Negocierea Diplomatica Cale de Solutionare a Diferendelor Comerciale

LUCRARE DE LICENȚĂ

Negocierea diplomatică – cale de soluționare a diferendelor comerciale

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Mijloace de soluționare a diferendelor internaționale

Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor

Definirea și clasificarea diferendelor internaționale

Clasificarea mijloacelor pașnice de reglementare a diferendelor

Analiza mijloacelor politico-diplomatice

Implicarea organizațiilor internaționale în soluționarea diferendelor

Capitolul 2. Negocierea diplomatică – factor stabilizator al relațiilor internaționale

2.1. Definiții, clasificări și limite ale negocierii

2.2. Etapele negocierii în vederea soluționării disputelor

2.3. Analiza negocierii diplomatice și a diplomației

2.4. Importanța stabilirii obiectivelor în reglementarea diferendelor

2.5. Dimensiuni ale comportamentului conflictual

2.6. Relevanța economică a soluționării pe cale amiabilă a disputelor

2.7. Reglementarea diferendelor comerciale în cadrul OMC

Capitolul 3. Negocierile diplomatice dintre China și Statele Unite ale Americii privind drepturile de proprietate intelectuală . Studiu de caz

3.1. Concepția Chinei privind drepturile de proprietate intelectuală

3.2. Impactul economic pe care îl are pirateria asupra SUA

3.3. Istoricul negocierilor diplomatice dintre SUA și China

3.4. Implicarea Organizației Mondiale a Comerțului în soluționarea disputei

3.5. Îmbunătățiri aduse de China în urma negocierilor diplomatice

Concluzii

Bibliografie

Anexe

INTRODUCERE

Am ales să prezint în lucrarea de față o analiză asupra negocierii diplomatice ca mijloc de soluționare a diferendelor comerciale, dar și modul în care aceste negocieri au soluționat un caz practic –disputa dintre Statele Unite ale Americii și China privind încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală.

În alegerea acestei teme am fost atrasă de importanța pe care o au negocierile diplomatice la nivel mondial, fiind cea mai des utilizată metodă și cea mai eficientă. Am ales acest studiu de caz deoarece disputa privind produsele contrafăcute este o problemă de actualitate, cu care se confruntă și România, nu doar Statele Unite. Această dispută datează de zeci de ani și în urma negocierilor diplomatice se urmăresc implementarea celor mai bune metode pentru a fi combătută pirateria la nivel global.

În elaborarea lucrării de licență am folosit o serie de date din lucrările disponibile la biblioteca ASE, precum și la Biblioteca Națională a României. Cărțile studiate abordează în mare parte subiecte legate de dreptul internațional, managementul conflictelor, comerț internațional, precum și diplomație. Pentru realizarea studiului de caz am analizat și tradus articole din limba engleză, disponibile pe internet, ale unor experți din domeniul relațiilor internaționale.

CAPITOLUL 1. MIJLOACE DE SOLUȚIONARE A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE

Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor

Reglementarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale reprezintă unul din principiile fundamentale ale dreptului internațional, fiind consacrat în numeroase tratate internaționale.

În istoria relațiilor dintre state au existat cazuri de recurgere la mijloace de soluționare pașnică a conflictelor încă din antichitate, iar în Evul Mediu statele utilizau frecvent medierea, arbitrajul și concilierea. Deși statele au folosit din cele mai vechi timpuri unele mijloace pașnice pentru soluționarea diferendelor dintre ele, nu a existat înainte de Al Doilea Război Mondial un principiu sau o normă de drept internațional care să le oblige la soluționarea diferendelor numai prin mijloace pașnice.

Conferințele de la Haga din 1889 și 1907 au examinat pentru prima dată problema reglementării pașnice a diferendelor. Condițiile acestor conferințe prevedeau ca părțile să evite recurgerea la forță și să apeleze, în măsura în care era posibil acest lucru, la mediere, bune oficii sau comisii de conciliere. Aceste convenții nu creau obligații pentru părți de a recurge exclusiv la mijloace pașnice și nici nu impuneau recurgerea la un anumit mijloc de reglementare. Pactul Briand-Kellogg din 1928 a fost cel care a prevăzut obligația părților de a soluționa diferendele ori conflictele dintre ele, de orice natură, numai prin mijloace pașnice.

Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale a fost consacrat ca principiu fundamental al dreptului internațional în Carta Națiunilor Unite din 1945, în care se arată că „toți membrii organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția, să nu fie puse în primejdie”. (Năstase A., 1996)

Capitolul VI al Cartei se ocupă de soluționarea pașnică a diferendelor prevăzând în art. 33 obligația părților la orice diferend a cărui prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale de a căuta, înainte de toate, să-l rezolve prin tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, recurgerea la organizații sau acorduri regionale, ori prin alte mijloace pașnice, la alegerea lor.

Principalele obligații care formează conținutul acestui principiu sunt:

Reglementarea diferendelor internaționale numai prin mijloace pașnice;

Căutarea de soluții rapide și echitabile pentru diferende;

Reglementarea diferendelor pe baza egalității suverane a statelor, în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Națiunilor Unite;

Abținerea de la acele acte care pot agrava situația inițială și care pot pune în pericol pacea și securitatea internațională;

Libera alegere a mijloacelor de soluționare pe care părțile le consideră adecvate împrejurărilor și naturii diferendului;

Încercarea de soluționare prin alte mijloace pașnice a părților, în cazul în care nu au reușit să ajungă la un compromis.

Libera alegere a mijloacelor de reglementare se referă la faptul că un stat sau o organizație internațională nu poate impune unui alt stat un anumit mijloc de reglementare a diferendului. Pentru a recurge la un anumit mijloc, trebuie să existe un acord între statele aflate în dispută. Această liberă alegere nu înseamnă că un stat poate refuza toate mijloacele de reglementare pașnică, deoarece ar echivala cu refuzul punerii în aplicare al principiului reglementării pașnice a diferendelor. Eșecul soluționării printr-unul din mijloace nu absolvă statul de obligația de a continua să caute soluționarea prin alte mijloace pașnice.

Există numeroase prevederi de soluționare pașnică a eventualelor diferende și în convenții bilaterale sau multilaterale. Poate fi menționată și situația tratatelor generale care prevăd soluționarea unui tip particular de diferende. Poate fi dat ca exemplu Acordul General pentru Tarife și Comerț.

Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale depinde în mare măsură de buna-credință a statelor în diferend și de dorința lor de a da dovadă de compromis reciproc. Aceasta constituie un proces continuu, neîntrerupt, desfășurat în baza dreptului internațional, în care statele participă ca entități suverane și egale în drepturi. Acceptarea liberă de către părți a modalității de soluționare este esențială în rezolvarea diferendului, deoarece părțile trebuie să privească soluționarea ca pe un rezultat al voinței lor, idiferend de participarea eventuală a unui terț.

Definirea și clasificarea diferendelor internaționale

Un aspect deosebit de important în ceea ce privește analiza problematicii soluționării diferendelor internaționale este chiar definirea noțiunii de diferend internațional. Între state apar diferite neîțelegeri și divergențe în problemele relațiilor lor politice, economice, militare, dar numai unele dintre ele se pot transforma în diferende.

Apariția unui diferend între state presupune existența unor probleme nerezolvate, a unor diferențe de opinii sau divergențe asupra unor aspecte particulare ale relațiilor internaționale sau asupra interpretării sau aplicării unor acorduri internaționale.

Diferendul reprezintă „o neînțelegere asupra unei probleme de drept și de fapt, o opoziție de concepții juridice sau de interese între două persoane”. (Năstase A., 2011)

Trebuie menționat că fiind vorba drepre o instituție de drept internațional public, diferendul internațional poate avea loc între state, între state și organizații internaționale sau între două sau mai multe astfel de organizații. Din analiza tratatelor și documentelor internaționale rezultă că termenul de diferend are mai multe înțelesuri. În tratatele internaționale cu caracter general, termenul de diferend are un sens larg, reprezentând o chestiune aflată în dispută sau o problemă controversată, alături de acesta apărând și noțiunea de situație.

Termenul cel mai des utilizat în literatura de specialitate este cel de diferend. Acesta constă într-o neînțelegere, un dezacord sau litigiu, cu un caracter innternațional, pretenție sau interes și care presupune formularea unor poziții bine definite. Prin excludere, toate celelalte cazuri de tensiuni internaționale sunt considerate situații.

În funcție de natura contestației, se disting uneori, diferende juridice – contestațiile asupra existenței, întinderii sau respectării unui drept și diferende politice – diferende care constau într-o diferență de interese dintre anumite state sau în contestarea de către unul dintre state a modului în care un alt stat își realizează un anumit drept. În opinia unor autori, distincția între diferendele politice și cele de natură politică prezintă importanță majoră în legătură cu alegerea mijloacelor de soluționare. Pentru diferendele de natură politică se recurge la mijloace politico-diplomatice, iar pentru cele de natură juridică se folosesc mijloace jurisdicționale. Totuși, în practică clasificarea diferendelor concrete în politice și juridice este dificil de realizat, deoarece diferendele juridice între state au, prin însăși natura lor, șanse să apară în context politic și de a nu reprezenta decât un element al unui diferend politic mai vast.

Se face distincția și între diferende naționale și diferende interne. În opinia unor autori, diferendele internaționale sunt acele diferende cărora li se pot aplica norme de drept internațional. Plecând de la studiul dreptului internațional și al practicii internaționale, se poate considera că internaționalitatea diferendelor este dată de:

Natura entităților aflate pe poziții opuse (subiecte de drept internațional);

Obiectul conflictului ( un drept, o pretenție, un interes cu privire la raporturi guvernamentale de normele dreptului internațional);

Mijloace folosite pentru soluționarea conflictelor prezintă trăsături specifice raporturilor internaționale.

Un diferend intern al unui stat devine obiect al procedurilor de soluționare pașnică reglementate de dreptul internațional, atunci când amploarea și periculozitatea sa justifică terții, state sau organizații internaționale, să intervină în vederea găsirii unei soluții acceptabile pentru părțile implicate în diferend, astfel încât pacea și securitatea internațională să nu fie primejduite. Cu alte cuvinte, în situația în care o criză internă capătă accente grave, trebuie să se determine momentul din care aceasta începe să amenințe stabilitatea regională și pacea lumii, astfel încât să nu se încalce un alt principiu fundamental și anume cel al neamestecului în treburile interne ale statelor.

Analiza practicii convenționale în materie evidențiază o terminologie eterogenă (diferend, litigiu, dispută, situație, dezacord, controversă, neînțelegere), ceea ce poate duce la neclarități. În doctrină s-a încercat să se depășească această lipsă de unitate terminologică, stabilindu-se conținutul fiecăreia dintre aceste noțiuni.

Termenul de conflict internațional se referă la ciocniri de interese dintre cel puțin două state, care au poziții diametral opuse față de anumite valori de interes național, precum teritoriul de stat, secesiunea, autonomia, puterea națională sau internațională. Dac
Mijloace folosite pentru soluționarea conflictelor prezintă trăsături specifice raporturilor internaționale.

Un diferend intern al unui stat devine obiect al procedurilor de soluționare pașnică reglementate de dreptul internațional, atunci când amploarea și periculozitatea sa justifică terții, state sau organizații internaționale, să intervină în vederea găsirii unei soluții acceptabile pentru părțile implicate în diferend, astfel încât pacea și securitatea internațională să nu fie primejduite. Cu alte cuvinte, în situația în care o criză internă capătă accente grave, trebuie să se determine momentul din care aceasta începe să amenințe stabilitatea regională și pacea lumii, astfel încât să nu se încalce un alt principiu fundamental și anume cel al neamestecului în treburile interne ale statelor.

Analiza practicii convenționale în materie evidențiază o terminologie eterogenă (diferend, litigiu, dispută, situație, dezacord, controversă, neînțelegere), ceea ce poate duce la neclarități. În doctrină s-a încercat să se depășească această lipsă de unitate terminologică, stabilindu-se conținutul fiecăreia dintre aceste noțiuni.

Termenul de conflict internațional se referă la ciocniri de interese dintre cel puțin două state, care au poziții diametral opuse față de anumite valori de interes național, precum teritoriul de stat, secesiunea, autonomia, puterea națională sau internațională. Dacă diferendele presupun doar un dezacord între state și nu au, de obicei, o durată prea lungă, conflictele privesc probleme fundamentale ale statalității. Acestea se caracterizează printr-o perioadă îndelungată și au tendința de a deveni violente pentru a se obține o victorie unilaterală, de tipul câștig-pierdere. Dacă un diferend nu este soluționat în timp util sau nu a fost soluționat într-un mod potrivit, acesta se poate trasforma în conflict. De aceea este foarte importantă soluționarea diferendelor într-un timp cât mai scurt, pentru a se evita agravarea situației.

În teoria dreptului internațional este utilizat și termenul de criză, care presupune recurgerea la forță atunci când sunt amenințate valori ale statului. Spre deosebire de diferende sau conflicte, crizele se caracterizează printr-un grad ridicat de agresivitate, putând izbucni oricând războaie.

În literatura de specialitate, un alt termen întâlnit este cel de tensiune politică. Dacă aceste tensiuni nu sunt soluționate la timp, atunci se pot transforma în conflicte internaționale. În funcție de conținut, gravitatea problemelor și implicațiile lor asupra raporturilor dintre state, sunt utilizați și alți termeni: litigii (care au o conotație juridică), probleme sau dezacorduri.

