Observatii Fizico Geografice In Dealul Mare Harlau

Lucrare de licență

Observații fizico-geografice în Dealul Mare – Hârlău

Cuprins

Intoducere

I.Istoricul cercetărilor geologice.

II.Cadru fizico-geografic

Capitolul II Geologia regiunii

II.1.2 Stratigrafie

II.1.2 Tectonică

III. Relieful 17

III.1 Caracteristicile reliefului. 17

III.2 Procesele morfogenetice și factorii genetici ai reliefului 20

III.2.1 Procesele morfogenetice 20

III.1.2. Procese de modelare a versanților 24

III.1.3. Factorii genetici ai reliefului 30

III.2.1 Relieful litologic 32

III.2.2 Relieful structural 33

III.2.3 Relieful sculptural 33

III.2.4 Relieful fluvial. 35

Secetele meteorologice 47

Capitolul V Hidrografia 49

Tipuri de substrate acvifere 49

Substrate acvifere de adâncime 50

Condiții hidrogeologice 53

V 1.1. Apa potabilă. 64

IV.1.2. Apa industrială. 67

V.1.3. Apa subterană folosită pentru agricultură. 69

V.1.4. Desecări 70

V.1.5. Irigații 72

VI.Vegetația 78

VIII.Soluri 88

Bibliografie: 95

I.Istoricul cercetărilor geologice.

Dintre cercetătorii români, Cobâlcescu (1883) a publicat cea mai veche lucrare în care descrie fomațiunile sarmațiene din Moldova, semnalând în zona Deleni-Hârlau prezența unor depozite calcaro-grezoase ce conțin o faună de moluște cu Ervilia, Cardium plicatum la partea inferioară și cu Mactra ponderesa, Mactra pendelica, Cadium fitoni, la partea mijlocie, intuind viitoarele subetaje Volhinian si Basarabian.

In 1885, Ștefănescu descrie „depozitele miocene” din zona Suceavei, fără să specifice existența Sarmațianului.În 1870, în vedera construirii liniei ferate Cernăuți-Pașcani-Iași, Foetherle cercetează câteva puncte din cuprinsul regiunii noastre și anume: Ruginoasa, Costești și Tg. Frumos, precum și o parte din valea Siretului. Aici el distinge 2 orizonturi: unul inferior de argile și unul superior de gresii și nisipuri. Este pentru prima dată când se vorbește în părțile acestea despre pături sarmatice.

Una dintre lucrările de sinteza asupra Sarmațianului de pe Platforma Moldovenească aparține lui Simionescu (1903) care face o orizontare lito-biostratigrafică a acestui etaj, separând 2 unități : una inferioară argiloasă a cărei parte bazală o trece la Miocenul marin și una superioară greso-calcaroasă considerată volhiniană.

Pe baza faunei de moluște Simionescu împarte Sarmațianul în 3 subdiviziuni cu denumiri toponimice proprii: Volhinian, Basarabian și Chersonian.

În 1909 Sevastos semnalează prezența Basarabianului pe Platforma Moldovenească.

În 1914 David consideră argilele bazale sarmațiene de vârstă bugloviană.

Văscăuțeanu în 1929 aduce un aport deosebit în studiul Basarabianului prin descoperirea faunei de moluște de la Ungheni.

Pentru zona Dealul Mare-Hârlău cel mai amănunțit studiu asupra Sarmațianului este realizat în 1937 de V.Tufescu, care recunoaște pe criterii faunistice prezența Volhinianului și Basarabianului, iar din punct de vedere tectonic consideră Dealul Mare ca o unitate distinctă, generată de mișcări tectonice, menționând și o serie de falii în cuvertura sedimentară.

Atanasiu în 1945 separă in cadrul Sarmațianului din partea central-vestică a Platformei Moldovenești o serie de oolite: oolitul de Hărmănești și oolitul de Băicești cărora le atribuie vârsta Basarabiană.

Cu studiul lui Macarovici din 1949 asupra unui foraj din zona Deleni se încheie o primă etapă de cercetare geologică asupra Sarmațianului de pe Platforma Moldovenească. După 1950 urmează o nouă etapă în care cercetările capătă un caracter de detaliu, moment când apare și prima hartă geologică, întocmită de Atansiu și Macarovici, pe care sunt trasate și limitele subetajelor Sarmațianului.

Pentru zona sudică a Dealului Mare-Hârlău Atansiu menținează prezența unor gresii oolitice peste oolitul de Hărmănești, pe care le-a denumit oolitul de Crivești Găureanca.

În 1956 Macarovici și Turculeț descriu alcătuirea geologică a regiunii Ruginoasa-Costești-Hărmănești, separând 3 nivele de oolite: oolitul inferior de Hărmănești, oolitul superior de Hărmănești și gresia opolitică de Crivești.

Macarovici și Jeanrenaud realizează in 1958 o sinteză asupra Neogenului de pe Platforma Moldovenească, în care sunt rezumate toate informațiile geologice anterioare asupra Miocenului și Pliocenului. În această lucrare se face și o orizontare a subetajelor Sarmațianului.

Pentru zona de pe partea dreaptă a Siretului se remarcă studiul stratigrafic realizat de Bica Ionesi în 1968 asupra depozitelor miocene care, pe criterii faunistice, pune în evidență formațiunile sarmațiene, separând mai multe unități litologice și biozone ce pot fi corelate cu unitățile de pe partea stângă a Siretului (zona Dealului Mare).

Ionesi în 1980 abordând problema limitei Volhinian-Basarabian, demonstrează că acestă limită se plasează odată cu dispariția speciilor de Ervillia, Cardium plicatum și apariția celor de Mactra pallasi, Tapes gregarius ponresus.

În ceea ce privește partea morfologică dintre cei care au adus contribuții însemnate în cercetarea regiunii Dl. Mare-Hârlău menținăm:

Vintilă Mihăilescu cu lucrarea „Podișul înalt din W Botoșanilor (Regiunile Dealul Mare si Mândrești)” apărută in 1930 tratează direct această regiune din punct de vedere geologic și antropogeografic.

Cu privire la însemnările geologice, dacă trecem peste acele ale lui Sabba Ștefănescu (Etude sur les terrains tertiaires de Romanie-1897), care menținează între altele și păturile de la Burdujeni, din apropierea regiunii noastre, ca și peste relatările sumare ale lui Gr. Ștefănescu, care ating și județele Botoșani și Iași (Relațiune sumară relativă la structura geologică, observată în județele Botoșani, Iași, Roman și Vaslui.-1897), ajungem la lucrările d-lui Ion Simionescu, cu privire la păturile cretacice din municipiul Dorohoi (Asupra unui calcar sarmatic din nord-estul Moldovei-1900) la dealurile Toltry (Creta superioară și calcarul cu Lithothamnium pe malul Prutului-1897” și Constituția geologică a țărmului Prutului din nordul Moldovei-1902”). Prin aceste contribuții, geologia Moldovei începe să fie descifrată din punct de vedere științific, putându-se stabili și stadiile paleogeografice prin care au trecut aceste locuri.

Din chiar interiorul regiunii pe care o studiem, d-ul Ion Simionescu ne dă referințe și asupra punctelor: Băicești, Lespezi, Bereslogi, Bădilița și Deleni. În această lucrare, Simionescu (Descrierea câtorva fosile terțiare din nordul Moldovei-1902) ne prezintă, pe lângă descrierea formelor terțiare, 2 planșe cu cele mai frecvente forme întâlnite în podișul Moldovenesc, ceea ce face din lucrarea aceasta, un necesar ghid pentru studierea paleontologică a podișului.

Pe la 1910, apare lucrarea lui G.Murgoci –Zonele naturale de soluri din România care atinge și regiunea aceasta. Tot în aceași perioadă apare și lucrarea lui R.Sevastos -Les terrasses de la vallee du Sereth (Roumanie) care reprezintă un studiu important pentru precizarea nivelelor de mic ciclu, ale acestei văi.

În 1930, apare o prețioasă lucrare geografică a lui V. Mihăilescu, privind culmea de dealuri din stânga Siretului -Podișul înalt din W Botoșanilor (Regiunile Dealul Mar și Mândrești), adică Depresiunea Mândrești (numită și Șaua Bucecii) și Masivul Dealul Mare. Acesta este singura care se ocupă direct de regiunea pe care o studiem. În ea, V. Mihăilescu arată existența unei mari regiuni naturale, un podiș ce ține de la marginea flișului subcarpatic și valea Moldovei, până la limita de vest a Depresiunii Jijiei.

O altă lucrare importantă care ajută la studierea zonei este cea a lui Barbu N.și Bucur N. (1954) – Complexul de condiții fizico-geografice din „Coasta Dealul Mare – Hârlăucare prezintă o analiză amănuțită ajutată și de hărți și schițe reprezentative asupra zonei.

Dintre lucrările mai noi realizate, putem vorbi doar de studii și observații pe anumite regiuni ale zonei Dealul Mare-Hârlău, cum ar fi: Vasenciuc Felicia (2003) – Riscuri climatice generate de precipitații în bazinul hidrografic al Siretului, Mihăilă Dumitru (2006) – Câmpia Moldovei – studiu climatic, etc.

II.Cadru fizico-geografic

Din punct de vedere geografic, Dealul Mare este situat la răscrucea a 3 regiuni naturale: Podișul Central Moldovenesc la S , Câmpia Moldovei la E și Podișul Sucevei la V. Masivul Dealul Mare se remarcă ca o regiune în contrast cu împrejurimile. Roca dură, constituind straturi puternice de gresie și calcare oolitice, cu o înalțime in partea mediana de 400-500m și spre extreme de 550m (Dealul Mare – 593m, Bobeica – 568m, Bereslogi – 555m.), sunt elemente care dau peisajului o notă specifică.

Dar dacă individualitatea masivului e destul de pregnantă și contrastul cu regiunile vecine mai întotdeauna evident, nu pretutindeni e ușor de trasat limitele lui. Pe unele locuri, trecerea spre regiunile vecine se face domol iar caracterele specifice se pierd pe rând îngreunând astfel delimitarea printr-o linie. Cu toate acestea vom încerca să trasăm limite cât mai simple și să le dăm totuși cât mai mare precizie.

Partea Nordică, Masivul Dealul Mare domină cu cca. 200m înălțimile din Șeaua Bucecii. De la o distanță de 30-40 km el apare impozant și domină toate dealurile de până la baza lui.

Linia de separație între Șeaua Bucecii și masiv, este ușor de trasat, urmărind din spre V valea Toplița și trecând apoi prin valea Unguroaia, în cea a Miletinului. Culmea despărțitoare între cele 2 bazine este foarte îngustă și puțin înaltă (290m). Și fâșia largă de pădure de la S, se îngustează abia la aproximativ 2 km. Prin văile Unguroaia și Miletin, limita devine mai individuală prin larga depresiune de contact ce se deschide, cu o hidrografie specifică, fiind ca un mic bazin de colectare a zeci de afluenți, și cu numeroase sate vechi aliniate în acest larg uluc.

Depresiunea de contact, caracterizată prin desfășurare și nivel coborât precum și prin dispunerea teraselor în amfiteatru, contribuie la accentuarea contrastului dintre regiunile însorite de la N și cele umbrite specifice zonelor împădurite de la S. Această diferență influiențează totodată gradul de concentrare a așezărilor omenești, astfel că în N întâlnim dese așezări omenești și numeroase terenuri arabile iar în S predomină zona de padure în care se întâlnesc adesea câte un schit sau o mănăstire.

Acele câteva înălțimi de cca. 200m, care stau perpendicular pe axa văii (Gavrilești, Șupitca,Fântânele, etc.), fac parte din cuprinsul depresiunii de contact astfel că limita se poate trasa conform acestor „indicatori”. Acesta este întărit și de faptul că această zonă se suprapune peste o linie tectonică despre care vom vorbi într-un alt capitol.

În Est, limita apare sub forma unei linii de contact, trecerea dinspre Câmpia Colinară a Jijiei spre Dealul Mare făcându-se brusc. Această diferență evidentă este dată și prin natura materialelor din care sunt alcătuite cele 2 unități. Câmpia Moldovei este formată din argile, pe când culmea Țencușa-Holmu (care face parte din Masiv) este constituită din calcare oolitice și conglomerate dure pe alocuri. Alături de aceste argumente, se mai adaugă faptul că și din punct de vedere al climei, vegetației și al solului diferențele sunt clare. Aici avem în vedere izoterma de +8º, izohieta de 500mm, limita estică a podzolului și a fagului, etc. Toate aceste lucruri au dus și la apariția centurii de de sate tot atât de evidentă ca și la contactul dintre Câmpia Română și Carpați.

O limită mai puțin geografică dar mai mult administrativă poate fi închipuită prin linia de sate care mărginește ulucul.

În momentul când ajugem în zona Cotnari, limita dintre Câmpia Colinară a Jijiei și Masiv este foarte puțin observabilă și se continuă până aproape de Tg.Frumos.

La Sud delimitarea dintre Dealul Mare și Șeaua Ruginoasa este aproape neobservabilă prin peisajul asemănător întâlnit în ambele locuri. Cu toate acestea ținând seama de caracterele proprii ale fiecăreia putem face totuși o delimitare.

În comparație cu regiunea Dealului Mare care este acoperit aproape în totalitate de păduri, regiui diferențele sunt clare. Aici avem în vedere izoterma de +8º, izohieta de 500mm, limita estică a podzolului și a fagului, etc. Toate aceste lucruri au dus și la apariția centurii de de sate tot atât de evidentă ca și la contactul dintre Câmpia Română și Carpați.

O limită mai puțin geografică dar mai mult administrativă poate fi închipuită prin linia de sate care mărginește ulucul.

În momentul când ajugem în zona Cotnari, limita dintre Câmpia Colinară a Jijiei și Masiv este foarte puțin observabilă și se continuă până aproape de Tg.Frumos.

La Sud delimitarea dintre Dealul Mare și Șeaua Ruginoasa este aproape neobservabilă prin peisajul asemănător întâlnit în ambele locuri. Cu toate acestea ținând seama de caracterele proprii ale fiecăreia putem face totuși o delimitare.

În comparație cu regiunea Dealului Mare care este acoperit aproape în totalitate de păduri, regiunea Ruginoase apare netedă, ca un enorm plan înclinat spre S-E, fără prea multe păduri, cu un sol brun-roșcat și, caracteristica cea mai importantă, un loc prielnic așezărilor omenești. Aici întâlnim sate risipite și vechi cu o populație răzășească.

Așadar, zona populată aparține Șeii Ruginoasa iar relieful accidentat și pădurile, Dealului Mare. Totuși limita nu este chiar așa de ușor de identificat deoarece în partea de S a Dealului Mare (în E la Cotnari și în V la Sirețel) s-a desfășurat un proces de eroziune puternic reprezentat prin martorii rămași după care se mai poate reconstitui geologia și vechile nivele (Cătălina, Piciorul Racului, Dealul lui Vodă, în regiunea Sirețel-Lespezi).

Limita, după unii autori, ar trebui dusă la S de aceste regiuni, unde relieful își capătă acele întinse platouri caracteristice. Această schimbare se petrece la E, pe la marginea platformei structurale a Stroieștilor, și la V , la Bălidița. În acest mod Șaua Ruginoasa are marginea sa nordică ridicată până la nivelul aripei sudice a Dealului Mare.(cca.400m).

Alți autori (cum ar fi Vintilă Mihăilescu) sunt de părere că limita este dată de satele Măgura, Băiceni, Bărbătești, Hărmănești și Blăjești însă acest lucru este lipsit de sens prin faptul că nu subliniază nici un contrast de relief, vegetație sau antropogeografic.

În Vest limita regiuniieste cea mai simplă de identificat deoarece este reprezentată de culuarul Siretului.Între aceste limite regiunea prezintă caracteristici unitare sub toate aspectele.

Capitolul II Geologia regiunii

Structura tectonică, activitatea neotectonică, activitatea seismologică

Elemente de tectonică

Platforma Moldovenească a evoluat ca regiune consolidată încă din Proterozoicul mediu și nu a

suferit deranjamente importante. Mișcările la care a fost supusă, au fost doar mișcări de basculare.Acestea au dus la înaintarea sau retragerea apelor mării, care în procesul de sedimentare s-au

concretizat în existența mai multor cicluri de sedimentare.Numai zonele marginale, și mai ales marginea vestică, au fost influențate într-o oarecaremăsură de mișcările orogenezei alpine. Acestea au determinat o coborâre accentuată a marginii Platformei Moldovenești și afundarea ei sub orogenul carpatic. Coborârea se face în trepte, în lungul unor falii, care afectează soclul platformei.

Din literatura de specialitate se cunoaște înaintarea platformei sub orogen pe o distanță de cel

puțin 15 km (forajul de la Frasin de pe valea Moldovei și de la Cuejdiu de pe valea Bistriței).

Platforma Moldovenească, în ansamblu, arată o înclinare spre sud – est, cu 5 – 8 m/km,

probabil datorită înalțării mai accentuate a sectorului nordic al platformei în mișcările postmoldavice.

Această înclinare o au și depozitele recente, formate la începutul Cuaternarului, ceea ce înseamnă că înclinarea spre sud – est a platformei este efectul unei mișcări de basculare ce s-a petrecut la începutul

Cuaternarului.Grosimea depozitelor de vârsta silurian – sarmațiană, crește de la est spre vest (spre orogen). De exemplu depozitele bugloviene pe Prut au o grosime de circa 135 m, iar la vest de Siret, în față orogenului, grosimea acestora ajunge la 900 m.

Elemente de seismică

Din punct de vedere al seismicității, suprafața analizată se găsește, în primul rând, sub influența zonei Vrancea. Cutremurele de pământ din această zonă sunt cutremure intermediar profunde, cu focarul situat sub scoarță, în mantaua superioară, la circa 80 – 180 km adâncime și care eliberează o cantitate enormă de energie, uneori generând cutremure cu magnitudini mari (circa 7 grade).

Totodată, perimetrul studiat este influențat și de cutremurele de magnitudine scăzută (de până la 5 grade), cu focarul la suprafață (adâncimi de 5 – 70 km), cu epicentrul pe limita Piatra Neamț – Sf.Gheorghe.

Conform normativului P100 – 1/2006, sectorul studiat este amplasat în zona seismică F, gradul 6, având ks = 0,20 și perioada de colț Tc = 0,7 sec în partea nordică a platoului structural și ks = 0,20 și perioada de colț Tc = 0,7 sec în partea sudica a platoului.Amplasamentul se află sub incidența cutremurelor moldave, cu epicentrul în zona Vrancea și conform prevederilor din normativul P100 – 1/2006, zona se încadrează astfel:

Accelerația terenului pentru proiectare ag =0,16g;

Perioada de colt Tc = 0,7 sec

II.1.2 Stratigrafie

Pentru a înțelege mai bine structura geologică a regiunei studiate, e necesar să arătăm, prin câteva profile succesiunea pe verticală a păturilor din partea de Sud, de mijloc și de Nord. (Anexa 2)

1. Secțiunea de-a curmezișul Șeii Ruginoasa (V-E), trece prin punctele Blăjești (Pașcani)-Hărmănești-Bărbănești-Cucuteni și cuprinde straturi ce se grupează în 2 orizonturi mai principale, ambele sarmatice.

a) La partea inferioară seria începe cu nisipuri, câteodată cimentate sub formă de gresie friabilă cu ceriți; peste ele urmează argile, apoi nisipuri argiloase și în final o placă groasă de 4-5m de calcare oolitice marnoase, cu oolite foarte mari, având o corelație alb-vineție rar întâlnită, deasupra cărora stă un conglomerat de cca.1-3m grosime, alcătuit din prundișuri de eocen marginal, menilite,etc. În aceste strate, mai ales în conglomerat, sunt extrem de numeroase cochilii de Mactra vitaliana, Tapes gregaria Partsch, Solen subfragilis Eichw, Trouchus sp., etc.

Acestă serie, începând cu straturi de nisipuri-argiloase, se poate urmări fie în pârâul Pueștilor, din partea de sud a Hărmăneștilor, la cca.290m alt., fie în Șuverde, la aceași înățime. Înspre V seria se poate vedea în întregime la Blăjești, pe coasta dinspre Siret, între 290-300m alt. Pâraiele sau torenții care taie obsecvent aceste strate, au profile în trepte. Această succesiune de strate, la care se mai adaugă deasupra pături argiloase, formează orizontul cu mactre mari, datorită abundenței acestei forme. El corespunde în bună parte cu diviziunea cunoscută sub numele de Sarmatic mediu sau Basarabian.

b) Deasupra lor, trecerea spre orizontul superior nu se face brusc, ci printr-o succesiune de nisipuri cu argile nisipoase, care cuprind și strate subțiri de gresie. Pe coasta Hărmănești s-au produs numeroase alunecări de straturi în cuprinsul acestor depozite, creind un microrelief haotic, cu mici lacuri suspendate la înățimi diferite. Deasupra, seria se încheie cam la 370m (dl.Bobeica), cu o placă de gresie oolitică, cuprinzând între altele: Mactra vitalina, Tapes gregaria, Cardium irregulare, C.obsoletum, Hydrobiae.

Acest orizont superior, păstreză aproape pretutindeni, o structură încrucișată, ceea ce constituie o caracteristică în plus, pentru a fi deosebit de altele. În raport cu formele întâlnite, îl vom numi orizontul cu mactre mici. Față de orizontul de dedesubt, cu abundența și mărimea fosilelor (în special Mactre și Tapes), în stratul acesta superior, mai toate fosilele prezintă o degenerescență: sunt puține, foarte mici și friabile. Acest orizont se întâlește la Hărmănești (dl.Bobeica sau Cohan la 370m), Boldești (dl.Pueștilor 350m și dl.Ezerului la 340m.), Bărbătești (290m.), Cucuteni (dl.Tătarului la 280m), și spre sud: la Ruginoasa (dl.Drăghici,290m), Giurgești (270m în V de sat și, 250m la E), Pietrișuri (cariele Haina,240m), Cornești (200m),etc.(fig.1)

Figură 3 Profil geologic transversal-Șaua Ruginoasa (V-E)

[Orizontul cu Mactre mari: a= nisipuri, b= argile gălbui, c= complex argilo-nisipos, e= conglomerat, f= argile și nisipuri uneori cu structură încrucișată; Orizontul cu Mactre mici: g= nisipuri, h= gresie oolitică, i= argile roșcate]

2. O secțiune de la V la E unind Tg.Lespezi cu Cotnari, traversează o parte din dealurile mari din cuprinsul Masivului. În această parte se poate observa, sub cele 2 orizonturi întâlnite în profilul dat, încă un orizont. Cel mai avantajos punct de studiu, este la Lespezi, unde se poate observa succesiunea stratelor pe cca.150m, pe verticală.

a) Chiar în albia minoră a Siretului, lângă podul de fier din Lespezi, la 220m. alt. absolută, se poate observa o argilă vânătă la nivelul apei; iar peste ea o gresie friabilă, care spre partea superioară devine o gresie oolitică. Printre acestea se văd numeroase formațiuni nu prea bine păstrate, între care cele mai multe sunt: Ervilia pusilla, Modiola marginata, Lithopodolicum Dub. iar Cobâlcescu mai adaugă înafară de acestea și Cardium plicatum, Donax lucida, și Simionescu- Cardium latesulcatum. Stratul de gresie e acoperit cu pietrișuri de terasă, iar la S de pod, este mascat cu depozite de lehm aluvionar; el însă pare să fie mai gros decât se vede acolo pentru că se întâlnește și în partea de NV a Târgușorului Lespezi la 305m alt.Acesta constituie orizontul numit orizontul cu ervilii și corespunde în bună parte cu ceea ce geologii cunosc sub numele de Sarmatic inferior sau Volhinian.

b) Cu porțiunea de la S de Lespezi, începând cu carierele de la Ponoare și continuând în abrupturile dealului Peter (372m), se poate întregi profilul astfel:În Ponoare, pe la 260m, sunt mai multe cariere din care se scoate o gresie oolitica cu Cardium plicatum, Tapes gregaria, Donax dentiger, Trochus biangulatus, Tr. Podolicus, după cum și unele exemplare de Mactra vitaliana d’Orb., ceea ce arată că intrăm în orizonturi cu mactre mari. Acesta ține, sub formă de nisipuri sau gresii friabile cu structură încrucișată (cca.30-40 m.), apoi argile nisipoase (cca.40m) și în fine o gresie uneori cu oolite (cca.2m grosime), până la vârful dealului. Specia Mactra vitaliana d’Orb este majoritară.. Aici se poate observa că orizontul cu mactre mari ajung la cca. 100m. grosime.Același orizont, format din nisipuri și chiar calcar oolitic alb-vinețiu, asemănător celui de la Hărmănești, cu mactre mari, se poate vedea pe coasta Bădiliței, la Vlanici (370m), în dealul Corbului (350-370m alt.),etc., cât și în N la Scolniceni în Dl.Chetros (la 390-410m).

c) Pentru a găsi orizontul superior al mactrelor mici, trebuie mers spre E până la D. Podișu (428m) de lângă Bălușești, și mai departe. Acolo se vede o admirabilă platformă structurală, ce ține până la Stroești; ea este acoperită cu o gresie oolitică, care cuprinde: Cardium obsoletum, C. irregulare, Tpes gregaria, Mactra vitaliana, Buccinum dulpicatum, etc. și care iese la iveală pe marginea de E a platformei (Dl.Osoi), cât și spre V (Fânațul lui Stan, dl.Podișu). După facies și faună, acesta corespunde cu orizontul mactrelor mici. El se mai întâlnește înspre E în creasta dealului Cătălina.

În partea răsăriteană, în dealurile din jurul Cotnarilor, se pot vedea:

a) Orizontul inferior (cu Ervilii) în Dl.Camenița (cca.200m)

b) Orizontul II (al mactrelor mari) bine reprezentate în D. La Stâncă (350m), lângă satul Făgătu: sub falia de gresie dură calcaroasă, cu Mactra vitaliana, Tapes gregaria, Donax lucida, Buccinum duplicatum, etc.

c) Orizontul superior III (al mactrelor mici) este bine prezentat în culmea D. Cătălina, unde se observă un calcar oolitic, câteodată chiar gresie, cu Cardium irregular, C. plicatum, Trochus biangulatus. etc (la 380-390m.alt.)(fig.2)

[I.= Orizontul cu Ervilii, II.= Orizontul cu Mactre mari, III.= Orizontul cu Mactre mici; a= gresie cu Ervilia de Podolica, b= prundișuri, c= nisipuri, d= calcare sau gresii oolitice cu Mactre mari, e= nisipuri cu structură încrucișată, f= complex argilo-nisipos, g=gresie oolitică cu Mactre mici]

3. Secțiunea V-E, prin partea de N a masivului, unește aprox. Tudora cu Frumușica și cuprinde următoarele:

a) Pornind de la Sihăstria Voronei în sus, pe valea râului Pietrăria, întâlnim numai argile vinete compacte, care se ridică până la 390-400m (fig3). La partea superioară cuprind: Hydrobia Frauenfeldi Hoern, Ervilia trigonula Lask, ceea ce arată că avem de aface cu un orizont mai inferior celui de sarmatic I. Aceleași strate de argile vinete, din care ies izvoare clorurate sau feruginoase, se văd până la aproximativ aceași altitudine și în pâraiele numite Cracii Voronei. De asemenea, pătura de argile vinete, se poate urmări și ceva mai la S-E, la izvoarele Bahluiului (cca.360m alt.absolută ), unde se pot găsi destul de numeroase Ervilia trigonula Lask.

