Necesitatea Reformei In Administratia Publica

Cuprins

Cuprins

Capitolul I Necesitatea reformei în administrația publică. Factori cu impact asupra acesteia .. p. 1 1.1. Cadrul legal și instituțional al reformei în administrația publică …………………………………. p. 1

1.2. Factori cu impact asupra reformei administrației ………………………………………………………. p. 5

1.3. Rolul strategiei în procesul de modernizare a administrației publice ……………………………. p. 7

1.3.1. Conceptul de strategie ……………………………………………………………………………………… p. 7

1.3.2. Elementele componente ale unei strategii de modernizare ………………………………….. p. 11

Capitolul II Modernizarea administrației publice prin descentralizare …………………………….. p. 13

2.1. Descentralizarea administrației publice și efectele sale ……………………………………………. p. 13

2.2. Autonomia locală a unității administrativ teritoriale și impactul său ………………………….. p. 16

2.3. Modernizarea învățământului preuniversitar din România prin descentralizare …………… p. 18

Capitolul III Tipuri de strategii de modernizare aplicabile în administrația publică

3.1. Strategii de non-intervenție

3.2. Strategii de intervenție prin investiții

3.3. Strategii de ruptură

3.4. Strategii de modernizare a școlii “X”

Concluzii și propuneri

Bibliografie

Anexe

Capitolul I Necesitatea reformei în administrația publică.

Factori cu impact asupra acesteia

1.1. Cadrul legal și instituțional al reformei în administrația publică

Intrarea în vigoare în data de 1 februarie 1995 a Acordului european conform căruia România devine asociată a Comunităților Europene și stat membru al Uniunii Europene – implică o serie de schimbări la nivel legislativ, instituțional, economic, politic, social ș.a.m.d.

În majoritatea țărilor comunitare, administrația locală și regională are la bază prevederile normelor constituționale. Potrivit normelor fundamentale, atât în statele federale, cât și în cele unitare, principiile autonomiei locale și ale descentralizării se regăsesc ca principii de bază ale organizării și funcționării sistemelor administrațiilor locale și regionale ale statelor comunitare.

Reforma sistemului administrativ nu presupune doar statuarea unor principii de bază, precum cele înscrise în unele acte normative, ci și un complex de reglementări, instituții și pârghii economico-financiare menite să asigure o autonomie reală, efectivă și eficientă a autorităților administrației publice locale alese în teritoriu.

Procesul de transformare a României într-un stat democratic de drept, întemeiat pe pluripartidism și separația puterilor în stat, cu o economie bazată pe liberă inițiativă și spirit concurențial necesită o schimbare radicală de concepție. Trecerea de la totalitarism la democrație a fost marcată inițial prin Legea nr. 69/1991 privind Administrația publică locală, prin Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale și prin art. 119-121 din Constituție. Acestea prevedeau crearea cadrului necesar pentru a transfera o parte importantă a autorității administrative centrale pentru gestionarea intereselor specifice ale colectivităților locale.

Prin urmare, primul act legislativ al României post comuniste care a recunoscut "autoritățile comunale și orășenești" "pe baza principiului descentralizării" (Art. 119) “drept autorități administrative autonome”(Art. 120, Alin. 2) îl reprezintă Constituția adoptată în 1991.

Având în vedere complexitatea procesului de reformă a administrației publice, un rol important a revenit realizării cadrului legislativ necesar implementării următoarelor legi:

Legea nr. 115/1999 privind responsabilitatea ministerială;

Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici;

Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989;

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice;

Legea nr. 501/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile ce au aparținut cultelor religioase din România;

Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției;

Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică ș.a.

În plan instituțional, la nivel central, pentru a simplifica și eficientiza procesul decizional, la începutul anului 2001 a avut loc o restructurare a Guvernului, acțiune care a urmărit:

eficientizarea actului de guvernare;

reorientarea activității unor ministere și diminuarea numărului de agenții guvernamentale;

trecerea unor agenții guvernamentale în subordinea sau coordonarea ministerelor;

înființarea unor ministere noi, pentru a răspunde priorităților de relansare economică și de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană;

unificarea și transformarea unor agenții guvernamentale dovedite ca ineficiente, în ministere.

Dintre principalii actorii implicați în procesul de reformă a administrației publice amintim:

În vederea rezolvării coerente, pragmatice și responsabile a problemelor legate de reformă și relansare economică s-a înființat, în subordinea Primului-ministru, Departamentul pentru politici economice.

De asemenea, s-a constituit ca organ de specialitate al administrației publice centrale, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, din subordinea Guvernului. Acesta este responsabil cu aplicarea strategiei și a Programului Guvernului vizavi de administrația publică locală și cu monitorizarea, în numele acestuia, a elaborării și aplicării programelor de reformă, atât de către ministere, cât și de către celelalte autorități ale administrației publice centrale (de exemplu, Agenția națională a funcționarilor publici, Oficiul național de cadastru, geodezie și cartografie; Inspectoratul național pentru situații de urgență etc).

În vederea aplicării dispozițiilor Legii nr. 326/2001 privind serviciile publice de gospodărie comunală, Guvernul a aprobat organizarea și funcționarea Autorității naționale
de reglementare pentru serviciile publice de gospodărie comunală (ANRSC), în calitate de organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică.

Accelerarea procesului de implementare a reformei administrației publice s-a concretizat prin adoptarea H.G. nr. 951/2001, prin care s-au întemeiat:

Direcția de Politici Publice (UPP), subordonată Secretariatului General al Guvernului, al cărei obiectiv vizează coordonarea procesului de formulare a politicilor la nivel central;

Consiliul Guvernamental pentru Monitorizarea Reformei Administrației Publice;

Grupurile de monitorizare a reformei la nivelul fiecărui minister, prin ordin al ministrului și, la nivelul fiecărui județ, prin ordin al prefectului, formate din 3-5 și respectiv, 3-7 specialiști care sprijină procesul de modernizare a administrației la nivelul fiecărui minister și al administrației locale.

În iunie 2003, s-a decis reorganizarea Autorităților administrației publice centrale (prin diminuarea numărului de ministere), noua structură a Guvernului fiind formată din 15 ministere. În prezent sunt 18 ministere.

În plan legislativ, la nivelul administrației publice locale se remarcă:

Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală;

Legea nr. 326/2001 a serviciilor publice de gospodărie comunală;

Legea nr. 337/2001 privind aprobarea O.U.G. nr. 219/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 189/1998 privind finanțele publice locale;

Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului;

Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public;

Legea nr. 291/2002 de aprobare a O.G nr. 24/2002 privind încasarea prin mijloace electronice a impozitelor și taxelor locale;

Legea nr. 3/2003 de aprobare a O.G. nr. 71/2002 privind organizarea și funcționarea serviciilor publice de administrare a domeniului public și privat de interes local etc.

