Monumente Istorice

Capitolul I

INTRODUCERE

Prima prezentare de ansamblu a fenomenului architectural din țara noastră în care erau cuprinse și cele mai cunoscute monumente din Târgoviște a fost realizată de Grigore Ionescu în lucrarea „Istoria arhitecturii în România” apărută în anii 1963 și 1965. Acest studiu reprezintă nu numai principala sursă de referință dar și cea mai cuprinzătoare sinteză asupra fenomenului arhitectural din România.

Nicolae Ghika-Budești, în monumentala lucrare „Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia” apărută în patru volume între anii 1927-1936, a înfățișat mai mult ilustrativ cele mai importante edificii religioase din Târgoviște și din împrejurimi. Lucrarea acestuia, prin cercetarea riguroasă a unor construcții religioase, sugera în linii generale importanța acestor monumente în evoluția arhitecturii muntenești.

Alte două lucrări importante asupra evoluției artei vechi românești abordează parțial aspecte ale construcțiilor medievale din Târgoviște: „Istoria artei feudale în țările române”, volumul I, datorită lui Virgil Vătășianu și „Istoria artei plastice în România” elaborată de un colectiv de autori, capitolele privind arhitectura din Țara Românească aparținând lui Emil Lăzărescu.

O altă lucrare foarte importantă este cea care are în centrul său orașul „Târgoviște și monumentele sale” aparținând lui Nicolae Stoicescu și lui Cristian Moisescu, apărută în anul 1976.

La fel de reprezentativă este și lucrarea lui Cristian Moisescu, „Târgoviște. Monumente istorice și de artă” apărută în anul 1970.

CAPITOLUL II

CONDIȚII ISTORICE GENERALE

2.1 VECHIMEA AȘEZĂRII. GENEZA ORAȘULUI MEDIEVAL

Orașul Târgoviște se află situat între paralela de 44058’ latitudine nordică și meridianul de 25028’ longitudine estică. Din punct de vedere al reliefului, orașul se găsește așezat la limita zonei de contact dintre dealurile de încrețire și câmpie, având o altitudine de 280,52 m. Depresiunea intracolinară în care a apărut și s-a dezvoltat orașul este străbătută de râurile Ialomița, Ilfov și Dâmbovița care au favorizat o locuire timpurie, unde așezări neolitice sunt atestate la Brăteștii de Sus (cultura Strarcevo Criș) dar mai ales cultura gumelnițeană este prezentă la Geangoești, Cojasca, Corbii – Mari, Petrești – Ionești, Comișani, Cornățelu, Produlești etc., unde s-au descoperit așezări stabile de agricultori uneori fortificate cu locuințe de suprafață, gropi de provizii. Între ele se înscrie așezarea descoperită la Curtea Domnească din Târgoviște situată pe cornișa înaltă a Ialomiței.

Civilizația traco-getică din bronzul timpuriu s-a materializat în descoperirile de la Nucet, Morteni, Brătești, Văcărești, Fântânele, mormintele de înhumație de la Malu cu Flori, Voinești, Bărbulețu, pentru ca etapa mijlocie și finală reprezentată de cultura Tei, să fie prezentă pe o arie largă în Târgoviște, Comișani, Morteni, Băleni, Ocnița.

Pentru hallstatul timpuriu, deși cercetările sunt încă lacunare, se cunosc descoperiri la Târgoviște, Valea Voievozilor, Bucșani, Ocnița, Băleni, în timp ce trecerea spre La Tènè este reprezentată de complexul Bârsești – Ferigile prezent la Cetatea Fetei și Comișani, Bucșani, Mătăsaru, Odobești, Valea Voievozilor.

Secolele III î. Hr.-I d.Hr., când au fost atestate mai multe uniuni tribale, sunt reprezentate prin descoperiri la Brătești, Cătunu, Cornești, Dărmănești, Edera, Odobești, Ocnița, Gheboieni, Vlădeni, Potlogi. Doar acestea au ilustrat un nivel înalt de dezvoltare a societății geto-dacice, ilustrat și de intensa circulație monetară, monedele fiind realizate în monetăriile geto-dacice locale. Semnificative sunt și piesele din tezaurele de la Adânca, Gheboieni, Potlogi, Căprioru, Cojasca, Valea Voievozilor, Moroieni.

Din secolele I î.Hr.- II d. Hr. s-au descoperit monede romane republicane și imitații dacice la Răzvad, Valea Voievozilor, Târgoviște, Răcari, Crivăț (Cornești), Strâmba (Bărbulețu).

Descoperirile de la Bucșani, Mătăsaru, Crivăț, Târgoviște – Suseni, Băleni, au scos la lumină ceramica romană și provincial – romană care reliefează o prezență romană efectivă (secolele II-III). După anul 106 e.n. s-a generalizat circulația monetară romană, realitate atestată de descoperirile făcute la Costeștii din Vale, Lucieni, Răcari, Valea Voievozilor. Descoperirile de la Târgoviște, Bucșani și Băleni, prin materialul descoperit evidențiază caracterul preponderent provincial roman și dacic, fără să fi suferit o prezență efectivă sau o influență puternică a migratorilor. După părăsirea Daciei de către administrația romană, circulația monetară romană, deși sporadică, nu a încetat. La Mircea – Vodă (secolul al IV-lea), Băleni (secolul al IV-lea) și Târgoviște (a doua jumătate a secolului al III-lea – secolul al IV-lea) au fost decoperite ceramică lucrată cu mâna și la roată, precum și ceramică romană de import, un cuptor de ars vasele, o fibulă romană. Deși modeste cantitativ, la Târgoviște sunt prezente varietăți de forme încadrate culturii Ipotești – Cândești (secolele VI-VII) confirmate și de descoperirea monetară izolată, solidusul de aur din timpul lui Justinian (527-565) descoperit la Valea Voievozilor. Investigațiile arheologice de la Târgoviște au reliefat existența unui complex de locuire în curtea școlii nr. 4, cu material ceramic variat, surprins sub locuirea intensă din secolele XIV-XVII. Este perioada în care cartierul Suseni se conturează ca o așezare aparte, în cadrul căreia s-a produs o uniformizare a producției meșteșugărești, pe filiera celor sătești au continuat ramuri și tehnologii tradiționale (olărit, agricultură, fabricare de podoabe, metalurgie) specifice vieții sedentare în forme romanice. Descoperirile evidențiază nu numai o locuire continuă în această epocă, dar și o extindere a așezării în secolele IX-XI, precum și o mare cantitate de zgură.

Cu ocazia construirii Băncii Agricole s-a descoperit un colț de locuință datată spre sfârșitul secolului XII-XIII, ceea ce evidențiază extinderea așezării spre sud sau conturarea unei așezări noi.

Din datele pe care le avem se pare că ultimul val al popoarelor migratoare n-a întrerupt dezvoltarea așezării din Târgoviște-Suseni, deși informațiile despre existența ei sunt încă puține. Marea invazie tătară nu a atins decât târziu aceste regiuni și nu a întrerupt dezvoltarea firească a așezării de la Suseni devenită statornică în decursul secolului al XIII-lea. Deși Diploma cavalerilor ioaniți nu face mențiuni și despre aceste locuri, întreaga zonă pare a se afla în sfera de influență a voievodului lui Seneslau fiind situată în afara confruntărilor militare.

Deși toți cercetătorii sunt de acord cu privire la faptul că orașele s-au format pe baza dezvoltării meșteșugărești, a separării meșteșugurilor de agricultură și a intensificării schimbului de produse1 până acum nu s-a putut stabili în cazul Târgoviștei care au fost împrejurările concrete în care a devenit din sat, târg.

Factorii care au influențat apariția și dezvoltarea orașului au fost:

Poziția geografică: orașul fiind așezat pe malul unui râu la limita dintre regiunea de deal și cea de câmpie, acolo unde locuitorii fiecăreia dintre aceste regiuni trabuiau să vină să-și schimbe produsele. În plus, pe aici trecea drumul comercial cel mai important din acea vreme, care lega Transilvania de Dunăre pe la Rucăr – Câmpulung – Târgoviște – Târgușor – Brăila, cu ramificație spre București;

Poziția strategică: orașul este situat în preajma munților, unde locuitorii se puteau retrage în caz de pericol. Se află în mijlocul țării mai departe de amenințarea turcească decât Bucureștiul și într-o poziție favorizată de natură, teritoriul orașului fiind protejat împotriva unui atac, de păduri, ape curgătoare și mlaștini2.

Procesul de geneză al orașelor medievale din Țara Românească este un proces complicat, pe care cercetările întreprinse până în prezent nu au reușit să-l lămurească decât parțial, și acestea îndeosebi pentru orașele pe teritoriul cărora s-au efectuat săpăturile arheologice sistematice3.

Cercetările amintite anterior au stabilit două procese principale de formare a orașelor din Țara Românească4:

Orașe apărute în jurul unui nucleu fortificat sau a unei reședințe voievodale;

Orașe rezultate din așezări sătești situate în condiții geografice favorabile sau dintr-un târg temporar organizat în cadrul său în preajma unei așejări sătești.

Târgoviștea se încadrează în ambele categorii de orașe, fiind rezultatul transformării unor așezări sătești în oraș, în împrejurări rămase încă necunoscute. Stabilirea curții domnești la Târgoviște a contribuit și ea la dezvoltarea orașului deși se admite că Târgoviștea avea deja caracter de așezare urbană în momentul așezării aici a curții domenști. Este mai favorabil că Târgoviștea a căpătat treptat caracterul urban în calitatea sa de capitală a Țării Românești.

Întrucât dezvoltarea economică și urbanizarea celei de a doua capitale a Țării Românești este posterioară așezării domniei în această localitate, trebuie să admitem că Mircea cel Bătrân a ales acest loc considerat favorabil pentru dezvoltarea unei noi reședințe de scaun care prezenta și avantajul că permitea un control mai lesnicios asupra părții de răsărit a țării – ce se întindea până la „marea cea mare” – precum și asupra marilor drumuri de comerț ce se ramificau din acest punct spre sud și răsărit.

Perioada domniei lui Mircea cel Bătrân este de una de maximă dezvoltare a statului muntean și ca întindere teritorială și ca putere militară.

Primul privilegiu acordat de Mircea cel Bătrân negustorilor „din țara părintelui și fratelui domniei mele Vladislav și din țara fratelui domniei mele marele cneaz Vitold”, adică negustorilor polonezi și lituanieni, datat între 1390 și 1408, este de mare importanță pentru începuturile orașului.

Privilegiul prevedea ca negustorii lioveni veniți în țară să plătească vamă „numai într-un loc unde le va fi dezlegarea mărfurilor; la Târgoviște și apoi să-și cumpere ce-și vor pofti; iar din marfa lor domnia mea își va cumpăra ce-și va alege”. Se menționa în acest document orașul Târgoviște fără să se precizeze că avea și rol de reședință domnească. Alegând ca punct de vamă – Târgoviștea – pentru negustorii lioveni, se acorda orașului o sursă de venituri și se deschideau noi perspective de dezvoltare. Spre sfârșitul domniei s-a construit și o reședință domnească compusă din casă, biserică și ziduri de incintă. Ridicată în plan dreptunghiular, casa domnească avea dimensiuni exterioare de 29 x 32 m și cuprindea beciuri spațioase și parter. Săpăturile arheologice au evidențiat case de târgoveți specifice epocii, locuințe cu beci, descoperite în zona exterioară a primei Curți Domnești, a Bisericii Sfântului Ionică, a Liceului Economic, a actualului RENEL.

Dezvoltarea ulterioară a Târgoviștei, ca și poziția ei favorabilă, au făcut ca ea să devină curând singura capital a Țării Românești înlocuind Curtea de Argeș.

Legat de aceste împrejurări este însuși numele așezării care înseamnă târg. După cum a arătat Iorgu Iordan5 , numele este de origine slavă, Târgoviște înseamnă loc de piață, târg, el întâlnindu-se și în limbile sârbă, croată, ucraineană, polonă și bulgară.

După alți specialiști, finala “iște” ar indica “un târg vechi, părăsit”6 .

Ținând seama de numele orașului, care înseamnă fie târg, fie locul unde a fost un târg, putem admite pentru geneza orașului Târgoviște explicația dată în Istoris României, volumul II7 , anume că aici a fost cândva locul unor operații sporadic de schimb, la care s-a adăugat apoi activitatea specializată a negustorilor precum și concentrarea unor meșteșuguri ce trebuiau să pună la îndemâna locuitorilor mărfurile de care aceștia nu dispuneau8. Săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul curții domnești urmele unei mici așezări sătești databile din secolul al XIV-lea9.

Asupra epocii când această așezare a căpătat caracter de târg stabil, cei mai mulți dintre cercetători s-au oprit la secolul al XIV-lea fără a se putea preciza mai mult. Unii au exagerat puțin “maturizarea urbană” a localității în secolul al XIV-lea.

În problema originii orașului merită să amintim și faptul că, în secolul al XIV-lea, raguzanul Luccari înregistra legenda potrivit căreia Târgoviștea – ca și alte vechi orașe ale țării: Câmpulung, Buzău, București – ar data din vremea legendarului Negru Vodă, deci de la întemeierea țării.

După părerea lui N. Constantinescu, căruia îi datorăm până acum unele din cele mai serioase cercetări arheologice, începuturile Târgoviștei “datează în chip neîndoielnic din plin secol al XIV-lea și se raportează mai întâi la o așezare sătească transformată ulterior – prin schimbări de ordin social-economic – într-una de tip urban și apoi de reședință domneasca”10.

Dupa opinia lui G. Cantacuzino, “la sfârșitul secolului al XIV-lea la Târgoviște apăruseră deja forme mature ale vieții urbane, localitatea ajunsese centru al producției meșteșugărești și al negoțului, avantajată fiind și de condițiile geografice favorabile. Dezvoltarea economică și însemnătatea la care ajunsese din acest punct de vedere Târgoviștea au determinat stabilirea aici a reședinței domnești la pragul dintre secolele al XIV-lea și al XV-lea11 (deși este mai favorabil procesul invers, stabilirea domniei determinând dezvoltarea economică)”.

O opinie asemănătoare cu privire la datare are și Ștefan Olteanu, după care orașul exista la sfârșitul secolului al XIV-lea, etapa lui de formare într-un târg periodic, care să reprezinte interesele economice ale grupului de sate din jur, putând fi plasată în timp în cursul secolului al XIV-lea.

Această părere este confirmată și de faptul că, în secolul al XIV-lea Târgoviștea nu figurează ca punct de vamă în privilegiile comerciale cunoscute, ceea ce arată că nu ajunsese încă la importanța pe care o avea, de pildă Câmpulung.

În schimb, în privilegiul acordat de Mircea cel Bătrân negustorilor lioveni la 140313 Târgoviștea este singurul oraș unde se plătea vamă, ceea ce dovedește că epoca în care s-a format orașul poate fi plasata în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Procesul de urbanizare este însă un proces mai complicat și mai lung.

Într-un articol apărut în 1907 – pomind de la ideea nu prea exactă că “orașele noastre vechi se alcătuiesc toate dintr-o cetate și un târg care se desfașoară în vale” – N. lorga a emis ipoteza ca orașul Târgoviște “a trebuit să înceapă de pe acel frumos deal, îmbrăcat astăzi, ca și acum patru-cinci sute de ani, în veselul veșmânt al viilor și încununat cu ctitoria lui Radu cel Mare, cu odihna lui Mihai Viteazul, Dealul”14. Mai departe marele istoric afirmă că numai pe la sfârșitul secolului al XlV-lea “însemnătatea trecea de la cetatea de sus la orașul de jos”, După opinia sa, târgul era “un adaus pe lângă domneasca curte” sau o “târgoviște”.

Cercetarile arheologice care s-au intreprins pe suprafața orașului au dus însă la concluzia că orașul “în secolul al XlV-lea ocupa o vatră mai mică în jurul curții domnești” și că “în veacurile următoare își extinde aria”15.

TÂRGOVIȘTE – CAPITALA ȚĂRII ROMÂNEȘTI

Prima mențiune a sa ca reședință a domnului Țării Românești este la 1396 și anume a lui Mircea cel Bătrân sau a asociatului său la domnie. Este vorba de relația cuprinsă în memorialul de călătorie al cruciatului bavarez Johann Schiltberger, martor ocular al bătăliei de la Nicopole, care menționa în 1396: “am fost și în Țara Românească, în cele două capitale ale ei care sunt numite Argeș și Târgoviște” (Türkoich)1.

Împrejurările în care orașul Târgoviște a ajuns a doua capitală a țării nu ne sunt prea bine cunoscute. Este probabil ca marele domn, cunoscând poziția strategică bună pe care o ocupa orașul, poziție ce putea fi utilizată în luptele sale cu otomanii, s-a hotărât să stabilească aici a doua capitală. Unii istorici o pun în legătură cu asocierea la domnie a fiului său, Mihail2 care va da de aici, din Târgoviște, documente în perioada <1417 – 1418>, în timp ce tatăl său domnea înca, iar el era doar asociat la domnie3. De la 1396 până la moartea lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a avut două capitale; după 1418 singura capitală a rămas Târgoviștea.

Dacă domnia s-a mutat la Târgoviște datorită poziției strategice a orașului și probabil a dezvoltării sale economice, nu este mai puțin adevărat că așezarea scaunului domnesc a contribuit și ea la ridicarea și dezvoltarea orașului: mutarea curții domnești la Târgoviște a atras aici pe marii boieri ai țării, care trebuiau să locuiască acolo unde își avea reședința domnul, alcătuind sfatul acestuia.

Dregătorii domnului și slujitorii curții domnești, mutându-se la Târgoviște, au făcut să crească importanța și populația așezării. Pentru îndeplinirea cerințelor curții domnești și ale clasei dominante în noua capitală crește numărul meșteșugarilor și negustorilor, se dezvoltă piața și activitatea comercială.

Foarte importante sunt spusele lui Franco Sivori, secretarul italian al lui Petru Cercel, despre revenirea capitalei de la București la Târgoviște în 1584, când s-au mutat aici, odată cu domnul, negustorii și meșteșugarii din București4.

De la 1418 până la 1465 Târgoviștea a fost singura capitală a Țării Românești, devenind în același timp și cel mai important centru economic, administrativ și militar al țării (mitropolia a rămas însă la Curtea de Argeș până la 1520). Acest lucra a avut consecințe și în mediul urban: boierii dregători, stabiliți în oraș, își construiesc case pentru a fi aproape de curtea domnească, iar domnia dăruiește unor mănăstiri suprafețe însemnate și mori în oraș. În afară de târgoveți orașul capătă noi locuitori din rândurile clasei boierești și ale slujitorilor domniei.

Din timpul domniei lui Radu cel Frumos (1465) până în vremea domniei lui Radu cel Mare (1496 – 1508) capitala preferată devine orașul București, cu care apoi Târgoviștea își va disputa întâietatea până în secolul al XVII-lea.

Începând cu domnia lui Radu cel Mare și până la 1545 orașul Târgoviște redevine prima reședință de scaun a țării, fiind emise de aici mai multe documente (aproximativ 230) în timp ce din București au fost emise decât 94 de documente.

În această perioadă de instaurare a regimului otoman, orașul Târgoviște a fost capitala rezistenței antiturcești în timp ce orașul București era preferat de domnii supuși Porții. Dupa cum spunea Franco Sivori, domnii ședeau la București “pentru a fi mai aproape de granița turcească5”. Așa se explică faptul că aproape toți domnii de până la Mihai Viteazul (cu excepția lui Pătrașcu cel Bun și a lui Petru Cercel) au avut reședința la București.

Din anul 1595, de la incendierea orașului București de către oștile lui Sinan Pașa, capitala țării se va muta din nou la Târgoviște unde va rămâne până în anul 1626.

Din secolul al XV-lea nu ne sunt cunoscute prea multe evenimente din viața orașului. Unul dintre cele mai triste este cel care s-a petrecut în anul 1443 când – în împrejurări nu prea bine cunoscute – turcii au prădat Țara Românească și au ars Târgoviștea6.

În 1462 armata otomană – sosită pentru a-l îndepărta de la domnie pe Vlad Tepeș – a ajuns din nou în Târgoviște, unde domnul le pregătise un spectacol de neuitat: o pădure de țepi în care zăceau trupurile ostașilor turci prinși în timpul luptelor.

În general instituția domniei – interesată să obțină venituri cât mai mari de la locuitorii orașului7 – a avut o atitudine favorabilă dezvoltării orașului, susținând interesele negustorilor (târgoveților) în conflictele acestora cu diverși alți negustori, îndeosebi cu cei brașoveni,

Singurul conflict cunoscut între domnie și orășenii din Târgoviște este acela din timpul domniei lui Vlad Țepes (1456 – 1462). În împrejurări nu prea bine cunoscute, orășenii din Târgoviște (probabil boierii de aici, implicați în luptele politice) “au fost făcut o vină mare unui frate al Vladului Vodă”, iar ca pedeapsă, domnul – recunoscut pentru asprimea cu care arunca fulgerele mâniei sale fără a-și alege victimele8 – “când au fost în ziua Paștilor, fiind toți orășenii la ospețe, iar cei tineri la hore, așa fără veste pe toți i-au cuprins.

Deci câți au fost oameni mari, bătrâni, pe toți i-au înțepat (adica i-a tras în țeapă) de au ocolit cu ei târgul; iar câți au fost tineri, cu nevestele lor și cu fete mari, așa cum au fost împodobiți în ziua paștilor, pe toți i-au dus la Poienari de au lucrat la cetate, până s-au spart toate hainele după ei și au rămas toți desfăcuți în pieile goale”9.

ISTORIA ORAȘULUI ÎN SECOLELE XV-XVI

Din perioada domniei lui Alexandru Aldea (1431 – 1436) orașul Târgoviște a rămas singura capitală domnească. La Târgoviște a fost primit egumenul Moisi de la Muntele Athos, întovărășit de losif și Ervasie și de brașovenii, care “au văzut cu ochii lor frământarile voievodului”. Construirea mănăstirii Dealu într-o primă fază și dania făcută de Alexandru Aldea la 15 noiembrie 1431, evidențiază interesul constant al domniei pentru oraș și împrejurimi.

Vlad Dracul (1436 – 1446) antrenat în marea acțiune antiotomană, a participat cu curaj la confruntările de pe Ialomița (1442), la Campania cea lungă (1443), la Câmpia Mierlei (1444), la Campania de pe Dunăre (1445) sperând în victoria creștinilor.

Domnia lui Vladislav al II-lea (1446 – 1456) a fost cea mai lungă și cea mai statornică domnie a urmașilor lui Mircea cel Bătrân. Această perioadă s-a caracterizat prin realizarea mai multor lucrări de apărare la Târgoviște, în care se înscriau și începuturile Turnului Chindiei.

Din porunca lui Vladislav al II-lea s-a copiat de către grămăticul Dragomir “Zoconicul” codicele de legi, cel mai vechi manuscris slav de pravilă copiat în Țara Românească (1451).

Radu cel Frumos (1462 – 1472) și-a desfășurat domnia la București, ca de altfel și domnii imediat urmatori. Din deceniul al optulea al secolului s-a conturat tot mai pregnant politica de reorientare spre Târgoviște.

În acest sens s-a remarcat Vlad Călugărul (1481 – 1495), care deși a rezidat la București, a revenit constant la Târgoviște pentru a urmări lucrările pe care le-a inițiat la casele domnești. Lui i se atribuie și construcția Bisericii Sfânta Vineri. Noile inițiative anunțau stabilirea domniei la Târgoviște.

Radu cel Mare (1495-1508) a restabilit primatul curții domnești de la Târgoviște. El a continuat lucrările tatălui său la Curtea domnească și la prima biserică a Mitropoliei.

În jurul orașului el a edificat Mănăstirea Dealu (1499 – 1501), gropniță domnească și monument de arhitectură reprezentativ.

Secolul al XVI-lea a găsit orașul Târgoviște în plin avânt datorită inițiativelor lui Radu cel Mare și Neagoe Basarab ( 1512- 1521), chiar dacă în această perioadă au avut loc catastrofe naturale precum cutremure (1517, 1531, 1550), incendii (1521, 1522), foamete (1540) și epidemii (1567 – 1570).

Un voievod care a acordat o deosebită atenție orașului Târgoviște a fost Neagoe Basarab (1512 – 1521), în timpul domniei căruia Târgoviștea este îmbogătiță cu câteva construcții noi, din care cele mai reprezentative sunt vechea mitropolie și biserica Sfântul Gheorghe.

El a terminat și lucrările de la Mănăstirea Dealu, începute de Radu cel Mare. La scurtă vreme după perioada de domnie a lui Neagoe Basarab orașul a fost văzut de italianul Francesco della Valle, care-1 considera un oraș “nu prea mare, așezat în șes și înconjurat de ziduri, iar palatul domnesc împrejmuit cu pari de stejari foarte groși”1. La mijlocul aceluiași secol Veracics considera Târgoviștea drept “singurul oraș mai însemnat, destul de întins și capitala țării”2. Orașul a cunoscut o epocă de mare înflorire în timpul domniei lui Petru Cercel (1583 – 1585), care a mutat din nou capitala la Târgoviște, unde era “o mai mare îmbelșugare de lucruri trebuitoare și o așezare mult mai frumoasă și mai plăcută, bine și bogat populată”. Viața economică a început să pulseze din nou cu putere deoarece “aici s-au strămutat, de asemenea, toți meșteșugarii și negustorii din București, astfel că au ajuns atât de mulți împreună cu cei localnici, că se găseau orișice fel de mărfuri, cu toate că veneau din țări foarte îndepărtate”.

Domnul a luat măsuri de mărire a palatului vechi, lângă care a construit o frumoasă biserică și făcând și “mândre fântâni italienești, care erau așezate chiar lângă palatul său”. Urmând exemplul domnului, marii dregători și-au construit și ei locuințe în oraș, astfel încât “s-a mărit mult orașul care este capitala întregii țări.”3

Călătorii străini care au văzut orașul după domnia lui Petru Cercel, domn format în cultura bizantină – spuneau că acesta era “foarte mare”, din cauza mulțimii de case răspândite și înconjurate de grădini, ca și a faptului că nu aveau ziduri înconjurătoare, orașul apărea străinilor în “chip de sat4 mai degrabă”. Totuși, în oraș se vedeau “multe case frumoase de piatră”5 (Pierre Lescolopier).

Un moment de seamă în istoria Târgoviștei l-a reprezentat domnia lui Mihai Viteazul (1593 – 1601) în timpul căreia orașul Târgoviște a fost din nou centrul unora din cele mai însemnate evenimente din istoria țării6. Ridicând stindardul luptei antiotomane, Mihai Viteazul a nimicit garnizoanele turcești din București și cetățile dunărene ce aveau îndatorirea de a-1 supraveghea.

În bătălia de la Călugăreni (13/23.VIII.1595) împotriva armatei otomane Mihai Viteazul a obținut o victorie remarcabilă, dar superioritatea numerică copleșitoare a invadatorului 1-a făcut să se retragă la Stoienești, abandonând Bucureștiul și Târgoviștea.

Reședința domnească de la Târgoviște a fost ocupată de armata otomană, căci orașul era pustiu “raiaua Țării Românești fiind risipită în munte”. Distrugerile din Târgoviște erau evidente, căci la 1595 Petru Pillardi preciza că în oraș erau “multe case frumoase de piatră care fuseseră incendiate de turci”.

Efortul turcesc s-a concentrat la întărirea fostei reședințe domnești de la Târgoviște pe care a întărit-o cu “palanca lui Sinan”, inițiativă ce dubla “vechea” palisadă din jurul palatului domnesc, cum au descris Pigafetta și Giuseppe Piscolo. Construită fiind între 30 august și 15 octombrie, Abdul Kadir, specialist în artilerie, preciza că “palanca lui Sinan” era formată din “două caturi, șanțuri adânci, tunuri și creneluri” și la ea lucraseră “3.000 de meseriași”.

Dispunând de o oaste numeroasă și o artilerie puternică, la sfârșitul lunii august, Sigismund se îndreaptă spre Țara Românească însoțit de Ștefan Răzvan. Unirea cu armata lui Mihai Viteazul la Stoienești a produs îngrijorare în tabăra otomană, fapt ce a determinat retragerea precipitată spre București. Bătălia de la Târgoviște, desfășurată între 6/16.X – 8/18.X.1595, a dat câștig de cauză armatei creștine, care a luat “în stăpânire cetatea pe care Sinan Pașa o zidise timp de șase săptămâni, doar în șase ceasuri”. O pradă bogată, mai multe tunuri, precum și pașa de Caramania și sangeacbegul de Valona au căzut în mâinile armatei creștine.

Ocupația turcească a lăsat urme dureroase în capitala Țării Românești. Unii contemporani susțin în însemnările lor că numai palatul domnesc, biserica domnească și mitropolia au rămas nevătămate, “toate celelalte au fost prefăcute în cenușă”. Un altul afirmă că multe case frumoase de piatră și mânăstirile din oraș erau toate pârjolite și arse7.

Mihai Viteazul a luat măsuri urgente de refacere a orașului. Întrucât curtea domnească din București suferise avarii grave în cursul luptelor din toamna anului 1595, el a rămas la Târgoviște de unde a dat numeroase hrisoave, începând cu 12 noiembrie 1595, când luptele cu turcii luaseră sfârșit.

Târgoviștea a participat și la un alt eveniment important din viața acelei perioade și anume încheierea tratatului de alianță cu împăratul Rudolf al II-lea la 9 mai 1598 la Mânăstirea Dealu8.

Acest document avea mare importanță și evidenția politica sa antiotomană.

Printre altele, prin acest document împăratul promitea subvenții lui Mihai pentru întreținerea unei armate cu care să lupte împotriva otomanilor.

Promisiunile imperialilor nu au fost respectate, iar Mihai nu avea cu ce plăti pe mercenarii din oastea sa, lucru ce a dus la izbucnirea unor conflicte provocate de acești lefegii, care au năvălit de câteva ori în palatul domnesc, cerându-și solda neplătită9.