După formele întâlnite, ca și după facies, aceste argile vinete constituie orizontul Buglovian. Ele se mai pot întâlni și în pâraiele dinspre Oneaga (Velniței, Arini) etc.

b) Deasupra acestei pături, în pârâul Pietrăriei de la Sihăstria Voronei, se află o gresie silicioasă, uneori oolitică, într-o alternanță cu nisipuri, ridicându-se până pe la 450m. În ea se găsesc: Cardium latesulcatum, Madiola-volhynica, Cardium irregulare, C.plicatum, Ervilia podolica, etc.

Această pătură se întâlnește deasemenea în partea estică a Dealului-Mare-Sihăstrie, unde se ridică la 460m. De asemeni se poate urmări în Dl. Pleșuța (cca.460m) dinspre Tudora, unde acoperă o mică suprafață structurală, după cum și în Dl. Zurna Ghizuniei (470m). Înspre S, se observă la izvoarele Bahluiului, sub formă de nisipuri și gresie sfărâmicioasă sau în capătul de NV al poenei Runc.

Toate acstea aparțin orizontului cu ervilii (sarmaticul inferior).

c) În muchia Aliciuri, dar mai ales în culmea Dealul-Mare, se pot vedea strate care aparțin orizontului cu mactre mari (II). Acolo, în partea numită Toplița, la peste 500m, se observă o pătură groasă de calcare oolitice cu elemente microconglomeratice, cuprinzând aproape exclusiv Mactra vitaliana d’Orb (var.Simionescu Mac.), Tapes gregoria , Cardiacee, Ceriți, etc. Aceași pătură se poate vedea și mai la S, în lungul Coastei Teiului, la cca. 500m , ca și în partea de SV a platoului Bereslogi la cca. 480m., unde mai întâlnim și Domax lucida, Cerithium disjunctum și Madiola volhynica, Cerithium rubiginosum (după I.Simionescu).

Toate acestea arată că avem de a face cu orizontul II al mactrelor mari. Acest orizont are o mare răspândire și la E, în Culmea Holmului (540m). Acolo, începând de la N (Țencușa-500m) se observă un calcar oolitic în care predomină : Mactra vitaliana d’Orb, alături de Cardium fittoni, Donax sp., Tapes gregaria, Cardium obsolutem, Modiola vohynica, Certhium pictum, C.disjunctum, etc. De asemenea se întâlnește sub formă de gresie silicioasă, microconglomeratică, uneori cu oolite, la cca.480m., în partea de N a Dl.Holm. În dreptul poenii Schitul Baluș și Țerinca păturile iau o formă mai dezvoltată, purtând deasupra lor un conglomerat, care, remaniat, formează o pătură de nisipuri cu care acoperită toată coama dealului. (Fig. 3)

Figură 5Profil geologic între Tudora și Stroești (V-E)

[B= argile bazale, I= orizontul cu Ervilia Podolica,(gresii, nisipuri, argile) II= orizontul cu Mactre mari (argile, nisipuri, calcare oolitice)]

Este important de menținat că, contactul dintre pătura bucloviană și orizontul de sarmatic inferior, se află în preajma Sihăstriei Voronei la cca. 390-400m.

O altă chestiune la fel de importantă este cea care include conglomeratul de Deleni, vestit odinioară pentru pietrele de moară ce se tăiau din el. Acesta se găsește nu numai la Deleni, ci și în partea răsăriteană a platformei Sîngeap, ca și la E de fostul schit Baluș, sau pe culmea Dealului Mare (560m) și chiar în Coasta Teiului. Sub altă formă-mai friabil –se vede la Hărmănești, Blăjești, cu care de altfel e sincronic. Cel mai tipic dintre toate, rămâne însă tot cel de la Deleni. În vechea carieră de la 450m alt., pe vreo 20m., în secțiune, se distinge: un strat gros de vreo 7-8m, de conglomerat silicios, format de elemente de silex negru, dispuse într-o structură încrucișată, distingându-se cu oarecare greutate fragmentele de Mactra vitaliana d’Orb. Pe conglomerat exista un start de gresie vânătă și câteva strate de calcare oolitice, deasupra situându-se nisipuri și marne. În linii generale, se păstrează succesiunea de la Hărmănești, ceea ce arată fără îndoială, că aceste conglomerate aparțin orizontului cu mactre mari. Spinarea Dl. Pietrăria Deleni, e ca o covată în care stă acest complex, căci pe versantul de E (Belea sau Rădeni) păturile prezintă o înclinare de 10º-20º spre V, pe versantul vestic (Schitul Lacuri ) înclinarea e inversă. Acesta nu este singurul exemplu unde straturile arată o ușoară cutare.

4. Stratele care formează dealurile din Șaua Bucecii, nu mai arată decât orizontul cu ervilii (sarmatic inferior) și în unele părți argilele bazale. Astfel, în carierele și văile torențiale de pe coasta Corneț (satul Corni), se vede următoarea succesiune: la cca. 280-290m, sunt strate de nisipuri și gresii friabile cu Tapes gregaria , Cardium plicatum, Ervilia podolica, Mactra sp., Certhium disjunctum ,etc. deasupra urmează o gresie albicioasă dură, nefosiliferă, apoi nisipuri groase de câțiva metri și o argilă roșcată cuaternară. Spre E, aproape de satul Balta Arsă, apar din nou (la cca.230m) aceleași gresii, iar pe Valea Miletinului, ca și pe Valea Humăria, apar argilele vinete. În cele din urmă, la Băicești, orizontul de sarmatic inferior se pune din nou în evidență sub formă de nisipuri și gresii friabile, atât în Dealul Mare (la 150-160m), cât și în Hliboca, sau în dealul la Arie, unde nisipurile de Tapes gregaria, Cerithium pictum. Cardiacee..apar numai la

120-130m.

Astfel, orizontul de mactre mari își face apariția cu aproximare, numai la S de linia Vorona-Flămânzi.

Utilizând programul Macromedia Flash a fost realizată harta geologică a zonei Dealului Mare-Hârlău și Dl.Holm.

Deleni

Teritoriul comunei Deleni este situat din punct de vedere geografic, în doua mari unități naturale ale Podișului Moldovenesc:Podișul Sucevei la vest și Câmpia colinară a Jijiei la est.

Contactul dintre cele doua unități se face printr-o puternică denivelare cunoscută sub denumirea de Coasta de tranziție Dealul Hârlău în lungul căruia de înșiruiesc toate satele componente.

Substratul geologic al terenului aparține ca varstă sarmațianului inferior și mediu. Sub raport geomorfologic, comuna Deleni se află în partea central-vestica a județului, în regiunea – Câmpia colinară a Jijiei, geologic zonele sunt caracterizate de prezența formațiunilor de vîrstă sarmațiană și cuaternară.

Sarmațianul, fundamentul zonei este reprezentat de argila marnoasă bazală vânătă cenușie, prezentă la adâncimi de 14-16m. Pe platouri și la partea superioară a versanților la adâncimi de 12-14m. La partea medie a versanților și la bază, rocile sunt exploatate local.

Cuaternarul acoperă sarmațianul si este reprezentat:

Pe platouri și la partea superioară a versanților prin:

soluri vegetale și umpluturi de sol in grosimi de 0,6-1,0m;

prafuri argilo-nisipoase loessoide în grosimi de 6-8m, cu orizonturi calcaroase și grezoase;

în complex granular format din nisip fin, mijlociu, cochilifer în bază cu pietriș, cu orizonturi gresificate în grosimi de 5-6m.

Argile stratificate lamelar cu pungi și filme de nisip și calcar, în grosimi de 6-8m

Pe versanți prin:

umpluturi și soluri vegetale în grosimi de 0,8-1,0m.

un deluviu de pantă format din argile sau prafuri argilo+nisipoase loessoide, în grosimi de 2-4m, care spre bază se laminează până la dispariție, trecând în argile prăfoase deluviale, cu calcar dezagregat și incluziuni grezoase.

un complex nisipos saturat, care se laminează până la dispariție spre baza versanților, în grosimi de 1,5-2,0m

argila stratificată lamelar, cu pungi și filme de nisip, în grosimi de 8-9m

La baza versanților prin:

stratificația în această zonă este formată din deluvii în genere, în care predomină în suprafață un complex argilos prăfos, alcătuit din argile prăfoase remaniate, prafuri argilo-nisipoase, nisipuri prăfoase sau argile.

Trebuie menționat faptul că pe întreaga coastă de tranziție se intâlnesc resurse de piatră, fie la suprafață, fie în substrat, care se exploatează ocazional de catre localnici. În zona satului Poiana se exploatează de asemenea argile pentru ceramică. În Sticlăria a fost un cuptor de ars calcare pentru var. Acesta fiind folosit de populatia din zonă si din câmpie, până spre Valea Jijiei.

N

Nu doar argilele au fost exploatate ci și gresiile calcaroase din carierele Fierbatoarea, Ciocârlan, Chirirea, Mohoreni  pe raza comunei Deleni și Rediu, Belcescu pe raza comunei Scobinți, Izlazul Pietrăriei în satul Zagavia.Cu această piatra s-au construit curtea domnească, pivnițele domnești, zidurile curții domnești,  cele două biserici din Hârlău, curtea și palatul Ghica din Deleni, curțile boierilor din Hârlău, hanul de la Deleni multe drumuri, poduri, fântani. Rând pe rând, carierele de piatră s-au închis. De puțin timp și cariera de piatră din Deleni, care a funcționat fără întrerupere sute de ani.

II.1.2 Tectonică

Caracterul tectonic al Masivului Dealul Mare și ale celor 2 Șei: Bucecea și Ruginoasa este perfect definită de cele 3 linii tectonice: linia Șeii Ruginoasa-la limita de sud a Dealului; linia reprezentată de orizontul de Sarmaric inferior(la N de Masiv)și linia Vorona-Oneaga-Copălău-face legătura cu Șaua Bucecea în N.

Linia tectonică Vorona-Oneaga-Copălău, de la N Masivului, apare însă cu totul neîndoielnică. Căderea de 200 m pe 6 km a păturei de sarmatic inferioar, o arată. Însă, când s-a produs această dizlocare în scoarță? Faptul că placa cu Ervilii e ruptă sub formă de 2 trepte (distanțate cu 200m alt. între ele), arată că fenomenul acesta s-a petrecut după depunerea sarmaticului inferior. Ca o întărire a acestei prezumții și, în același timp, pentru o precizare mai amănunțită a vârstei acestei dislocțiuni, ne vine în ajutor un al 2-lea fapt.

Păturile cu Mactre mari (care reprezintă aproximativ orizontul de sarmatic II), se păstrează numai la S de această linie; la N de ea, nu se mai întâlnește. Deci o mișcare post-basarabiană a produs căderea pe verticală a Șeii Bucecea. Bazat pe argumente de ordin morfologic și geologic-dar împrumutate din regiuni apropiate, vom vedea că această pare să se fi petrecut către finele sarmaticului (Kersonian).

În afară de aceste linii tectonice, cărora li se datorează, o bună parte, aspectul morfologic al regiunii, se pot remarca, doar în cuprinsul Masivului, câteva ondulări largi ale păturilor. Ele apar, fie sub formă de ușoare boltiri de 5-6 km. în diametru, amintind forma domurilor din bazinul Transilvaniei, fie sub formă de largi antisinclinale. O asemenea boltire apare între Sticlăria și Siret. (Fig.8)

O largă albie sinclinală pare a fi Dealul Petrăria de la V de Deleni. Acolo, în versantul răsăritean al dealului, se văd pături aplecându-se spre V, destul de tare (10º-20º). Invers, pe coasta apuseană, păturile arată înclinări spre E. Aripa acestei largi albii sinclinale, se ridică spre Câmpia Moldavă, alcătuind o mică boltă (azi aproape distrusă), prin dreptul șesului larg de la limită, numit de Tufescu „depresiune de contact” . În lungul ei se găsesc „ochiurile de glod” de la Gurgueta (Deleni), Coada Boi (Rădeni), ca și focurile naturale, de care vorbesc locuitorii din Stroiești, că se aprind în anumite locuri. Aceste ondulații ale scoarței care apar în cuprinsul Masivului Dealului Mare, păstrează tiparul domurilor transilvănene.

Interesante și sub raport parctic, ele ne sunt de mare ajutor și din punct de vedere teoretic, pentru precizarea evoluției mișcărilor suferite de această regiune.

Pe scurt se poate spune că: structura geologică a regiunii, scoate la iveală o aplecare cu valoare de flexură, către Câmpia Moldavă, adică spre răsărit; o linie tectonică la limita dintre Șaua Bucecii și Masivul Dealul Mare (linia Vorona-Oneaga-Copălău), pe care păturile din cuprinsul Șeii au căzut cu cca.200m mai jos; în fine, o linie ipotetică, la S de Strunga, care a avea un caracter asemănător celei de la N Masivului. În cuprinsul Masivului, se pot observa largi ondulări ale păturilor sarmatice, afectând pe alocuri o structură, ce amintește pe cea a domurilor din Ardeal.

III. Relieful

III.1 Caracteristicile reliefului.

Aspectele generale asupra originii și evoluției reliefului.

Relieful actual al zonei a început să se schițeze încă din Sarmațian, după ce apele mării care îl acopereau au început să se retragă spre sud. În urma acestei retrageri s-a format o câmpie de acumulare marină, cu structură și suprafețe ușor înclinate spre S-E, în direcția deplasării liniei de țărm.

Ridicarea deasupra mării a câmpiei de acumulare sarmatică, pliocenă și cuaternară, a fost urmată de perioadă lungă de manifestare intensă a factorilor denudației, favorizați de climatul din acea perioadă dar și de existența unor roci sedimentare moi și ușor de modelat.

Dintre factorii modelatori, un rol deosebit de activ în crearea și evoluția reliefului la avut rețeaua hidrologică reprezentată de Bahlui și afluenții săi, respectiv Siret și afluenții săi.

După cercetările lui Băcăuanu (1973), rețeaua hidrografică inițială din zona cercetată care s-a instalat pe suprafața câmpiei primordiale, a avut un caracter consecvent, dezvoltându-se ulterior atât spre amonte, prin evoluție regresivă, cât și în aval, odată cu retragerea țărmului.

Platourile structurale, culmile interfluviale, crestele și abrupturile cuestiforme ale văilor afluente Bahluiului și Siretului sunt rezultatele proceselor de versant desfășurate în zonă. Cu timpul aceste procese au fost atenuate sau amplificate, în funcție de condițiile climatice variate (calde, periglaciare și interperiglaciare în Pleistocen, respectiv temperat-continentale în prezent).

Toate cercetările efectuate după perioada anului 1945 au întâlnit dilema factorilor primordiali în modelarea reliefului. Așadar unii (M.David, 1920; V.Tufescu, 1934) susțin că nu factorii tectonici au un rol deosebit de important în modelarea zonei noastre ci acei factori denudaționali au jucat acel rol vizibil și caracteristic.

În concluzie, datele privind vârsta reliefului Dealului Mare-Hârlău arată ca zona are vârstă pleistocen-cuaternară; diferența dintre partea de V și cea de E fiind dată de perioada de retragere a mării (pe rama vestică, formele de relif au o vârstă pliocen inferioară și medie, iar rama estică, pliocen superioară și pleistocenă).

Trăsături morfometrice.

Altitudinea absolută a reliefului diferă de la un sector orografic la altul, ridicându-se la cca. 580 m, în partea înaltă, pentru ca în depresiunea de contact valoarea medie a altitudinii să fie de cca. 150m. Distribuția înălțimilor în cadrul subunităților înalte este destul de echilibrată. Astfel altitudinile mai mari de 400m sunt puține și dispersate, ocupând un areal restrâns.

Conform hărții pantelor (la scara de1:50.000) și a observațiilor directe din teren, s-a constatat că zona Dealului Mare-Hârlău prezintă o mare varietate a înclinării formelor de relief , de la valori mai mici de 1º la peste 45º. Relieful cu pante mai mici de 5º includ șesul Bahluiului, terasele fluviale și unele suprafețe sculpturale din E depresiunii de contact. Aceleași pante se întâlnesc și pe platourile structurale Sângeap-Sticlăria, Cătălina-Cotnari, Stroiești și Holm.

La contactul dintre platourile structurale și versanții Coastei de tranziție, apar suprafețe cu înclinare accentuată, uneori chiar până la 90º. Aceste suprafețe ocupă în general areale restrânse și sunt reprezentate de cornișele de alunecare, așa cum apar în zona Pârcovaci, Cătălina, Poiana Mărului sau Basaraba.

Analizând harta fragmentării reliefului,vom vedea că cele mai mici valori (sub 1km/km²) se întâlnesc pe suprafețele structurale din Dl.Mare și Culmea Holm, pe interfluviile din E depresiunii de contact și pe unele porțiuni de versant din zona Cotnari, Deleni, Scobinți sau în partea joasă a văii Siretului.

Valori cuprinse între 3-4 km/km² ale densității fragmentării reliefului se întâlnesc pe areale mai restrânse reprezentate de bazinele de recepție ale unor afluenți ai Bahluiului și Siretului.

Trăsături morfografice

Dealurile regiunei studiate depășesc frecvent alt. de 500m, iar versanții pe alocuri se prezintă ca suprafețe largi luând forma treptelor. Aceste suprafețe etajate care alcătuiesc relieful s-au format din anumite motive. Unul dintre ele ar fi substratul format din pături de roci dure (calcar oolitic sau gresie) care se observă foarte ușor în carierele puțin adânci sau din contra depășesc bariera structurii straturilor și se găsesc pe suprafețe mult mai întinse decât regiune noastră.

Având în vedere acest lucru observăm că există 2 elemente diferite care domină în acestă zonă: platformele structurale și cele de eroziune. Fiecare dintre acestea au ca factor de formare substratul și modul de acțiune a factorilor exogeni asupra lor, diferiți.

Formarea unor suprafețe topografice de tipul platformelor structurale a fost condiționată de structura tabulară, monoclinală a sarmațianului de platformă și de prezența unor depozite de roci dure (grezo-calcaroase) în substratul litologic. Suprafața platourilor este foarte netedă și întinsă, mărginite de cornișe puternice și versanți abrupți ce domină cu 200-300m alt. văile râurilor componente rețelei hidrografice a zonei.

Platourile structurale întâlnite pe zona cuprinsă de Dealul Mare Hârlău sunt: Broscăria-Laiu, La Stânca, Sângeap, Puești-Vașcani, Batogele, Pășcănia, Tătarul, Tinosul.

III.2 Procesele morfogenetice și factorii genetici ai reliefului

III.2.1 Procesele morfogenetice

În vedera identificării dominanței forțelor care acționează asupra rocii, a categoriilor de procese implicate (fizice, chimice, biochimice) și a gradului de evoluție în care se află dinamica produselor de meteorizare, se disting 3 forme principale ale acestui fenomen:

meteorizarea fizică (dezagregarea mecanică)

meteorizarea chimică (alterarea chimică)

meteorizarea biotică (alterarea prin acținea organismelor)

Rezultatele acestor procese sunt slăbirea, fragmentarea rocilor atacate și apoi transformarea acestora într-un depozit cu anumite caracteristici.

2.1.1 Meteorizația fizică (dezagregarea mecanică)

Prin dezagregare se înțelege procesul fizic de sfărâmare a părții superioare a rocilor aflate în contact cu aerul fără a afecta structura mineralogică sau chimică a acestora.

Condițiile în care acest fenomen poate fi hotărâtor în formarea unor morfologii specifice sunt mai numeroase dar câteva sunt esențiale și anume: – rocile să fie expuse direct acțiunii termice și varațiilor de umiditate, climatul să fie favorabil variațiilor cu amplitudini mari la intervale de timp scurte iar stratele să fie subțiri și cu alternanță deasă. (Fig. 10)

Principalele caracteristici ale rocilor care influențează meteorizarea fizică de care trebuie să ținem cont în evaluarea fenomenului, sunt:

De natură mecanică, respectiv densitatea, porozitatea, rezistența la rupere, rezistența la compresiune, rezistența la întindere, modulul de elasticitate, modulul de rigiditate, etc.

De natură reologică, respectiv al proprietăților de deformare și curgere a rocilor, proprietăți care au expesie de manifestare până la nivelul cristalelor rocii și, în consecință, au rol fundamental în faza de inițiere a proceselor de dezagregare;

Cedarea la „oboseală” a rocilor, în sensul că acțiunea majorității agenților exogeni are un caracter mai mult sau mai puțin ciclic (de ex., variația temperaturii, umidității, îngheț-dezghețul, ciclul biologic, etc.). Amplitudinea și numărul ciclurilor acestor variații ale stressului prin factori externi determină o anumită oboseală a rocilor.(fig.11)

Stressul de coroziune reprezintă acținea simultană a coroziunii și a forței aplicate, respectiv coroziunea datorită lovirii și segregării unor elemente constituente ale rocii pe nivele de impuritate. În asemenea condiții apare fisurarea, care induce schimbări esențiale în cinetica proceselor de dezagregare și în distribuția stressului aplicat rocii.

În funcție de modalitățile prin care agenții externi acționează asupra procesului de distrugere, identificăm mai multe tipuri de dezagregări:

– dezagregarea datorită schimbărilor de fază :

– dezagregarea prin îngheț-dezgheț;

– dezagregarea prin cristalizare.

– dezagregarea datorită hidratării și a altor reacții chimice:

– transformarea anhidritelor în hidrați;

– gonflarea mineralelor argiloase;

– presiunea exercitată prin alte reacții chimice.

– dezagregarea datorită stressului termic:

– dezagregarea prin insolație;

– dezagregarea prin șoc termic (în cazul incendiilor de pădure).

– dezagregarea datorită descărcării geologice (stressului geologic)

– pocnirea rocilor

– stratificarea și exfolierea.

În urma acestei clasificări, procesele de dezagregare întâlnite în zona Dealului Mare-Hârlău sunt aceleași ca cele prezentate mai sus numai că pentru o identificare exactă ne trebuie un stiudiu mult mai intens și mai amplu.

2.1.2 Meteorizația chimică (alterarea)

Alterarea chimică este o acțiune complexă pe care aerul, apa încărcată sau nu cu diverse substanțe o exercită asupra rocilor producând transformarea profundă a acestora (nu numai fărâmițarea ci și modificarea chimică a mineralelor ce o compun). Rezultatul este dat de un depozit cu grosime diferită, cu structură și alcătuire net deosebită de roca din care a provenit.

Condițiile de care ține cont acest fenomen în desfășurarea sa au în vedere mai multe componente, care sunt: roca, apa, aerul, temperatura și materia organică aflată în proces de descompunere.

Alterarea chimică se realizează prin mai multe procese (reacții chimice) care se îmbină și se situează pe poziții diferite în timp. Aceste reacții le vom prezenta în ceea ce urmează:

Solubilitatea unui mineral sau a unei roci este raportată la prezența apei disociate în ioni de H+ și HO-, disociere exprimată prin valoarea pH-ului.

Oxidarea este procesul prin care diverse elemente din minerale se combină cu oxigenul din aer sau rezultat din disocierea apei. Se realizează mai ales în rocile la care acest element lipsește, dar există și altele care se combină rapid cu acestea. Între ele sunt Fe, Mn, ce au pondere însemnată în alcătuirea rocilor metamorfice și magmatice, roci realizate la adâncime în scoarță, în medii neoxigenate. Mai suferă oxidări sulfurile, diverse substanțe organice care se transformă în acizi și acționează direct asupra altor elemente din roci. Fiind legat de aer și apă, procesul se manifestă în scoarță până la adâncimi la care acestea pătrund, dar frecvența și intensitățile cele mai mare se fac simțite pe câțiva metri de la suprafață. Unele din aceste reacții sunt identificate pe baza culorii precipitatelor (vișiniu până la portocaliu pentru oxizii de fier, negru pentru cei de mangan, verzui și albastru pentru diverși sulfați,etc.)

Carbonatarea- este unul din procesele cele mai frecvente întrucât apa și CO2 au o largă răspândire. Din combinarealor rezuultă o soluție acidă care atacă diverse elemente din rocile magmatice, metamorfice, calcarul și dolomitul. Prin preluarea acestora rezultă bicarbonați sau carbonați care sunt ușor de dislocat roca rămănând fărăr elemente preluate. În cazul calcarelor și dolomitelor pe de-o parte rezultă goluri cu dimensiuni variabile dezvoltate în lungul sistemului de fisuri și diaclaze, iar pe de alta precipitarea calciului din soluțiile suprasaturate. Procesul este întâlnit indiferent de climat doar că el se îmbină diferit cu alte procese de alterare, în funcție de nuanța mai caldă ( cu hidroliză) sau mai rece (dizolvarea).

Chelația este punctul final al alterării rocilor adică extragerea ionilor metalici din minerale; este procesul cel mai complex și permite ca plantele să absoarbă acești ioni iar după descompunerea materiei organice se crează agenți chelatici contribuind astfel la desăvârșirea procesului de alterare.

După unii autori, pe lângă aceste procese mai au loc și altele cu o importanță poate la fel de mare. Astfel Ielenicz M. în lucrarea Geomorfologie mai adaugă procesele de hidratare, hidroliză și dizolvare, procese care apar în anumite zone specifice cu un strat geologic favorabil lor.

Hidratarea este un proces chimic impus de prezența apei pe roci și în spațiile goale din cadrul acestora constând în pătrunderea ei ăn relațiile dintre particule sau chiar în rețeaua moleculară. Prin aceasta se realizează modificări de natură fizică sau de structură chimică, mineralogică. Opus acestui proces este deshidratarea princare apa este eliminată parțial sau trepatat din compozișia mineralelor sau a rocii însoțită de transformări de natură fizică sau chimică.

Hidroliza este un proces chimic lent, deosebit de eficace în regiunile calde și umede și pe rocile magmatice sau metamorfice care conțin silice, feldspați,etc. Desfășurarea acestui proces se manifestă prin eliminarea treptată din roca inițială a unor elemente producându-se astfel modificarea treptată a alcătuirii chimice a rocii. Astfel, mai întâi are loc separarea din roci a Na, Ca, K care vor forma hidroxizi ce sunt îndepărtați prin transformarea în carbonați solubili. Ulterior se elimină și alte elemente dintrecare silice, iar la final, rămâne o masă de oxizi și hidroxizi de Fe și Al care se remarcă prin colorit (portocaliu, vinețiu, roșu) și consistență.

Dizolvarea este un proces complex care se manifestă asupra unei categorii de roci care au o proprietate aparte, aceea fiind solubilitatea. Între acestea cu însemnătate pentru formele de relief care rezultă sunt calcarul, sarea, gipsul, conglomeratele cu elemente calacaroase, etc. Agentul este apa care care se asociază cu diferite gaze (CO2 ), acizi rezultați în special din descompunerea materiei organice.

Dizolvarea se îmbină cu celelalte procese fizice și chimice, dar diferit în funcție de condițiile climatice (este mai activă acolo unde apa se încarcă mai mai repede cu CO2 și diverși acizi, dar și în locuri unde apa poate circula prin masa rocii).

2.1.3. Meteorizația biotică

Meteorizația biotică este dată de acținea organismelor vii și are un caracter atât fizic cât și chimic.Organismele inferioare, de obicei, exercită un proces chimic în timp ce organismele superioare dezvoltă mai mult o acțiune fizică.

