Monografia Comunei Polovragi
Monografia comunei Polovragi
CUPRINS
ARGUMENT
1. CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE
1.1. Așezare geografică
1.2. Limite
1.3. Scurt istoric
2. CAPITOLUL II. FACTORII NATURALI
2.1. Relieful
2.2. Apele
2.3. Clima
2.4. Vegetația
2.5. Fauna
2.6. Solul
3. CAPITOLUL III. RESURSE NATURALE
3.1. Principalele activități economice. Industria
3.1.1. Industria minieră
3.1.2. Industria energiei electrice
3.1.3. Industria forestieră
3.1.4. Industria constructoare de mașini
3.1.5. Piscicultura
3.2. Agricultura
3.3. Transporturile
3.3.1. Drumurile
3.3.2. Telecomunicații
4. CAPITOLUL IV. AȘEZĂRILE OMENEȘTI
4.1. Comuna în sistemul local și zonal de așezări
4.2. Populația
4.3. Dotarea tehnică și socială
5. CAPITOLUL V. TURISMUL
5.1. Localizare și accesibilitate
5.2. Potențial turistic
5.3. Monumente natural-istorice
5.4. Arta populară și tradiții folclorice
6. CAPITOLUL VI. CONSIDERAȚII METODICO-DIDACTICE
6.1. Locul și rolul geografiei în cadrul obiectelor studiate în ciclul gimnazial
6.2. Moduri și forme de organizare a procesului de învățământ geografic
6.3. Activitățile didactice extrașcolare specifice geografiei
6.4. Proiectarea activității de predare – învățare a geografiei – condiție esențială a
unei activități didactice reușite
6.5. Modalități metodice de integrare în lecții a elementelor de geografie a orizontului
local
6.6. Valorificarea conținutului lucrării în orele de geografie
ANEXE
Bibliografie
ARGUMENT
Întâlnim la tot pasul lamentații și nedumeriri: mulți gorjeni sunt îngrijorați că situația economică a județului nu este mulțumitoare, că nu sunt bani după atâția ani de criză ce bântuie în Europa. De aceea unii transferă în mod inconștient responsabilitățile, deși soluția este aici, lângă noi: turismul.
Monografia comunei Polovragi este, de aceea, foarte necesară, întrucât această așezare montană, menționată de-a lungul timpului ca punct de atracție, trebuie prezentată din toate punctele de vedere, mai ales geografic, într-o epocă în care, tot mai mulți tineri se-ntorc la natură, la viața satului tradițional.
Sunt frecvente emisiunile de televiziune care fac cunoscute zone din țară unde se păstrează modul de viață tradițional legat de elemente inedite din geografia locală. De asemenea, au început să „migreze” familii din alte regiuni ale țării și care s-au stabilit aici: din Constanța, București, Craiova. De ce nu s-ar stabili și familii din alte țări ? ( ca în Transilvania ).
Legende despre Peștera Polovragi, despre Crucea lui Ursache, rolul Mănăstirii Polovragi în viața comunității, participarea la cele două războaie mondiale, fac din comuna Polovragi un spațiu misterios și în același timp ancorat în realitate.
Aș încheia cu o afirmație celebră a lui Geo Bogza „La început țara noastră a fost o țară de sate”.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE
1.1. Așezare geografică
Comuna Polovragi este așezată în Depresiunea Polovragi – Baia de Fier care se desfășoară în partea central sud-vestică a României, făcând parte din Depresiunea Subcarpatică Olteană ce se întinde ca un uluc adânc scobit la poalele munților între Bistrița Vâlcii și Tismana.
V. Mihăilescu (1936) menționa că „depresiunea subcarpatică Olteană este cea mai frumoasă depresiune subcarpatică de la marginea externă a Carpaților românești”. Prezența culoarului depresionar între munți și dealurile Subcarpaților Getici dă o notă deosebită ansamblului reliefului, cu atât mai mult cu cât, indiferent de unde ar fi privit se înfățișează ca o suprafață de o uimitoare netezime de parcă de curând ar fi ieșit de sub apele unor vechi lacuri scurse prin crăpăturile create de râuri în șirul de dealuri care o închid spre sud. Această regiune nu este un fund de depresiune, ci sunt mai multe locuri dezvoltate, legate unul de altul, dar în același timp sunt și separate prin spinări deluroase joase care pot fi destul de ușor traversate de șosele transversale.
