Ocuparea Fortei de Munca In Turism. Studiu de Caz Turismul Rural din Judetul Prahova

INTRODUCERE

Turismul prahovean este o ramură de referință pentru activitatea turistică la general, deoarece conține aspecte extrem de importante pentru baza turistică a unei zone cu potențial în acest domeniul. În România, turismul nu cunoaște în prezent o largă răspândire sau cunoaștere din partea oamenilor, însă potențialul pe care îl deține este unul foarte important pentru viitor.

Lucrarea intitulată „Ocuparea forței de muncă în turism. Studiu de caz: turismul rural din județul Prahova” își propune să aducă în atenție conceptele și mecanismele pe baza căruia funcționează și se desfășoară activitatea de turism și situația forței de muncă din această ramură de activitate. Lucrarea a fost structurată pe baza a trei capitole, fiecare conținând informații pentru tot ceea ce înseamnă turismul și ocuparea forței de muncă.

Județul Prahova constituie un bun exemplu pentru toate celelalte județe care dețin importante resurse, astfel încât își pot construi o adevărată afacere în acest sens. Turismul contribuie din plin la creșterea economică a întregii regiuni, de aici putându-se dezvolta și alte ramuri adiacente turismului. Totodată prin intermediul acestui fel de turism, persoanele care îl practică pot cunoaște mai bine zona, alte atracții și nu în cele din urmă pot înțelege mai bine cum stau lucrurile în acest domeniu.

Capitolul 1 aduce în atenția „Piața forței de muncă” la nivel general, munca reprezintând o condiție generală din cadrul oricărei activități economice, iar in condițiile existenței economiei de piață, pentru cea mai mare parte a acestor activități, factorul „muncă” se asigură prin intermediul pieței muncii, munca formând în același timp obiectul cererii și ofertei numai atunci când aceasta este salariată. Piața forței de muncă are un caracter eterogen, datorită diversității sale, existând o mare paletă a pieței forței de muncă. Eterogenitatea este dată de: ramura industrială, zona geografică, ocupația, grupa de vârstă, termenii în care are loc tranzacția forței de muncă. Ceea ce se cere și se oferă pe piața forței de muncă, adică obiectul acestei forme de piață, îl formează munca, iar întregul fapt implică în mod direct individul. În mod cert, omul este mai mult decât o marfă, iar ceea ce se cumpără și se vinde pe o astfel de piață nu este individul, ci munca prestată de acesta.

Munca este aceea care determină volumul, structura și calitatea bunurilor materiale și psirituale a serviciilor pe care societatea le are la dispoziție în timp ce șomajul reprezintă un dezechilibru al pieței muncii care constă în imposibilitatea unei părți a populației active disponibile de a-și găsi locuri de muncă.

În cel de-al doilea capitol, intitulat „Turismul – ramură a activității economice”, am prezentat câteva aspecte privind întreaga activitate de turism, îndeosebi prin prisma indicatorilor ocupării forței de muncă si a șomajului în turism. Turismul are un rol important în domeniul economiei și din punctul de vedere al forței de muncă, deoarece este un domeniu care se dezvoltă în mod continuu în mai multe ramuri, și implicit atrage forță de muncă cu pregătire, micșorându-se astfel rata șomajului, iar relația dintre turism și forța de muncă este una calitativă, dar și cantitativă. Din perspectiva calității, relația dintre turism și forța de muncă poate fi privită pe mai multe planuri, cum ar fi nivelul de calificare a angajaților, raportul care se stabilește între angajați și angajatori, fluctuația angajaților și numărul de angajați sezonieri, dar și costul pe care îl are formarea continuă profesională. Un rol important în industria turismului și de care depinde succesul serviciilor turistice îl are produsul turistic care face referire sau vizează un tot al unor experiențe pe care un posibil turist le are începând cu momentul în care pleacă de la reședința sa până în momentul în care acesta se întoarce înapoi.

Ultimul capitol al lucrării, „Turismul rural în județul Prahova”, reprezintă studiul de caz al lucrării, ce aduce în atenție situația turismului și a forței de muncă la nivelul județului Prahova, mai precis la nivelul stațiunii Cheia. Ca și structură economică, mediul rural are un potențial imens, și se caracterizează printr-o bogată diversitate de tip economic, adică acest lucru înseamnă faptul că se pot organiza și funcționa numeroase ferme, unități comerciale, întreprinderi mici sau mijlocii industriale, dar ca preponderență, activitățile agricole ocupă cea mai mare parte a laturii economice a mediului rural.

În județul Prahova turismul rural deține o pondere ridicată datorită faptului că este înconjurat de numeroase sate și comune precum și de stațiuni turistice de tip rural care se regăsesc ca puncte de atracție pentru majoritatea turiștilor din România. Prahova est un județ bogat în resurse naturale, valorificându-le pentru a-și promova imaginea și a fi cunoscut atât la nivel național cât și la nivel internațional. Se cunoaște că în județul Prahova, datorită așezărilor montane, turismul montan, mai ales deține cea mai mare pondere privind capacitatea de cazare și numărul de turiști ce vizitează anual aceste regiuni.

Județul Prahova detine numeroase stațiuni turistice, ceea ce îi oferă și un loc întâi în locurile de vizitat din România. Stațiunea Cheia a așezată pe vaea Teleajenului, fiind întemeiată în jurul unui lăcaș monahal imediat după ce a avut loc secularizarea averilor mănăstirești. Cheia este o stațiune care oferă odihnă și liniște tuturor turiștilor, având numeroase posibilități de cazaee și trasee care s-au dovedit a nu fi atât de grele de parcurs, cumr ar fi văiile Berii și Cheiței, cabana Muntele Roșu, Ciucaș, Mânăstirea Suzana, Pasul Bratocea, Pasul Boncuța, rezervații naturale de genul geo-botanice.

Din punct de vedere al forței de muncă în stațiunea Cheia, este cert faptul că majoritatea cetățenilor din zonă se ocupă cu activități din domeniul turismului și a comerțului, dar cu preponderență locul întâi este deținut de către turism. În zonă se găsesc foarte multe vile sau pensiuni care oferă servicii de cazare și nu numai tuturor turiștilor care aleg să viziteze stațiunea Cheia, dar din păcate în zonă doar aceste tipuri de afaceri sau investiții se bucură de un succes și de profit, în rest în afara sezonului cald, în Cheia putem vedea o stațiune tristă care așteaptă sezonul cald, pentru a fi însuflețită. Șomajul este pe o scară ascendentă, de la an observându-se o creștere în rândul populației, iar acest fapt se datorează în mare parte lipsei totale de investiții în zonă atât în infrastructură cât și în atragerea de noi investitori care să aducă zona pe cele mai înalte culmi și implicit la apariția de locuri de muncă.

CAPITOLUL 1

PIAȚA FORȚEI DE MUNCĂ

Definiție și caracteristici

Munca reprezintă o condiție generală din cadrul oricărei activități economice, iar in condițiile existenței economiei de piață, pentru cea mai mare parte a acestor activități, factorul „muncă” se asigură prin intermediul pieței muncii, munca formând în același timp obiectul cererii și ofertei numai atunci când aceasta este salariată. Piața muncii relevă relațiile dintre purtătorii cererii și ofertei de muncă ce au loc în conditiile reglementărilor existente, prin care se stabilesc condițiile de angajare a salariaților și mărimea salariilor ce se consemnează într-un act oficial denumit generic „contract de muncă”.

Faptul că se încheie un contract de muncă, atestă o anumită convergență de interese între purtătorii cererii și ofertei de muncă, toate acestea fiind exprimate în mod liber de purtători și sub forma unor aspecte specifice. Pentru piața muncii, modul de funcționare este diferit, sub numeroase aspecte, de la o țară la alta, în funcție de legislația internă adoptată sau regională, toate acestea având obligativitatea de a fi respectate, și tocmai, din această pricină, piața muncii nu trebuie considerată a fi una unică sau unitară, ci dimpotrivă ea trebuie să fie analizată și interpretată în funcție de loc, timp, activitate, sau altele asemenea.

Unele piețe ale muncii, cum ar fi cele în care vânzătorii de forță de muncă sunt reprezentați de un sindicat sau de o anumită alianță, funcționează pe baza unui set formal ce cuprinde reguli care guvernează în mod parțial relația care se realizează între vânzare și cumpărare. În țările în care mișcarea sindicală este una foarte puternică, firmele sunt obligate să facă angajări la sediul unde se află sindicatul, de pe listele pe care acesta le pune la dispoziție cu membrii eligibili ai sindicatului. În cazul în care există un set formal de reguli și proceduri care guvernează și aduc cu ele și diverse restricții asupra tranzacțiilor de forță de muncă într-o firmă, atunci se poate spune că există o piață internă a muncii.

Piața forței de muncă are un caracter eterogen, datorită diversității sale, existând o mare diversitate a pieței forței de muncă, formată pe baza anumitor criterii, cum ar fi: ramura industrială, zona geografică, ocupația, grupa de vârstă, termenii în care are loc tranzacția forței de muncă. Între toate acestea apar diferite corelații sau interdependențe, iar separarea lor se tranformă într-un lucru imposbil de realizat.