Materia organică acționează în aproape toate zonele de meteorizare pentru a produce un set complex de procese biochimice care includ schimbul bazei cationice, chelație, soluție și producerea de acizi organici. Prin aceste mijloace, ratele de meteorizare cresc de 10 ori prin contribuția acizilor organici slabi și de 100 de ori prin contribuția acizilor organici puternici .Un rol important îl au bacteriile autotrofe, algele și în general microrganismele. Prin energia de care dau dovadă în dezvoltarea proceselor vitale, organismele produc schimburi imense de substanțe la suprafața scoarței. Cea mai importantă contribuție a lor o au în formarea solurilor. Acestea nu iau naștere decât în urma descompunerii materiei în scoarța afânată și prin sinteza masei minerale cu cea organică.

III.1.2. Procese de modelare a versanților

Procesele de modelare a versanților fac parte din procesele morfogenetice ale reliefului și au scop prezentarea mijloacelor prin care o zonă înclintă suportă anumite acțiuni de modelare.

III.1.2.1 Procesele erozionale

Procesul de eroziune prezent la nivelul scoarței terestre se manifestă în mai multe moduri, în funcție de agenții exogeni prioritari prezenți în anumite zone. Apa, de exemplu, are o importanță deosebită când vine vorba de eroziune prin faptul că odată ajunsă pe suprafața terestră automat are un rol sculptativ iar procesele morfologice de la nivelul versanților care au ca agent principal apa sunt: pluviodenudarea, eroziunea în suprafață, sufoziunea și eroziunea liniară.

În funcție de substratul geologic prezent la nivelul versanților (roci premeabile sau mai puțin permeabile) apa acționeaza prin infiltrație și duce la instalarea anumitor procese care duc la modelarea „reliefului” versanților. Scurgerea poate fi de 2 tipuri în funcție de unghiul de înclinare a versanților, cantitatea de apă, rocă și porozitatea rocii. Astfel, în cazul în care apa străbate lateral interiorul unui versant vom întâlni fenomenul de scurgere internă care ajută foarte mult în transportul soluțiilor. Atunci când, cantitatea de apa provenită din precipitații este mare iar unghiul de înclinare a versanților este și el mare, se întâlnește fenonemul de scurgere de suprafață datorită faptului că durata de infiltrație este mai mică față de cantitatea de apă căzută; o parte din cantitatea de apă rămânând la suprafață, iar pe lângă acest lucru proprietatea suprafeței versantului permite producerea acestui proces. (fig.12)

În cele ce urmează vom discuta separat principalele procese erozionale în cazul versanților și anume: pluviodenudarea, eroziunea în suprafață, sufoziunea și eroziunea liniară.

Pluviodenudarea

Acest proces de modelare a suprafeței solului prin acțiunea ploii (mai bine spus, a picăturilor de ploaie) funcționează diferit având în vedere 2 particularități: mărimea picăturilor de ploaie si viteza de cădere a acestora pe suprafața dată. Acest proces are ca efect dizlocări și deplasări ale materialelor de pe versant pe distanțe variabile care în timp pot duce la modificări serioase asupra pantei, alcătuirii solului și covorului vegetal. Pluviodenudarea este determinată de rezistența solului și de cantitatea, intensitatea și durata ploii. Chiar dacă o ploaie este suficient de mare încât să aibă efecte vizibile de eroziune, dacă intensitatea este mică acest lucru va reduce din consecințe. Zonele favorabile unei eroziuni de acest fel sunt cele tropicale unde intensitatea ploilor depășesc des 150mm/oră. În cazul zonelor cu o climă temperată, cum e zona noastră, intensitatea ploilor rareori depășește 75mm/oră, acest proces având efecte mai puțin dezastruoase însă pot interveni alți factori care să ducă la apariția erodării din cauza ploii ( pantă înclinată, roca friabilă, etc.)

Pe lângă efectele prezentate, pluviodenudația mai prezintă spălarea în suprafață a versantului și, după unii cercetători, fragmentarea lineară atunci când apa din precipitații se concentreză pe anumite aliniamente.

Apa, principalul agent dinamic și factor stimulativ în procesul de pluviodenudare acționează sub 2 forme.

În primul caz procesul de saturare a orizontului de sol sau rocă prin ocuparea golurilor cu apă duce la scăderea coeziunii particulelor și totodată rezistența la mișcarea pe pantă căpătând astfel un rol stimulativ pentru ploviodenudare. Acest caz se aplică ploilor cu o intensitate mică și o durată mare precum și topirii lente a zăpezii când se acumulează apă în sol pe adâncime mai mare.

Al 2-lea caz este dat de procesul mecanic de scurgere și deplasare a particulelor de materiale de pe versant în urma ploilor bogate și cu o intensitate mare. În acest caz aceste ploi bogate pot fi sub forma ploilor torențiale. Ploile torențiale asigură izbirea, dizlocarea și deplasarea materialelor datorită cantității mari de apă provenită din precipitații si a duratei de desfășurare foarte mică.

În urma acestor 2 situații date, pluviodenudarea este activă în 2 moduri. Unul este dat de saturarea stratului de sol cu apă care va duce la antrenarea rapidă a materialului în urma unei ploi iar cel de-al 2-lea, specific zonelor secetoase unde aportul de apă este foarte scăzut, iar cantiatea de apă din precipitații nu se va putea infiltra și formează o peliculă de apă la suprafață care antreneză odată cu ea unele elememnte din sol.

Aversele spre deosebire de ploile torențiale prezintă 2 momente cu intensități diferite; cel de la inceput este mai slab în intensitate, moment în care suprafața de sol se umezește‚ și momentul spre final când intensitatea ploii crește la fel si cantiatea de precipitații, iar surplusul de apă care nu se poate infiltra încarcă și deplasează o parte din pariculele de sol de pe versant spre bază. O altă diferență dată de aceste 2 fenomene meteo este aceea că ploile torențiale cad pe suprafețe reduse și ca urmare, efectele lor deși însemnate se concentrează pe areale limitate iar ploile cu o durată mai lungă de timp pot curpinde suprafețe mult mai mari .

Caracteristicile fizice și de alcătuire ale suprafeței supuse pluviodenudației.

În cadrul acestora se includ mai multe elemente distincte.

Gradul de înclinare. În funcție de acest lucru unghiul de incidență al picăturilor de ploaie diferă de la suprafețele plane unde picăturile cad pepedicular pe suprafață iar particulele sunt proiectate la distanțe mici; în cazul suprafețelor slab înclinate se formează pelicule de apă iar cele cu o înclinare mare dau naștere la mici făgașe lineare în lungul pantei.

Forma suprafeței versantului diferențiază atât direcția de scurgere a apei cât și viteza ei. Cu cât panta este mai dreaptă și convexă scugerea apei tinde să fie mai rapidă față de suprafețele concave unde impactul picăturilor e intens în zona mai înaltă scăzând treptat apoi spre bază. În cazul unei zone complexe pluviodenudarea este diferențiată iar efectele ei sunt de dislocare din zona cu pantă mare și acumulare în zona cu pantă mică.

Lungimea versanților influențează pluviodenudarea în funcție de alcătuirea lor din punct de vedere al permeabilității și anume rocile permeabile permit pătrunderea apei in sol astfel că pluviodenudarea se produce foarte puțin însă în cazul pachetelor de roci impermeabile eroziunea pluvială acționează vizibil în modelarea versanților.

Expoziția versanților. Acest factor face ca pluviodenudarea să fie diferențiată în funcție de zona care este dispusă unui aport mai mare de apă și versanților cu o expunere N, NE sau NV .Efectele mai puțin vizibile se găsesc în zonele opuse celor de mai sus.

Alcătuirea litologică “ajută” producerea eroziunii de acest fel când vine vorba de roci sedimentare și depozite argiloase cu un grad redus de permeabilitate însă dacă vom întâlni roci dure, rezistente sau depozite groase nisipoase, acest proces va avea doar o funcție restrictivă.

Solurile care favorizează pluviodenudarea sunt cele formate pe depozitele cu o textură argiloasă, lutoasă sau cu o structură glomerurală.

Vegetația joacă un rol foarte important în cazul gradului de erodare a unei suprafețe prin simplul fapt că reprezintă un ecran de protecție atunci când vine vorba de un fenonem meteo de genul ploilor torențiale sau averselor . Cu cât o suprafață de teren este mai bine acoperită de vegetație cu atât riscul de eroziune aste mai mic. Astfel putem spune că vegetația are o triplă acțiune: reține o parte din apă pe frunze, ramuri sau trunchiuri, slăbește posibilitatea concentrării apei ce ajunge pe sol sub formă de șiroaie și care ar produce eroziunea, și mărește coeziune dintre granulele solului prin sistemul de rădăcini.

Activitatea umană, foarte diferențiată de fel, poate avea 2 efecte total diferite în funcție de scopul propus. Astfel dacă acțiunile desfășurate de om sunt într-un scop mai mult de exploatare (despăduriri, arderea vegetației, aratul în lungul pantei, etc.) , efectele vor fi negative însă daca scopul este cel de încetinire a eroziunii (acțiuni de împăduriri, menajarea suprafețelor cu păduri, pajiști, lucrări de stabilizare rapidă a sectoarelor de versant secționate, etc.) efectul va fi pozitiv.

Eroziunea în suprafață (areolară, peliculară, laminară)

Acest proces de eroziune se desfășoară în momentul în care se produce o scurgere necontenită, pelicular pe întreaga suprafață a versantului. Desfășurarea acestui proces este dat de pelicula formată în urma căderilor mari de precipitații și saturarea substratului de sol cu apă. În urma formării acestei pelicule, particulele din sol se desprind și sunt transportate spre baza versantului. Având în vedere că în vârful versantului pelicula de apă necesară eroziunii nu se poate forma, se crează astfel o bandă fără eroziune care ține din vârf și până în zona în care eroziunea începe să se producă.(Fig. 13, Foto 3)

În momentul în care apa ajunge să îndepărteze solul proaspăt de pe o bucată de pământ arată, eroziunea poartă denumirea de eroziune de hardpan, iar materialul cărat se depune în pante cu unghi redus de înclinare adică în mici depresiuni sau contrapante depozitul purtând numele de coluviu iar forma de relief rezultată numindu-se glacis coluvial. Alături de acest proces mai ia parte și ablația, eroziunea de suprafață, difuză, etc.

Eroziunea liniară.

Formaținile torențiale formate în urma eroziunii liniare sunt: rigolele, făgașele, ogașele și ravenele.

Rigolele și făgașele sunt formele de eroziune cele mai simple și au forma unor șănțulețe paralele, dispuse în V, cu lungimi ce pot atinge câțiva zeci de metri dar puțin adânci. Acestea se pot forma foarte ușor oriunde avem substrat argilos. Făgașele pot fi împărțite pe 2 categorii, în funcție de adâncime: făgașe mici (10-30cm) și făgașe mari (30-50cm).

Ogașele sunt forme mai avansate ale eroziunii, având forma unor șanțuri care pot ajunge la o adâncime de 2m. Sunt paralele cu panta și nu mai pot fi ușor acoperite pentru a înpiedica lucrările agricole datorită dimensiunilor.

Ravenele sunt forme mult mai dezvoltate decât ogașele având dimensiuni de la 2m adâncime la câțiva zeci de metri și lungimi variate. O ravenă este formată din mai multe componente cum sunt: vârful (obârșia ravenei), muchia, malul și fundul (talveg) ravenei. (Fig. 14, Foto 4).

O clasificare a acestora se poate face în funcție de configurația în plan sau de profilul longitudinal. În primul caz avem ravene liniare, sub formă de bulb, dendritice, paralele, sau compuse iar în al 2-lea caz avem ravene continue, discontinue și in situ. (Foto 2,4,5)

În zone Dealului Mare-Hârlău întâlnim toate aceste 4 tipuri de eroziune liniară, un exemplu de acest tip fiind dat în imaginile următoare:

Alunecări de teren

Terenurile instabile sunt versanșii de regulă cuestiformi, cu dinamică actuală foarte intensă, favorizată atât de componentul geologic cat si de cel hidrologic, dar si datorită înclinării foarte puternice (150 -200-250) și de utilizări improprii. Astfel pe aliniamentul coastei de tranziție Cucuteni – Cârjoaia – Buhalnița – Scobinți – Pârcovaci – Deleni – Rădeni – Flamânzi , sunt frecvente alunecarile de teren. O situație delicată fiind cea din localitatea Pârcovaci situată la vest de orasul Hârlău, de care aparține din punct de vedere administrativ.Localitatea se întinde pe o distanță de aproximativ 7 km, de-a lungul râului Bahlui. Dealurile din dreapta bahluiului sunt supuse unor alunecări de teren. Regularizarea debitelor de viitură este realizată prin acumularea Pârcovaci.

În anul 1996 s-a produs o alunecare de teren de profunzime pe o suprafață foarte mare aflată in continuă expansiune, determinând avarierea a 97 de gospodării țărănești din cele 186 aflate în zonă.Așadar peste 50% din localitate a fost afectată de această instabilitate a versanților.

Un studiu de caz al alunecarii de teren din localitatea Pârcovaci poate fi caracterizat astfel:

Zona afectată de alunecare de teren din localitatea Pârcovaci-Hârlău,este situată pe versantul drept al râului Bahlui, în aval de barajul acumulării Pârcovaci (2-3 km).

Caracteristicile alunecării sunt: lungimea masurată pe linia de cea mai mare pantă până la axul râului Bahlui este de circa 2,5 km, iar lățimea de 1 km, cu tendința de extindere.Suprafața puternic afectată este de circa 250 ha. (Anexa 1 )

Geomorfologic, zona prezintă o energie de relief foarte pronunțată, existândo diferență de nivel între albia Bahluiului și coama versantului de 250m.

Suprafața alunecată apărea în zona amonte foarte fărămițată, cu frecvente crăpături verticale de ordinul zecilor de centimetri pe orizontală, in multe porțiuni prezentându-se în plan orizontal cu un caroiaj de dimensiuni de ordinul a câtorva metri.S-au constatat clădiri (deplasări verticale) care pot fi atribuite unor prăbușiri zonale, unele cu suprapuneri de strate superficiale prin comprimare, iar altele prin întindere de încovoierea stratelor.Între zonele alunecate și cele aparent stabile s-au constatat alunecări evidente prin deplasări orizontale de ordinul a cătorva metri.

Alunecarea generală de profunzime a fost completată de o masă de alunecare parțială dirijată spre văile torenților orientați spre râul Bahlui. Suprafața de alunecare a subtraversat în aval talvegul râului Bahlui, masa alunecătoare producând pe malul stâng un ebulment care a determinat o alunecare spre râul Bahlui și pe malul stâng.

Din cele constatate și informațiile localnicilor a rezultat că zona era cu o umiditate ridicată ca urmare a existenței unor pânze de ape subterane evidențiate printr-o serie de izvoare, fapt relevat și de nivelul foarte ridicat în fântânile localnicilor (1-1,5 m față de nivelul terenului natural)

În albia obturată parțial de alunecare a apărut la suprafață o argilă plastic moale spre vârtoasă cu tendințe de saponificare și evidente oglinzi de fricțiune.

Suprața de teren afectată de alunecare (250 ha) era ocupată de 186 de gospodării țărănești (locuințe și anexe gospodărești), iar restul de este destinată folosinței agricole și pășunatului. (circa 4000 oi, 150 vaci, 60 de cai etc). Casele țărănești erau realizate în majoritate din materiale locale (chirpici cu fundații superficiale), acoperite cu țiglă, tablă, azbest etc.

Prin alunecare au fost afectate 97 de gospodării (400 de persoane) si a fost distrus un numar de case (crăpături în pereți de circa 10-15 cm)

Alunecarea a modificat regimul hidrostatic al zonei, schimbând complet direcția de deplasare a apelor, având efecte și asupra apelor din fântâni.

Prin ridicarea în zona alunecată a talvegului râului Bahlui cu circa 40 cm, s-a micșorat panta de scurgere, s-a îngustat albia, ceea ce a determinat o acumulare de apă în amonte cu ridicarea continuă a nivelului, conducând la pericolul inundării a 300 de gospodării țărănești (1300 de persoane)

Micșorarea secțiunii de curgere a Bahluiului prin obturarea sa de către masa alunecătoare ar fi putut afecta funcționarea normală a acumulării pârcovaci ( 2,75-4,02 mil. mc apă) și ar fi putut împiedica preluarea viiturilor din perioada iarnă-primăvară.

Măsuri luate:

Degradările construcțiilor au făcut improprie locuirea acestora, punând înpericol viața oamenilor, ceea ce a necesitat evacuarea de urgență a acestora și găsirea unor soluții acceptabile de locuire în condiții igienico-sanitare.

Zona alunecării fiind puternic fragmentată și cu tendințe de viitoarealunecări, a fost necesară alocarea unor parcele pentru realizarea de gopodării persoanelor evacuate.Posibila acumulare de apă în amonte de zona alunecată prin ridicarea talvegului râului Bahlui și micșorarea secțiunii de curgere a acestuia, a necesitat măsuri de corectare de urgență a albiei spre a se evita eventualele inundații a cca. 300 gosodării țărănești și perturbarea funcționării normale a acumulării Pârcovaci.

Amenajările hidrotehnice pentru limitarea alunecărilor de teren și a efectelor acestora în zona satului Pârcovaci au fost: Luprovenite din precipitațiile în exces printr-o rețea de canale deschise de colectare evacuare, rețele de drenaj sistematic prin drenuri absorbante, camere de captare a izvoarelor, lucrări de modelare a terenului prin taluzarea ieșindurilor instabile și astuparea crevaselor și crăpăturilor, lucrări de amenajare a formațiunilor eroziunii solului de adâncime prin consolidarea taluzurilor și fundului ravenelor existente.

Drumuri antierozionale și construcții hidrotehnice aferente cuprinzând lucrări de amenajare și consolidare a platformei drumurilor tehnologice prin compactare și un strat de balast și piatră spartă, canale marginale la drumuri tehnologice pe o lungime de 2,85km pentru protecția și evitarea ravenării acestora, 9 podețe tubulare la intersecția drumurilor tehnologice cu canale sau ravene din care cu Dn 1200 mm cu două filtre și 8 podețe, Dn 800 mm cu un fir, un podeț dalat cu L= 6 m și lățimea de 5cm, consolidarea albiei cu un pereu din dale de beton pe fundație de beton.

III.1.3. Factorii genetici ai reliefului

Relieful este rezultatul unui îndelung proces de transformare a geosistemului, ce s-a petrecut sub influența factorilor de ordin genetic. Cei geologici, hidroclimatici și mai recent antropici și-au pus amprenta asupra evoluției reliefului.

1.Factorii geologici sunt litologia, structura și tectonica, mișcările neotectonice.

Litologia este poate factorul cu cea mai importantă funcție din cadrul geosistemului care a influențat pasiv formarea continuă a reliefului. Tipurile de roci prezente în Dealul Mare-Hârlău reprezină matricea geomorfosistemului actual. Atât aceasta cât și sistemul în cauză au o relație directă ce a fost surpinsă în timpul evoluției lor. Argilele sunt cele mai întâlnite roci de suprafață litologică în cuprinsul arealului. Ele sunt roci cu granulometrie mică, permeabilitate mare până la o anumită limită (de saturație) și apoi foarte mică, comportându-se ca un strat impermeabil în calea apei de infiltrație. Efectul direct este incapacitatea suprafeței litologice de a permite pierderea în litosistem a apei din precipitații având ca urmare amplificarea scurgerii de suprafață. În condițiile unui interval mai mare pe cuprinsul căruia cad precipitații, scurgerea dezvoltă un impact din ce în ce mai mare, ducând la apariția și dezvoltarea formelor de eroziune torențială: rigolele, ogașele, ravenele. În schimb, rocile cu granulometrie mare, conglomeratele întâlnite în zona noastră dau o altă caracteristică relației infiltrare-eroziune. Întrucât rocile suportă un timp îndelungat percolația, scurgerea de suprafață este mult mai redusă cantitativ, ceea ce se răsfrânge în particularitatea reliefului: eroziunea este mult mai slabă, întâlnim văi seci iar celelalte forme sunt mult încetinite în dezvoltarea lor. Un alt aspect este dat de duritatea și preferința acestor roci de a fi distruse, erodate, argilele fiind mult mai puțin rezistente decât conglomeratele.

Structura dă o particularitate regională dealului Mare-Hârlău, prin monoclivitatea stratelor favorizând în condiții de pluviometrie moderat-ridicată, apariția și dezvoltarea văilor subsevente, consecvente și obsecvente.

2. Factorii hidroclimatici reprezintă factorul activ al formării reliefului.

Factorul climatic influențează atât direct cât și indirect relieful. Direct prin acțiunea precipitațiilor asupra suprafeței topografice și a temperaturii prin procese de alterare fizică și indirect prin influența apelor din precipitații. Se observă aici legătura foarte strânsă dintre cei doi factori, climatic și hidrologic. Căderile de precipitații fac ca la contactul atmosferă-litosferă, suprafața să fie permanent erodată de picăturile de ploaie, restul revenind proceselor din hidrosferă. Regimul precipitațiilor influențează în mod direct variația proceslor de eroziune în timp. Temperatura are un impact dublu atât prin variația îngheț-dezgheț cît și prin evaporație, prin micșorarea scurgerii areolare, situații întâlnite iarna, respectiv vara.

Factorul hidric infuențează cel mai evident formarea reliefului, prin agentul de transport. Acesta, în funcție de ceilalți factori are un impact diferit în timp și spațiu asupra reliefului. Rezultatul este formarea celui sculptural și acumulativ. Spre exemplu, litologia, prin argile, structura prin înclinarea slabă, precipitațiile prin cantitatea de apă căzută, au generat în Dealul Mare-Hârlău rețeaua de văi, cu profil transversal cu adâncime și declivitate mare.

3.Factorul antropic este mai recent, însă acțiunea lui se face simțită din ce în ce mai mult. În general, omul se comportă ca un „factor de eroziune”, întrucât marea majoritate a activităților sale duc la amplificarea proceselor de modelare în relief. Despădurirea, construcțiile de șosele și clădiri, extinderea culturilor ierboase reprezintă acțiunea directă antropică. Prima, în corelație cu a treia reduc stabilitatea versanților oferită de sistemul radicular lemnos iar cea de-a doua, aduc un element gravitațional prin creșterea presiunii exercitate asupra stratelor. Cea de-a treia amplifică eroziunea și datorită lucrărilor prost direccționate, perpendiculare pe curbele de nivel.

În concluzie, cele trei grupe de factori reprezintă motivul înfățișării reliefului actual. Evoluția lor continuă oferă sistemului geomorfologic aspecte diferite în timp, astfel că cel prezent, deși își păstrează caracteristicile de ansamblu, va căpăta mereu altă formă

III.2 Tipurile genetice de relief

III.2.1 Relieful litologic

Pentru areale reduse se pot stabili și unele tipuri de relief litologic, pornind de la alcătuirea cuverturii din argilă, nisipuri (care predomină) în intercalații cu gresii, marne, calcare. (Anexa nr.5)

Gresiile și calcarele, în alternanță cu roci mai moi generează mici trepte și abrupturi, așa cum se poate vedea pe fruntea Dealului Mare și a Platformei Bolohani. Prezența nisipurilor în unele părți, cum ar fi interfluviul Pietrosu-Turbata, se înscrie prin versanți cu microforme de eroziune mereu proaspete, permanent spălate și cu formarea de glacisuri coluviale. Luturile loessoide care se întâlnesc sub formă de cuverturi subțiri pe terasele Siretului (mai ales pe cea situată în stânga Pleșului-terasa Cucuieți) generează procese și forme specifice de relief dintre care amintim cornișe și abrupturi verticale, datorate proceselor de desprindere și de surpare, canioane miniaturale precum și crovuri.

Ondulări de ordin tectonic, falii și flexuri, erau presupuse în zonă (V.Tufescu, 1937), iar idei asemănătoare se întâlnesc și în lucrări mai recente, V.Mihăilescu admițând existența unor bombări axiale în zona Dealu Mare ca reflex al ridicărilor din Carpați. Argumente noi în favoarea flexurilor și formarea abrupturilor cuestiforme din zona Dealu Mare aduce și V.Tufescu (1977).

Mișcările tectonice actuale, caracterizate prin tendința de ridicare, ajungând la 3-5 mm/an, influențează desigur și procesele actuale de modelare a reliefului. Deși în această privință lipsesc studiile de amănunt, se pot face unele deducții și corelații între aceste mișcări și distribuția rețelei hidrografice, poziția altitudinală a teraselor și ruperile de pantă din talvegul râurilor. Acestea confirmă unele ipoteze mai vechi din literatură și, cu siguranță, studiile viitoare vor întregi datele existente privind relațiile dintre neotectonică și relief.

III.2.2 Relieful structural

Structura monoclinală a cuverturii depozitelor sarmatice și litologia variată, sunt scoase în evidență de aspectul reliefului caracteristic zonei reprezentată de Dealul Mare-Hârlău.

În acest zonă s-au conturat forme ale reliefului structural ca platforme structurale, cueste, tipuri de văi caracteristice, definite în raport cu structura geologică.

Aspectul de monoclin al cuverturii geologice de suprafață este ilustrat mai ales de orientarea nord-vest – sud-est a culmilor afluente, de prezența platourilor structurale și a cuestelor.

Fragmentarea suprafețelor structurale care inițial erau mult mai întinse, și punerea în evidență a particularităților structurii geologice, se datoresc rețelei hidrografice și proceselor de versant care au contribuit la formarea și dezvoltarea unui număr mare de văi, consecvente, subsecvente care se extind la baza cuestelor, obsecvente și resecvente.

Cuestele apar în legătură cu evoluția văilor subsecvente ca urmare a extinderii și adâncirii lor și sunt caracteristice structurii monoclinare. Apariția și dezvoltarea cuestelor nu este însă opera directă a râurilor. La sculptarea lor și-au adus contribuția și procesele deluviale, într-o mare măsură.

Relieful de cueste dă o notă specifică întregului bazin hidrografic unde structura geologică a cuverturii și orientarea rețelei hidrografice au favorizat dezvoltarea lor.

Majoritatea cuestelor privesc spre NNV, dar sunt și cueste cu orientare vestică, care se datoresc constituției versanților din alternanțe de roci argilo-marnoase și nisipoase cu orizonturi mai dure la partea superioară. Cuestele au aspect rectiliniu, fruntea lor fiind orientată spre depresiunile și văile subsecvente, dar se întâlnesc și cueste sub formă de arc care privesc spre valea largă a Siretului.

Uneori la baza cuestelor se formează mici depresiuni subsecvente ca cea străbătută de pârâul Chetrosu. Cel mai tipic relief monoclinal apare in zonele cu o singură înclinare a stratelor și cu strate cu durități diferite.Este un relief jos, de deal sau podiș sau de campie cu o trăsătură caracteristică specifică: asimetria generalizată Asimetria se manifestă prin relațta acestora cu dispunerea față de stratele monoclinale și este legată de adâncimea rețelei hidrografice.Astfel versanții sunt fie scurți și abrupți dacă adâncirea rețelei hidrografice a avut loc perpendicular pe capetele stratelor, fie sunt prelungi și slab înclinați daca adâncirea rețelei hidrografice s-a făcut pe planuzl stratelor.

O caracteristică morfologică a acestor cueste o constituie frecvența și intensitatea sporită a proceselor sculpturale care le-au dat naștere și care întrețin evoluția lor rapidă. Pe fruntea acestora se dezvoltă surpări de mică intensitate, dar mai ales torenți și alunecări.

Văile formează, de fapt, elementul motor care a declanșat formarea reliefului structural de cueste.