Geneza diferendelor economice este intrinsecă procesului de comerț, atât la nivel internațional, între state și organizații multinaționale, cât și la nivel microeconomic, între agenții economici de bază. Termenul economic este folosit pentru a desemna comerțul, transferurile monetare internaționale și aspectele internaționale ale dobândirii de resurse naturale și se referă la orice schimb internațional care-și găsește o reflectare fianciară în balanțele de plăți ale altor state implicate în acel schimb. Diferendul economic apare în situațiile în care economia uneia sau mai multor țări este pusă în dificultate sau lezată de politici sau practici comerciale, monetare ale altor state, ce iau forme discriminatorii.

Statele au rolul de multe ori de comercianți internaționali. Acestea cumpără de pe piața mpndială tot ceea ce este necesar pentru administrarea, organizarea și apărarea țării respective. Unele state vând resursele necesare (gaze naturale, petrol) pe piața mondială, în timp ce altele procură bunuri din străinătate pentru a asigura aprovizionarea țării.

Clasificarea mijloacelor pașnice de reglementare a diferendelor

În procesul soluționării pașnice, statele și organizațiile internaționale se bucură de deplină libertate de alegere a mijloacelor de soluționare pașnică, în așa fel încât acestea să corespundă cât mai bine caracteristicilor diferendului sau conflictului și să asigure rezolvarea sa. Astfel, gama posibilităților de care dispun subiectele de drept internațional este largă. Acestea pot fi folosite oricând, indiferent de ordine, singura obligație majoră a entităților care le folosesc fiind aceea de a acționa cu bună-credință în scopul găsirii unei soluții care să pună capăt disputei.

Cartea ONU enumeră mijloacele de soluționare pe cale pașnică a diferendelor: negociere, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, reglementarea judiciară, recurgerea la organizațiile internaționale sau la oricare mijloc la alegerea lor.

Mijlocele pașnice se clasifică în mijloace politico-diplomatice, mijloace jurisdicționale și mijloace de soluționare în cadrul organizațiilor internaționale cu caracter regional sau universal. ( a se vedea Anexa 1)

În categoria mijloacelor politico-diplomatice intră negocierea, bunele oficii, medierea, ancheta și concilierea. Mijloacele jurisdicționale sunt arbitrajul internațional și jurisdicțiile internaționale.

Mijloacele politico-diplomatice se caracterizează prin posibilitatea părților de a formula propuneri și recomandări până când acestea sunt acceptate ca fiind soluția definitivă de rezolvare a conflictului respectiv. Aceste mijloace urmăresc ajungerea la un acord a părților, iar rezultatele lor nu sunt obligatorii. Ținând cont de părțile implicate în procesul soluționării diferendelor, mijloacele politico-diplomatice se împart în mijloace ce nu implică participarea unui terț ( consultările și negocierile) și mijloace care implică participarea unui terț (bunele oficii, medierea, concilierea și ancheta).

Consultările și negocierile sunt mijlaocele ce nu presupun intervenția unui terț, ele presupun o comunicare directă între părțile la diferend și depind de voința acestora, fiind ușor de organizat.

Atunci când negocierile directe nu au ajuns la un rezultat sau când raporturile dintre părțile la diferend sunt inexistente, ca urmare a agravării diferendului, terțul are un rol important în restabilirea dialogului între părți în scopul detensionării situației și găsirii unei soluții de compromis pentru rezolvarea problemei. Intervenția terțului poate lua forma bunelor oficii, medierii sau concilierii. Terțul poate fi un stat, o personalitate internațională, reprezentantul unei organizații internaționale sau o comisie.

Atâta timp cât părțile reușesc să-și rezolve singure, în mod direct, diferendele, nu este necesară implicarea altor terți, dar uneori intervenția celei de-a treia părți devine singura soluție salvatoare a disputei.

Avantajul impunerii unui terț este acela că aduce perspectiva cuiva care nu este implicat în dispută, dar care este interesat să soluționeze într-o manieră diferită diferendul. Intervenția terților poate readuce stabilitatea și poate convinge părțile să se întoarcă la negocieri.

Formele de intervenție a terțului în soluționarea unui diferend variază între simpla încurajare a încheierii negocierii sau oferirea unui canal de comunicare (bunele oficii) și acțiunea de investigație și oferirea unui set de propuneri pentru soluționare (concilierea). Între bunele oficii și conciliere se situează medierea, care prin presupune implicarea activă a terțului urmărește reconcilierea pozițiilor opuse ale părților implicate în conflict și atenuarea sau stingerea eventualelordispute apărute.

Mijloacele pașnice cu caracter jurisdicțional presupun rezolvarea diferendului prin hotărârea unui organism arbitral sau judecătoresc, căruia statele îi supun spre soluționare aceste dispute. Deciziile organismului sunt obligatorii, statele fiind nevoite să accepte și să execute aceste hotărâri.

Se recurge la rezolvarea diferendelor din cadrul organizațiilor internaționale atunci când se consideră că acestea reprezintă un pericol pentru pacea și securitatea internațională, iar statele nu au reușit să ajungă la un acord prin celelalte mijloace pașnice.

Analiza mijloacelor politico-diplomatice

Negocierea reprezintă cel mai eficient mijloc de reglementare a diferendelor și este cea mai des utilizată modalitate la care părțile recurg atunci când își propun soluționarea unui diferend, însă dacă părțile apelează la negocieri, nu devin obligate să ajungă la o soluție pe această cale.

Bunele oficii presupun acțiunea unui terț, care poate fi o persoană, un stat, ori o organizație internațională, menit să convingă statele să rezolve diferendul pe calea negocierilor sau să le reia în cazul în care acestea le-au întrerupt. Cel care oferă bunele oficii nu ia parte la tratative și nu propune soluții pentru rezolvarea diferendului, acesta oferă doar condiții favorabile desfășurării negocierilor și sprijină părțile în alegerea locului desfășurării negocierilor, a obiectivelor acestora sau propun părților recurgerea la alte modalități pașnice de soluționare.

Medierea implică ațiunea unui terț care participă direct la negocieri și propune părților soluții concrete pentru rezolvarea diferendului. Aceste soluții nu au un caracter obligatoriu, părțile pot să refuze recomandările oferite de mediator.

Ancheta internațională reprezintă metoda care constă în stabilirea faptelor și circumstanțelor care au dat naștere divergenței dintre state. Pentru a oferi un rezultat al anchetei, se formează comisii de anchetă internațională, care întocmesc un raport. Acest raport nu este obligatoriu pentru părți, el stabilește faptele care au avut loc fără să propună soluții cu privire la soluționarea diferendului.

Concilierea internațională este mijlocul de reglementare a diferendelor care constă în examinarea acestora de către o comisie, care face recomandări și propune soluții sub forma unui raport. Acest raport nu este obligatoriu pentru părți. Concilierea face trecerea spre mijloacele jurisdicționale, în special la arbitraj, deosebirea dintre ele fiind că soluțiile propuse în urma concilierii nu sunt obligatorii.

Arbitrajul constă în soluționarea unui diferend dintre state de către un terț, iar hotărârea acestuia este definitivă și obligatorie. Acordul părților de a supune diferendul arbitrajului se numește compromis.

Jurisdicția internațională se aseamănă arbitrajului, diferența constând în caracterul instituțional al jurisdicției.

Implicarea organizațiilor internaționale în soluționarea diferendelor

Unul din beneficiile oferite de organizații este acela al oportunității stabilirii unor contacte diplomatice între state care, în plan bilateral, nu au stabilit relații de acest gen. În perioade tensionate, calitatea lor de membri ai aceleiași organizații internaționale le poate oferi posibilitatea de a se întâlni și a discuta în vederea detensionării situației.

Totodată, organizațiile internaționale oferă căi de a face față unor situații noi și urgente, fără îndeplinirea unor proceduri preliminare, permițând expunerea pozițiilor părților implicate în diferend cât mai complex și mai obiectiv. Se consideră că eficiența unei organizații poate fi apreciată după modul în care răspunde crizelor politice, economice și de alt gen.

Negocierile în cadrul organizațiilor implică acceptarea de către stat a interpunerii unui ecran, organizația cu mecanismele sale de acțiune, între manevrele lor și rezultatul acestor manevre. În practică, o inițiativă diplomatică presupune consultări cu partenerii și consimțământul acestora Particularitățile negocierilor în cadrul organizațiilor internaționale constă în construirea, în stagii succesive, a unei atitudini solidare ca urmare a ajungerii la o poziție medie, acceptată de majoritatea membrilor. Această poziție poate fi apărată și promovată într-un cadrul mai larg și în raporturile cu terții.

În procesul de negociere derulat în cadrul organizațiilor, statele au dezvoltat practica schimbului de informații, consultărilor și cooperării în scopul ajungerii la un compromis. Cu alte cuvinte, sunt folosite orice mijloace diplomatice în vederea atingerii scopului propus.

Pentru ca negocierile să se deruleze în bună regulă, organizația are obligația de a asigura un anumit echilibru ăntre membrii săi, inegali sub aspect economic, militar, politic. Aceasta deoarece trebuie să țină cont de faptul că statele mici așteaptă ca tratativele purtate în cadrul organizației să le ofere mecanisme prin care să înfrâneze tendința marilor puteri de a domina, în timp ce acestea din urmă caută să se asigure că voința lor nu va fi învinsă.

În cadrul organizațiilor economice internaționale, diferendul este considerat mai puțin ca o opoziție de interese între două state care trebuie soluționat prin aplicarea regulilor din actele constitutive, cât ca un obstacol care poate să le compromită buna funcționare. Din acest motiv, organizația nu poate rămâne pasivă la desfășurarea diferendului internațional, intervenind în diferite forme pentru a impulsiona soluționarea sa.

Negocierile din cadrul organizațiilor economice internaționale pot fi angajate nu numai în cazul în care s-a produs deja un prejudiciu, ci și în situația în care există amenințarea unor daune iminente. Astfel, ele trebuie mai curând să prevină decât să vindece, cu atât mai mult cu cât unele pagube economice pot fi ireversibile.

Scopul central al organizațiilor economice internaționale în domeniul soluționării diferendelor este de a oferi părților un cadru pentru desfășurarea negocierilor directe dintre ele și pentru desfășurarea unor negocieri instituționalizate. În anumite situații, organizația, prin organele sale, poate să ofere sprijin părților prin bune oficii, mediere, conciliere, pentru soluționarea diferendelor dintre ele.

Posibilitatea pentru părți de a recurge la diverse modalități de soluționare este prin ea însăși de natură a contribui la convingerea părților că aceste organizații sunt preocupate și interesate de asigurarea soluționării oricăror diferende cu care ar fi confruntate statele membre și evitarea ajungerii la neânțelegeri; dacă s-a ivit o neâțelegere, impulsionarea eforturilor spre o rezolvare prin mijloace pașnice mai la îndemâna lor, mai puțin costisitoare; prin rezolvare, să asigure părților respectarea intereselor lor legitime și o situație în care ele să nebeficieze de soluția realizată de pe poziții egale, contriibuind totodată la respectarea principiilor și la realizarea scopurilor organizației.

Rolul organizației ca terț în soluționarea diferendului presupune mai multe atribuții:

Clarificare a problemelor care stau la baza divergențelor;

Informare, prin transmiterea unor unor informații adiționale părților la conflict;

Formulare a unor interese comune;

Participare la negocieri;

Readaptare tactică, destinată să micșoreze rigiditatea părților la conflict;

Persuasiune în a convinge părțile să facă progrese;

Garantare a desfășurării corecte și echitabile a soluționării diferendului, mai ales în situații de lipsă gravă de ăncredere între părți.

Un rol deosebit în exercitarea acestor funcții îl au organele organizațiilor respective, care oferă un cadru util și o asistență prețioasă în soluționarea diferendului.

Organizația, prin natura și funcțiile sale, este cel mai bine plasată pentru a situa diferendul într-o viziune de ansamblu a intereselor economice și de a adopta soluția pe care o va judeca oportună. Soluționarea diferendelor din cadrul organizațiilor economice internaționale nu se bazează pe o viziune legalistă. Ea nu este interesatăde problema de a ști ce țară a greșit, ci dorește să asigure continuitatea spiritului de cooperare al participanților care s-au îndepărtat provizoriu de la respectarea regulii economice. Țărilor acuzate li se va aplica mai întâi o presiune de tip psihologic, apoi o presiune economică, înainte de a se ajunge la sancțiuni propriu-zise, ce pot merge la nebeneficierea de anumite avantaje economice, la supspendare și apoi excluderea din organizație.

În funcție de organele care sunt implicate în activitatea de soluționare, pot fi evidențiate două categorii importante de forme de soluționare. Prima categorie este cea a organelor al căror rol normal nu este de a soluționa diferendele și care își adaugă acest rol la cel principal, executiv sau deliberativ. A doua categorie de organe este cea a organelor specializate, de natură jurisdicțională (arbitrale sau judiciare).

În unele organizații economice internaționale, soluționarea diferendelor este încredințată fie unui organ colegial restrâns (consiliul executiv sau consiliul de administrație), fie adunării generale, în modalități diverse. Anumite organizații prevăd simpla intervenție a organului deliberativ care soluționează definitiv diferendul, în timp ceîn altele organul executiv intervine în primul stadiu, instanța de recurs putând fi uneori adunarea deliberativă a organizației, iar alteori un organism arbitral specializat sau un organism judiciar. Organul reprezentativ este în măsură să țină seama nu numai de drepturi părților în litigiu, dar și de interesele mai generale ale organizației și prin consultări multilaterale să ajungă la o soluție de compromis.

Alături de organele nespecializate, în cadrul organizațiilor economice internaționale funcționează și anumite organe specializate ( jurisdicționale sau nejurisdicționale), care joacă un rol foarte important în desfășurarea procedurii de soluționare. Aceste organe specializate sunt formate din experți independenți, experți aleși pe baza competenței lor profesionale.