Limite
Comuna Polovragi, din punct de vedere administrativ aparține județului Gorj, ocupând partea de Nord – Est al acestuia, la granița cu județul Vâlcea. Această comună este formată din două sate: Polovragi și Racovița (satul Racovița, până în anul 1957, a fost comună de sine stătătoare, ce aparținea județului vecin, Vâlcea).
Scurt istoric
Primele mărturii arheologice:
Întreaga arie de Subcarpați și implicit Depresiunea Polovragi se caracterizează printr-o străveche locuire, fapt dovedit de numeroase cercetări arheologice, care atestă existența unor centre bine populate încă din secolul II Î. Hr.
Cadrul geografic al zonei fiind ospitalier a favorizat stabilirea omului pe aceste meleaguri. Peșterile din acest defileu au constituit principalul refugiu, în cazurile de război, pentru femei, bătrâni și copii. În timp de pace, locuitorii de aici, creșteau animale (oi și vaci) și cultivau plante pe terenurile din imediata vecinătate a munților.
O așezare dacică, având două nivele a fost descoperită, datând din sec. II – I Î. Hr. Un nivel al așezării era situat la înălțime pe Platoul Padeșului și al Crucii lui Ursache și funcționa ca o cetate de refugiu. Un alt nivel, jos, în punctul numit ,,Gura Pietrei”, în apropiere de ieșirea Oltețului din Chei, nivel ce funcționa ca așezare civilă.
Prima mențiune documentară datează din 18 ianuarie 1480 – prin „HRISOVUL DOMNESC” dat de Basarab cel Tânăr (Țepeluș) prin care se întărește boierului Ticuci și fraților săi Bran, Radu și Pătru, împreună cu alte 24 de sate dobândite de acesta prin moștenire, cumpărare sau zestre.
Recentele cercetări istorice stabilesc vechimea Mănăstirii Polovragi în jurul anului 1505, ctitorită fiind de Radu și Pătru, fiii lui Danciul Zamona, menționați într-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tânăr (1477-1481).
CAPITOLUL II
FACTORII NATURALI
2.1. Relieful
Depresiunea Polovragi-Baia de Fier, din punct de vedere fizico-geografic, este situată la poalele sudice ale Munților Căpățânei și Parâng, cel care a delimitat cele două grupe muntoase de către valea superioară a Oltețului și Curmătura de la obârșiile sale, fiind geograful Emm. de Martonne.
Această depresiune se încadrează în unitatea – Subcarpații Vâlcii, considerați în Tratatul Geografiei României – vol. IV – până la Gilort, deoarece sunt caracterizați printr-un șir concludent de depresiuni situate la poalele munților, spre deosebire de cei de la vest de Gilort, mai exact Subcarpații Gorjului, în care se deosebesc două șiruri de depresiuni: unul subcarpatic (pe sub munte) și altul intracolinar (Depresiunea Tg-Jiu – Câmpu Mare).
Depresiunea se desfășoară între 45 grade 6 min 25 sec. și 45 grade 2 min 45 sec. latitudine nordică și 23 grade 44min 35 sec. si 23 grade 54 min 32 sec. longitudine estică.
Între zona montană Parâng – Căpățânei și Depresiunea Polovragi este un triplu contact: geologic, tectonic și morfologic, care se observă clar în teren.
Zona montană este alcătuită din punct de vedere geologic, din formațiunile autohtonului danubian – în Munții Parâng – și cristalinul pânzei getice în Munții Căpățânei. Marginea sudică a acestor munți este căptușită cu calcare jurasice care dau un peisaj abrupt, chei și peșteri (calcarul a avut și are o mare importanța economica în viața localității). În Munții Parâng granitul este larg răspândit. De o mare importanță economică pentru localitate au fost și continuă să fie șisturile grafitoase de pe Valea Oltețului ( Muntele Piscul Boierului) și Valea Galbenului (Muntele Catalinu).
Linia tectonică ce corespunde unei falii importante paralelă cu marginea muntelui a fost scoasă în evidență de cercetările geologice (Gr. Popescu – 1955).
Înaintarea eroziunii a fost favorizată de formațiunile sarmațiene de pietrișuri și nisipuri slab cimentate ceea ce a determinat degradarea unor întinse terenuri (despădurite și folosite ca islazuri), mai ales pe pantele cu expunere sudică.