Piața forței de muncă în România s-a reinventat mai ales începând cu anul 1990, unii cercetători din domeniu fiind de părere că aceasta funcționează într-o economie de tranziție la capitalism, constituind astfel criteriul major de apreciere a transformărilor care apar în această direcție. În prezent, există importante caracteristici sau particularități ale pieței forței de muncă, după cum urmează:

constituirea și funcționarea pe modelul european, ideea fiind aceea de a se compatibiliza piața fortei de muncă internă cu cea din Uniunea Europeană;

resursele de muncă ce fac obiectul ofertei pe piața muncii se menține în linii mari constantă, însă oferta de muncă a marcat o tendință generală de diminuare;

ponderea salariaților în totalul populației ocupate este mult mai mică față de 1990, cauzele fiind multiple, multe cauzate mai ales de politicile deficitare adoptate în acest sens sau de problemele care au apărut la nivel internațional;

fenomene atipice în raport cu modelul european, ce are tendința să se mențină, exercitând anumite influențe negative asupra economiei, cum ar fi: practicarea la scară largă a unor salarii mici și necorelate cu dinamica productivității muncii, salarii mai mici în sectorul privat decât în cel de stat, lipsa transparenței la recrutarea salariaților sau mimarea acesteia, întârzierea plății asigurărilor sociale din partea unui mare număr de firme de stat sau particulare;

cuprinderea în învățământ a populației de vârstă școlară s-a diminuat, iar abandonul școlar a crescut alarmant;

protecția necorespunzătoare a populației salariate;

ameliorarea structurii profesionale a celor angajați în activități salariale;

migrația forței de muncă din ce în ce mai mare.

Figura 1. Raza de acțiune ale pieței forței de muncă

Piața națională a forței de muncă

Piața locală a forței de muncă

[Sursa: Mariana Iovițu, Microeconomie și macroeconomie, Editura ASE, București, 2011]

1.2. Cererea și oferta de muncă

Ceea ce se cere și se oferă pe piața forței de muncă, adică obiectul acestei forme de piață, îl formează munca, iar întregul fapt implică în mod direct individul. În mod cert, omul este mai mult decât o marfă, iar ceea ce se cumpără și se vinde pe o astfel de piață nu este individul, ci munca prestată de acesta.

Cererea de muncă reprezintă nevoia de muncă salariată care se formează în cadrul economiei de piață concurențială, într-o perioadă de timp și se exprimă prin numărul locurilor de muncă. Ea este, de fapt, o cerere derivată, ce rezultă din condițiile de producție și este formată din locurile de muncă ocupate de către salariați și din locurile de muncă neocupate, cauza fiind faptul că au fost ocupate, părăsite de cei care le dețineau, sau pentru faptul că s-au creat altele noi.

Cererea de muncă se află într-o strânsă relație de natură negativă cu salariul, deoarece o societate comercială angajează mai mulți oameni, iar salariile sunt mici, sau se poate întâmplă invers, oameni puțini, salarii mari.

Cererea de muncă are o anumită elasticitate, doar că pentru ca acest fapt să se întâmple, trebuie îndeplinite anumite condiții:

produsul final are cerere elastică;

munca poate fi înlocuită cu altă muncă;

capitalul poate fi substituit cu muncă;

costurile salariale dețin o pondere mare în costurile totale.

Elasticitatea cererii de muncă în funcție de salariu se caracterizează prin rigiditate, asigurarea cu forță de muncă fiind obligată să țină seama de regula de optimizare a profitului, adică angajarea factorului muncă se face până când se ajunge la egalitatea dintre productivitatea marginală a muncii și prețul acesteia. Evoluția cererii de muncă depinde, în mare parte de evoluția cererii de bunuri economice, fapt care condiționează dinamica activității economice. De fapt, cererea de muncă înseamnă crearea de noi locuri de muncă, fapt care implică timp, pe termen scurt cererea este neschimbătoare, iar pe termen lung modul în care aceasta evoluează depinde de ritmul de creștere economică

Oferta de muncă reprezintă resursele de muncă de care dispune societatea la un moment dat, care posedă aptitudinile fizice și intelectuale necesare pentru o muncă, detin sau caută un loc de muncă salariat, fiind disponibile pentru a-l ocupa imediat. Se formează din totalitatea salariaților, fiind adăugate și persoanele care sunt apte de muncă și care se află în căutarea unui loc de muncă, adică șomerii, absolvenții care termină diverse instituții de învățământ.

Mărimea ofertei de muncă este importantă și este influențată de anumiți factori precum:

dimensiunea salariului, gradul de independență economică al indivizilor;

durata muncii;

cantitatea de bunuri și servicii dorite a fi achiziționate de individ;

sistemul de educație și formare profesională;

securitatea ocupării și altele.

În timp ce cererea de muncă se afă într-o relație negativă cu salariul, oferta de muncă, dimpotrivă, se află într-o relație pozitivă cu salariul, fiind mai mare când prețul muncii este mai mare și mai mică atunci când acesta este mai redus. Uneori, se întâmplă ca oferta de muncă să fie perfect inelastică, adică un bun exemplu în acest caz este dat de o ramură economică care utilizează în mod exclusiv forță de muncă strict specializată, ce nu poate fi găsită pe termen scurt.

Pentru contribuția la realizarea muncii ca factor de producție care concură la desfășurarea unei activități, posesorul său, cel ce o depune, primește o sumă de bani, o remunerație, denumită salariu. Salariul reprezintă un cost, o componentă a consumului total de factori de producție pentru obținerea unui anumit bun economic. Salariile sunt plăți pe care le primesc lucrătorii care au contracte de angajare și nu instrumente de reglare fină a cererii și oferte curente de muncă. Acestea nu se modifică pentru a se asigura egalitatea cererii cu oferta de muncă. Într-o economie reală există tendința ca angajații să primească salarii nominale constante sau care nu oscilează în mod proporțional cu creșterea sau reducerea cererii pentru produsele firmei.

Dobândirea de capital uman este un lucru specific pentru o firmă, iar creșterea experienței împreună cu acesta au scopul de a încuraja angajarea pe termen lung, în ciuda faptului că s-a dovedit că productivitatea lucrătorilor creste rapid pe măsură ce este câștigată experiența, după care începe să scadă odată cu înaintarea în vârstă. Salariul ca și preț al muncii depuse, nu are o fluctuație pe termen lung pentru a putea fi eliminat șomajul, ci el este stabilit în funcție de „climatul economic” care se întrevede pe termen lung.

Acordarea salariului în funcție de productivitatea lucrătorilor are o contribuție lla ridicarea eficienței întregii activități economice, în cazul în care lucrătorii sunt bine plătiți, atunci aceștia vor depune, în cele mai multe cazuri, eforturi și mai mari, iar costurile pierderii locurilor de muncă vor deveni ridicate. În cazul în care salariile sunt scăzute, atunci lucrătorii dezvoltă o atitudine de indiferență dacă mai rămân sau își pierd locul de muncă, iar productivitatea, implicit va fi mai redusă.

Dacă salariile sunt mai mari, atunci crește și productivitatea muncii, deoarece în mod implicit aduc cu ele îmbunătățirea vieții salariatului din toate punctele de vedere. Totodată, salariile mai mari se transformă în stimuli pentru indivizi, așa că aceștia încep să investească mai mult în educație, în calificare, toate acestea cu scopul de a crește șansele de angajare și de ocupare a unui post mai bun. Oferta de muncă mai este influențată și de către gradul de independență economică al indivizilor, în cazul in care numărul persoanelor care nu au alte venituri este ridicat, atunci oferta de muncă devine una foarte mare. Durata muncii reprezintă un alt factor ce are o influență puternică asupra ofertei de muncă, adică timpul de care dispune o persoană poate fi impărțit în timp de muncă și timp liber, fiecare individ putând opta pentru o anumită distribuție între timpul de muncă și timpul liber.

Oferta de muncă mai este influențată și de volumul bunurilor și al serviciilor economice pe care un om îl consumă sau și-l dorește să-l consume. Procurarea unui volum sporit de bunuri necesită venituri mai mari, acestea putând fi obținute doar prin angajare. Toate bunurile economice cumpărate sunt de fapt componente ale consumului privat, celelalte componente fiind bunurile consumate care provin din propria producție.

Din punct de vedere numeric, oferta de muncă reflectă de fapt interesul pe care îl are omul de a compara investițiile pe care le face pentru a asimila capital uman cu veniturile pe care le poate obtine pe viitor, iar sub aspect calitativ, oferta de muncă aduce în atenție dorința pe care o are omul de a investi în capital uman.

De obicei, oferta de muncă are un caracter relativ rigid, exprimând astfel o concurență imperfectă pe piața muncii, acest caracter fiind determinat de către acțiunea pe care o au anumiți factori de natură economică, teritorială, demografică sau profesională. Factorii economici și teritoriali fac referire la mobilitatea teritorială redusă a muncii, acest lucru datorându-se efortului bănesc pe care îl suportă schimbarea locului de muncă în altă locație, chiar dacă beneficiază de avantaje economice mai mici, în timp ce factorii demografici și profesionali vizează mobilitatea profesională redusă a muncii, fapt care se datorează unei calificări reduse sau necorespunzătoare, sau o stare de sănătate precară, o vârstă înaintată sau altele.