Obiectivul principal este încercarea de a concilia părțile și de a oferi organului de decizie un raport motivat conținând propuneri de soluționare a diferendului. Avizele acestor organe specializate reprezintă o fază pregătitoare în procedura de soluționare. Dacă părțile nu reușesc să se înțeleagă în faza de consultări, chestiunea revine în fața organului plenar sau restrânscare trebuia în aceste situații să decidă pe baza raportului organului specializat dacă trebuie să facă recomandări sau să stabilească sancțiuni.

O altă examinare a modalităților de soluționare și a organelor implicate, se poate face în funcție de caracterul organizației economice respective. Astfel, dacă este vorba de organizații orientate exclusiv spre cooperare economică, unde actele organizației nu sunt direct aplicabile în oridinea națională de drept a statelor membre, soluționarea diferendelor o procedură suplă bazată mai ales pe negocieri, consultări, consiliere și, enventual, pe arbitraj. În aceste situații, sunt avute în vedere și litigiile comerciale între persoane juridice aparținând statelor membre și născute în legătură cu aplicarea actelor organizației, litigii pentru care sunt organizate proceduri specifice arbitrajului de comerț exterior.

În cazul organizațiilor având drept obiectiv integrarea economică, în cadrul cărora actele sunt direct aplicabile și scopul integraționist variază de la o zonă a liberului schimb la o piață comună sau uniune economică, mecanismul de soluționare a diferendelor are în vedere nu numai procedura amiabilă realizată cu participarea organului plenar sau restrâns, ci mai ales procedura jurisdicțională, realizată în fața unui organ special ( curte de justiție, tribunal arbitral).

Capitolul 2. NEGOCIEREA DIPLOMATICĂ – FACTOR STABILIZATOR AL RELAȚIILOR INTERNAȚIONALE

2.1. Definiții, clasificări și limite ale negocierii

Schimbarea și interacțiunea dintre oameni, state, organizații internaționale, generază în mod natural conflicte, ceea ce face ca negocierea – cea mai importantă metodă de soluționare a diferendelor dintre părți, să fie supusă în toate domeniile schimbării. Dacă în trecut situațiile de negociere s-au consumat la nivel empiric, fără a deveni obiect al preocupărilor științifice, în prezent, negocierea, ca domeniu al științelor sociale, a căpătat un loc de frunte, chiar în condițiile în care dezbaterea subiectului are parte mai degrabă de abordări descriptive, care propun modalități și sfaturi practice de desfășurare a negocierilor.

Începând cu dezbaterile academice și încheind cu lucrările succesului în viață, termenul de negociere este utilizat atunci când oamenii caută soluții echitabile pentru rezolvarea unor neînțelegeri. Volumele despre negociere oferă o arie extinsă a problematicii: de la pagini dedicate formării profesionale și succesului în viață, până la lucrări cu certă valoare științifică ce abordează problematica managementului afacerilor, cominicarea, psihologia, sociologia sau teoria relațiilor internaționale.

„Negocierea este un proces complex, care este centrat pe comunicarea dintre cei doi (sau mai mulți parteneri), dar implică un sistem mai larg de relații. Negocierea presupune existența unor actori independenți ( negociatori) care pun în valoare atât o serie de atribute care țin de înzestrarea lor naturală ( charismă, talent, experiență, adică artă), cât și o serie de calități dobândite prin învățare ( strategii, tehnici, tactici – adică știință)”. (Popa I., 2006)

Dacă privim negocierea la scara istoriei putem constata că, prin procesul civilizării, oamenii și-au dezvoltat capacitatea de a distribui resursele limitate, fie prin forme de dominare, amemimțare sau violență, fie prin ceea ce putem numi negociere. Astfel, negocierea poate fi considerată un proces multidimensional, care stârnește multe contradicții, având în vedere că fiecare înțelege negocierea într-un anumit fel. Modurile divergente de întelegere a acestui proces, oferă posibilitatea de a distinge negocierea ca:

Un proces de rezolvare a unui conflict apărut între două sau mai multe părți, în care ambele își modifică pretențiile pentru a ajunge la un compromis reciproc acceptabil;

Un proces de ajustare a opiniilor ambelor părți pentru a se ajunge de la o soluție ideală la o soluție reală de rezolvare a problemei;

formă de colaborare sau un proces competitiv desfășurat pe baza dialogului, în scopul ajungerii la o înțelegere.

De-a lungul timpului, negocierile au fost asociate cu zona afacerilor sau a diplomației, fiind mai puțin abordată negocierea ca o relatare a vieții de zi cu zi. Deși negocierea este cea mai frecventă metodă de rezolvare a conflictelor, în literatura de specialitate se arată că o asemenea metodă poate duce la rezolvarea unui diferend, dar de multe ori nu duce la rezolvarea reală a problemei care l-a generat. În negociere există o comunicare tacită, fiecare parte semnalează dorința de a face concesii dar, odată ce răspunsul nu este cel așteptat, concesiile pot fi anulate. De asemenea, atingerea unui acord mutual poate fi obținut, fără a lua în consuderare obiectivele pe termen lung.

Negocierea a deținut din cele mai vechi timputi un loc central în cooperarea internațională și are un loc preponderent și în reglementarea pașnică a diferendelor, indiferent de natura acestora ( politice, juridice, economice, teritoriale, etnice). Negocierilor nu li se aplică reguli stricte, elementele și condițiile pentru desfășurarea acestora stabilindu-se de părțile implicate în dispută.

Negocierea directă, ca mijloc de soluționare pașnică a diferendelor internaționale, se caracterizează prin suplețe, negocierea putând fi folosită pentru soluționarea oricărui tip de diferend, dar și prin eficacitate, statele recurgând adesea la negocieri pentru soluționarea disputelor, multe dintre acestea fiind soluționate chiar pe această cale. Negocierile nu au doar un rol de preîntâmpinare a disputelor sau de aplanare și înlăturare a acestora atunci când au izbucnit, ci oferă posibilitatea părților să stabilească singure viitoarele reglementări. Negocierile diplomatice constituie mijlocul cel mai simplu și eficace de a ajunge la o reglementare satisfăcătoare.

„Negocierea este un proces dinamic de ajustare prin care două părți, fiecare cu obiectivele sale proprii, discută împreună pentru a ajunge la o înțelegere mutual satisfăcătoare pe baza interesului comun” (Marin G., 1996)

În funcție de cadrul de desfășurare a negocierilor acestea pot fi:

a) Negocieri bilaterale, în cadrul lor reprezentanții părților la diferend se întâlnesc direct sau își fac cunoscute punctele de vedere prin intermediul corespondențelor scrise. Negociatorii pot fi miniștrii afacerilor externe sau funcționari ai ministerelor afacerilor externe, dar și negociatori specializați, șefi de state sau de guverne. Misiunile diplomatice permanente joacă un rol important în exprimarea poziției guvernului lor în cadrul negocierilor cu ministerul afacerilor externe al statului în care sunt acreditate.

b) Negocieri plurilaterale sau multilaterale. În cazul în care într-un conflict sunt implicate mai multe state, o conferință internațională poate oferi cadrul optim negocierilor.

c) Negocieri colective. O organizație internațională poate constitui, de asemenea, cadrul optim negocierilor atunci când soluționarea unui anumit litigiu interesează un grup de state membre ale organizației respective.

Negocierile se pot desfășura în capitala unuia dintre statele părți la diferend sau în capitalele fiecărui stat implicat în dispută. În cazul negocierilor bilaterale, negocierile se desfășoară într-o localitate apropiată de frontiera comună, stabilită de comun acord. În cazul negocierilor din cadrul organizațiilor internaționale acestea se desfășoară, de obicei, la sediul organizației, dar organul ce are competențe în reglementarea pașnică a diferendelor poate stabili locul de întâlnire în vederea negocierilor în afara sediului organizației.

Principala limitare este atunci când cel puțin una dintre părțile în diferend refuză să negocieze soluția. Unele conflicte internaționale severe duc la ruperea oricăror relații diplomatice ceea ce constituie un impediment serios în inițierea și desfășurarea negocierilor între părțile implicate.

O situație dificilă este și atunci când una dintre părțile în conflict nu este recunoscută ca subiect de drept internațional de către cealaltă. În acest caz, relațiile diplomatice nu existau nici înainte de izbucnirea conflictului. În astfel de cazuri, negocierile se poartă prin unul sau mai mulți intermediari O altă limitare este atunci când părțile implicate au opinii diamtral opuse, neavând niciun interes să creeze o punte de legătură pentru depășirea obstacolului. Atunci când enumerăm aceste situații de limitare a negocierilor diplomatice trebuie să ținem seama de faptul că relațiile dintre state nu sunt fixe, ele se schimbă și ceea ce părea de neconceput odată, poate fi privit cu bunăvoință în viitor chiar și în cele mai serioase diferende.

Și în situațiile în care este evident că negocierile au șanse mici de reușită, se consideră că părțile implicate trebuie să încerce să negocieze, important fiind ca negocierile să fie privite ca un mijloc potrivit de comunicare.

2.2. Etapele negocierii în vederea soluționării disputelor

O importanță deosebită în derularea cu succes a negocierilor o are planificarea întregului proces. Pentru ca părțile să ajungă la un acord stabil, anumite evenimente trebuie să aibă loc înainte ca ele șă se așeze la masa negocierilor și să înceapă procesul propriu-zis.

Un prim pas îl constituie clarificarea și conturarea exactă a problemei aflată în discuție, recunoașterea că au o problemă comună și că împărtășesc dorința de a o rezolva ănainte ca lucrurile să degenereze. Această atitudine permite părților să încerce să fixeze împreună limitele conflictului. Atunci când părțile implicate împărtășesc același punct de vedere asupra problemei respective, este mult mai probabil să se ajungă la o soluție mutual acceptabilă. Când punctele de vedere nu coincid, discuțiile se defășoară mai greu și numai dacă ideile încep să se suprapună se poate spera ca negocierile să se încheie cu rezultate pozitive.

Deseori, în practică, negociatorii încep prin a stabili agenda negocierilor. Pentru aceasta, consultările anterioare fazei de negocieri sunt deosebit de utile.

După stabilirea agendei, părțile trebuie să cadă de acord asupra ordinii de prioritate a problemelor ce urmează a fi discutate. În această etapă se stabilește care aspecte sunt mai importante pentru fiecare dintre cei implicați în conflict, în vederea echilibrării balanței cerere-ofertă.

Anterior negocierilor se stabilește ordinea de abordare a problemelor. Această ordine este stabilită în funcție de complexitatea problemelor, dar și de aptitudinile și preferințele echipelor de negociatori.

Ultima etapă se referă la fixarea de către fiecare parte a unei ținte care să reprezinte cel mai bun rezultat, onest și rezonabil, ce poate fi atins, precum și a unui rezultat minim acceptabil. Fiecare parte trebuie să fie conștientă de propriul său punct forte, dar și de cel al partenerilor de negociere.

Pentru reușita planificării procesului de negociere, este deosebit de utilă strângerea de informații privind prioritățile, interesele, necesitățile și resursele de care dispune adversarul. Această bază de informații se realizează îndeosebi prin consultări preliminare.

Trebuie precizat că succesul negocierilor depinde nu numai de modul în care sunt pregătite, dar și de abilitățile negociatorilor. Personalitatea, talentul și experiența acestora pot influența în mod direct rezultatul negocierilor.

2.3. Analiza negocierii diplomatice și a diplomației

Negocierea diplomatică reprezintă esența activităților diplomatice și nu trebuie confundată cu aceasta. Diplomația cuprinde și alte funcții în afară de cea a susținerii negocierilor. Negocierea diplomatică este în același timp o specie a negocierilor internaționale deoarece în lumea contemporană se cunosc diverse alte negocieri, care aparțin unor domenii distincte decât cele statale, politico-juridice.

Negocierea diplomatică reprezintă „practica conducerii relațiilor dintre state, realizată de reprezentanții lor oficiali”, precum și „procesul prin care se realizează actul defășurării relațiilor externe”. (Zăpârțan L. P. 2007)

Diplomația reprezintă o instutuție politico-juridică ce are la bază relațiile dintre două state sau ale unui stat cu mai multe state, precum și relațiile dintre statele membre ale Organizației Națiunilor Unite ori ale unor organizații regionale sau mondiale, conducerea relațiilor internaționale pe calea negocierilor, precum și metoda utilizată de consuli și ambasadori pentru a regulariza și întreține aceste relații.

“Cuvântul diplomație se consideră că vine de la grecescul dyploo (a plia) și desemna acțiunea suveranilor de a elabora copii de pe actele oficiale. Înțelesul este acela că actele respective oficiale erau redactate în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor iar celălalt se păstra în arhivă”. (Popescu Gh. 2005)

Cele mai cunoscute scrieri consacrate în trecut negocierilor se referă la negocierile diplomatice. Din funcțiile clasice ale diplomației ( reprezentarea, informarea, promovarea intereselor strategice, economice, culturale, protecția cetățenilor și negocierea), în practica diplomatică “negocierea a fost activitatea ascendentă, recunoscută treptat ca esența diplomației, iar diplomatul bun a fost din ce în ce mai mult confundat cu negociatorul abil”. (Malița M. 2007)

Unii autori țin seama de rolul negocierilor ca fiind esența diplomației, alții privesc diplomația drept o problemă a dreptului internațional, privită ca formă de realizare a raporturilor dintre state și ca modalitate de soluționare pe cale pașnică a diferendelor dintre țări.

