curente (indicatorul capitalului circulant) = Active curente /

Datorii curente -> o valoarea recomandată acceptabilă – în jurul valorii de 2 o oferă garanția acoperirii datoriilor curente din activele curente.

b) Indicatorul lichidității imediate (ind. test acid) = (Active curente – Stocuri) / Datorii curente.

3.1.2 Indicatori de risc

a) Indicatorul gradului de îndatorare:

= (Capital împrumutat / Capital propriu) x 100 = (Capital împrumutat / Capital angajat) x 100

unde:

– capital împrumutat = credite peste un an; – capital angajat = capital împrumutat + capital propriu.

b) Indicatorul privind acoperirea dobânzilor – determină de câte ori entitatea poate achita cheltuielile cu dobânda. Cu cât valoarea indicatorului este mai mică, cu atât poziția entității este considerată mai riscantă.

Profit înaintea plății dobânzii și impozitului pe profit / Cheltuieli cu dobânda = Număr de ori.

3.1.3 Indicatori de activitate (indicatori de gestiune)

– furnizează informații cu privire la:

● viteza de intrare sau de ieșire a fluxurilor de trezorerie ale entității;

● capacitatea entității de a controla capitalul circulant și activitățile comerciale de bază ale entității;

● viteza de rotație a stocurilor (rulajul stocurilor) – aproximează de câte ori stocul a fost rulat de-a lungul exercițiului financiar.

Costul vânzărilor / Stoc mediu = număr de ori sau

Număr zile de stocare – indică numărul de zile în care bunurile sunt stocate în unitate

(Stoc mediu / Costul vânzărilor) x 365

● viteza de rotație a debitelor – clienți: calculează eficacitatea entității în colectarea creanțelor sale; exprimă numărul de zile până la data la care debitorii își achită datoriile către entitate.

(Sold mediu clienți / Cifra de afaceri ) x 365

O valoare în creștere a indicatorului poate indica probleme legate de controlul creditului acordat clienților și, în consecință, creanțe mai greu de încasat (clienți rău platnici).

● viteza de rotație a creditelor – furnizor: aproximează numărul de zile de creditare pe care entitatea îl obține de la furnizorii săi. În mod ideal, ar trebui să includă doar creditorii comerciali.

Sold mediu furnizori / Achiziții de bunuri (fără servicii)] x 365

unde pentru aproximarea achizițiilor se poate utiliza costul vânzărilor sau cifra de afaceri.

● viteza de rotație a activelor imobilizate: evaluează eficacitatea managementului activelor imobilizate prin examinarea valorii cifrei de afaceri generate de o anumită cantitate de active imobilizate.

Cifra de afaceri (CA) / Active imobilizate

● viteza de rotație a activelor totale:

CA / Total active

3.1.4 Indicatori de profitabilitate

– exprimă eficiența entității în realizarea de profit din resursele disponibile:

a) rentabilitatea capitalului angajat

– reprezintă profitul pe care îl obține entitatea din banii investiți în afacere:

(Profit înaintea plății dobânzii și impozitului pe profit / Capital angajat)

b) marja brută din vânzări:

(Profit brut din vânzări / Cifra de afaceri) x 100

O scădere a procentului poate scoate în evidență faptul că entitatea nu este capabilă să își controleze costurile de producție sau să obțină prețul de vânzare optim.

Sistemul de rate oferă informații despre companie prin ratele care se calculează la nivelul acesteia.

3.2 Indicatori de analiză tehnică

3.2.1 Relative Strength Index (RSI)

RSI este un oscilator foarte popular conceput de J. Welles Wilder a cărui valoare poate varia între 0 și 100, și indică condițiile de supracumpărare și supravânzare.

O piața caracterizată prin cumpărări sau vânzari excesive este una în care prețurile au crescut sau scăzut prea mult și de aceea este foarte posibil să asistăm la o modificare a trendului.

Dacă RSI este mai mare decât 70, atunci se considerã că piața este supracumpărată, iar o valoare a RSI sub 30 indică faptul că piața este supravândută. De asemenea 80 și 20 pot fi folosite pentru a

indica nivele de supravânzare și supracumpărare. Semnalele de supravânzare și supracumpărare sunt mai sigure într-o piață cu volatilitate redusă. Dacă piața este volatilă, atunci semnalele în direcția tendinței sunt cele cu probabilitatea cea mai mare de confirmare.

Identificarea oscilațiilor nereușite (“failure swing”) – are loc, de exemplu, dacă RSI înregistrează un nivel maxim, peste 70, apoi scade până la o anumitã valoare minimă, înainte de a reveni pentru a forma un al doilea maxim. Dacă al doilea nivel maxim nu reușește să-l depășească pe primul înainte ca indicatorul să își inverseze sensul, coborând sub nivelul minim format între cele niveluri maxime, se poate vorbi despre o oscilație nereușită.

Generarea semnalelor de cumpãrare și de vânzare

Când RSI atinge un maxim și apoi coboarã, el identificã un top (preț maxim). Când RSI scade și

apoi crește înapoi, el identifica un bottom (preț minim).

Dacă RSI este peste 70 și operatorii se asteaptă ca piața să aibă un maxim, atunci revenirea indicelui sub 70 poate fi utilizată ca un semnal de vânzare. Aceasta este valabilă și pentru minime ale pieței, cumpărând imediat ce RSI a crescut înapoi peste 30. Aceste semnale au cea mai mare acuratețe în

piețe cu volatilitate scăzută. În piețe volatile, semnalele cu cea mai mare acuratețe vor fi în direcția tendinței. De exemplu dacă piața are o tendință crescătoare, se recomandă folosirea numai a semnalelor de cumpărare dupã ce RSI a crescut peste 30 dacă anterior scăzuse sub această valoare. Motivul pentru care doar semnalele în aceeași direcție cu trendul sunt considerate a avea un grad superior de încredere este faptul că într-o piată volatilă orice semnal împotriva tendinței va indica mai degrabă o mică retragere față de tendința fundamentală decât o inversare reală a tendinței.

Indicarea liniilor suport și rezistență

RSI indică, uneori mai clar decât prețurile, nivelurile de suport si rezistență. Indicarea divergențelor “bullish” și “bearish”

Divergența între RSI și preț indică diminuarea intensității unei creșteri sau descreșteri.
O divergență descrescătoare (“bearish”) are loc atunci când prețurile cresc tot mai mult, iar RSI eșuează în a atinge noi maxime. Acesta este un semnal de încetinire a tendinței crescătoare.
O divergență crescătoare (“bullish”) are loc atunci când prețul scade tot mai mult, iar RSI nu atinge succesiv nivele din ce în ce mai scăzute. Acesta este un semnal că tendința descrescătoare slăbește în intensitate.

Ca și în cazul altor indicatori, un element important este faptul că deși divergențele indică o tendință în curs de slăbire, ele nu indică clar faptul că tendința s-a inversat (exemplu grafic RSI)

3.2.2 Moving Average Convergence Divergence (MACD)

MACD este un indicator alcatuit din două medii mobile ale pretului calculate pe două momente de timp diferite, astfel încât o să avem o medie mobilă rapidă și una lentă. Pentru a fi mai elocvent e bine ca mediile mobile să fie exponențiale. Media mobilă rapidă o mai numim și linie de semnal iar media mobila exponențială lentă o numim generic MACD.

