Obligatiile Fiscale ale Agentului Economic

Obligațiile fiscale ale agentului economic

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I – NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND OBLIGAȚIILE FISCALE

1.1 Impozitele. Conținut economic, rol, trăsături și elemente

1.2 Clasificarea impozitelor și taxelor

1.3 Principiile impunerii

1.4 Tehnica impunerii

1.5 Presiunea fiscală

1.6 Forme de eludare a impunerii

CAPITOLUL II – OBLIGAȚIILE FISCALE ALE AGENTULUI ECONOMIC

2.1 Impozitarea rezultatului activității agentului economic

2.1.1 Determinarea impozitului pe profit. Declararea și plata impozitului la organele fiscale

2.1.2 Determinarea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor. Declararea și plata impozitului la organele fiscale

2.2 Contribuțiile sociale obligatorii ale agenților economici

2.3 Obligațiile fiscale privind impozitele indirecte

2.3.1 Taxa pe valoarea adaugată (T.V.A)

2.3.2 Accizele sau taxele speciale de consumație

2.3.3 Taxele vamale

2.4. Impozitele și taxele locale suportate de agenții economici

2.4.1 Impozitul și taxa pe clădiri

2.4.2 Impozitul și taxa pe teren

2.4.3 Taxa pe mijloacele de transport

CAPITOLUL III – STUDIU DE CAZ PRIVIND OBLIGAȚIILE FISCALE ALE S.C. X S.R.L

3.1 Scurtă prezentare a S.C. X S.R.L

3.2 Metodologia de calcul a impozitului pe profit

3.3 Metodologia de calcul a contribuțiilor sociale oligatorii

3.4 Metodologia de calcul a T.V.A

3.5 Metodologia de calcul a impozitelor și taxelor locale

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Pentru că fiscalitatea urmărește atingerea obiectivelor de politică economică și socială a statului, abordarea acesteia este importantă și necesară. În funcție de cum este aplicată aceasta, se pot trage concluzii referitoare la politica fiscală și eficiența implicării statului în viața economică și socială a societății, precum și concluzii referitoare la presiunea fiscală.

Fiscalitatea face să funcționeze diferite mecanisme de prelevare a impozitelor și taxelor, în scopuri politice, economice și sociale, astfel că organizarea și funcționarea acesteia are consecințe importante pe planurile menționate.

Lucrarea prezentată în cele ce urmează, constă în studierea obligațiilor fiscale ale agentului economic și este împărțită în trei capitole, două teoretice și unul ce conține un studiu de caz. În primul capitol voi prezenta câteva dintre cele mai importante noțiuni privind obligațiile fiscale precum conceptul de impozit, rolul acestuia în societate, principiile ce stau la baza impunerii, tehnica impunerii, o clasificare a impozitelor și taxelor conform legii ce reglementează acest domeniu, pentru ca pe urmă să ating subiecte mai delicate precum presiunea fiscală și formele de eludare a impunerii, ce apar ca și consecință a unei presiuni fiscale prea ridicată.

Al doilea capitol se va referi strict la tema acestei lucrări și anume “Obligațiile fiscale ale agentului economic”, unde voi aborda impozitul pe profit, impozitul pe veniturile microîntreprinderilor, taxa pe valoarea adăugată, accizele, taxele vamale, contribuțiile sociale obligatorii și câteva din cele mai importante impozite și taxe locale.

Așa cum deja am precizat, al treilea capitol va cuprinde un studiu de caz realizat la o societate reală cu date reale, dar din motive de confidențialitate pe parcursul lucrării o voi aminti ca fiind societatea “X”. Astfel voi realiza o legătură între teorie și practică.

Motivația principală a alegerii temei de licență a fost importanța și influența fiscalității asupra economiei unei țări și asupra dezvoltării ei. Consider că pentru a exista și a se menține echitatea fiscală și stabilitatea financiară, cunoașterea obligațiilor fiscale trebuie să fie un subiect bine cunoscut de către economiști și nu numai. Deasemenea cred că politica fiscală a unui stat, influențează în mod direct producția, ocuparea forței de muncă dar și principalele forme de eludare a impunerii.

CAPITOLUL I – NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND OBLIGAȚIILE FISCALE

1.1 Impozitele. Conținut economic, rol, trăsături și elemente

Pentru ca statul să poată să acopere nevoile generale și colective ale societății, defapt interesul general din domenii precum apărarea, ordinea publică, funcționarea organelor administrației publice, educația, sănătatea, cultura, arta, securitatea și protecția socială, precum și din domenii economice cum sunt transportul, energia, comunicațiile, protecția mediului, dar și să intervină prin acțiuni adecvate asupra fluctuațiilor conjuncturale ale mediului economic, are nevoie de resurse financiare suficiente, pe care le mobilizează pe cale fiscală.

Principala sursă de finanțare sau de mobilizare a fondurilor necesare statului sunt impozitele. Impozitele au apărut și sunt cunoscute încă din antichitate. Au evoluat în forme multiple și și-au păstrat importanța până în prezent, statele moderne bazându-și dezvoltarea economiei în cea mai mare parte pe fiscalitate. Mai mult decât atât, în perioada modernă și contemporană s-a consolidat rolul impozitelor în ceea ce privește calitatea lor de pârghie de influențare a economiei și a societății, prin tratarea contribuabililor diferit din punct de vedere fiscal, stimulând sau descurajând dezvoltarea anumitor activități. Ca urmare, “impozitul are atât rolul de a alimenta cu fonduri bugetului statului, cât și de factor de echilibru în economie”.

Termenul de impozit provine din limba latină, de la cuvântul “imponere”, care semnifică faptul că statul, ca și autoritate publică îi obligă pe cetățenii săi să contribuie la acoperirea cheltuielilor sale. Profesorul Constantin Tulai definește impozitul astfel: “obligație pecuniară definitivă și silită nerambursabilă și fără contraprestație datorată statului”; prin această definiție fiind evidențiate principalele caracteristici ale impozitelor. Adolph Wagner afirmă în 1909 că “impozitele sunt pretinse de către stat în virtutea suveranității sale și sunt destinate să acopere cheltuielile generale ale statului”.

O contribuție remarcabilă la definirea impozitului o aduce C. Corduneanu afirmând că “impozitul reprezintă un produs intelectual de natură financiară, sub forma unor prelevări pecuniare fiscale asupra diferitelor forme de manifestare a veniturilor subiecților din economia reală, cu titlu obligatoriu și definitiv, fără contraprestație imediată și directă, impusă de stat sau de autoritățile publice locale, în vederea finanțării obligațiilor publice ale acestora și a intervenției statului în scop economic și social”.

Constat în urma acestor definiții că impozitele nu pot fi evitate, ele fiind indispensabile pentru funcționarea statului și acceptate de către contribuabili ca pe un “rău necesar”, însă este important cum sunt dimensionate ele, existând în acest sens două teorii:

Teoria echivalenței, care consideră că impozitele trebuie stabilite în funcție de costul serviciilor pe care le prestează statul cetățenilor;

Teoria sacrificiului, care consideră că impozitele trebuie stabilite în funcție de capacitatea contributivă a cetățenilor, ce este dată de mărimea veniturilor, averii, cheltuielilor dar și de situația personală, cel mai important aspect fiind numărul de persoane aflate în întreținerea lor.

În prezent, impozitele sunt stabilite așa cum s-a prezentat în cea de-a doua teorie, de unde și ruptura apărută între veniturile și cheltuielile publice și apariția deficitelor bugetare.

În urma acestei introduceri privind impozitele, se desprind patru trăsături importante ale acestora:

Obligativitatea plății impozitelor;

Nu există o contraprestație imediată;

Fundamentul impozitelor este capacitatea contributivă a fiecărui plătitor;

Dublul rol al impozitelor: de resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice ca și rol principal și de pârghii fiscale utilizate de către stat, ca și rol secundar.

Pentru a putea deosebi impozitele între ele este foarte important ca acestea să fie cât mai bine definite prin intermediul elementelor sale. Așadar, elementele impozitelor sunt:

Obiectul sau materia asupra căreia se aplică impozitul, acesta putând fi averea, venitul sub formă de profit, salar, dividende sau chirii, dar și bunurile și serviciile consumate;

Subiectul, este persoana fizică sau juridică care este obligată la plata impozitului, de exemplu societatea în cazul impozitului pe profit. Există situații în care, cel care plătește nu este și cel care suportă efectiv impozitul. De aici apare un alt element al impozitelor și anume, suportatorul. O astfel de situație apare de exemplu în cazul impozitului asupra consumului atunci când statul, pentru a ușura încasarea acestui impozit, îl percepe de la vânzător, dar el este suportat defapt de către consumator fiindcă este inclus în prețul produselor și serviciilor pe care îl plătește consumatorul. Așadar, în cazul impozitelor directe, subiectul este una și aceeași persoană cu suportatorul, dar în cazul impozitelor indirecte acestea sunt diferite;

Suportatorul, este persoana fizică sau juridică care suportă efectiv impozitul;

Sursa, reprezintă disponibilitățile bănești din care se plătesc impozitele;

Unitatea de impunere, arată cum se măsoară obiectul impozitat, acesta putând fi exprimat în unități monetare, unități de greutate, unități de suprafață etc.;

Cota, poate fi înțeleasă ca fiind impozitul aferent unei unități de impunere și poate fi de două feluri, fixă și procentuală;

Perioada și termenul. Perioada este intervalul de timp pentru care se plătește impozit și diferă de la un impozit la altul. În cazul impozitului pe profit perioada este un an, iar în cazul impozitului pe salar perioada este o lună. Termenul reprezintă o limită de timp până la care poate fi plătit impozitul;

Facilitățile fiscale, care iau forma reducerilor fiscale și deducerilor fiscale. Reducerile fiscale reprezintă părți dintr-un impozit deja calculat ce sunt scutite de la plată, iar deducerile fiscale reprezintă părți din masa impozabilă scutite de la bun început de la calculul și plata impozitului;

Constrâgerile fiscale, care iau forma amenzilor și penalităților.

1.2 Clasificarea impozitelor și taxelor

Impozitele, fiind principala modalitate de mobilizare a resurselor necesare statului, au fost prezentate deja, dar este important de știut că și taxele și contribuțiile ajută la formarea resurselor statului.

Taxele, spre deosebire de impozite presupun o contraprestație din partea entității căreia i se plătesc. Dar nu trebuie făcută confuzie între noțiunea de taxă și taxa pe valoarea adăugată, care este un impozit indirect.

Contribuțiile presupun deasemenea existența unei contraprestații, însa au caracter incert.

Impozitele și taxele reglementate prin Codul Fiscal sunt următoarele:

Impozit pe profit;

Impozit pe veniturile obținute de microîntreprinderi;

Impozit pe venit;

Impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți;

Impozit pe reprezentanțe;

Taxa pe valoarea adăugată;

Accizele;

Impozite și taxe locale;

Contribuțiile sociale reglemetante prin Codul Fiscal sunt următoarele:

Contribuții de asigurări sociale;

Contribuții de asigurări sociale de sănătate;

Contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate;

Contribuțiile asigurărilor pentru șomaj;

Contribuția de asigurare pentru boli profesionale și accidente de muncă;

Contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare.

Impozitele mai pot fi clasificate și după anumite criterii:

În funcție de impactul asupra suportatorului:

Impozite directe, stabilite în mod direct pe subiect, subiectul fiind în acest caz una și aceeași persoană cu suportatorul;

Impozite indirecte sau impozite pe consum, ce nu sunt stabilite în mod direct pe subiect, ci asupra prețului bunurilor vândute, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, în acest caz subiectul ner incert.

Impozitele și taxele reglementate prin Codul Fiscal sunt următoarele:

Impozit pe profit;

Impozit pe veniturile obținute de microîntreprinderi;

Impozit pe venit;

Impozit pe veniturile obținute în România de nerezidenți;

Impozit pe reprezentanțe;

Taxa pe valoarea adăugată;

Accizele;

Impozite și taxe locale;

Contribuțiile sociale reglemetante prin Codul Fiscal sunt următoarele:

Contribuții de asigurări sociale;

Contribuții de asigurări sociale de sănătate;

Contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate;

Contribuțiile asigurărilor pentru șomaj;

Contribuția de asigurare pentru boli profesionale și accidente de muncă;

Contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, datorată de persoanele fizice și juridice care au calitatea de angajator potrivit art. 4 din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale, cu modificările ulterioare.