De asemenea, la Târgoviște Mihai Viteazul a organizat planul său de cucerire a Transilvaniei10, el însuși plecând în fruntea unui corp de oaste spre Brașov, în octombrie 1599, lăsând la Târgoviște pe fiul său Nicolae Pătrașcu.

În amintirea acestor legături ale marelui domn cu orașul Târgoviște, după asasinarea sa mișelească, capul i-a fost adus și înhumat aici, la Mânăstirea Dealu, unde se găsește și în prezent.

Putem spune că secolele XV – XVII, când orașul Târgoviște a fost cu unele întreruperi capitala Țării Românești, constituie perioada cea mai de seamă din istoria acestui oraș, perioada în care el a participat la toate marile evenimente politice și când s-au construit aici numeroase monumente.

Mutarea capitalei la Târgoviște a contribuit în chip deosebit la dezvoltarea orașului, așa cum părăsirea ei de către domnie va fi semnalul începutului decăderii sale.

În secolele XV – XVII Târgoviștea a fost nu numai central politic al țării, dar și unul dintre cele mai de seamă centre economice și culturale, având foarte probabil și populația cea mai numeroasă dintre toate orașele Țării Românești.

NOTE

CONDIȚII ISTORICE GENERALE

VECHIMEA AȘEZĂRII. GENEZA ORAȘULUI MEDIEVAL

Istoria României, II, București, 1961, p 291

Descrierea lui Felix Pentancic care spunea că Târgoviștea era inaccesibilă nu prin întărituri, ci “prin șanțuri, val și metereze, întărite pe dinafară doar cu pari ascuțiți”, precum și prin așezarea ei “între mlaștinile care o închid cu păduri mocirloase și bălți așa că aproape toată regiunea de jur împrejur este de neîntrecut” (Călători străini despre țările române, I, București, 1968, p.444).

Cu mai bine de un secol în urmă, I Ghica, remarca: “Așezarea capitalei la baza munților nu era o cestiune de peisaj… sau de aer curat; era o cestiune de apărare națională, o cestiune de strategie. În timp de navăliri necontenite, unde s-ar fi putut pune mai bine capitala țării? (G. MIHĂIESCU și Eugen FRUCHTER, op. cit, p 12).

Cercetări cu privire la geneza orașelor medievale din Țara Românească (“Studii”, 1963, nr. 6, p. 1255-1281).

MATEI MIRCEA “La ville medievale et l' archeologie roumaine; ètat actual les recherches (“Dacia”, N.S., VIII, 1964) și ȘTEFAN PASCU – S. GOLDENBERG. Despre orașele medievale din unele țări dunărene (Anuarul Institutului de Istorie, Cluj, 1971, p. 29-41)

Calea colonizărilor, aceasta nefiind utilizată în Țara Românească.

IORGU, IORDAN, Toponimia românească, București, 1963, p. 259.

C. C. GIURĂSCU, Istoria românilor, vol. II, partea a II-a, ediția a IV-a, București, 1943, p. 439, admite ambele explicații, arătând că Târgoviștea înseamnă “târg prin excelență, dar și locul unde a fost un târg”.

Facem abstracție de unele opinii nerealiste, ca cea a lui C.D. Arnicescu, după care numele orașului ar fi fost “Târgul Vestei”, sau altele ca Tiriscum (roman), Irifidava (dacică), Târgul Oastei, Târgul Vestit?

E.M. CONSTANTINESCU (Câteva date și păreri despre fondarea și numele orașului Târgoviște, în “Târgoviștea”, I, 1939, nr.1.10), ultimele menționează și părerea cronicarului polon M Bielski, după care Târgoviștea ar fi fost construită de genovezi în secolul al-X-lea.

Recent, problema a fost reluată de Eugen Fruchter și Gabriel Mihăiescu care au arătat larga răspândire a toponimului Târgoviște atât în România cât și sub alte diverse forme – în sudul Dunării, în Ucraina și în Polonia, unde Târgoviște a însemnat locul unde există sau a fost o piață, un iarmaroc, un târg (Interpretări noi despre originea și răspândirea toponimului).

Istoria României, II,. P 291

Ținând seama de denumirea orașului, este foarte posibil ca acesta să fi luat naștere în împrejurări asemănătoare cu Târgușorul din Prahova, adică pe locul său, în vecinătatea unui târg periodic, organizat în apropierea unor sate, în prezent dispărute. Locuințele, atelierele, dughenele și pivnițele descoperite la Târgușor dovedesc, din punct de vedere stratigrafic, inexistența unor așezări sătești anterioare. Apariția atelierelor stabile și pivnițelor indică momentul în care târgul periodic se transformă în așezare permanentă prin statornicia negustorilor și meșteșugarilor de pe aceste locuri (Ștefan OLTEANU în lucrarea “Materiale de istorie și muzeografie”, II, 1965, p. 21-22, nota 4).

Pentru Târgoviște aceasta este deocamdată o simplă presupunere, care ar explica numele orașului, dar pe care numai săpăturile arheologice o pot infirma sau confirma; până atunci trebuie să admitem că transformarea ei în oraș este posterioară așezării aici a curtei domnești.

N. CONSTANTINESCU , Cr. MOISESCU, op. cit., p.5

“Rev. pentru istorie, arheologie și filosofie”, 1910, p 374.

Cu titlu de curiozitate mai înregistrăm și opinia lui Evlia Celebi, un vestit călător turc, care, printre numeroasele sale informații inexacte ne oferă și pe acelea că Târgoviștea ar fi fondată de Ebucureis, fiul lui Gebele Himne și că ar fi fost arsă de Timur-han ( Timur Lenk) de Iohtamâs și de alți hani tătari (“Buletinul Com. Istorice”, XVI, 1907-1938, p.269

N. CONSTANTINESCU, Contribuții arheologice… în S.C.I.Vp 225

C. CANTACUZINO, “Probleme ale raporturilor dintre începuturile așezărilor urbane și medievale și curțile domnești din Țara Românească” (“Studia Valahica”, 1970, p. 102).

Hurmuzaki, Documente, XV/I, p. 1-2 (din 1358 și 1368)

P. P. PANAITESCU, “Mircea cel Bătrân” București 1944, p. 102

R. GIOLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 30.

NOTE

TÂRGOVIȘTE – CAPITALA ȚĂRII ROMÂNEȘTI

N. CONSTANTINESCU și Cristian MOISESCU, op. cit., p.11

Călători străini, I, București, 1968, p.30

P.P. PANAITESCU, op.cit., p.55 -56

D.R.H, sec.XIV-XVI,B, București, vol.1, p. 83 – 84

Călători străini, III, București, 1968, p.12

Ibidem, p. 8

Stoica NICOLAESCU, Documente slavo – române, București, 1905, p.4;

Vezi și C. TOCILESCU, Istoria română, I, p.77 și I.D.Petrescu, p. 18;

O analiză a acestor relații și a intereselor domniei de a susține pe orășeni vezi la A. E.T. CÂMPINA, Dezvoltarea economiei feudale și începuturile luptei pentru centralizarea statului în a doua jumătate a secolului al XV-lea în Moldova și Țara Românească, București, 1950 și în Istoria României, II, p.449 – 464;

Despre asprimea cu care pedepsea voievodul pe cei care greșeau vezi Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI, editate de P.P. PANAITESCU, București, 1959, p.207-213.

NOTE

ISTORIA ORAȘULUI TÂRGOVIȘTE ÎN SECOLELE XV-XVI

Călători străini, I, p.332;

Ibidem.

Călători străini, III, p. 11 – 13;

Ibidem, p. 550;

Ibidem, p. 662;

Vezi mai nou Mircea GEORGESCU, 375 de ani de la campania antiotomană condusă de Mihai Viteazu. Lupta de la Târgoviște din octombrie 1595 și semnificația ei istorică (“Studia Valahica”, 1970, p. 237 -246)

Călători străini, III, p. 605. Vezi și Iulian ȘTEFĂNESCU, Epopeea lui Mihai Viteazul”…, unde se spune că, după zidirea cetății de la Târgoviște, trupele muntene și ardelene “arseră cetatea”; din această cronică rezultă că trupele aliate “au aprins Târgoviștea”.

h) Călători străini, III, p. 550

i) Ibidem.

j) D.I.R, sec. XVI, B, vol. VI, p. 191

Capitolul III

MONUMENTE DE ARHITECTURĂ CIVILĂ ȘI MILITARĂ

Curtea Domnească sub Petru Cercel

Curtea domnească din Târgoviște a fost concepută ca un complex de clădiri destinat a servi atât ca centru al administrației țării cât și ca locuință pentru domn, familia sa, și pentru numeroșii curteni și slujitori, constituind totodată singura posibilitate imediată de apărare de care dispunea domnia în caz de primejdie.

Aici aveau loc întrunirile divanului, se efectuau judecățile mai însemnate și se eliberau actele cancelariei. Tot aici se primeau oaspeții și călătorii străini, aflați cu diferite ocazii prin Țara Românească.

Cu toate numeroasele distrugeri, urmate apoi de refaceri sau adăugiri pe care le-au suportat momentele curții de-a lungul secolelor, mai pot fi încă reconstituite aspectul și evoluția ansamblului monumental de odinioară.

O panză dublă de ziduri înalte, păstrate în bună parte, delimită pe toate laturile incinta de mari dimensiuni a curții domnești. În mijlocul incintei se aflau cele două corpuri ale caselor domnești, încadrate la nord de Turnul Chindiei și temeliile bisericii-paraclis, iar la sud de biserica mare domnească. În partea de răsărit se afla biserica domnească mică, cu hramul Sfintei Vineri, și lângă ea, casa zidită de Doamna Bălașa a lui Constantin Șerban Cârnul, apoi zidurile porții Dealului, precum și cele ale uneia din porțile de acces în incintă. Lângă latura de est a caselor se poate vedea ruinele băii “turcești”, iar în fostele grădini domnești, situate în afara zidurilor, se află urmele foișorului clădit în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Evoluția monumentelor curții a avut loc în sensul unei lărgiri continue a spațiului clădit și a incintei, de fiecare dată executându-se lucrări de extindere și transformare, potrivite cu tendința fiecărui domn, ca principal exponent al clasei dominante, de a-și adapta viața la noile condiții, mereu în schimbare ale epocii.

Primele vestigii ale unui complex aulic, cunoscute până în prezent la Târgoviște, pot fi datate la sfârșitul secolului al XIV-lea, adică în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, atunci când pe cea mai înaltă terasă a râului Ialomița a fost ridicată o casă domnească având în preajmă o biserică-paraclis, cuprinse în cadrul unei incinte restrânse, înconjurată de un zid de piatră1.

Existența unei curți domnești la Târgoviște în ultimii ani ai secolului al XIV-lea, în afara argumentelor cunoscute, poate fi pusă în legatură cu evenimentele politice din perioada luptelor pentru domnie dintre Mircea cel Bătrân și Vlad I Uzurpatorul (1394, după 10 octombrie – 1397, ianuarie).

Între bătălia de la Rovine și revenirea lui Mircea la Argeș, poate fi plasată construirea curții domnești târgoviștene se pare din inițiativa marelui voievod, care își va stabili în acest timp reședința aici, mai precis în cursul anului 1395 deoarece Johann Schiltberger găsea deja la Târgoviște, în anul 1396, una dintre cele două capitale ale Țării Românești2.

Prima mențiune documentară a Curții domnești din Târgoviște este cuprinsă în amintitul privilegiu din anul 1403, acordat negustorilor lioveni de către Mircea cel Bătrân3, precum și în documentul din 1417 – 1418 prin care Mihail Voievod făcea o danie “din însăși casa domniei mele…” de la Târgoviște4.

Datorită configurației terenului, primele construcții ale Curții domnești erau relativ ușor de apărat. Așezată pe terasa înaltă a Ialomiței, acestea erau protejate natural prin pante pronunțate spre nord și nord-est, și de albia râului Târgoviștioara spre sud-est și sud-vest, care adâncită și regularizată sub forma unui șanț constituia un front defensiv puternic5.

În secolul al XV-lea și în cel următor, așa cum atestă observațiile de natură arheologică6, pentru extinderea spațiului construit și al incintei, au fost necesare nivelări substanțiale mai întâi în partea de nord, iar apoi și către sud, stratul de depunere ajungând uneori la grosimi de peste un metru7.

Către sfârșitul secolului al XVI-lea, la curtea domnească, învechită de cele două secole care se așternuse peste ea, s-au realizat lucrările noi de fortificații și construcții.

Cel care a inițiat aceste lucrări a fost Petru Cercel care a ridicat o nouă casă domnească și biserica mare a curții. Francezul Jacques Bongars arăta, la 1585, că “Petru Vodă a făcut la Târgoviște un palat mic, dar frumos și măreț”, iar alături de acesta o biserică8 .

Din înscrisurile genovezului Franco Sivori, secretarul lui Petru Cercel, aflăm că la vechiul palat, “clădit de strămoșii săi”, care era “de proporții mari și de o arhitectură îngrijită” domnul adăugase “camere frumoase și mândre”, noile construcții fiind înconjurate de grădini încântătoare, “alla italiana”, cu trei fântâni alimentate cu apă adusă prin țevi groase de pin, de la o distanță de 4-5 mile9.

Petru Cercel, bun cunoscător și admirator al Renașterii târzii vest-europene, care se înconjurase de mulți occidentali, mai ales de francezi și italieni, nu este exclus să fi cerut celui care a conceput alcătuirea acestei clădiri să se inspire din principiile de compoziție ale palatelor văzute în lungile sale peregrinări prin țările Europei, știută fiind și dorința sa de a transforma orașul de scaun într-o capitală de tip apusean10.

Deși în arhitectura casei domnești se întâlnesc unele idei noi, mai ales în compunerea planului și în decorația fațadelor, în realizarea acestei construcții se face simțită din plin tradiția locală imprimată de meșteri autohtoni care au lucrat aici, după cum reiese din spusele lui Franco Sivori.

Această casă domnească, situată lângă latura de sud a mai vechii case domnești și complet separată de ea, era alcătuită din pivnițe, parter și etaj.

Pivnițele amplasate în axul clădirii, impresionează prin perfecțiunea realizării tehnice. Planul, având forma unui pătrat cu latura de 12 metri, se compune din patru componente egale, dispuse în jurul unui pilon central de secțiune cruciformă, fiecare cu bolți semicilindrice.

Forma planului și structura sa anunță tipul de beciuri larg răspândite în epoca brâncovenească, atunci când bolțile semicilindrice vor fi înlocuite de calote sferice pe pandantivi. Intrarea în aceste pivnițe se făcea printr-un coridor subteran boltit, lung de aproximativ 25 metri și amplasat pe latura de vest11. Distrus parțial, probabil cu prilejul evenimentelor din anul 1595, acest gârlici a fost desființat și înlocuit, cel târziu la începutul secolului al XVII-lea, cu un altul, perpendicular pe acesta, și paralel cu latura de vest a palatului12.

Inițial pivnițele aveau trei ferestre; la sfârșitul secolului al XVII-lea cu prilejul restaurărilor brâncovenești, una dintre ele a fost desființată pentru a face posibilă practicarea golului unui al treilea gârlici, acela prin care se intră și în prezent.

Parterul care adăpostea probabil cancelariile domnești, este alcătuit simetric, de o parte și de alta a unui ax longitudinal și cuprinde 10 încăperi: câte trei de fiecare parte a axului, trei la extremitatea nordică și o încăpere mai mare, dispusă transversal, la extremitatea sudică. Încăperea din urmă a fost împărțită la sfârșitul secolului al XVII-lea printr-un zid transversal în alte două încăperi.

La acest plan se adaugă, pe latura de est, două corpuri anexe, adânci, care erau canale de scurgere pentru umblători, iar pe latura de vest alte două corpuri mai mici, de asemenea adânci, având probabil aceeași destinație.

Etajul complet separat de parter, cuprindea apartamentele de locuit ale domnului și ale familiei sale, acestea fiind accesibile numai din exterior, printr-o scară aflată poate pe fațada de vest, ale cărui ziduri ar fi fost deasupra primului gârlici al pivnițelor.

În partea sudică se află o cameră mai mare, care judecând după dimensiuni, era sala unde se țineau ședințele sfatului domnesc.

Călătorii sau slujbașii străini aflați la curtea din Târgoviște, printre care Franco Sivori sau Paul de Alep amintesc în relatările lor de o galerie suspendată, din lemn, care făcea legătura între casa domnească și biserica alăturată.

Această galerie era susținută de piloni din zidărie ale căror fundații au fost descoperite recent chiar în fața acestei încăperi.

Dar ceea ce constituie o notă caracteristică a casei ridicată de Petru Cercel era aspectul exterior. Dacă monumentele contemporane acestei clădiri aveau fațadele împărțite în fâșii alternative de cărămizi aparente și tencuială, cu un soclu din lespezi de piatră, de asemenea aparent, la casa lui Petru Cercel fața zidului este protejată în întregime de un strat de tencuială subțire, peste care era aplicată o zugrăveală roșie care imită procedeul așezării cărămizilor în jurul unor panouri de tencuială.

Din câte cunoaștem până în prezent, acest procedeu folosit pentru decorarea fațadelor, este întâlnit pentru prima dată la arhitectura muntenească la ctitoriile mănăstirești de Cozia și Cotmeana. El se va generaliza în ornamentele edificiilor religioase începând din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, trei exemple fiind cunoscute chiar în Târgoviște, la bisericile Sfântul Dumitru-Buzinca (1639), Sfinții Împărați (1651) și la biserica Târgului (refăcută în anul 1654).

Numeroase fragmente de tencuieli exterioare s-au păstrat mai ales pe fațada de nord a caselor domnești, s-au găsit numeroase țigle și olane de acoperiș, de formă pentagonală, vopsite în verde, albastru, portocaliu și galben13.

Remarcabilă prin numeroasele realizări ctitorești, domnia lui Matei Basarab a reprezentat o perioadă de mare înflorire și pentru curtea din Târgoviște.

Contribuția acestei perioade nu constă atât în ridicarea de noi edificii sau ziduri de apărare, cât mai ales în înnoirea și înfrumusețarea monumentelor existente.

Acesta a avut de lucru mult deoarece după ce trupele lui Gabriel Báthory, principele Transilvaniei, venise să-l prindă pe voievodul Radu Șerban, au ocupat timp de trei luni Târgoviștea pe care au jefuit-o cumplit. Printre monumentele care au suferit pagube se numară probabil și curtea domnească din Târgoviște, dar nu se cunosc valorile acestor pagube.

În urma acestor pustiiri nu mai rămăsese aproape nimic din strălucirea curții lui Petru Cercel, astfel încât, la 1619, un călător francez vedea la Târgoviște o curte “bien miserable”.

NOTE

MONUMENTE DE ARHITECTURA CIVILĂ MILITARĂ

CURTEA DOMNEASCĂ SUB PETRU CERCEL

1. În ceea ce privește datarea curții domnești din Târgoviște, nu au existat diferite păreri, în schimb asupra monumentelor ce alcătuiesc acest prim nucleu s-au emis ipoteze total diferite. Astfel, V. VĂTĂȘIANU arată că Mircea cel Bătrân a fost primul domn care și-a avut reședința la Târgoviște, ridicând pentru aceasta “nu numai case domnești pentru locuit, dar se va fi îngrijit și de zidirea unei biserici corespunzătoare pentru trebuințele curții”, pe care o consideră a fi primul edificiu al bisericii mitropolitane din acest oraș, amplificat ulterior de Neagoe Basarab (Istoria artei feudale, I, p.204). GRIGORE IONESCU precizează că mutarea capitalei Țării Românești de la Argeș la Târgoviște a avut loc la începutul secolului al XV-lea când se zidise cea de a treia curte domnească, considerând că încercările arheologice nu au putut determina încă întinderea palatului domnesc zidit în cadrul acestei curți. (Istoria arhitecturii în România vol.I, p. 147). Autorii tratatului de Istoria artelor plastice în România (vol. I, p. 149) la curent în parte cu cercetările efectuate în ultimii ani datează casa domnească, după toate probabilitățile la sfârșitul secolului al XIV-lea.

Asupra evenimentelor din această perioadă se oprește BARBU T: CAMPINA, Scrieri istorice, vol. I., București, 1973, p. 248-281.

G. MIHĂIESCU și E. FRUCHTER, Târgoviște, considerații asupra începuturilor orașului medieval “Monumente istorice și de artă”, nr. 2, 1978, p.33. Descrierea efectuată cu prilejul cercetărilor arheologice în anul 1976 într-o locuință datată la sfârșitul secolului al XIV-lea, aflată în zona de sud a bisericii mari domnești a unor ducați aparținând primei emisiuni monetare din perioada lui Mircea cel Bătrân,
constituie la rândul său un terminus post quem, pentru datarea primei etape de construcție a curții domnești (G. MIHĂIESCU, Contribuții la problema începuturilor orașului medieval Târgoviște, “Valachica”, Târgoviște, 1977, p.524).

P. P. PANAITESCU, Mircea cel Bătrân, București, 1944, anexa II, p. 353.

Apud C. MOISESCU, Târgoviștea, monumente istorice și de artă Ed.Meridiane, Buc, 1976 p.83-84 vezi și (D.R.H., B, nr.39;)

Ibidem, nr. 42, p.86-88.

N. CONSTANTINESCU, Contribuții arheologice asupra curții domnești din Târgoviște ( sec. XIV -XVII), SCIV, XV, 1964, nr.2, p.230-232.

Călători străini, III, p. 162.

Ibidem, p. 12.

N. IORGA, Franța în sud-estul Europei (La France dans le Sud-Est de l`Europe, Paris, 1936, p.45-46).

N. CONSTANTINESCU și C. MOISESCU, Curtea domnească din Târgoviște, ed. a II-a, București, 1969, p.21.

N. CONSTANTINESCU, op.cit., p.230.

Ibidem, p.237.

Capitolul IV

MONUMENTE DE ARTA ȘI ARHITECTURĂ

RELIGIOASĂ DIN SECOLUL AL XVI-LEA

4.1. TIPUL STRUCTURAL AL EDIFICIILOR DE NAVA UNICA

Bisericile sală, cu navă unică sau de plan dreptunghiular sunt caracterizate prin absența absidelor laterale și aparțin celui mai simplu tip de construcție religioasă folosit în arhitectura medievală de zid din zona Peninsulei Balcanice.

Modelele lor sunt reprezentate de bazilicile cu o singură navă aparținând arhitecturii bizantine timpurii.

Simplitatea planului și a boltirii a făcut ca acest tip de structură să cunoască o largă arie de răspândire în lumea balcanică a secolelor XII – XIV, de la litoralul adriatic și ținuturile sârbești până în Bulgaria meridională, apuseană și nord-centrală, sau mai departe până la Mesembria și Constantinopol1.

Formele de manifestare sunt foarte variate, începând cu mononava acoperită cu o boltă semicilindrică unitară, continuând cu cea întărită prin arce dublouri, cea de tipul « strauropiategos» sau cea cu cupolă.

Frecvența mare a edificiilor de acest gen este justificată de faptul că au putut fi cu ușurință adoptate de construcții religioase modeste – capele feudale de curte sau biserici de cimitir – care nu solicitau cunoștinte tehnice deosebite în realizarea lor.

Primele monumente aparținând acestui tip structural aflate pe teritoriul dintre Dunăre și Carpați, precum și etapele parcurse încă din perioada anterioară înființării statului feudal muntean până în prima jumătate a secolului al XV-lea, sunt în linii mari cunoscute.

Edificii – sală acoperită cu bolți semicilindrice cu sau fără arce dublouri, întâlnim în Țara Romanească spre sfârșitul veacului al XIII-lea la cele două mici capele de la Drobeta-Turnu Severin, apoi în secolul al XIV-lea la bisericile Sânnicoară din Curtea de Argeș, Retevoiești și Lerești-Argeș, continuând în secolul al XV-lea cu cele de la Cetățeni-Muscel și Dragomirești-Dâmbovița2.

Deoarece nu se cunoștea încă nici un exemplu concret de edificiu religios cu navă unică din Țara Românească, ridicat în secolul al XV-lea, până nu demult se considera că în evoluția acestui tip stuctural intervenea o întrerupere.

Cercetările ulterioare au identificat însă chiar la Târgoviște mai multe monumente cu navă unică, datate în prima jumătate a secolului al XVI-lea care nu făcuseră obiectul unor studii sau analize de specialitate asupra arhitecturii lor.

Din categoria monumentelor ce aparțin tipului structural al edificiilor cu nava unică fac parte următoarele biserici:

Biserica Sfântul Gheorghe;

Biserica Sfântul Nicolae Andronești;

Biserica Roșie;

Biserica Sfântul Nicolae – Geartoglu;

Biserica parohială catolică Sfântul Francisc.

4.1.1. BISERICA SFÂNTUL GHEORGHE

Biserica Sfântul Gheorghe este situată în partea de nord a orașului, în cartierul Suseni, pe fostul drum al Ialomiței (Ulița Mare), și a fost construită pentru folosința locuitorilor orașului la începutul secolului al XVI-lea.

În cunoscuta lucrare “Viața și traiul Sfântului Nifon” scrisă de Gavril Preotul printre alte ctitorii atribuite lui Neagoe Basarab, el menționează și biserica cu hramul “Sfântul Gheorghe” “cu o clopotniță înaltă pe tindă”1. De aici știrea a trecut și în cronica oficială a țării2.

Edificiul exista sigur în timpul domniei lui Matei Basarab când este amintită în documente, la 3 septembrie 16533.

Importante lămuriri asupra istoriei monumentului în veacul al XVIII-lea și la începutul secolului trecut ne oferă pisania bisericii din anul 1816 inscripție aflată deasupra ușii de intrare în pronaos, repictată și adăugită în anul 1862. Din această pisanie aflăm că, la 1730, biserica “fiind veche și necăutată de multă vreme, neștiindu-se ctitorii, și fiind dezvălită și dărâmată”, stegarul Dima a pardosit-o, a șindrilit-o și a zugrăvit-o, făcându-i și un pridvor.

În anul 1794 “fiind învelișul vechi, a căzut”, devenind necesară o nouă refacere a acestuia, pe care au realizat-o “mahalagii”.

În anul 1816 au avut loc o serie de reparații când Dima Lixăndroiu stegarul, preotul Radu Guță și Gheorghe Dudescu postelnicul “având ajutorul mahalagiilor”, au construit o clopotniță și au făcut scară la clopotniță, au tencuit biserica pe dinafară și au zugrăvit-o. Alte reparații s-au mai făcut la: 1848, când s-a “preînnoit zugrăveala și tâmpla din nou”; în anul 1857, când s-a zugrăvit tinda, meșer fiind Barbu zugravul din Târgoviște, și la 1862, când a fost zugrăvit amvonul din 17305.

Avariată de cutremurul din 1940, biserica a fost restaurată de C.M.I. (Comisia Monumentelor Istorice) doi ani mai târziu6.

Din vechiul monument se mai păstrează în prezent pronaosul boltit cu un semicilindru dispus longitudinal, peste care se află zidăria bazei unei foste turle-clopotniță, precum și zidurile altarului7.

Micul pridvor, alipit pe fațada de vest, datează din anul 1730, în timp ce absidele laterale au fost adăugate, după cum reiese din inscripție, în anul 1862 odată cu cele două turle îmbrăcate cu tablă8 .

Apare așadar evidentă, cu toate aceste transformări, existente unui edificiu cu plan de formă dreptunghiulară, inițial cu turlă pe pronaos – iar interiorul acoperit cu bolți semicilindrice dispuse longitudinal.

Prin unele sondaje făcute pe parament, efectuate în dreptul pronaosului, s-a constatat că, pe de o parte, același tip de carămidă cu dimensiunile medii de 31 x 16,5 x 5cm – folosit la construcția zidurilor corpului bisericii, se regăsește și în zidăria bazei turlei, iar pe de altă parte, că fațadele erau netede fără nici o decorație în relief, asemănătoare în tratarea plastică cu cele ale monumentului contemporan, înălțat de către Neagoe Basarab în ostrovul Oltului, la Călimănești.

Având în vedere elementele acestea, considerăm că identificarea bisericii mai sus menționate cu acest lăcaș târgoviștean dedicat Sfântului Gheorghe nu poate comporta discuții9. De altfel, o datare mai târzie, din perioada domniei lui Matei Basarab, ca urmare a elementelor furnizate de cercetarea arhitecturii monumentului, nu poate fi susținută.

Este greu de admis că după nici un veac, cu prilejul reparației din 1730 să nu se fi păstrat numele ctitorului, așa cum s-a întâmplat cu toate celelalte monumente târgoviștene ridicate către mijlocul secolului al XVII-lea.

În afara decroșului minim al absidei estice față de corpul navei, încă un element de detaliu care reține atenția la planul acestui edificiu este forma hexagonală în exterior a aceleiași abside, unde apare o muchie în ax.

Avem, aici, un al doilea exemplu cunoscut până în prezent în arhitectura muntenească, care prezintă această deosebită particularitate cunoscută până acum numai la biserica fostei mănăstiri Stănești-Vâlcea, ctitorie realizată în anul 1537 de Giura Logofăt.

Caracteristica precizată este însă des întâlnită și la unele monumente românești de zid din Transilvania, cele mai multe asemănătoare ca tip de plan cu biserica târgovișteană.

Biserici “sală”, acoperite cu boltiri semicilindrice, întâlnim în Țara Românească începând cu secolul al XIII-lea la cele doua mici capele din Turnu Severin, apoi în secolul al XlV-lea la bisericile Sân Nicoară din Curtea de Argeș și Retevoiești. Aceste edificii religioase constituie modele premergătoare ce au contribuit la cristalizarea formelor tipului de monument10.

Pe baza acestor aspecte se consideră ca arhitectura monumentului reprezentat de biserica Sfântul Gheorghe ar fi rezultatul unor influențe venite de la nord de Carpați. Nu trebuie omis faptul că în acele timpuri la Târgoviște, pe șantierul bisericii mitropolitane, se aflau meșteri transilvăneni, care puteau să contribuie la realizarea unei asemenea construcții, precum și alt aspect, legat de existență chiar în acest oraș a unui edificiu situat în apropierea bisericii Sfântul Gheorghe aparținând aceluiași tip structural. Este vorba de vechea biserică catolică Sfânta Maria a mănăstirii franciscanilor, ridicată în 1417 și dărâmată în 1898, care, atât din descrieri cât și dintr-o fotografie a lui Szathmáry, se înfățișa ca fiind construită din cărămidă cu planul de formă dreptunghiulară, încheiat în partea de est cu o absidă poligonală și în partea de vest având un masiv turn-clopotniță.