III.2.3 Relieful sculptural

Cu toate că factorii amintiți anterior care dau o notă distinctă reliefului sunt larg răspândiți, rolul morfogenetic principal îl au totuși factorii externi, reprezentați prin rețeaua hidrografică și totalitatea proceselor de versant. Aceștia, ajutați de condițiile climatice și de existența complexului de roci sedimentare moi, au contribuit la formarea reliefului sculptural. El înglobează interfluviile lipsite de existența unor orizonturi dure care să le protejeze, precum și versanții cu pante mai mari de 3º-4º, modelați prin spălări, deplasări de teren și torenți.

Astfel, unele culmi au orientarea NNV-SSE, dar cu toate acestea nu se poate vorbi de un paralelism, sau de o suprapunere între suprafețele topografice și cele ale stratelor geologice.

Evoluția culmilor și podurilor interfluviale se datoresc astăzi unor procese slabe de alterare, dezagregare și ablație, comparativ cu suprafețele mult mai înclinate ale versanților, unde se întâlnește o gamă largă de procese destructive.

Pornind de la raportul dintre tectonică și denudație, în cadrul studiilor efectuate mai demult au fost identificate trei platforme de eroziune și două intermediare. Iată cum se prezintă acestea pentru zona Dealu Mare-Hârlău:

Tabel 1

Situația prezentă depinde și de natura rocilor moi, argilo-nisipoase ce dispun de intercalații mai rezistente la eroziune. ,,Platformele structurale” din cuprinsul Dealului Mare –Tudora, semnalate de V. Mihăilescu în 1930 și aranjate pe larg de V. Tufescu în 1937 sunt de o netezime care îți creează impresia unor veritabile câmpii, și numai când te apropii de marginea lor îți dai seama că ele se găsesc cu 200- 300 m deasupra albiilor văilor mai importante de aici.(V. Tufescu 1937)

Platourile (platformele) structurale ocupă suprafețe largi pe interfluviul dintre afluenții Siretului și Prutului precum și pe interfluviile râurilor mai mici, constituind însă suprafețe restrânse în comparație cu celelalte tipuri de relief.

Astfel se distinge platoul I Dealu Mare, impozant, greoi, cu mai multe planuri etajate ce se pot paraleliza. Aceste platforme constituie formele dominante ca altitudine din întreg Podișul Sucevei.

În jurul celui mai înalt punct (Dealu Mare- 587 m) se întâlnesc porțiuni de suprafață mai mici ce se mențin în jurul a 560 m, fiind în cea mai mare parte acoperite cu păduri și constituind Platforma II Aliciuri.

Spre vest și nord-vest de aceste culmi sunt ramificații de dealuri cu altitudini aproximativ egale cu ale Platformei II (560 m). Aceste dealuri sunt Pleșuța (470 m), Zârna (470 m), Arșița (470 m), Trei Pietre (470 m), cu o ușoară denivelare.

Platforma III, mai joasă cu aproximativ 100 m este pusă în evidență de Dealul Rediu (390 m), Dealul Găina (416 m), Dealul Viei (400 m) și se racordează cu terasa de 100 m a Siretului. Aceste platouri, deși se găsesc în zona împădurită, prezintă o importanță aparte. Situate la înălțime, o parte au fost defrișate și transformate în pășuni (Bolohani și Trei Pietre), iar altele odată cu restrângerea spre est a arealului forestier au fost transformate în terenuri arabile sau fânețe.

Rocile dure din care sunt alcătuite, mai ales acolo unde apele au săpat văi adânci și le-au scos la iveală, au permis folosirea gresiei și chiar a calcarelor oolitice la construcții, iar ultimele la fabricarea varului.

Cercetările geologice și geografice ulterioare au demonstrat însă că ciclurile invocate nu corespund realității și că treptele de relief pot fi explicate prin simpla activitate diferențiată a factorilor externi, care au pus în evidență anumite nivele structurale și litologice prin intensificarea sau atenuarea proceselor de eroziune și acumulare în funcție de condițiile climatice. (Fig. 16)

III.2.4 Relieful fluvial.

Relieful de acumulare din zona noastră se individualizează prin șesurile, terasele, conuri de dejecție și galcisuri coluviale sau proluviale.

Ca repartiție geografică, ele sunt subordonate reliefului sculptural, însă sunt deosebit de importante atât din punct de vedere teoretic – prin stabilirea evoluției paleogeografice a rețelei hidrografice sau a evoluției reliefului în ansamblul său, – cât și din punct de vedere practic pentru că, constituie cele mai favorabile terenuri pentru culturile agricole, căi de comunicație, așezări, etc.

Dispunerea etajat a formelor de relief se datorează înlocuirilor temporare ale activităților de eroziune și acumulare ale râurilor. Ritmicitatea aceasta s-a generat pe fondul unei adânciri generale care a fost influențată de ridicarea ușoară epirogenetică a Podișului Moldovei precum și de retragerea treptată spre S-E a mărilor mio-pliocene.

Astfel, spunem că formele de acumulare din cadrul văilor și teraselor, în primul rând, au o origine mixtă, epirogenetică și eustatică. (Foto 9, 10)

Șesurile

Șesurile sunt cele mai tinere forme de relief de acumulare cu excepția unor conuri de dejecție sau glacisuri care se formează și în prezent. Vârsta șesurilor spunem că este holocenă prin faptul că au fost opera constructivă a râurilor în postglaciar.

Ocupă porținile cele mai joase ale reliefului, având o fragmentare foarte redusă și o energie mică. Compoziția aluviunilor șesurilor este formată din roci argiloase și argilo-nisipoase cu lentile și intercalații de nisipuri și prundișuri. Dispunerea stratelor este în felul următor: la partea inferioară sunt depozite nisipoase cu intercalații de pietrișuri iar la partea superioară sunt aluviuni argiloase și argilo-nisipoase. Grosimea orizonturilor diferă de la un șes la altul, în funcție de condițiile locale în care s-a făcut aluvionarea.

Șesul Bahluiului. În cadrul Dealului Mare albia majora a Bahluiului aproape că nu se obervă însă după ce iese din această zonă și intră în Câmpia Moldovei albia majoră se dezvoltă cuprinzând valori ale lățimii între 1km la Hârlău și 2,5 km în cursul său inferior. Altitudinile absolute ale acestui șes decresc de la 137m la Hârlău până la 32 m în zona de confluență cu Jijia, diferența de nivel fiind de 105m pe o distanță de circa 75km.

Masa aluvionară este formată din orizontul inferior mai nisipos (3-5m) cu lentile de nisipuri grosiere și pietrișuri iar cel superior (5-6m) din aluviuni mai fine, argilo- nisipoase și argiloase chiar. Grosimea aluviunilor variază de la 8-10m până la 16-17m.

De la Hârlău până la Hodura, suprafețele inundabile ocupă porțiuni relativ reduse (zona satelor Bădeni, Ceplenița, Cornari) și acest fapt este datorat mai mult scurgerii de pe versanți și mai puțin râului. Având în vedere poziția geografică, în acest sector de vale situat la contactul dintre Câmpia Moldovei cu Dealul Mare, aluvionarea și coluvionarea au fost foarte active astfel că zona s-a transformat într-o terasă de luncă cu altitudini de 8-10m. Aluviunile sunt formare predominant din nisipuri cu intercalații argiloase și lentile de prundișuri. În unele locuri nisipurilesunt expluatate pentru nevoile gospodărești (Ceplenița, Bădeni). Adâncirea actuală a râului este redusă deoarece cu timpul șesul s-a înălțat iar cursul de apă a continuat să fie activ doar în albia minoră.

La contactul dintre aluviuni și substratul impermeabil sarmațian se deschid strate acvifere freatice care declanșează surparea și alunecarea malurilor verticale formându-se mici trepte în albia minoră (2-3m). Un exemplu mai evidențiat de acest fel îl întâlnim la Ceplenița, unde confluează Buhalnița sau la Cotnari și la confluența cu Cârjoaia. În cazurile acestea șesurile afluenților se ridică cu cel puțin 2-3m deasupra nivelului mediu al râulor care l-au creat și crează o zonă mlăștinoasă.

Terasele fluviale

Terasele apar în cazul văilor mai importante ale râurilor și lipsesc de tot pe văile secundare. Fiecare vale prezintă caracterisitici proprii legate de altitudine, strctură geologică sau număr. În zona Câmpiei Moldovei terasele de obicei apar sub forma a 5-8 trepte morfologice situate deasupra șesului actual. Cele mai importante sunt terasele cu altitudini relative în jur de 10-15, 20-25, 60, 100-110 și 140m, dar sunt și cazuri cu terase cu alt. de 30, 120 170m.

Granulometria aluviunilor din terase diferă prin faptul că la baza teraselor superioare predomină prundișurile, în timp ce în terasele inferioare abundă nisipurile. Acest lucru ne ajută să facem legătura dintre evoluția văii și diferite nivele de prundișuri sarmațiene.

Terasele râului Bahlui sunt condiționate de valea formată cu caracter subsecvent și de aceea în aval de Hodura se găsesc doar pe partea stângă.Sectorul de vale dintre Hârlău și Horura este înclinat pe direcția NV-SE și cuprinde terase atât pe dreapta cât și pe stânga sa.

Prundișurile și nisipurile care constituie baza aluviunilor acestor terase sunt deschise în lungul cornișelor sau apar la suprafața solului în Dealurile Cireșului-Hârlău, Morii-Ceplenița, Dumbrava-Hodura, D.Coada Stâncii-Cristești.

Terasele Bahluiului cu alt. până la 170m, sunt mai larg dezvoltate la confluența cu Prutul și unde ia forma unui evantai cu lățimea de 6-7 km. Acestea se pot urmări aproape continuu în lungul versantului stâng al văii, limita nordică fiind dată de o serie de înălțimi care se ridică brusc peste nivelul general al interfluviilor sculpturale din apropiere. Bahluiul cuprinde 8 terase caracteristice si la găsim analizate foarte bine în lucarea „Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic” a lui V.Băcăuanu. Pe scurt, în tabelele de mai jos voi prezenta dispunerea în funcție de atlitudine a teraselor Bahluiului.

Tabel 2 Cursul mijlociu (Hondura)

Tabel 3 Cursul inferior (Iași)

Tot in partea estică a zonei mai sunt reprezentative alte 3 râuri, afluenți ai Bahluiului, care cuprind, la fel, terase fluviale cu înaltimi diferite și caracteristici reprezentative. Aceste 3 râuri sunt Cârjoaia, Cotnari și Buhalnița.

Capitlul IV Clima

1.Factorii genetici ai climei

Principalii factori care condiționează manifestările fenomenelor și proceselor climatice din Dealul mare Hârlău sunt: radiația solară,circulația maselor de aer și suprafața subiacentă (activă)

1.Radiația solară reprezintă sursa de energie care stă la baza proceselor și fenomenelor meteorologice și climatice.

Tabel 4 Valorile radiației solare globale în funcție de panta și expoziția versanților în zona localitatea Cotnari (kcal./cm²/an)

*valori obținute prin prelucrarea datelor climatologice oferite de stația meteo Cotnari

Radiația solară globala este determinată de unghiul de incidență al razelor solare cu suprafața activă, fiind condiționată în primul rând de poziția fizico-geografică a unității Dealul mare Hârlău.Radiația solară totală anuală la stația Cotnari, situată la o altitudine de 321m este de 118,8 kcal/cm² , dar prezintă diferențieri importante ale regimului diurn, anotimpual, sezonier și annual, în funcție de caracteristicile suprafeței subiacente și de caracteristicile termodinamice și termohidrice ale maselor de aer.Variațiile anuale sunt determinate, în primul rând, de creșterea duratei zilei și de creșterea radiației solare directe, din luna ianuarie, de la valori de 3,5 kcal/cm²/lună, până în luna iulie, când se ating valori de 15-16 kcal/cm²/lună.Din luna iulie și până în luna decembrie valorile radiației solare globale se reduc până la 3-3,2 kcal/cm²/lună (Erhan Elena, 1979).

La stația meteo de la Cotnari se înregistrează periodic fluctuații de valori în funcție și de orientarea geografică, nebulozitate și gradul de acoperire a scoarței terestre cu vegetație. În graficul de mai jos observăm că gradul de nebulozitate cel mai ridicat în anul 1967 îl întâlnim în lunile reci (ianuarie, februarie, noembrie, decembrie) iar luna care a fost lipsită de nori este septembrie.

Grafic 1 Variația numărului de zile senine și acoperite

înregistrate în anul 1967 la postul meteorologic Cotnari

Radiația solară totală anuală la stația Cotnari, situată la 321m alt. și la 10 km S de Hârlău, 118,8 kcal/cm² și o durată anuală de strălucire a soarelui de 1900 ore. (I.Gugiuman, 1962).

2.Circulația maselor de aer.Frecvența proceselor de advecție se reflectă în regimul multiannual al vremii, acestea devenind caracteristici ale climei unei anumite regiuni.Datorită acestor procese, gama de variație a elementelor, a fenomenelor și a proceselor climatice se lărgește considerabil, iar circulația generală a atmosferei im○primă climei un regim specific (Clima României, 2008)

Principalii centri barici cu implicații directe asupra stărilor de vreme și a climei din partea central sud-estică a Europei, deci si din România, și implicit din partea sudică a Câmpiei colinare a Jijiei sunt: Anticiclonul Azorelor, Ciclonul Islandez, Anticiclonul Siberian, Ciclonii mediteraneeni.

Anticilonul Azorelor are origine dinamică, fiind alimentat prin troposfera de mijloc, de aer cald, subtropical.Iarna determină precipitații ridicate datorită umidității sporite, iar vara implică invazii de aer răcoros și umed, cu nebulozitate accentuate și precipitații abundente.Frecvența cea mai mare a acțiunii acestui centru baric se înregistrează în luna iulie (83%), iar cea mai redusă în lunile noiembrie-martie (Geografia României, vol I, 1983).

Ciclonul islandez este format în partea de Nord a oceanului Atlantic, pe frontal polar și acționează complementar cu anticiclonul Azorelor.Aria sa de extindere variază mult de la o lună la alta.Depresiunea sa se extinde, înainteaza spre sud și se intensifică până la adâncimea unor cicloni tropicali (960 mb), când Anticiclonul Azoric se retrage spre latitudini scăzute și se restrânge, migrând spre nord (Geografia României, vol I, 1983).Se formează în tot timpul anului, fără a avea o permanent zilnică, fiind un ciclon semipermanent. Generează asupra teritoriului României, în mod special toamna (octombrie-noiembrie), pătrunderea de mase de aer de origine polară, maritime, generatoare de precipitații abundente și cețuri advective.

Anticiclonul Siberian are origine termică și se formează iarna deasupra Eurasiei, ca urmare a răcirii puternice a suprafețelor continentale acoperite cu zăpadă. Are un character semipermanent, manifestându-se din luna septembrie până în luna martie și este caracterizat prin creșterea gradului de continentalism, prin reducerea precipitațiilor și apariția timpurie a fenomenelor de iarnă.

Ciclonii mediteraneeni sunt cicloni semipermanenți care se formează în bazinul occidental sau central al Mării Mediterane, pe frontal creat de pătrunderea aerului polar peste vestul Europei, la contactul cu aerul cald tropical (Geografia României, vol I, 1983). De regulă se conturează în septembrie, ating un prim maximum în octombrie, se restrâng, si migrează spre sud în decembrie-ianuarie datorită intensificării anticiclonilor Azorelor și euroasiatic. Frecvența lunară maxima se înregistrează în octombrie (47%), iar cea minima în luna iulie. În anotimpul rece antrenează deasupra țării noastre mase de aer cald și umed,care amestecându-se cu aerul rece și dens, de origine siberiană, determină apariția fenomenului de viscol, ce afectează partea estică și sud-estică a României. În a doua jumătate a verii sau chiar la începutul toamnei, ciclonii mediteraneeni, reincărcați cu umezeala deasupra Mării Negre și antrenați într-o mișcare retrogradă, provoacă mari căderi de precipitații ce afectează rareori și arealul Dealul mare Hârlău.

3.Suprafața subiacentă înglobează totalitatea componentelor mediului și însușirile acestora, în afară de climă: alcătuirea geologică, relieful, hidrografia, vegetația, solul, rezultatele persistente ale activității umane. Fiecare dintre aceste component intervin prin anumite particularități, modificând energia solară și dinamica atmosferei, înainte de constituirea stărilor de vreme și de formarea trăsăturilor climatice.

Vegetația ca expresie a condițiilor climatice dominante, generează, la rândul său particularități topoclimatice diferite în raport cu gradul de acoperire, de speciile caracteristice (vezi harta utilizării terenurilor), densitatea lor, înălțimea coronamentului arborilor, forma, dispoziția si densitatea frunzelor, înălțimea pajiștilor și a culturilor, stadiul de vegetație. (Bojoi, 1999)

Principala caracteristică a vegetației o constituie faptul că poate fi privită ca fiind ce-a de-a doua suprafață active, care se formează la limita superioară a vegetației, la nivelul căreia au loc procese diferențiate de transformare a radiației solare în căldură (peste 80% din energia solară), și reține 15-20% din precipitațiile atmosferice sub formă de ploaie.Aceasta are ca effect scăderea cantitaților de precipitații care ajung la nivelul rețelei hidrografice, creșterea temperaturii și scăderea umezelii relative a aerului. (I.Minea, 2012)

Și suprafețele acvatice joacă un rol destul de important atât prin apele subterane de adâncime cât și prin cele de suprafață (aici avem reprezentativ cele 2 mari râuri de colectare de o parte și de alta a zonei-Siret, respectiv Bahlui) (vezi harta hidragrafica). Nu în ultimul rând și substratul pedologic joacă un rol climatic deosebit supunându-se legilor zonalității, etajării, azonalității și intrazonalității. Aici amintim principalele tipuri de clase întâlnite in Dealul Mare Hârlău: cernoziom, hidrisoluri, rendzine și luvisol (vezi harta solurilor).

Solul, ca element al suprafeței active, influențează variația parametrilor climatici.Condițiile diferite de formare, ca urmare a reliefului variat, a vegetației si a climei, au dus la apariția mai multor tipuri de soluri, fiecare având culoarea, gradul de porozitate, umezeala și conductibilitate calorică proprie, elemente fizice care influențează direct regimul radiativ caloric al suprafețelor respective și al stratelor de aer de deasupra lor. Influența stratului edafic asupra parametrilor climatici se manifestă doar la nivelul stratului inferior de aer, generând o serie de tipuri microclimatice.Solurile umede(hidrisolurile) din lungul luncilor, având căldura specifică mai mare se încalzesc mai puțin, determinând un regim termic al aerului difert față de zonele cu soluri unde umiditatea este mai scăzută.Prelucrarea agricolă a solului provoacă modificări importante ale albedoului, mai ales primăvara și toamna pe solurile cultivate. (I.Minea, 2012)

2.Temperatura aerului

Relieful joacă un rol foarte important în determinarea climei zonei prin altitudine, energie, înclinare și expoziție. În funcție de altitudine și condițiile locale, temperatura scade cu 0,5º-0,7º C/100m conform gradientului termic mediu vertical.

Cotnari

Temperatura medie anuală a aerului la Cotnari este de 9-10ºC (Grafic 2). În decursul timpului, de când se fac observații, temperatura medie anuală cea mai scăzută a fost de 6,8ºC în 1942, iar cea mai ridicată a fost de 10, 2ºC în 1936. Urmărind izotermele anuale se observă o sădere a temperaturii odată cu creșterea altitudinii.

Grafic 2 Regimul temperaturilor medii anuale între anii 1967 – 1990 la postul meterorologic Cotnari

Temperatura medie lunală în decursul anului variază pe toată regiunea. Cea mai coborâtă temperatură medie lunară se înregistrează în luna ianuarie (-3,5º-4ºC) iar cea mai ridicată se întâlnește în iulie (> 17ºC). Atfel, în luna iulie a anului 1936, temperatura medie lunară pentru Dl. Tudora – Dealul Mare a fost de 24ºC. Conform graficului variației temperaturii minime în perioada 1967-1990, anii cei mai reci au fost cei cuprinși între 1977-1981 și după 1990, restul prezentând o situație de iarnă mai călduroasă.(Grafic 3)

În zona dintre Dealul Mare-Holm și depresiunea de contact întâlnim inversiuni termice. Astfel, masele de aer rece care coboară din zona înaltă, se mențin aici mai mult timp suprarăcindu-se.

Temperatura maximă absolută înregistrată în luna iulie (1936) a fost de 37,5ºC, iar cea minimă în februarie (1954), cu – 33,2ºC (după Stația meteorologică Cotnari,1998). Datele variației temperaturii maxime absolute înregistrate în perioada 1967-1990 a lunii ianuarie prezintă o situație cu perioade lungi de timp în care predomină anii căduroși fapt care seamănă cu situația anilor geroși de mai sus. (Grafic 4)

Pe lângă aceste date mai adăugăm faptul că în medie, anual, se înregistreză 92 de zile cu îngheț în aer și 112 zile cu îngehț în sol, adâncimea maximă de îngheț fiind de 1 m. (după Stația meteorologică Tudora, 1994). Apariția primului îngheț se înregistreză în jurul datei de 15-16 octombrie, iar cel mai târziu îngheț la15-17 aprilie.

Sirețel

Climatul satului Sirețel are caracter temperat continental de nuanță moderată, astfel temperatura medie anuală este în jur de 8⁰C, cu un maxim mediu în luna iulie între 19⁰C și 20⁰C și un minim mediu în luna ianuarie de -3⁰C. Aceste valori dau o amplitudine termică anuală de aproximativ 23⁰C, ceea ce denotă un continentalism moderat, datorat în principal influenței microclimatului de pădure.

Precipitațiile medii anuale au o valoare de peste 600 mm, regimul ploilor caracterizându-se prin cantități mari în lunile mai-iunie (80-90mm în medie) și cantități mici iarna și la începutul primăverii (30-40 mm în medie). Ploile de tip aversă din timpul verii au repercusiuni asupra terenului, prin activarea eroziunii torențiale, ceea ce impune măsuri antierozionale adecvate.

Vânturile cele mai frecvente sunt cele din nord, nord-vest si sud, sud-est, direcția dominantă fiind nord-vest.

Prin poziția sa față de înălțimile și pădurile din jur, satul este oarecum adăpostit, beneficiind de un microclimat favorabil cu influențe de pădure.

Humosu

Climatul din zona localității Humosu are caracter temperat continental cu influențe puternice de pădure. Temperatura medie anuală este cuprinsă intre 6⁰ și 8⁰C.

Precipitațiile medii anuale sunt de peste 650 mm chiar 700 mm, regimul anual al ploilor caracterizându-se prin cantități mari în lunile mai-iunie.

Vânturile cele mai frecvente bat din nord, nord-vest si sud, sud-est, conform mișcării generale a maselor de aer în zonă, precum și datorită orientării formelor de relief și văii Humosu.

Slobozia

Climatul din zona satului are același caracter temperat-continental ca al întregului teritoriu studiat, cu puternice influențe de pădure.

Temperatura medie anuală este de 8,3⁰C, luna cea mai rece fiind ianuarie (-3⁰C în medie), iar luna cea mai caldă, iulie (19⁰C – 28⁰C în medie).

Valoarea medie anuală a precipitațiilor este de 600 – 650 mm, repartizate neuniform în timpul anului.Luna cu cele mai mari valori ale precipitațiilor este luna iunie.

Vânturile cele mai frecvente, conform mișcării generale a maselor de aer sunt din nord, nord-vest si sud, sud-est, înregistrându-se însă, în afară de influența din circulația generală a atmosferei, și direcții locale generate de orientarea principalelor forme de relief.

Deleni

Climatul comunei are un caracter temperat-continental, diferențiat în cadrul subunităților de relief de la nuanța moderată la cea excesivă

Temperatura medie anuală este cuprinsă între 8⁰C și 9⁰C în zona de podiș, și între 9⁰C și 10⁰C, țn zona Câmpiei colinare, având un maxim mediu în iulie 20⁰C în podiș și 19⁰C și 20⁰C în zonele cele mai înalte și între 20⁰C și 21⁰C în câmpie și un minim mediu în luna ianuarie de aproximativ -3⁰C, și chiar între -2⁰C și -3⁰C în podiș și între -3⁰C și -4⁰C în câmpie.

Aceste valori dau o amplitudine termică anuală între 22⁰C și 23⁰C în podiș și 24⁰C în câmpie, ceea ce denotă existența unui climat continental mai moderat în vest și mai excesiv în est.

Vânturile cele mai frecvente sunt cele din nord, nord vest și sud-est, direcția dominantă fiind nord-vest.

Dinamica atmosferică este destul de activă, mai ales în zonele înalte, deși pădurea creează adăposturi. În zona coastei de tranziție se manifestă un ușor proces de ionizare a maselor de aer care coboară de la înălțimile Dealului Mare, având în final ca efect atât o incălzire a aerului, cât și înseninări de durată. Ca urmare, durata de strălucire a soarelui depășește 2100 ore anual, ceea ce justifică utilizarea acestei forme de energie solară în gospodăriile populației.

Precipitațiile medii anuale au deasemenea o repartiție neuniformă, înregistrându-se cantități între 500 și 550 mm/an în zona de câmpie colinară și între 550 și 650 mm /an în zona de podiș.Cele mai mari cantități de precipitații cad primăvara și la începutul verii, când se înregistrează în medie între 75 – 85 mm în podiș (chiar 85-90 mm în iunie) și între 60 – 75 mm în câmpie.În podiș se mai înregistrează un maxim pluviometric vara în luna august (60 – 70 mm) Cantitățile cele mai mici de ploaie cad spre sfârșitul toamnei, iarna și la începutul primăverii, când se înregistrează în medie între 20 – 30 mm în est și 30 – 40 mm în vest.În zona mai joasă a câmpiei colinare, fenomenele de secetă sunt frecvente și au o durată mai mare decât în podiș.Vara ploile au caracter de averse torențiale, cantitățile maxime căzute în 24 ore depășind 80 și chiar 100 mm.

3.Precipitațiile atmosferice

În regiunea noastră, precipitațiile atmosferice căzute diferă în raport cu altitudinea reliefului, fiind mai reduse în zona depresiunii de contact Hârlău-Cotnari și mai mari la rama înaltă din V. Astfel, în zonele cu altitudini ce depășesc 300m, cantitatea precipitațiilor anuale depășesc 600mm/m². Cea mai mare cantitate de precipitații anuale căzute în Dealul Mare s-a înregistrat în1932 și anume 1259mm/m² iar cea mai mică a fost de 290mm/m² în 1905.(Stația meteo Tudora, 1994).

În ceea ce privește repartiția pe anotimpuri s-au înregistrat următoarele: vara 210mm (39%); primăvara 156mm (25%); toamna 115,5mm (21%); și iarna 90mm (15%).

Cantitatea maximă de precipitații înregistrată în 24 de ore, la Cotnari, a fost de 97,3mm la 21 iunie 1932. Stratul de zăpadă se instalează la sfârșitul lui noiembrie și ține până în martie. Grosimea medie a stratului de zăpadă variază astfel: 1 cm-în noembrie, 17 cm-în decembrie, 20 cm-în ianuarie, 19 cm-în februarie și 4 cm-în martie.

Grafic 5 Variația umezelii medii lunare in anul 1990 la postul meteorologic Cotnari

Prin graficul nr 5 evidențiem o variație a umezelii medie lunare în anul 1990 la Cotnari, variație care cuprinde valorile cele mai mici în lunile martie și august iar maxima urcă progresiv în decembrie având o valoare de peste 85%.

Vânturile

Regimul eolian este dominat de evoluția maselor de aer în timpului anului și de orientarea formelor de relief. La Cotnari, frecvența cea mai mare o au vânturile de N-V (33%), urmate de cele de S-V (11%) și S-E (10%). Calmul atmosferic prezintă o valoare de 18%.