Generarea semnalelor de cumpărare și vânzare

Semnalele de cumparare, respectiv vânzare, sunt generate atunci când cele două linii se intersectează. 
Un semnal de cumpărare are loc când linia MACD intersectează de jos în sus linia de semnal. Semnalul este cu atât mai puternic cu cât intersecția are loc mai jos de zero.
Un semnal de vânzare are loc când linia MACD intersectează de sus în jos linia de semnal. Semnalul este cu atât mai puternic cu cât intersecția are loc mai sus de zero.

Indicarea tendinței

Dacă o tendința devine mai puternică, atunci diferența dintre cele două medii mobile va crește. Aceasta înseamnă că dacă ambele drepte sunt peste (respectiv sub) zero și linia MACD este deasupra (respectiv dedesubtul) liniei de semnal, atunci tendința este crescatoare (respectiv descrescatoare).

Indicarea divergenței "Bullish" și "Bearish":

Divergența dintre MACD și preț indica slăbirea unei mișcari în sus sau în jos.
Divergența “Bearish” (descrescatoare) are loc atunci când prețurile cresc tot mai mult, dar MACD descrește. Acesta este un semnal că tendința crescătoare slăbește.
Divergența “Bullish” (crescatoare) are loc atunci când prețul scade tot mai mult, dar MACD crește. Acesta este un semnal că tendința descrescătoare slăbește.
Un element important este faptul ca deși divergențele indică o tendință în curs de slăbire, ele nu indică clar faptul că tendința s-a inversat. Semnalul sau confirmarea că tendința s-a inversat trebuie să vină din acțiunea prețului, de exemplu din modificarea unei linii de trend(exemplu grafic)

3.2.3 Benzi Bollinger

Benzile Bollinger sunt un instrument al analizei tehnice care indică volatilitatea evolutiei prețului unei acțiuni. Constau în 3 curbe trasate în raport cu evoluția prețului acțiunii. Banda centrală este de regula o medie mobilă simplă, fiind o aproximare a evoluției pe termen mediu a titlului. În raport de banda centrală sunt trasate cele două benzi exterioare, intervalul dintre acestea reprezentând un numar de deviații standard ale prețurilor în raport cu media calculată anterior. Valorile uzuale ale parametrilor sunt 20 de zile pentru calculul mediei mobile simple și respective un numar de 2 deviații standard.

Modalitațile de utilizare a benzilor Bollinger vizează estimarea mărimii relative a intervalului dintre benzi, precum și poziționarea ultimului element al seriei prețurilor în raport de benzile Bollinger.

Astfel, principalele utilizari ale benzilor Bollinger sunt:

schimbările de amploare ale prețului tind să apară pe măsură ce dimensiunea intervalului dintre benzile Bollinger se îngustează (ceea ce presupune o reducere a deviației standard și implicit a volatilității);

o mișcare a prețurilor în afăra benzilor Bollinger implică o continuare a trendului;

mișcările de preț care debutează pe o bandă exterioară au tendința de a continua până la atingerea celeilalte benzi exterioare;

minime și maxime înregistrate în afără benzilor, urmate de minime și maxime făcute în interiorul benzilor anunță o iminentă schimbare de trend;

pentru o mai mare acuratețe, în relația cu benzile Bollinger pot fi utilizați o serie de oscilatori (RSI – Relative Strength Index, MFI – Money Flow Index) care sa confirme semnalele date de benzi. Astfel, un nivel de supracumpărare al oscilatorului coroborat cu poziționarea prețului pe banda Bollinger superioară reprezintă un indiciu pentru vânzare, iar un nivel de supravânzare al oscilatorului și o poziționare a prețului pe banda Bollinger inferioară semnalează un moment de cumpărare.

 Grafic Benzi Bollinger

Suport și rezistența

Suporturile și rezistențele reprezintă locații de preț cheie unde se întâlnesc cererea și oferta.

Suportul este nivelul de preț unde cererea este considerată a fi suficient de puternică pentru a preveni continuarea unei deprecieri. Cu cât prețul scade către nivelul de suport și prin consecință instrumentul financiar devine mai ieftin, cu atât cumpărătorii teoretic devin mai inclinați să cumpere iar vânzătorii mai puțin tentați să vândă. La momentul la care prețul testează nivelul de suport, se consideră că cererea va fi teoretic suficient mai mare decât oferta, prevenind o cădere a prețului sub suport.

Rezistența este nivelul de preț unde oferta este considerată a fi suficient de puternică pentru a preveni continuarea unei aprecieri. Cu cât prețul avansează către nivelul de rezistență și prin consecința instrumentul financiar devine mai costisitor, cu atât vânzătorii teoretic devin mai inclinați să vândă iar cumpărătorii mai puțin tentați să cumpere. La momentul în care prețul testează nivelul de rezistență, se consideră că oferta va fi teoretic suficient mai mare decât cererea, prevenind o apreciere a prețului peste rezistență.

Suportul se poate transforma în rezistență, și invers. Când prețul cade sub un nivel de suport, acesta devine rezistență. Când prețul se apreciază peste un nivel de rezistență, acesta devine suport.

În funcție de instrumentele de analiză tehnică prin care se calculează, suporturile și rezistențele nu sunt întodeauna niveluri punctuale de preț, ci pot reprezenta și zone de preț stabilite între anumite niveluri punctuale.

Identificarea unor suporturi și rezistențe cheie este una din cele mai importante condiții ale analizei tehnice de succes. Deși stabilirea unor niveluri exacte de suport și rezistență este uneori extrem de dificilă, a fi constient de existența și localizarea acestora poate crește acuratețea analizei și abilitatea de a determina probabilitatea dinamicii viitoare a prețului.

Grafic suport și rezistența

3.2.4 Average true range (ATR)

Average True Range (ATR) este un indicator de analiză tehnică care măsoară volatilitatea unui instrument financiar, nu măsoară direcția mișcării care va urma. Acest indicator a fost proiectat în anii '70 de către J. Welles Wilder și făcut public prima dată în cartea sa numită "New Concepts in Technical Trading Systems".

Modul de calcul Average True Range (ATR)

Se calculează Average True Range (marimea mișcării prețului pe perioada analizată), aceasta fiind maximul dintre:- distanța dintre maximul perioadei curente și minimul perioadei curente
– distanța dintre închiderea perioadei anterioare și maximul perioadei curente
– distanța dintre închiderea perioadei anterioare și minimul perioadei curente.
Urmatorul pas este calcularea mediei lor pe perioada dorită, rezultând astfel ATR.

Este important de înțeles ca acest mod de calcul arată volatilitatea ca nivel absolut și nu este foarte bun pentru a compara instrumente ale caror prețuri diferă foarte mult. De exemplu o acțiune cu prețul de 3 lei va avea un ATR mult mai mic decât o acțiune cu prețul de 30 de lei dacă se va folosi această formulă simplă. Pentru a face nivelele comparabile modul de calcul trebuie schimbat în procente. În funcție de rezultatul dorit, poate fi folosită formula simplă când se dorește găsirea volatilității unui singur instrument sau o formulă procentuală când se compara mai multe instrumente între ele. Imaginea de mai jos este un exemplu cu volatilitatea SIF1. Aceasta era de aproximativ 0.04 RON/zi la începutul lunii iulie 2009. Este volatilitatea absolută care ne arată în mod simplu media mărimii mișcării prețului, cu alte cuvinte într-o zi putem să ne așteptăm la o mișcare de 0.04 RON pe SIF1 la aceasta dată.