4.1.2. BISERICA SFÂNTUL NICOLAE – ANDRONEȘTI

În decursul secolelor trecute această biserică a fost cunoscută și sub numele de biserica Sfântul Nicolae cel Vechi, dar și de biserica Doamnei.

Monumentul, zidit inițial – după cum atestă o inscripție în limba slavonă aflată în pronaos – la 15271 de Manea Perșanu – figură marcantă a vieții politice din timpul domniei lui Radu de la Afumați, perioadă în care a ocupat dregătoria de mare vornic (1525 – 1527), după ce fusese clucer în timpul domniei lui Neagoe Basarab.

Pe lângă această biserică, el a ctitorit și mânăstirea Seacă din județul Olt, unde a fost probabil îngropat2.

Ctitoria târgovișteană a lui Manea Perșanu a avut de suferit în 1595, când oștile otomane conduse de Sinan Pașa “au spart biserica” ce a fost ulterior reparată de Popa Gorcea sau Gorcea eclesiarhul3.

Nici după aceste reparații biserica nu a avut o viață prea lungă avariată probabil de cutremurul care a avariat și mănăstirea Câmpulung, a fost reclădită “din temelie până la sfârșit" – afirmă pisania – de Matei Basarab și soția sa Elena, la 1653, “ispravnic fiind Stanciul portar”. După această dată, a fost numită și biserica Sfântul Nicolae “al doamnei”, spre a se deosebi de o altă ctitorie târgovișteană, înălțată de Matei Basarab cu trei ani mai înainte, având de asemenea hramul Sfântul Nicolae “al domnului”, actuala biserică Sfinții Împărați4. De la începutul secolului al XIX-lea biserica a fost în grija familiei Andronescu, care i-a adăugat și hramul Sfântul Haralambie și i-a făcut unele danii și reparații. Un membru al acestei familii, Nicolae polcovnicul, conducătorul răscoalei târgoveților (târgoviștenilor) din anul 1821, a fost înmormântat la această biserică în anul 18495.

Biserica fiind “stricată” și “dezvelită” și amenințată cu degradarea, jupân Dumitru Bogasierul din Târgoviște și alți “mahalagii” au învelit-o și au zugrăvit-o la începutul domniei lui loan Caragea Voievod, după cum rezultă din două însemnări, una fiind datată în anul 1813 “după boala ciumei”6.

O serie de noi reparații s-au făcut în anul 1912, când biserica a fost pictată din nou și în anul 1942, când s-a refăcut turla de pe naos, care a fost pictată de Vasile Blendea7.

Planul, alcătuit la început dintr-un pronaos de formă pătrată, acoperit de la mijlocul secolului al XVIII-lea cu o calotă sprijinită pe arce în consolă, la care se adaugă un naos dreptunghiular – cu o boltire asemănătoare – și absida altarului, circulară în interior, a primit pe latura de vest adaosul unui pridvor mărginit de opt stâlpi din zidărie – de secțiune octogonală — și boltit cu un semicilindru dispus transversal, întărit cu două arce dublouri.

Din studiul arhitecturii bisericii deducem că meșterii din vremea domniei lui Matei Basarab au păstrat partea inferioară a zidurilor vechiului lăcaș până la actualul brâu, refăcând numai zidăria corespunzatoare registrului superior al fațadelor și bineînțeles bolțile la început probabil semicilindrice dispuse

longitudinal8 .

Numai astfel putem explica alăturarea unei zone inferioare simple, nedecorate, suprapusă de alta cu o decorație alcătuită din arcaturi gemene despărțite prin lezene, proprie arhitecturii din epoca lui Matei Basarab, ca rezultat al influenței arhitecturii exterioare a bisericii fostei mânăstiri Stelea din Târgoviște.

4.1.3. BISERICA ROȘIE

În prima jumătate a secolului al XVI-lea a fost ridicată în partea de sud a orașului, pe fosta Uliță Mare, o altă biserică de tip sală, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, dar cunoscută până târziu sub numele de biserica “Roșie” datorită culorii fațadelor sale alcătuite din cărămizi aparente.

Ca și alte biserici vechi ale orașului, și la această datele privind trecutul ei sunt puțin cam nesigure din cauza faptului că nu s-au păstrat vechile pisanii. Autorul inscripției târzii, din 1828 afirma că “s-au auzit că este zidită din temelie de dumnealui biv vel vornicul Coadă”1. Această afirmație este confirmată de numeroase documente din secolul al XVII-lea, care amintesc de biserica lui Coandă vornicul sau de la poarta lui Coandă vornic2, precum și de un document mai târziu, din 1821 unde se spunea că mahalaua bisericii Roșii “se numește a lui Coadă vornicul”3. Pietrele de mormânt din 1645 și 16524 sunt și ele dovezi importante.

Primul ctitor al bisericii, Coadă, a participat la luptele lui Radu de la Afumați cu trupele turcești (1522 – 1529), după care a ocupat dregătoriile de mare clucer (1538 – 1541) și mare vornic (1542 – 1545), jucând un rol de seamă în vremea lui Radu Paisie, domn supus turcilor. El a fost ucis de Mircea Ciobanul la 1546. Monumentul a fost ridicat, ca paraclis al curții boierești între anii 1542-1545, când ctitorul este deja menționat în documente ca fiind mare vornic, și în orice caz înainte de anul 15465.

La 1 martie 1768 biserica cu hramul Adormirii Maicii Domnului a devenit metohul mănăstirii Dealu. În zapisul de închinare, Scarlat Drugănescu, biv vel șetrar, după ce arăta că biserica “este făcută de răposații moșii și strămoșii mei”6, mărturisea că o “fierosea”ca metoh “având temere ca nu cumva și cu trecerea vremilor, să va strica și va deveni pustiire”, așa cum văzuse el “și alte multe lăcașuri dumnezeiești pre alte locuri”. Mănăstirea era obligată să poarte de grijă noului sau metoh; “și când după vreme s-ar întampla a să strica învălișu, să pue să învelească …, să facă ca să fie sfânta biserică după cum și până acum s-au păzit"7.

Într-o pisanie târzie, din anul 1828, se menționează că biserica până atunci netencuită, motiv pentru care de altfel era și numită “Roșie” cu tâmpla de lemn căzută și “în stare proastă”, a fost acoperită cu tencuială și zugrăvită “de iznoavă” și i s-a făcut amvonul de către Lazar tabacul.

Monumental ajuns până aproape de vremea noastră neschimbat de reparații sau adăugiri importante care să-i modifice aspectul inițial deși în parte era ruinat, a fost dărâmat în anul 1924 ca urmare a unei hotărâri inexplicabile a administrației de atunci a orașului.

Într-o fotografie a bisericii dinainte de demolare ni se prezintă monumentul cu planul dreptunghiular, fără abside laterale, fapt menționat și de Virgil Drăghiceanu în notele sale din 1907, având un masiv turn-clopotniță, aflat peste pronaos și cu fațadele tencuite lipsite de orice decorație.

Este greu de afirmat numai din observarea acestei imagini dacă “turnulețul” adosat laturii de nord a pronaosului care adăpostea scara de acces la turnul-clopotniță, reprezintă un adaos mai târziu sau este ridicat odată cu biserica.

Cercetări mai recente au stabilit că la biserica din Grecii de Sus -Măxineni (județul Ilfov), contemporană cu biserica “Roșie”, casa scării (“turnulețul”) de plan dreptunghiular adosată fațadei de sud aparține etapei de început a monumentului .

Ținând cont că linia cornișei bisericii “Roșii” cuprindea și turnul scării, nu excludem posibilitatea existenței aici a unui alt exemplu aparținând primei jumătăți a secolului XVI unde se constată apariția acestui element de acces la clopotniță care se va generaliza în arhitectura muntenească după aproape un secol.

Monumente muntenești de tipul “sală” ridicate în prima jumătate a secolului al XVI-lea au fost semnalate de cercetători la bisericile din Cepturoaia-Olt (ante 1529), Grecii de Sus – Măxineni (județul Ilfov, ante 1548), Drăgoiești (județul Vâlcea, ante 1530) și Cuvioasa Paraschiva din Râmnicu Vâlcea (circa 1557) din care cel puțin primele două au avut în mod cert și turn-clopotniță peste pronaos.

Fără îndoială că o investigație atentă, efectuată în primul rând prin cercetări arheologice și de arhitectură asupra altor monumente menționate ca fiind ridicate în această epocă, dar refăcute sau transformate ulterior, va surprinde și alte exemple de acest gen.

4.1.4. BISERICA GEARTOGLU

Acest lăcaș se află în plin proces de restaurare și necesită încă aprofundări din punct de vedere arheologic.

Biserica Geartoglu (sau Geanolu) este una din bisericile târgoviștene greu de datat din lipsă de izvoare. Această construcție este situată în imediata apropiere a construcțiilor fostului ansamblu mănăstiresc de la Stelea.

Informații importante despre istoricul bisericii ne aduce un document dat de Constantin Brâncoveanu, la 23 mai 1712. În acest document se spune că biserica Sfântul Nicolae era “foarte vechie, de demult, astfel încât nu se știa de cine era făcută”. “Văzând acea biserică învechită și stricată”, Pascalie, vornicul de Târgoviște “s-au apucat de o au dres, o au zugrăvit și o au înfrumusețat precum se vede, făcând lângă biserică și pivniță de piatră cu case pe pivniță”1.

Casele au fost cumpărate, pe la începutul secolului al XIX-lea de căminarul George Geanolu (Geartoglu), care “a reparat zidurile bisericii, deschizând lăcașul”2.

Acest Pascalie vornicul a fost un personaj de seamă în timpul lui Constantin Brâncoveanu, fiind amintit adeseori în documente și la “Condica vistieriei” cu prilejul lucrărilor de refacere de la curtea domnească din Târgoviște, când a îndeplinit diverse misiuni în numele domnului: achiziționează livezi de la târgoveți pentru mărirea grădinii domnului, cumpără o pivniță în fața curții domnești pe care o astupă pentru a înfrumuseța împrejurimile curții, se ocupă de viile domnești.

După moartea lui Pascalie, fiul acestuia Andronache postelnic fiind “mergătoriu la Veneția poftind ca să umble pentru învățătură, s-a dus acolo, apoi s-a călugărit și a părăsit țara. Pentru ca biserica să nu se pustiască, a rugat pe domn să o ia în grija sa, iar domnul a închinat-o ca metoh la mănăstirea Hurezi, ctitoria sa”. După călugărire, Andronache (devenit Athanasie călugărul) a cerut domnului câte 50 de taleri anual “dintru venitu bisericii ce s-au închinat la Urăzei (Hurezi) măriei tale”3.

Este foarte probabil că biserica a avut de suferit în timpul incendiului din anul 1712, când au ars casele lui Manolache mare agă, situate în imediata apropiere a bisericii4.

Mânăstirea Hurezi a primit odată cu biserica și averea acesteia formată din prăvălii în oraș, vii în dealul Târgoviștei, livezi și robi țigani. O parte din aceste bunuri s-au înstrăinat în timpul ocupației Olteniei de către austrieci (1718 -1739), când mânăstirea Hurezi nu s-a putut ocupa de administrarea ei.

Lipsită de avere și îngrijire, în secolul al XVIII-lea biserica s-a degradat treptat. Dintr-o catagrafie din 12 martie 1787 reiese că biserica era “pe dinafară netencuită și făr de ferestre, ușile de la intrare erau putrede, biserica nu avea pardoseală, zugrăveala era căzută pe de o parte, iar clopotnița era descoperită de tot”. Într-o stare asemănătoare se găseau și casele construite de Pascalie vornicul lângă biserică5.

În casele de lângă biserică – dispărute între timp – și-a instalat comandamentul Alexandru Ipsilanti, în timpul scurtei sale șederi la Târgoviște. Martorii acestui eveniment spuneau că pe scara de la intrarea principală 1-a primit comandantul Eteriei pe Tudor din Vladimiri, ridicat din mijlocul pandurilor săi prin complotul pus la cale de Iordache Olimpiotul. Tot aceștia adăugau faptul că Ipsilanti a dat ordin ca Tudor să fie închis în biserica din curtea comandamentului, după care conducătorul revoltei a fost transportat la mitropolie. Represaliile oștilor turcești din anul 1821au afectat și acest edificiu care a rămas în stare de ruină până în 1828, când a intrat în grija clucerului Nichita Formac, rudă a lui Geanolu care îi face o reparație radicală, consemnată în pisania din 1860, aflată deasupra ușii de intrare în pronaos6.

În timpul celui de al doilea război mondial când biserica se ruinase, Comisia monumentelor istorice a inițiat o colectă publică din fondurile căreia a făcut o învelitoare pentru protecția bolții și a zugrăvelii.

În anul 1953 o furtună puternică a smuls însă această învelitoare, iar biserica a rămas descoperită.

Particularitățile în alcătuirea planului, structura boltirii și realizarea decorației au suscitat interesul unor recente cercetări de specialitate care au încercat să precizeze atât momentul construirii cât și etapele de construcție parcurse în timp de acest edificiu.

Planul ctitoriei, de forma unui dreptunghi alungit care măsoară 16,5 x 6m, compus dintr-un naos și pronaos despărțite printr-un arc dublou, este încheiat spre est cu absida altarului poligonală atât în interior cât și în exterior, cu un decros minim față de corpul navei. Monumentul este dominat de un înalt turn-clopotniță, dispus către vest, având adosat pe latura de sud o mică construcție care adăpostește scara de acces la camera clopotelor.

O analiză mai amănunțită a edificiului a relevat însă și alte elemente de interes particular – cum sunt: cele 3 ferestre bifore de pe laturile de est, vest și nord ale turnului clopotniță, o boltă înaltă, semicilindrică, dispusă transversal, aflată sub turn și care îi susține nivelul superior, decorarea fațadelor de vest, sud și nord cu câte două firide terminate în arc frânt, precum și urmele unor contraforturi care sprijineau fațadele – au constituit argumente suficiente pentru extinderea cercetărilor asupra monumentului7. Efectuarea în anul 1972 a unor sondaje arheologice a furnizat informații suplimentare în legatură cu datarea acestei ctitorii și precizarea etapelor de construcție.

În sondajele făcute la exterior, pe latura nordică au fost descoperite fundațiile a două contraforturi cu secțiunea în formă de L precum și ale altor contraforturi situate în fațadele laterale, având secțiunea dreptunghiulară, care au fost demolate ulterior.

Aceleași sondaje arheologice au condus la constatarea că în dreptul contraforturilor în formă de L, fundațiile nu prezintă continuitate.

Aceste observații extinse atât la nivelul elevației fațadelor, cât și în interior, prin descoperirea pe linia acestor contraforturi a fundației unui zid dispus transversal, au permis stabilirea a două etape de construcție.

Prima etapă este reprezentată prin construcția dreptunghiulară a naosului bisericii, înconjurată la exterior de 8 contraforturi al căror traseu mai poate fi urmărit pe înălțimea fațadelor și boltită cu un semicilindru, încheiată spre est cu o absidă a altarului, acoperită cu trei segmente de bolți.

Cea de a doua etapă este reprezentată de turnul-clopotniță (partea de vest a monumentului) susținut de bolta semicilindrică transversală și întărit la colțuri cu două contraforturi înalte dispuse oblic.

Rămâne de stabilit în continuare cărei perioade aparține fiecare etapă. Descoperirea unei monede ungurești de argint din anul 1654, într-un mormânt aflat în interiorul bisericii actuale aflat în nord-vest a sprijinit propunerea de datare a primei etape în secolul al XVI-lea. Întrucât așezarea acestui mormânt chiar sub pragul intrării părții adăugate pare puțin verosimilă, presupunem că el a aparținut unui cimitir aferent vechii biserici, iar moneda ar putea constitui un terminus ante quem pentru datarea primei etape de construcție către mijlocul secolului al XVI-lea8.

Această propunere de datare este susținută de faptul că tot arheologic s-a stabilit că în zona exterioară a monumentului, grosimea mică a stratului depunerilor anterioare constucției bisericii, numărul mare de înhumări, sau diversele urme de zidărie descoperite în interior ca urmare a numeroaselor refaceri, constituie dovezi ale unei destul de îndelungate perioade de folosire a edificiului.

În ceea ce privește datarea construcției aparținând celei de a doua etape, analizăm unele elemente de arhitectură care-i aparțin. Prin plastica monumentală marcată de turnul-clopotniță de pe pronaos, cu turnulețul alăturat al scării, amplasat pe latura de sud ca și prin existența celor trei ferestre bifore ale aceluiași turn, biserica Geartoglu se aseamănă cu cea a fostei mânăstiri Strehaia, construită în anul 16459.

Contraforturile oblice, care întăreau colțurile dinspre vest ale construcției, au fost, fără îndoială, inspirate de arhitectura bisericii Stelea, contemporană cu biserica de la Strehaia.

Pe baza acestor considerente, se propune că momentul construirii adaosului dinspre vest al acestui edificiu religios să fie plasat dupa 1645, dar nu mai târziu de 1650, anul ridicării, tot la Târgoviște, a bisericii Sfinții Împărați, care structural și decorativ marchează o altă etapă, calitativ superioară, în evoluția acestui tip de monument.

Fără îndoială că cercetările arheologice mai ample care se efectuează și se vor efectua, vor aduce precizări mai riguroase asupra datării celor două etape de construcție ale monumentului.

4.1.5. BISERICA PAROHIALĂ CATOLICĂ SFÂNTUL FRANCISC

Ca și în celelalte vechi orașe de reședință ale Țării Românești – Curtea de Argeș și Câmpulung – și la Târgoviște, în rândul populației s-au așezat grupuri de imigranți de confesiune catolică, veniți de dincolo de Carpați.

Pentru aceștia a fost înălțată biserica catolică cu hramul Sfântul Francisc amintită documentar încă din anul 1532, când Franceso della Valle din Padova arată că în Târgoviște “a fost ridicată o biserică Sfântul Francisc”, unde trăiau “câțiva călugări observanți”1.

Călătorii străini care au trecut prin Târgoviște în secolele XVI – XVII au consemnat în relatările lor atât aspectul, cât mai ales starea de conservare a lăcașului. Astfel, Jeronim Arsengo spunea că în 1518 din cele două biserici catolice exitente la Târgoviște “una este a Sfântului Francisc … în bună stare”, deși “are nevoie de puțină refacere”2.

În cadrul aceleiași relatări asupra situației bisericilor catolice din Târgoviște, Pietro Deodato Bakšić constată că biserica Sfântul Francisc este “mare și frumoasă”, dar ruinată, întrucât nu se mai păstrau decât zidurile.

În continuare, Bakšić arată că biserica “e lungă de peste 40 de pași și lată de 14, are ferestre mari, făcute din piatră albă în formă de cruce și clopotniță mare ca o fortăreață”3.

În urma unor sondaje arheologice efectuate în zona actualei biserici catolice, construită în parte pe locul celei vechi în 1857, s-au identificat fundațiile lăcașului cu hramul Sfântul Francisc, îngăduind totodată reconstruirea parțială a planului care măsura 28,5m lungime și 8,25m lățime în exterior4.

Biserica, având o singură navă și un cor relativ redus este încheiată la est de absida altarului, de plan poligonal.

Pe latura de nord – singura care a putut fi cercetată integral — se aflau trei contraforturi situate în punctele de împingere a arcelor transversale.

Zidurile de cărămidă, având în interior o umplutură din emplecton de piatră de râu înecată în mortar, erau groase de 0,65-0,80 m și tencuite. În interiorul zidurilor demolate se mai păstrau resturi din pardoseala din cărămidă de format dreptunghiular sau pătrat5.

Unele morminte descoperite pe latura de est a bisericii au fost datate – după monedele găsite în inventarul funerar – la mijlocul și în a doua jumătate a secolului al XVI-lea.

Cea mai veche monedă identificată avea înscris anul 15556, constituind astfel un terminus post quem pentru datarea edificiului către mijlocul secolului al XVI-lea.

O fotografie din secolul trecut înfățișa biserica în stare de ruină, construită din cărămidă, încheiată cu o absidă poligonală și având lateral, către sud, un masiv turn-clopotniță.

4.2. TIPUL STRUCTURAL AL EDIFICIILOR DE PLAN TRICONC

Preferința evidentă manifestată de arhitectura bizantină pentru planul triconc în construcția bisericilor în special a celor din cuprinsul mănăstirilor, se explică prin considerente de ordin dogmatic și funcțional.

Atât importanța simbolică a formei de cruce și a cifrei “trei” cât și rezolvarea naosului într-o structură adecvată modului specific de desfășurare a ritualului cerut de o biserică de mânăstire, caracterizat prin dialogul corurilor de călugări aflate la cele două strane opuse, au determinat adoptarea pe scară largă a acestui tip de edificiu în întrega arie de cultură și civilizație bizantină.

Prima perioada de manifestare a construcțiilor de plan triconc aparține secolului al VI-lea și aceste monumente sunt reprezentate de capele funerare, martirioane sau baptisterii (între care și cel anexat bazilicii de marmoră de la Tropaem Traiani).

În evoluția acestui tip structural din zona balcano-dunăreană, după ce între secoleleVII – IX se constată o întrerupere, începând din secolul al X-lea se constată un puternic reviriment prin apariția unor variante noi, proprii centrelor ideologice ale lumii ortodoxe Ohrida și Athosul.

În această perioadă apare așa-zisul tip de biserică “athosit” care reprezintă o sinteză între structura “în cruce greacă și cea triconcă”. O altă variantă de mare complexitate a edificiilor de plan triconc este cea “moravă” rezultată din îmbinarea tipului cruciform bizantin cu cel al bisericilor cu navă unică din Rascia.

După o etapă de cercetări, activitatea creatoare a școlii morave s-a concretizat într-un grup de monumente de interes deosebit, ridicate în secolul al XIV-lea.

În timpul regimului otoman – încheiat în anul 1459 – arhitectura Serbiei nu a mai găsit resursele necesare pentru crearea în continuare a unor monumente majore.

În schimb, Țara Românească a cunoscut o perioadă deosebit de viguroasă a arhitecturii, începând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

Intensa activitate constructivă desfășurată pe teritoriul statului feudal muntean, materializată în această etapă de început prin realizarea unor edificii de plan triconc la Vodița, Cotmeana și Cozia trebuie pusă în legătură cu organizarea vieții monahale.

În țara noastră, modelul acestui tip structural în evoluția arhitecturii religioase prin complexitatea rezolvării spațiale l-a reprezentat biserica mânăstirii Cozia, ridicată din inițiativă și în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, în jurul anului 1388.

Bisericile de plan triconc construite la Târgoviște între secolele XIV -XVIII preiau în forme prelucrate modelul Coziei. Urmărirea transformărilor treptate pe care le-au suferit monumentele târgoviștene de plan triconc de tipul Coziei, coroborată cu datarea lor în funcție de elementele furnizate de cercetarea izvoarelor istorice sau de rezultatele săpăturilor arheologice ne-au permis încadrarea acestora într-o anumită evolutie logică, în cadrul căreia apariția bisericii mânăstirii Dealu reprezintă un moment culminant.

În categoria edificiilor de plan triconc de pe teritoriul Țării Românești intră:

biserica mânăstirii Dealu;
biserica mânăstirii Gorgota;

biserica mânăstirii Cobia;

biserica mânăstirii Viforâta.

4.2.1. BISERICA MÂNĂSTIREA DEALU

Mânăstirea Dealu este așezată pe un vârf de deal ce domină lunca Ialomiței în apropierea orașului. Această mânăstire este una din cele mai vechi ctitorii din județul Dâmbovița care probabil a fost întemeiata încă din vremea lui Mircea cel Bătrân.

Ea exista la 17 noiembrie 1431, când Alexandru Aldea îi face danie două sate, Alexeni și Răzvad, pentru pomenirea lui Mircea cel Bătrân, tatăl voievodului și prezumtivul ctitor1.

La 28 martie 1451, Vladislav al II-lea întărea mânăstirii alte trei jumătăți de sate, precum și muntele Brăteiul2, ceea ce dovedește că, încă din această perioadă, exista aici o mânăstire mare și bogată. La moartea sa, în anul 1456, domnul Țării Românești a fost îngropat în această mânăstire, devenită ulterior necropola domnească.

Această primă construcție de la Dealu a dispărut, ea fiind înlocuită cu o alta în vremea domniei lui Radu cel Mare (1495 – 1508).

Ruinarea primului lăcaș, precum și dorința domnului de a ridica lângă capitala țării o mânăstire care să le întreacă pe toate celelalte prin strălucirea sa, au fost motivele reconstruirii mânăstirii de către Radu cel Mare.

Astfel, domnul “a început să zidească și să înnoiască și din temelie a ridicat cu toate bunătățile și cu mare frumusețe a înfrumusețat acest hram”3.

Aceste lucrări au început la 26 august 1499, după cum se arată într-o inscripție rămasă de la vechea clopotniță a mânăstirii4; la început au fost reconstruite clădirile mânăstirii și apoi biserica. Inscripția slavonă încadrată în frumoase chenare, sculptată în piatră, deoparte și de alta a ușii de intrare în biserică, precizează că lăcașul a fost sfințit la 4 decembrie 1501. Activitățile de reconstrucție au durat doi ani, din 1499 până în 1501.

Domnul Radu cel Mare a murit înainte de a termina mândra ctitorie de la Dealu. Cei care au dus mai departe activitatea lui Radu cel Mare au fost Vlăduț Voievod și Neagoe Basarab.

Vlăduț Voievod a fost fratele lui Radu cel Mare și își va găsi odihna între zidurile bisericii. El “a isprăvit” mânăstirea, după cum arată o însemnare publicată anterior; aceasta dovedește că lucrările de zidărie au fost terminate între anii 1510-1512.

Neagoe Basarab (1512 – 1521) a zugrăvit pentru prima oară biserica în anul 1514. Într-un document din 13 decembrie 1514 – 1519 acest mare personaj din istoria Târgoviștei spunea că “Radu voievod care ridicase din temelie a trecut din această viață de deșertăciune și acest mai sus-zis hram 1-a lăsat nesăvârșit de Sfânta Scriptură”. Domnul arată mai departe că “văzând o atare întemeiere, zidire împărătească și cât a fost neterminat … 1-am împodobit cu Sfânta Scriptură și 1-am sfârșit; aceasta ca să ne numim și noi ctitori cu mai sus-numitul Radu voievod, ctitor și clăditor al acestui hram”5.

Cronica țării amintește și ea acest fapt, precizând că biserica a fost zugrăvită “cu văpsele și cu aur”6.

În această perioadă biserica impresiona pe contemporani prin splendoarea ei.

Gavril Preotul spunea că “lăcașul este tot de piatră cioplită și stâlpii ușilor și ferestrelor tot de marmură…, biserică frumoasă”7.

La mijlocul secolului al XVII-lea Paul de Alep va remarca unele asemănări cu biserica mânăstirii de la Curtea de Argeș; el arată că zidurile bisericii erau “lucrate și ornate cu piatră fină, iar ferestrele încadrate cu marmură albă”8.

În secolul al XVI-lea, după reconstrucția ei, mânăstirea Dealu a devenit o importantă necropolă domnească, îndeplinind acest rol începând din anul 1508, data înmormântării aici a lui Radu cel Mare, ctitorul bisericii9. După această dată au mai fost înhumați aici jupânița Caplea, sora lui Radu cel Mare (1511), Vlăduț voievod, fratele lui Radu cel Mare (1512), Radu vodă Badica, fiul lui Radu cel Mare (1524), Vlad Înecatul (1532), Pătrașcu vodă cel Bun, nepotul primului ctitor (1567) și Mihai Movilă (1608)10.

În anul 1603 tot aici a fost adus, prin grija clucerului Radu Buzescu capul lui Mihai Viteazul, ucis într-un mod foarte crud pe Câmpia Turzii. Pe piatra de mormânt care acoperă capul marelui erou clucerul Buzescu a pus să se scrie această frumoasă inscripție: “Aice zace cinstitul și răposatul capul creștinului Mihail, marele voievod, ce a fost domn Țării Românești și Ardealului și Moldovei; cinstitul trup zace în câmpii Tordei. Și când 1-au ucis nemții anii au fost 7109 (1601), în luna lui august 8 zile. Această piatră o pus jupân Radu Buzescu și jupânița egumenă Preda11 .

Mihai Viteazul a locuit un timp în mânăstirea Dealu, unde a primit în anul 1598 pe comisarii imperiali cu care a încheiat cunoscutul tratat de alianță cu împăratul Rudolf al II-lea. În această perioadă, orașul Târgoviște suferise Dealu, a avut de suferit din cauza armatei lui Gabriel Bathory, care a intrat prin surprindere în țară în decembrie 1610. Fostul mitropolit Matei al Mirelor egumenul din acea perioadă al mânăstirii spunea că oștenii au furat “toate giuvaerele” bisericii “sfărâmând mormintele domnilor … și stricând lespedele bisericii”, în speranța că vor găsi aici comori. Cu același prilej a fost luat “și plumbul ce acoperea biserica”12.

În anul 1614 Radu Mihnea, vizitând mânăstirea găsea lăcașul stricat și lovit și sărăcit și jefuit și surpat cu totul de unguri (ultima afirmație fiind fără îndoială exagerată) iar “chiliile și celelalte case pustiite”.

Pentru reparațiile necesare, domnul a donat mânăstirii Satul Nou, scutit de dări, din veniturile căruia (100 de galbeni pe an) călugării trebuiau “să întărească și să dreagă sfânta mânăstire”. Domnul a făcut această danie la rugămintea lui Matei mitropolitul Mirelor egumenul mânăstirii din acea perioadă, care 1-a asigurat că, ajutând mânăstirea, va fi ,,noul ctitor al sfântului lăcaș”13.