Viteza medie este de sub 5m/s (4,6 m/s din direcția N-V și 3,5m/s din direcția N). Masele de aer capătă un caracter foehnal la coborârea de pe dealurile înalte în depresiunea de contact Hârlău-Cotnari, traversând oblic coasta Dealului Mare dinspre E (după Stația meteo Cotnari,1998).

5.Fenomenele climatice

Predominant întâlnite în zona Dealului Mare sunt împărțite pe 2 categorii:

fenomele climatice cu frecvență și incidență mai mare în perioada rece a anului (îngheț, brumă, viscol, polei, lapoviță, burniță și ceață)

fenomene climatice cu frecvență și incidență mai mare în perioada caldă a anului (roua, fenomene orajoase, secetă).

Grindina, împreună cu fenomenele orajoase pot însoți ploile torențiale. Din datele obținute de la stațiile meteo, se constată că în zonă, grindina cade în 1-2 zile pe lună, cu o frecvență mai mare în partea de est a depresiunii de contact.

Ceața, în regim diurn are o densitatea mai mare noaptea, iar în timpul anului prezintă o frecvență mare în sezonul rece și una mai mică în cel cald. Astfel în intervalul aprilie-septembrie ceața se produce mai rar. În lunile sezonului rece, ceața are frecvență maximă în luna noiembrie. „La Cotnari s-a înregistrat ceață 17 zile în noiembrie 1958 și 1959, 16 zile în decembrie 1959 și 14 zile în ianuarie și martie 1965 ”

Bruma, fenomen specific sezonului de toamnă și primăvară, se remarcă prin efectele negative exercitate asupra vegetației. Bruma de toamnă se produce mai timpuriu în această zonă, de obicei în ultima decadă a lunii septembrie sau în prima decadă a lunii octombrie. Bruma de primăvară se poate prelungi până spre sfârșitul lunii aprilie. În medie, numărul zilelor cu brumă, în timp de un an, atinge la Cotnari 6 zile.(1966).

În tabelul prezentat mai jos este dat numărul de zile cu chiciură însumate pe o perioadă de un an înregistrate în Câmpia Moldovei, reprezenative fiind 4 stații meteo din această zonă. În cazul zonei noastre stația de la Cotnari înregistreză o frecvență mai mare a chiciurei în perioada lunii ianuarie și decembrie. (Tabelul 5)

Tabel 5 Numarul mediu lunar și anual al zilelor cu chiciură 19

Secetele meteorologice

Termenii de seceta și indici de uscăciune sunt foarte des confundati. Un index de uscăciune/secetă este un număr ce caracterizează comportamentul general al secetei și care este înregistrat într-o anumită regiune.Seceta este o abatere temporară și diferă de ariditate, deoarece aceasta din urmă este limitată de regiunile unde precipitațiile sunt scăzute și este o caracteristică permanentă a climatului.

Deși are zeci de definiții, acesta provine de la un deficit de precipitații pe o perioadă lungă de timp, de obicei un sezon sau mai mult. Studiul perioadelor cu secetă poate fi analizat în raport cu diferite criterii: în functie de tipologia, mediile în care se formează, avându-se în vedere parametrii climatici, pedologici. Cele mai folosite metode de caracterizare a fenomenelor de seceta sunt fie cele matematice (indici), ca de ex : criteriul Hellmann, criteriul Topor, indicile de ariditate de Martonne , factorul de ploaie Lang, fie cele grafice (climograme). De asemenea, despre secetele meteorologice mai putem spune ca sunt caracterizate de anumite praguri. Se mai apeleaza la serii de timp lunar si anuale cu ajutorul carora se stabilesc pragurile de depasire in procente. Pe langa acestea, se mai adauga si graficul de durata lunara a secetei.

Utilizând criteriul Hellmann se constată că în arealul studiat, la stațiile de referință Botoșani, Iași, Roman, Bacău, fenomenul de secetă este caracteristic întregului an. Valoarea cea mai ridicată a frecvenței secetei este caracteristică anotimpurilor de primăvară și toamnă, când sunt înregistrate între 18% și 20% în partea de Nord Estică (stațiile Botoșani și Iași) și între 15% și 20% în partea central Sud Vestică (Roman, Bacău).

În conluzie, teritorul studiat are o climă temperat-continentală, cu nuanțe proprii, determinate atât de factorii cosmici dar mai ales de cei fizico-geografici.

Capitolul V Hidrografia

Rețeaua de apă este reprezentată atât prin apele subterane (freatice și de adâncime) cât și cele de suprafață (râurile, pâraiele și lacurile). Ele constistuie o componentă importantă a peisajului geografic, cu implicații deosebite în activitatea economică sau a modificării peisajului natural.

Rețeaua de râuri a Dealului Mare Hârlău este formată în principal din 2 mari colectori, Bahlui și Siret care la rândul lor sunt formați dintr-o mulțime de afluenți mai mici.

În acest capitol vom discuta de ambele râuri principale și de apele subterane cuprinse pe teritoriul Masivului.

Apele subterane

Apele de această natură din zona bazinului hidrografic al râului Bahlui s-au format datorită caracteristicilor litologice, reprezentate prin depozite cuaternare și terțiare dispuse peste formațiuni mai vechi cretacice, siluriene și presiluriene. Cu toate acestea, condițiile climatice și de strat au avut o influență mare asupra debitului și compoziției mineraleogice. Astfel, apele din acestă regiune sunt de adâncime (sub presiune) și libere.

Tipuri de substrate acvifere

Apa provenită din infiltrțaie duce rocile permeabile, situate deasupra stratelor impermeabile la saturație, acest fapt determinând formarea stratelor acvifere, (Sorocovschi, 2008).

Prin strat acvifer înțelegem acea parte din stratul permeabil care conține apă sau în care circulă un curent de apă. Un strat acvifer are trei zone: zona de alimentare, zona de dezvoltare și zona de descărcare.În funcție de granulometrie stratele acvifere pot fi omogene (permeabile prin porozitate) sau eterogene (permeabile prin fisurație), (Sorocovschi, 2008).

În cadrul interfluviului Bahlui – Siret, în funcție de caracteristicile litologice ale depozitelor acumulate, întâlnim urmatoarele tipuri de substrate acvifere: state acvifere de adâncime și de suprafață.

Apele subterane de adâncime din acestă regiune, după cercetările lui E.Pantazică (1974), includ stratele acvifere sub presiune, cu caracter ascensional, acumulate în depozite sedimentare, nesecționate de valea Bahluiului sau a afluenților acestuia. În urma forajului efectuat la Deleni-Hârlău (la -906m) s-a constatat că apele au o duritate mare, sunt hipotermale (32º), au un caracter ascensional și un debit de 0,4 l/s.

Apele subterane libere fac parte din acviferele descendente, cuprinse în depozitele secționate de rețeaua hidrografică iar numărul lor este determinat de suprafața intercalațiilor impermeabile ale depozitelor.

Datorită condițiilor naturale generale, dar mai ales celor care țin de morfo-litologie, apele subterane freactice se pot grupa pe mai multe unități hidrogeologice.

Substrate acvifere de adâncime

În cadrul interfluviului Bahlui – Siret întâlnim, în cazul hidrostructurilor de adâncime, atât strate acvifere captive cu presiune, cât și strate acvifere captive fără presiune.

În cazul hidrostructurilor de adâncime captive cu presiune putem spune că sunt situate sub nivelul talvegurilor râurilor. Acestea sunt cantonate în depozite permeabile de vârstă sarmațiană, badeniană, cretacică și proteroziocă și au fost interceptate în foraje executate în localitățile Hârlău, Ruginoasa, Cotnari, Deleni.

Forajele amintite mai sus au fost executate în perioada 1976 – 1991 și au o adâncime medie cuprinsă între 210 – 250 m, excepție făcând forajul de la Deleni (906m). Aceastea străbat depozite aparținând sarmațianului (depozite volhiniene și bassarabiene), alcătuite din argile, argile cu intercalații de nisipuri. În funcție de vârsta depozitelor geologice și succesiunea acestora pe verticală, în cadrul interfluviului Bahlui – Siret se pot deosebi o serie întreaga de hidrostructuri de adâncime, aflate sub presiune cantonate în formațiuni presiluriene, siluriene, cretacice și cuaternare.

Forajul de la Ruginosa a fost înființat în anul 1975, dar intră în folosință abia în anul 1983, și a fost declarată ca fiind stație hidrogeologică de ordinul al II – lea. Acest foraj avea ca obiectiv studierea posibilităților de cantonare a apelor subterane în orizontul oolitului de Crivești sau în depozitele cuaternare depuse peste depozitele de vârstă bassarabiană.

La execuția forajului au fost interceptate depozite cuaternare și sarmațiene alcătuite din prafuri, argile, nisipuri, pietrișuri și marne care se succed de la suprafața în urmatoarea ordine: un sol vegetal cu o grosime de 0,40 m, apoi un strat de prafuri argiloase urmat de un praf nisipos ușor argilos cu concrețiuni calcaroase, având la bază o argilă prăfoasă gălbuie cu urme de nisip fin și mediu la partea inferioară. Acest conplex cu o grosime totală de 21,50 m are un caracter leosoid atestat de prezența concrețiunilor calcaroase din componența sa. La baza complexului descris anterior s–a întâlnit un orizont de nisipuri, pietrișuri și bolovăniș cu o grosime totală de 3,30 m, depus peste un strat de marne sarmațiene. (Figura 18)

Amplasamentul forajului se înscrie în cadrul unei platforme relativ plate, cu o altitudine de 300 m, făcând parte din ceea ce este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de șaua Ruginoasa. Peste acest relief se suprapune pîrâul Barcu, afluent de stânga al Siretului cu afluenții săi, a căror orientare generală de curgere este pe direcția NE – SV.

Orizontul format din pietriș, bolovăniș și nisipuri constituie stratul acvifer. Acesta prezintă variații ale nivelului pe verticală, astfel încât la partea superioară s-a interceptat un strat de pietriș cu bolovăniș și nisip legat în praf ce face trecerea de la argila prafoasă la nisipul de diferite dimensiuni.

Grafic 7 Nivelul piezometric al forajului F1 Ruginoasa în perioada 1983-1991

Depozitele de vârstă sarmațiană doar 2,20 m, după care a fost finalizat astfel nu au mai fost interceptate depozitele oolitice de Crivești, în schimb au fost întâlnite depozitele cuaternare de terasă ce au fost descrise anterior. Forajul a fost finalizat la adâncimea de 27 m, astfel captându-se partea mijlocie și inferioară a stratului acvifer.

Strate acvifere

Cele mai bogate debite de apă le furnizează pânzele acvifere dispuse etajat din baza complexului oolitic, ele dând naștere la izvoare puternice, cum sunt cele de la punctul denumit Fierbătoarea.În zona crestei de tranziție se întâlnesc numeroase izvoare, în mare parte captate si drenate de localnici.Aceste lucrări de captare și drenare sunt de mare importanță deoarece apa acestora nu a mai constituit sursa alunecărilor de teren. Pânzele acvifere din cadrul complexului oolitic sunt potabile și au debite suficiente pentru a constitui surse de alimentare centralizată a localității.

Unitatea hidrogeologică a dealurilor și platourilor înalte cuprinse în zona Dealului Mare-Hârlău și Culmea Holm cuprind ape acumulate în statele impermeabile formate de argile și marne, în fisurile rocilor de natură calcaroasă și grezoasă sau în intercalațiile de nisipuri oolitice.

Liniile de izvoare se formază la contactul dintre rocile acvifere și suportul impermeabil fiind adevărate surse de alimentare pentru localitățile de pe partea E a Dealului Mare (Cotnari, Zlodica, Buhalnița, Scobinți, Zagavia, Fetești) dar și din partea V a Culmei Holm (loc.Pârcovaci, Deleni, Hârlău). Aceste ape sunt bune din punct de vedere calitativ și au debite apreciate până la 5 l/s.

Unitatea hidrogeologică a versanților. Versanții dealurilor și platoruilor structurale sunt acoperiți de materiale provenite din alunecări, surpări, formate dintr-un amestec de argile, pietrișuri și nisipuri. În aceste formațiuni, apa din precipitații se infiltrează destul de ușor, formând pe suportul argilo-marnos, un strat acvifer propriu. Apa din aceste strate este în general potabilă, debitul este relativ bogat și constituie pricinpala sursă de apă a multor sate de pe coasta estică a Dealului Mare (Cârjoaia, Horodiștea, Lupăria, Poiana Mărului), precum și pe versantul sudic și vestic al Dl. Baban, Deleni, Cireșului (pentru satele Maxut, Bădeni, Ceplenița).

Unitatea hidrogeologică a depresiunii de contact Hârlău-Cotnari cuprinde zone întinse cu substrat de ape subterane datorită faptului că în zona de contact materialele grosiere proluvio-coluviale se cantonează la baza versanților iar văile afluenților pricipalelilor colectori le secționează astfel că se produce o modalitate mai ușoară de infiltrare și acumulare. În perioadele cu precipitații mai bogate datorită pantei reduse se produce o creștere a nivelului freaticului și chiar mlăștinirea (Bădeni, Ceplenița). În cazul opus, al scăderii nivelului apelor subterane din cauza unor secete, afluenții au de suferit producându-se uneori secarea lor.

Deleni

Apele subterane sunt legate direct de structura geologică, fiind cantonate în depozite permeabile de la baza formațiunilor de contact, în baza loesurilor și a depozitelor de nisip argiloase ale sarmațianului, în formațiuni deluviale de pe versanți. Cele mai importante ape subterane se întâlnesc în zona de podiș, sub depozitele de calcare și gresie și în interfluviile de nisipuri fiind puse in evidență de numeroase izvoare cu debite bogate și calitate corespunzătoare. Apa subterană este cantonată în baza complexului nisipos la peste 14-16m adâncime. Pe versanți circulă dezordonat cu descărcare din capul de strat granular, fiind prezentă la adâncimi diferite cuprinse între 4 și 8 metri.În perioadele bogate în precipitații, sub cornișă, în unele zone apare la zi sub forma unor izvoare de coastă .O parte din aceste izvoare au fost captate pentru alimentarea cu apă atât a localnicilor, cât și a orasului Hârlău ( captarea Fierbătoarea). Mare parte din localnici se alimentează cu apă din fântâni, construite de multe ori rudimentar, și amplasate necorespunzător din punct de vedere al normelor sanitare.Conducta de alimentare cu apă a orașului Hârlău, ce străbate teritoriul comunei Deleni de la nord la sud, și care conduce apa potabilă captata de la punctul Fierbătoarea.La această conductă s+au racordat un numar redus de consumatori din satul Deleni fiind în număr de 22 de gospodării( P.U.G,2000).

Există posibilități pentru alimentarea cu apă potabilă a satelor, prin extinderea captărilor existente și captarea de noi izvoare.

Forajul executat la Deleni, 906m, a scos în evidență existența unor strate de apă captive, conturate în depozite vechi paleozoice, care în viitor ar putea fi valorificate ca ape minerale curative si de tratament. Astfel între 700m și 900m au fost depistate ape de adâncime dispuse sub forma mai multor strate acvifere mineralizate (clorurosodice, iodurate, slab alcalino-feroase), mineralizarea crescând cu adâncimea 4,9-5,5g/l.În același foraj, au fost semnalate și slabe acumulări de gaze naturale.

Condiții hidrogeologice

Încadrarea interfluviului Bahlui-Siret din punct de vedere geomorfologic în Podișul Moldovei determină existența unor condiții specifice din punct de vedere geologic și morfostructural care influențează apariția și răspândirea apelor subterane. Pentru a evidenția cât mai bine rolul condițiilor geologice în formarea resurselor de apă, trebuie să precizăm că din punct de vedere al geologiei în Platforma Moldovenească, odată cu instalarea regimului de platformă stabilă s-au declanșat și procesele de acumulare a sedimentelor.

Având în vedere constituția litologică a Platformei Moldovenești, formațiunile geologice ce sunt susceptibile de a conține ape subterane sunt:

-Tortonianul – în faciesul recital,

-Volhinianul –pe conglomerate, gresii, calcare oolitice,

-Basarabian – pe calcarele de Repedea,

-Kersonian – in complexul superior

-Dacian – pe nisipuri și argile la o adâncime de cel puțin 100m,

-Cuaternar – în faciesurile lacustre, depozitele aluvionare, precum și loess – ul și depozitele loessoidale.

Datele de foraj indică faptul că atât fundamentul, cât și cuvertura sedimentară coboară spre sud și vest, în lungul unor fracturi, astfel încât formațiunile care apar la zi prezintă o ușoară înclinare 4-6m/km pe direcția NV-SE. Înclinarea generală a stratelor sedimetare spre sud-est a generat un cadru structurala parțial omegen de monoclin larg dezvoltat.

Dacă ar trebui să analizăm caracteristicile petrografice, chimice și mineralogice ale rocilor acvifere și acviclude din cadrul intrefluviului studiat, ar trebui să urmărim principalele tipuri de roci cu rol de colectare și de înmagazinare a apei subterane. Dintre aceste roci cele mai reprezentative sunt nisipurile Bârnova și Șcheia,gresia oolitică de Crivești, calcarele oolitice de Hârlău și Hărmănești, depozitele aluvionare din lungul teraselor si luncilor rețelei hidrografice.

Nisipurile de Bârnova și Șcheia au o granulometrie medie cuprinsă între 0,10 și 0,16 mm cu grosimi de 12 – 25 m, se încadrează în grupa nisipurilor siltitice și mai rar a celor argiloase (Dragomir,1998).

Calcarele oolitice de Hârlău – Hărmănești reprezintă principalele depozite carbonatate care alcătuiesc hidrostructura Dealul Mare-Hârlău. Acestea sunt alcătuite din punct de vedere petrografic dintr-o succesiune de plăci cu grosimi de la câtiva centimetri la 4-5 m, separate de intercalații cu grosimi milimetrice de nisipuri oolitice (Ștefan, 1997). Tot în cadrul acestei hidrostructuri sunt incluse și nisipurile de Bahlui-Sirețel și cele de Sticlăria-Sângeap cu granulometrie medie cuprinsă între 0,25 și 0,50mm.

Gresia oolitică de Crivești reprezintă principalul depozit de ape subterane din hidrostructura Bereslogi-Blăgești-Ruginoasa-Crivești-Băiceni. Din punct de vedere litologic aceste depozite au o alternanță de gresii pseudo-oolitice (în proporție de 67%), gresii calcaroase (20%), gresii litice (7%) și nisipuri, dispuse vertical prin plăci sau bancuri de 5-70cm (Dragomir, 1979).

În depozitele de terasă, acumulările sunt dispuse la diferite altitudini în lungul versanților principalelor cursuri de apă. Din punct de vedere petrografic și granulometric Dragomir în anul 1998 propune următoarele tipuri de granulometrie:

Tabel 6 Granulometria depozitelor de terasă din cadrul bazinului hidrografic Bahlui (după Dragomir, 1998)

În cazul depozitelor de luncă reprezentate de acumulări aluvionale ale principalelor lunci aferente interfluviului Bahlui-Siret. Acestea sunt formate din roci epiclastice cu grosimi variabile și acoperite de siltite și aleurite (Dragomir, 1998).

Tabel 7 Granulometria depozitelor de luncă din cadrul bazinului hidrografic Bahlui (dupa Dragomir, 1998)

Argilele sarmațiene de vârstă basarabiană constituie de obicei patul impermeabil al apelor infiltrate prin depozitele din partea superioară. Analizele chimico – mineralogice efectuate asupra acestor depozite constituite aproape în principal din pelite cu intercalații merno – calcaroase, indică un mediu de sedimentare marin pe cale de îndulcire și de apă puțin adâncă. În cadrul zonei studiate depozitele argiloase au un pH bazic cu valori cuprinse între 8 și 8,5, și o concentrație de săruri solubile de 0,8 – 1,2 % unde cationii de Ca2+ și Na+ și anionii SO42- și Cl- sunt predominanți. Aceste analize au evidențiat un deficit de de K+ scos în evidență și de analiza complexului de schimb cationic la care se remarcă predominarea ionului de Ca2+ și participarea constantă a ionului de Na+. Capacitatea totală de schimb cationic este cuprinsă între 9,35 și 20-30 me/100 mg sol, și confirmă predominarea mineralelor argiloase dioctaedrice de tip 2:1, în special a celor ilitice în fracțiunea granulometrică mai mică de 2 microni (Dragomir, 1998).

Din punct de vedere al proceselor pedogenetice, se desfășoară la suprafața depozitelor superficiale eluviale, deluviale, coluviale, și rezultate prin asocierea acestora, care au grosimi de până la 4-5 m. La nivelul platourilor și obârșiilor de văi aceste depozite au grosimi mai reduse, de 1-2m. Datorită manifestării eroziunii slabe și moderate, grosimea depozitelor eluviale prezente pe reversurile de cuestă poate, de asemenea, să fie mai redusă (2-3m). Pe versanții cu pante mai mari de 12-15%, apar frecvent la zi depozitele sarmațiene cu intercalații de marne, argile și nisipuri (Băcăuanu,1968).

Textura este determinată direct de o serie de indici fizici și hidrofizici ai depozitelor (porozitatea totală și de aerație, densitatea aparentă, gradul de tasare, coeficientul de ofilire, capacitatea de apă în câmp, conductivitatea hidraulică). Factorul geomorfologic condiționează și el evoluția proceselor pedogenetice prin două aspecte complementare: unul static, concretizat prin altitudine (mai puțin semnificativ în cazul bazinului Bahlui), pantă și expoziție, iar celălalt dinamic, concretizat prin natura și intensitatea proceselor geomorfologice actuale ce se desfășoară în cadrul acestui bazin (Băcăuanu,1968).

Eroziunea pe unitățile de platou este slabă și se manifestă sub formă areolară ceea ce duce la o grosime mai redusă a depozitelor superficiale. Conținutul de argilă crește ușor pe măsură ce ne apropiem de baza profilului de sol, fapt ce indică o aropiere a stratului argilo – marnos. În cazul văilor obsecvente se manifestă cel mai bine influiența morfologiei reliefului, panta mai accentuată determinând o eroziune mai intensă, ceea ce duce la reducerea grosimii depozitelor superficiale, deci sporește influiența substratului geologic asupra texturii depozitelor respective (Dragomir, 1998).

Tabel 8 Indici fizici și hidrofizici ai depozitelor din cadrul interfluviului Bahlui-Siret

(după M.Apetrei et. al., 1988)

Rețeaua hidrografică

Apele de suprafață

Apele de suprafață din zona Dealul Mare-Hârlău se grupează pe 2 aliniamente principale: Bahlui în E și Siret în V.(vezi harta hidrologică) Fiecare mare râu colectează un număr de afluenți care sunt împânziți pe toată zona.

Râul Bahlui reprezintă artera hidrografică principală a unității în E. Izvorăște din Dealul Mare-Tudora, de la altitudinea de 500m și are un curs permanent de la 435m alt. Are o lungime de 110,5 km, albia minoră bine conturată și cea majoră mai puțin vizibilă. Valea este îngustă și adâncă, cu versanți înclinați (10º), pe care aluncările de teren sunt fixate de pădure. În cadrul acestei văi apar ape subterane libere care asigură o scurgere permanentă a râului principal.

Până la Cotnari râul își păstrează caracteristicile inițiale, însă de aici Bahluiul curge printr-o depresiune de contact dezvoltată în cadrul Câmpiei Moldovei. În acest sector, șesul Bahluiului are lățimi de până la 2 km mai ales în locurile de debușeu al afluenților.

Afluenții Bahluiului, până la Cotnari au lungimi mici, cu bazine de recepție reduse și un relief degradat. Acest fapt a făcut ca în anii 1965 și 1970 șesul să fie inundat în urma unor ploi torențiale iar stratul de apă a crescut cu cca. 1 m înălțime.(Punctul hidrologic Hârlău, 1971).

De la izvor și până la vărsare, Bahluiul are următorii afluenți:

Bahluiețul, principalul afluent al râului Bahlui, izvorăște din Dealul Stroești de la altitudinea de 595 m. cursul permanant apare de la 355 m iar lungimea râului este de 50 km. În amonte de confluența cu râul Bahlui a fost realizată acumularea Podul Iloaiei, cu o suprafață de peste 150 ha și o pepinieră piscicolă de peste 40 ha.

Valea Pietrăriei- afluent de dreapta, izvorăște în zona împădurită iar la confluența cu Bahluiul formează o vale adâncă, cu rupturi de talveg.

Pârâul Valea Mare- izvorăște din Dealul Mare și străbate o bună parte din zonă. Este un afluent de dreapta important ca debit și prezintă un curs permanent de la o alt. de 400 m și până la 190 m unde se varsă în punctul numit Vama cu Tablă.

Valea Cetățuia izvorăște din zona platourilor structurale Berezlogi-Cetate.

Valea Pârcovaci izvorăște de sub platoul structural Sângeap-Sticlăria.

Valea Buhalnița este principalul afluent al Bahluiului, pe dreapta, izvorăște din zona platoului Sângeap-Sticlăria și debușează la S de satul Ceplenița. Buhalnița izvorăște de la 470 m (la S-E de Dealul Sângeap și drenează pe o suprafață de 33 km2.. Are o lungime de 16 km.

Afluenții de stânga sunt mici de dimensiune și cu bazine de recepție ce străbat o zonă puternic împădurită. Aceștia sunt: Valea Mocanului, Valea Mănăstirea, Valea Lacurile, Valea Nicolina-Hârlău, Valea Bădeni și Valea Broscăria.

Măgura izvorăște din partea N-E a Dealului Sticlăriei, de la altitudinea de 466 m. Drenează o suprafață de 78 km2, are o lungime de 16 km și o pantă medie de 15‰

Grafic 8 Regimul debitului mediu anual în perioada 1950 – 1990 la postul hidrologic Pârcovaci

Graficele efectuate pe o perioadă de 40 de ani expuse aici prezintă valori ale mediei anuale, maxime și minime depinzând de anumite caracteristici de relief, climă și hidrografie.(Graficul 8)

Valorile maxime pozitive în acest interval de timp sunt de peste 40000mc/s/an iar cele negative ating valoarea de 0mc/s/an ceea ce înseamnă că au existat ani bogați din punct de vedere pluviometric dar și ani foarte secetoși. (Graficul 9)

Minima absolută înregistrată în aceasta perioadă de timp este reprezentată de valoarea 0 ceea ce arată o perioadă secetoasă ce a străbătut regiunea localității Pârcovaci mai ales în anii 1954 și 1958.

Graficul 10)

Graficele efectuate la stația Hârlău se aseamănă într-o oarecare măsură cu cele de la Pârcovaci cauza fiind distanța apropiată între localități. (Graficul 11)

Scurgerea medie multianuala este evidențiată în primul rând de valorile debitului mediu anual. De-a lungul celor 119 km râul Bahlui prezintă un debit mediu anual care crește de la 0,43 m3/s la Hârlău, la 27 km distanță de izvoare la 1,16 m3/s la Podu Iloaiei până la 3,96m3/s la Holboca (la 5 km de punctul de vărsare)

Valorile scurgerii medii specifice cresc odată cu altitudinea medie a bazinelor de alimentare corespunzătoare stațiilor hidrometrice, coeficientul de corelație fiind de circa 0,75.

Râul Bahlui are un regim hidrologic torențial, caracterizat prin variații ale nivelelor și debitelor. Cel mai mare volum de apă este transportat primăvara după topirea zăpezilor și vara după ploile torențiale, când se produc și cele mai mari debite și nivele.