În plan instituțional, în vederea aplicării prevederilor din Constituție și a reglementărilor legale privind administrația publică locală, structurile de la nivel local au fost restructurate semnificativ în a doua jumătate a anului 2001 și în cursul anului 2002.

În cadrul procesului de reorganizare a serviciilor publice de gospodărie comunală, în vederea aplicării Legii nr. 326/2001 și a legislației secundare, Consiliile Locale și Consiliile Județene au înființat servicii publice noi.

În cadrul procesului de descentralizare a serviciilor comunitare s-a urmărit organizarea:

unor servicii publice comunitare de evidență a persoanelor;

unor servicii publice comunitare pentru situații de urgență;

unor servicii publice comunitare profesionale;

unor servicii publice comunitare voluntare.

1.2. Factori cu impact asupra reformei administrației

Factorii de blocaj în implementarea reformei administrației publice pot fi clasificați astfel:

1.3. Rolul strategiei în procesul de modernizare a administrației publice

1.3.1. Conceptul de strategie

Noțiunea de “strategie” este utilizată pentru prima dată pentru a defini „arta războiului” în China antică, în urmă cu circa 2500 de ani de către Sun-Tzu. Termenul nu le-a fost străin nici istoricilor antici Tucidide și Xenofon sau împăratului roman Cezar. De altfel, în antichitatea greacă (”strategya”), conceptul se folosea încă referitor la rolul comandantului unei armate, exprimând un ansamblu de activități privitoare la pregătirea și ducerea luptei în vederea asigurării victoriei. Excepția a fost reprezentată de „secolul lui Pericle” (cca 400-500 î.H.), când acestuia i s-a atribuit și sensul de abilitate de conducere și administrativă, putere și convingere prin oratorie.

Un secol mai târziu, în timpul lui Alexandru Macedon (cca 330-300 î.H.), strategia se referea la abilitatea desfășurării forțelor pentru a copleși dușmanul și a putea crea un sistem unitar de guvernare.

În evul mediu renascentist (secolele XV-XVI) Niccollo Machiavelli și Andrea Montecuccoli au folosit în operele lor literare acest termen, în scopul evidențierii pregătirilor pentru planificarea și realizarea planurilor unora dintre personajele lor.

Școala franceză a preluat acest concept și l-a dezvoltat, strategia redevenind preocuparea pentru reușita unei acțiuni militare ofensive (Maurice de Saxe, Puysegur, Turpin de Crisse, Mazeroy, Contele de Guibert). Îl amintim aici și pe Karl von Clausewicz, strategul binecunoscut al lui Napoleon Bonaparte.

Pe la mijlocul secolului al-XX-lea acesta a fost preluat și folosit în firmele americane pe considerentul că în afaceri ,,orice piață este un război”, iar lupta concurențială pentru a asigura supraviețuirea și dezvoltarea firmei trebuie să se bazeze pe o strategie.

În a doua parte a secolului al XX-lea, termenul a fost „redescoperit” de Mao Tze Dong, care a conceput o strategie de război revoluționar în cadrul unui război civil și de generalul Charles de Gaulle, cel care a condus Franța în timpul celui de-al doilea război mondial, devenit ulterior primul președinte al acesteia. Nu îi putem omite nici pe Iosif Visarionovici Stalin și Adolf Hitler, cărora „strategia” le-a furnizat instrumentele pentru a-și desfășura fiecare propriul război. Pentru primul, scopul războiului era obținerea unei păci avantajoase, iar pentru cel de-al doilea, dominarea lumii de către rasa ariană.

Literatura de specialitate cuprinde un mare număr de interpretări date termenului de strategie, neexistând până în prezent o definiție universală, unanim acceptată. În continuare, vom prezenta câteva dintre cele mai reprezentative definiții.

A. Chandler (1962) definește strategia ca fiind „determinarea pe termen lung a scopurilor și obiectivelor unei organizații, adoptarea cursului de acțiune și alocarea resurselor necesare pentru realizarea obiectivelor”.

I. Ansoff (1965) tratează strategia ca „axul comun al acțiunilor organizațiilor și produselor/piețelor ce definesc natura esențială a activităților economice pe care organizația le realizează sau prevede să o facă în viitor”. În viziunea sa, strategia cuprinde patru componente:

• vectorul de creștere geografică, bazat pe cuplul produs/piață, care precizează orientarea și mărimea activităților viitoare ale organizației;

• avantajul competitiv, care se referă la câștigarea unei poziții competitive mai puternice, prin identificarea proprietăților fiecărui cuplu produs/piață;

• sinergia utilizării resurselor organizației;

• flexibilitatea strategică, bazată pe resurse și competențe transmisibile de la un domeniu de activitate la altul.

K. Andrews (1971) consideră strategia ca fiind “sistemul de scopuri și obiective, de politici și de planuri pentru atingerea acestor obiective, exprimate într-o manieră care să contribuie la definirea sectorului de activitate în care se află organizația sau în care acceptă să intre, ca și a tipului de organizație care dorește să devină“.

G. Hofer și D. Schendel (1978) definesc strategia ca „structura fundamentală a repartizării resurselor prezente și previzionate și interacțiunea cu mediul care indică modul în care își va atinge obiectivele”.

B. Quinn (1980) definește strategia ca fiind „un model sau un plan care integrează într-un tot coerent scopurile majore ale organizației, politicile și programele sale”. În viziunea sa, o strategie conține trei elemente esențiale:

– obiectivele cele mai importante de realizat;

– politicile cele mai semnificative de urmat;

– programele pentru realizarea obiectivelor.

H. Mintzberg (1987) consideră că strategia nu poate fi redusă la o simplă definire, de aceea propune prezentarea conceptului în cinci moduri, într-o manieră complexă:

Strategia ca plan, prin care desemnează un curs prestabilit de acțiune, o linie directoare sau un set de linii directoare pentru a soluționa o situație. Astfel definită, strategia prezintă două caracteristici:

– premerge situația căreia i se aplică;

– este dezvoltată conștient și cu un anumit scop.

Strategia ca tactică, manevră, aplicată în scopul dejucării intențiilor concurenților sau oponenților.

Strategia ca model, stabilește o suită de acțiuni în plan comportamental, deoarece strategia rezultă din acțiunile oamenilor și nu din intențiile lor.