Radu Mihnea a continuat să ajute mânăstirea și în anul următor 1615, când scutea de dări un alt sat al mânăstirii, ale cărui venituri urmau a fi utilizate ,,pentru zidirea ei și ajutor al bisericii”14.

Este foarte probabil ca mânăstirea a fost reparată sub egumenia lui Matei al Mirelor, deoarece în documentele posterioare nu se mai spune nimic despre situația în care se găsea mânăstirea în perioada 1614 – 1615; banii proveniți din scutirile de dări acordate după această perioadă urmau să fie ,,de întărire sfântei mânăstiri și de hrană părinților"15.

Leon Tomșa a afirmat în documentul din 14 februarie 1630 prin care închina mânăstirea ca metoh la mânăstirea Ivir de la Athos, deoarece era “să se pustiască și să se nimicească”, justifică această închinare, desființată și de Matei Basarab la l63916.

În timpul domniei lui Șerban Cantacuzino mânăstirea a fost jefuită de niște tâlhari veniți din Țara Bârsei. După cum arăta domnul țării, într-o scrisoare din 24 mai 1686, hoții prădaseră “multe odoare de argint … în valoare de circa 50 de ocale, care erau daniile unor numeroși voievozi de mai multe sute de ani”.

La 1 aprilie 1688, hoții nu fusesera încă prinși, deși domnul cerea din nou principelui Transilvaniei să ia măsuri pentru prinderea lor și restituirea obiectelor de argint ale mânăstirii17.

După această tâlhărire, mânăstirea a fost din nou jefuită de trupele austriece, intrate în țară în toamna anului 1689. Într-un document din 20 iunie 1691, Constantin Brâncoveanu arată că “în zilele domniei mele, întâmplându-se oști grele de păgâni de au intrat în țară aici, de nemți despre țara ungurească, au făcut multă stricăciune și prăzi grei țărei” prilej cu care “jefuit-au și într-această sfântă mânăstire ce au găsit”18.

Domnul Constantin Brâncoveanu, mare ctitor, nu a neglijat nici mânăstirea Dealu, ajunsă în acea perioadă într-o stare precară.

O pisanie din anul 1713 – considerată “pisania cea mai adevarată a sfântei mânăstiri Dealu” – ne oferă informații noi despre situația lăcașului la începutul secolului al XVIII-lea. După ce a fost terminată “cu toate trebuințele și podoabele ei” de Vlăduț voievod și zugrăvită de Neagoe Basarab la 1514 -1515, pisania precizează că Constantin Brâncoveanu, văzând că “de multă vreme învechindu-se multe se stricase și se dărâmase …, toate cele ce era prea învechite au pus de le-au dres și le-au înnoit și mai bine le-au tocmit ca de iznoavă mai toate”19.

Constantin Brâncoveanu a făcut bisericii o nouă zugrăveală “peste tot”, precum și o tâmplă nouă. Pisania ne oferă și numele zugravilor: Constantin, Preda, Nicolae și Radu adică aproximativ aceeași echipă care a pictat și mitropolia din Târgoviște în perioada 1707 – 1709.

Într-un pomelnic din anul 1738 se precizează că Constantin Brâncoveanu “au zugrăvit biserica a două oară și au acoperit-o cu aramă”, probabil în urma stricării vechiului acoperiș20 .

Tot același lucru îl spune și cronicarul oficial al domnului, Radu Greceanu, după care, la 1713, domnul “au învelit mânăstirea Dealu păste tot cu table de aramă și o au înfrumusețat precum pe dinlăuntru cu zugrăvele și cu alte odoare, așa și pă dinafară”21.

După domnia lui Constantin Brâncoveanu, în perioada fanarioților ca și multe alte mânăstiri din țară, mânăstirea Dealu neîngrijită de călugări, a început să se ruineze. La 26 aprilie 1760 stolnicul Badea Știrbei arăta domnului că mânăstirea “se află la mare sărăcie și stricăciune și toate împrejurimile ei sunt dărăpănate”22 .

O catagrafie din 1795 ne vorbește despre situația precară a clădirilor mânăstirii, unde se spune că biserica avea turlele și bolta altarului “învălite cu aramă din vechime”; în rest era “șăndrilită cu șăndrilă de brad”. Din aceeași catagrafie aflăm și modul cum erau dispuse clădirile mânăstirii. Pe latura de răsărit a bisericii se găseau “casele cele mai mari egumenești” care erau “crăpate de cutremur”; sub aceste case se afla o pivniță. În curte se mai găseau și alte clădiri mai modeste: “din jos, despre răsărit” erau patru odăi, iar în partea de vest “trei odăi și două cămări … și trei beciuri dedesupt”; în rândul acelorași camere “mai sunt osăbit două odăi”. În partea de nord a curții se aflau cuhnia, trapeza și clopotnița. Curtea mânăstirii era înconjurată de un zid.

În același an, 1795, mânăstirea “ajungând la proastă stare și dărăpănare” iar reparațiile neputându-se face “fără grea cheltuială” Alexandru Ipsilanti a numit egumen pe Dionisie Lupu, care a promis că va “preface” și reînnoi “cele stricate” din mânăstire dacă va fi lăsat aici “cât va trăi”. Și adevăr egumenul a reparat biserica și chiliile lucrările fiind gata în anul 1801.

După terminarea reparațiilor efectuate anterior anului 1801, cutremurul din 1802 “risipește toate la pământ”; Dionisie Lupu “de isnoavă al doilea rând le-au făcut la loc, încă mai și cu adaos”29, clădind foișoare în fața caselor mânăstirești24.

În anul 1832 mânăstirea Dealu a fost vizitată de generalul Pavel Kiselev care i-a făcut un scurt istoric în care a acordat o mare atenție mormintelor domnești din pronaosul bisericii și ne-a lăsat această descriere lapidară: “biserica era făcută din piatră brută, iar casele care stau împrejurul bisericii sunt toate vechi. Lângă biserică există o grădină bună, aparținătoare mânăstirii"25.

Mânăstirea Dealu era una dintre cele mai bogate mânăstiri din Țara Românească, dar din neglijența egumenilor aceste venituri nu erau utilizate pentru întreținerea lăcașului.

În 1836 Departamentul treburilor bisericești cerea mitropoliei “să silească pe egumenul Acachie să răspundă banii datorați, din care să se întâmpine cu un ceas mai înainte dregerea sfintei biserici pentru a nu ajunge în starea de dărăpănare întru care acum se află împrejmuirea” mânăstirii.

În anul 1838 s-a produs un cutremur care a cauzat mari pagube mânăstirii “au căzut două turle mici ale bisericii, dintre care una a picat pe jos, sfărâmând și din învelișul turlei celei mari o bucată; iar cealaltă încă se ține atârnat și, de va da un vant, cade și aceea. Paraclisul cu zidul cel mare despre curte s-au surpat jos. Trei odăi cu o cămară de lângă paraclis s-au dărâmat cu totul. Casele egumenești de dinaintea bisericii au rămas numai doi păreți".

După acest cutremur s-au făcut unele mici reparații, dar mânăstirea era în ruină. La 10 noiembrie 1841 se trimitea domnului o jalbă în care se arăta “jalnica stare” a mânăstirii “dimpreună cu toate împrejurimile sale” și se cereau măsuri pentru “preînoirea” mânăstirii după un plan întocmit de arhitectul statului26.

La 19 decembrie 1841, egumenul arată mitropoliei că este “neapărată trebuință … să se refacă și să să dreagă mânastirea cu toate zidirile …, fiind toate dărăpănate și în stare prea jalnică ,.., atât încât plouă, ninge și viscolește într-însa ca afară și cei ce săvârșesc în biserică sfintele slujbe stau cu temere și frică ca nu cumva din cel mai mic vânt sau vijelie să cadă picturile și zidurile pe dânșii, care abea stau aninate"27.

În anul 1842 George Bibescu vizitând mânăstirea – el fiind unul din marii restauratori din secolul al XIX-lea – a hotărât refacerea lăcașului.

Prin urmare în anul 1844 se alocau astfel 834.096 lei din bugetul Casei Centrale pentru refacerea mânăstirilor Dealu și Bistrița, hotărându-se clădirea din nou a tuturor “încăperilor și împrejmuirilor” aflate “în cea mai proastă stare”.

În primăvara anului 1845 au început lucrările după planul întocmit de arhitectul mânăstiresc Ioan Schlater. Ele au constat în principal din reclădirea caselor din interiorul mânăstirii și a turnului-clopotnița, din repararea porțiunilor deteriorate ale paramentului bisericii, ca și din restaurarea turlelor, cărora li s-au adus unele modificări28.

Cezar Bolliac, care vizita în anul 1845 mânăstirea, spunea: “de departe mânăstirea Dealu pare o corabie cu două catarguri plutind în azur; de aproape este o bisericuță în stil bizantin, toată de gresie, de a cărei gentileță și eleganță nu se poate sătura ochiul”. El găsea că biserica a fost construită în aceeași manieră ca și biserica lui Neagoe de la Argeș: “același stil de arhitectură, aceeași manieră de tăiat și legat petrile și aceeași mână de meșter la puținele ei ornamente”. În perioada vizitei lui Cezar Bolliac se începuse “prefacerea mânăstirii … pe un plan foarte frumos”. Aceste lucrări de refacere au durat până în anul 1846. Date despre acestea ne oferă un raport al arhitectului Joan Schlatter din 13 noiembrie 1847, când aceste lucrări erau aproape finisate. Din acest raport aflăm că la data amintită “casele domnești și arhierești s-au zugrăvit din roșu și s-au învelit peste tot cu fier; și zidul de piatră al terasei ce desparte aceste două clădiri s-au ridicat până la parmalâc; asemenea și clădirea mică dinspre apus s-a isprăvit din roșu, fiind și acoperișul ridicat, care însă până acum nu s-au învelit cu fier… De la clădirea cea mică dinspre răsărit s-a ridicat temelia din afară cu un taluz de piatra cioplită, iar pivnița de zarzavaturi, ce se împreună cu această clădire, s-a isprăvit, având numai a se îmbolti și zidurile încăperilor ce se face deasupra ei s-au ridicat la înălțimea de vreo 10 palme și s-a învelit vremelniceste pentru iarnă peste tot cu scânduri”. Săpăturile pentru noile construcții erau mult îngreunate de faptul că în pământ se găseau “o mulțime de temelii vechi”29.

Biserica a suportat și ea o serie de transformări, printre care cea mai însemnată este refacerea turlelor mici; se începuse cioplirea unor pietre pentru refacerea lor, dar nu se începuse încă zidirea.

În anul 1849 Johan Avild Dorben a fost însărcinat să zugrăvească tâmpla bisericii “după chiar stilul răsăritean”. Tâmpla a fost finisată abia în anul 1853, ea fiind lucrată de sculptorul Friedrich Schiller.

Tot în anul 1853 s-a început și pictarea bisericii de către pictorul francez A. Dérigny, deși mitropolitul preferase pe Gheorghe Tattarescu, cu care “patria noastră se poate făli”. Lucrările au fost finisate în anul 1856.

Cu toate acestea, în anii următori o parte a “edificiului” mânăstiresc “amenința căderea” din cauza pământului “foarte slab”, fiind necesară construirea unor noi ziduri “de rezistență” a părții ce amenința să cadă; este vorba de clădirile din partea de apus a incintei.

O catagrafie din anul 1861 prezenta complexul de clădiri astfel: “biserica de zid și pe dinafară îmbrăcată cu lespezi de piatră cu trei turle, de asemenea de piatră; învelitoarea ei și a turlelor este cu table de aramă și pe alocuri cu fier”30.

În partea de apus a curții se găsea “apartamentul domnesc cu două etajuri, de care se ține un șir de încăperi cu un etaj până la clopotniță”. Apartamentul domnesc avea la etaj cinci camere pentru domn și doamnă, iar sub “casele domnești” se găseau numeroase alte odăi, între care: sala de mese, apartamentul egumenului, “încăperile economii, trapezăria, numerotate de la 6 la 64. În mijlocul ambelor apartamente, cel domnesc și cel egumenesc, se află o terasă cu 20 de stâlpi de zid, acoperită cu tablă de fier”.

Casele domnești și arhieresti aveau câte “un fronton despre orașul Târgoviște”, care – după opinia arhitectului J. Schlatter – “au dat o mai mare înfrumusețare a celor fațade”. Apartamentul ce a aparținut domnului era foarte frumos mobilat.

Între anii 1845 – 1856 mânăstirea a fost restaurată, dar în anul 1881 o comisie formată din arhitectul G. Mandrea și scriitorul Ioan Slavici constata că situația clădirilor nu era dintre cele mai bune.

În raportul realizat de cei doi, se spunea că “turlele nu sunt bine învelite și acum, de mai mulți ani, ele sunt bântuite de ploaie. Încetul cu încetul bolta bisericii a prins iar umezeală, s-a mucezit și, dacă nu se vor lua măsuri din vreme, ea se va surpa în cele din urmă”. Ei cereau reparația generală a învelișului. În acel timp “zugrăveala bisericii în turle și în genere pe bolta bătută de ploaie e ștearsă, încât pe alocuri abia se mai vede”. Pereții bisericii erau stricați în afară, mai ales în partea de nord, atât din cauza ploii și a zăpezii, cât și a prostului obicei ce-1 aveau unii vizitatori de a-și “eterniza” numele scrijelindu-1 pe piatră.

“Cetatea” mânăstirii în care se instalase o cazarmă avea și ea nevoie de importante reparații. Considerandu-1 “cel mai prețios monument al țării”, după biserica episcopală de la Curtea de Argeș, comisia cerea să se ia măsuri pentru conservarea acestui monument istoric.

În anul 1879, în noile clădiri ale mânăstirii s-a instalat “Școala divizonară de ofițeri”, apoi la 1890 – 1891 “Depozitul de arme al armatei”, la începutul secolului XIX “Școala copiilor de trupă”, iar în anul 1912 “Liceul militar Nicolae Filipescu”31.

La începutul secolului XIX biserica mânăstirii Dealu se înfățășa lui Nicolae Iorga ca “o minune a artei medievale”. “Lespezi mari de piatră, prinse în scoabe de fier alcătuiesc păreți de o putere neobișnuită în grosime și-n înjghebarea lor de stâncă. Două turnulețe octogonele în față și unul mai mare la mijioc. Cele mai delicate și mai felurite horbote de piatră înconjoară pisania împărțită la dreapta și la stânga ușii de intrare sau împodobesc baza, tivesc ferestrele turnurilor. Gustul cel mai ales s-ar opri fermecat înaintea acestei armonii durate pentru o mie de ani”.

Cutremurul din anul 1940 a cauzat mari stricăciuni mânăstirii, dărâmând turlele bisericii, partea superioară a clopotniții și avariind clădirile din 1912, care au fost refăcute între anii 1953 – 195632.

În anii următori mânăstirea și-a recăpătat strălucirea avută odinioară. Biserica a fost restaurată, refăcându-se turlele mici și tamburul celei mari, împreună cu elementele de pietrărie ce fuseseră dizlocate din parametrul lăcașului. A fost reclădită clopotnița și chiliile care încadrează biserica pe cele patru laturi. Încăperile – reclădite după modelul vechilor construcții mânăstirești cu pridvoare deschise spre incintă, și cu arcade sprijinite pe stâlpi de caramidă, oferă vizitatorului un aspect plăcut și îngrijit.

În ceea ce privește activitatea culturală realizată în acest lăcaș de-a lungul secolelor, aceasta a fost laborioasă.

După unele opinii, este posibil ca aici, la Dealu, a fost instalată tiparnița călugărului Macarie care a realizat primele tipărituri din Țara Românească (1508 -1512).

La începutul secolului al XVII-lea la mânăstirea Dealu a locuit învațatul Matei, mitropolit al Minelor și egumen al mânăstirii, autorul a două lucrări istorice deosebit de importante: o povestire pe scurt despre invadarea țării de către oștile lui Gabriel Bathory în iarna 1610 – 1611, precum și o cronică în versuri ce cuprinde Istoria celor întâmplate în Țara lui Șerban vodă până la Gavril vodă care domnește acum … (1618).

Perioada de domnie a lui Matei Basarab a fost o epocă cu importante realizări culturale. În acest timp a fost instalată aici tiparnița domnească, adusă de la mânăstirea Govora în anul 1644.

La mânăstirea Dealu, s-a tipărit Liturghierul din 1646, precum și Imitația lui Hristos (1647), traducere realizată de Udriște Năsturel după Imitatio Christi, opera de largă circulație în evul mediu33.

Revirimentul constructiv care caracterizează începutul secolului al XVI-lea remarcabil atât din punct de vedere cantitativ prin intensificarea activității ctitoricești de ridicare de noi monumente, cât mai ales calitativ, prin îmbogățirea formelor de plan ale structurilor spațiale și plasticii monumentale sau decorative este marcat de biserica mânăstirii Dealu.

Explicația acestui eveniment trebuie căutată în specificul condițiilor generale istorice și politice ale perioadei, în dorința ctitorilor de a reliefa rolul preponderent ce-i revenea Țării Românești dupa prăbușirea sub dominația otomană a statelor sud-dunărene, ca apărătoare a bisericii creștine de răsărit exprimată prin importante donații făcute așezămintelor orientului ortodox, iar pe plan intern se manifestă intenția de a imprima o anumită notă de grandoare construcțiilor religioase ridicate, expresie a semnificațiilor de independență pe care acestea trebuie să o aibă.

De asemenea, nu trebuie neglijat nici aspectul refacerii economice și demografice a țării, prilejuit de relativa stabilitate a domniei încă din vremea lui Vlad Călugărul (1482 – 1495), venită după dăunatoare lupte interne, urmate de rapide schimbări de domni, ca și bunele relații statornicite cu Poarta, care înlăturau paguboasele incursiuni de jaf turcesc, favorizând astfel înălțarea unor ctitorii importante.

Din întregul complex monastic înălțat în acea vreme la Dealu se mai păstrează în prezent numai biserica “frumoasă și minunată”, după cum o descriu în cuvinte frumoase călătorii străini ce au vizitat-o în decursul timpului.

Planul bisericii mânăstirii Dealu este influențat de trăsăturile generale ale tipului de plan trilobat înfățisat de cel al bisericii mari a mânăstirii Cozia, căruia meșterii constructori i-au adus importante schimbări inovatoare.

Față de monumentul de la Cozia, biserica mânăstirii Dealu se remarcă printr-o sporire a spațiului afectat pronaosului prin amplificarea lungimii. Nota de puternică originalitate pe care a căpătat-o ctitoria lui Radu cel Mare de la Dealu față de edificiile anterioare ce aparțin aceluiași tip de plan rezultă din împărțirea pronaosului printr-un arc transversal în două travei inegale, dintre care cea mai îngustă, dispusă către răsărit, este despărțită printr-un arc longitudinal scurt și relativ lat în două spații pătrate egale, deasupra cărora se ridică două turle mici.

Structura naosului este caracterizată prin acoperirea sa cu o boltă unitară semicilindrică, întreruptă în dreptul absidelor laterale de o turlă de mari proporții. În pereții laterali care susțin această boltă în leagăn, sunt adâncite patru firide dispuse simetric; două mai strâmte către vest fac pandantul a două firide mai largi, amplasate către altar, toate având scopul de a mări spațiul interior al naosului fără a slăbi rezistența la împingerea în afara a bolții. Prin intermediul pandantivelor se obține la partea superioară a spațiului central posibilitatea de trecere de la planul pătrat la cel circular al tamburului turlei, ridicat în exterior, ca și turlele mici, pe baze prismatice și luminat de opt ferestre înalte.

Partea dinspre răsărit, desparțită de naos printr-un iconostas de lemn adăugat recent, este alcătuită dintr-o absidă mare de formă circulară – altarul, boltit cu o semicalotă. Din cele șase ferestre, care luminează edificiul la interior, atrag atenția, prin amplasarea lor, cele două ale altarului, una dispusă în axul bisericii, alta către sud-est. Celelalte ferestre se află două în naos – câte una în axul fiecărei abside laterale – și două în pronaos, una către sud, alta spre nord.

În exterior, parametrul de piatră fățuită dă o înfățișare cu totul nouă bisericii, diferită în același timp de aspectul monumentelor din Țara Românească înălțate anterior. Din punct de vedere constructiv, blocurile de piatră care îmbracă edificiul la exterior sunt legate între ele cu scoabe de fier împănate cu plumb, iar la interior întreaga construcție este dublată cu o zidărie de cărămidă.

Fațadele acestei biserici sunt împărțite în două registre de un brâu format dintr-o suprapunere de mici toruri, primul element de acest fel întâlnit în arhitectura Țării Românești. Ca și la biserica Coziei, acoperișul este fragmentat în două segmente de un atic ce are o profilatură asemănătoare cu aceea a brâului și coraisei clădirii. Cele două registre ale fațadelor sunt decorate cu arcade oarbe, retrase față de planul vertical al zidului, fiecare fund subliniată pe tot conturul printr-un tor.

Dacă partea superioară a monumentului este bogat împodobită cu motive ornamentale sculptate atât la turla naosului, cât și la turlele pronaosului și pe toate fețele bazelor acestora, în fațadele corpului bisericii decorația se regăsește numai la cele două firide ale fațadei de vest, care încadrează intrarea și cele șapte rozete traforate ale registrului superior.

În legătură cu înfățișarea veche a construcției trebuie să amintim că la mijlocul secolului trecut, cu prilejul reparațiilor făcute bisericii, acoperișul curbat a fost înlocuit cu un acoperiș în două ape adăugându-i-se un fronton triunghiular pe fațada principală, iar ancadramentele de marmură ale ferestrelor au fost înlăturate prin refacerea celor trei turle, a fost distrusă decorația formată din elemente ceramice policrome de formă octogonală ce subliniau ferestrele și din care s-au mai păstrat doar unele fragmente.

Această nouă concepție decorativă întâlnită la Dealu, caracterizată prin împărțirea fațadelor în două registre, prin ritmarea acestora cu arcade oarbe sau prin felul cum este dispusă sculptura ornamentală, având rolul de a contribui la sublinierea sau atenuarea jocului de volume al monumentului devine predominantă în împodobirea edificiilor religioase ridicate ulterior în Țara Românească.

Modul de împodobire al fațadelor bisericii mânăstirii Dealu, cât și unele elemente de detaliu ale decorației, cum ar fi împletiturile de piatră, au fost folosite cu secole înainte pentru decorarea monumentelor Armeniei fiind răspândite ulterior în întreaga arie de civilizație bizantino-orientală, regăsindu-se cu o deosebită vigoare în Serbia secolului al XVI-lea34.

4.2.2. MÂNĂSTIREA GORGOTA

Situată la câțiva kilometri spre nord-vest de orașul Târgoviște, în regiunea dealurilor, în satul cu același nume, aparținând în prezent comunei Răzvad, biserica mânăstirii Gorgota dăinuiește în timp, din timpul domniei lui Pătrașcu cel Bun (1554 -1557).

Apropierea de Târgoviște face ca mijloacele de a ajunge la Gorgota să fie lesnicioase. Calea obișnuită este șoseaua Târgoviște – Ploiești, până la Răzvadul de Sus, de unde un drum pietruit urmând Valea lui Socol te duce după patru kilometri în satul așezat pe o culme de deal de unde răsare dominantă silueta bisericii fostei mânăstiri.

Documente sau alte izvoare istorice care să ateste data precisă a întemeierii acestui lăcaș nu se cunosc până acum1. Jafurile și ruina care s-au abătut peste așezarea mânăstirească de aici au făcut să dispară multe acte prețioase, printre care și cele ale primului ctitor. Dintre hrisoavele mai târzii care ne-au parvenit unul este cel din 7 iulie 1594 prin care Mihai Viteazul întărește mânăstirii moșia din jurul ei, socotindu-1 pe Pătrașcu cel Bun “ctitor al sfintei dumnezeieștii mânăstiri”2. Mai târziu, la 3 decembrie 1597, în “cartea lui Fotea județul cu 12 pârgari” același domn spune că “au fost miluită această biserică de la întemeiere cu locul de moșie dimprejurul mânăstirii de răposatul părintele Domniei mele Pătrașco voievod”3.

Ctitoria și primele construcții oferite ei au fost înălțate din porunca voievodului Pătrașcu cel Bun, în timpul celor trei ani ai scurtei sale domnii.

Nu după mult timp de la zidirea sa, Gorgota ajunge în paragină. Într-un act de danie din timpul lui Alexandru al II-lea (1568 – 1577), mitropolitul Eftimie al Țării Românești arată că “a văzut această mânăstire bogată cum era pustie și scăpată și nu avea nimic, nici cu ce să ținea călugării, nici hrană, nimic, și viile pustiite și casele dărâmate4 și risipite toate și neîngrădite”. Atunci făcând sfat cu voievodul ca să nu lase “în părăsire și să nu risipească această mânăstire” mitropolitul orânduiește ispravnic la Gorgota pe Spiridon, egumenul de la Dealu, să se îngrijească de cele trebuincioase pentru “tocmirea mânăstirii”5.

Ocuparea orașului în toamna anului 1595 de către oștile otomane conduse de Sinan Pașa a provocat pustiirea monumentului.

În cartea citată a lui Fotea se arată că, în anul 1597, mânăstirea era “dărâmată de către proaleții turci și arsă și goală”.

Tot în anul 1597, Mihai Viteazul “întâmplându-se să meargă la această mânăstire”, văzând starea în care se afla i-a adaugat la averile cunoscute și o parte din moșia orașului Târgoviște6, unde mânăstirea avea și un metoh în fostele case ale lui Cernica vornicul.

Cu prilejul sosirii în țară a armatei conduse de Gabriel Bathory, principele Transilvaniei, în iarna anului 1611, lăcașul a avut din nou de suferit.

În acel moment au dispărut toate actele de înzestrare a mânăstirii, de la întemeiere până la acea dată “încă și cu mai multe odoară”7.

De-a lungul timpului, mânăstirea Gorgota primește numeroase danii din partea unor boieri ca Radu Buzescu în 1607 sau Pătru din Bulinești, la 1612.

Din actul de danie al lui Radu Buzescu aflăm pentru prima dată că ea fusese închinată mânăstirii Sfântului Ștefan de la Meteora, din Tessalia. Prin danii și cumpărări de case sau locuri, starea materială a mânăstirii era destul de bună în anul 1623, în timpul domniei lui Radu Mihnea, când “jupan Necula vistierul din Ianina” repară vechea biserică.

Pisania bisericii, pusă cu acest prilej și scrisă în trei limbi (grecește, slavonește și românește), nu amintește de intemeietor, dar îl menționează pe Necula ca “nou ctitor”. Nu este vorba despre o rezidire “ din temelie” a bisericii, după cum arată această pisanie, ci numai de o refacere, o reparație radicală, de care avea nevoie, fără îndoială, ansamblul mânăstiresc și chiar biserica, după pustiirile din anii 1595 și 1611. Cercetările arheologice efectuate la acest monument în anul 1968, de către Muzeul de istorie din Târgoviște, nu au descoperit o altă construcție, anterioară celei existente în prezent.

Cel de al doilea ctitor al mânăstirii, Necula vistierul era grec din Ianina, frate cu Fota, mare postelnic și cu Vasile mare vistier, dregători importanți la începutul secolului al XVII-lea.

Necula a ocupat dregătoriile de mare clucer în anii 1613 – 1615 și mare vistier în anul 1616, după cum apare adeseori în documente ca vistier sau foarte mare vistier. Acesta a fost unul din marii dușmani ai lui Matei Basarab pentru că domnul i-a confiscat averea pentru viclenie. După cum declară domnul țării la 26 februarie 1634, Necula vistierul i-a sărăcit casa și i-a cumpărat ocinele; suferind “multă nevoie și jefuire de la Necula”. Matei Basarab a fost nevoit să pribegească în Transilvania.

Partizan al lui Leon voda și apoi al lui Radu Iliaș, Necula a participat la luptele duse de cei doi împotriva lui Matei Basarab, fiind ucis în lupta de la Plumbuita din toamna anului 16328 .

După refacerea din anul 1623, informațiile documentare se referă mai ales la averea mânăstirii. Foarte mulți domni printre care Matei Basarab, Șerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu, Grigore Ghica sau Constantin Mavrocordat o înzestrează cu moșii sau i le întăresc pe cele vechi cu ocazia unor judecăți.

În clădirile mânăstirii a funcționat, ca și în alte mânăstiri și biserici, și o școală. Despre existența acestei școli aflăm dintr-un document din 1815, unde se spune că “la sfânta mânăstire dintru început au fost școală pentru învățătura copiilor, iar acum, de sunt peste doi ani, a lipsit cu totul"9. Nu se știe ce înțelegea autorul documentului prin expresia “dintru început”; dar în orice caz este vorba de o școală veche, probabil din secolul al XVII-lea.

Ca și multe alte mânăstiri din Țara Românească, la începutul secolului XIX mânăstirea Gorgota începuse a se ruina, la aceasta contribuind și cutremurul din 1802, când s-au prăbușit turlele bisericii.

Dintr-o catagrafie din 1823 aflăm că “biserica era de zid din temelie până la bolta cea veche; bolțile bisericii prăbușite, fusesera tăvănite cu uluci care putreziseră, din care cauză ploua în biserică. Aceasta era nezugrăvită și avea cinci ferestre fără cercevele”10.

Din această stare a fost scoasă în anul 1836 de către egumenul Efrem “trimis de la Meteora”. Acesta văzând biserica așa dărăpănată a “preînnoit-o cu facerea clopotniței și cu sindrilitui și cu tăvăneala și cu zugrăveala … și cu facerea chiliilor din casele de deasupra porților și casele cele mari … din temelie”11.

La zidul dintre naos și pronaos, egumenul Efrem a folosit coloane si capitele din piatră rezultate din fărâmarea foișorului curții domnești din Târgoviște.