Concluzii:
Un ATR scăzut indică volatilitate mică, prevestind o posibilă explozie (pozitivă sau negativă) a prețului.Un ATR în creștere indică formarea unui trend. O valoare ridicată a ATR indică o volatilitate crescută, fiind probabilă o plafonare a prețului. Este util pentru construirea valorilor de tip 'trailing – stop'.

3.2.5 Commodity Channel Index (CCI)

Contrar denumirii sale, acest indicator poate fi folosit în mod efectiv și în cazul acțiunilor, nu doar a mărfurilor.
Commodity Channel Index măsoară variația prețului unei acțiuni față de media sa statistică. Valori ridicate ale acestui indice arată că prețurile sunt neobișnuit de mari față de prețurile medii în timp ce valori scăzute indică prețuri neobișnuit de mici față de medie.

Interpretare Commodity Channel Index (CCI)

Există două metode fundamentale de interpretare a CCI: cautarea de divergențe și privirea acestuia ca un indicator de supravânzare/supracumpărare.

O divergență apare atunci când prețul acțiunii atinge noi maxime în timp ce CCI se situează sub maximele anterioare. Aceasta divergență clasică este urmată de obicei de o corecție a prețului acțiunii; în mod normal, CCI oscilează între +100 și -100. Folosirea CCI ca un indicator de supracumpărare/supravânzare se poate realiza în situațiile în care: valoarea să depășește +100 (este situația unei supracumpărări și se așteaptă o corecție a prețului acțiunii), valoarea sa scade sub -100 (situația unei supravânzari după care se așteaptă o creștere a prețului).

Riscul în tranzacții cu acțiuni (hedging vs arbitraj)

Atât hedgingul cât și arbitrajul reprezintă strategii pentru a înlatura riscul din activitatea de tranzacționare. Există totuși niște riscuri în plan secundar și anume: în cazul hedgingului există riscul de a nu avea fonduri suficiente pentru marja și de a primi ‘apel în marjă’ în urma căruia se închid automat din pozițiile deschise pentru a se acoperi marja,fapt ce poate duce la pierderi consistente, respectiv, în cazul arbitrajului există riscul de faliment al firmei tranzacționate.

Hedgingul (acoperirea riscului) presupune acoperirea unui portofoliu prin luarea unei poziții egale și opuse într-o piața diferită, dar paralelă. Efectul poziției de compensare este reducerea sau eliminarea efectelor schimbărilor valorice ale ambelor poziții. Mai exact, după o creștere accelerată a prețului unei acțiuni, investitorul pe piața spot poate anticipa o corecție sau chiar o întoarcere a trendului. Pentru a marca profitul realizat pe piața spot, el nu este obligat să-și lichideze portofoliul, ci poate să vândă cantitatea echivalentă de acțiuni pe piața futures pentru o scadență mai apropiată sau mai îndepărtată. Prin aceasta operațiune, el își pastrează atât acțiunile, cât și profitul, toate acestea cu niște costuri rezonabile.

Hedgerii sunt persoane sau companii/societăți care dețin sau planuiesc să dețină un anumit activ – fie că e vorba de produse agricole, valute, valori mobiliare – și sunt preocupați de o eventuală modificare a costului activului respectiv înainte ca ei să cumpere sau să vândă.
În general, hedgerii sunt interesați cel mai mult de diferența dintre prețul spot și prețul futures. Această diferență este numită basis. Randamentul hedgingului este cu atât mai mare cu cât valoarea basisului este mai ridicată. Basisul nu este o mărime constantă, dar este este mult mai

stabil decât prețurile celor două piețe.

Riscul modificării prețului poate fi minimizat, dar riscul de basis rămâne. Acest basis se schimbă în timpul duratei de valabilitate a unui contract futures. Pentru aceleași active se observă că diferența dintre piața spot și piața futures este convergentă, pe toată durata de viață a contractului futures, spre aceeași valoare care se confruntă la maturitatea contractului. 
Pe piața de capital romanească cel mai simplu exemplu de hedging este reprezentat de cumpărarea de acțiuni prin intermediul Bursei de Valori Bucuresti (BVB) și vânzarea unui numar de contracte futures echivalente pe BMFMS.

Sunt patru factori care trebuie identificați pentru a iniția o operațiune de hedging. În primul rând, trebuie identificat factorul de risc – acea varibilă care poate duce la o pierdere (prețul activului de pe piața spot). Al doilea factor ce trebuie determinat este direcția prețului care duce la pierdere pe piața spot. Al treilea element este identificarea poziției necesare de pe piața futures pentru a reduce pierderea posibilă pe piața spot. Nu în ultimul rând, costul hedging-ului relativ la eventualul element de acoperire a riscului este un factor care trebuie luat în considerare în momentul realizării operațiunii de hedging.

Arbitrajul reprezintă tranzacțiile prin care un instrument financiar se cumpără și se vinde simultan pe pentru a profita de existența unei diferenței de preț. De obicei, operațiunea se realizează între diferite piețe spot, sau între o piață spot și una futures. Din moment ce pe piețele futures se tranzacționează instrumente cu scadență la un moment dat din viitor, va exista și o diferență între prețul instrumentului pe piața spot și cel de pe piața futures. Astfel, unul dintre prețuri va fi mai mic, iar celălalt mai mare. Tot ceea ce face arbitrajorul în acest caz este să cumpere instrumentul pe piață cu prețul mai mic și să îl vândă pe cea cu prețul mai mare. Având în vedere faptul că în piețele futures se tranzacționează în marja, va trebui adoptată o poziție spot care să acopere și marja din piața futures. De exemplu, dacă consideram o marja de 10:1, poziția de pe piața spot va trebui să fie de 10 ori mai mare decât cea de piața futures.

Profitul vine din modificarea prețului activelor, bazată pe faptul că, la scadență, prețul futures va fi egal cu prețul spot. Acest lucru se întamplă deoarece pe piață se va face arbitaj până în momentul în care cele două prețuri vor fi egalate.

Practic, există mai multe piețe pe care se tranzacționează instumente financiare. Sistemele de cotare nu asigură o eficiență 100% din timp, așa că se întamplă să apară diferențe de preț între cotațiile unor instrumente, identice sau asemănătoare, pe diferite piețe.

Apar astfel în piața arbitrajorii care profită de pe urma acestor diferenței de preț, prin cumpărarea pe piața cu prețul mai mic și vânzarea pe piața cu prețul mai mare. Astfel, arbitrajorii își vor marca un profit de pe urma operațiunii, iar diferența de preț existentă se va anula, ca urmare a creșterii cererii pe piața cu prețul mai mic și a creșterii ofertei pe piața cu prețul mai mare. După legea de bază a formării prețului, aceasta va produce creșterea prețului în piața cu prețul mai mic, respectiv scăderea acestuia în piața cu prețul mai mare.

Arbitrajul este o operațiune foarte importanta care ajută la eficientizarea sistemelor de cotare și la aducerea prețurilor la niveluri identice pe toate piețele.

Avantajul operațiunilor de arbitraj constă în faptul că, spre deosebire de alte instrumente financiare, asigură tranzacționare cu risc zero (singurul risc pe care îl implică operațiunea de arbitraj este că firma tranzacționată să intre în faliment). Din moment ce se adoptă simultan poziții în sensuri opuse, arbitrajorul va avea de câștigat indiferent de evoluția piețelor.