Ocuparea forței de muncă

Munca esre aceea care determină volumul, structura și calitatea bunurilor materiale și spirituale a serviciilor pe care societatea le are la dispoziție. Uniunea Europeană consideră că prioritare sunt 5 domenii în ceea ce privește forța de muncă, și anume:

investiții în învățământul profesional;

reducerea costurilor indirecte ale forței de muncă;

creșterea economică care să aibă la bază ocuparea în mod intensiv a forței de muncă;

să crească eficiența utilizării forței de muncă;

măsurile de ajutorare a grupurilor să expuse excluderii de pe piața muncii să fie întărite.

În domeniul ocupării forței de muncă, pentru a putea face înțeles sistemul și modul în care funcționează partea economică și socială în acest domeniu, se folosesc anumiți indicatori care caracterizează cel mai bine un astfel de domeniu.

Principalii indicatori care se exprimă în mărime absolută sunt:

Populația activă (PA) – din punct de vedere, această structură furnizează forța de muncă disponibilă pentru producerea de anumite bunuri și servicii, din care fac parte persoanele în vârstă de muncă, persoanele care sunt disponibile pentru muncă.

PA = PO+M+S

Populația ocupată (PO) – din categoria populației ocupate fac parte persoanele în vârstă legală de muncă, persoanele apte de muncă, salariații civili, patronii, lucrătorii pe cont propiru sau familiali, ucenicii, personalul din cadrul armatei (M) și stagiarii care sunt remunerați.

PO = PA – S

Șomerii (populația activă neocupată) (S) .

În afara indicatorilor absoluți, ocuparea forței de muncă se mai poate caracteriza și pe baza unor indicatori de mărime relativă, cum sunt:

Rata de activitate(PGA) – se calculează ca fiind raportul procentual dintre populația activă și populația totală în vârstă de 15 ani și peste (P), pe baza acesteia se exprimă rata de participare a populației de vârsta respectivă la formarea forței de muncă;

PA

RGA= x 100

P

Rata de ocupare – se calculează ca fiind raportul procentual dintre populația ocupată și populația în vârstă de 15 ani și peste, în mod evident rata de activitate este mai mare decât rata de ocupare deoarece populația activă se constituie din populația ocupată și șomeri.

Rata șomajului – raportul procentual dintre numărul șomerilor și populația activă sau potrivit Institutului Național de Statistică din România, rata șomajului mai poate fi calculată sub forma raportului procentual dintre numărul șomerilor ce se regăsesc înscriși la Agențiile pentru Ocuparea Forței de Muncă și populația activă civilă.

O altă serie importantă a indicatorilor care caracterizează domeniul ocupării forței de muncă sunt cei referitori la structură, aceștia fiind următorii:

Structura pe sexe a populației active face referire la ponderea bărbaților și ponderea femeilor în totalul populației active;

Structura de vârstă a populației active – pe baza unor astfel de indicatori pot fi calculate vârsta medie a populației active, intervalul median și mediana, precum și intervalul modal și modulul;

Structura pe ramuri de activitate – populația activă poate fi grupată pe sectoare de activitate, precum: agricultura, sivicultura, economia vânatului și pescuitul formează sectorul primar, apoi industria și construcțiile formează sectorul secundar, iar serviciile formează sectorul terțiar.

1.4. Șomajul – dezechilibru al pieței muncii

Șomajul reprezintă un dezechilibru al pieței muncii care constă în imposibilitatea unei părți a populației active disponibile de a-și găsi locuri de muncă. Șomajul a avut inițial un caracter temporar, pentru ca în prezent acest caracter s-a tranformat în unul permanent. Principalele caracteristici ale șomajului sunt următoarele:

Nivelul șomajului – acesta se exprimă în numărul persoanelor din populația activă civilă neocupată. În expresie relativă, șomajul este dat de către rata șomajului, iar aceasta se calculează în raport procentual între numărul mediu al șomerilor (Ns) și populația activă (PA) sau populația ocupată (Po).

NS Ns

RS = x 100 sau x 100

PA P0

Durata medie a șomajului – desemnează perioada de la momentul pierderii locului de muncă până la reluarea normală a activității;

Structura șomajului – curpinde ansamblul componentelor șomajului care se formează prin clasificarea șomarilor după diferite criterii;

Există mai multe tipuri de șomaju, iar clasificarea se realizează după anumite criterii, așadar în funcție de cauzele care-l determină, șomajul poate fi:

Șomajul voluntar – este caracteristic persoanelor care refuză salariul oferit sau se află în imposibilitatea de a accepta un astfel de salariu, acest fapt exprimă o diminuare a cererii de muncă determinată de un nivel ridicat al salariilor stabilite prin negocieri colective.

Din cadrul șomajului voluntar fac parte șomerii care așteaptă locuri de muncă mai convenabile decât cele pe care le-au avut sau cele care le sunt oferite, sau persoanele care încetează munca pe o perioadă temporară pentru a putea beneficia de un ajuto de șomaj din partea statului.

Șomajul involuntar – din cadrul acestuia fac parte persoanele neocupate, care își doresc să lucreze beneficiind de un salariu nominal mai mic decât salariul existent, cu speranța că atunci când cererea efectivă de muncă se va mări, va crește și nivelul ocupării.

În cadrul economiei pe o piață concurențială, apar mai multe forme de șomaj cum ar fi:

Șomajul tehnologic – este generat de către modernizarea vechilor tehnologii și tehnici de fabricație;

Șomajul sezonier – este determinat de către factorii naturali care influențează puternic activitatea din interiorul unor ramuri economice cum ar fi agricultura, construcțiile, turismul sau altele;

Șomajul intermitent – se generează din cauza incertitudinii pe care o fac posibilă afacerile unor anumiți agenți economici, ceea ce determină și practicarea de contracte de angajare pe termen scurt;

Șomajul fricțional sau de căutare – acesta este caracteristic persoanelor care fac trecerea de la un loc de muncă la un altul sau care intră pentru prima dată în rândul forței de muncă și caută locuri de muncă.

Persoanele care se află în șomaj sunt numite „șomeri”, iar potrivit Biroului Internațional al Muncii, aceste persoane trebuie să respecte anumite cerinte, să aibă 15 ani și peste, să nu aibă un loc de muncă și să nu desfășoare activități care le aduc alte venituri. Tot din această categorie fac parte și persoanele care se află în căutarea unui loc de muncă, ce utilizează în ultimele patru săptămâni diferite metode pentru a găsi locul de muncă, adică se inscrie la Agenția Națională de Ocupare și Formare Profesională, face anumite demersuri pentru a începe activități pe cont propriu, publică diverse anunțuri care să ateste faptul că își caută un loc de muncă și care sunt dispuși să înceapă lucrul în următoarele 15 zile în cazul în care își găsesc un loc de muncă.

Tot în categoria șomerilor sunt incluse și următoarele categorii de persoane: persoanele care nu au un loc de muncă, dar care așteaptă să fie rechemate la lucru, sau acele persoane care și-au găsit un loc de uncă și urmează să înceapă lucrul la o dată ulterioară perioadei de referință.; persoanele, care, în mod obișnuit, fac parte din categoria populației inactive cum sunt elevii, pensionarii, studenții și care au declarat că sunt în căutarea unui loc de muncă, fiind disponibili a începe munca.

Pe toată aria pe care o cuprinde piața forței de muncă, se poate întâlni o situație de echilibru, care nu face altceva decât să reflecte o ocupare optimă a forței de muncă, dar poate exista și o situație de dezechilibru, care reflectă un anumit grad de sub-ocupare sau supra-ocupare a forței de muncă.

1.5. Politicile active și pasive în domeniul ocupării

Reducerea șomajului necesită practicarea unor politici naționale și de stimulare a cererii agregate. Politicile de ocuparereprezintă un ansamblu de măsuri elaborate de stat în vederea stimulării creării de noi locuri de muncă, sprijinirii adoptării resurselor de muncă la cererea de muncă, asigurării unei fluidități și flexibilități a pieței muncii. Politicile de ocupare a forței de muncă pot fi active cât și pasive.

Politicile active de ocupare urmăresc sporirea nivelului ocupării cu ajutorul unor măsuri și mijloace specifice. Printre măsurile de politică activă de ocupare se află următoarele:

îmbunătățirea învățământului de toate gradele;

îmbunătățirea orientării școlare și profesionale a tinerilor în corelație cu evoluția cererii de muncă;

stimularea mobilității teritoriale a forței de muncă active;

încurajarea cercetării științifice menită să extindă activitățile economice;

încurajarea investițiilor care contribuie într-o măsură importantă la crearea de locuri de muncă.

Politicile pasive de ocupare urmăresc găsirea de soluții pentru angajarea excedentului de resurse de muncă pornindu-se de la nivelul ocupării considerat dat. Ele pun accentul pe protecția șomerilor, îndeosebi prin indemnizația de șomaj și pe convingerea unor persoane active să se retragă de pe piața muncii. Printre măsurile de politică pasivă se află:

reducerea duratei muncii;

diminuarea vârstei de pensionare;

creșterea perioadei de școlarizare obligatorie;

sporirea numărului de locuri de muncă în program atipic;

restricționarea sau interzicerea imigrărilor.