Relieful din Depresiunea Polovragi, precum și zona montană din vecinătatea nordică, conform hărții hipsografice, este dispus în mai multe trepte și anume:
primă treaptă, având altitudini de 480 – 550 m este reprezentată de Vatra Depresiunii, sau Câmpul Polovragilor (cu o alt. medie de 500 m);
a doua treaptă corespunde cu înălțimile ce reprezintă rama depresiunii pe latura sudică, estică și prispa piemontană, cu altitudini între 550 – 700 m. Tot în această treaptă se încadrează și Gruiul Polovragiului, ce reprezintă un martor de eroziune fluvială, rămas de pe vremea când Oltețul curgea împreună cu Tărâia, pe actuala Vale a Tărâiei din aval de satul Milostea, comuna Slătioara, județul Vâlcea.
a treia treaptă este cuprinsă între 800 – 1.000 m și îi corespund înălțimile uneori rotunjite, alteori netede, ce domină inedita depresiune subcarpatică. Această treaptă formează Piatra Polovragilor, având un șes neted în vârful masivului calcaros cunoscut sub numele de Platoul de la Crucea lui Ursache, apoi poienile Ograda, Runcu și Padeș.
a patra treaptă prezintă munții de înălțime mijlocie ce se desprind ca niște contraforturi prelungi din culmea alpină Parâng – Căpățânei. Ei poartă numele de plaiuri deoarece vârfurile au fost despădurite devenind poieni frumoase. Este vorba de: Plaiul Izmana, Plaiul Stânișoara, Poiana Ascunsă (deasupra Polovragilor) și Plaiul Fântânilor (deasupra satului Racovița). Toate aceste zone se încadrează la altitudini cuprinse între 1.100 m și 1.500 m.
a cincea treaptă și ultima, cu înălțimi între 1.600- 2.200 m, sunt reprezantate de culmile de o mare netezime: Cujba, Negovanul și Nedeiul. Marea netezime a acestor culmi și întinsele suprafețe acoperite cu pajiști alpine au favorizat dezvoltarea păstoritului.
Dealurile piemontane pornesc imediat de sub munte, ca niște gruiri: Dealul Fometeștilor, Dealul Roșcăi și Dealul Cernii.
Văile râurilor principale: Valea Oltețului și Valea Tărâiei prezintă unele particularități datorită clippelor de calcar pe care le traversează la ieșirea din munți. În amonte de chei, cele două cursuri de apă prezintă un aspect tipic montan al văilor, respectiv profilul literei ,,V” și numai la obârșii profil de vale glaciară. La altitudinea de 140 m prezintă umeri de teresă veche înaltă, ce corespund vechiului fund al depresiunii subcarpatice înainte de adâncirea râurilor. Cele două cursuri de apă, la traversarea barierei calcaroase, formează defilee spectaculoase, în special Oltețul. Aici întâlnim abrupturi calcaroase (culare), grohotișuri, brâne de piatră, abriuri și bineînțeles grote și peșteri. În partea superioară, defileul Oltețului, are un aspect mai larg cu umeri de terasă la 110 m față de albia râului. În apropierea acestui nivel întâlnim un șirag de peșteri (Peștera Săbăreanu, Peștera Roșia și Peștera Postelnicului), creație a unor deviații ale Oltețului în vremea când râul curgea pe acest aliniament. Aspectul defileului se schimbă total în partea interioară, iar pereții se apropie la numai câțiva metri. Abruptul este vertical, rezultând o adâncire rapidă ce se continuă și în prezent, impusă de captarea râului subcarpatic, de un Olteț sudic ce își avea obârșia în satul Ciuperceni, din comuna Alimpești, județul Gorj.
2.2. Apele
Depresiunea Polovragi, raportată la rețeaua hidrografică, este situată în bazinul hidrografic al răului Olteț, tributor Oltului.
Resursele de ape sunt reprezentate prin următoarele:
ape curgătoare permanente;
ape curgătoare temporare;
ape de adâncime;
ape freatice;
izvoare.
Cea mai mare parte a rețelei hidrografice are un caracter permanent explicat prin faptul că zona noastră primește o cantitate suficientă de precipitații; în perioadele secetoase sunt însă și pâraie care seacă.