Să presupunem că prețul de pe spot este mai mic decât cel de pe futures. Arbitrajorul va intra long pe spot și, simultan, short pe futures. Profitul inițial va fi diferența de preț între cele două piețe, înmulțită cu numărul de contracte tranzacționate. De obicei, acest profit rămâne stabil, cu o mică marjă de eroare, în funcție de evoluția speculativă de pe piețe.

Astfel, distingem patru cazuri posibile:

a: S crește – F crește

b: S crește – F scade

c: S scade – F crește

d: S scade – F scade

unde S = piața spot, F = piața futures.

a: S crește – F crește

Arbitrajorul va câștiga de pe urma poziției long de pe spot, însă va pierde de pe urma creșterii prețului pe futures. Profitul net nu va fi afectat decât dacă rata de creștere a celor două piețe este diferită, adică dacă piața spot va crește mai mult decât piața futures (caz în care și profitul va crește), sau dacă piața futures va crește mai mult decât piața spot (caz în care profitul va scadea). 

b: S crește – F scade

Este evident cel mai profitabil caz, deoarece arbitrajorul va fi avantajat și de evoluția pieței spot, și de cea a pieței futures. Ambele piețe vor contribui la creșterea profitului. 

c: S scade – F crește

Cel mai nefavorabil caz, întrucât profitul va fi erodat din ambele parți. În cazul în care profitul net se apropie de zero, arbitrajorul poate închide ambele poziții cu câștig nul, însă fără pierdere.

De obicei, piețele evoluează în același sens, deci un asemenea caz ar fi neobișnuit. 

d: S scade – F scade

Arbitrajorul va fi defavorizat de evoluția prețului de pe spot, însă va obține profit din scăderea cursului pe futures. Astfel, profitul net va crește sau va scădea în funcție de ratele de scădere ale celor două piețe, asemănător cazului 1.

Observăm că oricare ar fi evoluția celor două piețe, cel mai mare risc care poate exista pentru arbitrajor ar fi ca profitul sau sa fie zero.

Exemplu:

Ca exemplu, să luăm piețele BVB și BMFMS și acțiunea A.

Un investitor cumpără la data de 1 ianuarie 10.000 de acțiuni A pe BVB la prețul de 1 leu, si vinde simultan 1.000 de contracte derivate ale acțiunii A pe BMFMS, la prețul de 1,2 lei, cu o marjă de 10:1 și cu scadența la 1 martie.

La scadență, cele două prețuri vor fi egale, și anume o acțiune A va valora 1,2 lei.

Profitul rezultat în urma acestei operațiuni este de 10.000*(1,2-1) = 2.000 lei.

Considerând activul de baza, locul de negociere a contractelor și scadențele acestora, în operațiunile de arbitraj se poate adopta o poziție long sau short pentru :

– același produs, în aceeași bursă, pentru două scadențe diferite;

– același produs, în două burse, pentru două scadențe diferite, sau pentru aceeași scadență;

– două produse , în aceeași bursă, pentru aceeași scadență sau pentru scadențe diferite;

– două produse, în două burse, pentru aceeași scadență sau pentru scadențe diferite.

Arbitrajul este folosit în mare măsură de departamentele de supraveghere a piețelor din cadrul companiilor financiare, care lucrează la eficientizarea sistemelor de cotare și ajută la menținerea unor prețuri egale pe piețe.

3.4 Mecanismul de tranzacționare a indicilor bursieri

Pentru a detalia mecanismul tranzacțiilor cu indici bursieri o să iau in calcul două situații și anume: o tranzactie de tip ‘long’ pe S&P și una’short’ pe Dow Jones .

Studiu de caz

Am alimentat contul de tranzacționare cu un depozit inițial 2.000 dolari. Având în vedere o investiție pe piața americană de capital condițiile de comercializare a unor CFD/uri pe indici ai pieței americane de capital sunt:

Rata dobânzii USD este de 4.0%. Pozițiile de CFD-uri care sunt lăsată deschise peste noapte suportă o cheltuială de finanțare împotriva întreagii sume a poziției pe baza unei rate +/ -1.5%. De obicei atunci când deschidem poziții pe piețe de tip FOREX în cazul în care deschidem poziții de tip long primim o dobândă overnight și la poziții deschise de tip short plătim dobandă overnight, dar în funcție de tipul de instrument ales situațiile se pot schimba în sensul invers sau uneori dobânda overnight poate fi chiar 0.

Ziua 1 – Vineri 03.04

Consultând siturile de stiri putem observa impactul știrilor asupra pieței și observăm că există o stransă corelație între nivelul așteptat pentru un indicator și nivelul comunicat. Este evident faptul că cu cât această diferență este mai mare cu atât volatilitatea pe instrumentul respectiv este mai mare. În cazul de față avem de a face cu o rată a șomajului mai mare decât cea așteptată. Acest lucru face ca bursele de valori din SUA să scadă cu 2%. Eu cred că pierderile bursiere au fost depășite și că viitoarele câștiguri corporative vor fi peste așteptări, și decid că acum este un moment bun pentru a intra long pe bursa de valori din Statele Unite. Decid că CFD-urile S&P sunt cea mai buna alegere, deoarece acestea cuprind un grup larg de companii aflate în topul pieței, și cumpăr 100 de loturi la 874,25 de dolari. Din moment ce am cumpărat 100 de loturi, o creștere de 1 punct în indexul S&P500 de la 874,25 la 875,25 aduce un profit de 100 de dolari, în timp ce o scădere de 1 punct de la 874,25 la 873,25 provoca o pierdere de 100 de $.

+ Poziție deschisă: 100 de loturi S&P au fost achiziționate la 874,25 (suma totală de achiziție = 87,425 de dolari)

+ raportul de cont al clientului

Sold= ($ 2.000) + Suma profitului realizat și pierderi ($ 0) = $ 2.000

Capital = Sold (2.000 dolari) + Suma profitului încă nerealizat și pierderi($ 0) = 2000 dolari

Loturi deschise= loturi CFD S&P cumpărate = 100 loturi

Marja folosită = Loturi deschise (100) x valoarea unui lot (874,25 dolari) x Marja (1%) = 874,25 dolari

Marja utilzabilă = capitalul propriu (2.000 de dolari) – Marja folosită ($ 874,25) = $ 1.125,75

Ziua 4 – luni 06.04

Ipotezele sunt corecte și profiturile corporative sunt mai bune decât de era de așteptat, astfel încât firmele din SUA au putut să-și sporească veniturile prin reducerea cheltuielilor. În ziua următoare de tranzacționare, indicele S&P adaugă peste 3%, la cei 901,50 dolari la care am închis poziția prin vânzarea CFD-urilor

+ Poziție închisă: 100 de loturi S&P vândute la 901,50 (suma totală de vânzare = 90,150 de dolari)

Raportul de profit și de pierdere:

Ziua 6 – miercuri 08.04

Două zile mai târziu, mai multe informații economice slabe sunt date publicității în SUA și sentimentul de piață se transformă în negativ. Pentru a profita de corecția descendentă a bursei de valori, decid să vând (short) Dow Jones (DJ 30), cu scopul de le cumpăra înapoi mai ieftin în termen scurt. Pe 8 aprilie, vând 5 loturi de DJ 30, la un preț de $ 8.180,00. Din moment ce s-au vândut 5 loturi, fiecare scădere de un singur punct la DJ-30 aduce un profit de $ 5, și fiecare creștere de un punct va costa 5 dolari.