Strategia ca poziție, care specifică modalitățile de identificare a locului pe care-l ocupă organizația în mediul său, cel mai adesea pe piață. Prin această definire, strategia devine o forță de mediere între contextul intern și extern al organizației.

Strategia ca perspectivă, care implică nu doar o poziționare pe piață, dar și o modalitate proprie de a percepe mediul extern. Această ultimă definiție sugerează că, înainte de toate, strategia rămâne un concept, o reprezentare abstractă.

Grupul STRATEGOR (1995) nu definește strategia ca termen, ci se referă la elaborarea strategiei organizației ca fiind “alegerea acelor domenii de activitate în care organizația reușește să fie prezentă precum și alocarea resurselor astfel încât să-și mențină poziția dobândită sau chiar să și-o consolideze“.

O. Nicolescu (1999) consideră că strategia poate fi definită ca „ansamblul obiectivelor majore ale organizației pe termen lung, principalele modalități de realizare împreună cu resursele alocate, în vederea obținerii avantajului competitiv potrivit misiunii organizației”.

T. Zorlențan, E. Burduș și G. Căprărescu (1998) definesc strategia ca fiind „știința și arta de a stabili obiectivele generale ale organizației pe termen mediu și lung și de a formula opțiunile de acționare pentru atingerea acestora, ținând seama de toate resursele existente, în vederea adaptării eficiente a organizației la cerințele mediului ambiant în care acționează.”

În prezent, termenul de strategie se utilizează cu semnificații diferite, în mai multe domenii de activitate:

în domeniul militar, strategia este parte componentă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării și desfășurării războiului și operațiunilor militare;

în domeniul teoriei jocurilor, strategia este un plan complet care specifică opțiunile pe care le are jucătorul în orice situație posibilă;

în domeniul managementului, prin analogie, strategia evocă o stare de luptă, o confruntare între organizații (combatanți) pe un teren reprezentat de piață.

Literatura de specialitate tratează strategiile concepute la nivelul organizației după mai multe criterii. Astfel, în funcție de evoluația propusă de către managementul organizației se pot defini:

strategiile de dezvoltare;

strategiile neutrale sau de stabilitate;

strategiile de redresare;

strategiile de restrângere – sunt caracteristice produselor, tehnologiilor sau domeniilor de activitate aflate în declin.

1.3.2. Elementele componente ale unei strategii de modernizare

Noțiunea de management strategic este utilizată pentru prima oară sub această formulare în cadrul ,,The First International Conference of Strategic Management”, organizată de I.H. Ansoff la Universitatea Vanderbilt, în anul 1973.

Managementul strategic presupune abordarea coerentă a factorilor interni și externi care au incidență asupra organizatiei, precum și elaborarea și implementarea de strategii riguroase și explicite care să-i permită acesteia să facă față schimbărilor susceptibile a se produce în mediul înconjurător, să-i permită să supraviețuiască și să se adapteze. Practicarea managementului strategic produce în interiorul unei instituții o serie de schimbări în ceea ce privește concepția, climatul, mecanismele funcționării sale, cu efecte benefice asupra performanțelor sale.

Strategia (ca instrument al managementului strategic) constă într-un plan cuprinzător unitar și integrator, de acțiune managerială, în vederea îndeplinirii la termen a obiectivelor fixate, care precizează cum va fi condusă organizația și cum va acționa, precum și ce acțiuni vor fi desfășurate pentru a asigura acesteia îndeplinirea misiunii asumate. Strategia unei organizații reprezintă rezultatul opțiunii strategice a managementului de vârf cu privire la căile pe care le va urma și mijloacele alternative pe care le va folosi pentru atingerea obiectivelor.

Trăsăturile definitorii ale strategiei, obligatorii de întrunit sunt:

a) întotdeauna strategia are în vedere, în mod explicit și implicit, realizarea unor scopuri bine precizate, specificate sub forma de misiune și obiective. Obiectivele reprezintă fundamentul motivațional și acțional al strategiei, calitatea lor fiind determinantă pentru performanțele viitoare ale organizației.

b) strategia vizează perioade viitoare din viața organizației, cel mai adesea 3-5 ani. De aici, și gradul ridicat de risc și incertitudine ce-i este asociat, cu toată gama consecințelor în procesul operaționalizării.
c) sfera de cuprindere a strategiei este organizația în ansamblul său – cel mai adesea – sau părți importante ale acesteia. Chiar și atunci când se referă direct doar la anumite domenii – tehnic sau comercial, de exemplu – aceasta are la bază, de regulă, luarea în considerare a problemelor de ansamblu ale organizației.

d) conținutul strategiei se rezumă la elementele esențiale, concentrându-se asupra evoluțiilor majore ale organizației, indiferent că acestea reprezintă sau nu schimbări față de perioada anterioară. Firește, cel mai adesea, prin strategie se prevăd mutații tehnologice, comerciale, financiare, manageriale etc., de natură să asigure supraviețuirea și dezvoltarea organizției.
e) strategia se bazează pe abordarea corelativă a organizației și mediului în care își desfășoară activitatea. Prevederile strategiei au în vedere, în bună măsură, realizarea unei interfețe cât mai eficace între organizație și mediu.

f) conținutul strategiei exprimă interesele atât ale furnizorului (administrația publică) cât și ale cetățenilor. Cu cât această reflectare este mai cuprinzătoare și mai puternică, cu atât șansele de operaționalizare cu succes ale strategiei sunt mai mari.

g) obținerea unei sinergii cât mai mari constituie întotdeauna, așa cum a precizat pentru prima dată Igor Ansoff, scopul demersului de elaborare a strategiei.

h) modul de concepere a strategiei trebuie să favorizeze desfășurarea unui intens proces de învățare organizațională. Astfel, se urmărește nu numai însușirea de noi cunoștințe de către salariații unei organizații, dar și transmiterea de noi abilități care se reflectă în comportamentele și acțiunile lor.

i) la baza abordării se află principiul echifinalității: adică există mai multe modalități sau combinații de resurse și acțiuni, prin care se poate asigura atingerea unui obiectiv. În consecință, atât în elaborarea, cât și în implementarea strategiei, nu trebuie absolutizată o singură combinație. În funcție de variabilele endogene și exogene implicate, se poate folosi una din mai multele combinații eficace, prin care se realizează avantajul competitiv.

Capitolul II Modernizarea administrației publice prin descentralizare

2.1. Descentralizarea administrației publice și efectele sale

Prin descentralizare administrativă, măsurile și deciziile sunt luate mai operativ de către autoritățile locale, întrucât acestea nu mai sunt constrânse să aștepte aprobări de la centru, iar resursele materiale și financiare sunt utilizate cu mai mare eficiență, ca răspuns la necesitățile prioritare, pe care autoritățile administativ teritoriale le stăpânesc mai bine decât cele de la centru.