În zona de munte, apele subterane sunt mai bogate unde precipitațiile sunt mai abundente, reprezentând principala sursă de alimentare a rețelei hidrografice majore. În această depresiune pânza de apă freatică se află la adâncimi variabile și mai concret: în apropierea văilor puțin adâncite ale Tărâiei nivelul fântânilor este mai aproape de supi, are un aspect mai larg cu umeri de terasă la 110 m față de albia râului. În apropierea acestui nivel întâlnim un șirag de peșteri (Peștera Săbăreanu, Peștera Roșia și Peștera Postelnicului), creație a unor deviații ale Oltețului în vremea când râul curgea pe acest aliniament. Aspectul defileului se schimbă total în partea interioară, iar pereții se apropie la numai câțiva metri. Abruptul este vertical, rezultând o adâncire rapidă ce se continuă și în prezent, impusă de captarea râului subcarpatic, de un Olteț sudic ce își avea obârșia în satul Ciuperceni, din comuna Alimpești, județul Gorj.
2.2. Apele
Depresiunea Polovragi, raportată la rețeaua hidrografică, este situată în bazinul hidrografic al răului Olteț, tributor Oltului.
Resursele de ape sunt reprezentate prin următoarele:
ape curgătoare permanente;
ape curgătoare temporare;
ape de adâncime;
ape freatice;
izvoare.
Cea mai mare parte a rețelei hidrografice are un caracter permanent explicat prin faptul că zona noastră primește o cantitate suficientă de precipitații; în perioadele secetoase sunt însă și pâraie care seacă.
În zona de munte, apele subterane sunt mai bogate unde precipitațiile sunt mai abundente, reprezentând principala sursă de alimentare a rețelei hidrografice majore. În această depresiune pânza de apă freatică se află la adâncimi variabile și mai concret: în apropierea văilor puțin adâncite ale Tărâiei nivelul fântânilor este mai aproape de suprafață, pe când în terasele liante ale Oltețului, pânza de apă freatică ajunge la adâncimi de peste 15 – 20 m. Astfel se poate explica de ce locuitorii au trecut, începând cu anul 1968, la captarea pe grupe de gospodării, a izvoarelor din rama depresiunii și până în amonte de Cheile Oltețului.
Se remarcă prezența izbucurilor formate în masivele calcaroase, fiind elocvent la baza acestora – izbucul ,,Albina”, la intrarea în cheile Oltețului.
Principalele ape curgătoare din zonă sunt Oltețul și Tărâia; direcția de curgere fiind Nord – Sud, dinspre munți spre zonele mai puțin joase din sudul lor.
Oltețul, afluent al Oltului, își adună apele de pe versanții sudici ai Culmii Căpățânei și Parângului. Izvoarele sale (Oltecior și Urlieș) se află sub Curmătura Oltețului, la circa 1.500 m. altitudine. Are ca principali afluenți:
pe stânga: Beleoaia, Sâvu, Pârâul Rău, Izmana
pe dreapta: Agrișul, Ungurelul (Ungurelașul), Pârâul Iepei
De remarcat că în zona ,,Cheilor Oltețului”, Oltețul primește un mare afluent subteran, numit ,,Cerna”. Este numit așa pentru că provine dintr-o deviație, prin masivul calcaros, a unei părți din debitul râului Cerna, precum și ale ,,Văii Seci”. Însă cea mai mare parte a volumului de apă din acest râu subteran provine din precipitațiile căzute pe suprafața masivului calcaros care se infiltrează până la baza acestuia, strângându-se într-un lac subteran situat sub Peștera Polovragi, de unde debușează în Olteț sub numele de ,,Cerna”.
Fiind un râu subteran el modifica temperatura apei Oltețului cu cca 5 grade C (mai scăzută vara și mai ridicată iarna). De aceea apele Oltețului nu îngheață iarna pe raza depresiunii nici chiar lângă maluri, făcând posibilă funcționarea pivelor, morilor și joagărelor și pe timp de iarnă.
De amintit este și faptul că această zonă subcarpatică a fost ,,lovită” de inundații în această vară, mai exact final de iulie, când râurile Gilort și Olteț au inundat terenuri întinse provocând pagube materiale și omenești. Din fericire comuna Polovragi nu a fost afectată, dar localitățile vecine: Novaci și Vaideeni, au fost grav atinse de inundații.
2.3. Clima
Depresiunea Polovragi – Baia de Fier este mai călduroasă față de alte regiuni ale țării datorită topoclimatului de adăpost dat de relief.