Impozitele mai pot fi clasificate și după anumite criterii:

În funcție de impactul asupra suportatorului:

Impozite directe, stabilite în mod direct pe subiect, subiectul fiind în acest caz una și aceeași persoană cu suportatorul;

Impozite indirecte sau impozite pe consum, ce nu sunt stabilite în mod direct pe subiect, ci asupra prețului bunurilor vândute, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, în acest caz subiectul nefiind aceeași persoană cu suportatorul. Suportatorul este consumatorul final.

În funcție de neutralitatea față de contribuabil:

Impozite reale, ce nu țin cont de situația personală a subiectului și se stabilesc în funcție de mărimea masei impozabile;

Impozite personale, ce țin cont de situația personală a subiectului.

Dupa scop:

Impozite cu caracter de ordine, prin care se asigură ordinea într-un anumit sector (de exemplu taxa pe divorț);

Impozite cu caracter fiscal, ce au ca obiectiv mobilizarea de venituri la nivelul bugetului statului.

După obiectul impozabil:

Impozite pe avere;

Impozite pe cheltuieli/pe consum;

Impozite pe venit.

După frecvență:

Impozite permanente;

Impozite incidentale.

1.3 Principiile impunerii

Prin principiu se înțelege regulă, cutumă, obicei format de-a lungul timpului și recunoscut de către oamenii de bună credință.

Economistul Adam Smith a fost cel care a formulat pentru prima data principiile impunerii denumindu-le maxime ale impunerii. Este vorba despre maxima de justiție, conform căreia cetățenii trebuie să contribuie la formarea veniturilor publice ale statului în funcție de capacitatea lor contributivă, maxima de certitudine, conform căreia materia impozabilă și impozitele trebuie sa fie cât mai certe, clare și cunoscute cu anticipație, maxima comodității, ce presupune termene și modalități de impozitare cât mai convenabile pentru contribuabil și nu în ultimul rând maxima economiei și randamentului, ce presupune obținerea de venituri cât mai mari cu cheltuieli minime, din punctul de vedere al statului.

Dar în cele mai multe lucrări de specialitate se acordă mare importanță următoarelor principii: principiul de randament, principiul de echitate fiscală și principiul de politică economică și socială.

Principiile de randament, din punctul de vedere al statului, presupun faptul că impozitele, pentru a fi rentabile trebuie să aducă statului venituri maxime cu minimum de cheltuieli. Totodată, randamentul este dat și de câteva calități precum: productivitatea, universalitatea, adică impozitele să fie plătite de toți cei care realizează masa impozabilă respectivă, evitându-se astfel evaziunea fiscală; stabilitatea, elasticitatea, adică să se poată ajusta impozitele în funcție de nevoile bugetului statului și comoditatea și simplitatea, adică impozitul să fie ușor de calculat, de declarat și de plătit. Impozitul pe consum este considerat cel mai productiv și elastic, iar cel pe avere este considerat cel mai stabil, comod și simplu.

Principiile de echitate fiscală fac referire la două aspecte: egalitatea matematică în fața fiscului, ce poate fi absolută când contribuabilii plătesc aceeași sumă de bani, exemplu fiind accizele și relativă în cazul cotelor procentuale, și luarea în considerare a capacității contributive a celor care suportă sarcina fiscală.

Principiile de politică economică – socială, sunt considerate principii mai moderne conform cărora statul utilizează impozitele pentru a interveni în economie și pe plan social, fiind utilizat ca și pârghii fiscale. Statul poate acorda în acest sens anumite scutiri sau reduceri pentru a stimula producția și investițiile în anumite ramuri, consumul de anumite bunuri și servicii, dar totodată poate utiliza și suprataxarea pentru a descuraja anumite activități sau consumuri. Pe plan social se pot acorda facilități fiscale copiilor, bătrânilor, persoanelor cu venituri mici etc.

1.4 Tehnica impunerii

Tehnica impunerii se referă la acel proces sau ansamblu de operații prin care are loc constatarea materiei impozabile, evaluarea acesteia, calculul impozitului datorat în funcție de cota aplicată materiei impozabile, și nu în ultimul rând, perceperea impozitului, adică transferul acestuia de la plătitor sau contribuabil la stat.

Tehnica impunerii presupune parcurgerea a trei etape: asieta, lichidarea și perceperea.

Etapa 1 – Asieta. Cuprinde operațiile prin care se constată și evaluează materia impozabilă, acestea putându-se realiza cu ajutorul a doua tipuri de metode, indirecte și directe. Metodele indirecte presupun utilizarea prezumției sau a indicilor, iar metodele directe presupun evaluarea materiei impozabile pe baza declarației controlate a contribuabililor sau a unor terțe persoane. Controlul declarațiilor se realizează din cauza tendinței contribuabililor de a ascunde o parte a materiei impozabile.

Etapa 2 – Lichidarea. În această etapă are loc operația de calcul a impozitului datorat în funcție de cota aplicată materiei impozabile, constatată și evaluată în etapa anterioară. Se pot utiliza în această etapă doua tipuri de impunere. Cea prin cotitate, când calculul impozitului se realizează prin aplicarea cotelor de impunere asupra materiei impozabile și cea prin repartiție, utilizată în statele mai puțin dezvoltate și care presupune stabilirea sumei totale a impozitelor pe care trebuie să le încaseze statul, urmând ca această sumă să fie repartizată din treaptă în treaptă administrativă în funcție de obiectele impunerii deținute de subiecți.

Etapa 3 – Perceperea. Cuprinde operațiile prin care are loc trecerea impozitului de la plătitor sau contribuabil în casieriile statului. Perceperea poate fi realizată în trei feluri: percepere directă, când impozitul se încasează direct de la contribuabil, prin stopaj la sursă, când impozitul este reținut de către cel care eliberează venitul contribuabilului și prin aplicarea de timbre fiscale, perceperea fiind una indirectă, realizată prin intermediul unității care vinde timbrele respective. În cazul perceperii directe impozitul poate fi de două feluri: portabil, când contribuabilul se deplasează la organul fiscal, și cherabil, când organul fiscal se deplasează la contribuabil.

1.5 Presiunea fiscală

Presiunea fiscală este un concept strâns legat de acela de fiscalitate, fiind folosit pentru a măsura nivelul acesteia. Fiscalitatea este sistemul de percepere a impozitelor și taxelor prin fisc, iar fiscul este instituția de stat care stabilește și încasează contribuțiile către stat și îi urmărește pe cei care nu și-au plătit aceste contribuții. Cu alte cuvinte, fiscalitatea, prin funcția sa de mobilizare a resurselor financiare necesare statului este considerată de către contribuabili drept o formă de constrângere. Unii autori afirmă ca fiscalitatea este un “rău necesar”.

Presiunea fiscală reprezintă gradul în care contribuabilii suportă pe seama rezultatelor obținute din activitatea lor, impozitele și taxele, instituite și percepute prin constrângere de către stat, vărsându-le la bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat etc. Pentru stat, interesul general este unul dintre cele mai importante obiective dar existența unei presiuni fiscale mult prea ridicate comparativ cu posibilitățile contribuabililor de a participa la realizarea veniturilor publice poate să conducă la o scădere a cererii de bunuri de consum și prin urmare, o scădere a nivelului de trai. Așadar, când presiunea fiscală depășește niște limite poate crea o serie de probleme cum ar fi:

Pe plan social, nemulțumiri, tulburări, și revolte;

Pe plan economic, fenomenul de “muncă la negru”, nu stimulează munca, economiile și investițiile, pensionare mai timpurie și provoacă evaziune fiscală.

Presiunea fiscală se măsoară calculând rata presiunii fiscale, aceasta putând fi calculată la nivel global ca și raport procentual între totalul impozitelor, taxelor, contribuțiilor obligatorii și produsul intern brut (PIB), la nivelul agentului economic ca și raport procentual între totalul impozitelor, taxelor, contribuțiilor obligatorii și cifra de afaceri, și la nivelul individului ca și raport procentual între totalul impozitelor, taxelor, contribuțiilor obligatorii și veniturile individuale.

Presiunea fiscală este influențată de o serie de factori externi:

Nivelul de dezvoltare economică a unei țări. În țările dezvoltate veniturile oamenilor sunt mai mari, averile mai consistente, afacerile mai profitabile, ceea ce înseamnă o capacitate contributivă a contribuabililor mai ridicată, preponderente fiind impozitele directe. În țările în curs de dezvoltare însă, capacitatea contributivă este mult mai redusă și statul este nevoit să își colecteze resursele mai ales prin impozitele indirecte.

Nivelul fiscalității din celelalte țări. O presiune fiscală ridicată face ca oamenii și totodată impozitele, taxele și contribuțiile obligatorii pe care aceștia ar trebui să le plăteasca statului ai cărei cetățeni sunt, să migreze spre “paradisurile fiscale”, unde veniturile lor nete sunt mai mari.

Structura cheltuielilor publice. Cu cât statul acordă mai mare importanță anumitor cheltuieli publice, precum învățământul sau sănătatea, de care contribuabilii beneficiază în mod direct, cu atât mai mult statul are motivația necesară să pretindă impozite mai ridicate.

Atitudinea oamenilor față de impozite.

În România, rata presiunii fiscale este mai redusă în comparație cu alte țări mai dezvoltate precum SUA (32%), Marea Britanie (34%), Germania și Grecia (40%), Suedia și Danemarca (peste 50%). Dar ținând cont de capacitatea contributivă a contribuabililor, de veniturile mici obținute în România în comparație cu țările menționate, rata presiunii fiscale este considerată excesivă chiar și așa.

Presiunea fiscală variază așadar de la o țară la alta în funcție de politicile fiscale și de alocare a resurselor, în funcție de nivelul de dezvoltare economică, fiind greu de stabilit un nivel optim.

1.6 Forme de eludare a impunerii

Formele de eludare a impozitelor sunt consecința unei presiuni fiscale prea ridicată, fiind defapt forme de ocolire a suportării sarcinii fiscale. Ideea e că oamenii, încearcă mai ales când presiunea fiscală e greu de suportat, să ocolească impozitele într-un fel sau altul. Formele de eludare a impozitelor sunt de două feluri: evaziunea fiscală și repercusiunea fiscală. Pe scurt, evaziunea fiscală presupune sustragerea de la impunere, iar repercusiunea fiscală presupune transmiterea sarcinii fiscale.

Evaziunea fiscală poate fi definită ca fiind un ansamblu de metode legale sau ilegale prin care se realizează sustragerea de la impunere prin declarație falsă sau prin nedeclararea masei impozabile în parte sau în totalitate, fenomen finalizat cu neplata impozitelor.

Dan Drosu Șaguna și Mihaela Eugenia Tutungiu definesc evaziunea fiscală ca fiind “totalitatea procedeelor licite sau ilicite cu ajutorul cărora cei interesați sustrag în totalitate sau în parte materia lor impozabilă obligațiilor stabilite prin legile fiscale”.

Evaziunea fiscală poate fi întâlnită sub două forme: frauduloasă și nefrauduloasă.

Evaziunea frauduloasă, apare atunci când contribuabilii încalcă legea, declarând fals sau nedeclarând întreaga masă impozabilă. Exemple de evaziune frauduloasă pot fi: întocmirea de declarații false, nedeclararea masei impozabile, vânzări fără factură, falsificarea bilanțului contabil, evidențe contabile duble etc. Evaziunea frauduloasă este reglementată în România de Legea 241/2005, fiind considerată contravenție sau infracțiune. În funcție de gravitate este considerată faptă civilă sau penală.

Evaziunea nefrauduloasă, apare atunci când contribuabilii nu încalcă legea, contribuabilul interpretând favorabil legea putând astfel să nu declare masa impozabilă. Legea a fost astfel concepută încât să permită interpretările, așadar această formă a evaziunii nu presupune încălcarea legii dar prespune încălcarea principiului universalității. Exemple de evaziune nefrauduloasă pot fi: constituirea de rezerve mai mari decât se poate justifica, micșorându-se astfel masa impozabilă, scăderea din masa impozabilă a cheltuielilor de protocol, reclamă și publicitate indiferent dacă acestea au fost efectuate sau nu.