Alegerea funcționarilor publici pe termen limitat conduce la înlăturarea birocrației și a rutinei din activitatea locală, iar prin participarea locuitorilor la alegerea autorităților locale le accelerează acestora spiritul de responsabilitate și inițiativă pentru viața publică, determinîndu-i să găsească chiar ei soluții la problemele cu care comunitatea se confruntă.

Principalul dezavantaj al descentralizării îl constituie micșorarea forței puterii centrale, creându-se situația în care interesele locale pot fi dominate în raportul cu cele centrale. Alegerea autorităților descentralizate, facilitează politica de partid, fapt ce poate vicia deciziile și hotărările. Acest mod de recrutare evidențiază lipsa de competență și de răspundere, demagogia și servilismul, fiind unul din cele mai mari inconveniente ale acestui regim. Lipsa de experiență a noilor autorități alese pe linie de partid, reprezintă un puternic dezavantaj, întrucât pot fi luate decizii și măsuri care nu vor satisface în totalitate nevoile reale ale colectivităților.

Din punct de vedere managerial, sistemul administrativ descentralizat presupune eficiență, flexibilitate și o mai mare orientare a reprezentanților aleși de populație asupra necesităților cetățenilor (prin existența unui astfel de control al electoratului se asigură o corespondență între politicile formulate și dorințele colectivităților). Implicit se pot rezolva în condiții mai bune interesele locale, întrucât autoritățile administrativ-teritoriale nu au obligația de a se conforma ordinelor și instrucțiunilor de la centru.

Din punct de vedere politic, sistemul administrativ descentralizat prezintă avantaje în planul responsabilităților autorităților și a participării cetățenilor la viața publică, iar în ceea ce privește domeniul economic, procesul de descentralizare a puterii permite o mai mare diversificare și o mai largă participare la activitățile locale.

Din punct de vedere social, sistemul administrativ descentralizat reprezintă transferul de autoritate și responsabilitate pentru funcțiile publice dinspre nivel central (guvern) spre cele locale (administrațiile administrativ teritoriale).

Procesul de descentralizare produce o serie de efecte care pot fi sintetizate astfel:

regruparea relațiilor periferice în mediul local, care modifică viziunea despre raționalitatea administrației – principiu esențial al procesului administrativ;

localizarea și intersectarea acestor relații determină apariția unui sistem administrativ specific pe care se fundamentează și se sprijină puterea locală;

agenții locali nu mai sunt simpli executanți ai directivelor primite de la centru, ci aceștia dobândesc capacitatea strategică de acțiune;

politica de descentralizare generează transferul de competență, determină întărirea activității și dezvoltarea solidarității locale, creând un nou cadru , în jurul căruia diferiți actori locali vor fi incitați să se mobilizeze.

Principalele forme ale descentralizării sunt de natură: politică, administrativă, fiscală și economică, fiecare dintre acestea având diverse caracteristici, implicații sociale și condiții de succes. Cadrul legal român al descentralizării este dat de dispozițiile Constituției României, care în art. 120 prevede că: “administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice” și Legea nr. 195/2006, legea-cadru privind descentralizarea, care în art. 2 definește descentralizarea ca fiind: “transferul de competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat”.

În această direcție se înscriu și principiile formulate în vederea susținerii procesului de descentralizare (art. 3 din Legea nr. 195/2006):

a) principiul subsidiarității, care constă în exercitarea competențelor de către autoritatea administrației publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean și care dispune de capacitate administrativă necesară;

b) principiul asigurării resurselor corespunzătoare competențelor transferate;

c) principiul responsabilității autorităților administrației publice locale în raport cu competențele care le revin, care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în furnizarea serviciilor publice și de utilitate publică;

d) principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii și reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităților administrației publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară;

e) principiul echității, care implică asigurarea accesului tuturor cetățenilor la serviciile publice și de utilitate publică;

f) principiul constrângerii bugetare, care interzice utilizarea de către autoritățile administrației publice centrale a transferurilor speciale sau a subvențiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale.

Prin prisma acestor principii apar ca absolut indispensabile competențe care să susțină desfășurarea unor activități financiare eficiente și raționale la nivel local, din perspectiva utilizării fondurilor proprii aflate la dispoziția autorităților administrației publice locale. Pe fondul acestor preocupări s-au evidențiat o serie de probleme privind transferul de competență de la nivel central la nivel local, fără a furniza în acest sens și suportul material necesar îndeplinirii acestora (resurse materiale, logistică, resurse umane și mai ales, acordarea resurselor financiare necesare). Nu de puține ori, actorii administrației locale și-au exprimat îngrijorarea vizavi de capacitatea lor de autosusținere financiară, însă, deși deciziile administrației centrale au fost aspru criticate în acest sens, pe fond subiecții sunt de acord că măsurile luate au rolul de a face ca administrațiile locale să depindă tot mai puțin de cea centrală.

Există un set de reguli, general acceptate, în baza cărora procesul de descentralizare poate avea loc:

să existe o abordare integrată;

finanțarea să urmeze funcțiunea (mai întâi se face repartizarea responsabilităților cheltuielilor către autoritățile locale și apoi se determină responsabilitatea veniturilor);

se impune abilitarea autorităților centrale de a monitoriza și evalua descentralizarea;

Guvernul trebuie să respecte regulile pe care le face;

procedurile trebuie să se simplifice;

designul transferului interguvernamental să urmărească obiectivele reformei;

descentralizare fiscală;

impunerea de constrângeri bugetare pentru autosusținere;

recunoașterea că sistemele interguvernamentale sunt întotdeauna în tranziție;

să existe planificarea necesară.

De remarcat este faptul că succesul implementării procesului de descentralizare depinde în mare măsură de strategiile adoptate de Guvern în această direcție, de planificare, de organizarea și controlul activității serviciilor descentralizate. Alocarea resurselor financiare care să susțină procesul de descentralizare, implementarea unitară a logisticii, resursa umană adecvată și standarde de lucru obiective reprezintă criterii de realizare a eficienței și calității serviciilor publice oferite.

Însă procesul de descentralizare implică și anumite limite, precum ar fi:

împărțirea competențelor poate genera confuzie, și totodată, ineficiență;

abuzurile în materie de descentralizare pot conduce la o escaladare a particularităților care pot pune în pericol unitatea statului național;

crearea sincopelor decizionale (funcționarii publici locali nu beneficiază de specializarea celor de la nivel central);

o inechitabilă dispersie a resurselor publice între colectivitățile locale, care poate antrena un proces de dizolvare a solidărității sociale.