Negocierile diplomatice reprezintă o componentă a păcii deoarece reprezintă o alternativă la reglementarea violentă a disputelor, acestea promovează colaborarea dintre națiuni și urmăresc ca părțile implicate să ajungă la un compromis.

Negocierea diplomatică este privită de autori drept funcția principală a diplomației și modalitatea cea mai flexibilă de rezolvare a disputelor actuale ce apar între state.

Negocierea diplomatică trebuie privită ca pe o negociere integrativă, deoarece se bazează pe respect reciproc, chiar dacă interesele partenerului de negoceri se intersectează. Negocierile diplomatice urmăresc consolidarea relațiilor dintre state pe un timp îndelungat, evitând situațiile conflictuale, părțile fiind dispuse să facă reciproc concesii.

Negocierea diplomatică este și o formă de negociere rațională deoarece părțile depășesc revendicările subiective și caută într-o manieră obiectivă soluții la dispute.

Finalitatea negocierilor diplomatice este de a ajunge la un acord materializat sub diverse forme, cea mai des întâlnită fiind tratatul. Tratatul reprezintă un act juridic care exprimă acordul de voință între două sau mai multe state, în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi și obligații în raporturile dintre ele.

Negocierea diplomatică dispune de o serie de căi de intervenție pe scena internațională. O primă cale este promovarea colaborării, a dialogului bi și multilateral care să susțină dezvoltarea pe toate planurile, pornind de la ideea că astfel se asigură prosperitatea și bunăstarea la nivelul națiunilor și se evită recurgerea la acțiuni violente pe plan internațional. Această colaborare nu trebuie să se rezume doar la aspecte economice ori culturale, ci trebuie să se extindă la protecția mediului, diminuarea sărăciei și înlăturarea traficului de droguri, arme ori ființe umane. Cooperarea este privită drept mijlocul diplomatic indispensabil dezvoltării la nivel internațional.

O a doua cale de intervenție a diplomației la nivel internațional o reprezintă prevenirea conflictelor, care presupune un interes sporit pentru identificarea stărilor potențiale de a declanșa conflicte. Diplomația intervine astfel prin misiuni de observare, informare, bune oficii, conciliere sau arbitraj.

Pe lângă mijloacele diplomatice tradiționale, există și metode alternative de soluționare a diferendelor și anume diplomația de tip neguverrnamental sau neoficial, ce are drept scop stabilirea unui stadiu anterior negocierilor și se concentrează mai mult asupra interacțiunii pozițiilor negociate decât asupra conținutului lor. (A se vedea Anexa 2)

Crtiticile aduse diplomației tradiționale se referă la faptul că aceasta tinde să frâneze procesul de prevenire eficientă a escaladării conflictelor. Noua gândire diplomatică este conștientă de interacțiunea complexă dintre gestionarea conflictelor interne și a celor externe și consideră anumite tipuri de intervenție necesare pentru realizarea unei păci stabile.

Diplomația oficială utilizează canalele clasice, deschise și presupune consimțământul și participarea tuturor părților implicate. Diplomații acționează cu deplină autoritate, reprezentând state sau organizații internaționale, în baza unui mandat. Calitatea reprezentării depinde de aptitudinile, resursele și intențiile acestor oficiali, ei trebuind să fie în măsură să ofere angajamente și concesii credibile și non-retractabile.

Diplomația neoficială constă în interacțiunea dintre actorii de nivel mai jos, implicați în conflict, precum și în metodele utilizate în timpul procesului de instaurare a păcii. Diplomația neoficială este prezentă în toate stadiile conflictului, asigură mijloace suplimentare și paralele spijinind eforturile diplomației oficiale. Nivelul diplomației neofociale este mai subtil și personal, implică actori ce reprezintă organizații non-guvernamentale care acționează la nivelul rădăcinilor conflictului, al canalelor de comunicare și acțiune mai puțin vizibile. Acest nivel al diplomației are un rol deosebit pe plan local în acceptarea și aplicarea unor termeni și acorduri negociate la nivel oficial.

Diplomația neoficială a crescut în importanță în ultimii ani, ca urmare a creșterii abilității și implicării organizațiilor internaționale precum și a accentuării interdependențelor dintre state. Întrucât se bucură de mai puțină publicitate, diplomația neoficială are o mai mare capacitate de mișcare și este mai eficientă în a crea punți ăntre părțile la dispută. Efortul ei este neântrerupt în direcția diagnosticării corecte a problememlor reale a conflictului și a diseminării informației. Atunci când negocierile nu sunt pregătite a începe la nivel oficial, diplomația neoficială poate fi utilizată pentru a acționa în numele părților implicate.

Pe agenda negocierilor multilaterale își fac loc noi domenii cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, tehnologia informației și mediul ambiant ceea ce ridică noi provocări în fața diplomației comerciale. Aceste noi domenii sunt mult mai tehnice decât cele tradiționale și ridică problema unor măsuri mult mai complexe dată fiind interacțiunea lor cu alte domenii. Multe dintre aceste noi probleme afectează mai profund anumite grupuri de interese și presupun armonizarea la nivel multilateral a unor norme de conduită de pronunțat interes național sau chiar local. Reacția față de armonizarea internațională vine dinspre faptul că reglementările pot afecta valori sociale tradiționale și poate apărea o atingere a independenței nașionale.

Diplomația comercială devine, tehnic, tot mai complexă. Rolul instituțiilor de stat ca regulatori ai procesului, devine o problemă centrală a diplomației comerciale. Soluționarea acestor diferende impune o adâncire a presiunilor pentru creșterea convergenței, în ce privește procedurile de reglementare și standardele, ceea ce ridică probleme critice pentru liderii politici naționali condruntați cu cereri externe de a adopta standarde care pot să fie neconvenabile unor grupuri de interese naționale din rațiuni politice, sociale, etnologice sau culturale. Politicile interne și diplomația comercială internațională se completează reciproc sar se și exclud, datorită diferențelor existente între percepția protecției mediului sau intereselor consumatorilor.

2.4. Importanța stabilirii obiectivelor în reglementarea diferendelor

Este vital pentru părți să-și formuleze clar ceea ce doresc să obțină în urma negocierilor, adică să-și stabilească obiectivele. Alegerea obiectivelor se face astfel încât să fie respectată zona comună a părților aflate în conflict, ceea ce înseamnă că obiectivele care se exclud reciproc trebuie evitate în discuțiile purtate pe parcursul procesului de negociere. (Fig. 1)

Figura 2. Obiectivele părților la diferend

Sursa: concepție proprie

Condițiile obligatorii pe care trebuie să le îndeplinească un obiectiv sunt: să fie clar și precis, să fie realist, să poată fi comensurabil, să creeze motivație sau să servească nevoi, asiprații, dorințe și așteptări ale părților și să fie etalonate în timp și spațiu. Pregătirea negocierii trebuie să se concentreze asupra identificării exacte a unui domeniu de obiective și nu asupra unui singur obiectiv. Un asemenea domniu include:

Un obiectiv de primă linie – cel mai bun rezultat obtenabil;

Un obiectiv de ultimă linie – cel mai puțin bun, dar acceptabil ca rezultat;

Un obiectiv țintă – ceea ce se așteaptă a fi realizat efectiv.

De obicei, începutul negocierilor se poartă asupra obiectivelor de primă linie, în timp ce la sfârșitul negocierilor acordul va fi realizat în jurul obiectivelor de ultimă linie. Atâta timp cât obiectivele de ultimă linie nu se suprapun într-o anumită măsură, încheierea unui acord este imposibilă. Deși suntem înclinați să credem că negocierea se încheie atunci când s-a atins calea de mijloc, compromisul, ca rezultat principal al negocierilor, nu conduce neapărat la încheierea conflictului atunci când s-a stins nivelul mediu al obiectivelor țintă pentru fiecare dintre cele două părți. Experința, pregătirea de specialitate, o poziție de negociere mai puternică pot ajuta una dintre părți să încheie negocierea mai aproape de obiectivul său țintă.

2.5. Dimensiuni ale comportamentului conflictual

Atunci cănd o persoană se confruntă cu o situație conflictuală, poate alege între a-și afirma insistent propriul scop și a accepta cooperarea, încercând să satisfacă și scopurile celorlalți. Alegerea nu este necesar să se facă între eceste două extreme comportamentale, existând posibilitatea ca părțile să poată opta pentru un anumit nivel din fiecare.

Figura 3. Dimensiuni ele comportamentului conflictual

Sursa: Petelean A. (2006)

Figura 3 prezintă aceste două dimensiuni ale comportamentului conflictual și modul în care o combinare a lor produce diferite strategii de soluționare a conflictului. Dacă se presupune că satisfacerea intereselor proprii implică în mod necesar că interesele ceiluilalt nu pot fi satisfăcute, atunci conflictul este văzut ca un scor nul al unei negocieri în care rezultatele sunt distribuite de către câștigători. Această afirmație este reflectată în figură prin dimensiunea distributivă a comportamentului conflictual. Fiecare pas spre cooperare înseamnă renunțarea la afirmarea insistentă a scopului. Dacă una din părți nu renunță deloc, cooperarea este imposibilă, iar când asemenea părți intră în conflict, este foarte probabil că este îl vor soluționa prin negocieri, pentru a se ajunge la un compromis, undeva între cele două extreme. În schimb, dacă presupun că părțile pot simultan să-și afirme propriile interese și să colaboreze cu cealaltă parte, eexistă un potențial ridicat pentru cooperare, iar soluția tinde spre o dimensiune integrativă în care părțile caută cea mai bună soluție care satisface nevoile tuturor. Unde nu există posibilitatea colaborării, părțile încearcă să ignore conflictul.

Modelul prezentat oferă un prim pas pentru înțelegerea între două tipuri fundamentale de negociere: distributivă și integrativă. Experții în negociere fac diferența între aceste două tipuri de negociere. Negocierea distributivă implică modul clasic de gândire, de tipul win-lose, în timp ce negocierea integrativă se bazează pe o strategie productivă, de tipul win-win.

Negocierea distributivă presupune o competiție, în care o persoană câștigă pe seama celeilalte, iar acestă competiție implică problema resurselor limitate din care părțile încearcă să obțină cât mai mult. În negocierea integrativă punctul de plecare îl presupune satisfacerea nevoilor ambelor părți, dorind să ajungă la un câștig reciproc.

Având în vedere limitele pe care le prezintă negocierea distributivă, experții în negociere recomandă folosirea negocierii integrative, care încurajează cooperarea și propune soluții reciproc avantajoase pentru părți. Aceasta este un tip de negociere win-win deoarece permite ambelor părți să-și atingă obiectivele. Negocierea integrativă oferă mult mai multe alternative sub forma unor pachete de opțiuni, procesul de negociere se desfășoară sincer și se concentrează pe crearea acordurilor de valoare calitativă, se mențin relații între părți, fiind evitată imaginea de luptă sau desfășurare de forțe în care o parte trebuie neapărat sp câștige, iar cealaltă să piardă.

În concluzie, negocierea distributivă are la bază concurența, unde resursele sunt limitate și avantajul unei părți reprezintă pierderea celeilalte părți și negocierea integrativă are la bază coopararea dintre părți, rezolvarea problemelor reprezentând o sarcină comună.

Un alt tip de negociere este reprezentat de negocierea rațională, care presupune rezolvarea problemelor într-un mod rațional, de pe poziții obiective, prin eliminarea elementelor subiective.

Există trei situații principale de a reacționa în situația unui conflict: evitarea, amânarea și înfruntarea conflictului. Evitarea descrie acea acțiune a unei părți de a se comporta ca și când nu ar exista un conflict, de e negare, de refuzarea discutării despre acel subiect. Acest lucru nu înseamnă că acel conflict va dispărea, el va apărea eventual sub o altă formă, mult mai puternic.

Amânarea poate fi o strategie bună pentru a calma anumite situații tensionate și poate duce la înțelegeri minore între părți, dar nu va soluționa problemele principale.

Înfruntarea conflictului presupune adoptarea unei atitudini: win-lose, lose-lose sau win-win. Atitudinea win-lose, presupune ca învingătorul ca recurge la intimidare, manipulare, pierzătorul simțindu-se frustrat și așteptând momentul oportun pentru răzbunare. Atitudinea lose-lose implică refuzul părților de a soluționa disputele dintre ele și astfel ele vor obține mai puțin decât dacă ar fi decis să colaboreze și în final, atitudinea win-win reprezintă cea mai bună metodă de regmentare a diferendelor. Poate că nu este destinată succesului de fiecare dată, dar în acest mod părțile ajung să înțeleagă mai bine nevoile celeilalte părți și să ajungă la un acord comun.

2.6. Relevanța economică a soluționării diferendelor pe cale amiabilă

Recurgerea statelor la negocierea diplomatică – ca mijloc pașnic de reglementare, a condus la rezolvarea disputelor dintre ele, precum și a cauzelor care au generat conflictul și astfel a permis revenirea la o relație armonioasă privind relațiile comerciale, bazată pe colaborare.

Comerțul constituie o îndeletnicire străveche a oamenilor, având o vechime de multe milenii. Interesul deosebit al negustorilor pentru această ramură de comerț se explică prin faptul că, de regulă, ea oferă posibilități neobișnuite de câștig. Este firesc deci, ca în aceste condiții, concurența dintre parteneri să fie mult mai dură în domeniul comerțului internațional, metodele de concurență mult mai sofisticate, iar conflictele dintre concurenți mult mai grave, cu consecințe imediate și pe termen lung de-a dreptul dramatice.

