Niveluri de Impozitare a Veniturilor Persoanelor Fizice

Problematica impozitelor, cu implicațiile economice și sociale pe care le generează, face parte integrantă din acquis-ul comunitar, pornindu-se de la premisa că Uniunea Europeană este cea mai mare piață internă competitivă din lume (cu peste 485 milioane de locuitori), iar sistemele de impozite aplicate de țările membre nu trebuie să împiedice ci, dimpotrivă, să promoveze buna funcționare a pieței unice. Prioritățile, în acest domeniu, sunt legate de eliminarea birocrației, reducerea costurilor de conformare, combaterea evaziunii fiscale și eliminarea dublei impuneri, pe bază de acte normative.

Orice acțiune a instituțiilor comunitare și, implicit, o acțiune în domeniul fiscal, trebuie să se sprijine pe un text juridic comunitar. Din acest punct de vedere, Tratatul Comunității Europene (CE) conține câteva dispoziții de natură fiscală, al căror scop, în general, este de a interzice diferențele de tratament fiscal între produse naționale și produse similare care provin din alte state membre ale UE. De asemenea, tratatul respectiv precizează faptul că restricțiile aduse libertății de stabilire a cetățenilor unui stat membru pe teritoriul altui stat membru sunt interzise, pe fundalul menținerii suveranității statelor membre, inclusiv în sfera politicilor fiscale.

Prin urmare, diferențierile semnificative în planul fiscalității ce se manifestă între țările membre ale Uniunii Europene și cu deosebire între cele avansate și cele în curs de integrare, dintre care face parte și România, fac necesară derularea unui proces de armonizare fiscală, în contextul menținerii competențelor naționale în luarea deciziilor de politică fiscală – considerată o expresie a suveranității statelor membre, pe de o parte, și cerinței de înlăturare a obstacolelor în funcționarea pieței comune, pe de altă parte. Astfel, competența decizională a autorităților statale cu privire la fiscalitate (în fiecare stat membru) apare ca suport indispensabil promovării propriei politici de dezvoltare și înfăptuirii suveranității naționale. În același timp, buna funcționare a mecanismelor pieței unice necesită prevenirea distorsiunilor generate de diferențierile majore între sistemele fiscale ale țărilor membre prin eliminarea discriminărilor și subvențiilor, respectiv compatibilizarea regimurilor de aplicare a impozitelor, fără a se urmări uniformizarea acestora.

În consecință, armonizarea fiscală implică un compromis între suveranitatea fiscală și asigurarea funcționalității pieței unice.

În principiu, este admis că armonizarea fiscală poate fi realizată, fie sub incidența funcționării pieței unice prin înlăturarea barierelor fiscale, fie prin negocieri de tip administrativ între organisme ale statelor membre și cele comunitare.

Prima variantă este de sorginte liberală și presupune reacția liberă a actorilor pieței la „condițiile fiscale” oferite de diferitele state,ceea ce favorizează producerea de inechități și avantajând „pasagerul clandestin” care devine beneficiar de utilități publice oferite de un stat la altul, fără a suporta impozitele destinate finanțării acestora, spre deosebire de alți actori care devin dezavantajați. Pe fundalul mobilității capitalurilor și forței de muncă, actorii ar putea migra către țările unde oferta gratuită de utilități publice este mare, plătind, eventual, impozite acolo unde acestea sunt mult mai mici.

A doua variantă de armonizare fiscală presupune analize ale specialiștilor asupra componentelor din sistemele fiscale care induc distorsiuni semnificative ale pieței unice și căutarea de soluții adecvate prevenirii sau eliminării lor, iar în final realizarea unui consens la nivelul instituțiilor comunitare, care se va concretiza prin decizii ale celor din urmă adoptate în acest sens. Dar, având în vedere că adesea interesele statelor independente nu concordă nici între ele și nici cu cele ale uniunii, un asemenea consens este greu de realizat, în timp scurt, iar acceptarea de către organisme naționale a deciziilor ce implică redistribuiri fiscale ale PIB la nivelul statelor membre riscă reacții negative din partea propriilor electorate. Față de preocuparea organismelor comunitare de a se înlătura obstacolele fiscale pentru a face mai funcțională piața unică, fiecare stat membru este preocupat, mai ales, de a dispune de instrumentele de politică fiscală care au un rol de prim rang în aplicarea propriilor programe de guvernare, ceea ce face mai dificilă negocierea administrativă a armonizării fiscale.

Textul Tratatului CE a stat la baza armonizării comunitare în privința impozitelor, așa cum a fost reflectată ulterior de Tratatul de la Amsterdam, Tratatul de la Nisa sau în documentele instituțiilor europene cu atribuții reglementative.

Așadar, în domeniul de manifestare al impozitelor, s-a conturat necesitatea adoptării unor soluții de armonizare a reglementărilor naționale, ce permit existența unor reguli particulare, naționale, în măsura în care nu este pusă în pericol realizarea directivelor comunitare.

Aceasta înseamnă că, fără a se considera necesară crearea unui sistem fiscal comunitar sau unificarea într-un sistem comun de impozite, structurarea și funcționarea sistemelor fiscale naționale trebuie să aibă în vedere și reglementările în domeniu existente în Uniunea Europeană.

În sinteză, în domeniul impozitelor, acquis-ul comunitar prevede dispoziții referitoare la trei aspecte principale. Primul este reprezentat de aplicarea impozitării indirecte și presupune, în primul rând, armonizarea legislației în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată și accizele, pornind de la considerentul că acestea influențează, în bună măsură, circulația liberă a bunurilor și serviciilor, dar, parțial, și a capitalurilor. Al doilea aspect vizează impozitele directe, față de care acquis-ul comunitar are în vedere explicit impozitarea veniturilor corporațiilor și impozitul pe capital, urmărindu-se facilitarea cooperării administrative între autoritățile naționale și înlăturarea obstacolelor întâmpinate de firme care activează în diverse state membre UE. Al treilea aspect se referă la cooperarea administrativă și asistența reciprocă față de care acquis-ul comunitar furnizează și instrumente pentru evitarea fraudei (evaziunii) fiscale în cadrul UE și facilitează fiecărui stat membru obținerea de informații despre agenții economici din alte state membre.

În contextul armonizării impozitelor indirecte, sunt semnificative reglementările Uniunii Europene prin aplicarea de către statele membre a unei cote standard (TVA) de minimum 15%, ca și limitarea la maximum două cote reduse (de minimum 5%) pentru anumite mărfuri sau servicii de natură socială sau culturală, respectiv posibilitatea fiecărui stat ca, pe timp limitat, să aplice cota zero sau cote sub 5% pentru anumite produse.