Pe plan european, una din soluțiile adoptate pentru a reduce riscurile descentralizării, a fost aceea a folosirii concomitente a organizării deconcentrate și a celei de descentralizate. La nivel teritorial funcționează atât structurile deconcentrate ale ministerelor, cât și autorități autonome ale administrației publice locale ca și exponente ale interesului local. Așadar, în principiu, deconcentrarea privește administrația statului, dar ea poate să funcționeze și în cazul colectivităților teritoriale locale autonome, care își pot împărți teritoriul în circumscripții administrative unde să organizeze servicii deconcentrate, pentru o mai eficientă administrare.

Trebuie să se facă însă o delimitare clară a celor doi termeni, descentralizarea presupunînd o împărțire a puterii între stat și colectivitățile locale, în timp ce prin deconcentrare statul nu-și împarte puterea sa, ci se apropie de cetățeni, înființând servicii specializate dotate cu o anumită autonomie.

2.2. Autonomia locală a unității administrativ teritoriale și impactul său

Noțiunea de autonomie locală legată de administrația publică din țara noastră a apărut pentru prima dată în Regulamentele Organice, cu referire doar la orașe și specifica că aleșii în sfatul orașului (prin urmare în consiliul orașului) puteau fi doar cețățeni ai orașului în cauză și aveau proprietăți imobiliare cotate la o anumită valoare minimă.

Ca atribuții principale Sfatului îi revenea administrarea și gospodărirea orașului în multe domenii și sectoare de activitate. Regulamentul de funcționare al orașului conținea prevederi cu privire la:

votarea bugetului;

încheierea de contracte;

pavarea și iluminatul stradal;

politica de urbanism și estetica orașului.

Administrația modernă în România este reglementată prin lege sub domnia lui Al.I.Cuza, unde unitățile teritorial-administrative cu personalitate juridică și atribuții patrimoniale și de putere publică erau județul și comuna. Organizările administrative ulterioare instituite pe baza Constituțiilor și a legilor ordinare, au propus soluții pentru realizarea administrației de stat pe plan local, neștiind dacă să opteze pentru descentralizare, autonomie sau ceatralizare.

Potrivit Legii nr. 215/2001 – Legea administrației publice locale, prin autonomie locală înțelegem dreptul și capacitatea administrației publice locale de a soluționa și gestiona în numele și interesul colectivităților pe care le reprezintă, în condițiile legii, treburile publice. Acest drept se exercită prin intermediul consiliilor locale și a primarilor, de asemenea de către consiliile județene, care sunt autorități ale administrației publice locale alese prin vot direct, universal, secret și liber exprimat. Autonomia locală se manifestă doar administrativ și financiar, pe baza și în limitele legii.

Conform Constituției României din 2003, administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice.

La baza raporturilor dintre autorităților comunale și orășenești sau județene și autoritățile statale guvernamentale sau departamentale, stă aplicarea principiului autonomiei locale, care urmărește asigurarea independanței decizionale, a spiritului de inițiativă și responsabilitatea sporită a organelor administrativ-teritoriale.

Principiul descentralizării serviciilor publice presupune înființarea de servicii publice în comune sau orașe, concomitent cu renunțarea la cele similare de la nivel județean sau central.

Principiul deconcentrării serviciilor publice vizează posibilitatea exercitării doar a unei tutele administrative din partea „centrului” care implică reducerea activităților administrative concentrate la centru și dispersia lor la nivel teritorial, deci în funcție de necesități se conturează o zonă de autonomie pentru aceste servicii.

Autonomia locală la nivel de comune și orașe se realizează prin două autorități alese conform cu legea, și anume: consiliul local și primarul. Aceste autorități nu se află în raport de subordonare față de vreo autoritate județeană sau centrală. Cu toate acestea Consiliul județean își exercită în raport cu aceste autorități funcția sa de autoritate coordonatoare, iar prefectul își exercită dreptul său de control a legalității acțiunilor, iar Guvernul își exercită dreptul său de conducător al administrației publice.

2.3. Modernizarea învățământului preuniversitar din România prin descentralizare

Descentralizarea sistemului de învățământ a fost și este parte integrantă a procesului de reformă în domeniul educației.

Actualmente, organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ este instituită prin Legea învățământului nr. 84/1995, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

De asemenea, atribuțiile principale în domeniul educației exercitate de Ministerul Educației Naționale sunt prevăzute în Legea nr. 1/2011, autoritățile administrației publice locale având un rol redus în ceea ce privește luarea deciziilor cu privire la organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ.

Pentru a eficientiza activitatea și crește performanțele instituțiilor educaționale, Ministerul Educației Naționale a elaborat, în conformitate cu dispozițiile Hotărârii Guvernului nr. 139/2009 privind normele metodologice de aplicare a Legii-cadru a descentralizării nr. 195/2006, Strategia pentru îmbunătățirea modului de exercitare a competențelor descentralizate în învățământul preuniversitar. Aceasta a fost modificată prin includerea direcțiilor de acțiune asumate prin Programul de Guvernare pentru 2008-2012 pentru descentralizarea învățământului preuniversitar.

Descentralizarea învățământului preuniversitar presupune transferul de autoritate, responsabilitate și resurse în privința luării deciziilor și a managementului general și financiar către unitățile de învățământ și comunitatea locală.

Strategia națională de descentralizare urmărește crearea unui sistem de învățământ organizat, administrat și finanțat potrivit rigorilor europene în ceea ce privește asigurarea calității procesului instructiv-educativ, accesului liber, egal și deplin la educație și formare profesională, adecvarea ofertei educaționale la interesele și nevoile beneficiarilor direcți și indirecți. Eficiența descentralizării trebuie să se regăsească în valoarea adăugată în educație, materializată în principal prin capacitatea de integrare a tinerilor absolvenți în societate pe baza competențelor dobândite, respectând evoluțiile de pe piața forței de muncă la nivel local, național și internațional. Pentru învățământ, perspectiva descentralizării reiese din nevoia de autonomie instituțională exercitată în condiții de transparență și răspundere publică, realizată prin apropierea centrului de decizie de locul actului de educație și valorizarea resursei umane.