Toate programele active care au ca destinație piața muncii au în cuprinsul lor patru categorii generale de urmărit și implementat, și anume:

mobilizarea ofertei de muncă – aici se regăsesc programe pe baza cărora se dorește o îmbunătățire a șanselor de angajare pentru cei care își doresc un loc de muncă dar au probleme de plasare, tot în cadrul acestor programe este inclusă și pregătirea profesională a șomerilor adulți și a persoanelor care sunt vizate de pierderea locului de muncă, măsuri de susținere și încurajare a tinerilor șomeri, dar și acordarea de subvenții pentru a fi sprijinită ocuparea forței de muncă pentru sectorul privat;

dezvoltarea aptitudinilor legate de ocuparea forței de muncă – o astfel de categorie intră în cea mai mare parte în responsabilitatea privaților patroni sau a sistemului național de educație și pregătirea forței de muncă;

promovarea spiritului de căutare a ctivă a unui loc de muncă și crearea în mod direct de noi locuri de mună – un astfel de obiectiv de fapt vizează sprijinirea mecanismelor pe baza cărora cei care se află în căutarea unui loc de muncă să fie puși în legătură cu angajatorii mult mai repede și mai eficient.

CAPITOLUL 2

TURISMUL – RAMURĂ A ACTIVITĂȚII ECONOMICE

2.1. Prezentarea conceptuală a activității turistice

„Turismul include activitățile desfășurate de persoane în decursul călătoriilor și sejururilor, în locuri situate în afara mediului lor obișnuit pentru o perioadă care nu depășește un an, în scopuri de recreere, de afaceri sau din alte motive”.

Prin natura sa, turismul este o categorie economică multiformă și în relația turistului cu o anumită destinație, pot fi evidențiate următoarele forme de turism:

turismul domestic – acoperă toți rezidenții unei țări care călătoresc numai în interiorul țării lor;

turismul receptor – include nerezidenții țării care călătoresc într-o anumită țară;

turismul emițător – include rezidenții unei țări care călătoresc într-o altă țară;

Organizația Mondială a Turismului, de-a lungul timpului în urma realizării unor studii aprofundate în domeniul turismului în relația sa cu sistemul economic, a ajuns la concluzia că există trei categorii de efecte ale turismului, și anume:

efectele turismului asupra strategiei globale de dezvoltare a unei țări;

efectele parțiale ale turismului asupra economiei naționale;

efectele externe ale turismului care au loc asupra domeniului soci-cultural sau al resurselor umane.

Turismul are un rol important în domeniul economiei și din punctul de vedere al forței de muncă, deoarece este un domeniu care se dezvoltă în mod continuu în mai multe ramuri, și implicit atrage forță de muncă cu pregătire, micșorându-se astfel rata șomajului, iar relația dintre turism și forța de muncă este una calitativă, dar și cantitativă. Din perspectiva calității, relația dintre turism și forța de muncă poate fi privită pe mai multe planuri, cum ar fi nivelul de calificare a angajaților, raportul care se stabilește între angajați și angajatori, fluctuația angajaților și numărul de angajați sezonieri, dar și costul pe care îl are formarea continuă profesională.

Principalele efecte pe care le generează turismul în economia unei țări sunt următoarele:

crearea de valoare adăugată brută;

creșterea producției;

creșterea ratei de ocupare a forței de muncă;

transferul în valută a anumitor resurse materiale și umane;

creșterea investițiilor străine;

dezvoltarea teritorială.

Orice destinație turistică dispune de un set de caracteristici distinctive, cum ar fi resursele naturale, antropice, resursele de infrastructură turistică, resurse umane și altele. La destinațiile călătoriilor sunt localizate cele mai multe componente ale ofertelor de servicii specifice industriei călătoriilor și turismului, cum sunt serviciile de bază, complementare, facilități de suport și în consecință, este esențial ca atracțiile destinațiilor să fie monitorizate rațional.Turismul poate contribui într-o mare măsură la dezvoltarea durabilă, la lupta împotriva eradicării pauperismului și pentru protecția și conservarea mediului natural, cultural și social. Turismul se va putea menține durabil dacă dezvoltarea sa este planificată rațional, pe criterii economico-sociale riguros fundamentate, dacă politicile și criteriile de dezvoltare respectă principiul durabilității și dacă dezvoltarea se va realiza cu angajarea și cooperarea puterilor publice și a sectorului privat.

Un rol important în industria turismului și de care depinde succesul serviciilor turistice îl are produsul turistic care face referire sau vizează un tot al unor experiențe pe care un posibil turist le are începând cu momentul în care pleacă de la reședința sa până în momentul în care acesta se întoarce înapoi. Conceptul de „produs turistic” a apărut în urma unei combinații a mai multor lucruri precum:

diferite elemente de atracție cum sunt resursele naturale, antropice care se regăsesc într-o anumită zonă cu un potențial turistic major;

oferta de diferite servicii specifice sau nespecifice care sunt oferite de către forța de muncă.

Pe lângă toate implicațiile și consecințele economice pe care le are turismul, el prezintă și multiple implicații sociale, implicații care se răsfrâng asupra turiștilor, a zonelor vizitate, asupra consumului, mediului și chiar a relațiilor care pot apărea între diferite state. Asupra turistului, activitatea de turism are numeroase implicații, pornind chiar de la satisfacerea unor nevoi materiale, spirituale, toate acestea fiind influențate într-un mod pozitiv, iar la rândul lor influențează consumul.

Cu privire la eficiența socială și la implicațiile pe care turismul le are asupra societății în ansamblul său, vizează în principal timpul liber și modul în care acesta este utilizat de către turiști, modul în care se recreează oamenii și alte multe activități de genul acesta.Turismul cuprinde o paletă largă de ramuri unde se poate desfășura, cum ar fi agricultura, industria, construcțiile, transporturilor, cultura, arta, comunicațiile, iar prin toate acestea turismul contribuie mai mult sau mai puțin la consumul populației, iar în această manieră turismul prin complexitatea sa deține o poziție importantă în mecanismul economic, având în același timp un rol activ pentru dezvoltarea și modernizarea unei societăți și implicit a economiei.

Înțeles și privit ca o ramură a activității economice în comparație cu celelalte ramuri economice, turismul prezintă următoarele aspecte:

turismul se înscrie în sectorul terțiar al economiei naționale, fiind constituit, în principal, din prestații de servicii, plasarea turismului într-o asemenea zonă a acitivității umane îl face să se încadreze într-o dinamică foarte ridicată, dinamică ce reprezintă una din dimensiunile principale ale sectorului respectiv în condițiile civilizației contemporane;

activitatea turistică este una din activitățile extrem de eterogene, cu corelații interne foarte numeroase, ceea ce implică, pentru a se realiza valoarea de întrebuințare, a produsului turistic, asigurarea de servicii de calitate ridicată pe tot parcursul călătoriei și sejurului turistic;

conținutul diverselor servicii cu caracter turistic, cu excepția celor din domeniul agrementulu și a celor legate strâns de scopul final al călătoriei turistice, sunt activități care ar putea fi denumite „de acces”, ele neavând decât rolul de a asigura turiștilor condiții cât mai bune pentru atingerea scopului călătoriei sale;

un specific al activității de turism constă în aceea că unele din componentele sale aparțin altor ramuri ale economiei naționale, astfel, activitățile proprii exclusiv turismului sunt, în principal, legate de cazare și de agrement, divertisment, așadar, turismul este o ramură de interferență și de sinteză.

De cele mai multe ori, se consideră că turismul are influențe pozitive asupra mai multor structuri dintr-o țară, dar pentru a înțelege ce fel de influență are turismul asupra economiei, trebuie întreprinsă o întreagă analiză, care trebuie să pornească de la analiza relației dintre turism și sistemul economic, iar în acest fel pot fi stabilite anumite lucruri precum: care este contribuția reală a turismului la creșterea economică a unei țări, cum sunt stabilite prețurile, cum este folosită și în ce măsură există forță de muncă în acest domeniu.

2.2. Situația turismului în România

Turismul face parte din întregul sistem socio-economic mondial, iar pentru a fi funcționabil, pentru a-și îndeplini adevăratul scop, el produce diferite efecte sau rezultate, iar gradul său de eficientizare se poate remarca asupra tuturor ramurilor din economie, unde turismul are o parte importantă. Eficiența de care dă dovadă activitatea de turism se regăsește în diferite ramuri, unde sunt folosite o serie de resurse, iar în funcție de modul în care sunt folosite toate aceste resurse, se poate spune despre turism că are sau nu eficiență și că produce câștig important pentru economia zonei turistice sau a unei țări.

Pentru România, turismul a devenit după anul 1989 o componentă importantă pentru economia națională, dar și pentru imaginea pe care România o are în întreaga lume. Turismul ca activitate economică de sine-stătătoare, se circumscrie nu numai pe plan local, dar și naționale, iar pentru susținerea unui astfel de punct de vedere trebuie să se ia în considerare și alte aspecte precum: ponderea populației active din unitățile și instituțiile cu profil turistic în totalul populației active, contribuția la crearea venitului național, ponderea încasărilor din turismul internațional în total exporturilor de mărfuri și servicii.