Beneficiile comerțului internațional sunt legate nemijlocit de câștigurile pe care națiunile le obțin din aceste schimburi. Beneficiile comerțului internațional revin deopotrivă consumatorilor și producătorilor, precum și altor categorii de participanți, care fie mijlocesc schimburile, fie prestează servicii utile sau chiar indispensabile încheierii și derulării tranzacțiilor. Consumatorii obțin un dublu câștig: pe de o parte, ei beneficiază de o gamă variată de bunuri pe piață, pe de altă parte, întrucât aceste bunuri provin din țări unde au fost produse cu costuri relativ mici, ele sunt oferite la prețuri competitive. Cât privește producătorii, aceștia beneficiază de pe urma economiilor de costuri, rezultând din faptul că au posibilitatea de a se adresa unei piețe mai largi decât propria lor țară națională. La acestea se adaugă beneficiile indirecte, datorate faptului că în lanțul ce leagă pe producător de consumator – adesea situați la mare distanță unul de celălalt – se interpun și contribuie la transferul bunurilor o mare varietate de intermediari și prestatori de servicii.

Câștigurile dobândite ca urmare a participării la comerțul internațional se traduc în principal prin:

Locuri de muncă mai bune și mai bine remunerate;

Piețe cu dimensiuni mai mari care pot duce la maximizarea eficienței, la reducerea costurilor unitare și la sporirea profiturilor;

Mai multă stabilitate și armonie la scară internațională și regională;

Reducerea subdezvoltării și a sărăciei în tot mai multe regiuni;

Creșterea interesului pentru forme instituționalizate ale raporturilor comerciale internaționale și pentru tehnici de comercializare mai moderne și nedistorsionate de obstacole comerciale;

Nici o țară din lume nu permite trecerea peste frontierele sale a unui flux necontrolat de produse și servicii. Restricțiile sunt impuse, de regulă, asupra importurilor și, ocazional, asupra exporturilor. Industriile sunt în mod frecvent subvenționate, direct sau indirect, pentru a putea concura cu producătorii străini, fie pe piețele interne, fie pe cele internaționale. În general, influența guvernamentală se exercită în încercarea de a satisface obiective economice, sociale sau politice.

Țările sunt interesate nu numai de bunăstarea lor economică absolută, ci și de cât de bine sunt situate față de alte state. De aceea, guvernele impun în mod obișnuit restricții comerciale pentru a îmbunătăți poziția relativă a țării, asingurându-se că nu cumpără de la alte state mai mult decât cumpără acele state de la ea, că prețurile pe care le practică la export sunt suficient de mari și că prețurile la import sunt scăzute.

2.7. Reglementarea diferendelor comerciale în cadrul OMC

OMC servește drept for pentru negocierile multilaterale din sfera comerțului internațional și al politicilor comerciale internaționale.

Mecanismul OMC de soluționare a diferendelor are mai multe caracteristici:

Sunt implicate direct doar guvernele;

Compensarea pierderilor suferite de anumiți parteneri nu este de regulă cerută sau acordată;

Capacitatea de punere în aplicare a deciziilor este asimetrică;

Costurile de administrare sunt ridicate;

Cele mai multe cazuri se soluționează prin consultări bilaterale.

Sectoarele având interese în export solicită propriilor guverne să aducă aceste cazuri în atenția OMC. De multe ori guvernele nu sunt motivate să aducă o serie de acuzații în atenția OMC de teamă să nu genereze acuzații similare din partea altor țări membre.

În ceea ce privește structura OMC, principalul organ este Conferința ministerială – organ plenar care se reunește o dată la doi ani și poate lua decizii în orice problemă legată de acordurile multilaterale. Consiliul general se ocupă de activitatea curentă și răspunde în fața în fața Conferinței pentru activitatea depusă. Consiliul se ocupă de soluționare, examinează politicile și practicile comerciale ale statelor membre. Alte organe sunt: Consiliul comerțului cu mărfuri, Consiliul comerțului cu servicii și Consiliul privind drepturile de proprietate intelectuală legate de comerț.

Una dintre cele mai importante atribuții ale OMC este aceea de soluționare a diferendelor dintre membrii săi. Acest proces face din OMC cel mai puternic organism de monitorizare din istorie. Scopul primar al organizației în domeniul soluționării diferendelor este să nu emită decizii cu caracter judiciar și să nu se implice în politicile internaționale, ci să rezolve diferendele care apar între statele membre în derularea comerțului internațional. Diferendele de care se ocupă sunt acelea care se ivesc când o țară întreprinde acțiuni de comerț sau ia anumite măsuri pe care alți membri ai OMC le consideră a fi violări ale regulilor OMC sau a unor acorduri comerciale bilaterale. În cazul în care criza nu poate fi rezolvată pe cale bilaterală, statele aduc problema în fața organelor OMC solicitându-le sprijinul pentru rezolvarea ei.

Acordul OMC prevede un sistem comun de reguli și proceduri aplicabile diferendelor de natură comercială. Principala responsabilitate în aplicarea acestor reguli și proceduri aparține Organului de soluționare a diferendelor (OSD).

Unul dintre principiile importante este acela că un diferend trebuie prezentat OSD de către statele implicate numai după ce au eșuat încercările de rezolvare pe calea consultărilor bilaterale. Se mai prevede, de asemenea, că părțile pot cere Directorului general sau unei alte persoane să desfășoare bune oficii, conciliere sau mediere între ele.

Procedura de soluționare a diferendelor în cadrul OMC cuprinde mai multe stadii.

Stadiul 1: consultările și medierea. Țările membre ale OMC trebuie să încerce inițial să soluționeze conflictul prin consultări bilaterale. Cănd nu reușesc să ajungă la un rezultat poztiv, părțile pot recurge la medierea diferendului de către Directorul general al OMC. Cănd nici pe această cale criza nu s-a stins, oricare dintre părți poate solicita ca un panel să audieze cauza. Scopul stadiului de consultări este să permită părților să înțeleagă situația de fapt și argumentele legale și să încerce să o rezolve bilateral.

Stadiul 2: cererea de constituire a unui panel. Dacă părțile nu au reușit să rezolve prin negocieri directe diferendul, în termen de 60 de zile, partea care face plângerea poate solicita OSD să creeze un panel. Aceasta se va ocupa de examinarea obiectivă a cazului în lumina prevederilor aplicabile și va emite rapoarte pe care le va prezenta Organului.

Stadiul 3: Activitatea propriu-zisă a panelului. Panelul parcurge următorii pași:

Examinarea faptelor și argumentelor;

Reuniuni de lucru cu părțile implicate și cu terții interesați;

Prima revizuire interimară- rapoartele interimare se trimit părților interesate care pot cere o reuniune cu panelul;

Elaborarea concluziilor și recomandărilor;

Raportul se înaintează părților și OSD.

Stadiul 4: adaptarea deciziei și apelul. Panelul trebuie să elaboreze în termen de 60 de zile un raport dacă nu sunt probleme legate de consens sau părțile implicate nu respectă anumite soluții.

Stadiul 5: implementarea. Dacă țara care a pierdut cazul nu poate să se conformeze imediat, ea primește o perioadă rezonabilă de timp să facă acest lucru. Lungimea acestei perioade se va stabili pe cale arbitrală, la cererea părților.

Etapele procedurale și termenele fixate pentru acestea, ce permit o evaluare în timp a procedurii de reglementare a diferendelor cuprinsă între 1 și 2 ani. (A se vedea Anexa 3)

Negocierile sunt esența OMC. Practic, fiind vorba despre un sistem rezultat din voința statelor membre, OMC se bazează pe negocieri. La nivel instituțional, au loc negocieri interstatale, în mod constant, mai cu seamă în cursul Conferințelor la care statele iau parte.Din perspectiva diferendelor, negocierile sunt atât un mod practic de prevenire, cât și un mijloc efectiv de soluționare.

Unele țări membre, îndeosebi SUA, au folosit frecvent acțiuni unilaterale pentru a-și proteja unele interese comerciale. Secțiunea 301 din Trade Act din 1974 permitea Administrației SUA să adopte măsuri unilaterale de retorsiune împotriva practicilor comerciale considerate nerezonabile, nejustificabile sau neloiale ale țărilor partenere. Folosirea mecanismului OMC de soluționare a diferendelor este obligatoriu atunci când în problemele care fac obiectul diferendului s-au încheiat acorduri multilaterale. O țară membră poate folosi măsuri unilaterale pentru a declanșa cnsultări, dar trebuie să supună apoi cazul procedurii OMC. Numai dacă o țară membră nu se conformează deciziei adoptate de un panel și OMC autorizează măsuri de retorsiune se pot folosi instrumente unulaterale, precum Secțiunea 301.

Disputele asupra unor aspecte reglementate de acordurile multilaterale trebuie monitorizate de Organul de Soluționare a Diferendelor (OSD) care are autoritatea să stabiliească panele, să adopte rapoartele acestora, să supravegheze punerea în aplicare a recomandărilor și să autorizeze măsuri de retorsiune dacă țara care a pierdut cazul nu pune în aplicare recomandările panelelor.

Acordurile negociate sau renegociate la Runda Uruguay acoperă comerțul cu bunuri, servicii și drepturi de proprietate intelectuală, conturând și consolidând principiile liberalizării comerciale precum și derogările acceptate de la acestea. Ele include angajamentele individuale ale țărilor membre în ce privește reducerea taxelor vamale li a altor obstacole comerciale precum și de menține accesibile piețele serviciilor. Toate aceste acorduri statuează procedurile de soluționare a diferendelor, prescriu un tratament special pentru țările în curs de dezvoltare, cer guvernelor să facă politicile comerciale mai transparente prin notificarea către OMC a tuturor reglementărilor în vigoare și a noilor măsuri adoptate.

Acordul OMC cu privire la aspectele comerciale ale drepturilor de proprietate intelectuală (TRIPS) este o tentativă de a reduce decalajul între modul în care se protejează în diferite țări proprietatea intelectuală și de a crea, la nivel internațional, norme de conduită convenite multilateral. Acordul acopră mai multe asprecte:

Modul în care ar trebui aplicate principiile sistemului comercial internațional și ale alotor acorduri internaționale cu privire la proprietatea intelectuală;

Cum se poate acorda o protecție adecvată drepturilor de proprietate intelectuală;

Cum trebuie țările membre să pună în aplicare pe teritoriul lor aceste drepturi;

Cum trebuie soluționate diferendele comerciale cu privire la proprietatea intelectuală între țările membre ale OMC.

TRIPS a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1995 și acoperă toate domeniile ale drepturilor de proprietate intelectuală, precum drepturile de autor, mărcile comerciale, brevetele, desenele și modele ilustrate, soiuri de plante, informații confidențiale și secrete comerciale.

Capitolul 3. NEGOCIERILE DIPLOMATICE DINTRE CHINA ȘI STATELE UNITE ALE AMERICII. STUDIU DE CAZ

Concepția Chinei privind drepturile de proprietate intelectuală

În prezent, China deține poziția de lider global la încălcarea proprieții intelectuale. Estimările situează valoarea de piață a bunurilor contrafăcute între 19 și 24 de miliarde de dolari pe an (reprezentând 8% din PIB-ul Chinei), care costă companiile care produc produsele originale zeci de miliarde de dolari prin pierderea vânzărilor la nivel mondial.

Proprietatea intelectuală reprezintă orice muncă de creație originală care poate fi protejată prin lege, acesta poate cuprinde emisiuni de televiziune, sofware de calculator, logo-uri ale designerilor de modă, procese industriale, soiuri de plante sau produse farmaceutice. Titularul unui drept de propriate privată poate fi o persoană fizică, o persoană juridică sau statul. Drepturile de proprietate intelectuală sunt proiectate pentru a proteja ingeniozitatea creatorului și a asigura o recompensă economică pentru rezultatul muncii lor. Imposibilitatea protejării proprietății intelectuale este dăunătoare din punct de vedere financiar și poate ruina reputația unui producător de produse de calitate. Există patru forme majore ale dreptului de proprietate intelectuală: drepturile de autor, mărcile înregistrate, patentele sau brevetele de invenție și secretele industriale.

Rigurozitatea cu care sunt protejate drepturile de propriatate intelectuală variază de la o țară la alta iar proprietatea intelectuală devine un atu al competivității internaționale. Diferențele dintre țări cu privire la reglementarea proprietății intelectuale crează tot mai multe tensiuni la nivelul sistemului comercial internațional. Ca atare, convenirea unor norme de conduită în acest domeniu, la nivel multilateral a început să fie privită ca o cale de introducere a ordinii și previzibilității sistemului și de soluționare într-o manieră sistematică a conflictelor comerciale.

Oficialii chinezi susțin că și-au îmbunătățit semnificativ regimul de protecție al drepturilor de proprietate intelectuală, dar susțin că țara lor nu dispune de resursele necesare și nici de un sistem juridic sofisticat pentru a face față în mod eficient acestor încălcări. De asemenea, aceștia susțin că încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală reprezintă o problemă serioasă chiar și pentru firmele locale din China. Cu toate acestea, unii analiști susțin că rezultatele sărăcăcioase ale Chinei cu privire la aplicarea acestor drepturi pot fi explicate parțial prin faptul că oficialii chinezi doresc să facă din China un producător major de produse de înaltă tehnologie și prin urmare sunt mai indulgenți față de pirateria drepturilor de proprietate intelectuală, ajutând producătorii chinezi să devină mai avansați din punct de vedere tehnologic.

Unii experți dau vina pe cultura chineză pentru lipsa de acceptare și rezistența la conceptul de drepturi de proprietate intelectuală. În timp ce țările vestice percep copierea ca pe o imitație inferioară originalului sau chiar o înșelăciune, în multe țări din Asia copierea reprezintă cel mai mare copliment care poate fi acordat unei persoane.