În baza Strategiei descentralizării învățământului preuniversitar, adoptată prin Memorandum al Guvernului României în 2005 și actualizată în 2007, a Legii-cadru a descentralizării nr. 195/2006, și urmare a dezbaterii fiecărui detaliu cu reprezentanții structurilor asociative și cu partenerii sociali, Ministerul Educației Naționale a propus:

1. Domeniile privind organizarea și funcționarea învățământului preuniversitar vizate în mod direct de procesul de descentralizare (9 domenii);

2. Competențele partajate între autoritățile administrației publice locale, județene și centrale, inspectoratele școlare și unitățile de învățământ pentru fiecare domeniu de organizare și funcționare;

3. Pentru fiecare competență partajată (după caz) – autoritatea responsabilă cu reglementarea competenței, autoritatea responsabilă de finanțare și sursele de finanțare ale competenței, autoritatea responsabilă de implementarea competenței și autoritatea care deține proprietatea asupra patrimoniului.

Deoarece descentralizarea trebuie să contribuie la asigurarea și creșterea calității educației și formării profesionale (fără a fi un scop în sine), analiza și negocierea riscurilor inerente acestui proces a fost considerată o condiție esențială pentru a obține efectul dorit și pentru a nu destabiliza sistemul.

Rigurozitatea și detalierea abordării, susținute și asumate din partea tuturor partenerilor, asigură ca reglementările cuprinse în Legea educației naționale pentru fiecare domeniu în parte să permită realizarea imediată în practică a descentralizării învățământului preuniversitar – în condiții de stabilitate, eficiență și asigurare a calității.

Reglementarea domeniului educației și formării profesionale pe baza unui legi are la bază un set de repere decizionale majore rezultate din analiza contextului național și european.

Legea educației naționale asigură o abordare legislativă prin care:

se realizează o reflectare unitară, completă și sistematică a realităților educaționale sub toate aspectele lor de organizare și funcționare. Acestea includ beneficiarii direcți și indirecți, toate categoriile de resurse și modul de alocare și gestionare a acestora, procesele din sistem, evaluarea și certificarea rezultatelor învățării, managementul educațional, evaluarea și asigurarea calității, învățarea pe parcursul întregii vieți etc.;

se asigură o structură internă clară – definită în principal prin domeniile de reglementare și relațiile dintre acestea, respectiv prin conținut și nivelul de detaliu. Această abordare logic-structurată și detaliată constituie condiția necesară pentru a asigura o funcționare stabilă și predictibilă a sistemului național de învățământ;

se urmărește constant coerența componentelor sub aspect structural și funcțional. Coerența internă a reglementărilor, în condițiile recunoscute pentru învățământ privind complexitatea și diversitatea problemelor, este singura opțiune viabilă pentru a realiza în practică reglarea și auto-reglarea sistemului;

se atribuie stabilitate și prioritate legislației domeniului educației și formării profesionale, ceea ce se va reflecta ca atare în organizarea și funcționarea sistemului național de învățământ, transformând în fapt afirmația „învățământul este prima prioritate națională în România”.

Legea educației naționale urmărește prioritățile naționale asumate în domeniul educației și formării profesionale, iar procesul de elaborare a fost public și transparent, implicând efectiv toate categoriile de persoane interesate din sistemul național de învățământ.

Legea educației naționale vine cu modificări esențiale în domeniul învățământului preuniversitar, adresând, conform celor convenite prin Pactul Național pentru Educație, problemele privind accesul echitabil la educație și formare profesională, eficacitatea și eficiența sistemului și relevanța sistemului pentru beneficiari, societate și economie.

Evaluările și analizele teoretice au fost completate cu dezbateri cu partenerii sociali, cu personalul de conducere, de îndrumare și de control din învățământul preuniversitar, cu reprezentanții autorităților administrațiilor publice locale și reprezentanții elevilor și părinților. Sintetizând, cele mai importante decizii în domeniul învățământului preuniversitar se referă la următoarele:

1. Structura învățământului preuniversitar (nivelurile educaționale) – în mod special durata învățământului obligatoriu și accentuarea importanței educației timpurii;

2. Resursele curriculare pentru învățământul preuniversitar – reflectând finalitățile propuse pentru educație și formare profesională și urmărind modernizarea reală a conținutului învățământului din România;

3. Evaluările curente și naționale – fundamentate pe standardizare la nivel național pentru a asigura obiectivitatea și credibilitatea evaluărilor și pentru a asigura relevanța acestora pentru orientarea școlară și profesională a elevilor;

4. Momentele esențiale în progresul școlar – trecerea de la învățământul general, comprehensiv la învățământul pentru specializare/profesionalizare inițială (gimnaziu-liceu) și finalizarea studiilor liceale prin examenul național de Bacalaureat, bazate pe evaluarea competențelor dobândite de elevi și concepute ca factori esențiali în orientarea școlară și profesională a acestora;

5. Competențele partajate și exercitarea acestora în management, administrare și finanțare – în demersul descentralizării învățământului preuniversitar, privit nu ca scop în sine, ci ca modalitate pentru asigurarea și creșterea calității educației și formării profesionale;

6. Formarea inițială și continuă, dezvoltarea profesională și evoluția în carieră a personalului didactic – urmărind o creștere semnificativă a calității acestei resurse esențiale pentru învățământ, în condițiile susținerii unui statut social și profesional adecvat importanței profesiunii didactice și optimizării progresului în carieră.

În baza analizei situației existente la nivel național, având în vedere prioritățile naționale și europene – în special în ceea ce privește relevanța educației și formării profesionale, formarea de „noi competențe pentru noi locuri de muncă” și contribuția la creșterea ocupării forței de muncă, Ministerul Educației Naționale propune următoarea structură pentru învățământul preuniversitar:

Educația timpurie, formată din nivelul ante-preșcolar (4 luni – 3 ani), respectiv nivelul preșcolar (3 – 6 ani), cuprinzând grupa mică, grupa mijlocie și grupa mare, pregătitoare pentru școală;

Învățământul primar: clasele I-IV

Învățământul secundar care cuprinde:

– Învățământul secundar inferior: gimnaziu, clasele V-VIII

– Învățământul secundar superior: liceu, clasele IX-XII/XIII

d. Învățământul terțiar non-universitar: postliceal.

Decizia majoră rezultată în urma dezbaterilor cu reprezentanții sistemului și cu partenerii sociali a fost de a introduce generalizarea învățământului de 13 clase, cu un învățământ obligatoriu de 11 clase, care cuprinde: grupa mare, pregătitoare pentru școală, și clasele I-X. Aceasta este o abordare modernă și dintr-o perspectivă pe termen lung, pe deplin justificată prin finalitățile generale propuse prin Legea educației naționale pentru educația și formarea profesională în societatea cunoașterii.