Aici izoterma anuală scade odată cu relieful fiind de 8 – 10 grade C în vatra depresiunii, 6 – 8 grade C la contactul cu muntele, 2 –4 grade C în zona munților mijlocii și 0 grade C pe vârful munților înalți. La stația Polovragi temperatura medie multianuală este de 9,2 grade C.
Dacă umiditatea relativa este mai ridicată iarna, situația se prezintă invers în cazul umidității totale cu maximum în iunie și minimum în februarie, concordând cu regimul baric, termic și pluviometric.
De-a lungul unui an, sfârșitul verii și începutul toamnei au de obicei nebulozitate scăzută și iarna mai ridicată.
Cele mai mari cantități de precipitații cad la sfârșitul primăverii și începutul verii – cu valori ce se apropie sau depășesc 100 mm/lună, ca urmare a intensificării circulației vestice a maselor de aer – iar cele mai reduse la sfârșitul verii și începutul toamnei – valorile lunare se apropie de 50 mm/lună – în unii ani înregistrându-se lungi perioade de secetă (anii 1987, 1996).
2.4. Vegetația
Vegetația naturală și în special pădurile reprezintă o componentă a mediului de viață
al societății omenești, care asigura apa și aerul curat, conservă solul, apără drumurile și așezările de viituri, ameliorează clima și constituie ambianța optimă pentru recreere.
De asemenea, pădurea conservă o bogată floră și vegetație, numeroase specii de animale și microorganisme care reprezintă totodată o adevărată resursă genetică. Pajiștile montane, ca și cele din zona depresionară, asigură pe timp de vara hrana vitelor și, în special a turmelor de oi, în care zona noastră are veche tradiție. Pe timp de iarnă, întinsele suprafețe de fânețe asigura hrana vitelor.
În zonă se găsesc, de asemenea, numeroase plante melifere. Din aprilie până în octombrie are loc înflorirea lor treptată asigurând astfel hrana albinelor pe întreg sezonul lor de activitate.
Cum zona montană ocupă o mare parte din suprafața localității Polovragi, vegetația de aici a reprezentat și reprezintă o componentă foarte importantă pentru viața și activitatea locuitorilor.
Vegetația cuprinde mai multe etaje:
Etajul alpin – golul de munte, la înălțimi de depășesc 1.800 m – întinse pajiști alpine;
Etajul boreal – cuprinde mai multe specii de conifere, întâlnit pe o fâșie altitudinală cuprinsă între 1.400 – 1.800 m, uneori întreruptă și de înaintarea pădurilor de fag;
Etajul nemoral – pădurile de foioase (tei, frasin fag, paltin, carpen, corn și mesteacăn), altitudini de 550 – 1.200 m. Mai sus de fâșia plantată cu castani, lângă Mănăstirea Polovragi, se întâlnește o pădure de gorun pur (numită sugestiv ,,Goruniș”) și care datorită îmbătrânirii arborilor a fost în cea mai mare parte exploatată, în locul său plantându-se pin și paltin. Pâlcuri de păduri de gorun se mai întâlnesc și în zona ,,Trifoneasa” și ,,Dumbrava Racoviței”.
Apele curgătoare din zonă sunt însoțite pe tot parcursul văilor lor, cu excepția ,,Cheilor Oltețului”, de o vegetație de luncă reprezentată de plante hidrofile, respectiv aninul alb (în zona de munte), aninul negru (în zăvoaiele din afara zonei montane), precum și rogozul, salcia plesnitoare, plopul. Arbuștii sunt bine reprezentați prin socul negru, alun, păducel, călin, crușin.
Stâncile calcaroase din Defileul Oltețului prezintă o vegetație caracteristică, unde întâlnim în afară de arborii și arbuștii amintiți, numeroase plante ierboase caracteristice terenurilor calcaroase: ruginița, garofița de stâncă, mixandra de munte, stelița vânătă, varza pietrei, unghia ciutei, strejnicul, sugărarul.
Pe marginea drumurilor de țară (ulițelor), în grădini pe solurile bătătorite din curți și pe lângă garduri se întâlnesc desișuri de pelin, ciumăfaie, cătina de gard, spanac sălbatic, lobodă măselariță și brusturul. O categorie aparte o formează comunitățile care se instalează pe islazurile degradate și în preajma stânelor în care predomină diferite tipuri de scaieți, scaiul măgarului, holera, ștevia și urzica.