Impactul economic pe care îl are înălcarea proprietății intelectuale asupra SUA

Relațiile economice din China și SUA s-au extins considerabil în ultimile trei decenii. Totatul schimburilor comerciale a crescut de la 2 miliarde de dolari în 1979 la 562 miliarde de dolari în 2013. China este în prezent al doilea cel mai mare partener comercial al Statelor Unite, a treia piață de export, precum și cea mai mare sursă de importuri. Multe firme din SUA văd participarea pe piața din China drept obligatorie pentru a rămâne competitivă la nivel global. General Motors (GM), de exemplu, care a investit masiv în China, a vândut mai multe mașini în China decât în Statele Unite, în fiecare an, din 2010 până în 2013. În plus, de importurile de bunuri low-cost din China beneficiază foarte mulți consumatori americani, iar firmele din SUA folosesc China drept punct final de asamblare a produselor lor.

În ciuda creșterii legăturilor comerciale dintre cele două țări, relația economică bilaterală a devenit din ce în ce mai complexă și plină de tensiune. Din perspectiva SUA, multe tensiuni comerciale provin din tranziția incompletă a Chinei la o economie de piață liberă. În timp ce China a liberalizat semnificativ regimurile sale economice și comerciale în ultimile trei decenii, continuă să mențină o serie de politici direcționate de stat care par să denatureze comerțul și fluxurile de investiții. Aceste politici dăunează intereselor economice din SUA și contribuie la pierderea locurilor de muncă.

Reprezentanții mediului de afaceri și cei guvernamentali și-au exprimat îngrijorarea cu privire la pierderile economice pe care firmele din SUA le suferă ca urmare a încălcării drepturilor de proprietate intelectuală din China și nu numai. Inovațiile din SUA și proprietatea intelectuală care este generată de aceste activități au fost citate de mulți economiști ca fiind o sursă esențială de creștere economică a Statelor Unite, precum și a competivității acesteia la nivel global. Industria proprietății intelectuale a asigurat cel puțin 40 de milioane de locuri de muncă și a contribuit cu un procent de 34.8% din produsul intern brut al SUA, în anul 2010.

Lipsa unei protecții efective și consecvente a drepturilor de proprietate intelectuală a fost citatată de firmele din SUA drept cea mai semnificativă problemă cu care se confruntă în urma derulării afacerilor în China. Acestea și-au exprimat și îngrijorarea cu privire la presiunile puse de entitățile guvernamentale chineze asupra firmelor americane de a împărtăși tehnologia și drepturile de proprietate intelectuală partenerilor chinezi. Deși China și-a îmbunătățit în mod semnificativ regimul de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală în ultimii ani, rata pirateriei continuă să rămână inacceptabil de ridicată, studii și estimări ale părților interesate arătând că pierderile economice sunt semnificative.

Un studiu din mai 2013, a Comisiei cu privire la furtul proprietății intelectuale americane, a estimat pierderi anuale provocate economiei SUA în valoare de 300 de miliarde de dolari, din care aproximativ 240 de miliarde de dolari sunt provocate de China.

În topul produselor contrafăcute care provin din China, se află încălțămintea, gențile și ghiozdanele, produsele electronice și articolele vestimentare. (A se vedea Anexa 4)

Experții sunt de părere că peste 90% din bunurile de consum vândute în orașul Yiwu sunt contrafăcute, acest oraș fiind considerat a fi capitala produselor contrafăcute din China. Chiar și capitala Beijing este gazda unei piețe în aer liber, numită “Strada Comorilor”. Locuri precum Yiwu și Strada Comorilor furnizează articole contrafăcute de la diplome de facultate la haine de designer, software de calculator și chiar produse farmaceutice.

Comerțul dintre China și SUA a crescut rapid după ce cele două națiuni au restabilit relațiile diplomatice în ianurie 1979 și au semnat un acord bilateral. În 1979 ( când au început reformele economice ale Chinei), totalul schimburilor comerciale dintre cele două țări (exporturi plus importuri) a fost de 2 miliarde de dolari, China clasând Statele Unite pe locul 23 ca piață de export și pe locul 45 ca sursă de importuri.În 2013, comerțul bilateral total (exporturi plus importuri) a ajuns la 562 miliarde de dolari. China este în prezent al doilea cel mai mare partener comercial al SUA ( după Canada) și a treia mare piață de export din SUA ( după Canada și Mexic) și cea mai mare sursă de import din SUA.

O preocupare majoră a fos mărimea deficitului comercial dintre SUA și China. Acesta a crescut de la 10 miliarde de dolari în 1990 la 226 miliarde de dolari în 2008; în 2009 a scăzut la 227 miliarde de dolari în maree parte din cauza efectelor crizei economice mondiale, apoi a crescut în fiecare an, ajungând la 318 miliarde de dolari în 2013. (A se vedea Anexa 5)

În ultimii ani, deficitul comercial al SUA cu China a fost semnificativ mai mare decât cu orice alt partener comercial al Statelor Unite. Unii analiști susțin că deficitul comercial arată că relațiile comerciale nu neechilibrate, nedrepte și dăunătoare pentru economia Statelor Unite, în timp ce alții susțin că deficitul mare este o reflectare a lanțurilor de aprovizionare la nivel mondial, deoarece un nivel semnificativ din importurile americane provin din companii multi-naționale care au investit acolo și care folosesc China drept punct final de asamblare pentru multe din produsele lor.

Istoricul negocierilor dintre SUA și China

Relațiile diplomatice dintre SUA și China au început să se contureze în anul 1979, când s-a semnat un acord de cooperare în ceea ce privește știința și tehnologia. Negocierile privind proprietatea intelectuală au început să aibă loc în 1989. În acel context, relațiile diplomatice erau destul de slabe, având un istoric de doar 10 ani, legea patentelor era implementată în China de doar 5 ani, iar legea privind protecția drepturilor de autor nici măcar nu exista. Astfel, China era precum o foaie albă de hârtie, nu avea experianță în ceea ce privește proprietatea intelectuală, în timp ce Statele Unite adoptaseră legea brevetelor încă din anul 1790.

După procesul de negociere, China a modificat legea brevetelor recent adoptată prin extinderea domeniului de aplicare a protecției brevetelor, a introdus o lege a drepturilor de autor și a început să protejeze sotware-urile de calculator alături de secretele comerciale.

După aproximativ patru ani, a avut loc o nouă rundă de negocieri. De data aceasta nu s-a mai axat pe legislația privind propriatea intelectuală din China, ci s-a focusat pe punerea în aplicare a acestor legi. Problema punerii în aplicare a acestor legi a fost subiectul multor runde de negocieri, ea persistând până în ziua de azi.

La scurt timp după intrarea în acordul relațiilor comerciale cu China în 1979, SUA a ajuns la concluzia că legile chineze permiteau încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală. Prin măsurile acordate de secțiunea 301 din Legea comerțului din 1974, care permitea investigarea și impunerea de sancțiuni asupra țărilor implicate în practici comerciale neloiale care amenințau interesele economice ale Statelor Unite, oficialii americani au încercat să forțeze China să acționeze mult mai agresiv în protejarea acestor drepturi.

Un amendament din 1988 la secțiunea 301, i-a permis USTR-ului să identifice țările străine care prevedeau protecție inadecvată a proprietății intelectuale. Conform amendamendului, activitatea de comerț cu țara respectivă putea fi suspendată sau retrasă până când nu era încheiat un alt acord între SUA și țara ofensatoare.

În 1989, la cererea liderilor de afaceri americani, USTR a plasat China pe lista prioritară de observare (priority watch list) , specificând acele țări ale căror practici de proprietate intelectuală sau bariere de acces pe piață necesitsau o atenție deosebită. China a adoptat o lege a drepturilor de autor în 1990, ca răspuns la această presiune internațională, dar această lege a fost mai mult simbolică.

Aceste încercări modeste și superficiale de a se ocupa de încălcarea drepturilor de proprietate intelectuală au avut un impact redus asupra comerțului cu bunuri contrafăcute a țării, iar guvernele occidentale nu au fost impresionate de eforturile slabe ale Chinei de a reforma legislația privind aceste drepturi. Amenințările suplimentare cu sancțiuni din partea SUA nu au avut nici un efect, chinezii răspunzând la rândul lor cu așa numite contra-sancțiuni.

Reprezentantul pentru Comerț al SUA (USTR) a depus eforturi considerabile pentru a negocia un acord cu China privind drepturile de proprietate intelectuală, dar încălcările acestor drepturi au continuat să aibă loc, nu pentru că lipseau legile cu privire la aceste drepturi, ci mai degrabă pentru că guvernul nu dorea să pună în aplicare aceste legi.

Administrația Clinton a numit-o ca deputat al USTR în 1993 pe Charlene Barshefsky, pentru a dezvolta o strategie de negociere care să ducă la un acord bilateral cu privire la protecțiea proprietății intelectuale din China și care să aibă un succes mai mare în comparație cu eforturile predecesorilor ei.

Deși mulți contemporani se temeau că Barshefsky nu va face prea mari progrese ajungând la un acord semnat pe hârtie, care nu ar reuși să oprească producția de produse contrafăcute, cu toate acestea, Barshefsky a demonstrat contrariul. Aceasta a reușit să ajungă la două acorduri în 1995, respectiv în 1996 cu oficialii chinezi. Primul acord a suferit aceleași probleme de punere în aplicare a drepturilor precum acordurile anterioare, dar cel de-al doilea acord a dus la rezultate tangibile, mare parte din fabricile responsabile pentru producția de produse contrafăcute fiind închise, iar exporturile cu aceste produse fiind eliminate în decurs de doi ani. Utilizarea unei strategii cuprinzătoare de negociere i-a permis să găsească și să integreze interese comune, care în cele din urmă s-au dovedit eficiente în atingerea rezultatului negociat.

Deși o mare parte din negocieri au avut loc între Barshesfsky și omologul său de la Consiliul de Stat al Chinei, Barshefsky și echipa sa au ajuns și la oficialii provinciali din Guangdong, unde mare parte din producția ilegală avea loc.

Chiar dacă pozițiile guvernului Chinei și ale USTR păreau diametral opuse, au existat o serie de interese comune între cele două părți. Atât SUA, cât și China au avut un interes puternic pentru comerțul liber și accesul reciproc la piața celeilalte, neîntrerupte de un război comercial. Mai exact, China dorea să achiziționeze tehnologie americană pentru a dezvolta industriile interne, în timp ce SUA dorea să investească capital în aceste industrii în dezvoltare. În plus, ambele părți aveau un interes comun în aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțilui. Principalul interes divergent al Statelor Unite era să oprească fabricarea și exportul produselor contrafăcute.

Barshesky și echipa ei aveau nevoie de o strategie puternică, care să oblige China să fie de acord și să pună în aplicare drepturile de proprietate intelectuală. Această echipă a urmărit obținerea sprijinului internațional din partea altor parteneri comerciali, precum Japonia și țările membre U.E. de a încheia un acord multilateral sau de a pune presiune multilaterală pe China din partea țărilor afectate de piraterie și care aveau putere asupra aderării Chinei la OMC.

O altă strategie a fost amențarea cu inițierea Secțiunii 301 de sancțiuni. Această secțiune este considerată principala dispoziție legală în baza căreia Statele Unite pot impune sancțiuni comerciale împotriva statelor care încalcă sau neagă drepturile și beneficiile rezultate din acorduri comerciale sau care sunt discriminatorii, nejustificabile și restricționează comerțul Statelor Unite. Barshefsky și echipa ei au urmărit adaptarea Secțiunii 301 pentru a se potrivi încălcărilor Chinei, iar dezvăluirea acestei alternative, sub forma declarării Chinei ca țară prioritară sub Secțiunea 301 a dus la consolidarea puterii de negociere a USTR, deoarece China și-a dat seama că SUA ar fi pus în aplicare aceste sancțiuni în cazul în care nu s-ar fi ajuns la nici un acord.

Dezvăluind secțiunea 301 de sancțiuni a fost doar începutul strategiei de negociere a lui Barshefsky. Aceasta a contribuit la creșterea credibilității Secțiunii 301, amenințând cu sancțiuni comerciale pentru încălcarea comerțului cu tarife concepute pentru a compensa SUA direct proporțional cu pierderile cauzate de piareterie. De asemenea, USTR a promovat impactul pe care îl are pirateria chinezească asupra SUA, înlăturând concepția că doar unele firma alături de câteva sotware-uri de calculator erau piratate. În scopul de a obține sprijinul altor comunități de afaceri, Barshefsky a suținut că încălcările proprietății intelectuale vor pune în pericol și alte industrii odată cu creșterea importurilor și exporturilor din China, când din ce în ce mai multe produse protejate prin drepturi de autor se vor afla în mâinile exportatorilor chinezi.

Deși Barshefsky nu deținea controlul asupra persoanelor cu care urma să negocieze, ea a observat că unul din negociatori era om de știință și expert în comerț și și-a ajustat strategia de a negocia cu acea persoană. Ca om de știință, omologul său a înțeles perfect că lipsa aplicării proprietății intelectuale afecta progresul științific din China și ca rezultat, a fost mai receptiv la argumentul că transferul de tehnologie dintre SUA și China ar fi grav împiedicat dacă aceste drepturi nu vor fi protejate. Chiar și așa, după luni de negocieri în 1994, omologii chinezi nu doreau să accepte întreaga gamă de cereri înaintate de USTR. Aplând la amenințarea cu Secțiunea 301, chinezii răspundeau tot prin amenințări privind anularea unor contracte importante dintre cele două țări. În cele din urmă, după un maraton de negocieri, pe 26 februarie 1995 a fost semnat un acord cu privire la protecția proprietății private.