Profesorul I.Talpoș afirmă ca evaziunea fiscală nefrauduloasă “ nu există, ci este vorba în realitate, de a uza de prevederile legii pentru ușurarea sarcinii fiscale suportate de către contribuabili”.

Repercusiunea fiscală poate fi definită ca fiind un ansamblu de metode prin care se realizează transmiterea sarcinii fiscale către alte persoane.

Repercusiunea fiscală se poate realiza sub două forme:

În formă simplă, atunci când transferul impozitelor de la subiect la suportator se realizează o singură dată, suportatorul nemaiputând să transfere impozitul altor persoane. Este cazul achiziționării bunurilor de consum;

În trepte, atunci când transferul impozitelor are loc de mai multe ori, până când impozitul va fi suportat de consumatorul final.

Repercusiunea se poate realiza pe două căi:

Prin includerea impozitului în prețul mărfurilor care se vând, caz în care transferul impozitului este de la vânzător la cumpărător;

Prin cumpărarea de materii prime și materiale la prețuri mai mici decât cele de pe piață, caz în care transferul impozitului este de la cumpărător la vânzător.

Repercusiunea fiscală poate fi oficială sau neoficială:

Repercusiunea fiscală oficială, apare în cazul impozitelor indirecte, când transferul sarcinii fiscale este prevăzut de lege;

Repercusiunea fiscală neoficială, apare în cazul impozitelor directe, când transferul sarcinii fiscale nu este prevăzut de lege, de exemplu impozitul pe chirii.

Se poate concluziona că, în cazul repercusiunii fiscale statul nu pierde nimic, el încasează exact suma preconizată, doar că repartiția oficială a sarcinii fiscale se modifică. În schimb în cazul evaziunii fiscale statul are de pierdut pentru că nu încasează impozite, care pentru el înseamnă venituri publice, care dacă ajung să fie mai mici decât cheltuielile publice, provoacă un dezechilibru, numit deficit bugetar, ceea ce înseamnă că statul nu își va mai putea atinge în totalitate principalul său obiectiv, interesul general.

CAPITOLUL II – OBLIGAȚIILE FISCALE ALE AGENTULUI ECONOMIC

2.1 Impozitarea rezultatului activității agentului economic

Beneficiul sau profitul este scopul oricărui demers lucrativ pentru că orice efort urmărește un rezultat. Așadar, agenții economici investesc având ca principal obiectiv obținerea de profit, un obiectiv normal și recunoscut. Impozitul pe profit este un impozit direct așezat asupra beneficiului obținut din desfășurarea unei activități economice.

Impozitul pe profit prezintă o mare importanță pentru agenții economici dar și pentru consumatori și salariți astfel: impozitul pe profit ridicat descurajează investițiile, producția scade, scad salariile, crește prețul bunurilor etc. Prin urmare impozitul poate fi transferat asupra consumatorilor prin creșterea prețurilor, dar și asupra acționarilor prin reducerea parții distribuite din profit.

2.1.1 Determinarea impozitului pe profit. Declararea și plata impozitului la organele fiscale

Conform Codului Fiscal persoanele care sunt obligate să plătească impozit pe profit în România, considerate contribuabili sunt următoarele:

persoanele juridice române pentru profitul obținut în România și în străinătate. Fac parte din această categorie societățile naționale, regiile autonome, societățile comerciale, societățile agricole, organizațiile cooperatiste, instituțiile financiare și instituțiile de credit, fundațiile, asociațiile etc.;

persoanele juridice străine pentru profitul obținut în România prin sediu permanent, începând cu 1 iulie 2013;

persoanele juridice străine și persoanele fizice nerezidente aflate în asocieri cu sau fără personalitate juridică în România;

persoanele juridice străine care obțin venituri din proprietăți imobiliare în România sau din vânzări sau cesionări de titluri de participare deținute la persoane juridice române;

persoanele fizice rezidente asociate cu persoane juridice române, pentru veniturile realizate în România și în străinătate. În acest caz impozitul datorat de către persoana fizică se calculează, reține și se varsă de către persoana juridică română.

Conform aceleași legi, scutiți de la plata impozitului pe profit sunt următorii contribuabili:

Instituțiile publice;

Trezoreria statului;

Banca Națională a României;

Persoanele juridice române care plătesc impozit pe veniturile microîntreprinderilor;

Cultele religioase;

Instituțiile de învățământ;

Asociațiile de proprietari;

Fondul de compensare a investitorilor;

Fondul de garantare a depozitelor bancare;

Fondul de garantare a pensiilor private;

Organizațiile neguvernamentale (ONG). Când desfășoară activitate non-profit sunt scutite de la plata impozitului pe profit integral, dar când desfășoară activitate economică sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru veniturile realizate într-un an fiscal până la echivalentul în lei a 15.000 euro, dar nu mai mult de 10% din veniturile scutite de la plata impozitului pe profit.

Veniturile ONG-urilor scutite de la plata impozitului pe profit sunt:

Cotizațiile de înscriere a membrilor;

Contribuțiile membrilor, în bani sau în natură;

Venituri obținute din participarea la competiții sportive, evenimente de strângere de fonduri, tombole etc;

Venituri obținute din sponsorizări;

Venituri obținute din despăgubiri de la societățile de asigurare;

Venituri din finanțări nerambursabile.

Anul fiscal corespunde cu anul calendaristic, 01 ianuarie – 31 decembrie. În situația în care un contribuabil se înființează sau încetează să-și mai desfășoare activitatea în decursul unui an fiscal, perioada impozabilă este acea perioadă din anul calendaristic în care contribuabilul a existat (01 ianuarie – până la desființare; de la înființare – 31 decembrie).

Există deasemenea posibilitatea ca un contribuabil să aleagă un exercițiu financiar care să nu corespundă cu anul calendaristic și totodată să dorească ca anul fiscal să corespundă cu exercițiul financiar ales. În acest sens, contribuabilul trebuie să comunice această modificare organelor fiscale cu cel puțin 30 de zile înaintea începerii anului fiscal care se dorește a fi modificat. Primul an modificat va include și perioada anterioară din anul calendaristic, adică cea cuprinsă între 1 ianuarie și prima zi a anului fiscal modificat.

Cota de impozitare. Cota de impozit pe profit care se aplică asupra profitului impozabil este de 16% începând cu 1 ianuarie 2005, dar există și contribuabili obligați la plata unui impozit minim de 5%. Este cazul celor ce desfășoară activități precum baruri și cluburi de noapte, discoteci, cazinouri, pariuri sportive.

Profitul impozabil se calculează efectuând diferența între veniturile totale și cheltuielile totale aferente anului fiscal, după care se scad veniturile neimpozabile și se adaugă cheltuielile nedeductibile. Înainte de aplicarea cotei de impozit pe profit asupra profitului impozabil se ține cont și de pierderea fiscală din perioada anterioară și de rezerva legală, care dacă există, se scad.

Pentru determinarea profitului impozabil, contribuabilii sunt obligați să evidențieze în registrul de evidență fiscală veniturile impozabile realizate într-un an fiscal precum și cheltuielile efectuate cu scopul realizării respectivelor venituri.

Profitul reinvestit în scopul de a obține venituri impozabile este scutit de la aplicarea impozitului pe profit. În acest sens contribuabilii au obligația să păstreze mijloacele fixe în care s-a investit, cel puțin jumătate din durata lor normală de funcționare dar nu mai mult de 5 ani. Pe lângă aceasta, mijloacele fixe achiziționate trebuie să fie noi. Dacă nu se respectă această condiție, se recalculează impozitul pe profit și se stabilesc și majorări de întârziere.

Potrivit Codului Fiscal, venituri neimpozabile sunt următoarele:

Veniturile din dividende primite de la o persoană juridică care plătește impozit pe profit, situată într-un stat terț cu care România are încheiat un acord de evitare a dublei impuneri, dacă participația este de minim 10% din capitalul social și se deține pe o perioadă continuă de 1 an;

Veniturile din vânzarea titlurilor de participare deținute la o persoană juridică situată într-un stat terț cu care România are încheiat un acord de evitare a dublei impuneri, dacă la data vânzării, contribuabilul deține minim 10% din capitalul social al persoanei juridice la care are titlurile de participare, pe o perioadă continuă de 1 an,;

Veniturile din lichidarea unei alte persoane juridice situate într-un stat terț cu care România are încheiat un acord de evitare a dublei impuneri, dacă la data începerii operațiunii de lichidare, contribuabilul deține minim 10% din capitalul social al persoanei juridice supuse operațiunii de lichidare, pe o perioadă continuă de 1 an;

Venituri din diferențe favorabile de valoare a titlurilor de participare obținute în urma încorporării rezervelor, beneficiilor, sau primelor de emisiune la persoanele juridice la care se dețin titlurile de participare. Acestea devin impozabile în momentul cesionării, transmiterii cu titlu gratuit, retragerii capitalului social, lichidării persoanei juridice la care se dețin;

Venituri din recuperarea cheltuielilor nedeductibile, din anularea provizioanelor etc.

Potrivit art. 21(2) al Codului Fiscal, cheltuieli deductibile sunt acele cheltuieli efectuate cu scopul realizării de venituri impozabile. Exemple de astfel de cheltuieli sunt:

Cheltuieli cu înscrierea în cărțile funciare;

Cheltuieli pentru protecția muncii, pentru prevenirea accidentelor de muncă;

Cheltuieli cu achiziționarea de ambalaje;

Cheltuieli de reclamă și publicitate;

Cheltuieli pentru formarea profesională a personalului angajat;

Cheltuieli pentru protejarea mediului;

Cheltuieli de transport și cazare privind delegațiile efectuate de către salariați;

Cheltuieli cu marketing-ul, studiul pieței, participarea la târguri, expoziții;

Cheltuieli de cercetare – dezvoltare;

Cheltuieli cu taxele de înscriere și cotizațiile datorate camerelor de comerț și industrie;

Cheltuieli pentru perfecționarea managementului, a sistemelor informatice etc.

Potrivit art. 21(3) și 22 al Codului Fiscal, cheltuieli cu deductibilitate limitată sunt următoarele:

Cheltuielile de protocol sunt deductibile în limita unei cote de 2% din rezultatul intermediar (determinat ca diferență între total venituri și total cheltuieli altele decât cele de protocol și cu impozitul pe profit) și nedeductibile pentru valoarea ce depășește 2%;

Cheltuielile sociale sunt deductibile în limita unei cote de 2% din cheltuielile cu salariile personalului. Sunt incluse aici ajutoarele pentru înmormântare, naștere, boli, proteze, tichete de creșă, transport al salariaților, tratament, odihnă etc.;

Cheltuieli cu pierderile din perisabilități în limitele stabilite de instituțiile de specialitate;

Cheltuieli reprezentând tichetele de masă acordate de angajatori;

Fondul de rezervă / Rezerva legală este deductibilă în limita a 5% din profitul brut/contabil realizat și maxim 20% din capitalul social. În cazul în care aceasta este utilizată pentru acoperirea de pierderi sau este distribuită sub o altă formă, reconstituirea ei nu mai este deductibilă la calculul profitului impozabil;

Provizioanele constituite în limita unui procent de 30% începând cu data de 1 ianuarie 2006, din valoarea creanțelor asupra clienților, atunci când acestea respectă 5 condiții: sunt înregistrate după 1 ianuarie 2004, sunt neîncasate într-o perioadă ce depășește 270 de zile de la data scadenței, nu sunt garantate de alte persoane, sunt datorate de o persoană care nu este afiliată contribuabilului și sunt incluse în veniturile impozabile ale contribuabilului;

Cheltuieli cu contribuția la pensiile facultative, în limita sumei de 400 de euro transformată în lei, în numele unui angajat într-un an fiscal;

Cheltuieli cu contribuția la asigurarea voluntară de sănătate, în limita sumei de 250 de euro transformată în lei, în numele unui angajat, într-un an fiscal;

Cheltuieli cu sponsorizările, deductibile în limita a 30/00 din cifra de afaceri dar nu mai mult de 20% din impozitul pe profit datorat. Sumele care nu se scad din impozitul pe profit se reportează în următorii 7 ani, recuperarea putându-se realiza în ordinea înregistrării acestora;

Cheltuieli cu locuințele de serviciu;

Cheltuieli cu amortizarea fiscală (calculată în scop fiscal), ce poate fi dedusă în valoare de maxim 1.500 de lei/lună ca o deducere fiscală;

Cheltuieli cu diurna / indemnizațiile cu deplasarea, deductibile în limita a 2,5 ori plafonul acordat instituțiilor publice;

50% din cheltuielile aferente mașinilor categoria B (greutate până în 3500 kg și maxim 9 locuri) care nu sunt utilizate exclusiv în scopul activității economice;

Cheltuieli cu autoturismele folosite de personal;.