+ Poziție deschisă: vând 5 loturi de DJ 30 la 8.180,00 $ (suma totală de vânzare = 40.900 de dolari)

Ziua 7 – joi 09.04

Din nou, strategia reușește. Overnight, piața scade și în ziua următoare, 09 aprilie, voi cumpăra înapoi 5 loturi de DJ 30 la 8.150 de dolari, obținând un profit brut de 150 de dolari (5 loturi x $ 30).

Suma exactă a dobânzii pentru debit / credit poate varia în fiecare zi în funcție de schimbările în oricare dintre următorii factori: prețul activului suport, rata, ratele de marjă și portofoliul individual de CFD-uri.

CONCLUZII

În decursul timpului au avut loc scăderi importante ale indicilor pe diverse piețe. Atunci când înregistrăm o creștere ridicată pe unul sau mai mulți indici bursieri într-un timp scurt, creștere ce de obicei nu o regăsim corelată cu performanțe ridicate comunicate ale indicatorilor macro sau cu vreo altă știre cu impact direct asupra cotațiilor bursiere spunem că asistăm la formarea unei bule speculative. De cele mai multe ori acest raliu crescător se termină printr-o prabusire a cotațiilor și a indicilor, caz în care putem spune ca asistăm la un crah bursier.

Efectele crizei asupra principalilor indici bursieri

a. Criza din anul 1929

Anii 20’ au reprezentat o perioadă de pace și prosperitate fiind caracterizat de industrializare și tehnologizare masivă. Economia americană a înregistrat beneficii semnificative ca urmare a acestor modificări. Întrucât indicele Dow Jones Industrial Average avea cresteri considerabile pe termen scurt mulți investitori au început să cumpere masiv acțiuni la bursa new-yorkeza. Acțiunile erau considerate foarte sigure de către majoritatea economiștilor, ei facand o corelatie a cresterii actiunilor cu cresterea economica. Sensul era într-adevar acelasi numai ca acțiunile au crescut atât de mult astfel încat în scurt timp au pierdut orice legatura cu realitatea.

Din 1921 pănă în anul 1929 Dow Jones a explodat de la 60 puncte la 400 puncte. Mulți investitori au facut o gresala majora si anume au gajat toate bunurile pentru a putea investi apoi totul la bursă. Pentru investitorul de rând acțiunile erau considerate un lucru sigur. Investitorii nici nu considerau că prăbușirea acțiunilor ar fi posibilă. Existând un număr mare de investitori fără cunoștințe financiare piața bursieră ei au devenit ținta manipulării prețurilor de către grupuri de investitori sofisticați care realizau tranzacții de tip cross (tranzacții între clienții aceleiași firme)

pentru a crește artificial prețurile și ulterior a-și închide pozițiile la valori superioare. Deși au fost voci avizate care au atenționat asupra declanșarii unei prebușiri a prețurilor se pare că ori motivele prezentate de ei nu au fost convingatoare ori euforia investitorilor a fost prea mare. Trebuie menționat faptul că și atunci ca și în alte dăți au existat economiști ce au facut prognoze ce nu au corespuns cu realitatea.Printre puținele voci avizate ce au prezis această criză a fost economistul Nouriel Roubini.

Pe 24 octombrie 1929 investitorii cuprinși de panică au început să își lichideze deținerile.La sfârșitul lunii noiembrie 1929 Dow Jones atinsese punctul critic de 145 puncte iar la sfârșitul anului se putea constata o scădere a capitalizării bursiere de 16 miliarde de dolari. Scăderea a continuat până în iulie 1932 când indicele Dow Jones scăzuse cu 90% față de maximul istoric înregistrat în 1929.

b. Crahul bursier din 1987

În graficul de mai jos am reprezentat cea mai neagră zi din istoria indicelui Dow Jones, o pierdere de 22.6% în puncte de indice, ceea ce a corespuns cu o valoare capitalizată de 500 mld. dolari, totul într-o singură zi.

Între 1982 și 1987 piața bursieră a înregistrat o creștere susținută , caracterizată prin preluări forțate, cumpărări pe credit și formarea de conglomerate. Efectul scontat al acestor operațiuni era considerat ca fiind o creștere exponentială a companiilor prin simpla cumpărare a altor companii.

O altă metodă de finanțare devine comună în acea perioadă și anume ofertele publice inițiale. De asemenea industria computerelor personale își începea trendul ascendent. Investitorii au format un val de optimism similar cu cel a oricărei bule speculative sau prăbușiri bursiere din istorie. Această stare de optimism exagerată a făcut investitorii să creadă încă o dată că piața va crește mult peste maximele istorice. La începutul anului 1987 Securities and Exchange Comission a condus numeroase investigații asupra investițiilor ilegale făcute de așa numiții insideri (persoane ce dețin procente în cadrul unei firme și în același timp au și statut de angajat cu acces direct la informațiile confidentiale ale firmei). Aceasta a aruncat o umbră de încertitudine asupra bursei , investitorii devenind circumspecți. Datorită creșterii economice susținute ,inflația începea să devină o preocupare. Banca Centrală a procedat la creșterea ratei dobanzii pe termen scurt, aceasta având însă efecte negative asupra prețurilor bursiere. Multi investitori instituționali au început să apeleze la contractele futures pentru a se proteja (atunci când deții anumite titluri financiare pe o piața spot, deci ai o poziție long, poți face o vânzare short pe o piața futures pe același titlu financiar știind că după un timp cele două cursuri se vor intersecta și în acel moment poti închide ambele poziții și încasa diferența între prețul de cumpărare de pe spot și prețul de vânzare de pe futures piața futures absorbind miliarde de dolari într-o perioadă foarte scurtă, creand instabilitate pe piața bursieră. Aceste investitii masive pe piata de instrumente derivate au dus la o accelerare a evenimentelor. În momentul in care marjele pe piata de derivate nu au putut fi sustinute numărul mare de ordine de vânzare au blocat sistemele informatice ale bursei new-yorkeze. Și pe piața de acțiuni au început să apară foarte multe ordine de vanzare. Majoritatea investitorilor au motivat ulterior că doreau să vândă doar pentru că toți ceilalți o făceau. Aceast ’spirit de turmă’ a condus la prabușirea bursei new-yorkeze. Într-o singură zi piața a pierdut 500 miliarde de dolari capitalizare bursieră. Spre deosebire de crahul bursier din 1929 piața și-a revenit repede transformându-se încă o dată într-o piață de tip bullish.

Volatilitatea pieței în cea mai mare parte a ei trebuie pusă pe seama psihologiei investitorilor. În realitate deciziile iraționale ale investitorilor produc cea mai mare parte din risc datorită optimismului exagerat al acestora care mărește prețurile dincolo de orice fel de performanță ulterioară pe care o poate avea firma respectivă în viitor. Atunci când cursurile bursiere înregistrează creșteri mari pe perioade scurte de timp în general vorbim de existența unei bule speculative. Aceasta nu însemnă însă că prețurile nu pot să crească rapid și pe termen scurt, dar acest salt ar trebui corelat cu o știre foarte bună sau o îmbunătățire substanțială a performanțelor firmei. Convingerea nefondată și irațională a investitorilor că se pot îmbogăți rapid reprezintă cauza primară a pierderilor suferite în urma crahurilor bursiere. Investitorii trebuie să realizeze că de cele mai multe ori atunci când își plasează resursele financiare într-o investiție cu potențial ridicat de profitabilitate trebuie să fie constienți de riscul de a pierde procente importante din sumele investite.