Ridicarea turismului în țara noastră la ragul de ramură, rezultă și din ponderea fondurilor fixe aferente turismului în totalul fondurilor fixe existente pe ansamblul ramurilor economice. Un rol important în activitatea turistică îl ocupă forța de muncă ocupă în unitățile prestatoare de servicii turistice, care o dată, cu evoluția turismului din România, a cunoscut o accentuare a specializărilor, printre care se numără acumularea de experiență, pregătirea și perfecționarea unui număr relativ mare de cadre în astfel de unități.

România se poate lăuda cu o experiență bogată privind activitățile de turism, aceasta fiind de peste 2000 de ani, iar astăzi, România continuă să-și perfecționeze activitățile turistice, prin îmbunătățirea infrastructurii precum și prin adoptarea unor strategii proprii de dezvoltare a turismului în toate zonele care prezintă un potențial ridicat. România are adevărate posibilități de a dezvolta ramura turistică, însă trebuie să-și adopte propria strategie și propriul „drum” de urmat, fără a imita vreuna din țările care se bucură de o dezvoltare și o evoluție continuă a turismului. Criteriile care stau la baza activității turistice ale României definesc într-un final și turismul din țara noastră, printre acestea numărându-se: încadrarea în limitele și cerințele tehnico-științifice moderne, valorificarea istoriei țării noastre.

Toate activitățile corespunzătoare turismului sunt adevărate componente ale multiplelor acțiuni economice, sociale și culturale, reprezentând în același timp și importante procese de o mare complexitate, iar principalele sale scopuri sunt acelea de a atrage, susține și folosi în mod efectiv resursele naturale naționale.

Potențialul pe care România îl deține în ceea ce privește activitatea turistică este recunoscut la nivel mondial, dar trebuie acceptat și „exploatat” la nivel național, principalele sale componente fiind:

componenta naturală care aduce în atenție peisajele spectaculoase, configurație extraordinară a reliefului, condițiile climatice, valoarea terapeutică și abundența unor factori naturali de cură;

componenta antropică, aceasta fiind reprezentată pe baza existenței unor vestigii semnificative ale civilizațiilor care au existat de-a lungul timpului pe teritoriul României, printre care se numără și monumentele, obiectivele de artă laică, religioasă, muzeele, colecțiile muzeale, elementele de etnografie și folclor.

Toate aceste lucruri alcătuiesc marea ofertă turistică a României, printre care se numără diferite forme de turism care se pot practica pe teritoriul țării noastre: turism de sejur (litoral, munte, balnear), vânătoare și pescuit sportiv, turism itinerant cu valențe culturale, turism profesional, turism vini-viticol și altele. Pozitia geografică pe care România o ocupă pe continentul european, și faptul că deține statutul de țară carpato-danubiano-pontică, oferă României un și mai mare potențial turistic.

România deține un tezaur imens de vestigii arheologice, monumente istorice, de arhitectură sau de artă, împreună cu un bogat patrimoniu care nu face altceva decât să ateste evoluția și continuitatea muncii și a vieții de pe teritoriul României, care au contribuit de-a lungul timpului la dezvoltarea culturii și a artei poporului român.

Așadar, România are o configurație ideală pentru activitatea de turism, iar pentru punerea și aplicare a celei mai bune strategii de dezvoltare a turismului românesc trebuie să se stabilească în primul rând o ierarhie a zonelor care sunt prioritare ținându-se cont în mare parte de oferta potențială și de categoriile cererii turistice care pot fi satisfăcute prin valorificarea oferitei ce există în acest moment. Zonele turistice ale României cu cel mai mare potențial turistic la momentul actual sunt: zona București, litoralul românesc al Mării Negre, zonele Brașov și Sibiu, regiunea de nord a Moldovei, zona Deltei Dunării și munții Carpați.

București – capitala României, în același timp fiind și cela mai mare centru politic, industrial, administrativ, cultural, științific și turistic al României;

Munții Carpați – prezintă o ușoară accesibilitate, originalitate și o bogată frumusețe a peisajelor montane, există ape minerale și o sumedenie de posibilități de practicare a sporturilor de iarnă, fiind totodată considerată a fi cea mai amre și complexă zonă turistică a țării noastre;

Litoralul Mării Negre – acesta oferă pe baza complexității sale o valoare turistică și mai crescută;

Delta Dunării – se află poziționată în partea de nord a litoralului românesc, la o distanță de 122 km de orașul Constanța, fiind în același timp și cel mai bogat parc faunistic din întreaga Europă – patrimoniu UNESCO;

Partea de Nord a Moldovei – este renumită la nivel internațional datorită bogăției de mănăstiri și biserici vestite în întreaga lume: Voroneț, Moldovița, Sucevița, Humor, Arbore, Putna etc., multe dintre aceste mănăstiri și biserici fac parte din patrimoniul UNESCO.

România a realizat de-a lungul timpului numeroase și evidente progrese privind activitatea de turism și a reușit pe baza programelor adoptate la nivel național să conștientizeze populația privind importanța pe care turismul o are în toate sectoarele vieții sociale precum și economice. O dată cu intrarea în familia europeană, România a încercat și a reușit în mare parte să se alinieze anumitor standarde astfel încât să devină o țară care primește turiștii străini și nu-i alungă. În același timp o importanță majoră o deține și turismul intern, fiind cunoscut faptul că fără acesta, nici peste hotare România nu ar avea o mare expunere. Există diferite categorii de turiști care practică diversele activități turistice, pornind din interiorul țării, ieșind în exterior și promovând România peste tot în lume.

România pune la dispoziție turiștilor o capacitate de cazare pusă la punct, prin structură de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică înțelegându-se orice construcție sau amenajare care are ca scop furnizarea de servicii de cazare specifice tuturor turiștilor.

Figura 2. Structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică și capacitate de cazare turistică din România (2010-2014)

[Sursa: Turismul României, Breviar Statistic, Institutul Național de Statistică, 2014]

Capacitate de cazare turistică existentă în acest moment în România reprezintă de fapt numărul de locuri de cazare ce sunt în mod exclusiv pentru folosință turistică, care se găsesc înscrise în ultimul act de recepție, omologare sau clasificare a structurii de primire turistică. Capacitatea de cazare turistică în funcțiune care se exprimă în locuri-zile face referire de fapt la numărul de locuri de cazare care sunt puse la dispoziția turiștilor de către structurile de cazare turistică ținându-se cont, în primul rând de numărul de zile când acestea sunt deschise în perioada respectivă.

Figura 3. Structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică, pe forme de proprietate, anul 2014, România

[Sursa: Turismul României, Breviar Statistic, Institutul Național de Statistică, 2014]

La nivel național, România deține mai multe structuri de cazare turistică de proprietate privată, în timp ce cele de stat continuă să scadă în fiecare an, multe dintre acestea fiind privatizate sau date în concesiune unor firme private. Tot la nivel național, datorită structurilor de cazare turistică private, România are un număr suficient de mare de structuri de primire turistică, unele zone fiind chiar aglomerate din acest punct de vedere, dar care în sezoanele de vârf sunt și ele insuficiente pentru fulxul mare de turiști care ajung în zonele acestea.

Tabelul 1. Numărul total al structurilor de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică, pe tipuri de structuri din România

[Sursa: Turismul României, Breviar Statistic, Institutul Național de Statistică, 2014]

Un alt aspect important care face parte din complxul activităților turistice este reprezentat de către „înnoptare”, care potrivit reglementărilor în vigoare reprezintă fiecare noapte pentru care o persoană se înregistrează într-o structură de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică, iar înregistrarea unui turist străin, spre exemplu, care se cazează într-o structură cu funcțiuni de cazare se realizează ținându-se cont și de țara sau zona geografică de reședință a acestuia.

Figura 4. Înnoptările în structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică din România, 2014 (%)

[Sursa: Turismul României, Breviar Statistic, Institutul Național de Statistică, 2014]

În afara tuturor acestor lucruri, pentru o bună promovare dar și dezvoltare a turismului din România, turiștii străini par a fi „ținta” tuturor agențiilor de turism dar și a strategiilor de dezvoltare a turismului din țara noastra. Se depun numeroase eforturi pentru ca aceste fapte să se ducă la îndeplinire, și România nu se transforme într-o țară „neapărat de vizitat”, aliniindu-se astfel la nivelul tuturor statelor dezvoltate din Uniunea Europeană dar și din întreaga lume.

În ultimii trei ani se poate constata (Figura 2.4.) că numărul turiștilor străini crescut în mod constant, iar acest fapt se datorează politicilor adoptate la nivel național în acest sens, strategiilor de dezvoltare a turismului din România pe termen lung dar și a investițiilor care s-au realizat la nivel de țară, atât din partea statului cât și a privaților. Este un punct crucial pentru România ca turiștii străini care poposesc pe teritoriul țării noastre să se bucure cu adevărat de ceea ce are România de ofgerit și să nu aibă prejudecăți sau să-și formeze o imagine negativă despre cum este turismul din România.