Soluția propusă pentru învățământul obligatoriu din România combină un învățământ general comprehensiv cu un învățământ de specializare/profesionalizare inițială. Sunt asigurate astfel formarea în continuitate a competențelor de bază (5 clase – grupa mare, pregătitoare pentru școală și clasele I-IV), a competențelor-cheie (toate cele 11 clase) și a unor competențe specifice pentru specializare/profesionalizare inițială (clasele IX-X). Se consideră că acestea sunt competențele necesare pentru absolvenții de învățământ obligatoriu în societatea cunoașterii, pentru a asigura tuturor și fiecăruia: împlinirea și dezvoltarea personală din perspectiva învățării pe parcursul întregii vieți, incluziunea socială și cetățenia activă și ocuparea unui loc de muncă decent.

Calificarea profesională obținută la sfârșitul învățământului obligatoriu va permite elevilor care au împlinit vârsta de 16 ani să intre pe piața forței de muncă. În același timp, abordarea flexibilă propusă în Legea educației naționale, concomitent cu generalizarea învățământului de 13 clase, va permite absolvenților învățământului obligatoriu să își finalizeze studiile liceale.

Includerea grupei mari, pregătitoare pentru școală în învățământul obligatoriu, în condițiile păstrării acesteia în învățământul preșcolar, îmbunătățește accesul și egalitatea șanselor la educație și conferă educației timpurii un rol și o semnificație mai importante în sistemul național de învățământ. Rolul deosebit pe care îl are educația timpurie în formarea copiilor este susținut prin reglementarea detaliată a organizării și funcționării învățământului ante-preșcolar și preșcolar, respectiv prin introducerea funcției didactice de educator-puericultor pentru educația antepreșcolară.

În același timp, recunoscând importanța excepțională a educației timpurii pentru succesul școlar și profesional ulterior, Codul educației propune generalizarea învățământului preșcolar pentru copiii în vârstă de 3 – 6 ani.

Privind eficiența utilizării resurselor, structura propusă prezintă avantajul unor schimbări minime în sistem, fără costuri financiare și, mai ales, sociale semnificative. Prioritățile în dezvoltarea bazei materiale a învățământului nu sunt modificate semnificativ, fiind necesară o concentrare în continuare a eforturilor pentru aducerea tuturor unităților de învățământ la nivelul standardelor naționale și extinderea capacităților de școlarizare pentru învățământul preșcolar, respectiv pentru învățământ pentru profesionalizare inițială prin clasele IX-X din filiera tehnologică.

Pornind de la finalitățile educației și formării profesionale prin sistemul național de învățământ, Legea educației naționale propune, în continuitatea proiectării curriculare din ultimii 5 ani, fundamentarea întregului Curriculum Național pe cele 8 domenii de competențe-cheie agreate la nivel european.

Competențele-cheie sunt definite în Legea educației naționale ca un ansamblu multifuncțional de cunoștințe, deprinderi/abilități și atitudini necesare fiecărui absolvent pentru:

împlinire și dezvoltare personală prin realizarea propriilor obiective în viață, conform intereselor și aspirațiilor fiecăruia și dorinței de a învăța pe parcursul întregii vieți;

integrare socială și participare cetățenească activă în societate;

ocuparea unui loc de muncă și participarea la funcționarea și dezvoltarea unei economii durabile.

În acest sens, domeniile de competențe-cheie pe care se propune fundamentarea Curriculumului Național pentru întregul învățământ preuniversitar sunt:

comunicare în limba română și, după caz, în limba maternă.

comunicare în limbi străine;

competențe în matematică și competențe fundamentale în științe și tehnologii;

competențe digitale;

“a învăța să înveți”;

competențe sociale și civice;

inițiativă și antreprenoriat;

sensibilitate și expresie culturală.

Suplimentar, în susținerea abordărilor trans- și interdisciplinare specifice unui curriculum modern și adecvat nevoilor personale de învățare, se precizează în mod explicit faptul că „fiecare disciplină din Curriculumul Național, prin programa școlară și sistemul de evaluare, va contribui la formarea și dezvoltarea competențelor din cele 8 domenii de competențe-cheie”.

Reglementările privind Curriculumul Național detaliază în mod clar semnificația și rolul fiecărei componente – planuri-cadru de învățământ, programe școlare incluzând standarde naționale de evaluare, manuale școlare și auxiliare curriculare. Se prevede asigurarea gratuită a manualelor școlare pentru elevii din învățământul obligatoriu de stat și particular acreditat, prin mecanisme administrativ financiare clar reglementate.

În privința flexibilității la nivel curricular, pentru încurajarea și susținerea traiectoriilor individualizate de învățare, se prevede ca planurile cadru pentru învățământul gimnazial și liceal să cuprindă 60% discipline din trunchiul comun, 20% curriculum diferențiat, și 20% curriculum la decizia școlii/în dezvoltare locală.

În demersul centrării procesului educațional pe elev și pentru realizarea unui echilibru rezonabil în programul elevilor, sunt prevăzute maxim 20 de ore pe săptămână în învățământul primar, respectiv maxim 30 de ore pe săptămână în învățământul gimnazial și liceal.

Elementul de noutate esențial în acest domeniu este prevederea evaluării elevilor, atât la nivelul activității la clasă, cât și la nivel național, pe baza standardelor naționale de evaluare. Standardizarea națională este condiția necesară pentru a transforma evaluarea curentă realizată de fiecare cadru didactic la clasă și evaluările naționale în instrumente obiective, transparente, relevante și consistente la nivelul întregului sistem. În acest mod, rezultatele evaluării elevilor devin indicatori de încredere în orientarea școlară și profesională a acestora, în cadrul sistemului și la părăsirea acestuia și integrarea socio-profesională.

Standardele naționale de evaluare se cuprind în programele școlare din Curriculumul Național pentru fiecare disciplină și sunt corelate cu acele competențe generale și specifice urmărite în predarea disciplinei respective.

Obligativitatea utilizării standardelor naționale de evaluare de către fiecare cadru didactic este prevăzută în mod explicit. Completitudinea normei juridice se realizează prin abilitarea inspecției școlare de a îndruma, controla și, după caz, inclusiv de a corecta rezultatele evaluărilor. Dreptul elevilor și părinților acestora de a contesta rezultatele evaluărilor și condițiile în care se exercită acest drept sunt, de asemenea, prevăzute cu claritate pentru fiecare tip de evaluare.

Evoluțiile demografice au constituit un factor important din punct de vedere statistic (dar nu determinant din punct de vedere calitativ) al situației actuale în domeniul educației și formării profesionale. În intervalul 2000-2006, numărul absolvenților și al unităților de învățământ în funcțiune (în special preuniversitar) s-a aflat într-o scădere continuă, cu diferențieri și oscilații pe niveluri educaționale și locații (urban/rural) corelat fiind, de la an la an, cu diminuarea populației de vârstă școlară.