În timpul negocierilor, oficialii chinezi se foloseau de oferte de ultim moment, care făceau parte din strategia acestora de a da impresia că toate concesiile posibile au fost deja oferite. Barshefsky și-a ajustat strategia de negociere pentru a se potrivi cât mai bine întâlnirilor cu negociatorii chinezi, care erau nerăbdători și insistenți, aceasta înarmându-se cu răbdare și flexibilitate pentru a evita un concurs de voințe. Spre exemplu, când omologul său insista că propunerea lui este în varianta finală și că nu mai există altă alernativă, Barshefsky își surprindea partenerul stând liniștită și așteptând minim treizeci de secunde înainte de a răspunde, punctând că dacă aceasta era alegerea partenerului ea nu va accepta o altă alternativă, dar totuși nu își poate imagina ca asta a vrut să exprime cealaltă parte la negociere. După ce se convoca o nouă etapă de negocieri a doua zi, se vedeau progresele strategiei de negocieri din ziua precedentă.

Acordul din 1995 a fost cel mai cuprinzător și detaliat acord de punere în aplicare a proprietății intelectuale pe care SUA îl încheiase vreodată. În timp ce acordurile anterioare se concentrau asupra legilor pe care China trebuia le implementeze, Barshefsky s-a concentrat pe punerea în aplicare a unui plan de acțiune privind măsuri specifice de punere în aplicare. Acestea includeau șase luni de punere în aplicare, din martie până în august 1995, timp în care China trebuia să sporească punerea în aplicare a legilor sale privind dreptul de proprietate intelectuală. Între timp, cele două țări se consultau în mod regulat, oferindu-i USTR-ului un mecanism direct de evaluare a progreselor realizate în urma acordului. Un astfel de mecanism s-a dovedit a fi necesar, când la 7 luni de la intrarea în vigoare a acordului din 1995 nu se văzuse efectul scontat.

Văzând că producția de bunuri piratate nu este în scădere, Barshefsky și echipa sa au încercat consultări repetate în 1996 cu oficialii chinezi pentru a pune în aplicare condițiile acordului semnat în anul precedent, dar acestea nu s-au bucurat de un mare succes. Ca urmare, USTR a început din nou procesul de negociere alături de chinezi, de data aceasta pe tema continuării nonconformității. Barshefshy și-a dat seama că avea nevoie de o abordare diferită. Astfel, ea și echipa ei au rupt protocolul diplomatic și au mers direct în provincia Guangdong în scopul de a afla mai multe informații despre producția piratată, dorind să se angajeze într-un control direct asupra acesteia.

Barshefsky a reușit să obțină informații valoroase despre fabricile ilegale și a adus cereri precise guvernului Chinei de a închide 15 din aceste fabrici. Deși oficialii chinezi au negat inițial existența acestor fabrici, s-a ajuns până la urmă la semnarea în 1996 a unui acord de punere în aplicare a condițiilor stabilite în anul precedent. Ca urmare a celor două acorduri, chinezii au fost nevoiți să închidă cele 15 fabrici, precum și alte 55 de fabrici în următorii doi ani. Ca urmare, exportul de bunuri piratate s-a redus drastic.

Eforturile lui Charlene Barshefsky s-au consolidat în două acorduri comerciale, iar strategia ei de negociere a asigurat o înțelegere care să avanseze interesele comune ale celor două națiuni. Abordarea lui Barshefsky i-a permis să depășească interesele divergente ale părților la litigiu pentru a ajunge la un acord eficient. În ciuda succesului de care s-au bucurat cele două acorduri, în special cel din 1996, pirateria nu a fost însă complet eradicată.

Implicarea Organizației Mondiale a Comerțului în soluționarea disputei

Ca și în toate celelalte acorduri OMC, obligațiile prezentate de TRIPS trebuie să fie îndeplinite de către fiecare membru al OMC, ca o condiție de intrare. China a solicitat aderarea la GATT, în iulie 1986 și a devenit membru al OMC, succesorul GATT, în decembrie 2001. În timpul procesului de aderare, care a durat 15 ani, China a negociat zeci de acorduri comerciale cu membrii OMC pentru a schimba reglementările legale și pentru a recunoaște drepturile de proprietate intelectuală.

Aderarea la OMC a devenit o prioritate pentru China, ca urmare a statutului pe care calitatea de membru îl aducea. Aderarea Chinei la OMC semnifică că este o putere economică în creștere în comuntatea internațională. În calitate de membru al OMC, China are posibilitatea de a lua parte la elaborarea normelor internaționale privind comerțul din cadrul OMC. Având în vedere dimensiunile sale imense și potențialul de piață, China este de așteptat să joace un rol important în aceste negocieri.

Din punctul de vedere al firmelor, aderarea Chinei la OMC este o sabie cu două tăișuri. China este una dintre economiile cu cea mai rapidă creștere în ultimul deceniu, ceea ce este foarte atractiv pentru firmele străine să își desfășoare activitatea lor acolo. Cu toate acestea o parte semnificativă a economiei sale se bazează pe contrafacerea și încălcarea celor mai multe legi de proprietate intelectuală cunoscute în lumea occidentală. Slaba executare și cererea de produsele occidentale, în special în rândul generației tinere din China, împreună cu protecția legislativă inadecvată pentru drepturile proprietății private asigură condiții de siguranță în continuare contrafacerii. Ca urmare, firmele străine se găsesc în competiție cu imitații de calitate ieftină a bunurilor lor. Acest lucru distruge reputația firmelor, cunoscute pentru pentru buna calitate a produselor lor. În unele cazuri, în special în zona produselor farmaceutice, falsificatorii numelor de brand pun viața consumatorilor sub risc.

După ce China a aderat la OMC în 2001, solicitările industriilor americane, legate de proprietatea intelectuală, de a impune sanțiuni Chinei au evoluat treptat în susținerea puternică a unui proces în cadrul OMC împotriva Chinei. Între timp, China și SUA au stabilit oficial anumite canale bilaterale pentru a discuta despre protecția drepturilor de proprietate intelectuală și probleme de coooperare, spre exemplu la reuniunile anuale ale Comisiei Comune cu Privire la Comerț și Afaceri (JCCT).

Pe data de 10 aprilie 2007, SUA a înaintat Organizației Mondiale a Comerțului două plângeri împotriva Chinei, însoțite de cereri pentru consultări cu aceasta cu privire la anumite măsuri referitoare la protecția și respectarea drepturilor de proprietate intelectuală. Această lansare oficială a procesului de soluționare Organizației Mondiale a Comerțului a pus capăt multor ani de tensiuni comerciale privind proprietatea intelectuală dintre China și SUA.

Din această cauză, inițierea SUA a acestui caz la OMC a iritat partea chineză, deoarece demonstra ca fiind neapreciată cooperarea din partea Chinei, de către SUA. La rândul lor, americanii susțineau că oficialii chinezi nu au făcut eforturi reale pentru protejarea drepturilor de proprietate intelectuală. Vice premierul Chinei, din perioada respectivă, Wu Yi, care a fost responsabilul cu relațiile comerciale pentru o perioadă lungă de timp, a declarat că acest caz ar agrava atingerea cooperării bilaterale privind drepturile de proprietate intelectuală în cadrul JCCT. Ca urmare, cooperarea bilaterală privind drepturile de proprietate intelectuală s-a oprit până la sfârșitul soluționării litigiului de către OMC. Unii ar putea argumenta că decizia Chinei de a rupe cooperarea bilaterală privind drepturile de proprietate intelectuală nu este un răspuns adecvat și a arătat lipsa de experianță a Chinei.

Cele patru aspecte pentru care Statele Unite au solicitat consultări sunt:

Pragurile care trebuie îndeplinite pentru ca anumite acte de contrafacere și piraterie a mărcilor de autor să fie supuse la sancțiuni și proceduri penale. Acestea sunt presupuse a fi în contradicție cu articolele 41.1 și 61 ale Acordului TRIPS;

Eliminarea bunurilor confiscate de către autoritățile vamale din China se presupune a fi în contradicție cu articolele 46 și 59 ale Acordului TRIPS;

Lipsa unor proceduri penale și sancțiuni pentru o persoană care se angajează în reproducerea neautorizată sau în distribuirea neautorizată de produse contrafăcute. Din lege se înțelege ca reproducerea și distribuirea neautorizată vor fi supuse răspunderii penale, dar nu este clar dacă numai reproducerea neautorizată fără distribuire fa fi penalizată. Acest lucru intră în contradicție cu articolele 41.1 și 61 ale Acordului TRIPS

Neagarea drepturilor de autor și a protecției drepturilor conexe a lucrărilor autorilor, înregistrărilor sonore și spectacolelor care nu au fost autorizate pentru publicare sau difuzare în China. Acest lucru este în contradicție cu articolul 9.1 al Acordului TRIPS.

Japonia, Canada, U.E. și Mexic au cerut să se alăture consulărilor.Pe data de 13 august 2007, SUA a solicitat stabilirea unui panel.

La reuniunea sa din 25 septembrie 2007, Organul de soluționare a litigiilor (DSB) a stabilit un nou panel. Argentina, U.E., Japonia, Mexic, Australia, Brazilia, Canada, India, Coreea, Thailanda și Turcia și-au rezervat drepturile de terțe părți. La data de 3 decembrie 2007, SUA a solicitat directorului general să compună panelul. La 13 decembrie 2007, directorul general a compus panelul. La 16 iulie 2008, președintele panelului a informat Organul de soluționare a litigiilor că datorită compelxității problemelor prezentate în acest caz, panelul nu este în măsură să își finalizeze activitatea în termen de șase luni de la data în care a fost compusă comisia. Astfel, panelul urma să emită raportul său final până în noiembrie 2008.

Pe 26 ianuarie 2009, raportul panelului a fost transmis membrilor. Panoul a concluzionat că legea drepturilor de autor din China este în contradicție cu obligațiile Chinei în temeiul articolului 5, alineatul 1 din Convenția de la Berna (1971), încorporată mai apoi în articolele 9.1 și 41.1 din Acordul TRIPS. Panelul a recomandat Chinei să conformeze legile cu obligațiile care îi revin în temeiul Acordului TRIPS. În cadrul reuniunii sale din 20 martie 2009, DSB a adoptat raportul grupului.

Pe 15 aprilie 2009, China a informat DSB că intenționeză să pună în aplicare recomdările și hotărârile luate de acesta și că are nevoie de o perioadă rezonabilă de timp pentru a face acest lucru. La 29 iunie 2009, China și SUA au informat DSB că au fost de acord că termenul rezonabil de timp pentru China să pună în aplicare recomdările și hotărârile date de DSB este de 12 luni de la adoptarea raportului. În consecință, termenul rezonabil de timp a expirat pe 20 martie 2010. La 19 martie 2010, China a raportat că la 26 februarie 2010, Comitetul permanent a aprobat modificările legii chineze cu privire la drepturile de autor și că la 17 martie 2010, Consiliul de Stat a adoptat decizia de a revizui Regulamentul de protecție vamală a drepturilor de proprietate intelectuală. Astfel, ea a finalizat toate procedurile legislative interne necesare pentru punerea în aplicare a recomandărilor și hotărârilor Organului de soluționare a litigiilor.

Îmbunătățirile recente aduse de China în urma negocierilor diplomatice

În timpul negocierilor diplomatice din decembrie 2010, oficialii chinezi au anunțat că au luat o serie de inițiative pentru a îmbunătăți regimul de protecție al drepturilor de proprietate intelectuală, incluzând stimularea achizițiilor de sotware legitim american de către întreprinderile de stat. China a lansat o campanie specială privind combaterea încălcării drepturilor de proprietate intelectuală și fabricarea și vânzarea de produse contrafăcute și mărfuri de calitate inferioară, în octombrie 2010, care viza o gamă largă de încălcări a drepturilor de proprietate intelectuală. Această campanie a fost condusă de vice-premierul chinez și a condus la o coordonare îmbunătățită a guvernului în aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală.

În timpul negocierilor din 2012, USTR a declarat că a constatat unele îmbunătțiri notabile în regimul de aplicare al drepturilor de proprietate intelectuală de către China, dar problemele rămân grave. Acestea includ niveluri foarte ridicate ale pirateriei mărcilor și a drepturilor de autor, persistența piețelor notorii fizice și online care vând bunuri ce încalcă dreptul de proprietate intelectuală, fabricarea și vânzarea de produse farmaceutice contrafăcute, exporturi de bunuri contrafăcute și politici discriminatorii care constrâng firmele străine să transfere drepturi intelectuale către firmele chineze.

USTR a remarcat o creștere în continuare alarmantă a furturilor de secrete comerciale în beneficiul entităților chineze. Multe dintre aceste probleme au rezultat din lipsa unui factor eficient de descurajare a guvernului pentru a înlătura astfel de activități. În plus, în timp ce campania Chinei a solictitat firmelor de stat să utilizeze software-uri legitime, acest lucru a dus la o creștere modestă în vânzările de software către instituțiile din China, iar rata pirateriei de stat a rămas ridicată.

În 2013, USTR a declarat că au fost făcute îmbunătățiri cuprinzătoare în aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală, dar este indicat ca SUA să se ingrijoreze cu privire la creșterea furtului de secrete comerciale din China, incluzând angajații care pleacă, intruziunile informatice și atacurile hackerilor. USTR a remarcat faptul că aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală rămâne o problemă serioasă și aceasta s-a agravat din cauza furturilor cibernetice. USTR a declarat că guvernul chinez vede aceste cazuri de furt comercial drept niște dispute comerciale de rutină, mai degrabă decât o încălcare gravă a legii.