Figura 5. Procentul turiștilor cazați în structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică

[Sursa: Turismul României, Breviar Statistic, Institutul Național de Statistică, 2014]

Situația turismului la nivel național nu ține doar de structurile de cazare sau de numărul turiștilor, ci și de forța de muncă care activează la nivel național în ramura turistică, un sector ce nu poate fi evitat sau ignorat de datele statistice sau de studiile efectuate în ocuparea forței de muncă. Tocmai de aceea, datele în acest sens existente sunt relevante pentru a ne forma o imagine cât mai clară asupra rolului și importanței pe care turismul le are la nivel național, mai ales că în ultimii s-a dorit din partea autorităților ca turismul României să fie exploatat la întregul său potențial.

Figura 6. Ponderea forței de muncă în turism la nivel național

[Sursa: http://www.insse.ro/cms/]

Ponderea forței de muncă în activitatea de turism a crescut în mod constant dar destul de lent, iar una dintre cauze o reprezintă înflorirea afacerilor în turism, chiar dacă situația economică la nivel național nu a fost tocmai una înfloritoare în ultimii ani, tot ceea ce ține de turism a căpătat un alt contur și s-au căutat tot felul de soluții ca acesta să nu cunoască pierderi, așadar unii au dorit să investească în turism, deoarece este o piață care nu „va muri niciodată”.

CAPITOLUL 3

TURISMUL RURAL ÎN JUDEȚUL PARHOVA

3.1. Prahova și turismul. Generalități

Privit din punct de vedere economic, despre spațiul rural se poate spune multe, însă în afară de faptul că mediul rural este un concept geografic, este și un concept economic unde se pot naște numeroase activități de natură economică independente în mare parte de influențele directe ale mediului urban. Din perspectiva integrării a zonelor rurale în economia națională, pot fi diferențiate mai multe tipuri de zone rurale, printre care se numără următoarele:

zone rurale integrate, acestea se caracterizează prin faptul că populația este pe un trend ascendent, iar munca în agricultură reprezintă principala activitate de tip economic; ca poziționare, acestea sunt plasate în zonele limitrofe ale marilor orașe, ce cunosc și simt puternice influențe urbane;

zone rurale intermediare, acestea se află poziționate la o distanță mare față de mediul urban, unde principalele activități din sectorul primar și secundar formează o mixtiune; în aceste zone pot funcționa anumite ferme private;

zone rurale periferice, acestea se caracterizează printr-un număr scăzut de localnici, unde nu există o dezvoltare economică simțită, iar oamenii care mai locuiesc în aceste zone sunt mai mult cei bătrâni; faptul că se află la mari distanțe de orașe, în zone mai puțin frecventate și dezvoltate din punct de vedere al infrastrcturii, ceea ce le izolează destul de mult de restul lumii.

Ca și structură economică, mediul rural are un potențial imens, și se caracterizează printr-o bogată diversitate de tip economic, adică acest lucru înseamnă: se pot organiza și funcționa numeroase ferme, unități comerciale, întreprinderi mici sau mijlocii industriale, dar ca preponderență, activitățile agricole ocupă cea mai mare parte a laturii economice a mediului rural. În zonele montane, printre activitățile economice primordiale sunt cele care țin de sivicultură, de exploatații forestiere, de industria prelucrării lemnului, activități meșteșugărești, sau alte activități industriale specifice zonelor montane.

Turismul în mediile rurale contribuie la introducerea în circuitul turistic intern și internațional a unor variate condiții naturale și la valorificarea tezaurului de cultură tradițională sau contemporană, a întregului potențial cultural-istoric din spațiul rural. Turismul rural nu necesită investiții mari pentru amenajările de infrastructură și suprastructură sau pentru alte dotări și nu produce aglomerări cu caracter urban, ca în cazul stațiunilor turistice. Din punct de vedere al contribuției la dezvoltarea economică a mediului rural, turismul rural are următoarele contribuții:

posibilitatea realizării unei politici de dezvoltare a acestuia pe termen lung, în strânsă legătură cu alte politici sectoriale, agricultură, infrastructură, protecția mediului;

posibilitatea de a deveni un suport pentru noi afaceri și locuri de muncă și care să determine o nouă dezvoltare în plan local și regional;

încurajarea activitătilor tradiționale locale, cu precădere artizanatul, dar și cele care pot determina dezvoltarea unui comerț specific și crearea de noi locuri de muncă;

creșterea veniturilor locuitorilor din așezările rurale generate prin valorificarea resurselor locale, produse agroalimentare ecologice pentru consumul turiștilor sau vânzarea către aceștia și potențialul turistic existent;

factor dinamizator al procesului de creștere a calității vieții în mediul rural.

În ansamblu, turismul rural, prin activitățile sale sezoniere și permanente, trebuie să se dezvolte într-o așa manieră încât agricultura să nu fie neglijată, să fie, deci o activitate complementară, iar atelierele artizanale să nu fie transformate în buticuri, de amintiri sau chiar în kitch-uri.

Pentru ca mediul rural să cunoască o adevărată dezvoltare economică, trebuie ca întreaga societate românească să cunoască o dezvoltare economică, deoarece comunitătile rurale nu se bucură de o autonomie largă, ci mai degrabă fac parte din anumite rețele teritoriale economice și sociale. Un rol important pentru dezvoltarea economică a mediilor rurale îl dețin și autoritățile din aceste zone, acestea trebuie să se implice și să realizeze investiții publice în infrastructură, și chiar prin atragerea anumitor antreprenori care își doresc să-și deschidă noi afaceri specifice mediului rural în zonele potențiale.

Spațiul rural constituie baza pentru dezvoltarea economică și socială a unui teritoriu atât prin resursele naturale pe care le oferă, cât și prin funcțiile sale deosebite, esențiale pentru existența unei societăți moderne. Spațiul rural este format din segmente care definesc sectoare economice importante, cum sunt agricultura, silvicultura, piscicultura, la care se adaugă activitățile industriale de prelucrare a produselor agricole și serviciile specifice, ca și exploatarea resurselor subsolului.

Dezvoltarea social-economică a unui teritoriu depinde foarte mult de resursele naturale pe care le oferă pentru a fi utilizate conform cu necesitățile impuse de procesul de dezvoltare, materializate în politici și strategii sectoriale și generale, locale, zonale sau regionale. Orice strategie privind dezvoltarea social-economică trebuie să se bazeze pe evaluarea potențialului pe care-l prezintă mediul natural și care trebuie valorificat durabil, diferențiat pe categorii de resurse și limite de exploatare, pentru a obține efecte maxime printr-un consum minim de resurse.

Județul Prahova este situat în partea central-sud-estică a României, în zona central-nordică a Munteniei, în bazinele hidrografice ale râurilor Prahova și Teleajen, iar reședința județului este municipiul Ploiești, care este situat la 60 km distanță de București, orașul fiind străbătut de către meridianul de 26 de grade și paralele 45 ce împart emisfera nordică în două părți egale. Din punct de vedere geologic județul Prahova a cunoscut o evoluție care a fost condiționată de diferite manifestări care au avut loc și în regiunile învecinate. Cele trei arii orogenice din proximitatea județului Prahova, și anume scutul balcanic, spațiul carpatic și soclul dobrogean au influențat mai mult sau mai puțin mișcările de ridicare și de coborâre a Platformei Moesice, precum și procesele de acumulare și de eroziune, acestea fiind influențate într-un mod direct.

Resursele naturale de la nivelul județului Prahova, au o complexitate deosebită datorită varietății condițiilor naturale și geologice, stau la baza dezvoltării unei economii diversificate, cu sectoare reprezentând aproape toate ramurile de activitate ale economiei naționale. În ordinea importanței lor, aceste resurse cuprind:

resurse minerale care se găsesc mai ales în spațiul subcarpatic și contribuie la dezvoltarea economiei județului, printre acestea se numără: petrol, gaze naturale, sare, cărbune, calcare masive, tufuri vulcanice sau izvoare minerale;

resurse silvice, acestea se găsesc mai ales în zona de munte dar și de deal, ocupând aproximativ 32% din suprafața totală a județului Prahova;

resurse agricole, acestea se găsesc pe aproximativ 60% din suprafața județului, potențialul agricol al județului fiind foarte diversificat, spre exemplu în partea de sud se regăsesc terenuri foarte fertile și valoroase pentru dezvoltarea unor activități agricole intense;

resurse de apă, sunt relativ importante din punct de vedere cantitativ, în lipsa unor lucrări pentru acumularea lor în lucrări hidrotehnice specifice, au un rol important în acoperirea unor folosințe energetice, aprovizionarea cu apă a populației, industriei sau a altor categorii de utilizatori;

Figura 7. Harta județului Prahova

[Sursa: www.wikipedia.ro]

Evoluția spațiului rural este una din problemele importante ale omenirii deoarece impune asigurarea unui echilibru între cerinta de conservare a spațiului rural economic, ecologic și social cu tendința logică de modernizare a vieții rurale. Evoluția spațiului rural în aceste coordonate este influențată de expansiunea urbanului, de industrializarea uneori agresivă, de lipsa unor preocupări constante și consecvente privind sănătatea mediului. Menținerea și conservarea caracterului național al spațiului și culturii rurale constituie obiective de interes major pentru orice națiune.