De asemenea, reglementările comunitare generale se referă și la produsele ce fac obiectul accizelor, inclusiv la deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse (92/12/CEE). Aceste reglementări sunt aplicabile de la 1 ianuarie 1993 și stau la baza unei strategii privind armonizarea structurii impozitelor și a cadrului general privind deținerea și circulația produselor (băuturi alcoolice, tutun prelucrat, produse energetice și energie electrică).

Spre deosebire, reglementarea impozitelor directe este lăsată, în principiu, la latitudinea statelor membre în baza principiului subsidiarității, dar dacă acestea au impact asupra liberei circulații a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor, statele membre trebuie să revizuiască sistemul de impozitare, în concordanță cu această cerință. Asemănător este tratată și problema dublei impozitări a veniturilor sau cea a activităților economice transfrontaliere, în sensul că toate statele membre aplică măsuri similare în special companiilor (întreprinderilor) care desfășoară asemenea activități.

Apreciem, însă, că pentru domeniul impozitelor directe un interes major prezintă pachetul de măsuri privind impozitarea directă adoptat în 1997, menit să ducă la combaterea concurenței fiscale dăunătoare și susținerea coordonării fiscale în interiorul Uniunii Europene. Aplicarea acestuia implică reducerea diferențelor existente în impozitarea directă și mai buna funcționare a pieței unice ca și reajustarea sistemelor fiscale naționale, el fiind structurat pe trei componente.

Prima componentă este un Cod de Conduită pentru impozitarea afacerilor, menit să ajute la prevenirea distorsiunilor economice și a eroziunii bazei de impozitare în interiorul Comunității, ceea ce presupune ca statele membre să respecte principiile concurenței cinstite și se rețin de la măsuri fiscale dăunătoare. A doua componentă cuprinde măsuri de realizare a alinierii sistemelor de impozite ca premisă necesară conlucrării pentru realizarea veniturilor între statele membre. A treia componentă constă în aranjamentul pentru un sistem comun de impozitare aplicabil plăților de dobânzi și redevențe, ce vizează companiile asociate din diferite state membre.

Totuși, apare îndreptățită aprecierea că, până în prezent, nu s-au făcut progrese semnificative în planul armonizării impozitelor directe, deși Consiliul European insistă asupra ideii că statele membre sunt libere în a-și structura sistemul impozitelor directe, în interesul obiectivelor și cerințelor politicii interne, atât timp cât acestea sunt în concordanță cu legile comunitare.

O privire de ansamblu arată că eforturile de armonizare fiscală în UE s-au concentrat pe arii restrânse, unde existau argumente solide pentru un asemenea demers, accentul fiind pus pe impozitele indirecte, deoarece era nevoie de un grad ridicat de armonizare pentru a se realiza piața internă și, în special, pentru a se elimina controlul la frontiere. Dar și în cazul impozitelor directe, acolo unde a fost posibil s-a trecut la aplicarea unor reguli comune, cum ar fi cele privind constituirea de grupuri de societăți și funcționarea acestora, sau evitarea fraudei fiscale în interiorul pieței comune. Pentru restul domeniilor, soluția rămâne cooperarea fiscală prin eforturi de coordonare a politicilor fiscale ale statelor membre, schimbul de informații și cooperarea între administrațiile fiscale, atât în interiorul UE, cât și în cadrul OECD, precum și cooperarea sub forma acordurilor politice.

Rolul principal în elaborarea unor reglementări ce vizează armonizarea fiscală, care să aibă incidente asupra sistemelor de impozite, respectiv a fiscalității, în țările membre ale UE, revine Consiliului European și Comisiei Europene. Astfel, Comisia Europeană, pe baza direcțiilor stabilite de ECOFIN (Consiliul Miniștrilor Economiei și Finanțelor din statele membre), elaborează propunerile în materie, iar Consiliului îi revine asumarea deciziei finale, având în vedere consensul care trebuie să existe între statele membre, cu mențiunea că, deși este consultant, Parlamentul European nu are un rol major în adoptarea deciziilor de acest tip.

Un rol mult mai important revine Curții de Justiție a Comunităților Europene (CJCE), care asigură interpretarea și aplicarea unitară a dreptului comunitar în toate statele membre. Din punct de vedere al impozitării veniturilor societăților de capital, deciziile Curții au o importanță capitală și din perspectiva armonizării fiscale, în special în ceea ce privește eliminarea oricăror discriminări între firmele provenind din țări membre diferite, precum și din cea a obstacolelor pe care statul de plecare sau cel de destinație le-ar putea ridica în calea libertății de stabilire recunoscute acestor societăți prin Tratatul Comunității Europene. În același cadru, trebuie menționat și rolul ce revine Comisiei în interpretarea, aplicarea și controlul unor reglementări fiscale, care pot aduce atingere dispozițiilor comunitare privind concurența și regimul ajutoarelor de stat.

Ca urmare, deciziile CJCE sunt parte integrantă din legislația UE și reprezintă singura sursă pentru interpretarea textelor juridice comunitare. De asemenea, CJCE se poate pronunța asupra aplicabilității sau conformității actelor normative naționale cu legislația UE. Dar, CJCE nu poate decide asupra abrogării unei norme adoptate de un stat membru și nici măcar nu poate sugera abrogarea acesteia, decizia aparținând instanțelor naționale.

Pe de altă parte, însă, odată ce CJCE declară un act normativ admis într-un stat membru ca fiind neconform cu legislația europeană, aplicarea acestuia poate atrage, fie plângeri din partea persoanelor afectate, fie acțiuni directe din partea Comisiei Europene împotriva statului respectiv. În acest sens, semnalăm situația care a apărut prin introducerea de către statul român, începând cu anul 2007, a taxei de primă înmatriculare.