În timpul apelor mari, in teritoriul comunei Deleni, Bahluiul nu produce inundații.Celelalte văi din teritoriu sunt alimentate în principal din izvoarele din zona de tranziție și din ploi, având în aval același regim torențial, când creșterile de nivele și debite produc pe unele șesuri mici fenomene de inundații, șesul pârâului Mitoc în aval de Slobozia, aceste cursuri de apă generează exces de umiditate ce necesită drenări. Regimul de curgere torențial al pâraielor Mitoc și Gurguieta produc viituri, care dau nastere la eroziuni de maluri cu prăbusire de taluz.

Rețeaua apelor de suprafață este completată de numeroase iazuri, pe pârâul Gurgueta, existând o salbă de acumulare. Lanțul de iazuri de pe valea Gurgueta-Strâmbu, cât și de pe valea Mitoc sunt folosite ca iazuri agro-piscicole și induc un microclimat care ameleorează climatul continental din zona limitrofă și limitează in mare măsură inundațiile din aval. În afara faptului că aceste iazuri rețin o cantitate de apă în teritoriu, mai au un rol important în ameliorarea regimului hidrologic și climatic, precum și in economia comunei, respectiv: irigații, piscicultură, turism.

În prezent pe teritoriul comunei Deleni nu sunt semnalate zone, în care sa nu se asigure necesarul de apă și nici zone cu pericol iminent de alunecări de teren iminent.Există însă pericolul ca la un regim de precipitații bogat sau de lungă durată, văile pâraielor să poarte viituri care să dea naștere la eroziuni puternice.Acestea pot afecta stabilitatea zonelor limitrofe, fapt ce impune necesitatea lucrărilor de ameliorare și consolidare a malurilor zonelor populate.

Râul Siret

Bazinul Siret este cel mai mare bazin hidrografic de pe teritoriul țării. Ca poziție geografică el se încadrează în sistemele hidrografice estice, fiind delimitat la V de lanțul Carpaților Orientali , la N de Obcinele Bucovinei, la S-V de dealurile subcarpatice, la E de cumpăna de ape dintre bazinele Siret și Prut, iar la S de cumpăna de ape dintre bazinele Buzău și Călmățui.

Afluenții principali ai Siretului sunt: Suceava, Moldova, Bistrița, Trotuș, Putna, Bârlad și Buzău. El se încadrează cu aproximație între limitele de 24º49’ și 28º02’ long. estică și de 45º 03’ și 47º58’ latitudine nordică.

Configurația bazinului este asimetrică iar marea majoritate a afluenților sunt pe partea dreaptă și au izvoarele în Carpații Orientali. Dintre afluenții de pe partea stângă a Siretului numim: Turbata și Sirețel. Caracteristica principală a bazinului este divergența rețelei hidrografice, spre exteriorul arcului carpatic, încadrându-se în cursurile cu lungimi mai mari de 500 km, dar cu un debit secund după Dunăre (208 m3/s) (Tabelul 9)

Tabel 9 Date caracteristice ale bazinului hidrografic Siret

Lacuri și iazuri

Majoritatea lacurilor din cadrul bazinului hidrografic Siret sunt antropice, create în scopuri hidroenergetice. Cele mai numeroase sunt construite pe Bistrița, în regiunea de munte și continuând cu încă 10 acumulări în regiunea subcarpatică, până la vărsare.

În perioadele cu exces de umiditate toate aceste lacuri formează adevărate supape de reținere a apei, iar în perioadele de secetă acestea contribuie la reglarea debitului râului.

Amenajarea acestor lacuri au dus la crearea unui peisaj nou, cu funcții topoclimatice noi și un climat moderat, umezeală mai mare și mișcări locale de tip „briză lacustră”.

În zona cuprinsă de Bahlui întâlnim numeroase iazuri amenajate în scop piscicol și de agrement.

Acumularea de la Pârcovaci.

Pentru a limita efectul negativ al inundațiilor, cât și pentru a se păstra o cantitate de apă mai mare din apele scurgerii maxime pentru alimentarea cu apă potabilă a zonei Hârlăului dar și în scopuri agricole sau pentru piscicultură, s-a construit acumularea de la Pârcovaci.

Barajul Pârcovaci situat pe valea Bahluiului (la cca. 7 km amonte de Hârlău), la o alt. absolută de 154 m, a fost construit între anii 1978 și 1985. Este realizat din pământ presat, partea din amonte fiind îmbrăcată cu plăci betonate și armate. Lățimea barajului este de 250 m la bază și la coronament de 12 m. Este străbătut de numeroase galerii pentru injecție, deviere și golire de fund, drenaj, evacuare, camere de măsură și control privind comportarea „in situ”.

Lacul de acumulare are un volum de 10 mil.m3 de apă (la debite maxime poate reține până la 15 mil.m3) și se întinde pe 2,5 km lungime pe valea Bahluiului.

Pentru atenuarea viiturilor, în amonte de baraj s-au construit 18 de baraje de protecție din beton pe cursul Bahluiului, pe pârâul Humosul și pe pârâul Tisa (Foto 12). Acumularea Pârcovaci asigură alimentarea cu apă a orașului Hârlău: 50 litri/s pentru etapa I și 100 litri/s pentru etapa a II-a, în caz de dezvoltare.Acumularea asigură apărarea de inundații a localității Pârcovaci și a localității Hârlău.

V Utilizarea resurselor de apă

V 1.1. Apa potabilă.

"Apa subterană sau superficială care îndeplinește anumite condiții organoleptice, fizice, radioactive, bacteriologice si biologice, putând fi folosită în alimentație, se numește apă potabilă" (M. Pascu, 1968). În lucrarea sa, M. Pascu, împarte proprietățile organoleptice în gust și miros.

Mirosul este dat în special de substanțele minerale, de exemplu hidrogenul sulfurat din pirite, sau de catre subtanțele organice în curs de descompunere, dar și de organismele vii (alge, protozoare, etc.). Determinarea mirosului se face în condiții speciale. Temperatura trebuie să fie cuprinsă între 15 – 20º C și 60º C, iar apa este turnată într-un bol de sticlă de aproximativ 200 ml. Autorul realizeaza și un tabel în care este exprimată, în grade, calitatea apei.

Tabel 10 Mirosul apei (după M. Pascu, 1968)

O altă proprietate organoleptică a apei este gustul. Acesta se precizează imediat după determinarea mirosului, pentru a nu exista pericolul contaminării bacteriologice. Pentru determinarea gustului se ia o cantitate de 15 ml de apă în gură și se ține câteva secunde. Felul gustului se apreciază astfel: dulce, sărat, amar, sărat-amărui, acru, acidulat. Și pentru această proprietate M. Pascu alcătuiește un tabel în care este exprimat în grade gustul.

Pentru orașul Hârlău alimentarea cu apa se face din următoarele surse: Fierbătoarea Deleni (6l/s), acumularea Pârcovaci (50l/s apa fiind tratată într-o stație din cartierul Bojica, apoi înmagazinată într-un rezervor de 2500m3, după care este dirijată la consumatori), Sticlăria (3l/s, alimentează secția S.A. și vechiul complex avicol) (I. Minea, 2012)

Tabel 11 Gustul apei (după M. Pascu, 1968)

Caracteristicile fizice ale apei se referă în mare parte la turbiditate, temperatură, culoare și conductibilitate electrică.

Astfel, pentru indicatorii de oxigen, la toate stațiile de control, apa râului Bahlui și a afluienților acestuia se incadrează în clasa I-a de calitate pentru oxigenul dizolvat și în clasele a II-a și a III-a, pentru consumul biochimic și chimic de oxigen.

Culoarea apei este dată atât de către substanțele aflate în suspensie cât și de cele dizolvate. Aceasta se determină vizual cu ajutorul unei scări colorimetrice și se exprimă prin grade de culoare. Un astfel de grad reprezintă culoarea produsă de un miligram de soluție la un litru de apă. Pentru apa potabilă sunt permise 15 grade de culoare.

Turbiditatea apei este dată de către prezența substanțelor în suspensie. Determinarea aceasteia se bazează pe efectul Tyndall, conform căruia efectul luminos al unui fascicul de lumină este în funcție de conținutul de particule în suspensie intr-un lichid.turbiditatea maxim admisă este de 5 grade , un astfel de grad fiind reprezentată de turbiditatea produsă de un miligram de substanță într-un litru de apă distilată (după Stelea, 1968).

Reziduu fix reprezintă totalitatea substanțelor solide minerale și organice aflate în apă și se obține prin încălzirea apei până la 105°C, când se realizează evaporarea completă.Se exprimă în miligrame pe litru.

Indicatorii de mineralizare, reprezentați prin conținutul de fier, nitrați, nitriți Ph,reziduu fix, cloruri, se încadrează în categorie de calitate.Excepție fac doar concentrațiile de nitriți și nitrați , care la stațiile de monitorizare din sectorul inferior al râului Bahlui prezintă, în anumite condiții (poluări accidentale sau scăderi accentuate ale debitului râului Bahlui), valori mai ridicate , încadrându-se în categoria a IV-a de calitate.

Temperatura apei potabile se determină direct de la sursă prin introducerea unui termometru direct în apă, sau prin recoltarea a un litru de apă într – un vas, adus la temperatura apei. În cazul nostru apele subterane au o temperatură medie cuprinsă între 7º C și 10º C. Temperatura medie a apei de suprafață se ridică la peste 150 C, medie multianuală calculată de Schram Maria în 1971 fiind ceva mai ridicată, până la 15,5-160 C pentru lacurile din partea estică a bazinului Bahlui.

Regimul diurn prezintă valori maxime de temperatură ziua și minime noaptea, însă datorită dimensiunilor reduse, este puternic influențat de stările de vreme. Vara, de exemplu, pentru că încălzirea se realizeaza ușor până la fundul cuvetei, se pun în evidență condiții propice de instalare a homotermiei. Iarna, uneori pentru lacurile de dimensiuni mici, se poate produce chiar și înghețul total al apei. Deseori se produc variații termice diurne accentuate, datorită turbulențelor induse de circulația atmosferică locală, ceea ce duce la o instabilitate termică. Data medie de apariție a primelor fenomene de îngheț este în ultima parte a lunii noiembrie. Data medie de dispariție a fenomenelor de îngheț este la sfârșitul lunii martie

Cât despre caracteristicile chimice ale apei potabile, acestea trebuie să se incadreze în anumite limite. Pentru substantele organice, nitriți și nitrați valorile normale se stabilesc de către organele sanitare pentru fiecare regiune sau sursă de prelevare. Prin valori normale trebuie să înțelegem media diferitelor determinări efectuate peparcursul unui an. Depașirea acestora cu mai mult de 25% reprezintă o contaminare a apelor subterane potabile.

Duritatea apei este o proprietate fizico – chimică ce depinde de cantitatea de saruri de calciu, magneziu, aluminiu și fier dezolvate în apă. Aceasta se măsoară cel mai frecvent în grade germane. Un grad german de duritate indică 10 mg de oxid de calciu (CaO) într-un litru de apă.

Grafic 15 Duritatea totală înregistrată la stațiile Cotnari și Hârlău

O altă proprietate care nu trebuie neglijată este pH-ul, care este un indicator al acidității apei. Apa potabilă trebuie sa fie neutră, adică trebuie sa se incadreze între limitele de 6,8-8,5. Dacă pH-ul scade sub valoarea de 2,5 unități apa devine acidă si poate afecta anumite parți ale corpului care intră în contact cu acea apă. Totodată dacă valoarea acestui indicator trece de valoarea de 11 unități apa devine alcalină și poate irita ochii, pielea, mucoasa.

Grafic 16 Variația PH-ului la stațiile Cotnari și Hârlău

IV.1.2. Apa industrială.

Apa industrală reprezintă acea apă folosită în procesele tehnologice ale intreprinderilor. Aceasta se poate folosi pentru încălzirea locuințelor, pentru racirea diferitelor conponente ale fabriclor, se poate folosi și în procesul de fabricare a unor materiale.

Alimentarea cu apă a unităților industriale trebuie să aibă în vedere necesitățile cantitative și calitative ale consumatorilor, regimul hidrologic al zonei, raportul infiltrație – consum, posibilitățile de tratare, rentabilitatea (Pascu, 1968).

Disponibilul de apă, temperatura necesară și volumul dintr-un circuit sunt unii dintre factorii care determină alimentarea cu apă a unităților să se facă în circuit deschis (apa este folosită pentru a trece o singură dată prin procesul tehnologic iar apoi este eliberată), sau în circuit închis (apa este folosită, recondiționată calotativ și termic și este introdusă în circuit).

Calitatea apei folosită în domeniul industrial depinde de tipul și parametrii procesului tehnologic, după cum urmează:

Apa utilizată pentru încalzirea populației trebuie să respecte anumite condiții. Suspensiile de diverse proveniențe diminuează randamentul termic al apei. De asemenea suspensiile pot îngreuna transportul apei către utilizatori datorită depinerii acestora pe conducte.

Duritatea (temporară și permanentă), are ca efect depunerea de piatră pe pereții conductelor și a recipientelor de încălzire a apei. Depunerile de piatra pot afecta instalațiile de încălzire fie prin diminuarea coeficientului de transfer al căldurii, fie prin cedarea acestora.

Alte substanțe care pot duce la provocara de daune asupra instalațiilor sunt acizii humici, grasimile, uleiurile, substanțele zaharoase, etc.

Apa de fabricație este îmbunătățită în industrie pentru utilizarea acesteia ca materie primă, soluții, pentru transport, spălări, la prese, ca mediu hidraulic, etc. În general apa de fabricație este tratată în funcție de utilizarea ei.

Apa de răcire este tratată pentru folosirea ei în procesul de răcire a anumitor utilaje, instalații, la răcirea motoarelor cu ardere internă, a furnalelor, a aerului din instalațiile de ventilare, în scopul menținerii unei temperaturi optime.

Răcirea se face fie prin contact direct, fie prin amestec. În primul caz, apa nu este impurificată și printr-o răcire ulterioară aceasta poate fi reintrodusă în sistem.

Principalele condiții care trebuie îndeplinite de către apa folosită pentru racire trebuie să se încadreze în urmatoarele:

-duritarea temporară trebuie să fie cuprinsă între 8 – 10°;

-conținutul de Fe3O4 să fie sub 0,1 mg/l, deoarece prin precipitare se creeaza pericolul înfundării conductelor;

-să nu conțină hidrogen sulfurat, care poate provoca înfundarea conductelor prin formarea unor bacterii de sulf

-temperatura de ieșire se limitează 60 – 70° C, pentru a evita depunerile de piatră pe instalațiile de răcire.

Tratarea apei industriale se face în funcție de compoziția acesteia și de cerințele consumatorului. Astfel putem realiza o schemă generală a tratării apei brute pentru utilizarea sa în scopuri industriale.În primă fază trebuie îndepărtate toate suspensiile, prin coagulare(pentru sulfat de aluminiu, sulfat feros), prin filtrare, decantare și degresare. După ce această etapă a fost terminată urmează dedurizarea pentru care se utilizează fie metoda precipitării sărurilor ce dau depuneri, fie metoda schimbului de ioni (cu cationi de hidrogen sau sodiu).

Urmează metoda reducerii conținutului total de săruri prin schimb de ioni. O ultimă metodă de tratare a apei brute pentru utilizarea sa în unitățile industriale este degazarea, prin care se elimină oxigenul, bioxidul de carbon și alte gaze. Aceasta metodă se realizează termic, cu apă supraîncălzită, chimic cu ajutorul unor substanțe care reacționează cu gazele care se doresc a fi eliminate (sulfit de sodiu, hidrazină, etc.), cu absorbanți (hidroxid de calciu), sau prin filtrare cu ajutorul așchiilor de oțel (Stelea, 1968).

Analiza apelor subterane se face în deosebi pentru a păstra o continuitate a caracteristicilor ce i se impun apei în diversele ei utilizări industriale, pentru tot parcursul tehnologic.

V.1.3. Apa subterană folosită pentru agricultură.

Ca și în celelalte domenii ale vieții și activității omenești, apa are în agricultură un rol de prin ordin. Prezența apei în sol este necesară ca însăși solul pentru existența vegetației. În afară de aceasta, apa este un factor ce are o importanță capitală chiar și pentru formarea solului. Recunoscând această importanță, numeroși cercetători s-au ocupat de problema relației dintre apă și sol sub cele mai variate aspecte, dar toate conducând la același scop final: menținearea unei umidități optime pentru dezvoltarea culturilor, indiferent de regimul de precipitații.

Pentru menținerea umidității optime se incearcă executarea de lucrări și operații care se numesc lucrări hidroameliorative. Scopul acestor lucrări este:

Îndepărtarea excesului de umiditate din sol, prin scoaterea acestuia de sub inundații sau prin scăderea apelor subtarane, făcându-l apt pentru agricultură; ansamblul acestor lucrări se numește desecare.

Introducerea în teren a unei anumite cantități de apă cu proprietăți corespunzătoare necesităților culturii; ansamblul acestor lucrări se numește irigare.

Folosirea irigațiilor este determinată de bilanțul de apă din sol, reprezentat prin coeficientul bilanțului de apă, care poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea 1. Atunci când coeficientul bilanțului de apă este mai mare decât 1, considerăm că zona are un surplus de apă, care se manifestă printr-o densitate a rețelei hidrografice, prin ridicarea nivelului apelor subterane aproape de suprafața topografică și prin apariția de izvoare. În cazul acesta lucrarile hidroameliorative care au prioritate sunt cele de desecare.

Când coeficientul este mai mic decât , zona are umiditate insufiecientă, densitatea rețelei hidrografice este mică, iar nivelul apelor subterane este la mare adâncime. În acest caz necesare sunt lucrările de irigare.

În cazul în care umiditatea este instabilă, coeficientul de umididtate variază în jurul valorii de 1.

Variația bilanțului de apă este în principal dată de variația apelor de suprafață și cele freatice. În cazul apelor freatice bilanțul este descris de relația:

unde Wi reprezintă infiltrația provenită din precipitații ,

Eo – evapotranspirația

G – aportul de ape freatice din zonele învecinate spre zona ce intereseză

A – condensarea în sol

O – scurgerea apelor freatice dintr-o anumită zona spre zonele vecine (Pascu, 1983).

Când cantitatea de apă din sol este mai mare decât capacitatea maximă de umezeală, surplusul de apă se scurge spre apele freatice; în cazul în care este un deficit de apă, rezervele de apă scad, iar nivelul apelor subterane scade și el.

Între variația nivelului apelor freatice și variația conținutului de apă din stratul de sol activ există următoarele relații: influiența apelor freatice se manifestă doar atunci când nivelul apei freatice este mai mic decât suma grosimii stratului de sol și a înălțimii maxime de ridicare capilară a apei în sol. Un surplus de apă în sol va determina o ridicare a nivelului apei subterane, dar numai în cazul unor proprietăți specifice ale solului: structura granulometrară și potențialul de umiditate corespunzător.

Deoarece nivelul apelor subterane condiționează regimul de apă din sol, este necesar ca acesta să se afle la adâncimi corespunzătoare bunei dezvoltări a plantelor în stratul de sol activ. Când rezerva și bilanțul apei sunt negative față de stratul de sol activ, este necesar să se împiedice evaporarea, completarea deficitului de apă se face prin irigare. Când bilanțul și rezerva de apă sunt pozitive, limitele de umiditate sunt depășite, fiind necesară o intensificare a consumului de apă, care se face cu ajutorul desecării.

La executarea de irigații sau desecări, trebuie să se țină seama că prin modificarea condițiilor naturale se poate produce o sărăturare a solului, care este determinată, fie de adâncimea necorespunzătoare a nivelului apelor subterane, fie de calitatea apelor folosite în irigație.

V.1.4. Desecări

Desecările sunt lucrări hidroameliorative ce se execută în scopul înlăturării excesului de apă din sol. Prin desecare se urmărește asigurarea unui regim hidric corespunzător cuprins între umiditatea minimă și cea maximă.

Problemele desecărilor sunt foarte variabile, în funcție de factorii naturali. În categoria lucrarilor de desecare intră și lucrările de coborâre a nivelului apei subterane pentru executarea construcțiilor.

Terenurile care necesită lucrări de desecare prezintă anumite caracteristici, după care pot fi identificate:

– culoarea plantelor este mai deschisă

– după precipitații mai abundente sunt acoperite cu apă

– deasupra lor se produce ceața, din cauza evaporației intense

– zăpada se topețe mai târziu, iar vegetația se dezvoltă mai greu.

Excesul de umiditate din sol este determinată de condițiile geomorfologice, hidrologice, hidrogeologice, de slaba permeabilitate a solului și de folosirea nerațională a solului.

În cazul în care se constată că factorul principal este nivelul ridicat al apelor subterane, este necesar să se ia măsuri pentru drenarea apelor subterane, pentru limitarea alimentării acestora și pentru combaterea cauzelor subinundării.

O atenție deosebită trebuie acordată luncilor de lângă terase, care pot primi atât apă dinspre râu cât și dinspre terase, dând naștere la mlaștini de izvoare.

Cea mai adecvată metodă pentru îndepărtarea excesului de apă din sol se alege în funcție de cauza care provoacă acest exces. Lucrările de desecare trebuie și ele să îndeplinească anumite condiții.

Unele dintre aceste condiții trebuie să se asigure că evacuarea apelor de suprafață este facută într-un sistem organizat,astfel încât acestea să nu stagneze mai mult decât este necesar. O altă condiție este aceea că trebuie să se mențină un nivel al apelor subterane în limitele cerute de dezvoltarea plantelor și evitarea sărăturărilor.

Tot aici mai putem preciza și că aceste lucrări trebuie să evite pătrunderea apelor de suprafață din alte zone în în cuprinsul suprafeței ce ne interesează, să împiedice subinundarea, să permită drenarea apelor și să permită mecanizarea lucrărilor agricole.

Condiția principală pentru asigurarea eficienței lucrărilor de desecări este realizarea unui nivel corespunzător apelor subterane, pentru a permite circulația ușoară a aerului și alimentarea cu apă a plantelor. Adâncimea minimă la care trebuie coborât nivelul apelor freatice pentru a asigura o umiditate satisfăcătoare a solului sau cel puțin o umiditate mai mică decât minimul admisibil, atât în perioada de vegetație cât și în perioada în care terenul nu este acoperit cu plante, se numește normă de desecare. Aceasta variază în funcție de tipul solului, dar și în funcție de tipul plantelor cultivate pe terenul respectiv.

La cercetarea condițiilor de realizare a unui sistem de desecare trebuie să se aibă în vedere că suprafața ce interesează nu poate fi considerată izolat, ea suferind influiența suprafețelor vecine.

O atenție deosebită trebuie acordată studiilor geologice tehnice și hidrogeologice, care trebuie să clarifice și să precizeze datele care prezintă interes deosebit în executarea lucrărilor de desecări:

– afuxul de apă din zonele învecinate și condițiilor de drenaj ale acestuia;

– evoluția nivelului apelor subterane sub influiența desecărilor;

– posibilitatea de folosire a apelor freatice;

– metode de executare a lucrărilor.

Desecarea solurilor mlaștinoase duce la creșterea capacității protante ale acestora, făcând posibilă mecanizarea muncilor agricole.

Deși problemele cele mai complicate în desecări le pun apele de suprafață, este necesar să se stabilească și aportul apelor freatice, de care trebuie ținut cont când se fac calculele pentru dimensionarea rețelei de colectare – evacuare.

La efectuarea lucrărilor de drenaj trebuie să se țină seama de eventualele denivelări ale stratului impremeabil, în acest caz așezarea drenurilor trebuie să se facă în mod corespunzător.

În cazul statelor acvifere groase, se folosește drenarea prin pompare din puțuri verticale, iar în cazul în care când sub startul impermeabil există un orizont permeabil gros, desecarea se face cu ajutorul puțurilor absorbante. În acest caz, trebuie carcetate și determinate condițiile de drenare a orizontului permeabil.

V.1.5. Irigații

Irigațiile sunt lucrări hidroameliorative efectuate în scopul de a se asigura aprovizionarea constantă cu apă a solului, cu o cantitate suplimentară față de cea existentă în mod natural, pentru menținerea unei umidități optime pentru dezvoltarea culturilor.

Pe baza cercetărilor hidrogeologice se determină condițiile hidrodinamice și hidrochimice pentru a face o prognoză privind influiența irigațiilor asupra condițiilor hidrodinamice ale apelor freatice și evoluția sărăturării solului.

În funcție de scopul urmărit se deosebesc mai multe tipuri de irigații:

– de umezire – prin care se completează deficitul de umezeală (de la coeficientul de ofilire la capacitatea de câmp);

– de spălare – se urmărește desalinizarea solului sărăturat sau în curs de sărăturare;

– termoreglatoare – are în vedere modificarea temperaturii solului sau a aerului;

– de fertilizare – se are în vedere introducerea în sol a substanțelor nutritive.

Pentru calculul hidraulic al canalelor de irigație trebuie conoscută adâncimea nivelului apelor subterane. Când apele subterane se găsesc la adâncime mare și apa de infiltrație din canalul de irigație nu întâlnește nici un obstacol, atunci infiltrația se produce nelimitat; dacă nivelul apei se află la cote superioare față de canalul de irigație, nivelul apei din canal se va ridica.

Captarea apelor subterane pentru irigații se face prin metode obișnuite de captare, cum ar fi: captarea de izvoare, săparea de puțuri și foraje, executarea de drenuri.

Dintre sistemele de irigație, cel care determină cel mai puțin ridicarea nivelului apei subterane este irigația prin aspersiune, deoarece prin acest sistem se poate administra exact cantitatea de apă de care are nevoie solul.

În cazul în care este necesară ameliorarea sărăturării solului se recomandă executarea unei rețele de drenuri pentru coborârea nivelului apei subterane și executarea de irigații pentru spălarea sărurilor solubile.

Folosirea apelor pentru irigații poate avea atât avantaja cât și dezavantaje. Apele subterane se folosesc pentru irigații în cazul în care apele de suprafață nu sunt corespunzătoare sau atunci când ele sunt în cantități insuficiente.

Dintre avantaje putem menționa posibilitatea irigării suprafețelor mici direct la locul de irigare, fără a se executa lucrări de aducțiune costisitoare. Nu necesită lucrări pe suprafețe mari, rețeaua de suprafață fiind în general scurtă. Tot în categoria avantajelor mai putem preciza și faptul că folosirea apelor freatice pentu irigații nu provoacă înnămolirirea canalelor, deoarece nu conțin suspensii; conduc la scăderea nivelului apei subterane și costul instalațiilor este foarte scăzută.

Un dezavantaj în folosirea apelor subterane pentru irigații este acela că apele freatice nu se găsesc tot timpul la aceeași adâncime, sau au debite foarte mici. Pe lângă acest dezavantaj mai putem menționa că apele freatice pot avea o mineralizare ridicată și nu pot fi folosite; dacă nu este arteziană necesită mijloace mecanice de ridicare a acesteia la suprafață. Mai putem menționa că necesită folosirea de îngrățăminte, are temperatura scăzută și necesită construirea de bazine pentru încălzirea apei

V.1.6 Calitatea apelor

Din punct de vedere al distribuției spatiale a forajelor de monitorizare a calității apei subterane se evidențiază concentrarea acestora în zonele joase, de câmpie (unde potentialul acvifer este mai mare dar și vulnerabilitatea la poluare a acviferelor este mai mare) și o distanțare din ce în ce mai mare în zonele înalte.

În natura apelor subterane au intervenit o serie de modificări cantitative, calitative, ca urmare a executării unor lucrări hidroameliorative și hidrotehnice, inclusiv captări, precum și datorită poluării , cu deosebire în cazul apelor freatice.