2.5. Fauna
Fauna este variată deoarece și condițiile de viață ale animalelor sunt foarte variate, însă înzestrate cu mijloace de locomoție, animalele depășesc arealul lor caracteristic.
În etajul alpin întâlnim mamifere (șoarecele de zăpadă, chițcanul de munte, capra neagră), reptile (șopârla de munte), păsări (fâța de munte, brumărița alpină). Demn de semnalat este coborârea caprei negre până în Cheile Oltețului, atrasă de abundența de hrană de aici.
În pădurile de conifere se întâlnesc șoareci (șoarecele vărgat și șoarecele scurmător), cocoșul de munte, cucuveaua încălțată, forfecuța, iar dintre amfibieni: tritonul de munte.
În pădurile de fag întâlnim: ursul brun (care urcă și mai sus, până la golul alpin), mistrețul, râsul, jderul, căprioara. Numărul mistreților a crescut mult în ultima vreme periclitând mult, spre sfârșitul verii și toamna, culturile agricole.
În depresiune se întâlnesc: huhurezul, iepurele, veverița, pârșul de ghindă, pisica sălbatică, ciocănitoarea verzuie, iar dintre reptile: șerpi, șopârle și broasca țestoasă de uscat.
În peșterile din Cheile Oltețului se întâlnesc liliecii de peșteră, iar în afara lor două specii de păsări foarte rare în țara noastră: lăstunul de stâncă și fluturașul de stâncă, cu un penaj viu colorat.
În apele de munte cel mai răspândit pește este păstrăvul (auriu și indigen), urmat de lipan și boiștean, iar în apele din depresiune: mreana, zglăveaca și grindeiul.
2.6. Solul
Depresiunea Polovragi are puține terenuri cu adevărat fertile și prielnice agriculturii; a fost și mai este dependentă încă de piața cerealieră. Pomicultura și viticultura, cultura cartofului și a fasolei, în schimb, găsesc condiții favorabile de dezvoltare. Aceste produse mergând la schimb cu cerealele spre satele din Podișul Getic și Câmpiile Olteniei.
CAPITOLUL III
RESURSE NATURALE
3.1. Principalele activități economice. Industria
Locuitorii comunei Polovragi au practicat de-a lungul timpului activități de natură economică în volum și cu specific diferențiat de cele ale așezărilor situate în vecinătatea sudică. Economia agrară, bazată în special pe creșterea vitelor, a alternat cu forma de economie industrială caracterizată prin practicarea unor meșteșuguri țărănești și prelucrarea fierului.
Zăcămintele de minereu de fier de pe Valea Galbenului, golurile alpine ale munților și pădurile întinse, calcarul din nordul depresiunii au prilejuit locuitorilor de aici activități mixte, agrar – industriale care le-au dat posibilitatea să trăiască în condițiile unei iobăgii dublată de o semilibertate pe care sătenii și-au asumat-o din proprie inițiativă, peste capul și voința feudalului, reprezentat prin ,,domnitor, boier sau mânăstire” (I. Nițulescu, 1972).
Condițiile naturale și istorice în care s-au dezvoltat satele de aici au permis locuitorilor să îmbine activitatea industrial – minieră și industrial – forestieră cu caracter meșteșugăresc cu activitatea de creștere a vitelor, care a rămas multă vreme ocupația de căpetenie.
Râurile de munte au fost folosite pentru punerea în mișcare a morilor, joagărelor și pivelor de bătut dimie care au dăinuit până în zilele noastre.
Calcarul din Cheile Oltețului și ale Tărâiei a fost ars în cuptoare locale numite ,,vărniți” timp de mai multe generații.
Toate aceste activități, atât agricole cât și de tip industrial, au făcut ca satele comunei Polovragi să fie considerate ,,mai răsărite” ca aspect și nivel de viață, comparativ cu satele din sud.
În prezent principalele activități industriale din zonă sunt: extracția și prelucrarea grafitului, industria energiei electrice – reprezentată de cele două microhidrocentrale de pe Olteț, exploatarea lemnului și prefabricarea lui și arderea calcarului (producerea de var).
3.1.1. Industria minieră
Această activitate are o vechime milenară în zona noastră. Gropile de pe Valea superioară a Galbenului ,,de la băi”, atestă exploatarea fierului de pe vremea romanilor și chiar înainte de cucerirea romană, activitate care se reia în evul mediu pe vremea lui Matei Basarab.