Este de semnalat, de asemenea, că clivajul semnificativ care se menține între cadrul juridic comunitar, cu jurisprudența CJCE, pe de o parte, și politica fiscală a autorităților române, pe de altă parte, a fost într-o bună măsură redus prin programele de cooperare administrativă și asistență tehnică derulate în perioada de preaderare. Aceste preocupări au conținut și după 1 ianuarie 2007, când au avut ca obiectiv modernizarea administrației fiscale și racordarea ei la sistemul instituțional și practicile comunitare. În acest context, este relevant și faptul că în România, la nivelul Ministerului Economiei și Finanțelor, s-au derulat numeroase proiecte, având ca obiective: încheierea procesului de armonizare a legislației fiscale și consolidării administrației fiscale (cu un buget alocat de 1,2 milioane euro); consolidarea capacității de prezentare a prevederilor financiare consolidate și a rapoartelor consolidate referitoare la implementarea bugetului (cu un buget alocat de 0,7 milioane euro); reevaluarea cadrului TVA (cu un buget alocat de 0,6 milioane euro); control fiscal (cu un buget alocat de 1,2 milioane euro); dezvoltarea și implementarea unei soluții integrate pentru sistemul informatic, parte a Strategiei de informatizare a Ministerului Finanțelor Publice (cu un buget alocat de 10 milioane euro); sprijin pentru Planul Strategic elaborat de Ministerul Finanțelor Publice (cu un buget alocat de 15,5 milioane euro).

Asemenea programe au avut un rol important în restructurarea și reorganizarea finanțelor publice, dar au contribuit într-o măsură redusă la eficientizarea relațiilor dintre administrația fiscală și contribuabili, existând încă probleme în planul asigurării comunicării și transparenței.

Pe de altă parte, între lacunele apărute în desfășurarea proiectelor de cooperare administrativă și asistență tehnică, considerate a afecta și procesul de armonizare fiscală, se remarca: lipsa unor evaluări realiste privind disfuncționalitățile instituționale concrete de la care să se pornească în găsirea căilor de implementare a reformei; lipsa unor pârghii de motivare și co-interesare sistematică a factorilor de decizie din administrația românească vizată de programele în cauză; gradul ridicat de formalism în evaluarea rezultatelor proiectelor; sistemul deficitar de comunicare cu categoriile de contribuabili, beneficiari indirecți ai reformei administrative.

De asemenea, se consideră încă deficitară transparența redusă și slaba diseminare a informației privind desfășurarea proiectelor, care au rămas în cvasi-totalitatea lor necunoscute publicului și mediului instituțional, deși aproape fiecare proiect avea ca obiectiv, printre altele, diseminarea informațiilor privind procesul de armonizare fiscală și reforma administrativă.

Asigurarea funcționării pieței unice și implicațiile diferențelor existente în aria fiscalității între statele membre ale UE îndreptățesc continuarea eforturilor îndreptate către armonizarea fiscală, cu atât mai mult cu cât sistemele fiscale actuale repercutează încă diferențiat asupra activității agenților economici, inclusiv al situației economice și sociale a populației din țările membre aflate în stadii diferite de dezvoltare și generează reacții diferite din partea cetățenilor față de aplicarea acestora, determinând adaptări specifice formelor impozitelor și tehnicilor de aplicare a acestora.

Din perspectiva particularităților aferente impozitelor,armonizarea fiscală este concepută distinctiv (potrivit acquis-ului comunitar) pe cele două mari categorii de impozite: directe și indirecte. În același timp, datorită complexității diferite a sistemelor de aplicare a impozitelor, posibilitățile de armonizare fiscală apar a fi mai reduse în cazul celor directe, comparativ cu cele indirecte, ceea ce se confirmă și prin progresele înregistrate la nivelul UE, până în prezent, în acest domeniu.

Totodată, este semnificativ și faptul că acquis-ul comunitar face referiri la Codul de conduită pentru impozitarea afacerilor, menit să angajeze statele membre în adaptarea propriilor legislații la prevederile acestuia și în evitarea introducerii de măsuri contrare. Sunt revelatoare, de asemenea, prevederile sale referitoare la cooperarea administrativă și asistența reciprocă între organele competente din statele membre ale UE, în vederea obținerii de informații utile despre agenți economici și combaterii evaziunii fiscale.

Se apreciază că eforturile instituțiilor comunitare și ale statelor membre s-au concentrat, în principal, pe trei mari direcții și anume: perfecționarea sistemului TVA; impozitarea economiilor; impozitarea directă a societăților.

Progresele cele mai importante în domeniul armonizării fiscale s- au înregistrat în ceea ce privește taxa pe valoarea adăugată (TVA), deoarece a permis conturarea unui plan de lucru în vederea suprimării frontierelor fiscale existente între statele membre. Astfel, în urma unui acord politic stabilit cu ocazia Consiliului economic și financiar din 24 iunie 1991, statele membre s-au angajat să-și armonizeze reglementările cu privire la TVA, astfel ca pe întreg spațiul comunitar să se aplice o cotă normală de minim 15%, iar cotele reduse să fie cel mult două, cu niveluri minime de 5%, cu anumite excepții. Totodată, s-a hotărât suprimarea cotelor de TVA majorate (instituite în special pentru produse de lux), menținându-se diferențe de regim juridic, aplicat de fiecare țară, ca urmare a „costurilor bugetare” invocate de aproape toate țările membre.

Este interesant de observat și apariția unor diferende privind modalitățile de aplicare a măsurilor de armonizare dacă avem în vedere că numai în domeniul impozitelor indirecte, Curtea Europeană de Justiție s-a pronunțat în aproape 450 de cazuri privitoare la aplicarea TVA, până în anul 2006. O situație similară se întâlnește și în cazul accizelor, care alături de TVA, sunt parte din procesul de așa-numită „integrare pozitivă”, dată fiind reglementarea prin Directivele Uniunii Europene și regulamente comunitare care simplifică, în bună măsură, competențele lor la nivel național.

În legătură cu cea de a doua direcție a armonizării fiscale, Comisia Europeană a adoptat Directiva nr. 2003/48/CE în materie de impozitare a economiilor provenite din plata unor dobânzi și Directiva nr. 2003/49/CE referitoare la regimul fiscal comun aplicat plății dobânzilor și redevențelor efectuate între firmele asociate din state membre diferite.

Cu privire la modul de impozitare a veniturilor întreprinderilor (firmelor), Comisia a publicat în anul 1975 un proiect de armonizare a impozitului pe profit și a reținerilor la sursă asupra dividendelor. Proiectul a fost retras în anul 1988, datorită reticenței statelor, iar Comisia a estimat că în acest domeniu, competența primordială de reglementare aparține statelor membre. Singurele domenii în care Comisia a intervenit cu reglementări se referă la: regimul fiscal al societăților mamă și filialelor situate în state membre diferite, precum și la regimul fiscal aplicabil fuziunilor, divizărilor și aporturilor la constituirea unei societăți.