Următoarele sunt cheltuieli deductibile integral:

Cheltuielile cu dobânzile, când gradul de îndatorare al capitalului este mai mic sau cel mult egal cu trei. Gradul de îndatorare al capitalului se determină ca raport între capitalul împrumutat cu termen de rambursare peste 1 an și capitalul propriu. Dacă gradul de îndatorare este mai mare decât trei, acestea se reportează în anii următori, până când gradul de îndatorare devine mai mic sau cel mult egal cu trei.

Cheltuielile cu diferențele de curs valutar, când gradul de îndatorare al capitalului este mai mic sau cel mult egal cu trei;

Cheltuielile cu vehiculele utilizate exclusiv pentru servicii de pază, servicii de urgență și protecție, servicii de curierat; pentru transportul de persoane cu plată (inclusiv taximetrie), pentru închirierea către alte persoane, pentru instruirea din școlile de șoferi și pentru cele utilizate ca mărfuri în scop comercial.

Potrivit art. 21(4) al Codului Fiscal, următoarele sunt cheltuieli nedeductibile:

Cheltuielile proprii cu impozitul pe profit;

Cheltuielile cu majorări de întârziere, amenzi, dobânzi, confiscări și penalități;

Cheltuielile cu stocuri sau active corporale constatate lipsă din gestiune ori degradate pentru care contribuabilul nu a încheiat contracte de asigurare;

Cheltuieli cu TVA aferentă bunurilor acordate personalului sub forma unor avantaje în natură;

Cheltuieli care nu au la bază un document justificativ;

Cheltuieli cu diverse contribuții ce depășesc limitele stabilite;

Cheltuieli cu prestări de servicii pentru care nu au fost încheiate contracte și nu poate fi justificată necesitatea;

Pierderile înregistrate prin scoaterea din evidență a creanțelor incerte sau în litigiu, neîncasate, corespunzătoare părții neacoperite de provizioane;

Cheltuieli reprezentând valoarea deprecierilor mijloacelor fixe ca urmare a reevaluării;

Cheltuieli cu prime de asigurare care nu au nici o legătură cu activele contribuabilului sau care nu sunt aferente obiectului de activitate etc.;

Societățile pot opta privind declararea și plata impozitului pe profit între două sisteme:

a). Sistem de declarare și plată calculată trimestrial;

b). Sistem de declarare și plată anticipată.

a). Declararea și plata se calculează trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni următoare încheierii trimestrelor I – III. În trimestrul IV nu se plătește nimic urmând să se facă regularizarea la declarația anuală. Pentru primele trei trimestre se întocmește declarația 100, iar în trimestrul IV se întocmește declarația 101. Definitivarea și plata impozitului pe profit aferent anului fiscal se efectuează până la termenul de depunere a declarației privind impozitul pe profit și anume, 25 martie a anului următor anului pentru care se plătește impozitul.

b). Începând cu 1 ianuarie 2013 contribuabilii alții decât cei menționați mai jos la excepții, pot opta pentru declararea și plata impozitului pe profit anual cu plăți anticipate, efectuate trimestrial. Termenul până la care se efectuează plata impozitului anual este termenul de depunere a declarației privind impozitul pe profit.

Contribuabilii care optează de la bun început sau care doresc modificarea sistemului de plată a impozitului pe profit trebuie să comunice această opțiune/modificare organelor fiscale până la data de 31 ianuarie inclusiv a anului pentru care fac opțiunea/modificarea, prin depunerea declarației 012. În cazul acelor contribuabili care au optat pentru un exercițiu financiar și fiscal diferit de anul calendaristic trebuie să comunice aceste modificări organelor fiscale teritoriale în termen de 30 de zile de la începutul anului fiscal modificat.

Depunerea declarației de impozit pe profit, declarația 101, este obligatorie si se realizează anual până la data de 25 martie inclusiv a anului următor, cu excepția ultimilor doi contribuabili de mai jos, care depun declarația anuală de impozit pe profit până la termenele precizate.

Excepții de la sistemul trimestrial de declarare și plată a impozitului pe profit sunt:

Societățile comerciale bancare, care au obligația de a declara și plăti impozitul pe profit anual, cu plăți anticipate efectuate trimestrial. Termenul până la care se efectuează plata este termenul de depunere a declarației privind impozitul pe profit;

Organizațiile neguvernamentale (ONG), care au obligația de a declara și plăti impozitul pe profit anual până la data de 25 februarie inclusiv a anului următor pentru care se calculează impozitul;

Contribuabilii care obțin venituri majoritare din cultura cerealelor, pomicultură și viticultură, care au obligația de a declara și plăti impozitul pe profit anual până la data de 25 februarie inclusiv a anului următor celui pentru care se calculează impozitul.

2.1.2 Determinarea impozitului pe veniturile microîntreprinderilor. Declararea și plata impozitului la organele fiscale

Pentru înțelegerea completă a acestui subcapitol, o importanță majoră o deține definiția microîntreprinderii. Conform Codului Fiscal, art. 112^1 microîntreprinderea este acea persoană juridică română care îndeplinește următoarele condiții la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent: obține venituri diferite de cele din consultanță sau management în proporție de peste 80% din veniturile totale, a realizat venituri ce nu depășesc echivalentul în lei a 65.000 euro, capitalul social nu este deținut de către stat și autorități locale, are de la 1 până la 9 salariați inclusiv și nu în ultimul rând, nu se află în dizolvare cu lichidare înregistrată la Registrul Comerțului sau la Instanțele Judecătorești.

Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor este obligatoriu din punct de vedere al plății către stat, însă este opțional în sensul că societățile pot alege respectând anumite condiții, între a plăti impozit pe profit sau impozit pe veniturile obținute de microîntreprinderi.

Microîntreprinderile care plătesc impozit pe profit sunt obligate la plata impozitului pe veniturile microîntreprinderii începând cu anul fiscal următor, dacă îndeplinesc condițiile care definesc microîntreprinderea.

În anul 2013, persoanele juridice române care plătesc impozit pe profit și îndeplinesc condițiile care definesc microîntreprinderea, sunt obligate la plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor începând cu 1 februarie 2013. Potrivit Codului de procedură fiscală, această modificare a sistemului de impunere trebuie comunicată organelor fiscale teritoriale până la data de 25 martie inclusiv. Tot până la această dată trebuie depusă și declarația privind impozitul pe profit datorat pentru profitul impozabil obținut în luna ianuarie.

Persoanele juridice române nou-înființate sunt obligate să plătească impozit pe veniturile obținute de microîntreprinderi începând cu primul an fiscal, dacă la data înregistrării la Registrul Comerțului îndeplinesc condițiile ce definesc întreprinderea.

Nu pot avea acest sistem de impunere următoarele:

Microîntreprinderile plătitoare de impozit pe veniturile microîntreprinderilor care nu mai îndeplinesc una dintre condițiile care definesc microîntreprinderea, începând cu anul fiscal următor celui în care condițiile nu au fost îndeplinite;

Persoanele juridice române care desfășoară activități în domeniul bancar;

Persoanele juridice române care desfășoară activități în domeniul asigurărilor și reasigurărilor, al pieței de capital, cu excepția celor care desfășoară activități de intermediere în aceste domenii;

Persoanele juridice române care desfășoară activități în domeniul jocurilor de noroc.

În ceea ce privește aria de cuprindere a acestui tip de impozit, acesta se aplică asupra tuturor veniturilor obținute de microîntreprinderi din orice sursă. Totuși nu sunt luate în considerare la calculul bazei impozabile următoarele: veniturile din producția de imobilizări corporale și necorporale; din subvenții; din provizioane; din diferențe de curs valutar; din despăgubiri de la societăți de asigurare etc.

Se adaugă la baza impozabilă următoarele:

Valoarea reducerilor comerciale primite ulterior facturării;

În trimestrul 4, diferențele favorabile de curs valutar;

În cazul în care se achiziționează case de marcat, se deduce din baza impozabilă valoarea de achiziție a acestora, în momentul în care sunt puse în funcțiune.

Anul fiscal al unei microîntreprinderi este anul calendaristic. În cazul microîntreprinderilor care se înființează sau își încetează existența anul fiscal corespunde cu perioada din anul calendaristic în care respectiva microîntreprindere a existat.

Cota de impozitare pe veniturile microîntreprinderilor este în prezent 3%.

În ceea ce privește procedura de declarare a opțiunii pentru acest sistem de impunere, persoanele juridice române plătitoare de impozit pe profit trebuie să comunice organelor fiscale teritoriale până la data de 31 ianuarie inclusiv a anului pentru care se dorește modificarea sistemului de impunere, iar persoanele juridice care se înființează, înscriu mențiunea în cererea de înregistrare la Registrul Comerțului.

Calculul și plata impozitului pe veniturile microîntreprinderilor se efectuează trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare trimestrului pentru care se calculează acesta, totodată trebuind să se depună și declarația de impozit pe veniturile microîntreprinderilor.

2.2 Contribuțiile sociale obligatorii ale agenților economici

Persoanele obligate la plata contribuțiilor sociale obligatorii, denumite contribuabili sunt următoarele:

– Persoanele fizice care obțin venituri din salarii sau alte venituri din activități dependente;

– Pensionarii cu venituri din pensii mai mari de 740 de lei;

– Persoanele fizice și juridice angajatori sau plătitori de venituri ce provin din activități dependente, atât pe perioada desfășurării activității cât și în perioadele în care angajații beneficiază de concedii și indemnizații;

– Instituțiile publice care au rolul de a calcula, reține și plăti contribuțiile în numele asiguratului (Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă; Agenția Națională pentru Prestații Sociale; Casa Națională de Pensii Publice; Ministerul Justiției; Casa Națională de Asigurări de Sănătate etc);

Baza de calcul a contribuțiilor sociale obligatorii individuale este câștigul brut obținut din activități dependente, ce cuprinde veniturile din salarii, sporuri, adaosuri, indemnizații, sume privind participarea salariaților la profit, ajutoare etc. În situația în care toate aceste venituri depășeșc valoarea a de cinci ori câștigul salarial mediu brut (aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat), contribuția individuală de asigurări sociale se calculează în funcție de această limită sau plafon.

Baza de calcul a contribuțiilor sociale obligatorii datorate de angajatori este aceeași ca și în cazul contribuțiilor sociale individuale, doar că va reprezenta produsul dintre numărul de asigurați și căștigurile brute pe care le realizează aceștia în fiecare lună.

În baza de calcul a contribuțiilor sociale obligatorii, nu sunt cuprinse:

Sumele de bani primite de la fondatorii societății prin subscripție publică;

Ajutoarele de înmormâtare, ajutoare în caz de calamități, boli grave, pentru naștere, sume de bani reprezentând cadouri pentru copiii minori ai salariaților, cadouri oferite salariaților de sărbători cu condiția să nu se depășească suma de 150 de lei pe persoană, tratament și odihnă, ajutoare de deces, contravaloarea folosrii locuinței de serviciu, contravaloarea cheltuielilor de deplasare la nivelul unui abonament lunar, indemnizații primite cu ocazia delegării în interes de serviciu în limita a 2,5 nivelul stabilit de Guvern, sumele cheltuite pentru pregătirea și perfecționarea profesională, abonamentele telefonice în interes de servici etc.