Spre sfârșitul sec. al XVIII-lea încetează știrile despre ,,ocna” de de Fier. Se pare că fost părăsită definitiv și în aceasta situație se găsește și azi.
Întrucât nu se mai extrage minereu de fier, în schimb se extrage grafitul, zona muntoasă din nordul Depresiunii Polovragi – Baia de Fier fiind unica producătoare de grafit din țară.
După primul război mondial, începe extracția grafitului la scară mică, luând amploare după 1953, când se amenajează instalația de flotare și totodată când se trece la o extracție prin galerii în Muntele Catalinu. După 1965 începe exploatarea grafitului și pe Pârâul Ungurelul în Bazinul superior al Oltețului, în muntele Piscul Boierului. Dacă până în 1989 producția de grafit se apropia de capacitatea de preparare – 9.000 tone/an, având un număr de 300 muncitori (50 Catalinu, 30 Ungurelul, 120 stația de flotare), astăzi datorită cerințelor de desfacere mult reduse producția de grafit preparat a scăzut la 2.950t/an – provenit din 9.000 tone/an grafit brut extras din punctul Ungurelul. Astfel mina de la Catalinu și-a întrerupt activitatea fiind în prezent în fază de conservare. Cei 8 muncitori de aici lucrează la întreținerea puțului de extracție și a galeriilor de exploatare. Personalul s-a redus, per total, la 129 muncitori dintre care 27 la Cariera Ungurelul și 94 la Stația de flotare.
După ce grafitul este preparat, acesta este încărcat în saci și transportat în autocamione la gara Govora de unde ajunge la beneficiari: în industria electrotehnică, în industria chimică (prepararea vopselelor), în industria materialelor de construcții (pastă refractară pentru cărămizi refractare), combinate siderurgice
3.1.2. Industria energiei electrice
Dacă în trecut râurile din zonă erau folosite doar pentru plutăritul sălbatic al lemnului și pentru punerea în mișcare a morilor, joagărelor și pivelor, astăzi forța apei acestor râuri, în special Oltețul, este folosită la punerea în mișcare a turbinelor celor două micorhidrocentrale, cu o putere instalata de 0,8 MW fiecare. Utilajele cu care sunt echipate sunt produse de Uzinele mecanice Reșița.
3.1.3. Industria forestieră
Reprezentată prin exploatarea și prelucrarea lemnului.
Pădurea constituie una din bogățiile de seamă ale regiunii. Până la începutul sec. XIX, pădurile ocupau nu numai cea mai mare parte a zonei montane, ci și a zonei depresionare.
În 1996 fondul forestier se întinde pe o arie de 53,1% din suprafața localității. Masivele păduroase cele mai puternice se desfășoară în treptele montane în bazinele Oltețului și Tărâiei, de-a lungul cărora s-au construit drumuri forestiere de acces și transport. Densitatea arborilor este destul de ridicată (200-300 m.c./ha), deci un volum apreciabil de masă lemnoasă.
Din suprafețele fondului forestier 55% este ocupată de pădurile de fag, 40% de cele de rășinoase și 5% alte esențe: mesteacăn, carpen, paltin, tei, plop, gorun.
Pe lângă lemn care constituie produsul principal, pădurea mai furnizează și alte bunuri numite produse secundare. De raza Ocolului Silvic Polovragi se recoltează anual 10 tone zmeură, 2 tone afine, 3 tone ciuperci, 3 tone mure, 3 tone măceșe, 1 tonă păducele și 1 tonă plante medicinale.
Pădurile carpatice și subcarpatice constituie un spațiu de străveche activitatea cinegetică. Anual sunt vânate un număr de 3 cerbi carpatini (1 mascul și 2 femele), 4 căprioare (2 masculi și 2 femele), 3 capre negre, 10 mistreți, 2 cocoși de munte, iar lupul, ursul și râsul cu autorizație specială, fiind animale ocrotite.
Până la construirea șoselelor de pe Văile Oltețului și Tărâiei (anii 1960 – 1965), exploatările forestiere erau reduse, folosindu-se mijloace greoaie de tăiere și transport, respectiv ferăstrăul manual, tracțiune animală – boi cu roate de munte – și plutăritul sălbatic pe Olteț. Buștenii și ,,bilele” (din care se făcea șiță) erau aduse până la firul apei și prin acumulări în lacurile ,,hituri” de la Urlieși, Strâmtori și Luncile Oltețului, cu bătaie de 2 – 3 ori pe zi, erau împinși până la ieșirea din Chei. De aici cu autocamioanele, buștenii erau transportați la Fabrica de cherestea Baia de Fier, iar bilele împărțite de cei care le făceau în munte și transportate acasă, unde pe timp de iarnă erau sparte și transformate în șiță, pe care locuitorii o transportau apoi în satele de podiș sau câmpie pentru bani sau pentru cereale.