Deși restaurată parțial la 1836, peste 11 ani biserica era din nou într-o stare precară. După cum reiese dintr-o catagrafie din anul 184713, zugrăveala de curând executată era “pe alocurea stricată și cojită”, “biserica nu avea bolți, ci un tavan de lemn vopsit peste tot, cu un caticumen zdrobit, tâmpla era zugrăvită, dar crăpată pe alocurea, fără a putea aduce vreo primejdie”. Învelitoarea bisericii era din șindrilă de stejar, “tăvănită numai în față cu ulucă văpsită cenușie, cu turnișor d-asupra-i, iarași de ulucă sadea, tot tăvănit de jur împrejur”. Casele ruinate între timp se aflau în acea perioadă într-o stare destul de bună. La data aceea existau o “păreche de case noi nalte de zid ale egumenii, dinaintea bisericii, cu două odăi și o cămară, și o săliță și o galerie cu cinci obloane, însă odaea cea mare și galeria pardosite cu dușumea, iar odaea mică și sălița pardosite cu cărămizi, cu pivniță supt dânsele de zid; învelitoarea nouă de șindrilă de stejar”12 .

În afară de casele noi făcute de egumenul Efrem, mai existau două odăi deasupra porții “de gard și tencuite …” și un pălimăraș dinainte cu “scară” precum și alte patru încăperi “în rândul caselor egumenii, jos” cu ferestrele fără geamuri, toate acoperite cu șindrilă de stejar, veche13.

În acea perioadă, mânăstirea avea șase moșii, un munte, o casă în Târgoviște și un “hănișor” în București, din care realiza venituri destul de însemnate, care mergeau la mânăstirea de la Meteora unde era închinată ca metoh.

După secularizarea averilor mânăstirești, clădirile aflate în posesia mânăstirii s-au ruinat treptat și nefiind restaurate la timp, au dispărut odată cu trecerea anilor.

În anul 1865 învelitoarea bisericii era “foarte rea, încât ploaia pătrundea pe mai multe locuri”, fiind neapărat necesar “a se înveli biserica”14.

În anul 1881, mânăstirea Gorgota a fost vizitată de o comisie alcătuită din scriitorul Ioan Slavici și arhitectul G. Mandrea, care a constatat că “biserica zidită cu multă unitate de stil în cărămidă netencuită, s-a surpat cu ocazia unui cutremur încât nu a mai rămas întreagă decât partea despre străini și altar. În anul 1836 ea a fost restaurată, însă nu în stilul ei primitiv. Din vechea biserică rămăsese neatinsă după restaurare numai “partea despre altar”. Acum câțiva ani biserica a fost din nou învelită, însă a rămas fără frontispiciu”.

După părerea celor doi, biserica nu avea nevoie decât de reparații minore: “să i se mai adauge un zid de giur împregiur pe sub streașină și să se tencuiască pe ici, pe colo pe dinlăuntru”; în plus, trebuia vopsit din nou “tavanul făcut în locul boltei surpate cu ocasia cutremurului”.

Casele mânăstirii “se află în stare destul de bună, însă și ele vor cere în curând unele mici reparații”15 .

La 1900 biserica a fost înconjurată cu un brâu de fier pentru consolidare. În anul 1968 au fost începute o serie de lucrări de salvare care au avut ca scop, în primul rând, consolidarea zidurilor monumentului și protejarea lor cu un acoperiș nou din șiță.

Întrucât nu existau atunci toate elementele documentare utile reconstruirii aspectului inițial al construcției, nu s-a procedat la restaurarea bolților și a turlelor prăbușite.

În interior a fost consolidate pictura și catapeteasma de zid, executată în anul 1836. Pardoseala din dale de piatră, montată cu ocazia reparațiilor din secolul trecut, a fost păstrată numai în absida altarului; în naos și pronaos a fost refăcută o pardoseală din caramidă așezată pe lat, care reproducea dispunerea și modul de așezare al cărămizilor originale.

În ceea ce privește arhitectura acestui edificiu nu avem foarte multe informații. Cu toate că monumentul nu se mai păstrează în totalitate , pornind de la analiza elementelor de arhitectură păstrate este posibilă reconstituirea în linii mari a aspectului său inițial. În cazul acestei mânăstiri putem observa un plan triconc, a cărui plastică monumentală reproducea modelul mânăstirii Dealu. Aici naosul este astfel încununat de o turlă sprijinită atât pe cele două arce longitudinale care încadrează absidele laterale, cât și direct pe capetele dinspre est si vest ale bolților semicilindrice aflate în continuarea celor patru picioare de zidărie care flanchează la interior absidele laterale, iar pronaosul împărțit în două compartimente, dintre care cel estic era marcat prin două turle mai mici. Existența perechii de pilaștri care se adosează zidurilor de sud și nord ale pronaosului și care susțineau un arc transversal, presupune acoperirea spațiului dinspre est cu două turle mai mici, iar a celui dinspre vest cu o boltă semicilindrică, dispusă probabil în lung.

Partea dinspre răsărit, absidă altarului, de formă semicirculară, este mai îngustă decât lățimea naosului, rezolvare întâlnită și la biserica mânăstirii Tismana și la bolnița Coziei.

Biserica are șase ferestre care luminează edificiul la interior și care atrag atenția prin amplasarea lor: două în altar, una aflată în axul bisericii și celelalte două către sud-est. Acest mod de dispunere este identic cu cel de la Dealu.

Biserica fostei mânăstiri Gorgota ne dezvăluie astfel unul dintre cele mai vechi exemple care ne sunt cunoscute până în prezent – alături de cel al mânăstiri dispărute Vintilă Vodă din județul Buzău construită în anul 1537 – de preluare a tipului structural de la mânăstirea Dealu. Nu trebuie să uităm totodată că reluarea acestui tip se datorează și faptului că ctitorul mânăstirii Gorgota, Pătrașcu cel Bun, a fost fiul lui Radu cel Mare. În exterior, biserica era încinsă numai în dreptul naosului și al altarului de un brâu orizontal format dintr-un ciubuc prins între două benzi alcătuite din cărămizi dispuse în zimți de fierăstrău numai în dreptul absidelor.

Registrul inferior al fațadelor este decorat cu panouri dreptunghiulare despărțite prin lezene, iar cel superior, în mare parte distrus, se pare că era finisat în mare parte prin arcaturi gemene, separate de asemenea prin lezene, aspect întâlnit în fațadele bisericii mânăstirii Căluiu, ridicată în anul 1588.

Pe aceeași suprafață a fațadelor înconjurate de brâu întâlnim o decorație a paramentului formată din panouri dreptunghiulare tencuite, încadrate pe orizontală de trei rânduri de cărămizi, iar pe verticală de două cărămizi alăturate, toate aparente.

Pe cele trei laturi ale pronaosului, decorația este alcătuită numai din trei asèze dispuse deasupra soclului și din panouri tencuite, alternate cu cărămizi aparente, în rest zidăria de cărămidă fiind acoperită cu un strat de tencuială subțire.

În tencuiala fațadei dinspre vest a bisericii17 a fost incizat și apoi zugrăvit în culoare roșie un décor care imită ordonanța unor fâșii de cărămizi aparente și zone tencuite.

Nu cunoaștem cauzele care au determinat pe meșterii bisericii mânăstirii Gorgota să adopte acest sistem mixt de ornamentare a fațadelor. De fapt, la data ridicării acestui lăcaș, procedeul nu era nou în arhitectura muntenească. El mai este întâlnit în decorarea exteriorului bisericilor mânăstirilor Cozia (circa 1388), Cotmeana ( începutul secolului al XV-lea), Căluiu (circa 1517), dar este mult mai vechi în arhitectura de tradiție bizantină.

Chiar la Târgoviște, spre sfârșitul secolului al XVI-lea, va fi întâlnit la casele și la biserică înălțate în 1584 de Petru Cercel în cadrul curții domnești.

Soclul bisericii, inițial tencuit, format din bolovani de râu împănați cu cărămidă, este încheiat printr-un profil alcătuit din trei rânduri de cărămizi, retrase în trepte către câmpul fațadelor.

Cele șase ferestre, terminate la partea superioară prin arce în plin centru, sunt încadrate la exterior de suprafețe netede, tencuite, în care golul este subliniat printr-o retragere a zidăriei întocmai ca la biserica fostei mânăstiri din Greci-Măxineni, zidită înainte de anul 1548.

Biserica fostei mânăstiri Gorgota – privită în contextul evoluției arhitecturii muntenești de la mijlocul secolului al XVI-lea, atât prin soluția formei de plan și a structurii spațiale adoptate, cât și prin decorarea fațadelor cu două registre despărțite de un brâu median – aduce o notă nouă și originală, ea fiind văzută ca un monument de importanță deosebită15.

4.2.3. MĂNĂSTIREA COBIA

Mănăstirea Cobia cu hramul Sfântul Nicolae se află în comuna cu același nume, la aproximativ 10 kilometri de orașul Găești.

Localitatea se află într-o zonă de dealuri parțial acoperite de păduri, iar biserica se înalță într-unul din cele mai frumoase spații ale așezării.

Biserica mânăstirii Cobia a fost ctitorită de stolnicul Badea Boloșim între anii 1571 – 1572, după cum reiese și din pisania în limba slavonă de deasupra ușii de la intrarea în biserică: “să zidit acest cinstit și dumnezeiesc hram pentru rugăciunea și lauda celui întru sfinți părintelui nostru, arhiepiscopul Miralichiei, Sfântului Nicolae, făcătorul de minuni. Și s-a zidit în zilele bine cinstitului și de Hristos iubitorului domnului nostru Io Alexandru voievod. Și s-a început în luna iunie în 3 și s-a savârșit în luna septembrie, zile… în anul 7080 (1571)”1

Despre ctitorul acestei mânăstiri Badea Boloșin se spune că era un om umblat și citit, chiar Nicolae Iorga afirma despre el că a îndeplinit diverse călătorii în străinătate cu însărcinări diplomatice, deoarece își făcuse studiile și se cultivase în Italia. Aici a cunoscut lumea bună a veacului, legenda spunând că cu ocazia revenirii din Italia el a adus meșteri care au construit biserica Schitului Cobia, un monument unicat în România.

De-a lungul timpului biserica a suferit foarte multe transformări, fiind restaurată de mai mulți domni printre care: Mihail Voievod (Mihai Viteazul, 1593 – 1601), Nicolae Voievod (Pătrașcu, 1599 – 1600), Șerban Voievod (1602 – 1611), Radu Mihnea Voievod (1611 – 1616; 1620 – 1623), Alexandru Ilias Voievod (1616 – 1618; 1627 – 1629), Constantin Voievod (Carnul, 1654 -1658), Radu Voievod (Radu Leon, 1664 – 1669), Antonie Voievod (1669 -1672), Duca Voievod ( 1674 – 1678), Șerban Voievod (Cantacuzino, 1678 -1688)2.

La 1690, Pantenie, patriarhul Alexandriei (1678 – 1698) recunoaște printr-o scrisoare dată boierului Pârvul, nepotul lui Șerban Cantacuzino, dreptul de a repara mânăstirea și cel de a fi ctitor3 .

În 15 martie 1608, Radu Vodă, domnul Țării Românești, întărește mânăstirii Cobia stăpânirea pe satele Cacovenii, Călugărenii și Brodenii “pentru că sunt bătrâne și drepte moșii și sate de moștenire de sfintei și dumnezeieștei mânăstiri, date și miluite de ctitorul Jupan Stolnicul Boloșim, socrul Jupanului Badea Spătaru, încă de demult în zilele altor domni bătrâni din vechime cei ce au fost înainte de noi. Apoi când au venit domnia mea aici în țară, întâmplatu-s-au țării mele multe răutăți și jafuri, atunci s-au prăpădit și toate averile și satele sfintei mânăstiri de mai sus zise sate. Iară după aceea, când au fost acum, iară domnia mea, încă n-am crezut călugărilor de la sfânta mânăstire, cum, că sunt aceste sate ale sfintei mânăstiri drept moștenire fără nici o pricină de prigonire, de aceea am chemat domnia mea pe ginerele Jupanului Badea Spătarul, pe Jupanul Badea Boloșim de 1-am întrebat domnia mea pentru acestea de mai sus zise sate , de le-au fost dat, sau că nu le-au fost dat până acum, ca ctitori sfintei de mai sus zisei mânăstiri. Apoi, Badea Stolnicul Boloșim, dânsul așa a mărturisit înaintea domniei mele, cum că a dat demult aceste sate ca ctitori sus zisei mânăstiri de a lui bună voie, ca să-i fie spre pomenire la sfântul jertfelnic.

Într-aceea zi, domnia mea am înnoit și am întărit și cu cărțile domniei mele și am dat domnia mea sfintei dumnezeeștei mânăstiri toate aceste sate de mai sus zise, ohabnice și dumnezeeștilor monahi spre hrană și întărire, iar ctitorului de mai sus zis spre veșnica pomenire și de ori și cine neclintite din porunca domniei mele”4.

La 1693, februarie 21, un oarecare Badea din Căpșunari împreună cu femeia sa, Stanca și feciorii săi vând egumenului Filoteai și navstavnic al mânăstirii Cobia, un codru de moșie și puțina vie ce au avut-o în Piscul Porcului, care moșie se ține de Bordosane.

La 15 februarie 1766, Scarlat Grigore Ghica Vodă poruncește Ispravnicului din județul Vlașca să cerceteze pricina pârei egumenului Cornilie de la mânăstirea Cobia asupra catanelor de la Găiești. Mânăstirea deținea moșia Cobia și Racovița “lângă care moșie cu dobitoacele lor și livezi de fân și altele, și satul Găiești și satul Căpșuna dau drumul vitelor fără păzitor de mănâncă moșia, dintr-a căror pricină să pricinuiește mânăstirii mari pagube”5.

Cu timpul, mânăstirea Cobia rămâne ca schit închinat mânăstirii Pantelimon de Grigore Matei Ghica Voievod (a doua domnie la 1752) cu obligația de a da 50 de talere pe fiecare an, la Sfântul Pantelimon.

În anul 1810 biserica Cobia era lăcașul sătulețului cu același nume ce avea numai 43 de case cu aproximativ 200 de locuitori. Preot era Stan din Corvan de 40 ani, “neglobit, hirotonisit de preasfințitul Pogonianis Chir Antim la 1798, iunie 20”6.

În anul 1821, trupele eteriste se retrag din București la Târgoviște unde vor staționa o perioadă. În momentul în care turcii pătrund în țară, eteriștii ridică tabăra și pe drumul Cobiei se retrag spre Pitești și Dragășani, acest drum fiind unul mai ferit.

În anul 1843 sub îngrijirea Eforiei are loc o etapă importantă de restaurare, când se reface acoperișul bisericii, probabil atunci i se adaugă porticul neoclasic. Tot acum sunt refăcute și casele egumenești construite pe beciurile vechi ce se aflau la sud-vest de biserică.

Cutremurul din anul 1883 surpă turla naosului care antrenează și o parte din zidăria altarului.

Eforia Spitalului intervine cu reparații refăcând turla din lemn ceva mai joasă și lipsită de profilatura celei vechi, întregind zidul nordic, prăbușit, care aparținea altarului. Eforia a reconstruit și catapeteasma de zid actuală, dar și accesul spre pronaos.

O ultimă etapă de restaurare are loc în deceniul al III-lea al secolului XX, aceasta fiind întreprinsă de Comisia Monumentelor Istorice sub conducerea arhitectului Horia Teodoru. Lucrările din această perioadă nu au depășit nivelul unor reparații minore, completări de parament sau refacerea învelitoare.

Între anii 1974 – 1976 Departamentul Monumentelor Istorice reia cercetările arheologice în vederea restaurării ansamblului, dar desființarea lui în anul 1977 duce la abandonarea proiectului reluat abia după 1988 prin eforturile preotului paroh Popescu Ion, sprijinit de departamentul cultelor și noul Departament al Monumentelor Istorice.

Acum se reconstruieste silueta originală a bisericii, prin refacerea turlelor și plumbăriilor de parament.

După lucrările de restaurare efectuate până în prezent, mânăstirea Cobia a reintrat în atenția turiștilor, a reprezentanților presei și a altor organe datorită frumuseții deosebite și a rezultatului magistral obținut de arhitecți.

Din punct de vedere al arhitecturii mânăstirea Cobia se încadrează în tipul edificiilor de plan triconc cu pronaosul supra lărgit cu o turlă pe naos și a doua turlă pe pronaos.

Naosul este despărțit de pronaos printr-o arcadă scundă care la început a fost probabil un zid străpuns de o ușă.

Altarul este poligonal la exterior, semicircular la interior și luminat de o fereastră în ax, acoperit cu un planșeu drept de lemn. Acesta se presupune că la început ar fi fost acoperit cu o semicalotă.

Naosul este acoperit cu un planșeu drept de lemn, pe care se sprijină turla tot din lemn și tablă. Absidele laterale au fost la început semicirculare la interior, poligonale la exterior și erau acoperite cu semicalote. Spațiul central era acoperit cu o turlă pe pandantivi și arce laterale pe masivi de zidărie, însă numai spre vest, spre est arcele erau sprijinite direct pe ziduri. Naosul este luminat de câte o fereastră în axul absidelor laterale. Pronaosul de formă pătrată prezintă ca plan o interpretare simplificată a planului bisericii episcopate de la Curtea de Argeș. Spre partea estică se ridică o turlă cu pandantivi și arce laterale, arce care spre vest se sprijineau pe doi pilaștri de zidărie, iar spre est pe zidul despărțitor dintre naos-pronaos.

Spațiile laterale erau probabil acoperite cu bolți semicilindrice, iar spre vest se înălțau două turle mai mici, care după cum indicau ușile vechi ale bisericii nu se ridicau pe colțurile pronaosului ca la Argeș, ci aveau bazele lipite fiind sprijinite de pandantivi și mici arce laterale în consola, așa cum se va vedea mai târziu la Biserica Târgului din Târgoviște.

Pronaosul este luminat de câte două ferestre pe laturile de nord și sud.

Exteriorul posedă o decorație unică în arhitectura noastră: paramentul alcătuit numai din cărămidă smălțuită, verde, ocru, sienna, lucru care dă un aspect de imensă bijuterie monumentului.

Fațada este decorată cu firide ce se întind pe toată înălțimea sa. Firidele sunt terminate în arc de cerc și au arhivoltele marcate de un șir de cărămizi.

Mânăstirea Cobia se impune ca un unicat din punct de vedere decorativ și arhitectural, aceasta având aspectul unui chivot uriaș de email, este comparabilă aici în Țara Românească cu policromia monumentelor decorate cu picturi murale din Moldova.

4.2.4. MÂNĂSTIREA VIFORÂTA

Mânăstirea Viforâta este o altă veche așezare monahală, situată în partea de nord-est a Târgoviștei, într-o zonă de dealuri cu vii și livezi.

Refăcută de mai multe ori de-a lungul timpului, mânăstirea nu mai păstrează inscripțiile vechi.

Mânăstirea Viforâta a fost ctitorită în 1530 de Vlad Înecatul (1530-1532), fiul lui Radu cel Mare, ca drept mulțumire pentru victoria de la Viișoara din acel an.

Numită și “Vihorăști”, mânăstirea este menționată în documente din timpul domniei lui Pătrașcu cel Bun. Dintr-un document datat în anul 1557 reiese că mânăstirea “era mai veche decât această dată și poseda ocine de la răposați domni” între care primul pomenit este “Vlad Vodă cel Bătrân” adică Vlad Înecatul1.

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, mânăstirea este adeseori amintită în documente, cu prilejul întăririi unora din veniturile sale realizate din bălțile de la Gurguiați și Vărăști, venituri de pe urma cărora avea dese conflicte cu stolnicii, reprezentanții domniei2 .

În ceea ce privește averea mânăstirii, remarcăm că nu a fost o fundație prea bogată; la 1813 ea făcea parte din ultima categorie de “schituri și metoașe care sunt sărace și au carți sau hrisoave cuprinzătoare de puține mili”3.

Nu s-au păstrat prea multe descrieri vechi ale mânăstirii, deoarece ea fiind situată în afara orașului Târgoviște, nu a atras prea des atenția vizitatorilor fostei capitale a Țării Românești. În ciuda acestei distanțe, misionarul catolic P. Bokšić, unul din călătorii străini, vedea pe la 1640 “afară din oraș, într-o vale din apropierea viilor, o mânăstire de maici unde se afla o biserică “frumoasă”4, având această înfățișare, poate, datorită reparațiilor întreprinse de Leon Tomșa (1629 – 1632), de la care s-a păstrat până în zilele noastre o icoană îmbrăcată în argint.

O perioadă foarte importantă din istoria mânăstirii a constituit-o domnia lui Constantin Brâncoveanu când au avut loc lucrări ample de refacere. Domnul, din inițiativa doamnei Maria, care văzând în anul 1713 “mânăstioara” în stare rea, “unde doar numai sfânta bisericuce era și foarte proastă, întunecată, nezugrăvită, fără clopotniță și fără curte, două-trei chilioare numai … și alt nimic, biserică veche foarte, care s-a mai dres odată de un Radu Vodă”, probabil Radu Leon (1664 – 1669) fiul lui Leon Tomșa.

Văzând biserica în această stare doamna “se-au apucat întâi de sfânta biserică dă i-au mai lărgit ferestrele, o au zugrăvit frumos, o au pardosit cu lespezi, și o au grijit precum se cade …, împodobitu-o-au și pă din afară cu chilli frumoase dă piatră și tot cu zid o au înconjurat, făcând și clopotnița, lucru foarte gingaș și cuvios”5 . Din această perioadă datează chiliile, clopotnița și zidul înconjurător, precum și zugrăveala bisericii și unele transformări ale acesteia6.

În secolul al XVIII-lea în chiliile mânăstirii funcționa o școală, unde învățau carte fii locuitorilor dornici de înstruire. Acest lucru l-am aflat dintr-o însemnare din anul 1756, în care un anume Toma Logofăt, fiul lui Vasile bărbierul, declara că a învățat carte “numai la biserică între sfânta mânăstire la Viforâta”7.

În aceeași perioadă, biserica mânăstirii a fost avariată de un cutremur. În testamentul Saftei Crețulescu din aprilie 1747, printre alte dispoziții se găsește și una potrivit căreia erau lăsate 60 de talere mânăstirii Viforâta “să se dreagă la altar, unde s-a stricat de cutremur” .

Cutremurul din anul 1802 a cauzat însă mari stricăciuni mânăstirii, dărâmând biserica. După cum reiese din două documente din anii 1813 și 1815, aceste pagube au fost reparate de stareta Justina și de Nicolae Logofătul mitropoliei – epitropul mânăstirii – care au zidit “din temelie” biserica “ce era căzută de cutremur, înfrumusețând-o din nou împrejurul schitului și alte ce erau vechi le-au meremeteșit”. Cu această ocazie, foarte probabil, au fost zugrăviți, în locul ctitorilor mai vechi, Grigore Brâncoveanu și soția sa, Safta, în grija cărora se găsea mânăstirea, ca reprezentanți ai familiei Brâncoveanu9.

În anul 1821, la sfârștul lui mai și începutul lui iunie, când turcii au intrat în Târgoviște, mulți locuitori din oraș “spăimântându-să de venirea turcilor” au fugit la mânăstirea Viforâta. Turcii auzind că sunt mulți băjenari acolo, ei “au călcat” și mânăstirea de unde “au jefuit tot ce au găsit”. Ei au aruncat o parte din vechile cărți ale mânăstirii, dar nu le-au distrus, ele putând fi recuperate după plecarea turcilor10.

Informații interesante despre mânăstire ne-au rămas din anul 1832, când lăcașul a fost vizitat de generalul Pavel Kiselef. În înscrisurile sale se spune că “despre timpul primei construcții nu se știe nimic, fiindcă toate inscripțiile au fost șterse de timp”. În timpul acestei vizite, biserica se renova din temelie, “dar din cauza insuficienței veniturilor, lucrul la aceasta este oprit”.

Pavel Kiselef a remarcat icoana sfântului Gheorghe, dăruită mânăstirii la 1631 de domnul Țării Românești11 Leon Tomșa.

Reconstrucția bisericii și a chiliilor “din nou de jur împrejur” s-a finisat în anul 1837, fiind utile “simțitoare cheltuieli” din partea mânăstirii. După terminarea acestor lucrări, un nou cutremur, cel din 11 ianuarie 1838 a dărâmat o mare parte din clădiri, după cum ni se spune într-un document din 28 iunie 1838, prin care se cerea ajutorul locuitorilor în vederea refacerii mânăstirii.

După o informație din acea perioadă aflăm că “clopotnița s-a dărâmat până la jumătate…, biserica s-a surpat, turlele toate cu învelișul cel mare înlăuntru asemenea, zdrobind toate podoabele dintr-însa, precum tâmpla, icoanele cele împărătești, stâlpii cei mari de zid… Chiliile de jur împrejur s-a surpat, rămânând pe la unile câte doi sau trei păreți, precum și o mică chilie nouă, lângă trapeză, n-au scăpat nesurpată”.

Biserica și restul construcțiilor au fost refăcute parțial după anul 1838, când s-a realizat și o repictare a părților distruse ale lăcașului, probabil de către acel “Thănase Anghel zograf” care semnează două icoane aflate acum în biserica bolniței și datând din anul 184812.

Biserica arăta astfel la 1845: “biserica din temelie până la învelitoare de zid, cu optu ferestre …, ușa bisericii cu două canaturi…; dinaintea bisericii un amvonaș mic de zid în șase stâlpi de piatră. Altarul, tinda fămeilor și amvonul pardosit cu piatră, iar biserica cea mare cu dușumea de brad, învălită cu șindrilă de brad bună. Pă coama bisericii două turnuri de lemn, pă dinafară căptușite cu brad și văpsite albe cu ciubuce verzi… Biserica înlăuntru zugrăvită de sus până jos, tâmpla de lemn, săpată și poleită peste tot cu aur, zmălțuri roșii, verzi și albastre, cu toate icoanele trebuincioase și la locul lor…”

Partea superioară a clopotniței, de la “scaunul de sus” nu mai fusese refăcută de zid, ci din scânduri de brad, fiind învelită cu șindrilă de brad. Scara clopotniței era “prin zid în sus, cu treptele de lemn”; în clopotniță se mai păstra încă o cameră, dar fără cercevele și geamuri la fereastră.

Clădirile mânăstirii se aflau pe laturile de est și de nord. Principala construcție era stăreția, formată din două încăperi, o cămară și o “sălioară” la mijloc. Între stăreție și arhondărie se găseau două odăi, o bucătărie și o cămară, iar “pă dinaintea acestora din clopotniță și până la arhondărie, este o sală mare, care să ține la 12 stâlpi, toate supt un acoperământ”. Arhondăria cea mare era sub același acoperiș cu încă trei camere. Pe partea dinspre răsărit se mai aflau și zece camere de zid, cu tavan de brad, în fața cărora se afla o “sală care să țină de 17 stâlpi de lemn” toate acoperite cu șindrilă de brad13.

În anul 1881, o comisie formată din Ioan Slavici și arhitectul G. Mandrea vizita biserica și constata că biserica avariată de cutremurul din 1838 “a fost stricată prin niște reparaturi de la anul 1839. Acum ea se află în stare bună și nu are trebuință decât de unele reparaturi mici, însă grabnice, mai ales la înveliș. Zugrăveala bisericii e stricată de fum”.

În ceea ce privește clădirile, “unele erau ruinate cu desăvârșire”, altele aveau acoperișul stricat, încât ploua în case. Bolnița, la rândul său avea și ea nevoie de repararea învelișului14.

Nicolae Iorga găsea biserica “nou-nouță în reparația ei de deunăzi”. Acesta constată că din construcția lui Vlad Vodă din anul 1530 “n-a rămas altceva decât zidul foarte gros, a cărui formă încă a fost adesea ori prefăcută”. În afară de icoana din 1631, dăruită de Leon Vodă, “destul de slab lucrată”, marele istoric remarcă “cel mai bun arhondonic din țară întemeiat de banul Grigore Brâncoveanu cu multe odăi de dormit, un larg salon și o interesantă sabie turcească”15. Actuala biserică, de plan triconc, este după cum am văzut consecința mai multor etape de refaceri și transformări.

Un pronaos spațios, acoperit la început cu o turlă de zidărie și luminat cu patru ferestre practicate în zidurile laterale, este precedat de un mic pridvor, mărginit spre vest de patru stâlpi, adăugat în urma intervențiilor din prima jumătate a secolului trecut.

Naosul, despărțit de încăperea alăturată pronaosului printr-un zid străpuns de trei goluri, a fost la rândul său încununat inițial de o turlă din zidărie.Edificiul este încheiat la est de absida altarului, încadrată de cele două nișe largi, proscomidia și diaconiconul.

În exterior, decorarea fațadelor cu o înlănțuire de pilaștri de factură neoclasică reprezintă o imagine plastică realizată de asemenea în urma restaurărilor efectuate la începutul secolului trecut. Fără îndoială că cercetările arheologice și de arhitectură ar putea stabili care a fost înfațisarea și ce se mai păstrează din construcția inițială a bisericii, precizând în ce a constat intervențiile fiecărei etape de refacere a monumentului.

Peste zugrăveala brâncovenească, ce se mai păstrează doar în anumite zone din interiorul bisericii, s-a realizat o repictare în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Cu ocazia unor lucrări de spălare și completare a picturilor din interior, executate în anul 1913, sub portretele banului Grigore Brâncoveanu și soției sale Safta s-au ivit chipurile vechilor ctitori Constantin Brâncoveanu, Marica doamna și Vladislav Vodă (Vlad Înecatul)16 .

Dintre obiectele cu valoare artistică ale mânăstirii se mai păstrează în prezent numai două icoane, una înfățișând pe “Sfântul Gheorghe omorând balaurul” și alta, “Nașterea Maicii Domnului”, datând de la începutul secolului al XVIII-lea.

Prima icoană, “Sfântul Gheorghe omorând balaurul”, a fost realizată de grecul Mavros, și a fost donată de “… creștinul voievod Io Leon voievod, feciorul lui Ștefan voievod, și de a lui prea luminată doamnă Victoria, fiind arhiereu chir Grigorie în anul 1631, octombrie 1”17

Îmbrăcămintea acestei icoane (rizala) era din argint lucrat prin ciocănire, cu un fond de ornamente vegetale, fiind caracteristică pentru arta metalelor din secolul al XVII-lea.