Apele subterane sunt ascunse observațiilor directe, ceea ce face ca poluarea să fie sesizată târziu, de obicei când deja aceasta a afectat o captare, precum și la faptul ca au viteze mici de deplasare, ceea ce determină ca refacerea calităților naturale ale apei , după dispariția sursei de poluare, să dureze un timp îndelungat, uneori zeci de ani.

Orice activitate economică care poate afecta starea apelor se efectuează în baza autorizației emise de organele de protecției a mediului, gospodăririi apelor și organelor administrării locale și în urma expertizării ecologice a proiectelor. S-a menționat, de asemenea, că una din condițiile importante ale documentației privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător o constituie impactul activității preconizate asupra stării apelor subterane.

Apele subterane sunt “resurse ascunse” care sunt cantitativ mult mai importante decât apele de suprafață și pentru care prevenirea poluării, monitoring-ul și reabilitarea sunt mult mai dificile decât pentru apele de suprafață, datorită inaccesibilității lor. Acest caracter ascuns face dificilă atât localizarea și caracterizarea adecvată a poluării cât și înțelegerea impacturilor poluării, având adesea ca rezultat o lipsă de conștientizare și/sau evidență a extinderii riscurilor și presiunilor.

Aproximativ 70% din resursele apelor subterane din Moldova se conțin în cadrul formațiunii Baden-Sarmat, formațiune cu grosimea de aproximativ 30-50 metri și adâncimea medie a sondelor în jur de 50 metri în partea de nord a Moldovei, 100-200 metri în partea centrală a republicii și 200-260 metri în sudul Moldovei. Principalii contaminanți depistați în formațiunea Sarmațianului Baden sunt NO3, SO4, Flor, TDS (substanțe solide totale dizolvate) și duritatea apei. Celelalte 30% din resursele de apă freatice sunt distribuite în alte zone acvifere. Apele subterane prezintă parametri relativ constanți. Ele se caracterizează prin mineralizare ridicată, conținut bogat de dioxid de carbon și concentrație scăzută a oxigenului. Din punct de vedere calitativ, apele freatice sunt considerare curate și se înscriu în normele de potabilitate sau pentru utilizări industriale puțin pretențioase. Apele subterane pot conține și elemente a căror concentrație depășește normele admise pentru utilizarea în scop potabil sau industrial. Acestea depind de compoziția terenului și se referă de obicei la conținutul de fier, mangan, calciu, magneziu, hidrogen sulfurat, fluoruri, carbonat, bicarbonat, amoniu, azotit, azotat etc. În acest caz se impune abordarea unor sisteme de tratare, mai ales dacă apa este destinată consumului uman.

În cazul resurselor de apă subterană, poluarea se produce prin infiltrarea substanțelor impurificatoare solide și lichide datorită apelor meteorice, care spală deșeurile de pe sol în mod organizat sau dezorganizat și a apelor de canalizare care pătrund în sol prin neetanșeitățile rețelei de conducte.

Sursele de impurificare în cazul apelor subterane pot fi:

– impurificări produse ca urmare a unor lucrări miniere sau foraje de ape saline, gaze sau hidrocarburi;

– impurificări produse de infiltrații de la suprafața solului a tuturor categoriilor de ape care produc și impurificarea dispersată a surselor de suprafață;

– impurificarea produsă în secțiunea de captare datorită nerespectării zonei de protecție sanitară sau a condițiilor de execuție.

Calitatea apelor subterane este determinată de structura geologică a stratului străbătut și de factorii hidrodinamici. Gradul de poluare a apelor subterane depinde de asemenea de caracteristicile mediului poros din zona de pătrundere spre pânza de apă subterană.

Eforturile de a proteja resursele de apă subterană trebuie să aibă loc la toate nivelurile de guvernare. O atenție specială la tipurile și densitatea de utilizare a terenurilor permise ar trebui să se aplice, în domeniile care oferă prea puțină protecție naturală a apelor subterane. Acest lucru ar trebui să se aplice, de asemenea, în cazul în care nivelul de protecție este necunoscut.

Calitatea apelor subterane în zonele urbane este puternic influențată de factorii antropici. Colectarea, sistematizarea și interpretarea datelor ce definesc calitatea apelor necesită un efort concentrat atât la nivelul companiilor de exploatare a apei și foraj, cât și la nivelul regiilor de apă. Cunoașterea în detaliu a caracteristicilor calitative ale unui acvifer poate conduce la o gestiune adecvată și durabilă a resurselor de apă.

Majoritatea hidrostructurilor au suferit în timp procese de contaminare a apei cu azotați. Cauzele contaminîrii acviferului freatic cuazotațisuntmultipleși au un caracter cumulativ. Cele două surse majore, cu pondere importantă în contaminarea cu azotați sunt: spălarea permanentă a solului impregnat cu oxizi de azot de către precipitațiile atmosferice și apa de la irigații și apa de suprafață (râuri, lacuri) în care s-au evacuat ape uzate încărcate cu azotați.

Poluarea apelor de suprafață pentru întocmirea planului de management între râurile Siret și Prut, administrația bazinală de ape Prut-Bârlad a realizat o analiză detaliată a calității apelor. Astfel s-au identificat 23 de surse principale de poluare dintre care pot fi menționate stațiile de epurare Iași, Hârlău, Podu Iloaiei care evacuează substanțe în cursurile de apă și care nu au un plan de prevenire a poluării accidentale

Poluarea freaticului este cel mai adesea un fenomen aproape ireversibil și are consecințe grave asupra folosirii rezervei subterane la alimentarea cu apă potabilă. Depoluarea surselor de apă din pânza freatică este extrem de anevoioasă, dacă nu chiar imposibilă.

Impurificarea sau poluarea apelor de orice natură este una din cele mai mari probleme în ziua de astăzi, iar orice modificare a uneia dintre proprietățile apei de suprafață sau subterane reprezintă un tip de poluare. În acest sens, cauzele poluării pot avea natură directă și/sau indirectă.

Despre calitatea apelor minerale putem spune că aceasta reprezintă o problemă prioritară pe plan mondial, iar singura sursă de ape nepoluate o reprezintă rezervorul de ape subterane, menținerea acestei rezerve reprezintă o condiție vitală pentru omenire.

Apa subterană este o sursă bună de apă potabilă datorită proprietăților solului, de purificare.

Poluarea apei subterane poate fi de tip continuu sau accidental și se poate datora unor poluanți industriali, agricoli, sanitari.

Principalele cauze de poluare ale acviferelor sunt:

1. Extragerea excesivă din puțuri (mai mult decât poate asiguraacviferul)

2. Introducerea poluanților în apele freatice prin intermediul apelor de suprafață: a) din fosele caselor sau din tratarea apelor uzate, menajere; b) din efluenții industriali (apa uzată, neepurată suficient); c) din gunoiul solid amestecat cu apa; d) folosirea excesivă, în agricultură, a pesticidelor și a îngrășămintelor; e) din scurgeri accidentale.

3. Salinitate excesivă. Aceasta se produce datorită precipitațiilor reduse care nu

pot realimenta pânza freatică.

4. Poluare datorată sistemelor de canalizare deficitare.

5. Poluare datorată stațiilor de epurare exploatate necorespunzător.

Pentru o utilizare controlată a resurselor de apă subterană, protecția apelor se referă la ansamblul de măsuri pentru păstrarea calității apelor si organizarea unei exploatări raționale, pentru crearea unei situații de echilibru între exploatare-refacerea zăcământului.

Măsurile de conservare ale apelor subterane se iau și se aplică încă din faza de execuție a forajelor și de captare a sursei. Toate forajele ce se execută se fac numai după ce s-a primit avizul forurilor competente.Condițiile de exploatare a apelor subterane trebuie stabilite în funcție de normele și legile în vigoare, ce privesc ocrotirea apelor subterane, pentru a se evita epuizarea și contaminarea zăcământului.

De asemenea, pentru instalțiile de captare a apelor subterane, se întocmesc anumite documentații ce cuprind: profilul geologic, tipul utilajului de captare, informații despre stratul acvifer, precum și rezultatele obținute în urma pompărilor.

Trebuie stabilit și regimul de exploatare a zăcământului, ce ține cont de anumiți factori. Dintre aceștia menționăm: distanța de la exploatare până la consumator, adâncimea acviferelor, debitele minime ale puțurilor ce se află în exploatare, distanța dintre două puțuri de exploatare, precum și durata sau numărul de ani în care va funcționa captarea.

O atenție deosebită o pun și autoritățile compentente în domeniu, ce pot indica măsurile necesare de păstrare a calității apelor în curs de exploatare, cercetarea instalațiilor ce servesc în procesul de captare, precum și fixarea unor termini obligatorii pentru respectarea măsurilor pentru conservarea apelor subterane.

Obiectivele pentru apele subterane ale Directivei – cadru a Apelor acoperă un anumit număr de etape pentru atingerea stării (cantitative si chimice) bune până în 2015. Ele cer statelor membre:

1.Să definească și să caracterizeze corpurile de ape subterane,

2.Să înfințeze registre cu ariile protejate,

3.Să stabilească rețele de monitoring al apelor subterane.

Pentru conservare, în timpul execuției lucrărilor de captare se poate stabili un perimetru de protecție, ce se realizează în urma unui studiu al zonei respective

Împotriva poluării apelor subterane se pot lua mai multe măsuri: protecția, prevenirea, dar și decontaminarea. Am amintit mai sus, că în cazul protecției se delimitează un perimetru de siguranță al izvorului sau a zonei de exploatare/captare. Pentru prevenire, se pot elimina rând pe rând, totți factorii potențiali cu risc de impurificare și efectuarea controalelor periodice asupra calității apei. Iar în cazul decontaminării, prin diverse procedee, se elimină prin tratare factorii poluanți, restabilirea echilibrului în acea zonă , dar și calitățile apei subterane. Pe lângă cele amintite mai sus, se mai poate vorbi și despre stabilirea unor perimetre de protecție sanitară.

VI.Vegetația

Dealul Mare-Hârlău, fiind situat la intersecția dintre stepă și soluri de pădure, reprezintă o regiune în care domină mai multe tipuri de vegetație; de la cea de stepă până la păduri compacte.

Trecerea de la complexul de vegetație cu ierburi de stepă și petece de pădure din partea Câmpiei Moldovei la masivul păduros cu stejar (Quercus), fag(Fagus silvatica) și carpen (Carpinus betulus) se remarcă printr-o limită puțin neobișnuită prin faptul că nu corespunde limitei climatice, și acest fapt face ca pădurea să înainteze spre stepă.

Vegetația spontană

Pe întreg teritoriul zonei Dealul Mare-Hârlău deosebim două categorii de vegetație: spontană-lemnoasă și ierboasă.

Pădurea

Pădurea prezintă două subzone, respectiv, stejar(Quercus) și fag(Fagus silvatica) și subzona fagului caracteristică dealurilor înalte (D. Mare, Bobeica, Pleșu ș.a.) unde uneori acesta se întâlnește în stare pură, și nu trebuie neglijată prezența spontană a mesteacănului(Betula verrucosa). Tăierile efectuate în ultimii 30 de ani au determinat unele schimbări în structura arboretelor, în sensul că au fost aclimatizate specii de mare valoare economică cum ar fi : molidul(Picea excelsa), pinul (Pinus maritima), laricea (Larix deciduas) ș.a.

Pădurile acestor locuri sunt alcătuite din stejar pedunculat, gorun (Quercus petraea), cer (Quercus cerris), gârniță(Quercus frainetto) cu care se asociază carpenul (Carpinus betulus), teiul pucios (Tilia cordata), teiul argintiu, frasinul (Fraxinus excelsior), arțarul (Acer platanoides), jugastrul (Acer campestre), speciile de ulm (Ulmus),

Apar de asemenea mărul pădureț (Malus sylvestris), părul pădureț, cireșul (Cerasus avium), nucul sălbatec (Juglans regia) etc. În această compoziție floristică variată își face simțită prezența tot mai mult pe măsură ce altitudinea crește fagul care în unele zone ajunge în stare pură. Acolo unde pădurea este mai luminoasă își fac apariția arbuștii : alunul (Corylus avellana), cornul (Cornus mas), călinul (Viburnum opulus), lemnul râios (Evonymus verrucosa), porumbarul (Prunus spinosa), măceșul (Rosa canina), sângerul (Cornus sanguinea)., lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), păducelul (Crataegusmonogyna), murul (Rubus), socul (Sambucus nigra) etc. La acestea se adaugă și o bogată floră ierboasă din care amintim pe cele mai semnificative : floarea paștelui (Anemona nemorosa), ferigi, laptele câinelui (Euphorbia cyparissias), mierea ursului (Pulmonaria officinalis), pecetea lui Solomon (Iris germanica), pochivnicul (Asarum europaeum), rogozul de pădure (Carex silvatica), firuța de pădure (Poa silvatica), urzica moartă (Lamium maculatum) precum și efemeridele de primăvară – ghiocelul (Galanthus nivalis), viorele (Scilla bifolia), toporași (Viola), brebenei (Corydalis), lăcrămioare (Convallaria majalis) ș.a. care alcătuiesc flora de mull a zonei. În mediul de pădure se dezvoltă și diverse specii de ciuperci, multe din ele fiind comestibile, ca de exemplu: zbârciogii (Morchella), hribii (Boletus edulis), gălbiorii, râșcovii, iuțarii (Lactarius piperatus), ghebele (Armillaria mellea) ș.a. În poienele pădurii se află o floră ierboasă alcătuită mai ales din graminee din care menționăm : Festuca valesiaca, Festucarupicola, Koeleria maerantha iar dintre dicotiledonate sunt prezente sunt prezente Trifolium campestre,Trifolium repens, Medicago lupulina, Vicea eraceae, Primula officinalis ș.a. (foto nr.7)

Pădurea din regiunea de podiș situată aproape de coasta de tranziție este reprezentativă prin păduri colinare de Quercus sessiliflora cu Fagus silvatica și Carpinus betulus.

Pajiștile

Ocupă suprafețe întinse atât pe platourile despădurite în scopul transformării pădurii în pășune,( Bolohani și Trei Pietre etc.) cât și pe versanți.

Datorită pășunatului uneori excesiv și fără măsuri de regenerare și ameliorare, în parte, acestea sunt degradate, exemplu – pășunea Rediu, pășunea Capu Codrului etc.

Dintre graminee se întâlnesc: păiușul (Aira caespilosa), firuța (Poa), golomățul (Dactylis glomerata), obsiga (Bromus secalinus), firuța de stepă, pirul gros (Agropyrum repens), coada vulpii etc.

Amintim și leguminoasele (Foto 16) care împreună cu gramineele formează aproape întreaga compoziție floristică a pășunilor și fânețelor : trifoiul alb, trifoiul roșu (Trifolium pratense), lucerna galbenă (Medicago sativa), sulfina (Melilotus officinalis), măzărichea (Vicia dumetorum) ș.a. Între plantele ierboase am mai determinat: scaiul dracului, pălămidă (Cirsium arvense), lumânărica (Verbascum thapsus), talpa gâștii, cimbrișorul (Thymus vulgaris), cârcelul, zâzania, pelinița (Artemisia pontica), laptele câinelui, coada șoricelului (Plantago lanceolata) sau mac roșu (Papaver rhoeas papaveracee) (Foto 15) etc..

Scurtă descriere a speciilor prezente în Dealul Mare-Hârlău

Cypripedium calceolus (papucul doamnei)

Denumirea populară sugerează forma deosebită a florii, de pantof. Este o specie rară, declarată și specie monument al naturii și face parte din familia Orchidaceae (orhidee). Plantă perenă cu rizom târâtor, acoperit cu solzi, din care pornesc numeroase radacini. Tulpina este cilindrica, frunze lat eliptice sau ovate, dispuse altern. Flori solitare, uneori cate doua, cu labelul ca un papuc galben; celelalte foliole ale perigonului purpurii-brune. Fructul este o capsula cu numeroase seminte. Cele cateva zeci de mii de seminte arata ca pudra de talc si pentru germinare au nevoie de o ciuperca pentru simbioza. Crește la semiumbră, în făgete sau în păduri de amestec . Este înscrisă în formularele siturilor Natura 2000 de tip SCI PădureaGhiorghițoaia, Făgetul Humosu, Pădurea Bârnova-Repedea, PădureaHomița.

Vegetația intrazonală

În afara asociațiilor vegetale prezentate mai întâlnim și o vegetație intrazonală care corespunde luncii Siretului și a Bahluiului, respectiv a afluenților acestora cât și unor versanți, îndeosebi cei afectați de alunecări și chiar unele platouri. În cadrul acestei vegetații distingem :

Vegetația luncilor alcătuită din esențe lemnoase slabe ca: plopul alb (Populus alba), plopul negru (Populus nigra), răchita albă (Salix incana), salcia (Salix), salcia căprească (reg.), arinul (Alnus), și cu ierburi ca : stuf (Phragmites communis), papură (Typha), menta broaștei (Mentha), pipirig (Bolbochoenus maritimus), rogoz (Carex), piciorul cocoșului de baltă (Ranunculus pedatus) ș.a.

În perioada după 1960, vegetația luncilor și zăvoaielor a fost înlocuiră cu plantații de plop euroamerican. care au schimbat aspectul pitoresc, liber și sălbatec ,apărând peisajul sobru, ordonat și sever.

Vegetația de mlaștini (palustră) apare pe areale mici pe întregul teritoriu. Vegetația este alcătuită din plante higrofile (Foto 19) cum ar fi: rogozul (Carex), pipirigul (Bolbochoenus maritimus), papura, stuful, la care se adaugă răchitanul (Lythrum salicaria), săgeata apei (reg.), stânjenelul de baltă (Iris pseudacorus) precum și plante hidrofile dintre care menționăm: iarba broaștei (reg.), otrățelul (Utricularia vulgaris), cosorul (Ceratophyllum demersum), broscărița (Potamogeton natans), lintița (Lemna) ș.a.

Halofitele se întâlnesc în asociații, pe sol umed (higrohalofite) și în asociații pe soluri uscate (xerohalofite)

Xerohalofitele sunt răspândite pe coaste cu iviri de marne, soluri sărate așa cum se observă la Zlodica, pe Dealul Năslăului, la nord de Hârlău și conțin în asociație, halofite, cum sunt statice gmelini, kochia prostrata etc.

Higrohalofitele se întâlnesc în sărăturile umede de coastă de vale sau de luncă, și conțin în special aster cinereus, aster punctatus, aster tripolium și specii de carex.

Vegetația palustră ocupă suprafețe mai restrânse în prezent ca urmare a lucrărilor hidroameliorative efectuate în perioada 1980-1990 pe terasele inferioare ale Siretului, prin desecarea unor bălți și introducerea acestor suprafețe în circuitul agricol. Trebuie amintit că, pe alocuri apare și o vegetație de sărături (halofilă).

Plantele medicinale sunt în număr destul de mare, atât în pădure cât și pe cuprinsul pajiștilor. Dintre cele mai importante și care pot face obiectul recoltării amintim: coada șoricelului(Plantago lanceolata), mușețelul (Matricaria chamomilla), pojarnița (Hypericum perforatum), sulfina (Melilotus officinalis), pătlagina (Plantago major), podbalul (Tussilago farfara), cimbrișorul (Thymus vulgaris), mătrăguna (Atropa belladona), păpădia (Taraxacum officinale), teiul (Tilia), socul (Sambucus nigra), păducelul (Crataegus monogyna), măceșul (Rosa canina), salcâmul (Robinia pseudacacia), cireșul (Cerasus avium), cornul (Cornus mas), mesteacănul (Betula verrucosa) etc.

Foto 21 Coada șoricelului (achilea millefolium asteracee) și Mușețel (Matricaria Chamomilla asteracee)

Vegetația cultivată

Vegetația arbustivă cultivată este răspândită în toată zona, fără a ține seama de o distribuție determinată de condițiile de creștere a diferitelor specii sau varietăți de pomi roditori. În ceea ce privește speciile de pomi fructiferi, aici întâlnim un procentaj majoritar pentru prun (46,75%), măr (10,73%) și cireș (9,54%).

Este de remarcat prezența scorușului (Scorbusdomestica), care s-a găsit mai ales în Buhalnița și un exemplar la Scobinți, apoi predominarea zarzărului și caisului față de zarzărul de munte, care apare sporadic și care a fost adus de localnici din Nord.

Vița de vie se remarcă în zonă prin cele mai renumite potgorii din Moldova întreagă: potgoria Cotnari, Cucuteni, Băiceni, Cârjoaia, Buhalnița, Scobinți, Deleni, Rădeni.La rândul lor aceste microregiuni sunt foarte accidentate din cauza acțiunii de eroziune a torenților și a alunecărilor.

Foto 23 Culturi de viță de vie la Cotnari

Rezervația Tudora Tisa

Este situată în comuna Tudora și amplasată la o altitudine de peste 550 m. Prezintă specii de arbori de Tisa fiind o specie rară pentru țara noastră (lemn de esenta foarte tare) A fost constituită în scopul conservării acestui arbore – Taxus baccata, declarat monument al naturii pe întreg teritoriul Romaniei. este un arbore ce se adapteaza in conditiile unui climat subarctic, fiind specific taigalei siberiene;

Rezervatia de tisa este situată pe un canion, numit canionul Bahluiului, care este săpat în calcare și gresii biogene prin eroziune verticală. Stratul ierbos este format din flora de mull, la care se asociază și unele specii de graminee. Domeniul faunistic se caracterizează prin urmatoarele specii: căprioara, mistreț, pisica salbatică, jder de copac, veverița;

Dintre speciile avifaunistice, în rezervație au fost observate cinci specii de păsari recunoscute pe plan internațional.

Rezervația naturală se află în imediata apropiere a satului Tudora, la poalele nord-vestice ale Dealului Mare-Tudora (Dealul Bobeica), la o altitudine de 550 m, și are o suprafață de 117,60 ha.

Aria naturală reprezintă o zonă cu păduri de foioase, vegetație de stepă și pajiști, în al cărei perimetru vegetează specia arboricolă de tisă(Taxus baccata), specie declarată monument al naturii.

Capitolul VII.Fauna

Deși cu o mobilitate mai mare, fauna se corelează cu vegetația care îi este suport de viață și adăpost. Se deosebește astfel, o faună proprie zonei de pădure și o faună de silvostepă.

Fauna de pădure a cunoscut modificări, datorită, pe de o parte vânatului care a determinat reducerea sau chiar dispariția unor specii cum ar fi lupul (Canis lupus), pe de altă parte a măsurilor protecționiste care au condus la formarea unor populații numeroase la unele specii. Dintre mamifere sunt bine reprezentate căpriorul (Capreolus capreolus), mistrețul (Sus scrofa), vulpea (Vulpes vulpes); ultima fiind în număr tot mai redus datorită vânatului brutal. Se mai semnalează pisica sălbatecă (Felis silvestris), nevăstuica (Mustela nivalis) și dihorul (Putorius putorius). Iepurele devine tot mai rar datorită atât vânatului cât și folosirii substanțelor toxice în agricultură în perioada înmulțirii.

Alte rozătoare caracteristice sunt: șoarecele de pădure (Apodemussilvaticus), veverița (Sciurus vulgaris), hârciogul (Cricetus cricetus). În ultima perioadă este semnalată prezența cerbului carpatin, colonizat în scopul sporirii potențialului cinegetic.

Dintre speciile de păsări cităm: ciocănitoarea, cucuveaua (Athene noctua), buha (Bubo bubo), mierla (Turdus merula), gaița (Garrulus glandarius), mai rar pițigoiul și pitulicea (Phylloscopus collybita), cinteza (Fringilla coelebs), sticletele, botgrosul, scatiul, privighetoarea, ciocârlia, ciocârlanul (Galerida cristata), guguștiucul (e pe cale de dispariție). Dintre corvidee amintim, coțofana (Pica pica), cioara (Corvus), stăncuța (Coloeus monedula). Rareori apar răpitoarele de zi. Apar cu frecvență mare cucul (Cuculus canorus), vrabia (Passer domesticus), rândunica (Trigla lucerna), lăstunul (Delichon urbica) ș.a.

Reptilele sunt puțin numeroase. Mai caracteristice sunt șarpele de pădure, năpârca, gușterul (Lacerta viridis) și diferite specii de șopârle.

Amfibienii sunt destul de numeroși în ochiurile de baltă și în mlaștinile din pădure.

Se întâlnesc buhaiul de baltă, broasca roșie de pădure, salamandra și brotăcelul.

Deosebit de bogată este fauna de litiera reprezentată prin gasteropode, miriapode, furnici, cu o importanță deosebită în igiena pădurii.

Fauna de silvostepă este reprezentată de popândău (Citellus citellus), cățelul pământului, hârciog (Cricetus cricetus), șoarecele de câmp. Se mai întâlnește vulpea, iepurele de câmp, ariciul și o serie de mustelide.

Păsările sunt bine reprezentate, caracteristice fiind pitpalacul și potârnichea. În ultima perioadă s-au înmulțit foarte mult cioara și vrabia.

Dintre reptile, mai frecvente sunt șopârlele iar dintre batracieni broasca râioasă, broasca de lac, buhaiul de baltă și mai rar broasca țestoasă.

La acestea se adaugă numeroase specii de insecte (cosaș greier, lăcuste etc).

Fauna acvatică este mai săracă și mult modificată datorită restrângerii suprafeței lacurilor, poluării accentuate a râului Siret și a Bahluiului.

Mai reprezentative sunt șobolanul de apă și bizamul (Ondatra zibethica). În luncă se întâlnesc în timpul primăverii și toamnei, dar și permanent specii de rațe și gâște sălbatice precum și lișița (Fulica atra), sitarul (Scolopax rusticola). Primăvara și toamna, rareori vara se întâlnește barza albă.

Ihtiofauna este mai slab reprezentată. În apele râurilor și pâraielor zonei Dealul Mare predomină porcușorul comun, scobarul (Chondrostoma nasus), zvârluga (Cobitis taenia) etc.

În apele Siretului și ale lacurilor din lunca sa se întâlnesc crapul, știuca, carasul, cosacul (Abramis ballerus), zvârluga, mreana (Barbus barbus), cleanul, chișcarul, oblețul(Alburnus alburnus) etc.

Importanța faunei

Importanța economico-socială a faunei din zona Dealul Mare-Hârlău poate fi apreciată de mare utilitate. Ea are rol direct, atât prin posibilitatea valorificării faunei cinegetice, a celei piscicole, pentru agrement și pescuit sportiv, cât și prin contribuția importantă la menținerea echilibrului ecologic.

Fauna cinegetică alcătuită mai ales din iepuri, mistreți, căpriori, aduce importante venituri în valută prin solicitarea lor la export.

Deși rolul faunei în menținerea echilibrului ecologic este mai puțin perceptibil, arătăm că diminuarea sau disprăția unor specii au dus la dereglarea echilibrului ecologic. Acesta se datorează în primul rând utilizării pe scară largă a pesticidelor și fungicidelor care au condus la reducerea numărului de specii de iepuri, vânatul excesiv a dus la dispariția lupului și reducerea considerabilă a vulpilor iar intensitatea traficului rutier în pădure în vederea exploatării masei lemnoase au avut efect asupra reducerii suprafețelor de baltă și mlaștină.

VIII.Soluri

Solul este o componentă deosebit de importantă a învelișului geografic al zonei Dealul Mare-Hârlău, reprezentând pătura de la suprafața scoarței terestre formată prin transformarea, în condiții climatice complexe, prin procese fizico-chimice și biochimice îndelungate a rocilor și a resturilor vegetale și animale.