Următoarele sunt cotele de contribuții sociale obligatorii:

Pentru contribuția de asigurări sociale:

31,3% pentru condiții normale de muncă:

10,5% pentru contribuția individuală;

20,8% pentru contribuția datorată de angajator;

36,3% pentru condiții deosebite de muncă:

10,5% pentru contribuția individuală;

25,8% pentru contribuția datorată de angajator;

41,3% pentru condiții speciale de muncă și pentru alte condiții de muncă:

10,5% pentru contribuția individuală;

30,8% pentru contribuția datorată de angajator;

Pentru contribuția de asigurări sociale de sănătate:

5,5% pentru contribuția individuală;

5,2% pentru contribuția datorată de angajator;

0,85% pentru contribuția pentru concedii și indemnizații de asigurări sociale de sănătate;

Pentru contribuția de asigurări sociale de șomaj:

0,5% pentru contribuția individuală;

0,5% pentru contribuția datorată de angajator;

0,15% – 0,85% pentru contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, în funcție de clasa de risc;

0,25% pentru contribuția la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale;

Persoanele fizice și juridice angajatori sunt obligate să calculeze, rețină și să plătească lunar contribuțiilor sociale obligatorii. În acest sens, termenul de declarare și plată este de până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care acestea se datorează, împreună cu contribuția angajatorului. Se depune Declarația 112 „Declarația privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, impozitul pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate”.

2.3 Obligațiile fiscale privind impozitele indirecte

2.3.1 Taxa pe valoarea adaugată (T.V.A)

Conform Codului Fiscal taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect aplicat asupra cifrei de afaceri netă și datorat la bugetului statului.

Persoană impozabilă este considerată orice persoană care desfășoară independent activități economice precum activitățile producătorilor, comercianților, prestări de servicii, activități extractive, agricole, profesii libere, toate având ca scop obținerea de venituri cu caracter de continuitate. Nu desfășoară activități independente persoanele legate de angajator printr-un contract individual de muncă sau prin alte instrumente care dovedesc existența unui raport angajat-angajator.

Instituțiile publice nu sunt considerate persoane impozabile pentru activitățile pe care le desfășoară în calitatea lor de autorități publice chiar dacă ele încasează taxe sau alte plăți, dar sunt persoane impozabile pentru activitățile practicate și de alți agenți economici, pentru că dacă ar fi altfel s-ar produce probleme concurențiale. Pe lângă acestea instituțiile publice sunt persoane impozabile pentru următoarele activități:

Telecomunicații;

Transport de bunuri și persoane;

Furnizarea de apă, gaze, energie electrică, termică;

Livrarea de bunuri noi, produse pentru a fi vândute;

Servicii prestate în porturi și aeroporturi;

Târguri și expoziții comerciale;

Activitățile agențiilor de călătorie;

Activitățile entităților de publicitate comercială etc.

Chiar dacă nu constituie o activitate care aduce venituri cu caracter de continuitate, prin excepție la ceea ce s-a specificat mai sus, va fi considerată persoană impozabilă orice persoană care efectuează ocazional o livrare intracomunitară de mijloace de transport noi.

Operațiuni impozabile sunt considerate următoarele:

a). Livrarea de bunuri. Sunt considerate livrări de bunuri următoarele:

predarea efectivă de bunuri către o altă persoană;

transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor;

trecerea unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile în domeniul public, în schimbul unei despăgubiri.

Nu sunt considerate livrări de bunuri efectuate cu plată, următoarele:

bunurile acordate gratuit din rezerva de stat;

bunurile acordate gratuit în scopuri de reclamă sau stimulare a vânzărilor (mostre);

bunurile de mică valoare (plafon de 100 lei, exclusiv TVA) acordate gratuit în scopuri de

sponsorizare, mecenat;

b). Prestarea de servicii. Se consideră prestare de servicii orice operațiune care nu constituie livrare de bunuri, precum următoarele:

închirierea de bunuri;

transmiterea folosinței bunurilor pe baza unui contract de leasing;

transmiterea folosinței drepturilor de autor, brevetelor, licențelor, mărcilor comerciale etc.;

prestarea de servicii în numele unei autorități publice;

prestarea de servicii de intermediere.

Nu sunt considerate prestări de servicii efectuate cu plată, următoarele:

prestări de servicii pentru protocol, sponsorizare sau mecenat, în limitele prevăzute de lege;

prestări de servicii în scopuri de publicitate sau pentru stimularea vânzărilor;

prestări de servicii gratuite în cadrul perioadei de garanție.

c). Schimbul de bunuri sau servicii. Această operațiune implică livrari de bunuri sau prestări de servicii în schimbul unor livrări de bunuri sau prestări de servicii, fiind considerate în cele din urmă livrări de bunuri sau prestări de servicii.

d). Achiziția intracomunitară de bunuri efectuată cu plată. Această operațiune se referă la obținerea dreptului de a dispune ca și proprietar de bunuri expediate sau transportate la destinația indicată de cumpărător sau furnizor, în contul furnizorului sau cumpărătorului, către un stat membru al Uniunii Europene, altul decât cel de pornire a transportului sau de expediere a bunurilor.

e). Importul de bunuri. Se referă la intrarea pe teritoriul Comunității Europene de bunuri care nu se află în liberă circulație, sau de bunuri care se află în liberă circulație însă provin dintr-un teritoriu terț care nu face parte din Comunitate.

Faptul generator și exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată sunt două caracteristici ale acesteia extrem de importante.

Faptul generator al obligației de plată este transferul proprietății care din punct de vedere juridic este momentul acceptării facturii sau chitanței fiscale.

Exigibilitatea reprezintă data la care o persoană este obligată să plătească taxa pe valoarea adăugată la bugetul statului și momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei.

Baza de impozitare este constituită din:

Contrapartida obținută sau care urmează să fie obținută de către furnizor sau prestator din partea cumpărătorului sau beneficiarului, pentru bunurile livrate sau serviciile prestate;

Prețul de cost pentru bunurile constatate lipsă, pentru bunurile date gratuit, bunurile achiziționate și utilizate pentru alte scopuri decât activitatea economică, active distribuite acționarilor sau asociaților;

Contravaloarea suportată de salariați pentru echipamentul de lucru sau pentru echipamentul de protecție;

Valoarea contabilă netă pentru mijloacele fixe constatate lipsă neimputabile;

Suma imputată pentru mijloacele fixe imputabile;

Valoarea de aport a bunului pentru aportul în natură.

Baza de impozitare cuprinde:

Impozitele și taxele, cu excepția TVA;

Comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport și asigurare.

Baza de impozitare nu cuprinde:

Rabaturile, risturnele, remizele, sconturile, alte reduceri de preț acordate de furnizori direct clienților;

Sumele care reprezintă daune-interese, penalizările pentru neîndeplinirea de obligații contractuale;

Dobânzile pentru plăți cu întârziere;

Valoarea ambalajelor, fără facturare.

În cazul achiziției intracomunitare de bunuri baza de impozitare cuprinde și accizele datorate sau achitate în România, binențeles doar în cazul produselor supuse accizelor.

În cazul importului de bunuri baza de impozitare este valoarea în vamă a bunurilor la care se adaugă diverse taxe, comisioane și cheltuieli accesorii (cheltuieli de ambalare, transport, asigurare) cu excepția taxei pe valoarea adăugată care urmează a fi plătită.

Dacă elementele folosite la stabilirea bazei de impozitare se exprimă în valută, cursul de schimb valutar care se aplică este ultimul curs de schimb comunicat de Banca Națională a României, sau de Banca Centrală Europeană.

Cotele de taxă. Cota standard este de 24% și se aplică asupra bazei de impozitare a operațiunilor impozabile ce nu sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată sau care nu sunt supuse cotelor reduse, existând cotă redusă de 9% și 5%.

Cota redusă de 9% se aplică asupra bazei impozabile a următoarelor livrări de bunuri sau prestări de servicii:

Servicii privind intrarea la castele, case memoriale, muzee, monumente istorice, grădini zoologice, grădini botanice, târguri, expoziții, cinematografe etc.;

Livrarea de manuale școlare, cărți, ziare și reviste;

Livrarea de proteze și accesorii, excepție fiind protezele dentare;

Livrarea de medicamente;

Cazarea în sectorul hotelier;

Livrarea următoarelor bunuri: păine și alte specialități de panificație; făină, grâu în anumite condiții (începând cu 1 septembrie 2013).

Cota redusă de 5% se aplică asupra bazei impozabile pentru livrarea locuințelor, dar și a terenului pe care sunt construite:

Livrarea de clădiri și a terenului aferent pentru a fi utilizate drept cămine de bătrâni și pensionari;

Livrarea de clădiri și a terenului aferent pentru a fi utilizate drept case de copii și centre de recuperare pentru minorii cu handicap;

Livrarea de locuințe și a terenului aferent care au o suprafață utilă maximă de 120 mp și valoarea maximă de 380.000 lei, exclusiv taxa pe valoarea adăugată. Este cazul doar a acelor locuințe care în momentul vânzării sunt locuibile și suprafața terenului nu depășește 250 mp. Orice persoană poate achiziționa doar o singură locuință cu această cotă redusă;

Livrarea de clădiri și a terenului aferent către primării pentru ca acestea să acorde chirie subvenționată acelor persoane care nu își permit să aibă în proprietate o locuință și nici măcar să închirieze.

Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată următoarele operațiuni de interes general:

Spitalizarea, îngrijirile medicale și altele asemenea desfășurate de unități autorizate precum: spitale, centre de sănătate, cabinete medicale, stații de salvare etc.;

Serviciile prestate de stomatologi și tehnicieni dentari, livrarea de proteze dentare;

Servicii de îngrijire și supraveghere prestate de personal medical;

Transportul persoanelor bolnave sau accidentate în mijloace de transport amenajate în acest scop;

Livrări de organe, sânge de proveniență umană;

Activitatea de învățământ;

Meditațiile acordate în particular de către cadrele didactice din învățământ;

Prestări de servicii în domeniul protecției și asistenței sociale, efectuate de către entități autorizate precum: cămine de bătrâni și pensionari, centre de plasament etc.;

Prestări de servicii în domeniul protecției copiilor și tinerilor, efectuate de către entități autorizate precum: case de copii, centre de recuperare pentru minorii cu handicap etc.;

Serviciile publice poștale etc.

Regimuri speciale:

Regimul special de scutire pentru întreprinderile mici. Întreprinderile mici sunt considerate cele ce au o cifră de afaceri anuală mai mică de 65.0000 de euro, echivalentul în lei fiind stabilit la cursul de schimb al Băncii Naționale a României la data aderării și se rotunjește la 220.000 lei.

Persoana impozabilă care îndeplinește aceste condiții poate opta oricând pentru regimul normal de taxă.

O persoană impozabilă nou înființată poate beneficia de acest regim special de scutire, dacă declară o cifră de afaceri anuală estimată sub plafonul amintit mai sus și nu optează pentru regimul normal de taxă.

Persoana impozabilă care beneficiază de regimul special de scutire și atinge sau depășește plafonul anual al cifrei de afaceri, este obligată să solicite înregistrarea în scopuri de TVA în termen de 10 zile de la data atingerii ori depășirii plafonului. Data atingerii sau depășirii plafonului este considerată prima zi a lunii următoare celei în care plafonul a fost atins sau depășit.

Persoana impozabilă care aplică acest regim special de scutire nu are voie să menționeze taxa pe factură sau alt document.

Regimul special pentru agențiile de turism. Agențiile de turism care beneficiază de acest regim special nu au voie să menționeze taxa în facturi sau alte documente.

Regimul special pentru bunuri de mâna a doua, opere de artă, obiecte de colecție și antichități cu o vechime de peste 100 de ani. Regimul special nu se aplică în cazul în care persoana impozabilă revânzătoare a achiziționat bunurile de la persoane care au fost scutite de taxă. Nici în cazul acestui regim special nu este permisă menționarea taxei în facturi sau alte documente.

Regimul special pentru aurul de investiții.

Regimul special pentru persoanele impozabile nestabilite, care prestează servicii electronice persoanelor neimpozabile, valabil până în 1 ianuarie 2015, când va fi înlocuit. Prin persoană impozabilă nestabilită se înțelege că nu are un sediu fix și nici nu este stabilită în Comunitatea Europeană, dar prestează servicii electronice în Comunitatea Europeană. Este obligată să-și declare începerea activității într-un anumit stat, și în termen de 20 de zile de la sfârșitul fiecărui trimestru să depună electronic, la organul fiscal un decont special de taxă care să conțină valoarea totală a prestărilor de servicii electronice, exclusiv taxa.