Modificările Legii Învățământului din 1995 în anii 2003 și 2004 au adus îmbunătățiri semnificative cadrului legal, prevăzând printre altele: extinderea duratei învățământului obligatoriu de la 8 la 10 clase; introducerea unor elemente de schimbare a sistemului de finanțare a învățământului preuniversitar prin sporirea autonomiei unităților de învățământ și a atribuțiilor autorităților locale; finanțarea învățământului de stat din fondurile publice a crescut de la 3,6% din PIB în 2001, la 5,2% în 2007, fiind estimată la minimum 6% începând din anul 2008.

În urma numeroaselor sesizări critice, susținute de studii care au relevat perpetuarea și chiar, sub unele aspecte, adâncirea decalajelor față de celelalte țări ale UE și rămânerile în urmă față de obiectivele Strategiei Lisabona, în februarie 2008, principalele partide reprezentate în Parlament au semnat, la inițiativa Președintelui României, un Pact Național pentru Educație care stabilește obiectivele strategice convenite pentru remedierea situației în perioada următoare.

Orizont 2020. Obiectiv național: Atingerea nivelului mediu de performanță al UE în domeniul educației și formării profesionale, cu excepția serviciilor în mediul rural și pentru grupurile dezavantajate, unde țintele sunt cele ale UE pentru 2010.

Pentru acest orizont de timp se vor avea în vedere, sub rezerva elaborărilor și fundamentării ulterioare, următoarele direcții strategice de acțiune:

-Restructurarea ciclurilor de învățământ pe baza profilului de formare specific, și redefinirea programelor de pregătire în funcție de nivelurile de referință agreate pentru Cadrul Național al Calificărilor, astfel încât să fie asigurate transparența sistemului care sprijină învățarea pe tot parcursul vieții, precum și mobilitatea ocupațională. Operațiunile de restructurare trebuie să ducă la asigurarea accesului și la îmbunătățirea substanțială a calității ofertei de pregătire prin dobândirea de competențe care să susțină dezvoltarea personală, competitivitatea și dezvoltarea durabilă;

-Dezvoltarea capacității și inovației instituționale, având la bază managementul cunoașterii, și crearea rețelelor de cooperare care să includă parteneriatele public-privat, în condițiile descentralizării sistemului de învățământ și al autonomiei universitare;

-Profesionalizarea managementului educațional și școlar prin formarea resurselor umane pentru leadership eficient, pentru promovarea atitudinilor participative, proactive și anticipative, și prin dezvoltarea competențelor specifice, acordând aceeași prioritate celor sociale și personale.

-Deschiderea sistemului formal de educație prin recunoașterea achizițiilor de învățare dobândite în contexte non-formale sau informale. Este de așteptat ca, până în 2020, să existe acces real la centre de validare a competențelor dobândite în asemenea contexte, promovând astfel importanța acordată experienței de viață și muncă și relevanța ofertei educaționale, atât pentru aspirațiile celor care învață cât și pentru nevoile de dezvoltare economică și socială.

-Dezvoltarea bazei instituționale și logistice a sistemului educațional național, inclusiv în ceea ce privește educația fizică și activitățile sportive și recreative, paralel cu diversificarea ofertei educaționale non-formale și informale. Cuprinderea în sisteme de învățare permanentă, recalificare sau reciclare profesională se va ridica la minimum 15% din grupa de vârstă 25-64 ani.

-Creșterea calității procesului de formare a personalului didactic și de conducere din învățământ prin sisteme flexibile, pentru înnoirea stocului de cunoștințe, punând accentul pe promovarea comportamentelor de tip „practician reflexiv”, capabil să transmită abordări interdisciplinare în susținerea dobândirii rezultatelor învățării, în special a celor derivate din exigențele socio-culturale, economice și ambientale ale dezvoltării durabile.

-Accentuarea pregătirii tinerilor pentru a se instrui pe tot parcursul vieții, pentru a dobândi inteligența socio-emoțională și capacitatea de a se adapta competitiv pe piața muncii din Uniunea Europeană.

-Dezvoltarea unor programe de studiu diferențiate conform specificului regiunilor și nevoilor elevilor/studenților, acoperirea unui spectru larg și echilibrat de domenii ale cunoașterii pentru înțelegerea în profunzime a legăturilor corelative între aspectele economice, sociale și de mediu, însușirea limbilor străine, valorizarea oportunităților pentru învățare inter- și trans-disciplinară, dobândirea de abilități privind planificarea/cercetarea atât la nivel individual cât și în echipe, implicarea participativă în serviciile pentru comunitate; spiritul de responsabilitate față de problemele globale comune; respect față de valorile universale, multiculturalitate și specificul identitar; dezvoltarea curiozității creatoare și (auto)interogarea continuă.

-Extinderea învățământului și formării profesionale de calitate în mediul rural, cultivarea egalității de șanse și atragerea în sistemul educațional a tinerilor din grupurile defavorizate.

-Extinderea cooperării internaționale prin inițierea și participarea la programe și proiecte europene, bilaterale, transfrontaliere; lărgirea prezenței școlii românești în organismele reprezentative la nivel european și internațional; încurajarea participării diasporei științifice românești la proiecte educaționale realizate în România, și la evaluarea proiectelor, programelor și politicilor educaționale relevante pentru domeniul dezvoltării durabile.

Capitolul III Tipuri de strategii de modernizare aplicabile în administrația publică

3.1. Strategii de non-intervenție

3.2. Strategii de intervenție prin investiții

3.3. Strategii de ruptură

3.4. Strategii de modernizare a școlii “X”

Managementul financiar reprezintă un ansamblu de principii, metode, tehnici, instrumente și acțiuni prin intermediul cărora se fundamentează deciziile financiare în contextul realizării unor obiective organizaționale, formulate printr-o strategie a organizației.

Ca urmare, managementul financiar îndeplinește o serie de atribuții:

evaluează eforturile financiare ale tuturor acțiunilor care urmează a fi întreprinse într-o perioadă de gestiune dată;

asigură la momentul oportun, în structura și condițiile reclamate de necesități, capitalul, la un cost cât mai scăzut posibil;

urmărește modul de utilizare a capitalului și gradul de influență al factorilor de decizie în direcția asigurării unei utilizări eficiente a fondurilor atrase în circuitele financiare;

asigură și menține echilibrul pe termen scurt și pe termen lung în concordanță cu necesitățile organizației;

urmărește obținerea rezultatului financiar scontat și îl repartizează pe destinații.