Se constată, de asemenea, că în impozitarea veniturilor persoanelor fizice, în cadrul Uniunii Europene, nu s-au aplicat încă măsuri semnificative de armonizare fiscală, existând diferențieri majore între statele membre, determinate de gradul de centralizare/descentralizare fiscală aplicate de autoritățile publice. Sub acest aspect, unele state europene, ca Germania, preferă să acorde colectivităților regionale sau locale puteri reduse de legiferare, în timp ce alte state, ca Spania și Italia, recunosc nivelelor administrative regionale, o largă autonomie în sfera legiferării fiscale.

Pe de altă parte, apar deosebiri semnificative în privința impunerii veniturilor persoanelor fizice datorate variantelor diferite ale cotelor procentuale de impunere aplicate, fie că se optează pentru cote progresive de calculare a impozitelor, fie că se folosesc cotele procentuale proporționale, respectiv cota unică.

În cazul aplicării variantei cotelor progresive de impozitare a veniturilor pe tranșe, există diferențieri semnificante între statele membre UE, ale nivelurilor acestor cote, în anul 2003, după cum se poate observa și din tabelul următor:

Tabelul 1

Niveluri de impozitare a veniturilor persoanelor fizice în varianta cotelor progresive în state ale Uniunii Europene

Sursa: date prelucrate după Structures of the Taxation Systems in the European Union. Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2004 – 2005

În raport cu datele din tabel, în perioada de referință, cotele progresive de impozitare a veniturilor s-au aplicat în majoritatea statelor UE și mărimea acestora varia între un nivel minim de 5,5% (în Danemarca) și unul maxim de 52% (în Olanda), iar 10 state acordă scutire de impozit pentru un venit considerat minim neimpozabil realizat de contribuabil.

Spre deosebire, impunerea veniturilor persoanelor fizice prin

aplicarea unei cote procentuale proporționale (unice) se realizează în 3 state ale Uniunii Europene (Estonia, Letonia și Slovacia), iar cota unică variază între 15 și 26%, după cum se observă în tabelul 2:

Tabelul 2

Niveluri ale impozitării veniturilor persoanelor fizice în varianta cotei unice, în state ale UE

Sursa: date prelucrate după Structures of the Taxation Systems in the European Union. Office for Official Publications of the European Communities, Luxembourg, 2004 – 2005

Contestată de unii pentru impactul mai redus în planul realizării cerințelor de echitate fiscală, aplicarea cotei unice în impozitarea veniturilor, nu numai ale persoanelor fizice, ci și a celor juridice, prezintă avantajul de a fi un stimulent real pentru lucrători și investitori de a-și

spori eforturile prin muncă și investiții indispensabile recuperării decalajelor existente, mai ales, în cazul țărilor foste socialiste, dar și al altor țări mai puțin dezvoltate economic și social.

Din această perspectivă, instituirea cotei unice de impozitare a

veniturilor apare a fi benefică atât contribuabililor cât și societății, deoarece persoanele fizice sunt motivate să lucreze și să câștige tot mai mult acumulând un venit mai mare după impozitare, pe fondul relaxării fiscale; la rândul lor, persoanele juridice sunt stimulate să crească volumul investițiilor, beneficiind de reducerea sarcinii fiscale, susținând mai intens creșterea economică.

În acest context, devine revelator modul de impozitare a veniturilor persoanelor fizice în Irlanda, unde alături de nivelul și natura veniturilor, prezintă importanță și situația contribuabilului (celibatar, văduv, singur întreținător de familie, etc.). Astfel, cotele de impunere sunt stabilite diferențiat și în funcție de nivelul veniturilor, dar și de situația familială a contribuabilului, așa cum rezultă din tabelul 3:

Tabelul 3

Impozitarea veniturilor persoanelor fizice în Irlanda

Sursa: Minea M. Ș., Costaș C. F., Fiscalitatea în Europa la începutul mileniului III, Ed. Rosetti, București, 2006

Așadar, în varianta aplicată în Irlanda se practică două cote de impunere a veniturilor persoanelor fizice. Sub acest aspect, situația este asemănătoare cu cea întâlnită în țări ca Lituania și Ungaria.

În Lituania, însă, există tot două cote de impunere care se aplică în funcție de natura veniturilor impozitate. Astfel, o cotă de 15% se aplică veniturilor din dividende, dobânzi, remunerații ale marinarilor, activități artistice și sportive, drepturi de autor, vânzarea, închirierea sau altă formă de transfer a proprietății, pensiile plătite de fondurile de pensii lituaniene și indemnizațiile plătite în cadrul unei asigurări de viață. O altă cotă de 33% se aplică celorlalte categorii de venituri.

Prin comparație, Ungaria practică tot două cote de impunere, diferențiate, însă, pe 2 trepte de mărime a veniturilor, ceea ce imprimă impozitării și un caracter progresiv limitat, după cum se poate constata din datele cuprinse în tabelul 4

Tabelul 4

Impozitarea veniturilor persoanelor fizice în Ungaria

Sursa: Minea M. Ș., Costaș C. F., op. cit., p. 210

Varianta de impozitare aplicată în Ungaria diferențiază, în sensul principiilor de echitate fiscală, sarcina suportată de contribuabili care realizează venituri de mărimi până la 1.500.000 forinți – la nivelul cotei de 18%, față de cei ce obțin venituri superioare și suportă o cotă de impozit majorată la 38% pentru ceea ce depășește acest plafon. În aceste condiții, se realizează un grad mai înalt de echitate fiscală, pe de o parte, dar și diminuarea impactului stimulativ pentru a se munci și produce mai mult, respectiv a „efectului de venit”, pe de altă parte.

Este de admis că armonizarea fiscală ce are loc în contextul

integrării europene a determinat modificările survenite în structura

impozitelor, între care se remarcă diminuarea ponderii impozitelor directe, respectiv creșterea celor indirecte în PIB, menținându-se, însă, și diferențe semnificative între statele membre ale UE.

La nivelul anului 2003, doar Malta avea o pondere a impozitelor directe (35,5%) mai mare decât media UE15 (32,2%). Cea mai mică pondere în PIB a impozitelor directe putea fi întâlnită în Slovacia (23,3%) și Polonia (19,7%, cu un minim de 18,7% în 2002).

Deosebiri există chiar în cadrul UE15. Astfel, dacă în grupul statelor nordice, Danemarca (59,6%), Finlanda (41%), alături de Marea Britanie (42%), domină impozitele directe, la alte state ca Germania, Franța, Portugalia, Grecia sunt preferate cele indirecte.