Persoanele impozabile sunt obligate să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent în următoarele cazuri:

Când realizează operațiunile impozabile menționate mai sus;

Când se înființeză și declară că va realiza o crifră de afaceri care atinge sau depășește plafonul privind regimul de scutire pentru întreprinderile mici;

Când se înființează și declară că va realiza o cifră de afaceri inferioară plafonului privind regimul de scutire pentru întreprinderile mici, dar optează pentru regimul normal de taxă;

Dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul de scutire pentru întreprinderile mici, în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a atins sau a depășit plafonul;

Dacă în cursul unui an calendaristic cifra de afaceri este inferioară plafonului de scutire, dar optează pentru regimul normal de taxă;

Dacă efectuează operațiuni scutite de taxa pe valoarea adăugată, însă optează pentru taxarea lor;

În cazul în care persoanele obligate să se înregistreze în scopuri de TVA nu solicită înregistrarea, organele fiscale competente înregistrează persoana respectivă din oficiu. Agenția Națională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) deține un registru al persoanelor impozabile înregistrate în scopuri de TVA, registre ce sunt publice pe site-ul agenției.

Agenții economici sunt interesați pentru plata TVA la înființare pentru a deduce TVA aferent intrărilor, pentru că atunci când TVA deductibilă este mai mare decât TVA de colectat, agentul economic are TVA de recuperat.

Perioada fiscală este luna calendaristică sau trimestrul calendaristic pentru persoanele impozabile care nu au depășit plafonul cifrei de afaceri de 100.000 de euro în anul calendaristic precedent.

Declararea. Persoanele înregistrate ca fiind plătitoare de TVA trebuie să depună la organele fiscale competente, pentru fiecare perioadă fiscală (luna calendaristică sau trimestrul calendaristic), un decont de taxă până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se încheie perioada fiscală respectivă, D300 – Decont de Taxă pe Valoarea Adăugată.

Plata taxei la buget. Orice persoană impozabilă trebuie să achite taxa de plată la organele fiscale, până la data la care are obligația depunerii decontului de taxă.

2.3.2 Accizele sau taxele speciale de consumație

Acestea sunt impozite indirecte ce privesc în mod special consumul de mărfuri considerate de largă utilitate, nocive / dăunătoare sănătății sau de lux.

Accizele armonizate sunt taxe speciale de consum care se datorează bugetului de stat pentru diverse produse provenite fie din producția internă, fie din import. Unele sunt considerate de largă utilitate și cu un consum stabil precum carburanții auto și produsele energetice, altele nocive, precum tutunul și băuturile alcoolice, altele de lux, precum bijuteriile, autotuturismele, blănurile, armele de vânătoare etc. Încadrarea în aceste grupe este discutabilă însă criteriile au totuși o bază rațională pe lângă raționamentele financiare. Aceste mărfuri sunt impuse doar o singură dată fie în momentul importului fie în momentul vânzării mărfurilor produse în țară. Unele din aceste mărfuri pot intra însă în componența altor mărfuri în calitate de materie primă sau materiale consumabile cu accize în costul noului produs, creându-se astfel un efect de impozit la impozit, sau acciză la acciză.

Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană s-a schimbat și legislația privind accizele. A început să se pună mai mult accent pe sănătatea populației prin protejarea acesteia de produsele nocive. De exemplu, la impunerea alcoolului se face distincție între micii producători și marii producători. Astfel producătorii care au o capacitate de producție care nu depășește 10 hectolitri de alcool pur pe an au o acciză de 475 de euro pe hectolitru de alcool pur, iar producătorii care depășesc această capacitate au o acciză de 750 de euro pe hectolitru de alcool pur. Impunerea tutunului se face prin aplicarea unei accize la 1000 de țigarete.

Conform Legii 571/2003 privind Codul Fiscal, art 218, valoarea în lei a accizelor se determină prin transformarea sumelor în euro pe baza cursului de schimb valutar din prima zi lucrătoare a lunii octombrie din anul precedent, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.

Unele produse care în mod normal sunt accizabile, sunt scutite de la plata accizelor, atunci când sunt destinate pentru:

Livrarea în contextul relațiilor consulare și diplomatice;

Organizațiile internaționale recunoscute de autoritățile publice din România, în limitele stabilite prin convenții internaționale;

Forțele armate aparținând oricărui stat membru al NATO, cu excepția Forțelor Armate Române;

Consider că în prezent accizele sunt excesive, influențând negativ prin efectul de impozit la impozit. Accizele, precedând taxa pe valoarea adăugată intră în baza de calcul a acestui impozit.

Declararea. Orice plătitor de accize este obligat să depună lunar la autoritatea fiscală competentă o declarație de accize, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei la care se referă declarația, indiferent dacă se datorează sau nu accize pentru luna respectivă.

Plata. Termenul de plată al accizelor este până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care acciza devine exigibilă.

2.3.3 Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite indirecte datorate bugetului de stat, așezate asupra circulației bunurilor dintr-un stat în altul în scopul consumului acestora și percepute la trecerea frontierei. Odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, taxele vamale se aplică doar produselor care provin din afara Uniunii.

Taxele vamale pot îmbrăca trei forme: de import, de export și de tranzit.

Taxele vamale de import, sunt cele mai utilizate și sunt folosite pentru a proteja piața internă de bunuri similare celor de import.

Taxele vamale de export, sunt mai puțin utilizate însă sunt folosite pentru a proteja piața internă de exporturile masive de materii prime cu grad de preclucrare redus.

Taxele vamale de tranzit, se percep pentru trecerea bunurilor peste teritoriul unui stat, la intrarea în țară.

Baza de impozitare este valoarea în vamă, care se determină prin însumarea prețului extern de achiziție la cursul oficial al zilei cu cheltuielile de transport și cu asigurarea.

Tehnica taxelor vamale presupune aplicarea unor cote numite tarife vamale la valoarea în vamă. Tarifele vamale sunt prezentate în Tariful Integrat al Comunității Europene (TARIC), care este o bază de date destinată să indice cotele tarifare pentru anumite produse, care fie sunt importate pe teritoriul Uniunii Europene, fie sunt exportate către alte țări, precum și condițiile de trecere a frontierei, tehnica taxelor vamale, facilitățile fiscale și alte reguli. TARIC se bazează pe Tariful Vamal Comun utilizat pentru procesul de trecere prin vamă a mărfurilor dar și pentru întocmirea statisticilor de comerț ale Comunității cu țări străine (Extrastat) și a statisticilor de comerț între statele membre (Intrastat).

După scopul și mărimea lor taxele vamale se împart în: autonome, convenționale, preferențiale, antidumping și sancționale sau de retorsiune.

a). Tarifele vamale autonome sunt cote care se practică la trecerea mărfurilor dintr-un stat în altul când între cele două nu există acorduri comerciale.

b). Tarifele vamale convenționale sunt cote care se practică la trecerea mărfurilor dintr-un stat în altul când între cele două există acorduri comerciale încheiate.

c). Tarife vamale preferențiale sunt practicate în țări ce fac parte dintr-o uniune economică precum Uniunea Europeană.

d). Tarife vamale antidumping sunt practicate de țările care se apără de concurența neloială numită dumping. Dumping-ul poate fi comercial, când se vând mărfuri la export la prețuri mai mici decât cele de pe piața externă și cele la intern cu scopul de a cuceri segmente de piață și valutar, când exportatorul vinde mai ieftin pe piața externă obținând venituri mai mari la intern prin convertirea sumei încasate în valută, în monedă națională, ca urmare a deprecierii cursului monedei naționale.

e). Taxele vamale sancționale sau de retorsiune, sunt practicate între state între care relațiile economice nu sunt dintre cele mai bune.

Ca și în cazul altor tipuri de impozite și pentru taxele vamale există scutiri de la plata acestora la frontieră. Aceste situații sunt denumite regimuri suspensive și sunt următoarele:

Tranzitul. Se referă la circulația mărfurilor pe teritoriul unui stat;

Circulația mărfurilor în vagoane sigilate, însoțite de documente de transport;

Antrepozitul. Se referă la mărfurile care intră pe teritoriul altui stat pentru a fi sortate, ambalate și reexportate;

Administrarea temporară. Se referă la mărfurile care intră pe teritoriul altui stat pentru a se continua prelucrarea, ambalarea și reexportarea;

Drawback. Se referă la mărfurile care intră pe teritoriul altui stat pentru a se continua prelucrarea, ambalarea și reexportarea. La intrare se percep taxe vamale însă acestea sunt restituite când mărfurile părăsesc statul respectiv;

Zonele libere. Sunt acele teritorii unde nu se percep taxe vamale. În aceste zone libere se desfășoară de regulă o largă activitate industrială și comercială astfel că statul realizează venituri importante pe seama acestor activități și renunță la venitul din aceste impozite.

O deosebită importanță o are în domeniul importului și exportului organizația internațională GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț), ce a început să funcționeze din 1948, având în prezent peste 100 de țări membre și ca obiectiv principal, armonizarea politicilor vamale, adică conturarea unor principii și norme concrete privind importul și exportul.

În prezent, activitatea GATT se bazează pe următoarele principii:

Nediscriminarea, adică taxele vamale se aplică nediferențiat tuturor țărilor aflate în relații comerciale;

Economia unei țări nu trebuie protejată decât prin mijloace tarifare;

Promovarea negocierilor, adică țările membre trebuie să reducă taxele vamale pentru stimularea cooperării și comerțului internațional;

Consultarea partenerilor comerciali atunci când se iau hotărâri în vederea modificării taxelor vamale.

2.4. Impozitele și taxele locale suportate de agenții economici

Impozitele și taxele locale sunt, conform Codului Fiscal următoarele:

a). Impozitul și taxa pe clădiri;

b). Impozitul și taxa pe teren;

c). Taxă pe mijloacele de transport;

d). Taxă pentru eliberarea avizelor, certificatelor și autorizațiilor;

e). Taxă pentru folosirea de mijloace de publicitate și reclamă;

f). Impozit pe spectacole;

g). Taxa hotelieră;

h). Taxe speciale;

i). Alte taxe locale.

Potrivit Legii nr.351/2001 localitățile urbane și rurale sunt ierarhizate funcțional astfel:

Rangul 0 – capitala țării, fiind un municipiu important din punct de vedere european;

Rangul 1 – municipii importante din punct de vedere național și cu influență din punct de vedere european;

Rangul 2 – municipii importante din punct de vedere interjudețean sau județean;

Rangul 3 – orașe;

Rangul 4 – comune;

Rangul 5 – satele care aparțin comunelor sau orașelor și municipiilor.

Identificarea zonelor se face prin literele A, B, C, și D de către Consiliile Locale, atât în intravilan cât și în extravilan.

Dacă în cursul anului fiscal au loc modificări referitoare la rangul localităților sau la limitele zonelor, impozitul pe clădiri și pe teren se modifică conform noii ierarhizări din data de 1 Ianuarie a anului fiscal următor. Impozitul se determină din oficiu fără a mai fi nevoie de depunerea unei alte declarații fiscale dar cu aducerea la cunoștință contribuabililor.

2.4.1 Impozitul și taxa pe clădiri

Ca și regulă generală, orice persoană care are în proprietate o clădire situată în România datorează anual impozit pe clădire, iar în cazul clădirilor aflate în proprietatea statului, închiriate, concesionate, date în administrare sau în folosință, se stabilește o taxă pe clădire care va fi datorată de locatari, concesionari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosință. Impozitul pe clădire și taxa pe clădire se datorează bugetului local al comunei, orașului sau al municipiului în care este amplasată clădirea.

În cazul în care o clădire este proprietate comună a mai multe persoane, fiecare persoană datorează impozit pentru partea sa de clădire iar dacă nu se poate stabili acest lucru, impozitul datorat va fi împărțit în mod egal.