Turismul rural este definit în literatura de specialitate ca fiind acea activitatea turistică care se realizează exclusiv in spațiul rural, ce are în componența sa o ofertă integrată de relaxare ce se indreaptă cu preponderență către o cerere a cărei motivație este aceea de a intra în contact direct cu mediul înconjurător autohton și de a interrelaționa cu scoietatea locală.

În județul Prahova turismul rural deține o pondere ridicată datorită faptului că este înconjurat de numeroase sate și comune precum și de stațiuni turistice de tip rural care se regăsesc ca puncte de atracție pentru majoritatea turiștilor din România. Prahova est un județ bogat în resurse naturale, valorificându-le pentru a-și promova imaginea și a fi cunoscut atât la nivel național cât și la nivel internațional. Se cunoaște că în județul Prahova, datorită așezărilor montane, turismul montan, mai ales deține cea mai mare pondere privind capacitatea de cazare și numărul de turiști ce vizitează anual aceste regiuni.

În județul Prahova este o bună și îndelungată tradiție a activităților specifice turismului rural, iar dinamina preioadei prezente arată și demonstrează totodată preocupările și interesul autorităților locale precum și a investitorilor de a pune mai mult accent și a investi cât mai mult și cu responsabilitate în infrastructură și în serviciile turistice de tip rurale, chiar dacă uneori, eforturile sunt extrem de mari și uneori intervin obstacole financiare sau birocratice.

Printre formele de turism rural existente la nivelul județului Parhova se numără turismul montan, existând în aceste zone destule așezăminte umane de tip rural unde se găsesc și pensiuni turistice dar și numeroase atractii turistice, unde turiștii se pot delecta cu tradițiile și obiceiurile locurilor percum și cu o perioadă de liniște departe de zonele urbane aglomerate ale orașelor. O altă formă este turismul activ, exustând regiuni rurale care datorită caracteristicilor reliefului pun la dispoziție turiștilor numeroase posibilități de a practica diferite sporturi, drumeții, enduro, off-road-uri, echitație. O formă mult mai importantă și cu o ofertă și mai crescută este turismul tematic, cum ar fi Drumul Vinului, Drumul Voievozilor, Drumul Fructelor, turismul de eveniment care se referă la vizitele efectuate de către turiști la mânăstirile aflate în județul Parhova situate în diferite zona rurale. Drumul Vinului în județul Parhova, spre exemplu, străbate podgoriile renumite ale întregului județ, având anumite popasuri la conace sau mânăstiri. Localitățile prin care trece Drumul Vinului în județul Prahova sunt: Filipeștii de Pădure-Băicoi-Boldești-Bucov-Pleașa-Valea Călugărească-Iordăcheanu-Urlați-Ceptura-Fântânele-Tohani-Gura Vadului. Drumul Voievozilor are ca scop promovarea valorilor culturale ale județului Prahova, a monumentelor istorice și de arhitectură existe pe teritoriul județului, principalele localități pe care aceste drum le străbate sunt: Ciorani-Drăgănești-Gherghița-Balta Doamnei-Gorgota-Tinosu-Brazi-Târgșoru Vechi-Ariceștii Rahtivani-Filipeștii de Târg.

Drumul Fructelor se află undeva în nordul județului Prahova ce leagă 18 localități rurale și anume: Adunați-Breaza-Poiana-Câmpina-Cornu-Câmpina-Telega-Scorțeni-Brebu-Dumbrăvești-Vărbilău-Aluniș-Slănic-Teișani-Vălenii de Munte-Drajna-Posești-Bătrâni- Starchiojd de-a lungul acestora regăsindu-se un număr de 28 de popasuri.

Tabelul 2. Structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică, capacitatea și activitatea de cazare turistică pe localități a județului Prahova, 2014

[Sursa: http://www.prahova.insse.ro/main.php?pageid=535]

Tabelul 3. Structurile de primire turistică cu funcțiuni de cazare turistică în județul Prahova în mediul rural

[Sursa: http://www.prahova.insse.ro/main.php?pageid=535]

Figura 8. Ponderea ocupării forței de muncă la nivelul județului Prahova

[Sursa: http://www.prahova.insse.ro/main.php?pageid=535]

În ceea ce privește ocuparea forței de muncă în activitatea turistică la nivelul județului Prahova, situația se prezintă în modul următor, ținând cont de faptul că majoritatea celor care activează în această ramură lucrează în structurile de cazare turistică, în agenții turistice sau în alte activități care țin de ramura turistică. Se poate observa din Figura 7 că ponderea ocupării forței de muncă la nivelul județului Prahova prezintă cifre destul de apropiate, acest fapt scoate în evidență un aspect important, și anume că la nivelul județului, turimsul încă se menține într-o stare de echilibru, zona Prahova fiind cunoscută pentru stațiunile sale montane, unde de fiecare dată tusrimul capătă o altfel de imagine, numărul turiștilor fiind destul de mare, fapt care necesită destui angajați.

3.2. Conceptul de stațiune turistică

Stațiunea din punct de vedere al amenajării turistice reprezintă centrul în care se desfășoară activitatea de turism, iar prin activitatea care are loc în astfel de așezări de tipul stațiunilor turistice, turismul își aduce o mare contribuție la sistematizarea întregului teritoriu unde este poziționată precum și la creșterea economică a zonei respective. Stațiunea turistică, din punct de vedere economic reprezintă acel teritoriu de producție, de distribuție a anumitor bunuri și servicii de tip turistic.

Există în literatura de specialitate numeroase definiții atribuite stațiunii turistice la modul general, printre acestea este și următoarea: „o localitate în interiorul căreia activitatea de turism reprezintă o ramură importantă și primordială ca activitate economică și cu un grad ridicat al populației active din zonă ce dispune de un potențial turistic enorm, stațiunea turistică este privită ca fiind afluxul populației nerezidențiale ce beneficiază de toate serviciile turistice pe care zona respectivă le are la dispoziție și le oferă acesteia”.

Potrivit reglementărilor în vigoare ale legislației românești, stațiunea turistică are următoarea definiție: „localitatea ori partea unei localități care dispune de resurse naturale și antropice, evidențiate în Registrul patrimoniului turistic și care îndeplinește cumulativ, pentru una dintre categorii, criteriile ce sunt prevăzute în anexa 1”.

În cadrul oricărei stațiuni turistice există un management bine pus la punct care se ocupă cu toate aspectele care privesc buna organizare și funcționare a stațiunilor turistice, iar printre funcțiile managementului stațiunilor turistice se numără următoarele:

se stabilește politica de dezvoltare a turismului și direcțiile care trebuie adoptate și puse în practică pentru realizarea acestui obiectiv;

se pune la punct tot ceea ce înseamnă planificarea turistică și se coordonează lucrurile astfel încât să se implementeze toate obiectivele planificate;

se iau deciziile necesare pentru îmbunătățirea producției turistice și dacă este cazul și pentru extinderea acesteia;

are loc o bună cooperare cu toate autoritățile care au în atribuțiile lor planificarea la nivel local, central sau regional;

trebuie să existe o bună cooperare cu toate autoritățile care se ocupă cu administrarea infrastructurii, scopul fiind acela de a se asigura că infrastructura specifică turismului să fie disponibilă acolo unde este nevoie;

să aibă loc o bună cooperare cu diferite agenții guvernamentale ce activează în zonele protejate;

să se realizeze multiple activități specifice marketingului turistic;

să se stabilească și să se realizeze diferite standarde și programe de instruire și educare și formare profesională pentru forța de muncă specifică activității de turism;

În ceea ce privește planificarea unei stațiunii turistice, toate aspectele care țin de întreaga activitate de planificare trebuie să se facă prin respectarea anumitor principii ce variază în funcție de diferite criterii. În primul rând, planificarea unei stațiuni turistice trebuie să se realizeze în mod sistematic ținându-se cont și de impactul pe care o astfel de așezare îl poate avea asupra economiei, mediului și comunității din zonă. Trebuie realizate anumite studii de piață și de evaluare a diferitelor produselor specifice turismului ce pot fi oferite, trebuie să se stabilească cu precizie care sunt obiectivele primordiale de dezvoltare a stațiunii respective, după care urmează să se efectueze studiul de fezabilitate, de planificare a utilizării terenului respectiv.

Amplasamentul stațiunii turistice trebuie să respecte următoarele caracteristici:

locația trebuie să fie lângă zone cu o amplă atracție turistică;

să existe condiții de microclimat care să fie adecvat stațiunii respective;

să existe un mediu ambiant al amplasamentului respectiv, dar și a rutelor de acces spre stațiune;

să existe o infrastructură specifică stațiunilor care să permită accesul ușor al turiștilor în zona respectivă;

să existe alimentare cu apă potabilă, energie electrică, telecomunicații și reciclarea deșeurilor;

să nu fie amplasată într-o zonă poluată sau cu un potențial uriaș de poluare a aerului și apei;

să existe forță de muncă aptă și disponibilă pentru a lucra într-o astfel de stațiune.