O caracteristică apare a fi și faptul că impozitele indirecte sunt folosite în mai mare măsură de noile state membre, proporții mai ridicate fiind întâlnite în Polonia (41,8%), Ungaria (42,3%), Slovacia (41,6%). Dintre vechile state membre, Portugalia (41,9%), Irlanda (41,4%) sau Grecia (37,2%), înregistrează o medie mai mare decât media UE25 (33,8%).

În fine, în sfera contribuțiilor sociale obligatorii se constată că majoritatea statelor membre UE impun sarcini fiscale mai ridicate angajatorilor, în timp ce mai puține (Olanda, Slovacia) percep contribuții mai mari de la angajați.

Evaluările asupra impactului sistemelor de impunere promovate

în cadrul UE, în contextul armonizării fiscale, relevă faptul că actuala structură de impozite și taxe descurajează crearea de noi locuri de muncă. Concomitent, povara fiscală mai mare pusă pe forța de muncă ridică costul acesteia și afectează cererea, respectiv oferta de locuri de

muncă. Apare, astfel, atât o tendință a firmelor să substituie munca cu capitalul într-o mai mare măsură decât cea determinată de schimbarea tehnologică, cât și una de reducere a profitabilității firmelor și, ca urmare, restrângerea activității cu micșorarea numărului de locuri de muncă.

În ceea ce privește nivelul cotelor de impunere utilizate de statele membre, și aici apar diferențe semnificative, așa cum rezultă din cuprinsul tabelului 4.

Tabelul 4

Nivelul cotelor de impunere pe venituri în UE25 și România

*cota cea mai ridicată, la nivelul fiecărui stat

Sursa: www.worldwide-tax.com, după Matei Gh., Drăcea R., Evaluarea comparativă a sistemelor de impozitare în statele membre ale UE, în volumul România în Uniunea Europeană. Potențialul de convergență, p. 371,www.ectap.ro

Conform datelor din tabel, se observă că cele mai ridicate cote pentru impunerea profitului corporațiilor se înregistrează în Franța (35,43%), Olanda (34,5%), Malta (35%), Italia (33%). La polul opus se află Cipru (10-15%), Ungaria (16%), Lituania (15%) și Letonia (16%).

În privința impunerii veniturilor persoanelor fizice, cele mai ridicate cote se înregistrează în statele membre ale UE15, iar cele mai scăzute, în noile state care au aderat la 1 mai 2004 (UE10).

Evoluții în sfera impozitelor și implicații ale armonizării fiscale în condițiile integrării europene a României

Negocierile pentru integrarea României în Uniunea Europeană au inclus în mod necesar și domeniul fiscalității și s-au concretizat distinctiv în capitole privind Impozitarea (cap. 10), Uniunea Vamală (cap. 25), etc., iar legislația comunitară adoptată inițial se referă, în principal, la taxa pe valoarea adăugată (TVA) și la accizele pentru anumite produse, iar din anul 2003 au intrat în vigoare alte trei directive cu relevanță și impact major, și anume: Directiva nr. 96/2003/CE – privind restructurarea cadrului comunitar pentru impozitarea produselor energetice și a electricității; Directiva nr. 48/2003/CE – privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăților de dobândă și Directiva nr. 49/2003/CE – privind un sistem comun de impozitare aplicabil plăților de redevențe efectuate între companii asociate din diferite state membre.

Principalele măsuri adoptate ulterior în sfera impozitelor s-au concretizat prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 138/2004 și se referă, în principal, la: diminuarea cotei de impunere a profitului de la 25% la 16%; majorarea cotei de impunere pe veniturile microîntreprinderilor de la 1,5% la 3% din cifra de afaceri; restituirea de TVA la ieșirea din țară; modificarea sistemului de impunere a veniturilor persoanelor fizice prin trecerea de la sistemul în cote progresive (18%- 40%) la aplicarea cotei unice de 16%.

În privința TVA, este de menționat că relativ recent a fost instituită și în România reglementarea că, la ieșirea din țară, străinii sau românii cu domiciliul în străinătate să poată solicita restituirea TVA pentru bunurile cumpărate din țara noastră. De această aliniere la practica europeană în domeniu vor beneficia toți cei care au cumpărat din România bunuri în valoare ce depășește 250 RON dovedită cu factură.

La rândul său, noul sistem de impunere a veniturilor persoanelor fizice a fost conceput pe două mari categorii de venituri. Prima categorie include veniturile care se impozitează cu cotă unică de 16%, și anume: salarii, venituri din activități independente, cele din cedarea folosinței bunurilor, din pensii și activități agricole, din premii și alte surse. A doua categorie cuprinde venituri care se impozitează cu alte cote, cum este cazul aplicării cotei de 10% asupra câștigului obținut din vânzarea – cesionarea proprietăților imobiliare și titlurilor de participare.

Sistemul respectiv prevedea simplificarea taxării („taxare inversă”) pentru anumite livrări de bunuri, precum și modificarea sistemului de deduceri pentru toți contribuabilii, indiferent de volumul veniturilor, prin acordarea deducerilor numai pentru contribuabilii care obțin venituri din salarii la locul permanent de muncă diferențiat pe trei nivele, după cum urmează :

Odată cu introducerea cotei unice de impozitare, se renunță la impozitarea globală a veniturilor, cheltuielile de administrare a impozitului pe venit reducându-se substanțial.

Introducerea cotei unice lăsa impresia unei sărăciri a bugetului

de stat, dar, în realitate, adoptarea acestei măsuri nu reprezintă doar scăderea unor cote ce, în trecut, aveau o pondere mai mare de 16%, ci și

creșterea altor cote, care aveau un nivel mult prea scăzut, am putea

spune chiar simbolic, cum este cazul cotei de 1% aplicată câștigurilor de pe piața de capital.

Măsurile de reformă fiscală adoptate în ultimii ani se consideră a avea multiple valențe cu caracter stimulativ. Astfel, în primul rând, se creează posibilitatea obținerii de venituri mai mari pentru cei care muncesc mai mult, tendința fiind aceea de a se impozita toate tipurile de venit. Totodată, aceste măsuri reprezintă un stimulent economic foarte puternic pentru întreprinderi economice, având în vedere și faptul că din anul 2006, se aplică o creștere a valorii minime a mijloacelor fixe (la 50 RON), iar amortizarea acestora poate să fie în proporție de 30-40% la închiderea bilanțului contabil, dacă profitul va fi reinvestit pentru exercițiul financiar respectiv, etc.