Deși nu este o lucrare perfectă, observându-se unele stângăcii care aduc totuși o notă de pitoresc, se remarcă grija cu care sunt făcute detaliile și literele inscripției, amintind pe cele sculptate în piatră la mormintele lui Matei Basarab și ale familiei sale, de la Arnota și Târgoviște.

Cea de a doua icoană a fost donată mânăstirii de o călugăriță Martha (monahia) în anul 1658 și face în prezent parte din colecțiile Muzeului de Artă al țării noastre18.

4.3. TIPUL STRUCTURAL AL EDIFICIILOR ÎN CRUCE GREACĂ ÎNSCRISĂ

Edificiile religioase având o structură planimetrică și spațială de tipul “în cruce greacă înscrisă”, cu puncte de sprijin libere remarcabile prin monumentalitatea lor, dețin un loc aparte în arhitectura Bizanțului.

Acest tip structural a fost adoptat și neîntrerupt de constructorii constantinopolitani începând din secolul al X-lea și până la căderea Imperiului.

Denumirea acestui tip structural este dată de forma planului și structura acoperirii naosului: o turlă centrală și două perechi de bolți semicilindrice dispuse perpendicular, toate susținute de patru stâlpi a căror proiecție orizontală determina o cruce cu brațe egale (“cruce greacă”), vizibilă numai din interior și înscrisă în pătratul format de zidurile perimetrale.

Cele patru mici compartimente cuprinse între brațele crucii și forma pătrată a planului naosului au fost acoperite cu bolți semicilindrice, cu bolți “in cruce” sau cu mici cupole.

Într-o primă perioadă cuprinsă între secolele X și XII, acest tip de plan își definește principalele trăsături, aspirându-se către realizarea unor compoziții unitare la care participă toate elementele componente, dominate de cupola centrală a naosului supraînălțată pe un tambur cilindric.

În Peninsula Balcanică, pornind de la formele constituite în capitala Imperiului, acest tip își continuă evoluția pe căi proprii, independente, unde, datorită unor condiții materiale relativ modeste, s-a procedat la reducerea dimensiunilor și complexității prototipului constantinopolitan.

Între secolele XIII – XIV, în lumea balcanică, structura “în cruce greacă înscrisă” își conturează forme specifice, multe simplificate față de construcțiile aparținând aceluiași tip din Constantinopol, prezente la monumentele din principalele centre economice, politice sau religioase ale Imperiului: Salonic, Mistra, Mesembria. Unele modificări adoptate în sistemul boltire, ca și tendința de alungire a planurilor par să indice constituirea în această perioadă a unei școli locale de meșteri, în Macedonia.

Monumentele de acest tip ridicate în Țara Românească începând cu biserica domnească din Curtea de Argeș (mijlocul secolului al XIV-lea) sunt diferite structural atât între ele cât și față de exemplele similare ale arhitecturii bizantino-constantinopolitane sau din Peninsula Balcanică.

Studiul lor permite stabilirea unei linii evolutive precum și precizarea contribuției meșterilor care au activat în Țara Românească la obținerea unor construcții originale, prin îmbogățirea structurii, a plasticii monumentale și a celei decorative,

Dintre cele cinci monumente aparținând sigur acestui tip, ridicate în Țara Românească în intervalul a trei secole1, două au fost construite la Târgoviște.

Este vorba de biserica mitropoliei, care datează de la începutul secolului al XVI-lea și de biserica mare domnească, zidită către sfârșitul aceluiași secol.

4.3.1. BISERICA DOMNEASCĂ MARE

Biserica domnească mare este cea de a treia biserică a curții domnești (după paraclisul din vremea lui Mircea cel Bătrân și după biserica domnească mică), care a fost construită de Petru Cercel, în timpul lucrărilor de refacere a curții domnești.

Acest lucru îl aflăm atât din cronica țării, care afirmă ca domnul “au făcut biserica ce iaste în cetatea Târgoviștei”1, cât și de la călătorul străin Franco Sivori, după opinia căruia biserica era “frumoasă” și prin ea se intră în curtea domnească pe un pod acoperit2.

Acest fapt este confirmat și de o pisanie târzie pusă de Constantin Brâncoveanu3, care dă leatul 7091, anul 1583.

Biserica a suferit unele stricăciuni în perioada campaniei din 1595, când au fost deteriorate multe clădiri ale orașului printre care și curtea domnească.

Paul de Alep care vizita Târgoviștea în anul 1653 ne oferă cea mai completă descriere a curții domnești. După părerea sa biserica era “prea frumoasă” și “de dimensiuni mari”. “Ea cuprinde trei diviziuni: partea exterioară e o arcadă ce formează narthica pe dinafară; apoi intri pe o a doua ușă în al doilea apartament (pronaosul), unde sunt mormintele beilor; în fine, intri pe o a treia ușă în partea principală a bisericii, care e mare și cu aparență de a fi din vechime. Cupolele sunt înalte și e prevăzută cu locuri sau strane de jur împrejur”. În biserică se găsea tronul domnului “înalt și poleit cu aur”.

Din biserică exista o “trecătoare” ce o unea cu “camera de consiliu” din curtea domnească. “Deasupra e un balcon, ce servește de observator, de unde duminicile și în alte sărbători beiul obișnuia să se uite în jos, asupra oștirii și poporului celui sărac, căruia îi arunca din când în când bani”, distrându-se când acești oameni sărmani se îngrămădeau să-i adune4.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, biserica era avariată din cauza razmerițelor. În cadrul operei de refacere a curții domnești bogatul voievod a reparat și biserica domnească, “o au împodobit cu zugrăveală peste tot”, făcându-i pardoseală și “toate trebuințele” după cum se spune în pisania din 7207 (1698)5. Această dată este confirmată și de cronicarul Radu Greceanu, care afirmă că domnul a terminat de zugrăvit biserica în toamna aceluiași an.

Pe lângă reparațiile și zugrăvirea bisericii, Constantin Brâncoveanu a mai reparat și clopotnița de la poartă și a dăruit un clopot bisericii6.

La o scurtă perioadă după aceste reparații, acoperișul fiind de șindrilă, a putrezit, fiind înlocuit de Grigore al II-lea Ghica în anul 1734.

La 1737 “întâmplându-se răzmiriță aici în țară s-au ars de oști și biserica această; și tot în acea vreme, întâmplându-se mare cutremur, s-au surpat turla și amvonul cel din afară”, după cum ne spune o nouă pisanie din anul 1752, care precizează că la înștiințarea lui Grigore Radu vel vornic de Târgoviște, domnul Grigore Ghica a zidit turla cea mare și amvonul, a învelit biserica și a zugravit-o parțial7.

Cea de a treia pisanie a bisericii din anul 1795 ne arată că la acea dată biserica era din nou dezvelită, “altaru dăzlipit de biserică și bolta dărăpănată, încât era spre cădere”. La îndemnul lui Ianache Văcărescu, mare vistier, Mihai Vodă Șuțu “au înnoit-o și au învălit-o și au împodobit-o dară cum să vede”, cu care ocazie s-a adăugat și o pisanie bilingvă, cu medalioane pictate de Popa Ioan zugravul8. După cum reiese din zgrafitul din 1796, reparațiile au continuat și la această dată, când se drege turla a doua9.

Marele cutremur din anul 1802, ca și cel din 1838, au provocat noi stricăciuni bisericii.

În timpul domniei lui Constantin Ipsilanti (1802 – 1806) preoții și locuitorii cer ajutorul domnului pentru repararea bisericii, domnul oferind 500 de taleri10. Cu toate acestea, în perioada domniei lui Caragea Vodă, biserica ajunsese “la dărăpănare”; la 1813 se spunea că, dacă nu se vor lua măsuri pentru reparare, va ajunge “la prăpădenie și pustiire”11.

Dintr-un document din anul 1852, zidul bisericii era stricat de la bolți în sus, cele trei turnuri erau crăpate pe “toată desfășurarea lor”, amvonul prezenta și el unele stricăciuni, iar acoperișul era în stare foarte proastă. Între restaurările ce se cereau pentru conservarea monumentului era și închiderea ferestrelor de la turnuri, pentru ca apa să nu mai pătrundă în biserică12.

În anul 1861, biserica era vizitată de francezul Emile Isambert care ne dă unele relații nu tocmai exacte. El afirmă că biserica “după ce suferise frecvente restaurări… fusese distrusă în totalitate de marele incendiu și de cutremurul din 1747. El a mai remarcat în interiorul bisericii și un “frumos mausoleu din marmură”.

O altă descriere din anul 1874, considerate “prima fișă” a acestui monument spunea că biserica era ,,zidită foarte solid” cu arhitectura bizantină. Zugrăveala era foarte veche, însă bogata… Biserica are în fața icoanelor imperiale (împărătești), un amvon construit din zidărie solidă, situat deasupra ușii la înălțimea de trei metri, servind de ședere domnului și doamnei care corespundea aici direct printr-o ușă și făcea legătura cu cel de al doilea etaj din palat… având o scară de piatră cu trepte ce cobora în biserică. În anul 1881 s-au executat unele reparații când s-a refăcut pictura cafasului și s-a confecționat un acoperiș de tablă. La 1907 prin acoperișul spart, ploaia cădea în voie și “făcea pastă noroioasă peste mormintele voievozilor”.

Biserica domnească a fost restaurată între anii 1907 – 1910 de C.M.I. (Comisia Monumentelor Istorice) din grija arhitectului N. Ghica-Budești. După cum spunea acesta “nefiind nici un indiciu de cum era biserica înainte de Constantin Brâncoveanu, nu se putea decât să se ia ca normă această din urmă restaurare, ale cărei date sunt sigure, lucrarea actuală nefiind propriu-zis o restaurare, ci o restituire a părților superioare ale bisericii care lipseau, și o refacere radicală a învelitorilor, a ciubucăriilor și a tencuielilor fațadelor”13.

Pe parcursul acestei restaurări s-a acoperit biserica cu tablă de alamă, s-a restabilit proporția dintre turlele mici și cea mare, s-au desfăcut arcaturile pridvorului, care fuseseră închise, s-a reparat bolta cilindrică a pridvorului care căzuse, s-a pus în evidență deschiderea prin care biserica comunica cu palatul domnesc, s-au refăcut scările din fața bisericii. Zidurile bisericii erau atât de ruinate la partea superioară, încât la partea centrală a altarului, de exemplu, zidăria a trebuit ridicată cu 1,4 m pentru a se putea așeza acoperișul în mod normal. Biserica a fost apoi avariată de marele cutremur din 1940.

O nouă restaurare a fost inițiată în anul 196114 de D.M.I. Aceasta a redat monumentului toată splendoarea din trecut. Cu ocazia acestei ultime restaurări s-au betonat canalele fostei centuri de lemn îngropate în zidărie, s-au suprabetonat bolțile, s-au dublat cu beton arcele de zidărie, făcându-se centuri la bazele pătrate ale turlelor, s-a refăcut acoperișul și s-au restaurat fațadele bisericii cărora li s-a redat vechea strălucire.

Tot cu această ocazie, pardoseala brâncovenească, executată din dale mari de piatră, a fost păstrată numai în altar; în restul bisericii fiind reconstituite vechile pardoseli din cărămidă pe lat, din care se mai păstreaza mici porțiuni.

Cu prilejul acestei noi restaurari, s-a constatat că “biserica avea foarte multe și grave avarii”, cele mai periculoase fiind dizlocările puternice de bolți și arce.

Reiese de aici că operațiunile de restaurare au salvat de la ruină unul din cele mai importante monumente de arhitectura ale secolului al XVI-lea, permițând, în același timp, o serie de observații și descoperirea unor elemente noi și foarte prețioase referitoare la arhitectura bisericii.

Biserica mare domnească a fost construită după modelul bisericilor de tipul “crace greaca înscrisă”, care aveau o tradiție bine stabilită în Țara Românească, concretizată prin două monumente remarcabile: biserica domnească de la Curtea de Argeș și cea a Mitropoliei din Târgoviște.

Monumentul înălțat de Petru Cercel s-a inspirat din arhitectura lăcașului mitropoliei, de care-1 deosebește numai realizarea plasticii monumentale prin încoronarea pronaosului cu două turle mai mici, ridicate pe baze prismatice după modelul bisericii mânăstirii Dealu și prin alipirea pe latura de apus a unui pridvor deschis.

Planul bisericii are alcătuirea obișnuită a lăcașurilor ortodoxe: naos, pronaos, altar la care se mai adaugă spre vest pridvorul.

Această ctitorie depășește ca dimensiuni monumentele similare, realizate în Țara Românească la sfârșitul secolului al XVI-lea, dreptunghiul în care se încadrează conturul exterior măsurând 14 x 30 metri.

Pridvorul este legat de restul bisericii și este unul din primele modele de pridvoare din zidărie cunoscute până acum, în forme ce vor deveni proprii arhitecturii muntenești. El este acoperit cu o boltă semicilindrică lungă, dispusă transversal față de axul intrării și mărginită de 12 stâlpi de zidărie cu secțiunea octogonală pe care se sprijină 12 arce.

Pronaosul este apropiat ca dimensiuni de pridvor, fiind acoperit în partea de mijloc cu o mică boltă semicilindrică, încadrată de cele două turle.

Naosul este spațios și monumental având către centru patru stâlpi din zidărie, pe care se sprijină patru bolți semicilindrice dispuse în cruce, care susțin turla mare.

Compartimentele cuprinse între brațele crucii și pătratul planului sunt acoperite cu câte o cupolă mică.

Partea dinspre răsarit este alcătuită dintr-o absidă mare (încăperea altarului), flancată de două absidiole mai joase decât altarul și boltite cu semicilindri longitudinali: proscomidia și diaconiconul. O nișă terminată cu un arc trilobat, sprijinit pe o gingașă colonetă torsionată, odinioară aurită, a fost reamenajată în grosimea zidului de nord al altarului, spre sfârșitul secolului al XVII-lea.

Tot din timpul refacerilor brâncovenești datează și jilțul arhieresc din piatră, aflat sub fereastra din axul altarului, inspirat, desigur, după modelele de la biserica mânăstirii Argeșului și de la cea a mitropoliei din Târgoviște.

De o parte și de alta a jilțului, urmând curbura absidei, se află o banchetă de cărămidă (sintron), utilă soborului de preoți care luau parte la slujba religioasă.

O altă caracteristică a acestui lăcaș este balconul (cafasul) construit pe latura de apus a naosului și sprijinit pe arce și bolți care se descarcă pe cei doi stâlpi interiori și pe o colonetă de piatră.

Voievodul putea trece direct din casele sale alăturate în biserică, prin intermediul cafasului, care era legat de galeria suspendată. Scara care făcea trecerea de la naos la cafas avea balustrada sculptată cu elemente orientale ce aparțin restaurărilor din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu.

Aceleași motive decorative reproduse în stucatură sunt de multe ori întâlnite și la împodobirea unor construcții brâncovenești cum sunt: fațadele de la biserica Fundeni Doamnei pe lângă București (1699), sau la încăperile palatului de la Potlogi (1698).

Ancadramentele ușilor, terminate la partea superioară cu arcuri în acoladă, sunt decorate cu rozete sculptate, cu împletituri sau bumbi în relief și asemenea ancadramentelor ferestrelor ele sunt originare.

La exterior fațadele bisericii sunt împărțite în două registre de un brâu original, orizontal, format dintr-un ciubuc cu secțiune semirotundă, prins între două benzi formate din cărămizi, dispuse în zimți de fierăstrău.

Registrul inferior este alcătuit din panouri dreptunghiulare, iar registrul superior este format dintr-un șir de arcaturi mărginite de ciubuce semirotunde.

Biserica mare domnească a fost decorată în exterior în aceeași tehnică de zugrăveala roșie pe tencuială ca și casa domnească, aparente rămânând arhivoltele arcelor, cât și ciubucele fațadelor și turlelor. Soclul exterior executat din zidărie de lespezi de râu, acoperit la început cu o tencuială brun-roșcată, se încheie la partea superioară cu un șir de cărămizi de format special.

Dintre refacerile și înnoirile care s-au adus bisericii în perioada domniei lui Constantin Brâncoveanu, nu trebuie omise și deschiderea celor patru ferestre în registrul superior al laturii de sud și retencuirea fațadelor.

După urmele de tencuială pictată găsite în pământul și molozul din jurul bisericii, putem spune cu certitudine că și acest nou strat suprapus peste prima tencuială pictată datează din timpul lui Petru Cercel. Ca și la casele domnești alăturate, acoperișul a avut la început învelitoare din țigle smălțuite, colorate divers (verde-închis, galben, brun, verde deschis, ocru)15.

I.D. Ștefănescu a studiat foarte mult pictura interesantă din biserica domnească. Petru Cercel nu a reușit decât să zugrăvească parțial ctitoria; sub primul strat de pictură s-au găsit urme din decorația provizorie din vremea lui Petru Cercel, decorație formată din chenare de cărămizi dispuse vertical, încadrate cu linii orizontale de culoare neagră.

Pictura actuală datează în cea mai mare parte din timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu; porțiunile refăcute în vremea domniei lui Grigore al II-lea Ghica în amvon și pe interiorul turnului se deosebesc de pictura brâncovenească prin culori mai vii.

În secolul al XVIII-lea o altă intervenție a dus la repictarea bolții altarului, unde se constată “deosebiri în ceea ce privește factura plastică, precum și tonusul de intensitate al culorilor.

Pictura realizată în timpul lui Constantin Brâncoveanu a fost executată de echipa de meșteri condusă de Constantinos zugravul care a contribuit și la pictarea bisericii de la Hurezi. El a realizat această neprețuită operă împreună cu Ioan, Ioachim și Stan, toți zugravi.

Este vorba de una din echipele de zugravi dirijată de domnie sau de mari familii boierești spre a împodobi cu ales și meștesugit veșmânt pictural numeroasele monumente ridicate sau restaurate în acea perioadă și care va reuși să imprime o nouă orientare stilistică în pictura murală a Țării Românești.

Constantinos sau “Constantin din Țara Românească” cum semnează el mai târziu a dovedit o conștientă opțiune și aderare la mediul artistic autohton; a venit pe meleagurile noastre pe vremea lui Șerban Cantacuzino, când pictează în anii 1688-1689, împreună cu Ioan, biserica Doamnei din București.

El s-a bucurat de un prestigios renume în cercurile artistice ale vremii. După anul 1697 o mare parte din activitatea acestui meșter zugrav s-a desfășurat la Târgoviște unde decorează cu picturi murale numeroasele monumente, biserica mânăstirii Dealu (1713), biserica Sfântul Ionică (1711), și poate Sfântul Dumitru-Buzinca (1698) și cea a mânăstirii Viforâta (1714).

Din cele câteva scene păstrate din prima pictură, reprezentative sunt: “Intrarea în Ierusalim” – acesta remarcându-se printr-o cromatică și un desen sigur cu contur precis, deși este stângace și convențională – și “Nunta din Caana Galilei” – caracterizată printr-un colorit deosebit de luminos cu o frumoasă alternatâre de roșu, verde, ocru și alb din care se desprinde o atmosferă de calm, măsură și echilibru.

Având drept model realizări artistice mai vechi, pictura bisericii domnești din Târgoviște se caracterizează atât printr-o evidentă varietate a temelor iconografice și prin o remarcabilă bogăție de detalii – unde predomină o gamă cromatică largă, cu tonuri de roșu, verde, albastru și auriu – cât și prin individualizarea și expresivitatea compozițiilor, ceea ce împreună crează o impresie de puternica unitate, făcând din pictura acestui monument una din realizările deosebite ale epocii.

Cu mare interes artistic și documentar este tabloul votiv din pronaos, care este cea mai amplă galerie a unor chipuri de domni munteni, păstrată în pictura unei biserici. Matei Basarab, Neagoe Basarab, Constantin Brâncoveanu și Petru Cercel – ambii în postură de ctitori ținând macheta bisericii – urmați de Mihai Viteazul, Radu Șerban, Constantin Șerban Cârnul, Șerban Cantacuzino și Radu Mihnea.

Din pictura naosului se remarcă scena atât de rară în pictura bisericească, aceea a “Înmulțirii pâinilor” dispusă pe balustrada cafasului, unde se ivesc elemente de laicizare prin nota mai degrabă hazlie decât miraculoasă cu care pictorul înfățișează cele două personaje din prim plan, încăierate pentru bucata de pâine împărțită.

Rama tâmplei – este impresionantă prin bogăția ornamentelor și finisajul prețios – poartă pe unul din elementele orizontale stema țării și anul când a fost realizată, 1697. Ea separă naosul de altar și este bogat sculptată în lemn aurit, cu ornamente fine ce dau impresia de broderie. Registrul icoanelor împărătești – în care se remarca cea înfățișând pe Maica Domnului cu pruncul Isus purtând la partea inferioară semnatura vestitului Constantinos – este suprapus de cele trei registre ale icoanelor praznicare ce înfășișează marile sărbători de peste an, partea superioară fiind încoronată de o icoană-crucifix încadrată de alte două icoane, independente, reprezentând pe Maica Domnului și Evanghelistul Ioan, ambele susținute de balauri încolăciți.

Cu excepția icoanelor împărătești, celelalte tablouri aflate în registrele superioare ale tâmplei au fost realizate la mijlocul secolului trecut, fiind probabil opera lui Hagi Avram care a făcut în acea perioadă și unele repictări la bolta altarului.

Aceasta ctitorie, destinată a fi necropolă a primului său ctitor, a adăpostit în pronaos, la mijlocul secolului al XVII-lea, mormintele lui Matei Basarab (1654), al soției sale Elena (1653), al fiului lor adoptiv Mateiaș Postelnicu (1652) și cel al doamnei Bălașa (1657).

Izvoarele documentare din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, precum și relatarea lui Paul de Alep, consemnează profanarea acestor morminte în timpul invaziei turco-tătare din iarna anului 1658. După această dată piatra de mormânt a doamnei Bălașa a fost mutată la biserica Sfânta Vineri, iar osemintele lui Matei Basarab la Arnota.

Din sarcofagul aparținând lui Matei Basarab se pastrează un bloc masiv de calcar monolitic, în care a fost săpată imaginea trupului celui decedat, culcat pe trei sferturi. Corpul domnului lipsește, astfel încât cercetătorii au fost derutați la început, aceștia atribuind piatra lui Udriște Năsturel (N.Iorga). Personajul este îmbrăcat într-o mantie îmblănită, iar sub mantie are o haină lungă fără mâneci sub care se mai zărește o alta cu mâneci.

Pavel Chihaia spunea că acest sarcofag care este folosit în prezent la vărsarea apelor de la botezuri împreună cu gisantul alcătuiesc un singur monument care era situat în pronaosul bisericii. După opinia celui menționat mai sus dimensiunile mici ale sarcofagului nu permit ca el să fie atribuit lui Matei Basarab, ci pentru Mateiaș, fiul adoptiv al Domnului. “Somptuozitatea mormântului lui Mateiaș se poate explica fie prin afecțiunea purtată de voievod fiului său, dar și prin posibilitățile materiale ale acestuia.

Această identificare a fost confirmată și de cercetările întreprinse de N. Constantinescu, Cristian Moisescu și Sandu Nicolăescu – Plopșor care au descoperit și fragmente din piatra funerară, necunoscută până atunci, aparținând lui Matei Basarab.

Doamna Elena – soția domnului – a fost înhumată la dreapta lângă peretele de sud, în pronaos. O inscripție scurtă în slavonește deplânge “moartea doamnei vrednica soție a lui Matei Basarab vreme de 40 de ani”, lăudându-i faptele sale bune, printre care și pe aceea că a “zidit mânăstiri”.

Piatra funerară este sculptată în stilul renașterii târzii transilvănene. Prezența meșterului transilvănean este atestată și de cea de a doua inscripție în limba slavonă. Meșterul pietrar al celor două sarcofage este sibianul Elias Nicolai, un sculptor renumit al acestei perioade, realizatorul unor opere asemănătoare și la Sibiu, printre care sarcofagul lui Franck von Franckenstein.

Printre slujitorii bisericii domnești din Târgoviște s-au aflat și numeroși cărturari care au însemnat evenimentele notabile la care au fost martori.

Unul dintre aceștia este “Staico – gramaticul și slujitoriu bisericii domnești” din Târgoviște, autorul unei traduceri “de pre limba slavonă”, în care indica în perioada 1667 – 1669 “cărțile cele mincinoase pre care nu se cade a le ținea și a le citi drept credincioșii hristanii”, lucrare considerată drept cel mai vechi indice de cărți interzise din literatură română.

4.3.2. BISERICA MITROPOLIEI

Biserica mitropoliei a fost una dintre cele mai importante și monumentale edificii religioase ridicate în Țara Românească în evul mediu, din păcate dărâmată în anul 1889 și înlocuită cu actuala construcție realizată de arhitectul A. Lecomte du Nouÿ, care nu reproduce nici ca proporții, nici ca formă, lăcașul inițial.

Această biserică a jucat un rol foarte important în viața politică și culturală a țării, conducătorul acesteia, mitropolitul, fiind și unul din sfetnicii cei mai de seamă ai domniei.

Din această cauză, mitropolitul trebuia să locuiască în capitala țării, alături de domn. Întrucât scaunul domnesc se stabilise la Târgoviște încă din prima jumătate a secolului al XV-lea, iar reședința metropolitană rămăsese în continuare în vechea capitală de la Argeș, la începutul secolului al XVI-lea s-a pus problema mutării sediului metropolitan în orașul de pe Ialomița. Patriarhul Nifon a cerut lui Radu cel Mare să mute mitropolia la Târgoviște. În “Viața sfântului Nifon” se spune că domnul “nu s-au învrednicit a o muta iar Neagoe Vodă s-au umplut de cuvântul sfințeniei sale și cu a lui blagoslovenie zidi mitropolie în Târgoviște”.

Din aceeași lucrare aflăm că hotărârea s-a luat într-un sobor mare la 1517, cu prilejul sfințirii bisericii lui Neagoe din Curtea de Argeș, când s-a făcut “tocmeală” “ca de acum înainte niciodată în veci, în Argeș să nu mai fie mitropolie, ci să fie mânăstire și arhimandrie, iar la Târgoviște să fie mitropolia stătătoare, cum s-au așezat”1.

Dupa același izvor, în anul 1518, Neagoe a început zidirea mitropoliei din Târgoviște “mare și frumoasă cu opt turle și tot rătunde, cum să satură ochii tuturor de vederea ei”2. La construirea mitropoliei au participat și meșteri pietrari transilvăneni3.

Sfințirea a avut loc cu mare fast în ziua de 17 mai 1520, de sărbătoarea Înălțării Domnului, care era și hramul bisericii.

Dintr-o scrisoare adresată brașovenilor de către Neagoe Basarab la 26 aprilie 1520, aflăm că sfințirea noului lăcaș, trebuia să aibă loc cu mare fast, și la ea urma să participe “toată țara”, în ziua de 17 mai 1520, ceea ce dovedește că la acea dată lucrările de construcție erau terminate4.

Una din problemele asupra căreia specialiștii nu au căzut de acord până în prezent, a rezultat din propunerile diferite de datare a acestui monument.

Unii cercetători au considerat că biserica este mai veche, din prima jumătate a secolului al XV-lea, fiind vorba doar de o refacere. Reluând în discuție întreaga problemă și coroborând izvoarele istorice cu observațiile asupra materialelor rămase de la veche clădire, s-a dovedit existența a două etape de construcție: prima din vremea lui Radu cel Mare, de când datează corpul principal al bisericii cu cinci turle, și a doua, din vremea lui Neagoe Basarab când se adaugă exonartexul cu cele trei turle ale sale. Argumentele aduse în sprijinul acestei datări sunt urmatoarele:

Dacă biserica ar fi fost ridicată în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân
(sau în prima jumătate a secolului al XV-lea) este greu de conceput că
timp de aproape un secol lăcașul ar fi putut rămâne neterminat și
netârnosit, aceasta făcându-se abia în anul 1520. În sprijinul acestui
argument vine și faptul că biserica a fost înzestrată cu proprietăți numai
după sfințire, adică la sfârșitul domniei lui Neagoe Basarab.

Faptul că Radu cel Mare nu s-a ,,învrednicit” a muta mitropolia în orașul
său de reședință, poate datorită împrejurărilor tulburi de la sfârșitul
domniei lui, nu exclude posibilitatea unei inițiative constructive în
vederea acestui scop. Dacă lăcașul ar fi existat dinainte, fără îndoială că
Radu cel Mare ar fi ținut seama de dorința patriarhului Nifon.

Dar împlinirea acestui act nu era posibilă deoarece în Târgoviște nu exista la acea dată un edificiu religios de mari proporții, potrivit funcției pe care o avea de îndeplinit.

De aceea construirea unei biserici destinate mitropoliei se impunea de urgență, ca o necesitate.

Cât privește influența sârbească inspirată de decorația bisericii mânăstirii Manasiya, zidită de Ștefan Lazarevici între anii 1407 – 1418, ni se pare greu de acceptat opinia profesorului V. Vătășianu potrivit căreia la ridicarea mitropoliei ar fi colaborat un meșter trimis în Țara Românească de despotul Serbiei ale cărui relații strânse cu Mircea cel Bătrân sunt în general cunoscute.

Din exemplele știute, o asemenea influență nu se produce niciodată atât de rapid. Nu este oare mai logic să admitem asimilarea acestor elemente sârbești, de către arhitectura muntenească, până în timpul domniei lui Radu cel Mare ținând seama și de legăturile foarte puternice ale acestui voievod cu Serbia acelei vremi?5

În afara argumentelor prezentate mai sus5, pentru această propunere de datare poate aduce noi informații un studiu al pietrelor ce se mai păstrează din fostul monument. Printre aceste elemente sunt și bazele de cruci care încununează turlele. La Târgoviște în lapidariumul muzeului se conservă nouă baze de cruci; opt care se aflau deasupra cupolelor turlelor și una care de regulă se afla deasupra altarului. Pentru a ajunge la concluzia de ordin cronologic va trebui să reconstituim mai întâi amplasarea exactă a bazelor de cruci pe turlele cărora le-au aparținut. Această operație a fost realizabilă numai în urma studierii amănunțite a dimensiunilor, a formei decorației și tehnicii execuției fiecăreia dintre bazele menționate.