Un element important de care trebuie ținut seama reprezintă reducerea perioadei dintre crahurile bursiere, la început existând secole între crahuri apoi decade apoi ani.

c. Criza financiară din 2007 – 2008, denumită inițial și „criza creditului” de către specialiști, a început practic în Iulie 2007 odată cu pierderea încrederii investitorilor în activele financiare bazate pe portofoliile de credite ipotecare emise pe piața americană care a dus la o criză de lichiditate de amploare urmată de o infuzie importantă de lichidități în sistem de către Rezerva Federală.

Primul semnal de criză l-a dat HSBC Holdings plc (cea de a patra bancă din lume conform estimărilor Forbes în 2008 și cea mai profitabilă bancă în 2007) care a anunțat rezultate foarte slabe în anul 2006.

În februarie 2008 criza financiară face prima victimă importantă – banca britanică Northern Rock care a fost naționalizată. Era clar că vor urma și alte victime în foarte scurt timp. Cele mai vulnerabile au fost instituțiile financiare implicate direct în operațiunile de securitizare sau operațiunile de creditare ipotecară. Am prezentat în continuare câteva dintre cele mai răsunătoare falimente și preluări:

Bear Streams achiziționată ulterior de către JP Morgan pe baza unui împrumut acordat de Rezerva Federală în valoare de 29 mld. USD (în martie 2008);

Countrywide Financial Corporation achiziționată ulterior de către Bank of America Corporation (în iunie 2008);

IndyMac Federal Bank, o bancă de economii federală considerată a fi una dintre cele mai mari căderi a unei bănci din istoria SUA (cu active de 32 mld. USD este pe locul 3 după căderea băncii Continental Illinois Național Bank din 1984 având active de 40 mld. USD și căderea băncii American Savings & Loan Association din 1988). Banca a fost declarată în stare de faliment în august 2008 și pusă sub supraveghere de către guvernul american;

Fannie Mae și Freddie Mac: instituții financiare controlate de guvern și create în perioada Marii Crize cu portofolii financiare ce acopereau mai mult de jumătate din piața ipotecară americană (12 mld. USD). Bancile a fost puse sub supraveghere guvernamentală în septembrie 2008, aceasta fiind considerată cea mai importantă intervenție publică pe piața americană.

Merril Lynch: achiziționată de Bank of America Corporation în 5 decembrie 2008 la un preț de 29 USD / acțiune și la o valoare de aproximativ 50 mld. USD (în noiembrie 2007 banca anunța o pierdere de 8.4 mld. USD ca urmare a crizei de pe piața ipotecară iar în iulie 2008 era anunțat al patrulea trimestru cu pierderi importante pentru bancă la o valoare de 4.9 mld. USD);

Lehman Brothers Holdings Inc: a fost declarată în stare de faliment în 13 septembrie 2008 și vândută parțial către Barclays plc și de către Nomura Holdings (partea asiatică și europeană). Este considerată una dintre cele mai mari căderi ale unei bănci de investiții având în momentul falimentului active de 639 mld. USD, datorii de 613 mld. USD și împrumuturi obligatare de 155 mld. USD;

Nu doar instituțiile financiare au început să aibă probleme ci și companii implicate în construcția de locuințe (Derbyshire Building Society, Cheshire Building Society, Barnsley Building Society, Scarborough Building Society) dar și companii din industrie (GM, Crysler).

Efectele crizei asupra instituțiilor financiare

a. Efecte directe asupra instituțiilor financiare: criza financiară a dat naștere la falimente răsunătoare, restructurări de companii și instituții financiare, preluări și fuziuni, susținere financiară directă cu fonduri importante din partea guvernului american (au fost aprobate în prima etapă 700 mld. USD pentru a putea fi folosite în vederea salvării economiei americane de la criză). O bună parte dintre aceste instituții sunt sau au fost listate la bursă, ieșirea lor de pe piață afectând nu doar credibilitatea în piața americană de capital ci și volumul tranzacțiilor bursiere, volatilitatea prețurilor, nivelul randamentelor.

b. Efecte asupra volumului și cotațiilor bursiere: volumul tranzacțiilor bursiere este în ușoară scădere însă impactul cel mai puternic l-a avut criza asupra volatilității (riscului) și asupra randamentelor bursiere asociate mai ales instrumentelor cu venit variabil.

c. Efecte asupra comportamentului investitorilor pe piață: în condițiile unei piețe care nu mai oferă siguranță și randamente cât de cât stabile și în ușoară creștere investitorii se îndepărtează tot mai mult de piața de capital și își modifică radical opțiunile investiționale. Acest lucru are impact direct asupra costului capitalului și dobânzilor financiare. Panica, teama, efectul de turmă, isteria sunt sentimente care domină în aceste momente masa mare de investitori confruntată de la o zi la alta cu pierderi tot mai mari.

d. Efecte asupra reglementărilor privind piața de capital: criza a condus la o serie de învățăminte care s-au materializat într-o serie de măsuri de intensificare a controlului asupra unor zone rămase în afara jurisdicției băncilor centrale sau comisiilor de supraveghere a piețelor de capital. În paralel au fost aduse tot mai mult în discuție criteriile de acordare a finanțărilor și metodologiile de risc și de rating folosite în decizia de finanțare. Mai mult, intervenția statului pe piețele financiare (care uneori a mers până la cazuri extreme de naționalizare) a trebuit și ea legitimată printr-o serie de măsuri legislative nemaiîntâlnite de la Marea Criză. Modalitatea de combatere a efectelor crizei a fost diferit în Statele Unite fata de Europa, cel puțin în prima fază. Ulterior însă ca urmare a efectelor pozitive care au aparut în Statele Unite prin așa numitele măsuri de ‘quantity division’ și Europa a constituit un fond de rezervă pentru cumpărarea de obligațiuni suverane.

Instituțiile financiare care au întâmpinat probleme datorită crizei financiare fie au fost declarate în stare de faliment, au fost retrase de la tranzacționare de pe burse fiind apoi preluate parțial sau integral de alte bănci sau grupuri de bănci. Se poate vedea că soluția găsită pentru aceste bănci diferă, explicația fiind legată de dimensiunea instituțiilor financiare / importanța lor pentru sistemul financiar (instituțiile mai mici au fost lăsate să falimenteze sau să fie preluate de alte instituții financiare) sau de susținerea politică de care sau bucurat (e mereu adusă în discuție poziția privilegiată a Goldman Sachs).

Pentru a avea și un alt punct de reper asupra celor întâmplate am afișat în cadrul aceluiași grafic evoluția euro/leu vs evoluția usd/leu în aceeași perioadă. Putem observa salturile de mare amploare ale monedei americane, față de creșterea bruscă (între jumatatea lui 2007 și începutul anului 2009) urmată de o evolutie laterală, a monedei euro, ceea ce scoate în evidență faptul că în Statele Unite măsurile economice puse în practică au avut efect mult mai eficient decât în cazul Europei, ce se confruntă și în ziua de azi cu bariere naționale ce impiedică punerea în practică a unei politici economice comune eficiente în aceeași perioadă de timp, cât și prin instabilitatea economica și politica a Greciei sau prin respingerea din partea Angliei a unor propuneri la nivel european (nici astăzi și nici măcar în trecut Anglia nu a dorit trecerea la euro fapt ce ar fi dus la o cu totul alta susținere financiară la nivel european).