Totodată, se constată că opțiunea pentru fiscalizarea economiilor

poate fi privită ca un pas spre integrare sau ca un exemplu de progres parțial în armonizarea fiscală în domeniul impozitării economiilor. De la 1 iulie 2005, a intrat în vigoare legislația europeană cu privire la fiscalizarea economiilor. Este vorba de o directivă care încă nu a fost transpusă în toate statele membre, printre codașe numărându-se tocmai

„paradisurile fiscale”, precum Luxemburgul. Respectiva directivă se referă la taxarea dobânzilor rezultate din economii. Chiar și în cazul transpunerii depline a directivei, rămâne loc de interpretare. Trei țări, Austria, Belgia și Luxemburg, dau o interpretare proprie directivei, diferită de cea celorlalte state-membre. În opinia decidenților din aceste trei state, directiva se referă la dobânzile care au fost generate începând cu 1 iulie 2005, iar Consiliul Miniștrilor Finanțelor (ECOFIN) a analizat situația, încercând medierea compromisului, ceea ce poate fi apreciat și ca un pas spre armonizarea bazei de impozitare.

Este de admis, pe de altă parte, că impozitarea veniturilor din

capital, asociată creșterii mobilității capitalurilor, impune constrângeri tot mai mari asupra fiscalităților naționale, pe fondul unei tendințe de reducere a cotelor de impunere cu scopul captării unei ponderi mai mari din baza mondială de impozitare, iar concurența dintre autoritățile fiscale naționale s-a accentuat pe măsură ce procesul de creare a piețelor regionale și globale a prins contur.

În mod deosebit, însă, liberalizarea circulației capitalurilor pune în evidență și necesitatea armonizării impozitelor pe veniturile din profit, dobânzi, dividende și câștiguri din capital, cu atât mai mult cu cât, în condițiile extinderii Uniunii Economice și Monetare, se impune eliminarea distorsiunilor generate de diferențierile existente între țările membre UE. De altfel, tendința regională, din Centrul și Estul Europei, de diminuare a nivelului fiscalității pentru atragerea de capitaluri străine este criticată de unii miniștri din țări dezvoltate, sugerându-se și sancționarea prin blocarea accesului țărilor respective la fondurile europene structurale.

In principiu, se apreciază, însă, că adaptarea legislației fiscale din România la standardele europene, ce implică standardizare fiscală națională în contextul Tratatelor fundamentale ale UE, reprezintă un domeniu de mare interes, iar România a depus eforturi reale în acest sens, astfel încât, în prezent, circa 80% din legislația românească este armonizată cu cea europeană, marea problemă reprezentând-o acum implementarea acesteia.

Este evident că integrarea României în UE și, implicit, aderarea la standardele europene, asigurând și continuarea cooperării internaționale, include și adaptarea administrației fiscale naționale, iar în această direcție, se distinge crearea Agenției Naționale de Administrare Fiscală (ANAF), ca organism de administrare și colectare a veniturilor la bugetul general consolidat. În același cadru, poate fi remarcat și faptul că au avut loc în România dezvoltarea capacității administrative; îmbunătățirea sistemului de gestiune al contribuabililor, inclusiv a declarațiilor și în plan mai larg a serviciilor prestate în acest domeniu.

Sub aspectul eficienței măsurilor aplicate, trebuie luate în considerare atât măsuri în care impozitele și taxele colectate la bugetul de stat asigură furnizarea unor servicii publice de calitate, cât și impactul lor asupra bazelor de impozitare. Sub cel din urmă aspect s-a impus reducerea continuă a ariei scutirilor și exceptărilor acordate la plata impozitelor și a taxelor, cu scopul creșterii transparenței mediului de afaceri, îmbunătățirii competiției și lărgirea bazei de impozitare, ținta principală a Guvernului fiind relaxarea fiscală ca mijloc de detensionare a mediului de afaceri, de stimulare a inițiativei private și de încurajare a oficializării economiei ascunse. În același timp, relaxarea fiscală va asigura sustenabilitatea creșterii economice prin extinderea bazei de impozitare, ca urmare a extinderii activităților economice oficiale (atât la nivel antreprenorial, cât și la nivelul ofertei de muncă). În plus, relaxarea fiscală va conferi mediului de afaceri din România flexibilitate, predictibilitate și elasticitate, în timp ce o fiscalitate ridicată comportă o serie de „amenințări” la adresa economiei reale (rigidizarea evoluției și restructurării ofertei interne; ascunderea unei părți din activitatea economică și deci evaziune fiscală etc.).

Totodată, procesul obiectiv de adâncire a interdependențelor, ce caracterizează, atât integrarea europeană, cât și globalizarea ca fenomen de anvergură mondială, se înfăptuiește într-o lume compusă din economii naționale, între care există mari inegalități sub aspectele nivelurilor de dezvoltare, dimensiunilor, potențialului economic și puterii. În condițiile unor asemenea disparități, globalizarea ca proces global de adâncire a interdependențelor nu trebuie înțeles în sensul instaurării unui sistem universal de dependențe reciproce și egale deoarece schimburile economice aparținând între categorii diferite de țări nu reprezintă de regulă un sistem echilibrat de relații normale de interdependență. Mai mult, se observă că, de cele mai multe ori, interdependențele dintre economiile dezvoltate și cele slab dezvoltate, dintre economiile mari și economiile mici, dintre cele bogate și cele sărace, îmbracă forme contradictorii. Acest proces de globalizare s-a aflat în ultimele două-trei decenii și continuă să se afle în centrul dezbaterilor economice, ecologice, sociale, politice, culturale, etc., manifestându-se în toate domeniile vieții colectivităților umane.

Una dintre interpretările date globalizării se referă la liberalizarea economică, „dezarmarea” vamală și abandonarea restricțiilor de circulație internațională a bunurilor, serviciilor, capitalurilor și tehnologiilor moderne, fenomene care conduc la dislocarea sistemului național, al cărui infrastructură este axată pe națiune, iar motorul întregului proces devine capitalul investițional internațional împreună cu societățile transnaționale. Pe acest fundal, globalizarea economică se manifestă ca un proces istoric, fiind considerat rezultatul inovațiilor și al progresului tehnologic, ce presupune, în prim plan, creșterea continuă a integrării economiilor lumii, datorată în special fluxurilor comerciale și financiare. Dar, pe un plan mai larg, globalizarea s-a definit ca fiind „Procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale, culturale, și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare mai curând globală decât națională”. În consecință, se ajunge în situația ca, adesea, problemele interne ale unei țări, în condițiile globalizării, să devină și probleme ale întregii societăți umane, necesitând eforturi comune pentru o soluționare mai eficientă. Combinând factorii potențiali interni și cei externi, este posibil să se găsească soluția cea mai potrivită, atât sub aspectul economic, cât și sub cel social. În acest context, globalizarea economică presupune liberalizarea schimburilor internaționale, eliminarea barierelor legislative și economice naționale și se manifestă ca proces la scara întregii economii mondiale și la nivelul tuturor formelor de manifestare și componentelor activității economice, având o multitudine de implicații cu conotații pozitive, dar și negative înregistrate de diferite țări, în anumite condiții. Pe de o parte, globalizarea oferă posibilitatea țărilor de a mobiliza un volum mai mare de resurse financiare, materiale, de muncă, iar pe de alta, limitează posibilitatea altor state de a se dezvolta.