Următoarele sunt clădiri scutite de plata impozitului/taxei pe clădire:

Clădirile aflate în proprietatea statului sau a oricăror instituții publice, excepție fiind încăperile ce sunt folosite pentru activități economice;

Clădirile considerate monumente istorice, de arhitectură, muzee sau case memoriale, excepție fiind încăperile ce sunt folosite pentru activități economice;

Clădirile ce sunt considerate lăcașuri de cult și aparțin cultelor religioase recunoscute oficial în România, excepție fiind încăperile ce sunt folosite pentru activități economice;

Clădirile aferente instituțiilor de învățământ de stat, excepție fiind încăperile ce sunt folosite pentru activități economice;

Clădirile aferente unităților sanitare publice, excepție fiind încăperile ce sunt folosite pentru activități economice;

Clădirile aferente centralelor hidro-electrice, termo-electrice și nuclear-electrice;

Clădirile funerare din cimitire și crematorii;

Clădirile din parcurile industriale, științifice și tehnologice;

Clădirile Academiei Române, excepție fiind încăperile ce sunt folosite pentru activități economice;

Clădirile care fac corp comun cu poduri, viaducte, apeducte, diguri, baraje și tuneluri, excepție fiind încăperile ce sunt folosite pentru activități economice;

Clădirile ce sunt trecute în proprietatea statului în lipsă de moștenitori legali sau testamentari etc.

Impozitul pe clădiri, în cazul persoanelor juridice se calculează prin aplicarea asupra valorii de inventar a clădirii, care este valoarea de intrare a acesteia în patrimoniul proprietarului a unei cote de impozitare ce se stabilește prin hotărârea Consiliului Local și poate fi cuprinsă între 0,25% – 1,50% inclusiv.

În cazul clădirilor la care au fost efectuate lucrări de modificare, modernizare sau extindere, contribuabilul are obligația de a depune o nouă declarație fiscală în termen de 30 de zile de la data terminării respectivelor lucrări.

În cazul clădirilor a căror valoare a fost recuperată în totalitate prin amortizare, valoarea impozabilă se reduce cu 15%.

În cazul clădirilor reevaluate valoarea impozabilă este valoarea contabilă rezultată în urma reevaluării.

Impozitul sau taxa pe clădire se plătește anual, în două rate egale, până în data de 31 martie și 30 septembrie inclusiv. Dacă se plătește anticipat, până la data de 31 martie impozitul datorat pentru întregul an, se acordă o bonificație de până la 10%. Dacă valoarea impozitului datorat este de până la 50 de lei inclusiv, acesta trebuie plătit integral până la primul termen de plată.

În cazul clădirilor care au fost dobândite sau construite în cursul anului, impozitul pe clădire se datorează de la data de 1 a lunii următoare, iar în cazul clădirilor care au fost înstrăinate, distruse sau demolate în cursul anului impozitul pe clădire încetează a se mai datora începând cu data de 1 a lunii următoare.

2.4.2 Impozitul și taxa pe teren

Ca și regulă generală, orice persoană care are în proprietate un teren situat în România datorează anual impozit pe teren, iar în cazul terenurilor aflate în proprietatea statului, închiriate, concesionate, date în administrare sau în folosință se stabilește o taxă pe teren, care se datorează de către locatari, concesionari, titulari ai dreptului de administrare sau de folosință. Impozitul pe teren și taxa pe teren se datorează bugetului local al comunei, orașului sau al municipiului în care este amplasat terenul.

În cazul în care un teren este proprietate comună a mai multe persoane, fiecare persoană datorează impozit pentru partea sa de teren iar dacă nu se poate stabili acest lucru, impozitul datorat va fi împărțit în mod egal.

Terenurile scutite de la plata impozitului pe teren sunt următoarele:

Terenul aferent unei clădiri, pentru suprafața de teren care este acoperită de o clădire;

Terenul ce aparține cultelor religiose recunoscute de lege;

Terenul ce aparține cimitirelor și crematoriilor;

Terenul ce aparține instituțiilor de învățământ;

Terenul unităților sanitare publice;

Terenul aflat în proprietatea statului sau a altor instituții publice, cu excepția suprafețelor folosite pentru activități economice;

Terenurile ocupate de autostrăzi, drumuri europene, drumuri naționale, drumuri principale administrate de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România;

Terenurile care nu pot fi folosite pentru agricultură sau silvicultură, terenurile ocupate de bălți, lacuri de acumulare, căi navigabile, cele folosite pentru apărarea împotriva inundațiilor, pentru exploatarea resurselor de apă, pentru exploatări din subsol;

Terenurile de navigație, aferente infrastructurii portuare, canalelor navigabile;

Terenurile aferente parcurilor industriale, științifice și tehnologice;

Terenurile trecute în proprietatea statului în lipsă de moștenitori legali sau testmentari etc.

Impozitul pe teren se calculează luând în considerare următoarele: numărul de metri pătrați de teren, rangul localității și zona în care este amplasat terenul, categoria de folosință a terenului, conform încadrării făcute de Consiliul Local.

În cazul unui teren intravilan înregistrat în registrul agricol la categoria de folosință terenuri cu construcții, impozitul/taxa pe teren se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată în hectare, cu suma corespunzătoare prevăzută în următorul tabel, conform HG nr.1209/2012:

Tabel nr 2.1

Sursă: Legea 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată prin OUG nr.14, art. 258(8)

În cazul unui teren intravilan înregistrat în registrul agricol la altă categorie de folosință decât cea de terenuri cu construcții, impozitul/taxa pe teren se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată în hectare, cu suma prevăzută în tabelul nr.2.2 (conform HG nr.1209/2012), iar acest rezultat se înmulțește cu coeficientul de corecție prevăzut în tabelul nr.2.3.

Tabelul nr. 2.2

Sursă: Legea 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată prin OUG nr.14, art. 258(8)

Tabel nr. 2.3 Coeficientul de corecție în funcție de rangul localității

Sursă: Legea 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată prin OUG nr.14, art. 258(8)

În cazul unui teren extravilan, impozitul pe teren se stabilește prin înmulțirea suprafeței terenului, exprimată în hectare cu suma din tabelul nr. 2.4, iar acest rezultat se înmulțește cu coeficientul de corecție prevazut în tabelul nr. 2.3.

Tabel nr. 2.4

Sursă: Legea 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată prin OUG nr.14, art.258(6)

Impozitul sau taxa pe teren se plătește anual, în două rate egale, până la datele de 31 martie și 30 septembrie inclusiv. Dacă se plătește anticipat, până la data de 31 martie impozitul datorat pentru întregul an, se acordă o bonificație de până la 10%. Dacă valoarea impozitului datorat este de până la 50 de lei inclusiv acesta trebuie plătit integral până la primul termen de plată.

În cazul terenurilor care au fost dobândite în cursul anului, impozitul pe teren se datorează de la data de 1 a lunii următoare, iar în cazul terenurilor care au fost înstrăinate în cursul anului, impozitul pe teren încetează a se mai datora începând cu data de 1 a lunii următoare.

2.4.3 Taxa pe mijloacele de transport

Ca și regulă generală, orice persoană care are în proprietate un mijloc de transport înmatriculat în România datorează anual impozit pe mijlocul de transport către bugetul local al unității administrativ-teritoriale unde persoana își are domiciliul sau sediul. Până la prima înmatriculare în România mijlocul de transport este considerat marfă.

În cazul unui leasing financiar, pe întreaga durată a acestuia impozitul se datorează de locatar, în schimb în momentul încetării contractului de leasing financiar impozitul este datorat de locator.

Următoarele mijloace de transport sunt scutite de la plata impozitului:

Autoturismele, motocicletele cu ataș și mototriciclurile care aparțin persoanelor cu handicap locomotor;

Navele fluviale de pasageri, bărcile și luntrele folosite pentru transportul persoanelor fizice cu domiciliul în Delta Dunării, Insula Mare a Brăilei și Insula Balta Ialomiței;

Mijloacele de transport ale instituțiilor publice;

Vehiculele istorice etc.

Taxa asupra mijloacelor de transport se calculează în funcție de tipul mijlocului de transport. De exemplu, în cazul oricărui din autovehiculele de mai jos, taxa aferentă mijlocului de transport se calculează în funcție de capacitatea cilindrică a acestuia, prin înmulțirea fiecărei grupe de 200 cmc sau fracțiune din aceasta cu suma corespunzătoare din tabelul următor, valori stabilite prin Legea nr. 209/2012 și menținute prin HG nr. 1309/2012:

Tabel nr. 2.5

Sursă: Legea 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată prin OUG nr.14art. 263(2)

Similar se calculează taxa aferentă mijloacelor de transport și pentru alte tipuri autovehicule precum: ataș, autovehicul de transport marfă, remorcă, rulotă sau mijloace de transport pe apa, în funcție de caracteristicile lor.

Taxa aferentă mijlocului de transport se plătește anual, în două rate egale, până la data de 31 martie și 30 septembrie inclusiv. Dacă se plătește anticipat, până la data de 31 martie impozitul datorat pentru întregul an, se acordă o bonificație de până la 10%. Dacă valoarea impozitului datorat este de până la 50 de lei inclusiv, acesta trebuie plătit integral până la primul termen de plată.

În cazul mijloacelor de transport care au fost dobândite în cursul anului taxa asupra mijlocului de transport se datorează de la data de 1 a lunii următoare, iar în cazul mijloacelor de transport care au fost înstrăinate în cursul anului taxa asupra mijlocului de transport încetează a se mai datora începând cu data de 1 a lunii următoare.

CAPITOLUL III – STUDIU DE CAZ PRIVIND OBLIGAȚIILE FISCALE ALE S.C. X S.R.L

Studiul de caz a fost realizat la o societate comercială reală pe care din motive de confidențialitate am denumit-o S.C. X S.R.L.

3.1 Scurtă prezentare a S.C. X S.R.L

S.C. X S.R.L este o societate comercială cu răspundere limitată, înființată în anul 2007, ce desfășoară conform codului CAEN 4941, activități de transport rutier de mărfuri. Societatea a fost înregistrată ca fiind plătitoare de impozit pe profit începând cu data de 01.01.2008, plătitoare de TVA începând cu data de 05.11.2007, plătitoare de contribuții de asigurări sociale, contribuții de asigurări pentru șomaj, contribuția angajatorului la fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale, contribuția pentru asigurări de sănătate, contribuția pentru concedii și indemnizații și impozitul pe venitul din salarii începând cu data de 01.04.2008.

3.2 Metodologia de calcul a impozitului pe profit

Studiul de caz realizat evidențiază metodologia de calcul a impozitului pe profit și totodată, declararea și plata acestuia în cazul S.C. X S.R.L. Perioada luată în considerare la calculul impozitului pe profit este anul fiscal 01.01.2013 – 31.12.2013 cu accent pe trimestrul IV.

Toate informațiile privind calculul impozitului pe profit se regăsesc în Registrul de evidență fiscală (vezi anexa 1), document obligatoriu de întocmit de către societățile plătitoare de impozit pe profit. Profitul impozabil asupra căruia a fost aplicată cota de impozitare de 16% a fost determinat pe baza următoarei formule:

PROFIT IMPOZABIL = VENITURI TOTALE – CHELTUIELI TOTALE – VENITURI NEIMPOZABILE + CHELTUILEI NEDEDUCTIBILE – PIERDEREA DIN ANII PRECEDENȚI – REZERVA LEGALĂ

111.522,63 = 537.507,35 – 449.634,36 – 0 + 47.164,64 – 23.475,00 – 40,00

IMPOZIT PE PROFIT = PROFIT IMPOZABIL X 16%

17.843,62 = 111.522,63 X 16%

Este important de precizat că impozitul pe profit calculat mai sus este calculat în trimestrul IV dar corespunde anului fiscal 01.01.2013 – 31.12.2013. În trimestrul I valoarea impozitului pe profit a fost 11.308 lei, în trimestrul II 7.747 lei, iar în trimestrul III 1.358 lei. Așadar în trimestrul IV exista deja un impozit pe profit contabilizat în valoare de 17.697 lei, valoarea impozitului pe profit de înregistrat în trimestrul IV fiind defapt 147 lei. Toate aceste informații, se regăsesc în Registrul de evidență fiscală (vezi anexa 1).

Pentru declararea impozitului pe profit S.C. X S.R.L a întocmit trimestrial “Declarația 100 – Declarație privind obligațiile de plată la bugetul de stat”, în trimestrele I, II și III, iar în trimestrul IV a întocmit “Declarația 101 – Declarație privind impozitul pe profit” (vezi anexa 2).

Plata impozitului pe profit s-a realizat pentru trimestrul I cel târziu până în data de 25.04.2013 inclusiv, pentru trimestrul II cel târziu până în data de 25.07.2013 inclusiv, pentru trimestrul III cel târziu până în data de 25.10.2013 inclusiv iar pentru definitivarea anuală termenul a fost cel târziu până în data de 25.03.2014 inclusiv. În trimestrul IV așadar nu s-a plătit nimic, pentru că s-a făcut regularizarea la declarația anuală.