Din punct de vedere pedologic teritoriul aparține provinciei est europene (moldo-sarmatice), solul fiind rezultatul interacțiunii dintre vegetație, climă, rocă, relief, hidrografie, om dar și factorul chimic.

Tipuri de soluri

Dealul Mare Hârlău cuprinde următoarele clase și tipuri de soluri ca și asociații de soluri în zonele cu alunecări active sau stabilizate.

Tabel 12 Clase și tipuri de soluri

În continuare vom discuta pe larg despre fiecare clasă, tip și subtip de sol caracateristic zonei Dealului Mare-Hârlău.

1. Cernisolurile cuprinde tipurile cernoziom, faeoziom gleic, rendzină iar acestea la rândul lor cuprind soluri specifice. Menționăm ca o parte din solurile specifice au denumirea veche după SRCS 1980.

Cernoziomurile de pantă mai profunde au orizontul A sub orizontul A/C și orizontul C dezvoltat, pentru că nu au fost erodate. Ele s-au format sub păduri, sub mărăcinișuri și în regiuni mai puțin înclinate, încât spălarea se face normal.

Ca soluri cernoziomice găsim:

Cernozimul-rendzină are orizontul A de cernoziom și restul stratelor inferioare de rendzină nisipo-bolovănoasă. Aici mai intră și solurile care-și mențin morfologia de cernoziom și de rendzină, deoarece în tot profilul se găsesc fragmente de calcar oolitic, de la pietriș până la bolovani, care prin carbonatul de calciu pe care-l conțin, împiedică spălarea bazelor și păstrează o cantitate mare de humus.

Cerniziomul podzolic se întâlnește rar, în regiunea de trecere pe masivul păduros și se caracterizează prin stratele superficiale care au suferit un proces de podzolire, însoțit de o împuținare a humusului restul profilului seamănând cu cernoziomul.

Cernoziomul salinizat se formează pe marne presalinizate și depozite salinizate; se caracterizează prin faptul că partea superioară a profilului este de cernoziom, în timp ce stratele următoare conțin săruri solubile.

Cernozimul degradat predomină față de cernoziom și se formează pe marne. Se caracterizează prin forme de evoluție, care se pot recunoaște morfologic, cum sunt:

Cernoziomul incipient degradat, care poate să fie cernoziom degradat cu orizont intermediar de decalcarizare sau cu orizont intermediar de decalcarizare și de alterare (cernoziom degradat cu orizont B de culoare).

Cernoziomul mijlociu degradat se caracterizează prin diferențierea unui orizont B în care au loc acumulări vizibile de argilă translocată din A.

Cernoziomul degradat evoluat se caracterizează printr-un orizont B cu acumulări argiloase translocate din A și alterate pe loc, precum și printr-o argilozitate relativă mai mare decât în A.

Cernozimul degradat podzolit se caracterizează prin subțierea orizontului A, datorită acidifierii, și printr-un slab început de pigmentare feruginoasă în B.

Cernozimurile degradate, incipiente și mijlocii, se găsesc mai mult spre partea estică a zonei, în timp ce cernoziomul degradat evoluat și podzolic se găsește mai mult în regiunea de trecereîn zona de pădure, alături de celelalte cernoziomuri și cernozimuri degradate.

Tipul faeziom greic (solurile de pădure cenușiu). Se formează sub influența pădurii cu stejar, fag și carpen, pe marne lutoase, luto-argiloase și pe depozite nisipoase. Au un orizont A puternic, podzolic la suprafață, iar mai în adâncime este asemănător unui sol de pădure.

Rendzinele sunt soluri negre, cu mult humus și se formează pe calcare oolitice, pe marne mai argiloase, pe nisipuri cu mult carbonat de calciu și pe alte sedimente care conțin fragmente pietroase și bolovănoase de calcar oolitic. Acestea din urmă sunt cernoziomuri-rendzinice, despre care am mai vorbit.

Rendzina calcaroasă este nisipo-pietroasă sau nisipo-bolovănoasă; se formează pe depozite din complexul oolitic, pe depozite gravitaționale de terasă sau de coluvii și conține fragmente oolitice. Are orizont C sau suborizontul A/C format din bolovani și nisip cu carbonat de calciu spălat din stratele albicioase și îmbibate de sus. Uneori orizontul C oarecum cimentat de carbonatul de calciu (CaCo3).

Rendzina argiloasă ( pseudorendzina) se formează pe marne extrem de argiloase, care apar ca butoane sporadice. Aceste rendzine conțin mult humus (peste 8-9%) în A. O varietate de rendzină argilo-calcaroasă se formează pe marnele calcaroase, care apar la zi de la baza complexului oolitic.

Rendzina nisipoasă se formează pe nisipuri calcaroase sau pe nisipuri obișnuite, având fragmente pudrate cu mult CaCO3 pulverulent. Se caracterizează printr-un orizont A mai gros și cu mai mult humus decât solurile corespunzătoare nerendzinice. La rendzina nisipoasă, acumularea humusului în cantitate mai mare se datorează prezenței carbonatului de calciu și permeabilității stratelor din A.

2.Luvisolurile sunt reprezentative prin tipul de preluvosol .

Preluvosolul (solul brun de pădure podzoli)t este un sol de pădure mai puțin podzolic, mai argilos și mai puțin evoluat deoarece podzolirea la suprafața orizontului A este mai slabă.Preluvosolurile se formează pe depozite nisipoase, pe marne lutoase sau luto-argiloase sub influența arboretelor și subarboretelor și pot avea profil cu succesiune normală de orizonturi sau pot fi fără profil dezvoltat.

Preluvosolul (podzolul) fără orizonturi dezvoltate se întâlnește pe pante unde podzolirea depășește levigarea, iar din cauza pantei accentuate nu poate să se diferențieze orizontul B. În cazul în care are orizonturi normale, dezvoltate, se caracterizează printr-un orizont A diferențiat în suborizonturi.

3. Hidrisolurile cuprinde 2 tipuri specifice de sol, stagnosol și sol gleic tipic.

Stagnosolul (lăcoviștele de coastă)se formează sub influența apelor din pânzele subterane, care se scurg și încarcă solul de pe coastă. Acest tip de sol se poate întâlni în distribuții specifice, cum sunt complexele de ponoare sau complexele de glimee, cu sau fără sărături, dar răspândite și în zona înaltă a Dealului Mare-Hârlău, atât în contextul solurilor cernoziomice, precum și în complexul solurilor preluvosolice. Au o răspândire largă în la altitudini cuprinse între 300 – 450 m, se formează sub pădurile de stejar și gorun. Acestea spre deosebire de cele brune luvice sun mult mai fertile și sunt folosite foarte mult în culturile agricole.

Solul gleic tipic (GCti)se întâlnește la baza terasei de 20 m a Siretului.

Dintre condițiile pedogenetice caracteristice sunt cele de apă freatică aflată la adâncimi ce nu depășesc un metru, uneori mai aproape de suprafață determinând gleizarea. Textura este mijlocie până la fină în funcție de materialul de formare.

Structura este grăunțoasă în orizontul A0, dar mai slab dezvoltată datorită conținutului redus în humus (2-3%).

4. Protisoluri

Regosolul (cernoziomul subțiri de pantă)prezintă o morfologie care se reduce la un strat de sol subțire cu puțin humus și cu sau fără orizont C, încât cea mai slabă eroziune îl împiedică să se îngroașe, îl descoperă până la roca mamă sau îl menține într-o stare de evoluție împiedicată.

5. Cernisoluri sunt reprezentate prin solurile cenușii pseudogleizate și cernoziomul cambic vertic.

Aceste soluri ocupă areale mari pe versantul de nord al D. Huci, unde terenurile sunt ocupate de livadă și fânețe, pe versanții de sud ai dealurilor Huci, Turbata, Straja, Cornățel și sunt prielnice culturilor de cereale, îndeosebi grâu, ovăz, orz, cât și unor plante industriale cum ar fi cânepa.

Figure 11 Plantație de ceapa în comuna Tudora

Figure 12 Plantație de grâu în luna noiembrie

Vegetația naturală sub care s-au format, pe un material parental alcătuit din luturi și depozite loessoide este reprezentată de pădurile de stejar, în amestec cu tei, carpen, arțar, bogate în arbuști și plante ierboase. Bioacumularea este relativ intensă formându-se un orizont A – molic caracteristic sub care ca urmare a proceselor de migrare s-a separat un orizont de acumularea a humusului.

În profil se întâlnesc formațiuni reziduale reprezentate prin grăunți minerali, aglomerări minerale.Textura este mijlocie (de regulă lutoasă) sau fină (luto-argiloasă). Structura este grăunțoasă având o aerație favorabilă în orizontul superior. Cantitatea de humus este redusă (3-4%) ca și conținutul în azot, fosfor și potasiu, motiv pentru care apare necesară folosirea îngrășămintelor chimice și a celor naturale.

Cernoziomul cambic vertic (CCvs)se găsește în asociații cu alte tipuri de sol fapt pentru care nu îl mai analizăm.

6. Argiluvisoluri (Sol brun luvic pseudogleizat) sunt reprezentate prin tipul de sol brun luvic pseudogleizat (BPpz), ocupând întreaga suprafață de pădure și zona platformelor Bolohani și Trei Pietre, desfășurându-se pe o suprafață de peste 3000 ha.

Textura este de obicei mijlocie iar structura în orizontul superior este grăunțoasă. Are o aerație redusă și un regim aerohidric defectuos, apa din precipitații străbătând ușor orizonturile superioare, dar greu pe cel argiloiluvial. În perioadele umede prezintă exces de apă iar în cele secetoase un deficit accentuat.

Cantitatea de humus este redusă (~2%) iar pH-ul scade ajungând până la 5. Fertilitatea lor este redusă.

7. Solurile neevoluate, trunchiate sau desfundate. Protisoluri si Antrisoluri (S.R.T.S 2003) Aceste soluri din care fac parte protosolul aluvial, solul aluvial gleizat, erodisolurile și coluvisolurile sunt răspândite în Lunca Siretului și a Bahluiului, pe terasele superioare ale acestora precum și în luncile pâraelor.

Având în vedere situațiile de formare, vârsta relativ recentă, aluviunile sunt nesolificate sau puțin solificate. Nu putem separa orizonturi ci abia pe cel superior, sărac în humus și subțire, depozitele fluviale rămânând practic ca atare, de unde și clasificarea în tipul protosol aluvial. Textura este variată, de la cea nisipoasă, la cea loto-nisipoasă și prăfoasă. Sunt bine aprovizionate cu apă având uneori chiar un surplus. Conținutul de humus este redus, în jur de 1%, provenit din depozitele respective sau format pe seama materiei organice rezultată de la vegetația instalată. Au o reacție slab alcalină, uneori chiar neutră și o fertilitate în general ridicată datorită reîmprospătării permanente cu substanțe organice.

În aceleași condiții s-au format și solurile aluviale gleizate care se întâlnesc în sectoarele de luncă ieșite de sub influența revărsărilor precum și pe sectoarele joase ale Siretului și Bahluiului. Au o textură de la mijlocie până la fină și o structură grăunțoasă în A0.

Erodisolurile ocupă terenurile erodate sub influența ablației, torențialității și deflației. Sunt soluri foarte sărace în humus, slab aprovizionate cu substanțe nutritive și se găsesc în zona izlazurilor precum și pe majoritatea versanților afectați de eroziunea areolară.

Figure 13 Erodisol

Coluvisolurile apar pe glacisuri în fâșii înguste. Au profil de la A0 la C, deseori numai orizontul C. Conțin între 1 și 3% humus iar pH-ul variază foarte mult. Se întâlnesc la baza versanților având un grad de fertilitate ridicat și sunt prielnice tuturor culturilor agricole.

8.Solurile îngropate, vechi, nu se întâlnesc, însă soluri îngropate recentse observă sub formă de soluri tinere de coastă, acoperite printr-o viitură recentă.

Utilizarea acestor soluri se face diferențiat și în funcție de zona de interes a locuitorilor. Putem spune că aici întâlnim soluri foarte prielnice culturilor de viță de vie și a livezilor iar în cazul pădurilor se găsesc o gamă mai mare de tipuri și subtipuri de sol, în funcție de speciile de arbori întâlnite și acțiunea acestora asupra solului.

Pentru o comparație între 2 unitati de relief cu altitudini diferite, am atașat o hartă reprezentativă in care se observă predominanța solurilor din clasa Luvisol pentru zona studiată Dealu mare- Hârlău, iar în sud Șaua Ruginoasa Strunga, în care solurile predominante sunt cele din clasa Cernisoluri, respectiv Cernoziom.

Din acest motiv și utilizarea terenului este diferențiată. Suprafața Dealu Mare-Hârlău fiind valorificată cu predominant de păduri de foioase, livezi, terenuri arabile neirigate, iar suprafața Saua Ruginoasa Strunga folosind terenul in scopuri predominant arabil, agricol.

Situația solurilor din comuna Ceplenița

Potrivit unui studiu privind caracterizarea agrochimică a solurilor din satul Ceplenița s-au identificat următoarele tipuri de soluri:

– Cernoziomuri

– Cernoziomuri levigate tipice

– Soluri cenușii mollice

– Soluri coluviale

– Soluri aluvo-coluviale și aluvo-proluviale

– Soluri aluvo-coluvo-proluviale

– Soluri aluviale

– Solonețuri

– Rendzine

– Soluri foarte puternic și excesiv erodate

– Complexe de soluri

În teren în vederea întocmirii studiului agrochimic s-au recoltat 875 probe de sol de pe suprafața de 2938 ha teren agricol din care: 1808 ha teren arabil, 994 ha , pășuni și fânețe, 72 ha vii și 64 ha livezi.

Recoltarea ăprobelor medii de sol s-a făcut co sonda agrochimică pe adâncimea de 0-20 cm, pentru culturile de câmp, 0-10 cm pentru pășuni și fânețe, iar pentru plantațiile vitipomicole recoltarea probelor de sol s-au executat pe două adâncimi respectiv 0-20cm și 20-40 cm.Fiecare probă medie de sol, a fost alcătuită dintr-un număr de 25-30 probe parțiale de solîn funcție de relief, utilizarea agricolă, etc.

Pe baza analizelor de laborator s-a întocmit reactia solului (pH-ul în apă), astfel s-a constatat faptul că pe teritoriul comunei Ceplenița valorile pH-ului variază în limite foarte largi, de la 5,3 până la 8,9 deci din domeniul solurilor moderat acid, la moderat-puternic alcaline. (grafic 1)

Din graficul pH-ului se observă faptul că predominante sunt solurile slab alcaline, urmate de cele slab acide. Solurile moderat acide sunt în partea de vest al teritoriului Poiana Mărului.Reacție moderat acidă întâlnim și pe cernoziomuri levigate.

Referitor la solurile puternic alcaline acestea se găsesc mai ales pe terenurile ocupate de pășuni și fânețe și doar 6 ha pe teren arabil.

Conținutul în fosfor mobil (P)

Din analiza situației sintetice rezultă că din cele cinci stări de asigurare în care s-au grupat solurile sub aspectul conținutului în fosfor mobil rezultă următoarele: (Grafic 2)

Din graficul conținutului în fosfor mobil se observă faptul că solurile care au un conținut normal de fosfor ocupă suprafețe restrânse și se gasesc grupate pe arabil și cîteva suprafețe ocupate cu pășuni și fânețe de-a lungul pâraielor. Aceste suprafețe arabile au o fertilitate naturalămai bună, iar o parte din ele au fost fertilizate cu îngrășăminte pe bază de fosfor, precum și cu îngrășăminte organice.

Solurile slab asigurate în fosfor mobil ocupă un procent ridicat de 52,0 % din suprafața agricolă.Insuficiența asigurării cu fosfor mobil a solurilor pe unele areale limitează în mare măsură și efectul îngrășămintelor cu azot.

Conținutul în potasiu mobil (K)

Conținutul în potasiu mobil pe unitate are valori cuprinse între 27 și 400 ppm K,astfel solurile sunt de la slab aprovizionate cu potasiu pâna la foarte bine.(grafic 3)

Dacă pe ansamblul unității predomină solurile bine si foarte bine asigurate în potasiu mobil în proporție de 94,8% , solurile slab și foarte slab asigurate predomină în partea de vest a teritoriului în satul Poiana Mărului în zona solurilor acide.

Conținutul de humus

Humusul din sol a s-a determinat la un număr de 50 de probe medii de sol.Determinarea humusului s-a făcut prin metoda Schollenberger și este exprimat în procente.

Interpretarea conținutului de humus s-a făcut în funcție de textura solului după următoarea scară:

Cele 50 probe de sol analizate au valori cuprinse între 1,03-6,22 % humus, de la mediocru până la bogat în humus.Majoritatea analizelor au valori cuprinse între 3-4 % humus – conținut normal de humus.

Valorile conținutului de humus sub 2% se întâlnesc pe solurile erodate și cenușii din vestul teritoriului dar și pe un areal mai puțin semnificativ în arealul plantațiilor pomicole. Aceste soluri au un potențial productiv scăzut și necesită fertilizare.

Conținutul în carbonați

S-a determinat la un număr de 16 probe din solurile carbonatice, cu pH peste 7,5.Valorile acestora fiind limitate între 0,50% și 9,5% CaCO3 , de la un conținut scăzut la un conținut ridicat în carbonați.

Prezența carbonaților în stratul superior de sol este condiționat de o serie de factori, dintre care: roca pe care s-a format solul, relieful, gradul de eroziune și intervenția omului.

Prezența carbonaților ne dă o orientare generală asupra structurii plantelor în cadrul asolamentului, cunoscând faptul că unele plante suportă alcalinitatea (orzul, lucerna), în timp ce altele suportă mai ușor aciditatea (secara, ovăzul, trifoiul).Prezența carbonaților constituie un criteriu pentru aplicarea îngrășămintelor cu azot și anume pe solurile carbonatice fiind necesar să se aplice cu prioritate azotatul și sulfatul de amoniu.

Conținutul de săruri solubile

Acesta a fost determinat prin metoda conductometrică la cinci probe de sol la care valoarea pH-ului determinat în laborator este mai mare de 8,4. Exprimarea conținutului total de săruri solubile este în mg/100g sol.

Conținutul total de săruri solubile este cuprinsă între 68 și 363 mg/100g sol, indicând faptul că solurile respective prezintă o salinitate chiar de la suprafață.

Zincul mobil (ZN)

S-a determinat după metoda Mitchell cu ajutorul spectrofotometrului cu absorbție atomică. Conținutul în zinc variază între 0,6 și 1,6 ppm Zn, indicînd o probabilitate foarte mică către mare de apariție a carenței de zinc.

Problema aprovizionării cu zinc, interesează în primul rând culturile de porumb și fasole, întrucît pe solurile zonale din sud-estul țării și în multe unități din județul Iași a apărut carența de zinc ca urmare a degradării complexe a nutriției cu zinc și cu fosfor a plantelor.

Înrăutățirea nutriției cu zinc și manifestarea simptomelor de carență sunt puternic influențate de o serie de factori ce țin de sol, climă, biologia plantelor, reacția solului, conșinutul solului în zinc și fosfor mobil, etc.

Cupru mobil (Cu)

S-a determinat după metoda Mitchell cu ajutorul spectrofotometrului cu absorbție atomică, iar interpretarea fiind în funcție de textura solului.

La probele analizate, cuprul asimilabil variază între 1,8 și 16,8 ppm Cu, indicând o aprovizionare scăzută către ridicată a solului în cupru.

Relativ mai sensibile la insuficiența cuprului în sol sunt cerealele păioase, lucerna, gramineele anuale și perene, iar dintre pomii fructiferi- părul. Toxicitatea cuprului ca urmare a excesului în soluția solului, se intâlnește foarte rar.

Manganul activ (Mn)

S-a determinat colorimetric după metoda Schochtschabel, iar interpretarea se face în funcție de textura solului și de pH.

La probele analizate, conținutul de Mn variază între 13 și 215 ppm mangan, indicând un conținut ridicat la toate probele și mijlocie la o singură probă.

În cazul Mn se poate pune problema toxicității de Mn care poate apărea pe soluri cu drenaj intern defectuos în anii cu precipitații abundente și în cazul aplicării îngrașămintelor cu azot cu reacție acidă.

Deficiența de mangan poate să apară pe solurile carbonatice alcaline care predomină în unitate.

Relativ mai sensibile la deficiența de Mn sunt cerealele, unele legume, pomi fructiferi, iar printre plantele succeptibile la toxicitate de mangan sunt: lucerna, trifoiul, cartoful și tutunul.

Bibliografie:

Barbu N., Bucur N. (1960) – „Complexul de condiții fizico-geografice din „Coasta Dealul Mare – Hârlău” (analele științifice ale UAIC).

Băcăuanu V. (1968), – „Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic”, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

Băcăuanu V. și colab. (1980), – „Podișul Moldovei. Natură,om economie”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București.

Dragotă Carmen-Sofia (2006) – „Precipitații excedentare în România”, Ed. Academiei Române, București.

Gugiuman I., Patraș Eugenia (1963) – „Rolul dinamicii atmosferei și al factorilor geografici în determinarea regimului aerului în partea de est a României”, Analul științific al Univ. „Al.I.Cuza” Iași, secț. II, tom IX.

Ichim Ioniță, Rădoane Maria, Dumitriu Dan (2000-2001) – „Geomorfologie”, vol.I. și „Geomorfologie”, vol. II, Ed. Universitară Suceava, Suceava

Ielenicz și colab. (2004), – „Dicționar de geografie fizică”, Ed. Corint, București.

Ielenicz Mihai (2005) – „Geomorfologie”, Ed. Universitară București, București.

Ionesi Liviu (1994) – „Geologia platformelor și a orogenului nord dobrogean pe teritoriul României”, Ed. Tehnică. București.

Macarovici Niculai, Turculeț Liviu (1956) – „Geologia regiunii Ruginoasa- Hărmănești-Vașcani-Costești” (extras analele științifice ale UAIC).

Mihăilă Dumitru (2006) – „Câmpia Moldovei – studiu climatic”, Ed. Universității Suceava , Suceava.

Mihăilescu Vintilă (1931), – „Depresiunea Botoșani- Hârlău și zona ei de contact cu podișul înalt dinspre Siret” Ed. Științifică. București.

Petru Ștefan – „Geologia regiunii Dealul Mare-Hârlău și perspectivele în resursele minerale utile”(extras)

Simionescu I (1903) – „Contribuțiuni la geologia Moldovei între Siret și Prut”

Topor N. (1963) – „ Ani ploioși și secetoși în Republica Populară Română” C. S. A. Institutul meteorologic.

Tufescu C. Victor –„Dealul Mare Hârlău. Observații asupra evoluției reliefului și așezărilor omenești” (extras din Bul. Soc. R. R. De Geografie Tom.LVII/937)

Vasenciuc Felicia (2003) – „Riscuri climatice generate de precipitații în bazinul hidrografic al Siretului”, București.

Ungureanu Alexandru (1993), – „Geografia Podișurilor și câmpiilor României” Ed. Științifică și Enciclopedică, București.

*** (1962-1966) – “ Clima R. P. Română”, vol.I și „Clima R. P. Română”, vol. II, I. M., București.

Silion T., Mușat V., Olaru L. – Geologie inginerească – Universitatea "Al. I. Cuza" Iași 1984.

Răileanu P., Boți N., Stanciu A. – Geologie, Geotehnică, Fundații – vol I, II, Institutul Poltehnic

Iași, 1986.

Silion T. – Geologie, Geotehnică și Fundații, voi. II, II, – Institutul Politehnic Iași, 1973.

Păunescu M., Silion T., Pop V. – Geotehnică și fundații – Editura didactică și pedagogică,

București, 1982.

Zaruba Q., Mencl V. – Alunecările de teren și stabilizarea lor – Editura tehnică, București, 1974.

Alte surse:

Stația Meteorologică Cotnari – date climatice

Stația hidrologică Pârcovaci și Hârlău – date hidrologice

www.prefecturabotosani.ro/comune/TUDORA_monografie.pdf

Bibliografie:

Barbu N., Bucur N. (1960) – „Complexul de condiții fizico-geografice din „Coasta Dealul Mare – Hârlău” (analele științifice ale UAIC).

Băcăuanu V. (1968), – „Câmpia Moldovei. Studiu geomorfologic”, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București.

Băcăuanu V. și colab. (1980), – „Podișul Moldovei. Natură,om economie”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București.

Dragotă Carmen-Sofia (2006) – „Precipitații excedentare în România”, Ed. Academiei Române, București.

Gugiuman I., Patraș Eugenia (1963) – „Rolul dinamicii atmosferei și al factorilor geografici în determinarea regimului aerului în partea de est a României”, Analul științific al Univ. „Al.I.Cuza” Iași, secț. II, tom IX.

Ichim Ioniță, Rădoane Maria, Dumitriu Dan (2000-2001) – „Geomorfologie”, vol.I. și „Geomorfologie”, vol. II, Ed. Universitară Suceava, Suceava

Ielenicz și colab. (2004), – „Dicționar de geografie fizică”, Ed. Corint, București.

Ielenicz Mihai (2005) – „Geomorfologie”, Ed. Universitară București, București.

Ionesi Liviu (1994) – „Geologia platformelor și a orogenului nord dobrogean pe teritoriul României”, Ed. Tehnică. București.

Macarovici Niculai, Turculeț Liviu (1956) – „Geologia regiunii Ruginoasa- Hărmănești-Vașcani-Costești” (extras analele științifice ale UAIC).

Mihăilă Dumitru (2006) – „Câmpia Moldovei – studiu climatic”, Ed. Universității Suceava , Suceava.

Mihăilescu Vintilă (1931), – „Depresiunea Botoșani- Hârlău și zona ei de contact cu podișul înalt dinspre Siret” Ed. Științifică. București.

Petru Ștefan – „Geologia regiunii Dealul Mare-Hârlău și perspectivele în resursele minerale utile”(extras)

Simionescu I (1903) – „Contribuțiuni la geologia Moldovei între Siret și Prut”

Topor N. (1963) – „ Ani ploioși și secetoși în Republica Populară Română” C. S. A. Institutul meteorologic.

Tufescu C. Victor –„Dealul Mare Hârlău. Observații asupra evoluției reliefului și așezărilor omenești” (extras din Bul. Soc. R. R. De Geografie Tom.LVII/937)

Vasenciuc Felicia (2003) – „Riscuri climatice generate de precipitații în bazinul hidrografic al Siretului”, București.

Ungureanu Alexandru (1993), – „Geografia Podișurilor și câmpiilor României” Ed. Științifică și Enciclopedică, București.

*** (1962-1966) – “ Clima R. P. Română”, vol.I și „Clima R. P. Română”, vol. II, I. M., București.

Silion T., Mușat V., Olaru L. – Geologie inginerească – Universitatea "Al. I. Cuza" Iași 1984.

Răileanu P., Boți N., Stanciu A. – Geologie, Geotehnică, Fundații – vol I, II, Institutul Poltehnic

Iași, 1986.

Silion T. – Geologie, Geotehnică și Fundații, voi. II, II, – Institutul Politehnic Iași, 1973.

Păunescu M., Silion T., Pop V. – Geotehnică și fundații – Editura didactică și pedagogică,

București, 1982.

Zaruba Q., Mencl V. – Alunecările de teren și stabilizarea lor – Editura tehnică, București, 1974.

Alte surse:

Stația Meteorologică Cotnari – date climatice

Stația hidrologică Pârcovaci și Hârlău – date hidrologice

www.prefecturabotosani.ro/comune/TUDORA_monografie.pdf