Între avantajele globalizării se pot menționa: înăsprirea concurenței, ce are loc ca urmare a dezvoltării specializării și a diviziunii muncii și care stimulează creșterea producției nu numai la nivel național, ci și internațional; crearea de oportunități mult mai atractive în plan economic, care favorizează asimilarea de noi tehnologii, metode organizatorice avansate, schimburile internaționale și distribuirea activităților de producere a bunurilor în baza unei logici a avantajului comparativ la scară globală.

Ca urmare, în condițiile globalizării, economiile naționale privite la scară de producție globală câștigă în utilizarea eficientă a resurselor, având loc diminuarea cheltuielilor (costurilor) și, deci, o creștere economică avantajoasă în comparație cu evoluția economiilor închise. În plus, deschiderea economiilor, ca expresie a globalizării, poate duce și la o creștere a productivității muncii ca rezultat al raționalizării producției la nivel global și al răspândirii tehnologiilor avansate, inclusiv al utilizării mai eficiente a forței de muncă258.

Pe de altă parte, un dezavantaj al globalizării poate deveni instabilitatea regională și globală ce se poate propaga din cauza interdependenței economiilor naționale în plan mondial. În acest sens, crizele economice locale pot avea urmări negative la nivel regional și global, fapt ce s-a demonstrat de criza financiară din Asia, care s-a început în vara anului 1997 în Thailanda, apoi în alte țări ale Asiei de Sud-Est, ajungând până în Coreea de Sud, iar apoi efecte ale acesteia s- au propagat și în Europa, sau recesiunea din SUA cu rezonanțe în întreaga lume.

Asemenea fenomene sunt de natură să demonstreze vulnerabilitatea sporită a economiilor interdependente, concretizată cel mai pregnant în sfera relațiilor financiare, incluzând și paradisurile fiscale.

Alte domenii cu potențial de impact conflictual intern în condițiile globalizării vizează ecologia, utilizarea potențialului mărilor și oceanelor, poluarea atmosferei, etc., fiind destul de controversată chiar utilizarea forței de muncă la scară mondială, la nivel național și internațional259, care are implicații financiare majore, inclusiv în plan fiscal.

Așadar, înfăptuirea procesului obiectiv și inevitabil al globalizării, pe de o parte, și existența particularităților specifice locale, regionale, naționale ale diverselor structuri ce tind a se încadra în acest proces, pe de altă parte, evidențiază plusuri și minusuri ce se reflectă asupra participanților. Dar acest proces deschide noi oportunități ce favorizează, între altele, mobilizarea și mai buna alocare a resurselor financiare și cu deosebire prin activarea și dezvoltarea piețelor financiare, dar și prin accesul la progresul tehnico-științific mondial și eficientizarea activităților umane, etc., ceea ce semnifică obținerea unui câștig real pentru toți participanții, deși acesta din urmă apare a fi variat după dimensiuni și timp.

În mod firesc, unul dintre cele mai controversate aspecte legate de fenomenul de globalizare îl reprezintă rolul statului în acest context. Ipostazele clasice ale statului au suferit transformări destul de profunde, în încercarea de a face față provocărilor lansate de creșterea interdependențelor internaționale și a agravării unora dintre dificultățile cu care se confruntau diversele state considerate separat, dar care au devenit probleme globale ale umanității abordate la scară mondială, impunând și soluții la nivel mondial.

Ipostaza de stat regulator viza asigurarea cadrului de desfășurare a activității economice la nivelul fiecărui stat, într-o măsură mai redusă, al uniunilor sau organizațiilor interstatale. Statul era apărătorul dreptului de proprietate, cel care veghea la păstrarea unui spațiu de stabilitate monetară, etc., fiind decident în crearea și funcționarea sistemului de impozite promovat prin politici fiscale proprii fondate pe suveranitatea națională deplină, în condițiile apartenenței la uniuni de state sau organizații internaționale de tip guvernamental.

Totodată, statul este, în diverse proporții, producător și, mai ales, distribuitor de produs creat, la nivel de colectivitate statală. Această ipostază este concretizată prin crearea și funcționarea instituțiilor și întreprinderilor publice (de serviciile de transport, etc.), inclusiv prin implicarea sa în sistemul financiar și bancar. De altfel, rolul de redistribuitor al PIB, respectiv al resurselor, constituie expresia cea mai relevantă a participării în viața economică și socială a statului. Statul se implică în redistribuirea veniturilor primare prin activități ce țin de menținerea sau creșterea bunăstării generale, acționând și pentru susținerea categoriilor sociale defavorizate, prin finanțarea asistenței sanitare, asistenței sociale etc.

Or, în condițiile producerii fenomenului de globalizare s-a impus modificarea comportamentului statului în cadrul tuturor acestor ipostaze sub care statul se implică în societate. Se consideră, în acest sens, că rolul său de regulator s-a transformat mai degrabă într-unul manipulator, dat fiind faptul că multe din aspectele ce intrau sub autoritatea statului au devenit preocupări internaționale. Astfel, dreptul de copyright, sistemul evitării dublei impuneri, liberalizarea fluxurilor comerciale și financiare sunt în mare parte reglementate la nivel internațional, statului revenindu-i sarcina de a implementa reglementările internaționale și de a manipula în așa fel încât transpunerea în plan național să ofere maximum de avantaje.

Din perspectiva integrării europene, România este implicată în procesul complex al globalizării, atât ca stat independent, cât și ca parte a unei entități integratoare reprezentată prin Uniunea Europeană, în cadrul căreia se desfășoară, de asemenea, procese caracteristice globalizării.