Efectele crizei asupra instituțiilor financiare au fost:

a. "Instituții financiare asistate, supravegheate sau preluate de guvern:

– Northern Rock (naționalizată);

– IndyMac Federal Bank (sub supravegherea Federal Deposit Insurance Corporation);

– Fannie Mae (preluată de guvern);

– Freddie Mac (preluată de guvern);

– American Internațional Group (a primit în septembrie 2008 o facilitate de credit de la guvern în valoare de 85 mld. USD garantată cu 80% din acțiunile sale);

– Bradford & Bingley (naționalizată în parte în 29 septembrie 2008 și parțial vândută către banca Abbey din grupul băncii spaniole Grupo Santânder);

– Fortis (preluată de guvernul belgian în 5 octombrie 2008 și urmează să fie finalizată vânzarea sa către BNP Paribas);

– Glitnir (achiziționată de guvernul islandez prin Icelandic Financial Supervisory Authority în 29 septembrie 2008 pentru suma de 600 mil. Euro);

– Hypo Real Estate (a primit aprobarea pe 29 septembrie 2008 pentru o linie de credit în valoare de 35 de mld. Euro din partea guvernului german și a unui grup de bănci, ulterior pe 4 octombrie s-a convenit ca această linie de credit să fie în valoare de 30 mld. Euro din partea unor grupuri de bănci și 20 mld. Euro din partea Bundesbank)

– Dexia (pe 30 septembrie 2008 guvernele belgian, francez și luxemburghez au anunțat o susținere cu fonduri de 20.4 mld. Euro a acestei bănci);

– Landsbanki (aflată începând cu 7 octombrie 2008 sub supravegherea guvernului islandez prin Icelandic Financial Supervisory Authority);

– Kaupthing (suspendată de la tranzacționare pe 8 octombrie 2008 și aflată sub supravegherea guvernului islandez prin Icelandic Financial Supervisory Authority);

– ING Group (a primit pe 19 octombrie 2008 fonduri de 10 mld. Euro de la guvernul olandez);

– Citigroup (pe 24 noiembrie 2008 a primit fonduri în valoare de 25 mld. USD care se adaugă la cele 20 mld. USD primite în octombrie 2008, valoarea de piață a acțiunilor sale scăzând semnificativ de la 244 mld. USD la 21 mld. USD, o scădere de aproape 10 ori).

b. Instituții financiare achiziționate / preluate pe piață de către alte instituții financiare:

– Countrywide Financial (preluată de Bank of America cu 4.1 mld. USD pe 11 ianuarie 2008);

– Bear Stearns (preluată în martie 2008 de JP Morgan Chase după ce în prealabil a primit un credit de la guvernul american);

– Alliance & Leicester (preluată în octombrie 2008 de banca spaniolă Banco Santânder după ce a fost delistată de pe London Stock Exchange în iunie 2008);

– Merrill Lynch (achiziționată de către Bank of America);

– Washington Mutual (vândut către JP Morgan Chase parțial pentru 1.9 mld. USD în iunie 2008, restul intrând în faliment);

-HBOS (va deveni în ianuarie 2009 parte a grupului de bănci Lloyds Banking Group);

– Lehman Brothers (parțial vândută către Barclays plc și Nomura Holdings, parțial declarată în stare de faliment);

– Wachovia Corporation (va fi preluată de Wells Fargo pentru suma de 15.1 mld. USD fuziunea având deja aprobarea Rezervei Federale);

– Sovereign Bank (cumpărată de Banco Santânder pentru suma de 1.9 mld USD pe 13 octombrie 2008); – Național City Corp (achiziționată de PNC Financial Services pe 24 octombrie pentru suma de 5.2 mld. USD cu susținere din partea guvernului american).

c. Instituții declarate în stare de faliment:

– New Century Financial Corporation

– American Freedom Mortgage

– American Home Mortgage

– Lehman Brothers (parțial vândut către Barclays și Nomura Holdings)

– NetBank (bancă americană)

– Terra Securities (companie financiară norvegiană specializată în vânzarea diferitelor instrumente financiare);

– Sentinel Management Group (companie financiară americană specializată în servicii de cash management); – Washington Mutual (fond de investiții parțial vândut către JP Morgan Chase);

– Icesave (bancă de economii din grupul Landsbanki)

– Kaupthing Singer & Friedlander (bancă britanică parțial transferată către ING Group, parțial intrată în faliment)

– Yamato Life (companie de asigurări din Japonia intrată în faliment pe 10 octombrie 2008) "

d. Instituții intrate în procedură de reorganizare:

– ACC Capital Holdings (bancă americană de economii specializată în credite ipotecare).

Toate aceste intervenții pe piața de capital au provocat semnificative schimbări atât în evoluția piețeie de capital (volum, volatilitate) cât și asupra percepției și comportamentului investitorilor individuali și instituționali. Criza financiară a generat o serie de mutații profunde la

nivelul instituțiilor financiare care ocupă un loc însemnat (ca pondere din PIB) în economia americană. Toate aceste mutații (falimente, preluări, restructurări) au avut efect atât asupra cotațiilor la bursă (evidențiate apoi în evoluția indicilor bursieri), asupra volatilității pieței (riscul asociat) și asupra structurii portofoliilor financiare pe piață.

Indici bursieri reflectă raportul dintre cererea și oferta de capital pe piața respectivă.

Dow Jones Industrials este o medie a 30 titluri emise de firme industriale și este un indice de referintă de pe Wall Street.

S&P este un indice compus ce cuprinde 1500 de valori determinat în funcție de coeficienul de capitalizare bursieră (price earning ratio) și exprimă tendința de evoluție a ansamblului valorilor importante pentru piața americană.

FTSE 100 (Londra) este stabilit pe baza coeficientului de capitalizare bursiera pentru 190 de firme mari și reprezintă un indicator de tendință pentru marile societăți.

NIKKEI (Tokio) este o medie a 225 valori din cotația oficiala de la Tokio Stock Exchange și reflectă îndeosebi evoluția capitalurilor industriale.

DAX (Frankfurt) se calculează ca medie ponderată a cursurilor de bursă pentru 30 de titluri reprezentative și este indicator de referintă pentru ansamblul pieței.

Criza financiară a provocat o scădere în primul rând semnificativă a cotațiilor bursiere reflectată în evoluția principalilor indici bursieri.

Pentru a puncta amplitudinea mișcării indicilor bursieri mai sus amintiți și pentru a evidenția și eventuale pattern-uri de intrare din piață am redat în Anexa 1 graficele principalilor indici bursieri.

De exemplu, indicele DJ Industrial a scăzut de la 12.474 puncte pe 3 ian. 2007 la doar 8.579 puncte pe 19 dec. 2008 (o scădere semnificativă de 31.22% în doar doi ani).

Începând chiar din prima parte a anului 2009 indicele DJ a avut o revenire spectaculoasă marcând creșteri importante care continuă chiar și în acest an. La sfârșitul anului 2013 indicele recuperase punctele pierdute în perioada de scădere de dinaite de criză.