Din studierea atentă a șase din cele nouă suporturi de cruci rezultă clar o asemănare de forme care permite o clasificare pe grupe de câte două pietre, rămânând de stabilit cărora din perechile de turle le reveneau grupele de câte două.

Pentru o mai ușoară urmărire a acestei expuneri am notat aceste baze de la 1 la 9, pornind de la baza de cruce aflată deasupra absidei altarului și încheind cu cele care încununau turlele dinspre vest ale exonartexului.

Din cercetarea materialului grafic disponibil, constatăm că deasupra absidei altarului s-a aflat o bază relativ scundă notată cu 1 al cărei bulb, avea la partea inferioară un gât tronconic, și era decorat cu nervuri lungi împletite, de secțiune semicirculară.

Pe turlele mici ale proscomidiei și diaconiconului se aflau bazele notate cu 2 și 3, asemănătoare ca siluetă, dimensiuni și principii de ornamentare.

În continuare ținând cont de volum putem afirma cu certitudine că pe turla centrală a naosului s-a aflat o bază cu un bulb sferic, decorat cu cercuri care se intersectează, având la partea superioară un gât ornamentat, cu nervuri torsionate notată cu 4.

Pe cupolele celor două turle ale pronaosului propunem situarea celor două baze numerotate cu 5 și 6 care, deși diferă între ele ca decorație, prezintă asemănări evidente atât în ceea ce privește dimensiunile, cât și profilatura părții inferioare.

Baza notată cu 7 a aparținut fără îndoială turlei centrale a exonartexului, fapt ce reiese din cercetarea imaginilor fotografice ale monumentului.

Ultimele două baze de cruci notate cu 8 și 9, erau amplasate pe turlele dinspre vest ale exonartexului. Spre deosebire de grupele de bază descrise mai sus, la care diametrul părții inferioare corespundea cu cel al bulbului, ultima pereche are conturul diferit, întrucât partea inferioară este mai redusă. Decorația realizată în forme și tehnici diferite generează deosebiri esențiale între ultima pereche de baze și cele amintite anterior. În timp ce secțiunea nervurilor ce alcătuiesc decorația acestor două piese este realizată din linii curbe cu șant median în formă de U, secțiunea celorlalte baze prezintă linii frânte în formă de V.

Motivul decorativ utilizat cu predilecție la ultimele suporturi este cel floral și mai precis floarea de crin stilizată, pe când la restul bazelor predomină motivul geometric, reprezentat mai ales prin împletituri de nervuri.

Dacă alăturăm acestor două baze și pe cea dispusă deasupra turlei centrale a exonartexului, deși nu se aseamănă cu ele fiind total (diferită) de cele șase, se poate trage concluzia că aceste ultime trei suporturi de cruci au fost executate de alți meșteri și în altă perioadă.

Din compararea ornamentelor care decorează primele șase pietre cu cele folosite la împodobirea fațadelor mânăstirii Dealu, reiese că asemănările sunt foarte putemice.

Tot așa de pregnante ne apar și asemănările dintre forma bazelor de cruci care încununau turlele bisericii mânăstirii Argeșului (actualele baze de cruci sunt în bună parte opera refacerilor ultimului restaurator), înfăsișate în fotografii mai vechi, cu cele două baze localizate de noi deasupra turlelor mici ale exonartexului bisericii mitropolitane. Din analogiile anterioare reiese că datarea propusă pentru cele două construcții ale bisericii, prima în vremea domniei lui Radu cel Mare, cea de a doua în timpul domniei lui Neagoe Basarab este confirmată și prin argumente de ordin stilistic.

Prin acceptarea acestor concluzii este înlăturată totodată părerea potrivit căreia turlele bisericii sunt opera unor reparații mai târzii, emisă de altfel cu dovezi plauzibile.

Deși în scrisoarea amintită Neagoe anunța că a “isprăvit” biserica, lucrările au continuat și după moartea sa. Pomelnicul mitropoliei însemnează însă în dreptul lui Neagoe Basarab că “acesta au mutat mitropolia la Târgoviște”6; pisania în limba slavă (datată eronat 7018 – 1510) afirmă că domnul “a început a face din temelie această sfântă și mare mitropolie, muma astfel, unul din urmași săi, Radu Paisie (1535 – 1545), “văzând că de multă vreme stă nesăvârșită această sfântă casă”, a acoperit mitropolia cu plumb, înfrumusețând-o și zugrăvind-o “cu toată podoaba”, lucrările fiind finisate la 20 septembrie 15377 “bisericilor”, dar recunoaște că Neagoe nu a “săvârșit lucrarea, deoarece a murit”.

După cum spun documentele, lucrările au continuat și în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Astfel, dintr-un document din 13 ianuarie 1585 aflăm că Petru cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul, “miluise” pe Dumitru zidarul” pentru buna și dreapta slujbă ce a slujit și a muncit și a dres și a acoperit cu plumb mitropolia din orașul Târgoviște” . Fiind vorba de un zidar, este foarte probabil că s-au făcut și unele lucrări de zidărie, în afară de acoperișul de plumb care va exista până la 1821,

Către sfârșitul secolului al XVI-lea Franco Sivori găsea biserica “minunată… lucrată în mosaic”9, având și un “frumos palat” cu grădină.

După pagubele produse în timpul ocupației turcești în orașul Târgoviște în anul 1595, dar mai ales după incursiunile oștilor conduse de Gabriel Bathory din 1610 – 1611, monumentul a suferit ample lucrări de restaurare în timpul domniei lui Matei Basarab.

Cu această ocazie, în anul 1645 au fost închise cu zidărie golurile dintre stâlpii exonartexului, montându-se ancadramente de ferestre pe fațadele laterale, tot atunci realizandu-se și pictura interioară a acestei încăperi. Cât privește ferestrele înlocuite de Neagoe Basarab, ele reprezintă o primă manifestare a influenței pe care o va exercita zidirea bisericii Stelea din Târgoviște asupra evoluției ulterioare a decorației edificiilor religioase din Țara Românească.10

În timpul domniei lui Matei Basarab, la mitropolia din Târgoviște a funcționat o tipografie “domnească” ce a scos la lumină mai multe cărți printre care și Pravila cea mare sau Îndreptarea legii din 165211. Tot aici se desfășurau dezbaterile unuia din primele cercuri academice din țara noastră12.

Paul de Alep ne-a oferit una din cele mai interesante descrieri ale vechii mitropolii din Târgoviște care a văzut-o la 165313. El rămânea profund impresionat de înfățișarea bisericii “care nu-și are pereche în toată țara, afară doar de biserica metropolitană a cazacilor”, fiind “tot atât de mare, spațioasă, încăpătoare și înaltă, sprijinită de numeroși stâlpi. Biserica este formată din trei secțiuni: prima era narthexul exterior, foarte spațios și cu mai multe cupole; de aici printr-o a doua ușă, intri într-un alt narthex, de asemenea spațios și frumos; apoi se intră în a treia printr-o ușă aflată chiar în mijlocul bisericii care este foarte mare și cu o cupolă deasupra în central căreia se găsește un voluminos candelabru. Biserica are trei altare (tabernacole) înalte și mari; cel din mijloc având dimensiuni foarte mari, cu strane de jur împrejur.

Iconostasul, crucea răstignirii și crucea cea mică sunt minunate și foarte mari; sfetnicele sunt din lemn aurit și lucrate într-un mod special”14.

După ce descrie jilțurile domnului și ale mitropolitului, Paul de Alep, menționează că “pereții sunt acoperiți în întregime cu picturi vechi”, iar în fața intrării în biserică “se află o fântână frumoasă cu apă curgătoare”.

Tot acest călător străin ne-a lăsat o interesantă descriere a palatului mitropolitan aflat “la un capăt al orașului, tocmai lângă zid” și care era “foarte măreț”. El era înconjurat de trei rânduri de îngrădituri de lemn și de trei curți: prima era pentru păsări, a doua pentru grajduri și bucătărie, iar a treia cuprindea casele mitropolitului și biserica. “Apartamentele mitropolitului sunt foarte înalte, așezate spre răsărit”. În ele ajungeai “pe o scară lungă, ridicată pe arcuri, cu perspectivă la biserică, la curte și la întreaga și întinsa grădină”. Pereții casei erau zugrăviți cu diverse scene religioase, cu minunile creațiunii pământului și mării, cu descrierea Ierusalimului și a mânăstirilor sale, cu aceea a piscului Sinai …, aceea a Sfântului Munte, cu cele 24 de mânăstiri ale sale în fața mării toate lămurit și în proporții mari.

Interiorul camerelor era, de asemenea, zugrăvit “de curând” – spune Paul de Alep – “în diferite chipuri cu portrete ale sfinților”.

Prima cameră servea de primire; ea era “lungă și lată, cu o masă imensă în mijloc, cu o sobă de olane colorate și cu numeroase ferestre gotice” ce dădeau spre marea grădină. Urma apoi o “frumoasă sacristie” foarte elegantă, unde se găseau cuiere pentru haine. De aici se intra într-o altă cameră, unde mitropolitul păstra veșmintele și lucrurile de preț. Din această încăpere “intri într-o cameră de primire cu o galerie exterioară, arcată deasupra , dând spre grădină și având în față o fântână cu apă curgătoare. Aici se prânzește în timp de vară. Din această loggia se putea coborâ în grădină pe care nu o cuprinzi cu ochi de la un capăt la altul. Locul ocupat de mitropolie și de grădina sa era atât de mare încât ar fi fost suficient pentru un oraș mare.”

La o scurtă perioadă după această descriere, la 1668, mitropolia s-a mutat la București, astfel încât clădirile mitropoliei din Târgoviște au ieșit de sub grija directă a mitropolitului, ceea ce a dus la neglijarea și dărâmarea lor treptată.

O ultimă etapă de reparații a lăcașului metropolitan a avut loc în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, când mitropolitul Teodosie, între anii 1707 – 1709, a dispus să se zugrăvească a doua oară “biserica cea mare cu altarul și cu tinda cea mică”, făcând “ și alte înnoiri pe dinafara bisericii”15, între care un mic pridvor adăugat în fața intrării sprijinit pe patru coloane de piatră cu balustrade măiestrit sculptate16, și pictarea în întregime a fațadelor cu motive ornamentale17.

Din pisania situată în timpanul de vest al intrării în naos, aflăm că zugrăveala a fost realizată de Constantin, Preda și Lambru, primii doi fiind întâlniți și în echipa care a lucrat la pictarea bisericii mari a mânăstirii Hurezi.

În timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, mitropolitul cărturar Antim Ivireanul a reînființat vechea tipografie din clădirile mitropoliei, între anii 1709 – 1715 ieșind de sub tipar cărți de slujbă și de doctrină religioasă în limbile greacă și la română.

Astfel în perioada războiului ruso-austro-turc din anii 1736 – 1739 intrând armiile puternicilor împărați într-acest ticălos de pământ fostu și-au pus mulți boieri, agonisita lor ce o avea în câte o ascunzătoare la mitropolia Târgoviștii și întâmplăndu-se de au venit oști împărătești și pe la acest oraș, după arderea orașului, spart-au și zidurile mitropolii din Târgoviște.

Cronica țării precizează că evenimentul a avut loc în iunie 1737 când turcii “au călcat tainița mitropoliei”, jefuind lucrurile boierilor, după care “au ars atât mitropolia, cât și curtea domnească”18.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, pentru a împiedica ruinarea lăcașului, mitropolitul Dosithei a făcut o serie de reparații “preînnoind” și clădind din nou “împrejurimile acestei mitropolii Târgoviște care ajunseseră mai la dărăpănare”19.

În anul 1815, considerând că mitropolia avea două odăi “îndestule pentru odihna dascălilor și a ucenicilor și toate înlesnirile”, târgoviștenii cereau să se instaleze în aceste clădiri o școală “cu cheltuiala mitropoliei din iraturile eparhiei ce are”.

Iată cum se înfățișa biserica mitropoliei și clădirile din jur după o catagrafie din anul 1819: biserica, cu opt turle, “este învălită cu plumb peste tot, care acoperiș s-au meremetisit cu tinichea de preasfinția sa părintele mitropolit Dositei; are jgheaburi împrejur tot de tinichea, vopsite mohorât; tencuită alb pă din afară; ferestrele toate cu geamuri; ferestrele cele mai mari dă jos cu flare în sătrange; amvonul dinaintea bisericii învălit cu tinichea văpsită mohorât. Înlăuntru biserica are zugrăveală veche și ștearsă pe alocurea; are jețurile toate și celelalte ale bisericii”.

Clădirile din jurul bisericii se prezentau astfel: “curtea dă zid împrejurul mitropoliei, însă în zidul curții despre răsărit sunt casele arhierești, pă pivnițe, cu două case mari, cu două cămări, odăi pentru feciori, cu tindă, cu două umblători, cu foișor mare, în care este o masă de lemn cu picioare. Pardoseala de cărămidă mai toată stricată, fără uși, fără paturi, numai la 3 uși, podite cu uluci pe grinzi, care pardoseală este cea mai multă putredă, căpriori vechi și cei mai mulți putrezi; acoperământ de ulucă nou, dar rară cu totul și se privede printr-însa”. Mai erau apoi “alte două case tot sus, pă pivniță, în rândul caselor arhierești, cu cămăruță mică de uluce, cu tindă cu priblare, cu foișor foarte mic și stricat … acoperiș tot una cu cele arhieresti; grinzile vechi putrede; uluca nouă, dar curge printr-însa. Dentr-aceste case și pân-în colțul zidului mai este o chilie, jos cu tinda ei, dărâmată cu totul”.

“Alăturea mai este o casă mare, ce din vechime îi zice trapezărie, iar acum este făcută grajd; fără podeală, fără pardoseală, fără sobe, decât o ușă veche stricată; învelișul merge tot una cu casele cele arhierești; căpriori vechi, prăpădiți, desupra tot cu ulucă nouă, dar bătută rar, fără seamă și multă fără cuie, care învăliș de acum un an, au început a să scoroji”.

Pivnița cea mare de desuptul caselor este boltită; cea mai mică cu grinzi și cu două beciuri; în gârliciu pivniții ușile stricate; mai erau alte trei beciuri ce căută spre curte”.

Clopotnița era în stare bună, învelită jumătate cu ulucă și jumătate cu șindrilă. În “rândul zidului despre ameazăzi” se aflau bucătăria cu cămara ei “majopia”, o magazioară și o chilie cu beci dedesupt.

În curtea a doua se găsea un grajd stricat. Poarta cea mare de afară era veche; cea mică, de sub clopotniță era în stare bună. Împrejurul mitropoliei se afla o grădiniță în care se găsea un paraclis “care se numește din vechime bolniță”, acum părăsită.

La 1821 acoperișul de plumb al vechii mitropolii, a fost luat de ostașii lui Alexandru Ipsilanti ca “să topească plumbul pentru a face gloanțe dă trebuința gephanelei ostașilor”20. Astfel biserica a rămas în bătaia ploilor, care i-a stricat bolțile și picturile.

În anul 1821, într-o cămară din curtea mitropoliei, a fost închis înainte de a fi ucis domnul Tudor din Vladimiri, conducătorul pandurilor.21 După unele informații, Tudor Vladimirescu ar fi fost ucis chiar în curtea mitropoliei22.

În anul 1823, biserica a fost acoperită prin strădania lui Alexe staroste, care a vândut în acest scop două moșii ale mitropoliei cu suma de 12.000 lei.

În cursul anului 1832 mitropolia a fost vizitată de Pavel Kiselev care a remarcat mormintele din pronaos, precum și faptul că biserica era acoperită cu plumb și tinichea. Descrierea sa este destul de laconică: “la intrarea în biserică există patru coloane de piatră; de asemenea și cupola se sprijină pe patru coloane”. Întrucât nu ni se spune nimic altceva despre starea bisericii, putem presupune că aceasta era bună.

Cutremurul din 1838 a provocat mari stricăciuni clădirilor “apucându-le în stare proastă le-au zdrobit atât, încât aduce groază dă a le privi cineva”. Din această cauză, fiind “toate odăile dărăpănate foarte, nu mai este mijloc de a mai lăcui cinevaș, acolo”.

În ceea ce privește casele la 1843, acestea aveau acoperișul căzut, erau dărăpănate și în “proastă stare”. Cu toate acestea, mitropolitul nu a luat măsuri pentru îndreptarea lucrurilor, motivând că nu dispune de mijloace materiale.

Cezar Boliac în anul 1845 găsea că mitropolia din Târgoviște era mai mare decât mitropolia din București, având 25 de stânjeni lungime înlăuntru și 9 stânjeni lărgime (circa 50x18m); “era despuiată de tot felul de odoare, plouă în ea și este aproape a nu se mai face oficiul într-însa, deși are un venit însemnat”.

Încă din această perioadă se vehicula ideea dărâmării vechiului lăcaș și înlocuirea lui cu unul nou. Ideea aceasta îi aparține lui Ioan Schlatter, arhitect mânăstiresc, și a fost expusă într-un raport al său din 30 septembrie 1847, în care se spune: “luând în deaproape băgare de seamă zidurile și construcția bisericii …, am găsit că această zidire, deși nu prea are soliditate…, va mai putea exista un curs de vreme fără a aminința cădere și precum am văzut, s-au și făcut de puțin timp un meremet la învelitoare și altele care cel puțin o apără de vremuri uricioase”. El considera că portalul “din naintea bisericii” (adică pridvorul) “trebuiește dărâmat într-un soroc mărginit, fiindcă bolțile lui, ce sunt așezate pe stâlpi de piatră, sunt prea rău crăpate și se țin numai în niște legături de lemn care, fiind putrezite, la întâmplare de cutremure va amenința căderea”.23

În anul 1863, mitropolia era vizitată de către un alt călător străin, G. Missail, el văzând-o astfel: “din toate palatele, chiliile, grădinile și atenanțele mitropoliei din Târgoviște n-a mai rămas nimic, nimic decât trupul bisericii care cotropit și el de ploi, negrijă și părăsire, stă jălind în mijlocul ruinelor întocmai cum jelește un bătrân părinte”.

Tot de la el aflăm că la 1847, mitropolitul Neofit dărâmase “butea casei mitropolitane ce mai rămăsese în picioare și clopotnița, sub cuvânt că voia a le preface”. Din fosta casă a tipografiei, aflată în curtea a treia a bisericii, nu mai rămăsese decât “un singur părete în care stau urmele astupate cu o mulțime de ferestre”..

La 8 februarie 1868 primăria orașului Târgoviște solicita din nou Ministerului Cultelor repararea mitropoliei, considerată “principala biserică a acestui oraș”. În adresa consiliului comunal se arată că parte din odoarele mitropoliei dispăruseră.

La 20 ianuarie 1870, se descria din nou “trista situațiune în care a ajuns biserica mitropoliei”, în care “plouă din cauza acoperișului care s-a ruinat și a lipsei de geamuri”. În vara anului 1870 se cerea din nou repararea acoperișului, arătându-se că ploile care cădeau în biserică puteau slăbi bolțile “cu desăvârșire”.

Întrucât nu s-au luat măsurile cerute, ruinarea bisericii a progresat. În 10 martie 1871 se spunea că “tencuiala după bolți înăuntru a căzut mai peste tot, precum și după părete, rămânând niște cărămizi roșii. Zidurile turlelor începuseră să se prăbușească”. S-au schimbat apoi numeroase scrisori, s-au întocmit devize, dar arhitecții statului nu au fost de acord cu planul de restaurarea propus deoarce “biserica ar rămânea în aceeași diformă și displăcută stare … fără ca restaurarea să fie completă”.

În cele din urmă, acoperișul s-a executat în anul 1872, împreună cu alte lucrări: dărâmarea portalului și reclădirea lui, construirea zidului de împrejmuire, tencuirea turlelor pe exterior și interior și tencuirea pereților bisericii.

În septembrie 1875 se cerea să se zugrăvească biserica și să se repare clopotnița aflată în stare de ruină. Întrucât învelitoarea era de proastă calitate, în acelați an ploaia începuse din nou a curge șiroaie pe ziduri și în interiorul bisericii.

În anul 1881 arhitectul G. Mandrea și Ioan Slavici vizitând mitropolia constatau că în urma acțiunilor de restaurare “biserica era prea lungă și cu unitatea ei arhitectonică pierdută”. Ei arătau mai departe ca la o reparație recentă făcută “în mod imposibil” molozul a rămas împrejurul zidurilor întrucât biserica și astfel nu destul de înaltă, a rămas în groapă și apa de ploaie se scurge în biserică”.

Din raportul celor doi reiesea că biserica era încă solidă, având nevoie doar de reparații mărunte; printre altele se cerea ridicarea pământului din jurul bisericii. Cu toate acestea, în 1889, s-a hotărât dărâmarea bisericii și înlocuirea acesteia cu o clădire nouă. Și astfel “în câteva săptămâni și cu ajutorul dinamitei s-au dărâmat ziduri groase de un metru și mai bine care nu aveau nevoie decât de reparații. În locul celei vechi avem o altă zidire nouă, care, dacă nu păcătuiește cu nimic ca biserică bizantină, nu are nici o legatură cu biserica veche, pe care are pretenția de a o fi restaurat-o”24.

Lucrările au durat foarte multă vreme, terminându-se în anul 1993. Marele istoric Nicolae Iorga care vizita orașul în această perioadă găsea mitropolia “total prefăcută, cu pridvorul ei așezat pe șase stâlpi, cu turnul unic, prea subțire, ridicat pe o temelie înaltă”. În fața bisericii găsea un “turnuleț stricat și o poartă de lemn, care închidea intrarea prin vechiul zid de cărămidă”. Refacerea era oprită “de lipsa banilor și de socoteală”.

Fiind una dintre cele mai de seama biserici ale țării, la mitropolia din Târgoviște au fost înhumați numeroși boieri, mitropoliți și patriarhi.

Aici a fost înmormântat mitropolitul Anania, în toamna anului 1580; doamna Maria, mama lui Radu Șerban și un fin al acestuia, Ion Basarab voievod25; Radu Florescu mare clucer în anul 160426; mitropolitul Ștefan în aprilie 166827 ; Scarlat Mavrocordat, mare paharnic, fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul și ginerele acestuia Constantin Brâncoveanu la 169928; Bălașa Cantacuzino, soția lui Ștefan, și fiul lui Constantin Brâncoveanu la 171129; Constantin Corbeanu, mare pitar, la 170930; Dumitrașcu Caramanliu. Mare portar, mort la 170331.

Majoritatea pietrelor de mormânt se găsesc în prezent la lapidarul Muzeului de istorie din Târgoviște.

După ridicarea la sfârșitul secolului al XIV-lea a bisericii Sfântul Nicolae domnesc din Curtea de Argeș, reluarea tipului structural “în cruce greacă înscrisă” se produce după un secol și jumătate, odată cu construirea lăcașului sfânt destinat mitropoliei, de către Radu cel Mare.

Adoptarea formulei crucii grecești cu puncte libere de sprijin a fost justificată prin dorința de a obține un edificiu cât mai spațios și de monumentalitate corespunzatoare importanței sale, ca cea mai importantă biserică a țării.

Din studiul releveului întocmit înainte de distrugerea monumentului, rezultă că edificiul construit în prima etapă era alcătuit dintr-un naos spațios, de tip cruciform încheiat spre est cu absida altarului, încadrată de pastoforii.

Cele două abside ale proscomidiei și diaconiconului legate de absida altarului prin câte o arcadă practicată în zidurile mediane dinspre sud și nord, erau boltite cu câte o calotă supraînălțată pe tamburul unei turle.

Spațiile pătrate dintre brațele crucii naosului erau acoperite cu semicalote, spre deosebire de cele ale bisericii domnești de la Curtea de Argeș, care erau boltite cu semicilindri.

Pronaosul era despărțit de naos printr-un zid străpuns de cinci arcade – care reprezentau o preluare și o amplificare a tribeloanelor vechilor catolicoane bizantine. Pronaosul era acoperit în centru de o boltă, “a vella”, încadrată de două turle.

Plastica monumentală a acestui prim edificiu se caracteriză prin cinci turle: cea centrală și alte patru mai mici dispuse pe extremități, care creau o senzație de oarecare agitate.

Această construcție era realizata din zidărie de cărămidă acoperită cu tencuială. Fațadele erau netede, lipsite de decorații la partea inferioară. Corpul bisericii la partea superioară era încheiat cu un decor de factură romantică, alcătuit dintr-o friză de arcaturi semicirculare, așezate pe mici console în retragere, peste care se afla o cornișă în dinți de fierăstrău.

Cele trei compartimente ale monumentului erau luminate de două registre de ferestre. Cele de la partea inferioară erau dispuse după cum urmează: câte două de fiecare parte a pronaosului, câte trei la naos, câte una în fațada de răsărit a proscomidiei și diaconiconului și trei la altar. Acestea erau suprapuse în registrul superior de goluri dispuse simetric, la care se mai adăugau câte trei ferestre care străpungeau pe fiecare fațadă laterală timpanele naosului și câte una în dreptul anexelor altarului, care nu se găsesc în partea de jos.

Cercetari mai vechi au stabilit că atât decorația fațadelor alcătuită din friza de arcaturi, semicirculare, cât și plastica monumentală reprezentată prin cinci turle, au apărut la biserica mitropoliei din Târgoviște ca o influență sârbească, mai precis inspirată din decorația bisericii mânăstirești Resava Manasiya32.

Asimilarea acestor influențe sârbești de către arhitectura Țării Românești în timpul domniei lui Radu cel Mare, ținând seama de legăturile puternice ale acestui voievod cu Serbia acelei perioade, sunt firești de acceptat.

La fațada dinspre apus a acestei biserici s-a alipit o nouă construcție din inițiativa lui Neagoe Basarab, ridicată între anii 1517 – 1520, când este târnosită.

Meșterii domnului au ridicat o mare încăpere de plan pătrat tratată în genul unui exonartex deschis, marginită de o succesiune de arcade, ai căror stâlpi din cărămidă prezentau o mare varietate de forme. Arhitectura stâlpilor exonartexului mitropoliei târgoviștene a fost utilizată în aceeași perioadă, din inițiativa aceluiași voievod, la biserica cunoscutei mânăstiri de la Snagov.

În mijlocul exonartexului se găseau patru stâlpi de secțiune circulară (spre deosebire de cei ai naosului părții mai vechi de secțiune pătrată) care susțineau patru bolți semicilindrice dispuse în cruce, intersecția lor fiind marcată de o turlă.

Compartimentele de colț cuprinse între brațele crucii și zidurile de contur erau acoperite cu câte o cupolă, cele două dinspre apus fiind supraînălțate pe turle33.

În exterior, bolțile semicilindrice ale brațelor crucii erau marcate, ca și la naosul bisericii, prin frontoane curbe în care se deschideau două ferestre.

Toate trei fațade ale exonartexului erau decorate cu câte două arcaturi largi, fiecare dispuse către margini.

Între aceste arcaturi și registrul arcelor sprijinite pe stâlpi se afla un brâu median simplu, în zimți de fierăstrău.

Același profil în zimți de fierăstrău putea fi întâlnit atât la cornișe cât și la partea superioară a bazelor turlelor.

Monumentul suferă intervenții mai importante în vremea domniei lui Matei Basarab, în anul 1645, când sunt închise cu zidărie golurile dintre stâlpii exonartexului, montându-se câte trei ancadramente de ferestre pe fațadele laterale34, tot acum realizându-se și pictura interioară a acestei încăperi.

În perioada de domnie a lui Constantin Brâncoveanu, din inițiativa mitropolitului Teodosie, între anii 1707 – 1709, se adaugă în fața intrării un mic pridvor sprijinit pe patru coloane din piatră, cu balustradele frumos sculptate și se zugrăvește în totalitate interiorul părții mai vechi a bisericii, ca și exteriorul35.

Reluarea tipului structural “în cruce greacă înscrisă”, inspirat din arhitectura marii biserici mitropolitane din Târgoviște care a fost luat drept model, se va produce în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, odată cu construirea bisericii fostei mânăstiri Sarindar din București, a bisericilor36 Sfântul Dumitra din Craiova37, Domneasca Mare din Târgoviște38 și cea a fostei mitropolii din Alba Iulia39.

În această perioadă existau în Țara Românească, meșteri români, care cunoșteau procedee arhitecturale complexe, apți să realizeze construcții monumentale de acest tip.

Cu toate acestea, tipul structural “în cruce greacă înscrisă” nu a făcut școală în arhitectura dezvoltată în ținuturile dintre Dunăre și Carpați. El a fost folosit din dorința obținerii unor edificii religioase de mari dimensiuni, cu o funcție specială: biserici domnești, biserici destinate mitropoliei țării sau instituției Banului din Oltenia.

Din cele expuse anterior reiese că biserica mitropoliei, realizată în două etape de construcție, a fost începută sub domnia lui Radu cel Mare, fiind terminată un deceniu mai târziu în timpul domniei lui Neagoe Basarab.

Prin arhitectura sa deosebită biserica mitropoliei din Târgoviște intră în categoria celor mai remarcabile monumente construite în Țara Românească la începutul secolului la XVI-lea: bisericile mânăstirilor Dealu, Argeș și Snagov, iar distrugerea sa, acum aproximativ un secol, nu va putea fi niciodată regretată îndeajuns.

“Marea Mitropolie este mama tuturor bisericilor”, ea a reprezentat un loc sfânt pentru poporul român și pentru ortodoxie, unde s-a acționat cu mintea și inima întru slava lui Dumnezeu.

NOTE

MONUMENTE DE ARTĂ ȘI ARHITECTURA RELIGIOASĂ

TIPUL STRUCTURAL AL EDIFICIILOR DE NAVĂ UNICĂ

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU Târgoviștea și monumentele sale, Ed. Litera, Buc, 1976, p. 147 și următoarele.