Sub cel din urmă aspect, se poate aprecia că forme ale procesului de globalizare sunt reprezentate de programele de stabilitate și convergență elaborate și actualizate de statele-membre ale Uniunii Europene, prin care acestea își exprimă și intenția de a armoniza sistemele lor de impozite. Deși adaptările preconizate sau aplicate diferă ca întindere și profunzime, de la un stat la altul, se poate observa că majoritatea statelor membre urmăresc reducerea sarcinii fiscale ce grevează asupra muncii, în special pentru lucrătorii cu salarii mici, și sporirea incitației pentru asumarea riscului prin promovarea variantei adecvate a impozitului pe capital.

Privită și ca expresie a globalizării, în cazul UE, armonizarea din domeniul impozitării este axată, în mod special, pe formele principale ale asupra impozitelor indirecte, precum TVA și accizele, iar în sfera impozitării directe, sunt vizate mai ales aspecte ale impozitării profitului companiilor și practicării impozitului pe capital.

În principiu, corespunzător fenomenului globalizării, prevederile referitoare la impozitul pe companii are drept scop facilitarea cooperării administrative între autoritățile naționale ale statelor-membre, înlăturând astfel obstacolele din calea activităților transnaționale ale entităților comerciale localizate în țări diferite. În acest context, codul de conduită pentru impozitarea în afaceri jalonează angajarea statelor membre în rezolvarea problemelor impozitării potențial dăunătoare funcționării pieței unice și realizării obiectivelor UE, ca și evitarea introducerii de noi taxe, care ar putea împiedica libera circulație a capitalurilor și forței de muncă.

Similar, în cazul impozitului pe venitul persoanelor fizice, majoritatea statelor au în vedere o reconsiderare a tranșelor de venit supus impozitării. În principal, constă în scăderea cotei marginale de impozit la limita de jos a distribuției venitului minim neimpozabil, dar și sporirea deducerilor fiscale familiale, iar în Germania, Spania, Irlanda, Finlanda și Suedia, măsurile au mai mult un caracter general.

Un domeniu cu mare rezonanță în planul globalizării apare a fi cel al funcționării piețelor de capital (Germania, Danemarca, Spania, Italia) cu implicarea majoră a impozitelor pe venitul din capital.

Prin prisma globalizării se remarcă progresele pe linia armonizării fiscale în sfera impozitelor indirecte, mai ales, după anii 1980, deși modul în ceea ce privește modul de așezare și cotele TVA există încă diferențieri importante între statele membre, inclusiv în acordarea scutirilor, respectiv tratamentul special aplicat anumitor bunuri și servicii. În plus, se constată, ca element specific globalizării, dezvoltarea comerțului electronic care are un mare impact asupra randamentului fiscal al impozitelor indirecte, în special la nivelul UE, unde o bună parte din venituri provin din acest tip de impozite, ceea ce justifică și faptul că cea de-a VI-a Directivă, referitoare la TVA (77/388/CEE), a asigurat o bază comună pentru finanțarea Comunității, aplicând taxa pentru aceleași tranzacții în toate statele-membre, și, totodată, introducând o bază integrată de calcul.

De un interes deosebit, pe fundalul globalizării, se dovedesc a fi preocupările, în cadrul UE, pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, inclusiv prin specularea avantajelor oferite contribuabililor de către paradisurile fiscale.

Este cunoscut faptul că operatorii economici preferă evitarea impozitului mare din țara de origine, firmele fiind atrase de țările în care, la același grad de risc politic și aceeași capacitate de absorbție a pieței, fiscalitatea este mai redusă. Cu titlul de exemplu relevant, se poate scoate în evidență cazul Slovaciei, care a devenit în anul 2007 cel mai mare producător de autoturisme din lume, tocmai datorită fiscalității atractive.

Concomitent, semnalăm și faptul că, din anul 1993, în Uniunea Europeană s-a introdus un util schimb de date privind TVA, între statele membre, ceea ce permite o bună armonizare a acestei taxe în spațiul pieței unice europene, după ce anterior fuseseră eliminate taxele vamale pentru schimburile comerciale dintre țările membre, alături de aplicarea tarifului vamal unic (TARIC) în relațiile dintre acestea și terțe țări.

Sub un alt aspect, prezintă interes din perspectiva integrării europene și globalizării, aplicarea regulii unanimității în sfera fiscală, care permite un spațiu de manevră la nivel național, asigurând în același timp o concurență benefică intracomunitară. Dar, în același timp, va fi mai greu de armonizat impozitele aplicabile pe profitul firmelor transnaționale, pe dividende și pe dobânzi.

Se poate aprecia că, deși armonizarea cotelor de impozitare nu este încă clar concepută, în privința armonizării bazei de impozitare există deja un proiect al Comisiei Europene. Încă din noiembrie 2004, un grup tehnic înființat de Consiliul Miniștrilor Finanțelor (ECOFIN) se reunește periodic pentru a studia elementele unei baze comune de taxare. Cu toate încercările Comisie Europene și ale experților din grupul de lucru de a demonstra necesitatea unei baze de impozitare armonizate, cinci dintre statele-membre s-au opus chiar și ideii de lucru pe care o lansase ECOFIN (Polonia și statele baltice au respins, de asemenea, propunerea franco-germană de armonizare a impozitelor aplicate companiilor, susținând că regimurile fiscale naționale sunt esențiale pentru sprijinirea creșterii economice).

Prin prisma globalizării, mulți dintre vechii membri ai Uniunii Europene sunt îngrijorați că impozitele reduse din noile state membre vor tenta companiile din Occident să-și transfere activitățile în Est, în țări care vor beneficia, în paralel, și de fondurile structurale eliberate de UE. În schimb, noii membri din Europa de Est consideră că regimurile fiscale sunt un element cheie al dezvoltării economice din zonă și insistă asupra principiului potrivit căruia trebuie să li se permită să-și stabilească în mod independent cotele de impunere. Franța și Germania au solicitat Comisiei Europene să propună o armonizare a modului în care companiile calculează impozitele corporatiste, incluzând stabilirea unei cote minime de impunere, care să frâneze tendințele bulversatoare privind mișcarea capitalurilor.

Se consideră, astfel, că o bază unică de impozitare, în cât mai multe state membre, va însemna și contracția costurilor pentru firme cu operațiuni transnaționale, costuri numite „de conformitate” și se invocă raționamentul că o fiscalitate mai transparentă și mai previzibilă, cu o bază unică de impozitare, va spori gradul de atractivitate al mediului de afaceri în UE, precum și competitivitatea în Uniunea Europeană.