3.3. Stațiunea turistică Cheia, județul Prahova

Județul Prahova detine numeroase stațiuni turistice, ceea ce îi oferă și un loc întâi în locurile de vizitat din România. Stațiunea Cheia a așezată pe vaea Teleajenului, fiind întemeiată în jurul unui lăcaș monahal imediat după ce a avut loc secularizarea averilor mănăstirești. Cheia este o stațiune care oferă odihnă și liniște tuturor turiștilor, având numeroase posibilități de cazaee și trasee care s-au dovedit a nu fi atât de grele de parcurs, cumr ar fi văiile Berii și Cheiței, cabana Muntele Roșu, Ciucaș, Mânăstirea Suzana, Pasul Bratocea, Pasul Boncuța, rezervații naturale de genul geo-botanice. Stațiunea Cheia se află la o distanță de 60 km față de municipiul Ploiești, aparținând de comuna Măneciu județul Prahova. Din punct de vedere geografic, Stațiunea Cheia este așezată într-o depresiune mică străjuită de Culmea Bratocea cu vârful Ciucaș la nord, Culmea Zăganu cu vârful Gropșoarele la est și Muntele Babeș-Bobu la vest, în Masivul Ciucaș din Carpații Orientali.

Figura 9. Localitatea Cheia

[Sursa: https://www.google.ro/maps]

Din punct de vedere economic, localitatea Cheia își câștigă „existența” în cea mai mare parte din activitățile turistice, activități specifice turismului montan, datorită zonei de munte cu arii extinse de pășuni și păduri. Turismul reprezintă aici activitatea preponderentă economic. Cheia nu a reușit să-și mențină în zonă diferitele industrii care au existat în perioada comunistă, toate dispărând treptat, astfel că din turism întreaga statiune reușește să se mențină printre stațiunile montane cele mai căutate din România.

Principalele atractii turistice ale stațiunii Cheia sunt:

Mânăstirea Cheia;

[Sursa: http://www.turistinfo.ro/cheia/obiective-turistice-cheia-i57.html]

Mânăstirea Suzana;

[Sursa: http://www.turistinfo.ro/cheia/obiective-turistice-cheia-i57.html]

Muntele Roșu;

[Sursa: http://www.turistinfo.ro/cheia/obiective-turistice-cheia-i57.html]

Muzeul de Antropologie „Francisc Rainer”;

[Sursa: http://www.turistinfo.ro/cheia/obiective-turistice-cheia-i57.html]

Muzeul de Flori de Mină;

[Sursa: http://www.turistinfo.ro/cheia/obiective-turistice-cheia-i57.html]

Muzeul Văii Superioare a Teleajenului;

Schitul;

Din punct de vedere al forței de muncă în stațiunea Cheia, este cert faptul că majoritatea cetățenilor din zonă se ocupă cu activități din domeniul turismului și a comerțului, dar cu preponderență locul întâi este deținut de către turism. În zonă se găsesc foarte multe vile sau pensiuni care oferă servicii de cazare și nu numai tuturor turiștilor care aleg să viziteze stațiunea Cheia, dar din păcate în zonă doar aceste tipuri de afaceri sau investiții se bucură de un succes și de profit, în rest în afara sezonului cald, în Cheia putem vedea o stațiune tristă care așteaptă sezonul cald, pentru a fi însuflețită. Șomajul este pe o scară ascendentă, de la an observându-se o creștere în rândul populației, iar acest fapt se datorează în mare parte lipsei totale de investiții în zonă atât în infrastructură cât și în atragerea de noi investitori care să aducă zona pe cele mai înalte culmi și implicit la apariția de locuri de muncă.

CONCLUZII

Turismul la nivel mondial este o adevărată afacere, cu mare profitabilitate pentru fiecare stat în parte, dar mai ales pentru regiuni și pentru cei care activează în acest domeniu. Turismul este o ramură importantă a economiei și a dezvoltării unei regiuni, care a cunoscut o evoluție rapidă mai ales acolo unde interesul pentru acest domeniu a fost unul profund și s-au efectuat investiții importante. În regiunile importante ale României, această turismul reprezintă un obiectiv important pentru domeniul de afaceri, dar în același timp cunoaște și o promovare bine pusă la punct pentru atragerea turiștilor.

În România turismul de orice natură încă nu cunoaște încă, o bună promovare, de aceea nici numărul turiștilor, mai ales străini nu este unul mare, însă nici nu se implică autoritățile locale așa cum ar trebui, deoarece acest lucru ar ajuta localitatea respectivă la o dezvoltare economiă și socială. De cele mai multe ori, scuzele autorităților țin de lipsa de resurse economice, însă nici nu se fac pași importanți pentru atragerea de investitori. Poate că, venirea investitorilor străini în zonele cu potențial ridicat în turism ar putea scoate la suprafață numeroase resurse bogate și productive pentru întreaga industrie de profil.

Județul Prahova este unul dintre puținele cazuri din țara noastră care a reușit să se facă cunoscut pe piața turismului, deoarece autoritățile locale, dar și investitorii străini au colaborat și au pus pe harta turismului internațional, întreaga regiune. Planurile strategice care au condus la acest fapt au fost bine puse la punct, iar dezvoltarea turismului în această zonă a făcut parte din Strategia județului Prahova. În afară de județul Prahova, există și multe alte zone cu un potențial uriș care au rămas nedescoperite și neexploatate unde se pot investi importante resurse financiare, existând chiar și posibilitatea atragerii unor fonduri importante de la Uniunea Europeană îna cest sens.

Județul Prahova în ceea ce privește turismul mai are încă de învățat multiple lucruri, mai ales dacă ne referim la situația șomajului și a ocupării forței de muncă în această ramură de activitate la nivelul întregului județ. Este destul de dificl pentru autorități să poată ține în frâie lucrurile, mai ales, că ramura turistică este una în plină dezvoltare și schimbare. Ocuparea forței de muncă în această ramură este destul de greoaie, deoarece schimbările sunt numeroase, existând multă cerere, și puțină ofertă. În majoritatea lor, tinerii sunt aceia care activează în domeniul turistic, forța de muncă în rândul tinerilor în turism fiind mai activă, mai plină de energie și mai dorinică de cunoaștere.

Pentru viitor, România trebuie să privească în toate zonele care au uriașe resurse naturale și care îi pot oferi multiple posibilități de dezvoltare economică și socială prin exploatarea la maximum a turismului de orice fel. Trebuie să existe o strategie bine pusă la punct și implementată cum trebuie, dar și un interes în acest sens, nu doar pentru câștigarea profitului imediat.

BIBLIOGRAFIE

Cărți

Băbăiță I., Silași G., Duță A., Imbrescu I., Macroeconomie, Editura Mirton, Timișoara, 2003;

Băltărețu Andreea, Evoluții și tendințe în turismul internațional – aspecte teoretice și practice, Editura Pro Universitaria, București, 2009;

Bucur Ion, Economie politică, Editura PIM, București, 2007;

Ciucur D., Gavrilă I., Popescu C., Economie, Editura Tribuna Economică, Bucuresti, 2004;

Crampon L.J., Tan K.T., A Model of Tourism Flow into the Pacific, Tourist Rev., July- Sept. 1973;

Erdeli G., Istrate I., Amenajări turistice, Editura Universității din București, 1996;

Georgescu Maria-Ana, Politici de ocupare a forței de muncă, în Calitatea Vieții, nr. 1-2, București, 2006;

Ignat I., Pohoață I., Luțac Gh., Pascariu G., Economie Politică, Editura Economică, București, 2002;

Iovițu Mariana, Microeconomie și macroeconomie, Editura ASE, București, 2011;

Mărăcineanu F., Semcu A., Constantin E., Dezvoltare durabilă în spțtiul rural al județului Prahova, Editura Ceres, București, 2009;

Mărginean I., Semnificația cercetărilor de calitatea vieții, în Calitatea Vieții în România, Editura Expert,București, 2002;

Minciu Rodica, Economia turismului, Editura Uranus, București, 2000;

Neagu Vasile, Servicii și turism, Editura Expert, București, 2004;

Postelnicu Gheorghe, Introducere în teoria și practica turismului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997;

Rusali M.D., Dezvoltarea economică a ruralului în România. Concepte și evaluări, Editura Digital Data, Cluj-Napoca, 2013;

Samuelson Paul A., Nordhaus William D., Economie politică, Editura Teora, București, 2000;

Stănciulescu Gabriela, Managementul turismului durabil în centrele urbane, Editura Economică, București, 2004 ;

Turcu Daniela, Weisz Janeta, Economia turismului, Editura Eurostampa, București, 2008;

Vârjan Daniela, Economie și politici sociale, Editura ASE, București, 2009;

Vles V., Les stations touristiques, Editura Economică, Paris, 1996 ;

Wagner P., Secăreanu C., Statistică macroeconomică, Editura Economică, București, 2002;

Articole, publicații

Hotărârea de Guvern nr. 867 privind aprobarea normelor și criteriilor de atestare a stațiunilor turistice, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 613 din 20 august 2008, cu modificările și completările ulterioare;

Preoteasa Ana Maria, Fenomenul ocupării în România și dezvoltarea durabilă, în Calitatea Vieții, nr. 1-2, 2008, București;

Turismul României, Breviar Statistic, Institutul Național de Statistică, 2014;

Site-uri oficiale

www.google.ro/maps;

www.insse.ro;

www.prahova.insse.ro;

www.turistinfo.ro/cheia/obiective-turistice-cheia-i57.html;

www.wikipedia.ro.