Ibidem

Ibidem

NOTE

BISERICA SFÂNTUL GHEORGHE

Gavril PREOTUL, Viața și traiul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, ed. de Tit. Simedres, București, 1937, p.28, apud N.STOICESCU și Cr. MOISESCU, op. cit., p. 210.

Istoria Țării Românești 1290-1690 Letopisețul Cantacuzinesc, ediție de C. GRECESCU și D. SIMIONESCU, Buc., p. 37.

Mihai OPROIU, Anda ANDRONESCU, Târgoviște, ghid turistic al orașului, Ed. Curtea de Scaun, Tgv., 2002, p. 47-48.

„ iar la leat 1812 s-au întâmplat primejidie mare de ciumă prin toate părțile care și aicia în oraș s-au întâmplat primejdie prin toate mahalalele, iar noi mahalaua aciiasta ne-am rugat cinstitului marelui mucenic Gheorghe ziua și noaptea ca să ne scape și scăpându-ne am tencuit biserica pă din afară, am făcut scări, am ridicat clopot sus … am zugrăvit am văriut p-afară și icoanele pă zid având ajutor mahalagiilor… la leat 1816”. R. GIOLOVAN, Mihai OPROIU, Inscripții și biserici din județul Dâmbovița, vol.1, Tgv. ,1976, p. 112.

Ibidem.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 207.

Ibidem. Tot aici se formulează și punctul de vedere al lui Virgil Vătășeanu care presupune că biserica Sf. Gheorghe s-ar putea identifica cu biserica Târgului.

Ibidem.

M. OPROIU, A. ANDRONESCU, op. cit., p. 47-48.

STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 29.

NOTE

BISERICA SFÂNTUL NICOLAE – ANDRONEȘTI

1. Radu GIOGLOVAN, Mihai OPROIU , op. cit., p. 21 „ În zilele lui 10 Radu Voievod acest hram al Sfântului Nicolae 1-a făcut jupân Manea cel vornic și jupânița Mădeina în anul 7036.

2. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 220.

3. M. OPROIU, A. ANDRONESCU, op. cit., p. 45., G.B., 1963, p.704.

4. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p.220.

5.Ibidem.

6.Ibidem.

7.Ibidem.

8. Ibidem.

NOTE

BISERICA ROȘIE

1. R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 101 RGA, Studii și documente XV, p.354.

2. D. I. R., sec. XVII, B, vol. II, p.86, 298.

3. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p.195.

4. R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 102.

5. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 197.

6. Ibidem.

7. G. POTRA, Tezaurul documentor al județului Dâmbovița, Tgv., 1972, p. 759

8. Virgil DRĂGHICEANU, Restituiri istorice, ediție îngrijită de Alexandrina
ANDRONESCU și Mihai OPROIU, Ed. Pildner & Pilder, Târgoviște, 2004, p. 24.

NOTE

BISERICA GEARTOGLU

1. G. POTRA, op. cit., p. 582-586.

2. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 16.

3. G. POTRA, op. cit., p. 582-586.

4. Ibidem.

5. R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 63-64 ; Pietrele de mormânt din 1642 și 1658, dovedesc faptul că biserica exista dintr-o perioadă anterioară.

6. R. GIOGLOVAN, Mihai OPROIU, op. cit., p. 63-64.

7. N. STOICESCU, Cristian MOISESCU, op. cit., p. 166-167.

8. Ibidem.

9. M. OPROIU, A. ANDRONESCU, op. cit. p. 57.

NOTE

BISERICA PAROHIALĂ CATOLICA

SFÂNTUL FRANCISC

Pavel CHIHAIA, Monumente gotice în Târgoviște, în „Valachica”, I, 1969, p.23-24.

Călători străini despre țările române, vol.II, Buc. 1968, p. 322.

Ibidem.

N. STOICESCU, Cristian MOISESCU, op. cit., p. 150 și următoarele.

Ibidem.

Ibidem.

Pavel CHIHAIA, op. cit., în ,”Valachica”, I, 1969, p. 23-43.

NOTE

TIPUL STRUCTURAL AL EDIFICIILOR DE PLAN TRICONC

MÂNĂSTIREA DEALU

D.R.H., sec. XIV-XV, B, Țara Românească, I, p. 134.

Ibidem, p. 178-179.

R. GIOGLOVAN, Mihai OPROIU, op. cit., p. 245-247.

Ibidem.

D.R.H., sec. XVI, B, II, p. 263.

Istoria Țării Românești 1290-1690. Letopisețul cantacuzinesc, ediție îngrijită de C. GRECESCU și D. SIMIONESCU, Buc, 1960, p. 14.

Viața și traiul Sântului Nifon, ediția Tit. Simendrea, Buc, 1973, p. 14. Apud. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 248-249.

Călători străini despre țările române, vol. VI, p. 124.

R. GIOGLOVAN, Mihai OPROIU, op. cit., p. 248-249

Ibidem.

Ibidem.

Radu GIOGLOVAN, Inscripții inedite de la mânăstirea Dealu, Studia Valachica, Tgv., 1970, p. 169-170.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU op. cit, p.264.

Ibidem.

D.R.H., vol. XXII, p. 125.

Ibidem.

N.STOICESCU, Cr.MOISESCU, op. cit, p. 264.

Ibidem.

Radu GIOGLOVAN, op. cit., p. 247-248.

Ibidem.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 265.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Mihai OPROIU, A. ANDRONESCU, op. cit., p. 60-63.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 267-268.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

M.OPROIU, A. ANDRONESCU, op. cit., p. 64.

N.STOICESCU, Cr.MOISESCU, op. cit., p. 269-273.

NOTE

MÂNĂSTIREA GORGOTA

1. N. STOICESCU, Cr.MOISESCU, op.cit., p.282.

2. R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 305.

3. D.I.R., sec. XVI, B, Țara Românească, vol. VI, p. 299.

4. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 282.

5. Ibidem.

6. D.I.R., sec. XVI, B, Țara Românească, VI, p. 299.

7. Idem, sec. XVII, B, Țara Românească, vol. III, p.3.

8. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p.283; vezi și Radu GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit, p. 289-313.

9. N. STOICESCU,Cr.MOISESCU, op. cit., p. 283-284.

10. Ibidem.

11. R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., 291.

12. Ibidem, p.300.

13. Ibidem.

14. N. STOICESCU, C. MOISESCU, op. cit, p. 284.

15. Cristian MOISESCU face o amplă descriere a lucrărilor de restaurare.

NOTE

MÂNĂSTIREA COBIA

N. IORGA – Două mânăstiri dâmbovițene, B. C. M .1., 1919, p.22-23.

Ibidem.

Mihai OPROIU , Inscripții și însemnări din județul Dâmbovița, ediția a-II-a, Tgv., 2001, p. 81.

D.I.R.,B, sec. XVII, vol. I, p. 381.

G. POTRA, op. cit., p. 753.

NOTE

MÂNĂSTIREA VIFORÂTA

D.I.R., B, Țara Românească, SEC. XVI, vol. Ill, p. 67-69.

Idem, sec. XVII, vol. II, p. 95,157, 246, 291-292; vol. III, p. 47, 276; vol. IV, p. 69-70,230, 265.

Cristian MOISESCU, Monumente istorice și de artă, Târgoviște, 1979, p. 175.

Călători străini despre Țările române, V, P. 216.

Cronicari munteni, II, p.209-210; Apud Cristian MOISESCU, op. cit., p. 175.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 291.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

R.GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 279.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p.

R. GIOGLOVAN, M.OPROIU, op. cit., 275.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p.292-293.

Ibidem.

Ibidem.

Radu GIOGLOVAN, Mihai OPROIU, op. cit., p. 272.

Ibidem, p.274

Ibidem.

NOTE

TIPUL STRUCTURAL AL EDIFICIILOR

ÎN “CRUCE GREACĂ ÎNSCRISĂ”

BISERICA DOMNEASCĂ MARE

Istoria Țării Românești, p.53.

Călători străini despre țările române, III, p. 12.

Radu GIOGLOVAN, Mihai OPROIU, op. cit., p. 41.

Călători străini, VI, p. 82-83.

R.GIOGLOVAN, M.OPROIU, op. cit., p. 41.

N.STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 85.

R .GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 44-45.

Ibidem.

N, STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., 85-88.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Date furnizate de arhitectul Cristian Moisescu. Vezi N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 87- 91.

NOTE

BISERICA MITROPOLIEI

Viața și traiul Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, ed. de Tit. Simedrea, Buc, 1937, p.28, 30, apud N.STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 170.

Ibidem.

N.STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit, p. 170.

HURMUZAKI, Documente, XV, p. 240.

C.MOISESCU, “Noi puncte de vedere asupra etapelor de construcție ale vechii biserici mitropolitane din Târgoviște” sau “Rolul arhitecturii unor monumente din Târgoviște și împrejurimi în stabilirea unor tipuri structurale” (“Scripta Valachica”, IV, 1973, p.319-313).

R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 69.

V. DRĂGHICEANU, op. cit., p.6.

D.I.R, XVl vol.V,p.l78.

Călători străini, IV, p. 13.

C.MOISESCU, op. cit., p.7.

I. BIANU, Bibliografia românească veche, I, p. 178-190

E. FRUCHTER, G. MIHAESCU, Date noi despre premisele istorice ale înființării Academiei Române (“Cronica Valachica”, 1973, p. 207-216)

Călători străini, VI, p. 91

Călători străini, VI, p. 118-119.

Virgil DRĂGHICEANU, op. cit, p. 8-9.

Aflate la Muzeul de Istorie din București.

Decorația pictată a fațadelor bisericii ne este cunoscută din acuarela lui Szathmary reprodusa de S.Cegăceanu.

Apud N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 175-176.

V. DRĂGHICEANU, op. cit., p. 9 si 22.

D.I.R., vol.V, Buc, 1962, p.78

Ibidem, p. 87

RADU GIOGLOVAN, Unde a fast ucis Tudor Vladimirescu? (Acta Valachica, 1972, p.89-100) unde se arată că “majoritatea informațiilor concordă în privința arestării lui Tudor Vladimirescu la mitropolie”, și că “asasinatul a avut loc în curtea mitropoliei din Târgoviște”

PAVEL CHIHAIA, op. cit., p. 491-492.

V.DRĂGHICEANU, Călăuza, p. 11

D.I.R., XVII, vol.II, p. 420

Ibidem, vol.I, p.475

R. GIOGLOVAN , M. OPROIU, op. cit., p. 70-71.

HURMUZAKI Documente, XIV/I, p.314.

V. DRĂGHICEANU, op.cit., p.22-23.

Ibidem.

Ibidem, p.23

Apud N. STOICESCU, Cr. MOISESCU op. cit., p. 185-186.

Maria GEORGESCU, Lapidarium din Târgoviște secolele XV-XIX, Ed. Daim, 2002, p. 144 și următoarele.

Ibidem.

Decorația, pictată a bisericilor ne este cunoscută din acuarelele lui Szathmary.

N. STOICESCU și C. MOISESCU op. cit., p. 186-187.

Cunoscută numai din fotografiile publicate de N. Ghika-Budești.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 187-189.

CONCLUZII

Prin analiza întreprinsă cu ocazia elaborării acestei lucrări am încercat să demonstrez faptul că, între orașele – târguri care au fost pe rând capitale și reședințe domnești ale Țării Românești, Târgoviștea a jucat un rol deosebit. Concentrarea aici a instituției domniei, înaltului cler dar și a celor mai pricepuți meșteri ai vremii a creat premisele necesare ridicării unor ctitorii foarte importante. Astfel, cercetarea structurii, tehnicii de construcție și a decorației acestor monumente pun în evidență existența a numeroase edificii care au adoptat elemente noi, constituind permanent modele ce au influențat timp îndelungat evoluția arhitecturii civile, militare și religioase din Țara Românească.

Orașul de pe Ialomița deține valoroase monumente cu caracter civil, militar și religios, între acestea remarcându-se edificiile care făceau parte din ansamblul Curții domnești, (cel mai important complex aulic ridicat în Țara Românească) care aduc elemente noi în conturarea unei imagini ample și edificatoare asupra fenomenului arhitectural constituit pe teritoriul dintre Carpați și Dunăre. Totodată, în arhitectura casei domnești ridicate de Petru Cercel în anul 1584, prin alcătuirea planului după două axe de simetrie sau prin dispunerea clădirii pe trei nivele, se constată apariția unor idei noi ce preced cu un secol realizările epocii brâncovenești.

Momentul de maximă înflorire a arhitecturii târgoviștene îl constituie începutul secolului at XVI-lea. În acest secol apar în Târgoviște edificii de mare originalitate ca biserica mânăstirii Dealu, biserica mitropoliei și biserica Sfântul Gheorghe, ele reprezentând dovezi elocvente pentru capacitatea de creație a meșterilor constructori care au activat în acea perioadă în Țara Românească, dar de la care, datorită vicisitudinii vremurilor, ni s-au păstrat minime mărturii.

Rezultatul final al acestor elaborări creatoare a fost realizarea unei arhitecturi originale, specifică artei de a construi a poporului român.

Biserica mânăstirii Dealu a reprezentat un salt calitativ important în evoluția arhitecturii muntenești, atât prin structure planimetrică și spațială, cât și prin plastica decorativă și monumentală, ea constituind un model pentru numeroasele monumente construite ulterior.

Celalalt edificiu care marchează adaosul orașului Târgoviște la evoluția arhitecturii muntenești din secolul al XVI-lea este reprezentat de monumentala biserică a mitropoliei, una din cele mai remarcabile construcții din sud-estul Europei de tipul “în cruce greacă înscrisă”.

Tot din secolul al XVI-lea datează și edificiile următoare: bisericile Sfântul Gheorghe, Sfântul Nicolae – Andronești, Roșie și Geartoglu, ultima caracterizată prin apariția contraforturilor.

Biserica de plan triconc a fostei mânăstiri Gorgota aduce noi elemente de decorație exterioară, bârne și două registre ale fațadelor decorate cu panouri și firide.

Edificiile din orașul Târgoviște au jucat un rol important și în evoluția picturii murale. Începând cu Dobromir care în anul 1515 a pictat cu Jitian și Stanciu biserica mânăstirii Dealu și până la Hagi Avram care a repictat mai multe monumente târgoviștene, pe o perioadă de trei secole orașul nostru a fost locul unde s-au format și și-au desfășurat activitatea numeroși meșteri zugravi.

Astfel, în evul mediu orașul Târgoviște a cunoscut o remarcabilă dezvoltare a artei și arhitecturii. Orașul, prin funcțiile sale: cetate de scaun, dar și cea de important centru cultural al țării, a avut rolul de promotor în evoluția artei și arhitecturii din Țara Românească.

Târgoviștea a reprezentat o adevarată școală de arhitectură, lucru dovedit prin numărul mare de monumente importante ridicate și decorate cu picturi murale, dar și prin elementele constructive și decorative noi ce au însoțit aceste edificii.

Monumentele de artă și cele istorice din orașul nostru sunt mărturii elocvente ale vieții spirituale a poporului român de-a lungul secolelor. Acestea influențează omul contemporan și definesc existența istorică a poporului nostru.

Ele au o valoare inestimabilă, de aceea ele trebuiesc păstrate, protejate și restaurate pentru a servi și generațiilor viitoare, în descoperirea istoriei.

BIBLIOGRAFIE

*** Călători străini despre țările române, I – VI, București, 1968 – 1976;

Chiaia Pavel, Două rapoarte ale arhitectului J. Schlatter din anul 1847, B.O.R., 3-5, 1968;

Constantinescu N., Contribuții arheologice asupra curții domnești din Târgoviște, (sec, XIV – XVII), S.C.I.V., XV, nr. 1964;

Constantinescu N. și Moisescu C, Curtea Domnească din Târgoviște, ed. a II-a, București, 1969;

*** Cronicari munteni, I- II, ediția M. Gregorian, București, 1961;

*** D. R. H. sec XVI, B (Țara Românească), vol.I -III, București, 1966 -1975;

***D.I .R. sec. XIV-XVII, B (Țara Românească), vol. I – IV, București, 1951-1963;

Drăghiceanu V, Călăuza monumentelor istorice din județul Dâmbovița, Târgoviște, 1907;

Drăghiceanu V, Mitropolia Târgoviștei, Note istorice și arheologice, București, 1933;

Dumitrescu Carmen Laura, Pictura murală din Țara Românească în veacul al XVI-lea, București, 1978;

Georgescu Maria, Lapidarium din Târgoviște secolele XV-XIX, Editura Daim, București, 2002;

Ghika-Budești N., Evoluția arhitecturii în Muntenia și Oltenia, I, II, III, IV, în B.C.M.I., XX (1927), XXII (1930), XXV (1932), XXIX (1936);

Gioglovan R. și M. Oproiu, Inscripții și însemnări din județul Dâmbovița, vol I, Târgoviște, 1973;

Gioglovan R, Lapidariul Muzeului de istorie din Târgoviște, în “Valachica”, Târgoviște, 1969;

Gioglovan R., Unde a fost ucis Tudor Vladimirescu?, “Acta Valachica”, 1972

Hurmuzaki E, Documente privitoare la istoria românilor (ed. N. Iorga, XV, 1 și 2,) București, 1911;

Ionescu Grigore, Istoria arhitecturii românești, București, 1937;

Ionescu Grigore, Istoria arhitecturii în România, I – II, București, 1963 -1965;

*** Istoria artelor plastice din România, I – II, București, 1968, 1970;

*** Istoria României, II, București, 1962;

***Istoria Țării Românești (1290 – 1969), Letopisețul cantacuzinesc, ed. de C. Greceanu și D. Simionescu, București, 1960;

Mihăiescu G. și Fruchter E., Târgoviște, București 1971;

Moisescu Cristian, Târgoviște. Monumente istorice și de artă, Editura Meridiane, București, 1970;

Oproiu Mihai, Inscripții și însemnări din județul Dâmbovița., vol. II Editura Transversal, Târgoviște, 2001 -2005;

Oproiu Mihai, Andronescu Anda, Târgoviște – ghid turistic al orașului, Editura Cetatea de scaun , Târgoviște, 2002 ;

Panaitescu P.P., Mircea cel Bătrân, București, 1944;

Potra George, Tezaur documentar al județului Dâmbovița (1418 – 1800), Târgoviște, 1972;

Stoicescu Nicolae, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România, I, Țara Românească, 2 vol., Craiova, 1970;

Stoicescu Nicolae, Dicționar al marilor dregători din Țara Românească și Moldova, Secolul XIV-XVII, București, 1971;

Stoicescu Nicolae și Cristian Moisescu, Târgoviștea și monumentele sale, Editura Litera, București, 1976;

Vătășianu Virgil, Istoria artei feudale în țările române, vol. I, București 1969;

ANEXE

Curtea Domnească

NOTE

MONUMENTE DE ARTĂ ȘI ARHITECTURA RELIGIOASĂ

TIPUL STRUCTURAL AL EDIFICIILOR DE NAVĂ UNICĂ

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU Târgoviștea și monumentele sale, Ed. Litera, Buc, 1976, p. 147 și următoarele.

Ibidem

Ibidem

NOTE

BISERICA SFÂNTUL GHEORGHE

Gavril PREOTUL, Viața și traiul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, ed. de Tit. Simedres, București, 1937, p.28, apud N.STOICESCU și Cr. MOISESCU, op. cit., p. 210.

Istoria Țării Românești 1290-1690 Letopisețul Cantacuzinesc, ediție de C. GRECESCU și D. SIMIONESCU, Buc., p. 37.

Mihai OPROIU, Anda ANDRONESCU, Târgoviște, ghid turistic al orașului, Ed. Curtea de Scaun, Tgv., 2002, p. 47-48.

„ iar la leat 1812 s-au întâmplat primejidie mare de ciumă prin toate părțile care și aicia în oraș s-au întâmplat primejdie prin toate mahalalele, iar noi mahalaua aciiasta ne-am rugat cinstitului marelui mucenic Gheorghe ziua și noaptea ca să ne scape și scăpându-ne am tencuit biserica pă din afară, am făcut scări, am ridicat clopot sus … am zugrăvit am văriut p-afară și icoanele pă zid având ajutor mahalagiilor… la leat 1816”. R. GIOLOVAN, Mihai OPROIU, Inscripții și biserici din județul Dâmbovița, vol.1, Tgv. ,1976, p. 112.

Ibidem.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 207.

Ibidem. Tot aici se formulează și punctul de vedere al lui Virgil Vătășeanu care presupune că biserica Sf. Gheorghe s-ar putea identifica cu biserica Târgului.

Ibidem.

M. OPROIU, A. ANDRONESCU, op. cit., p. 47-48.

STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 29.

NOTE

BISERICA SFÂNTUL NICOLAE – ANDRONEȘTI

1. Radu GIOGLOVAN, Mihai OPROIU , op. cit., p. 21 „ În zilele lui 10 Radu Voievod acest hram al Sfântului Nicolae 1-a făcut jupân Manea cel vornic și jupânița Mădeina în anul 7036.

2. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 220.

3. M. OPROIU, A. ANDRONESCU, op. cit., p. 45., G.B., 1963, p.704.

4. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p.220.

5.Ibidem.

6.Ibidem.

7.Ibidem.

8. Ibidem.

NOTE

BISERICA ROȘIE

1. R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 101 RGA, Studii și documente XV, p.354.

2. D. I. R., sec. XVII, B, vol. II, p.86, 298.

3. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p.195.

4. R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 102.

5. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 197.

6. Ibidem.

7. G. POTRA, Tezaurul documentor al județului Dâmbovița, Tgv., 1972, p. 759

8. Virgil DRĂGHICEANU, Restituiri istorice, ediție îngrijită de Alexandrina
ANDRONESCU și Mihai OPROIU, Ed. Pildner & Pilder, Târgoviște, 2004, p. 24.

NOTE

BISERICA GEARTOGLU

1. G. POTRA, op. cit., p. 582-586.

2. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 16.

3. G. POTRA, op. cit., p. 582-586.

4. Ibidem.

5. R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 63-64 ; Pietrele de mormânt din 1642 și 1658, dovedesc faptul că biserica exista dintr-o perioadă anterioară.

6. R. GIOGLOVAN, Mihai OPROIU, op. cit., p. 63-64.

7. N. STOICESCU, Cristian MOISESCU, op. cit., p. 166-167.

8. Ibidem.

9. M. OPROIU, A. ANDRONESCU, op. cit. p. 57.

NOTE

BISERICA PAROHIALĂ CATOLICA

SFÂNTUL FRANCISC

Pavel CHIHAIA, Monumente gotice în Târgoviște, în „Valachica”, I, 1969, p.23-24.

Călători străini despre țările române, vol.II, Buc. 1968, p. 322.

Ibidem.

N. STOICESCU, Cristian MOISESCU, op. cit., p. 150 și următoarele.

Ibidem.

Ibidem.

Pavel CHIHAIA, op. cit., în ,”Valachica”, I, 1969, p. 23-43.

NOTE

TIPUL STRUCTURAL AL EDIFICIILOR DE PLAN TRICONC

MÂNĂSTIREA DEALU

D.R.H., sec. XIV-XV, B, Țara Românească, I, p. 134.

Ibidem, p. 178-179.

R. GIOGLOVAN, Mihai OPROIU, op. cit., p. 245-247.

Ibidem.

D.R.H., sec. XVI, B, II, p. 263.

Istoria Țării Românești 1290-1690. Letopisețul cantacuzinesc, ediție îngrijită de C. GRECESCU și D. SIMIONESCU, Buc, 1960, p. 14.

Viața și traiul Sântului Nifon, ediția Tit. Simendrea, Buc, 1973, p. 14. Apud. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 248-249.

Călători străini despre țările române, vol. VI, p. 124.

R. GIOGLOVAN, Mihai OPROIU, op. cit., p. 248-249

Ibidem.

Ibidem.

Radu GIOGLOVAN, Inscripții inedite de la mânăstirea Dealu, Studia Valachica, Tgv., 1970, p. 169-170.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU op. cit, p.264.

Ibidem.

D.R.H., vol. XXII, p. 125.

Ibidem.

N.STOICESCU, Cr.MOISESCU, op. cit, p. 264.

Ibidem.

Radu GIOGLOVAN, op. cit., p. 247-248.

Ibidem.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 265.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Mihai OPROIU, A. ANDRONESCU, op. cit., p. 60-63.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 267-268.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

M.OPROIU, A. ANDRONESCU, op. cit., p. 64.

N.STOICESCU, Cr.MOISESCU, op. cit., p. 269-273.

NOTE

MÂNĂSTIREA GORGOTA

1. N. STOICESCU, Cr.MOISESCU, op.cit., p.282.

2. R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 305.

3. D.I.R., sec. XVI, B, Țara Românească, vol. VI, p. 299.

4. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 282.

5. Ibidem.

6. D.I.R., sec. XVI, B, Țara Românească, VI, p. 299.

7. Idem, sec. XVII, B, Țara Românească, vol. III, p.3.

8. N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p.283; vezi și Radu GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit, p. 289-313.

9. N. STOICESCU,Cr.MOISESCU, op. cit., p. 283-284.

10. Ibidem.

11. R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., 291.

12. Ibidem, p.300.

13. Ibidem.

14. N. STOICESCU, C. MOISESCU, op. cit, p. 284.

15. Cristian MOISESCU face o amplă descriere a lucrărilor de restaurare.

NOTE

MÂNĂSTIREA COBIA

N. IORGA – Două mânăstiri dâmbovițene, B. C. M .1., 1919, p.22-23.

Ibidem.

Mihai OPROIU , Inscripții și însemnări din județul Dâmbovița, ediția a-II-a, Tgv., 2001, p. 81.

D.I.R.,B, sec. XVII, vol. I, p. 381.

G. POTRA, op. cit., p. 753.

NOTE

MÂNĂSTIREA VIFORÂTA

D.I.R., B, Țara Românească, SEC. XVI, vol. Ill, p. 67-69.

Idem, sec. XVII, vol. II, p. 95,157, 246, 291-292; vol. III, p. 47, 276; vol. IV, p. 69-70,230, 265.

Cristian MOISESCU, Monumente istorice și de artă, Târgoviște, 1979, p. 175.

Călători străini despre Țările române, V, P. 216.

Cronicari munteni, II, p.209-210; Apud Cristian MOISESCU, op. cit., p. 175.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 291.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

R.GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 279.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p.

R. GIOGLOVAN, M.OPROIU, op. cit., 275.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p.292-293.

Ibidem.

Ibidem.

Radu GIOGLOVAN, Mihai OPROIU, op. cit., p. 272.

Ibidem, p.274

Ibidem.

NOTE

TIPUL STRUCTURAL AL EDIFICIILOR

ÎN “CRUCE GREACĂ ÎNSCRISĂ”

BISERICA DOMNEASCĂ MARE

Istoria Țării Românești, p.53.

Călători străini despre țările române, III, p. 12.

Radu GIOGLOVAN, Mihai OPROIU, op. cit., p. 41.

Călători străini, VI, p. 82-83.

R.GIOGLOVAN, M.OPROIU, op. cit., p. 41.

N.STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 85.

R .GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 44-45.

Ibidem.

N, STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., 85-88.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Ibidem.

Date furnizate de arhitectul Cristian Moisescu. Vezi N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 87- 91.

NOTE

BISERICA MITROPOLIEI

Viața și traiul Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului, ed. de Tit. Simedrea, Buc, 1937, p.28, 30, apud N.STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 170.

Ibidem.

N.STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit, p. 170.

HURMUZAKI, Documente, XV, p. 240.

C.MOISESCU, “Noi puncte de vedere asupra etapelor de construcție ale vechii biserici mitropolitane din Târgoviște” sau “Rolul arhitecturii unor monumente din Târgoviște și împrejurimi în stabilirea unor tipuri structurale” (“Scripta Valachica”, IV, 1973, p.319-313).

R. GIOGLOVAN, M. OPROIU, op. cit., p. 69.

V. DRĂGHICEANU, op. cit., p.6.

D.I.R, XVl vol.V,p.l78.

Călători străini, IV, p. 13.

C.MOISESCU, op. cit., p.7.

I. BIANU, Bibliografia românească veche, I, p. 178-190

E. FRUCHTER, G. MIHAESCU, Date noi despre premisele istorice ale înființării Academiei Române (“Cronica Valachica”, 1973, p. 207-216)

Călători străini, VI, p. 91

Călători străini, VI, p. 118-119.

Virgil DRĂGHICEANU, op. cit, p. 8-9.

Aflate la Muzeul de Istorie din București.

Decorația pictată a fațadelor bisericii ne este cunoscută din acuarela lui Szathmary reprodusa de S.Cegăceanu.

Apud N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 175-176.

V. DRĂGHICEANU, op. cit., p. 9 si 22.

D.I.R., vol.V, Buc, 1962, p.78

Ibidem, p. 87

RADU GIOGLOVAN, Unde a fast ucis Tudor Vladimirescu? (Acta Valachica, 1972, p.89-100) unde se arată că “majoritatea informațiilor concordă în privința arestării lui Tudor Vladimirescu la mitropolie”, și că “asasinatul a avut loc în curtea mitropoliei din Târgoviște”

PAVEL CHIHAIA, op. cit., p. 491-492.

V.DRĂGHICEANU, Călăuza, p. 11

D.I.R., XVII, vol.II, p. 420

Ibidem, vol.I, p.475

R. GIOGLOVAN , M. OPROIU, op. cit., p. 70-71.

HURMUZAKI Documente, XIV/I, p.314.

V. DRĂGHICEANU, op.cit., p.22-23.

Ibidem.

Ibidem, p.23

Apud N. STOICESCU, Cr. MOISESCU op. cit., p. 185-186.

Maria GEORGESCU, Lapidarium din Târgoviște secolele XV-XIX, Ed. Daim, 2002, p. 144 și următoarele.

Ibidem.

Decorația, pictată a bisericilor ne este cunoscută din acuarelele lui Szathmary.

N. STOICESCU și C. MOISESCU op. cit., p. 186-187.

Cunoscută numai din fotografiile publicate de N. Ghika-Budești.

N. STOICESCU, Cr. MOISESCU, op. cit., p. 187-189.

ANEXE

Curtea Domnească