3.3 Metodologia de calcul a contribuțiilor sociale oligatorii

Conform statului de plată (vezi anexa 3), contribuțiile sociale obligatorii plătite de către S.C. X S.R.L în luna Decembrie 2013 sunt următoarele:

1 – Impozitul pe veniturile obținute din salarii

IMPOZIT PE VENITUL OBȚINUT DIN SALAR = (SALAR BRUT – CAS ASIGURAT – ȘOMAJ ASIGURAT – CASS ASIGURAT – DEDUCERE PERSOANLĂ) X 16%

228 = (2.310 – 243 – 12 – 127 – 500) X 16%

2 – Contribuția de asigurări sociale reținută de angajator de la asigurați

SALAR BRUT x 10,5%

243 = 2.310 X 10,5%

3 – Contribuția de asigurări sociale datorată de către angajator

SALAR BRUT x 20,8%

480 = 2.310 X 20,8%

4 – Contribuția de asigurare pentru boli profesionale și accidente de muncă datorată de angajator

SALAR BRUT x 0,242%

6 = 2.310 X 0,242%

5 – Contribuția de asigurări sociale de sănătate reținută de angajator de la asigurați

SALAR BRUT X 5,5%

127 = 2.310 X 5,5%

6 – Contribuția de asigurări sociale de sănătate datorată de angajator

SALAR BRUT X 5,2%

120 = 2.310 X 5,2%

7 – Contribuția pentru indemnizații și concedii de la persoanele care au calitatea de angajator

SALAR BRUT X 0,85%

20 = 2.310 X 0,85%

8 – Contribuția de asigurări pentru șomaj reținută de angajator de la asigurați

SALAR BRUT X 0,5%

12 = 2.310 X 0,5%

9 – Contribuția de asigurări pentru șomaj datorată de angajator

SALAR BRUT X 0,5%

12 = 2.310 X 0,5%

10 – Contribuția angajatorilor la Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale

SALAR BRUT X 0,25%

6 = 2.310 X 0,25%

Rezultă un total de plată în valoare de 1.254 de lei.

Pentru declararea contribuțiilor sociale obligatorii din luna decembrie S.C. X S.R.L a întocmit “Declarația 112 – Declarație privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, a impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate” (vezi anexa 4).

Plata s-a realizat cel târziu până în data de 25.01.2014 inclusiv.

3.4 Metodologia de calcul a T.V.A

În urma înregistrărilor efectuate în decursul lunii decembrie și anume: achiziții de bunuri și servicii în valoare de 21.791 lei a existat TVA deductibilă în valoare de 5.230 lei iar în urma livrărilor de bunuri și prestărilor de servicii în valoare de 4.677 lei a existat TVA colectată în valoare de 1.123 lei, putând să rezulte două situații prin compensarea acestora, în funcție de care dintre acestea este mai mare:

TVA deductibilă > TVA colectată => TVA de recuperat

TVA deductibilă < TVA colectată => TVA de plată

În cazul S.C. X S.R.L taxa pe valoarea adăugată deductibilă a fost mai mare decât taxa pe valoarea adăugată colectată rezultând astfel o taxă pe valoarea adăugată de recuperat în valoare de 4.107 lei.

În ceea ce privește declararea S.C. X S.R.L întocmește lunar „Declarația 300 – Decont de taxă pe valoarea adăugată” (vezi anexa 5) și totodată „Declarația 394 – Declarație informativă privind livrările / prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național” (vezi anexa 6).

Plata s-a efectuat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare perioadei fiscale. În cazul S.C. X S.R.L plata a fost efectuată până în data de 25.01.2014 inclusiv.

3.5 Metodologia de calcul a impozitelor și taxelor locale

În vederea calculului impozitelor și taxelor locale datorate bugetului local S.C. X S.R.L a depus la primăria comunei, orașului sau al municipiului de care aceasta aparține următoarele declarații:

Declarația fiscală pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice (vezi anexa 7);

Declarația fiscală pentru stabilirea impozitului/taxei pe teren în cazul contribuabililor persoane juridice (vezi anexa 8);

Declarația fiscală pentru stabilirea impozitului/taxei pe mijloacele de transport a contribuabililor persoane fizice/persoane juridice (vezi anexa 9).

Odată depuse aceste declarații, Primăria a constatat cele declarate și a verificat veridicitatea declarațiilor după care a stabilit impozitele de plată în funcție de criteriile folosite în cazul fiecărui tip de impozit. De exemplu, în cazul impozitului/taxei pe teren, criterii folosite pentru stabilirea impozitului sunt suprafața terenului, intravilan/extravilan, categoria de folosință (teren cu construcții, arabil, pășune, fâneață, vie, livadă etc), rangul localității și zona în care terenul este amplasat.

CONCLUZII

În urma realizării acestei lucrări ce conține atât o parte teoretică cât și o parte practică referitoare la obligațiile fiscale ale agentului economic, care este defapt titlul lucrării, dar și câteva noțiuni generale privind fiscalitatea, rolul și importanța acesteia asupra economiei unei țări și asupra dezvoltării ei, precum și principalele principii ale impunerii am ajuns la câteva concluzii, spun eu destul de importante. Fiscalitatea poate evidenția eficiența implicării statului în viața economică și socială a societății, ea urmărind să atingă obiectivele de politică economică și socială a statului.

Defapt importanța fiscalității poate fi înțeleasă observând că statul, ca să poată să acopere nevoile generale și colective ale societății precum apărarea, ordinea publică, educația, sănătatea, cultura, arta, securitatea etc. are nevoie de resurse financiare pe care le mobilizează pe cale fiscală, prin intermediul impozitelor și taxelor percepute contribuabililor.

Mai mult decât atât, fiscalitatea este utilizată și drept pârghie de influențare a economiei și a societății stimulând sau descurajând dezvoltarea anumitor activități prin tratarea contribuabililor diferit din punct de vedere fiscal.

Prin urmare, fiscalitatea are atât rol de alimentare cu fonduri la bugetul statului cât și rol de a obține echilibrul în economie.

Pentru ca statul, prin intermediul fiscalitații, să poată interveni eficient în viața economică și socială a societății foarte important este respectarea principiilor impunerii. Că este vorba de obligațiile fiscale ale agenților economici abordate pe parcursul acestei lucrări, sau despre restul obligațiilor fiscale existente, respectarea principiilor impunerii are mare influență asupra economiei unei țări și asupra dezvoltării ei. Este vorba despre o contribuție a cetățenilor la formarea veniturilor publice ale statului în funcție de capacitatea lor contributivă, despre impozite si materii impozabile cât mai certe, clare și cunoscute cu anticipație, despre modalități de impunere cât mai convenabile pentru contribuabil care să ducă la plata sigură a impozitelor, despre obținerea de venituri publice cât mai mari cu cheltuieli minime, dar în așa măsură încât să nu fie îndepărtat sau descurajat cetățeanul de la activitatea sa.

Mare importanță o are totodată presiunea fiscală, aceasta reprezentând gradul în care contribuabilii suportă pe seama rezultatelor obținute din activitatea lor impozite și taxe percepute prin constrângere de către stat. Existența unei presiuni fiscale multe prea ridicate comparativ cu posibilitățile contribuabililor de a participa la realizarea veniturilor publice poate să conducă la o scădere a cererii de bunuri de consum și prin urmare, la o scădere a nivelului de trai, poate crea probleme precum nemulțumiri, revolte sociale, fenomenul de „muncă la negru”, descurajarea economiilor și investițiilor, pensionare timpurie, evaziune fiscală, efecte ce nici un stat nu dorește să le obțină prin politica fiscală pe care o aplică.

BIBLIOGRAFIE

Ioan Dan Morar, Sistemul fiscal românesc, tradiție și capacitate de adaptare, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2000;

Ioan Dan Morar, Fiscalitate – Suport pentru studiu individual, Universitatea din Oradea, 2010;

Constantin I.Tulai, Finanțele Publice și Fiscalitatea, Editura Casa Cărții de Stiință, Cluj Napoca, 2003;

C. Corduneanu, Sistemul fiscal în Știința Finanțelor, Ed. Codecs, București, 1998;

Leonard Călin Abrudan, Finanțe internaționale: Aspecte privind fiscalitatea în Uniunea Europeană, Ed. Universității din Oradea, 2012;

Dicționarul explicativ al limbii române – Dex, Edit. „Univers enciclopedic”, București, 1996;

M. Șt. MINEA, C. F. COSTAȘ, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, edit. Rosseti, Buc., 2006;

P.Brezeanu, Introducere în finanțele publice și fiscalitate, ASE București, 1998;

D. Droșu Șaguna, M.E. Tutungiu, Evaziunea fiscală, Ed. Oscar Print, București, 1995;

Legea 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată;

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=58264, 02.03.2014;

http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Declaratii_R/394.html, 16.06.2014;

ANEXE

Anexa nr. 1 – Registrul de evidență fiscală;

Anexa nr. 2 – Declarația 101 „Declarație privind impozitul pe profit”;

Anexa nr. 3 – Stat de plată – Salariați permanenți;

Anexa nr. 4 – Declarația 112 „Declarație privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, a impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate”;

Anexa nr. 5 – Declarația 300 „Decont de taxă pe valoarea adăugată”;

Anexa nr. 6 – Declarația 394 „Declarație informativă privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național”;

Anexa nr.7 – Declarația fiscală pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice;

Anexa nr.8 – Declarația fiscală pentru stabilirea impozitului/taxei pe teren în cazul contribuabililor persoane juridice;

Anexa nr. 9 – Declarația fiscală pentru stabilirea impozitului/taxei pe mijloacele de transport a contribuabililor persoane fizice sau juridice;

Anexa nr. 10 – Balanță de verificare sintetică.

BIBLIOGRAFIE

Ioan Dan Morar, Sistemul fiscal românesc, tradiție și capacitate de adaptare, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 2000;

Ioan Dan Morar, Fiscalitate – Suport pentru studiu individual, Universitatea din Oradea, 2010;

Constantin I.Tulai, Finanțele Publice și Fiscalitatea, Editura Casa Cărții de Stiință, Cluj Napoca, 2003;

C. Corduneanu, Sistemul fiscal în Știința Finanțelor, Ed. Codecs, București, 1998;

Leonard Călin Abrudan, Finanțe internaționale: Aspecte privind fiscalitatea în Uniunea Europeană, Ed. Universității din Oradea, 2012;

Dicționarul explicativ al limbii române – Dex, Edit. „Univers enciclopedic”, București, 1996;

M. Șt. MINEA, C. F. COSTAȘ, Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, edit. Rosseti, Buc., 2006;

P.Brezeanu, Introducere în finanțele publice și fiscalitate, ASE București, 1998;

D. Droșu Șaguna, M.E. Tutungiu, Evaziunea fiscală, Ed. Oscar Print, București, 1995;

Legea 571/2003 privind Codul fiscal, actualizată;

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act?ida=58264, 02.03.2014;

http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Declaratii_R/394.html, 16.06.2014;

ANEXE

Anexa nr. 1 – Registrul de evidență fiscală;

Anexa nr. 2 – Declarația 101 „Declarație privind impozitul pe profit”;

Anexa nr. 3 – Stat de plată – Salariați permanenți;

Anexa nr. 4 – Declarația 112 „Declarație privind obligațiile de plată a contribuțiilor sociale, a impozitului pe venit și evidența nominală a persoanelor asigurate”;

Anexa nr. 5 – Declarația 300 „Decont de taxă pe valoarea adăugată”;

Anexa nr. 6 – Declarația 394 „Declarație informativă privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național”;

Anexa nr.7 – Declarația fiscală pentru stabilirea impozitului/taxei pe clădiri în cazul contribuabililor persoane juridice;

Anexa nr.8 – Declarația fiscală pentru stabilirea impozitului/taxei pe teren în cazul contribuabililor persoane juridice;

Anexa nr. 9 – Declarația fiscală pentru stabilirea impozitului/taxei pe mijloacele de transport a contribuabililor persoane fizice sau juridice;

Anexa nr. 10 – Balanță de verificare sintetică.