O scădere similară s-a înregistrat și în cazul NASDAQ (o scădere a valorii sale cu 37.7% în ultimii doi ani).În cazul acestui indice revenirea este și mai spectaculoasă pentru că pe la jumatatea anului 2011 recuperarea scăderii se facuse integral și în ultima parte a anului 2014 indicele a reușit să dubleze aproape valoarea pe care a avut-o înainte de criza de pe la 2000 de puncte la 4000 de puncte și creșterea continuă și astăzi.

În cazul S&P 500 (scădere maximă în timpul crizei de 38.3 % în ultimii doi ani) am asistat tot la o revenire susținută, dar pentru că în coșul acestui indice sunt mai multi emitenți, recuperarea integrală a scăderilor s-a făcut în a doua jumătate a lui 2013.

Pe piața europeană am asistat la o scădere similară (FTSE 100 a scăzut cu 30.5%, DAX a scăzut cu 28.8%). La fel și în cazul pieței asiatice unde scăderea pare a fi chiar mai mare (49.5% pentru NIKKEI 225, 19.03% pentru Hang Seng).

Dacă în Germania indicele DAX a avut o revenire spectaculoasă (neținând cont de scăderea din iulie – ce poate fi privită ca una sezionieră), nu același lucru putem spune despre indicii altor țări europene. În Austria nici până în 2015 nu a avut loc o recuperare a indicelui ATX, scăderea de la 5000 de puncte la sub 1000 de puncte fiind acoperită în raport de sub 50%.

Mulți analiști economici au susținut o idee cum că Statele Unite "și-a exportat criza" pe teritoriul Uniunii Europene. La prima vedere dacă privim graficele indicilor putem vedea diferențele majore de revenire din criză ale Statelor Unite față de țările din Uniunea Europeana. Paradigma miracolului american are totuși fundamente diferite și anume pe de o parte trecerea imediată la emisiunea de monedă și la programul de quantity division , iar pe de altă parte scăderea drastică a dobânzii cheie de catre FED. Uniunea Europeană a acționat cu întârziere și abia în decursul anului 2015 a trecut la un program de tip quantity division.

Cel mai fundamentat program economic de revenire din criză l-a avut Japonia, cu toate că primul ministru a fost cel mai tânăr de după cel de-al doilea razboi mondial. Shinzo Abe a reușit să aducă argumente economice și deși situația Japonei era una cu multe constrângeri la nivel bugetar, el a reușit într-un an de zile să recâștige încrederea populatiei. Între 2012 și 2015 indicele Nikkei a reușit să depașească 18000 de puncte (nivel anterior crizei) de la un nivel minim de sub 4000 de puncte.

Volatilitatea piețelor bursiere poate creea oportunități investiționale interesante pentru investiții cu un anumit grad de incertitudine în cautarea unor profituri mai mari. Putem beneficia de un instrument de investiții diversificat tranzacționabil în marjă, cu costurile reduse și usor de tranzacționat, care permite obținerea de profituri atât pe piețe în creștere, cât și pe piețe în scădere.

CFD-urile pe indici oferă traderilor și investitorilor privați posibilitatea de a tranzacționa un indice la prețuri în timp real. CFD-urile pe indici sunt corelate cu performanța unui indice bursier. Acestea pot fi vândute fără acoperire, oferind posibilitatea de a obține profituri pe o piață în scădere.

CFD-urile pe indici financiari dau posibilitatea investitorilor de a participa în mișcarea cotațiilor indicilor fără a deține acțiunile ce compun indicele. CFD-urile pe indici pot fi 'vândute fără acoperire' – astfel încât, dacă un investitor privat crede ca un anumit indice de piața va scădea, acesta îl poate 'vinde' și poate obține un potential profit.

Efectuarea tranzacțiilor cu indici de acțiuni pe piețele de instrumente derivate are rolul de acoperire a riscului investitorilor în deținerea acțiunilor ce compun portofoliul indicelui, prin tranzacționarea de instrumente derivate în sens invers celor pe valorile mobiliare respective.

Pentru a compensa orice efect artificial asupra prețului de piață ca urmare a divizărilor sau consolidărilor de acțiuni, fuzionări ale firmelor sau orice modificări ale capitalului social al unei acțiuni aflate în portofoliul indicelui, valoarea indicelui este ajustată cu un factor de corecție, în ziua în care are loc schimbarea care afectează prețul.

Așa cum s-a văzut din exemplele mai sus menționate , criza financiară din 2008 a avut impact direct și major asupra evoluției indicilor bursieri, demonstrând astfel că indicii bursieri reprezintă "cel mai sintetic indice" al unei economii întrucât la bursă sunt cotate cele mai reprezentative companii. Cu alte cuvinte analiza indicilor bursieri reprezintă un mijloc prin care se caracterizează evoluția economiei respective, o modalitate de determinare a potențialului unei economii și a activităților economice neprofitabile sau cu profituri foarte mici.

Paralizia subită a sistemului financiar nu avea cum să nu afecteze economia reală. Dimpotrivă, efectele acutizării crizei financiare au fost aproape instantaneu simțite în toate colțurile economiei globale, ducând la scăderea produsului global brut pentru prima dată de la terminarea războiului.
Odată declansată, orice criza economică devine un proces de durată. Creșterea și descreșterea economică au loc în etape care se măsoară în multe luni. Soluțiile de vindecare a crizei economice sunt extrem de complicate, relativ greu de controlat și iau mult timp de la implementare

la materializare.

Criza piețelor de capital e diferită. Pe piața de capital crizele sunt de scurtă durată, deseori

pot fi subite și se pot vindeca relativ repede.Această diferență marcantă între criza economică și cea a piețelor de capital e creată de faptul că refacerea economiei necesită coordonarea acțiunilor unui numar foarte mare de participanți în economie în timp ce piețele de capital sunt dependente de acțiunile a doar catorva instituții, precum băncile centrale.

În consecință, criza piețelor de capital e mult mai usor de prevăzut și de controlat, în timp ce criza economică are mult mai multe necunoscute și numai cu greu poate fi controlată. Mai mult decât atât, piețele de capital sunt deseori privite ca un barometru prevestitor al activității economice. Odată ce premizele refacerii economice au fost puse, investitorii tind să devină mult mai optimiști.

O astfel de situație există astăzi pe Wall Street, unde investitorii înțeleg că asistăm la două crize separate – cea a piețelor de capital și cea economică. Și în timp ce criza economică e în plină desfășurare, criza de pe Wall Street s-a încheiat, aflându-ne acum în perioada de vindecare care urmează oricărei crize.

Indicii bursieri reprezintă un instrument de neînlocuit în activitatea pe care o desfăsoară orice investitor privat sau companie de investiții și nu numai. Atât companiile de rating, cât și studiile la nivel socio-economic într-o țară trebuie să țină cont de valorile acestor indici pentru că ei oglindesc practic ceea ce se întamplă în economia unei țări (mai exact, dacă vorbim de acțiuni, asigură informații despre toate companiile cotate la bursă).

Pentru a ține pasul cu ceea ce se întamplă în economie se configurează indici noi și se alcătuiesc metode și modele computerizate pentru ca decizia de investire sau de dezinvestire să fie luată într-un timp cât mai scurt, ținând cont de un risk-reward adecvat.