Accesul pe piața din China rămâne încă o problemă semnificativă pentru multe din industriile americane ale proprietății intelectuale și este considerat a fi o cauză semnificativă a ratelor pirateriei drepturilor de proprietate intelectuală ridicate. Spre exemplu, până de curând, China limita importurile de filme străine la 20 pe an. În timpul vizitei în Statele Unite a vice-președintelui chinez, Xi Jinping, acesta a fost de acord să permită mai multe exporturi de filme în format 3D sau IMAX pentru cinematografele din China.

China continuă să prelucreze sistemul legal pentru a oferi un mediu îmbunătățit pentru dezvoltarea economică și socială. Legile și reglementările care nu sunt conforme cu standardele OMC sunt fie refăcute, fie eliminate sau înlocuite cu o nouă legislație. China și-a îmbunătățit legile cu privire la proprietatea intelectuală, dar studiile și analizele făcute în această privință demonstrează că nu este suficient.

Sugestii personale privind combaterea încălcării drepturilor de proprietate intelectuală în China:

Sporirea accesului la informație și cunoștințe privind domeniul proprietății intelectuale. Acest lucru se poate realiza prin:

derularea unor campanii naționale în China de informare a publicului privind importanța asigurării respectării drepturilor de proprietate intelectuală;

promovarea programelor de stimulare a cercetării, dezvoltării și inovării.

Dezvoltarea unui comportament social activ și sustenabil al societății față de domeniul proprietății intelectuale, adecvat unei economii în continuă schimbare.

Evaluarea continuă a nivelului de armonizare a sistemului de protecție a drepturilor de proprietate intelectuală și elaborarea, dup caz, de noi reglementări.

Continuarea îmbunătățirii legislației privind mijloacele de asigurare a respectării drepturilor de proprietate intelectuală în China.

Dezvoltarea unor direcții de acțiune pentru a lupta eficient împotriva contrafacerilor periculoase pentru sănătatea și securitatea consumatorilor prin instituirea unui cadru stabil și permanent de colaborare a instutuțiilor publice și organismelor private competente și prin promovarea unor acțiuni de conștientizare a consumatorilor față de pericolul utilizării de produse contrafăcute.

Realizarea unor proceduri de monitorizare, constatare și cercetare a încălcărilor legislației în domeniul proprietății intelectuale, îndeosebi în mediul digital.

CONCLUZII

Apariția diferendelor nu este neapărat un fenomen negativ în sine, negativ este refuzul soluționării prin negocieri sau încercarea de a soluționa disputa pe alte căi înafară de cele pașnice. Dacă un diferend nu este soluționat la timp și nu se cautată înlăturarea cauzelor care generează acest diferend, acesta se poate agrava și se poate transforma în conflicte grave ce pot implica în cazuri extreme forțe armate.

Negocierile diplomatice prezintă, față de alte modalități de soluționare, numeroase avantaje, precum: posibilitatea exprimării directe, neformale, operative, a punctelor de vedere și a revendicărilor părților; suplețe și lipsă de rigiditate; posibilitatea ajungerii rapide la un rezultat dar și posibilitatea modificării pozițiilor în vederea realizării compromisului. Negocierea diplomatică reprezintă o parte vitală a procesului de reglementare a diferendelor internaționale, ea este mai mult decât un simplu mijloc de rezolvare, este o modalitate de prevenire a agravării lor.

Soluționarea diferendelor comerciale pe calea negocierilor diplomatice permite țărilor să revină la o relație armonioasă privind schimburile comerciale dintre ele. Relevanța economică a reglementării diferendelor constă în câștigurile pe care națiunile le obțin în urma schimburilor comerciale pe care reiau.

Încălcarea proprietății intelectuale rămâne o problemă de actualitate, care afectează multe țări, nu doar SUA. Cultura chineză are și ea un cuvânt de spus în această privință, în Asia imitarea sau copierea unei persoane reprezentând unul din cele mai mari complimente care îi pot fi aduse. Totodată, oficialii chinezi din dorința de a sprijini producătorii chinezi pentru a deveni mai avansați din punct de vedere tehnologic, au fost mai indulgenți față de pirateria care a avut loc în China.

Negocierile diplomatice au fost principalul mijloc de soluționare a diferendului privind protecția proprietății intelectuale, acesta au permis crearea unui mediu de colaborare între cele două țări pentru a-și identificarea nevoile și motivațiile comune și a identifica care sunt problemele care declanșează acest diferend și a căuta cele mai bune soluții pentru a ajunge la un consens.

Chiar dacă pozițiile celor două țări păreau diametral opuse, au existat o serie de interese comune. Atât SUA, cât și China au avut un interes puternic pentru comerțul liber și accesul reciproc la piața celeilalte, neîntrerupte de un război comercial. Mai exact, China dorea să achiziționeze tehnologie americană pentru a dezvolta industriile interne, în timp ce SUA dorea să investească capital în aceste industrii în dezvoltare. În plus, ambele părți aveau un interes comun în aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțilui. Principalul interes divergent al Statelor Unite era să oprească fabricarea și exportul produselor contrafăcute.

Aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului și reglementarea acestei dispute în cadrul panelului a obligat China să ia primele măsuri semnificative pentru a lăsa trecutului realizarea și comercializarea produselor contrafăcute. De atunci, China a făcut și continuă să facă progrese în reformarea legislației sale și în aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală pentru a opri fluxul de produse contrafăcute, dar cu toate acestea producătorii chinezi sunt mereu cu un pas înaintea măsurilor de combatere a contrafacerii. În ciuda progreseor recente, China se află cu mult în urma țărilor occidentale în ceea ce privește protejarea drepturilor de autor.

Inevitabil, se pare că pirateria și înălcarea drepturilor de proprietate intelectuală vor continua să fie răspândite în China pentru mulți ani de acum încolo. Acest lucru nu înseamnă lipsa de scrupule din partea Chinei, ci pur și simplu că aceasta nu a adoptat încă noțiunile occidentale ale drepturilor de proprietate intelectuală.

Bibliografie

Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. (2000). „ Drept internațional contemporan.” Editura All Beck.

Burete S. (2007). „Elemente de economia și politica comerțului internațional”. Editura ASE.

Constantinescu D. A. (2000). „Managementul afacerilor internaționale”. Editura Colecția națională.

Constantinescu-Ștefănel R. (2012). „Negotiation and Conflict Management”. Editura ASE.

Houte H. (2002). „The Law of International Trade”. Editura TJ International.

Lungu M. (2010). „Rolul organizațiilor în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale”. Universul Juridic.

Malița M. (2007). „Jocuri pe scena lumii”. Editura C.H.Beck.

Marin G. (1996). „Uzanțe diplomatice și protocol”. Editura ASE.

Miron D. (2003) . „Comerț internațional”, Editura ASE.

Năstase A. (1996). „Drept internațional economic”. Volumul II. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”.

Năstase A., Aurescu B. (2011). „Drept internațional public”. Editura C.H. Beck.

Petelean A. (2006). „Managemntul conflictelor”. Editura Didactică și Pedagocică.

Popa I. (2006). „Negocierea comercială internațională”. Editura Economică.

Popescu Gh. (2005). „Diplomația”. Valahia University Press.

Preda-Mătăsaru A. (2010) „Tratat de drept internațional public”. Editura Lumina Lex.

Rogoveanu, Costin H. (2010) „Soluționarea în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului”. Teza de doctorat. ASE.

Sută N. (2003). „Comerț internațional și politici comerciale contemporane”. Volumul II. Editura Economică.

Zăpârțan L. P. (2007). „Negocierile în viața social-politică”. Editura Eikon.

Articole

Fleming D. C. (2006) “Intellectual Property Rights in China”. The Economist. Accesat în 16 mai, 2014 http://wongfleming.com/intellectual-property-rights-in-china/

Hanpo W. “Analysis of Intellectual Poperty Policy in China’s Innovation Strategy”. http://www.us-china-cerc.org/

Hill H. S. (2012). “U.S.-China Trade Relations: Integrating Common Interests Through Comprehensive Negotiations”. Accesat în 2 mai 2014 http://www.diplomaticourier.com/news/topics/economy/1306-u-s-china-trade-relations-integrating-common-interests-through-comprehensive-negotiations

Ji W., Huang C. (2013). “China’s Experience in Dealing with WTO Dispute Settlement: A Chinese Perspective”. Accesat în 16 aprilie 2014 http://www.csiel.org/upfj/doc.pdf

Morrison W. M. (2014). “China – U.S. Trade Issues”. Accesat în 18 mai 2014, https://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33536.pdf

Thomas K., Wang P., Yang F. (2007). “Recent WTO disputes involving the protection and enforcement of intellectual property rights in China: legal and political analysis”. Accesat în 1 iunie 2014 http://www.nottingham.ac.uk/cpi/documents/briefings/briefing-24-china-intellectual-property-rights.pdf

Surse internet

http://www.usitc.gov

http ://www.wto.org/english/tratop_e/dispu_e/cases_e/ds362_e.htm

ANEXA 1

Mijloace de soluționare pașnică a diferendelor internaționale

Sursa:Lungu M., “Rolul organizațiilor în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale”, Universul Juridic, București, 2010 , p.532

ANEXA 2

Diplomația oficială vs. diplomația neoficială

Sursa: Lungu M., “Rolul organizațiilor în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale”, Universul Juridic, București, 2010, p529-530

ANEXA 3

Procedura de reglementare a diferendelor în cadrul OMC

Sursa: Năstase, A. “Drept internațional economic”. Vol 2, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1996, p.173

ANEXA 4

Topul produselor contrafăcute provenite din China

Sursa http://www.usitc.gov/, 2014

ANEXA 5

Balanța comercială a SUA din anii 1980-2013, exprimată în miliarde dolari

Bibliografie

Bolintineanu A., Năstase A., Aurescu B. (2000). „ Drept internațional contemporan.” Editura All Beck.

Burete S. (2007). „Elemente de economia și politica comerțului internațional”. Editura ASE.

Constantinescu D. A. (2000). „Managementul afacerilor internaționale”. Editura Colecția națională.

Constantinescu-Ștefănel R. (2012). „Negotiation and Conflict Management”. Editura ASE.

Houte H. (2002). „The Law of International Trade”. Editura TJ International.

Lungu M. (2010). „Rolul organizațiilor în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale”. Universul Juridic.

Malița M. (2007). „Jocuri pe scena lumii”. Editura C.H.Beck.

Marin G. (1996). „Uzanțe diplomatice și protocol”. Editura ASE.

Miron D. (2003) . „Comerț internațional”, Editura ASE.

Năstase A. (1996). „Drept internațional economic”. Volumul II. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”.

Năstase A., Aurescu B. (2011). „Drept internațional public”. Editura C.H. Beck.

Petelean A. (2006). „Managemntul conflictelor”. Editura Didactică și Pedagocică.

Popa I. (2006). „Negocierea comercială internațională”. Editura Economică.

Popescu Gh. (2005). „Diplomația”. Valahia University Press.

Preda-Mătăsaru A. (2010) „Tratat de drept internațional public”. Editura Lumina Lex.

Rogoveanu, Costin H. (2010) „Soluționarea în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului”. Teza de doctorat. ASE.

Sută N. (2003). „Comerț internațional și politici comerciale contemporane”. Volumul II. Editura Economică.

Zăpârțan L. P. (2007). „Negocierile în viața social-politică”. Editura Eikon.

Articole

Fleming D. C. (2006) “Intellectual Property Rights in China”. The Economist. Accesat în 16 mai, 2014 http://wongfleming.com/intellectual-property-rights-in-china/

Hanpo W. “Analysis of Intellectual Poperty Policy in China’s Innovation Strategy”. http://www.us-china-cerc.org/

Hill H. S. (2012). “U.S.-China Trade Relations: Integrating Common Interests Through Comprehensive Negotiations”. Accesat în 2 mai 2014 http://www.diplomaticourier.com/news/topics/economy/1306-u-s-china-trade-relations-integrating-common-interests-through-comprehensive-negotiations

Ji W., Huang C. (2013). “China’s Experience in Dealing with WTO Dispute Settlement: A Chinese Perspective”. Accesat în 16 aprilie 2014 http://www.csiel.org/upfj/doc.pdf

Morrison W. M. (2014). “China – U.S. Trade Issues”. Accesat în 18 mai 2014, https://www.fas.org/sgp/crs/row/RL33536.pdf

Thomas K., Wang P., Yang F. (2007). “Recent WTO disputes involving the protection and enforcement of intellectual property rights in China: legal and political analysis”. Accesat în 1 iunie 2014 http://www.nottingham.ac.uk/cpi/documents/briefings/briefing-24-china-intellectual-property-rights.pdf

Surse internet

http://www.usitc.gov

http ://www.wto.org/english/tratop_e/dispu_e/cases_e/ds362_e.htm

ANEXA 1

Mijloace de soluționare pașnică a diferendelor internaționale

Sursa:Lungu M., “Rolul organizațiilor în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale”, Universul Juridic, București, 2010 , p.532

ANEXA 2

Diplomația oficială vs. diplomația neoficială

Sursa: Lungu M., “Rolul organizațiilor în soluționarea pașnică a diferendelor internaționale”, Universul Juridic, București, 2010, p529-530

ANEXA 3

Procedura de reglementare a diferendelor în cadrul OMC

Sursa: Năstase, A. “Drept internațional economic”. Vol 2, Regia Autonomă “Monitorul Oficial”, București, 1996, p.173

ANEXA 4

Topul produselor contrafăcute provenite din China

Sursa http://www.usitc.gov/, 2014

ANEXA 5

Balanța comercială a SUA din anii 1980-2013, exprimată în miliarde dolari