După construirea șoselelor forestiere a urmat o perioadă de circa 20 ani când exploatarea a luat proporții, versanți întregi rămânând dezgoliți, plantați cei drept imediat, cu rășinoase – în special. Exploatările au fost favorizate de marile doborâturi de vânt din anii 1969, 1981 și 1986.
În prezent ritmul de exploatare a scăzut la 20.000 mc, personalul muncitor s-a redus la 180 muncitori. Doar 4 muncitori din zona Hațegului lucrează în sezonul cald la exploatările forestiere, iarna înapoindu-se acasă.
Din cei .c. exploatați numai 30% se prelucrează de cherestea de le Baia de Fier, restul fiind orientat spre C.P.L. Vâlcea (lemn de rulaj pentru furnire) și
C.P.L. Brăila și Dej (lemn pentru celuloză).
Fabrica de cherestea din zonă produce scândură de rășinoase, grinzi, scândură de fag aburit pentru export, semifabricate pentru mobilă.
Pentru transportul lemnului de la pădure spre punctele de prelucrare și de aici către beneficiari sunt folosite autocamioane.
În comuna Polovragi funcționează 3 mori pentru mălai (2 în satul Polovragi, 1 în satul Racovița) și una pentru furaje – satul Polovragi – toate acționate electric. Mai funcționează un joagăr și 2 gatere, de asemenea cu acționare electrică; o pivă hidraulică și un atelier de tâmplărie.
3.1.4. Industria constructoare de mașini.
Este reperezentată doar prin ateliere de reparații a utilajelor forestiere (TAF-uri, drujbe, funiculare).
3.1.5. Piscicultura
Fauna piscicolă este de mare valoare economică și bogată, în apele Oltețului trăind păstrăvul (indigen și auriu), iar la ieșirea din munți mreana.
Într-un viitor apropiat se va amenaja la ieșirea Oltețului din Chei o păstrăvărie.
3.2. Agricultura
Din cele prezentate mai înainte se observă că analiza pe o perioadă mai îndelungată asupra terenului permite înțelegerea cauzelor ce au dus la utilizarea actuală, dând o perspectivă a dezvoltării ramurilor agricole în funcție de cerințele locale și naționale ale economiei de piață.
În urma observațiile din teren, din analiza hărților topografice și din interpretarea datelor luate de la Direcția pentru Agricultură Gorj am ajuns la următoarele concluzii:
Cea mai mare suprafață este ocupată cu păduri (53,1%), având o frecvență mai mare în zona montană. În perioada 1965 – 1995 s-a observat o scădere sensibilă a fondului forestier, ca urmare a exploatărilor intense – mai ales până în anul 1985;
Poziția a doua este deținută de suprafețele agricole cu o pondere de 38,5% din suprafața totală;
Alte terenuri (drumuri, suprafețe acvatice, vetre de așezări, terenuri neproductive etc.) dețin o pondere de 8,4%.
Analizând structura suprafețelor agricole constatăm faptul că terenurile arabile ocupă suprafețe mai mici.
Livezile de pomi fructiferi ocupă în general suprafețe modeste, comparativ cu alte regiuni subcarpatice. Se impune creșterea suprafețelor pomicole mai ales pe terenurile cu pantă accentuată, ocupate în prezent de fânețe.
Livezi mai întinse se găsesc pe raza satului Racovița, atât datorită reliefului fragmentat cât și tradiției introdusă aici de familia Rusu, recunoscută cu 60-70 de ani în urmă pentru priceperea în sădirea, altoirea și îngrijirea pomilor fructiferi (N. Rădescu – Monografia satului Racovița).
O plantație care a dat bune rezultate a fost și cea de pe raza satului Polovragi în punctul denumit ,,Întovărășire”, unde în urmă cu 45 de ani s-a plantat specii de prun productiv: Anașpet, Tuleu gras. În prezent plantația prezintă semne de îmbătrânire.
Producția pomicolă este folosită local în fabricarea țuicii, colectare pentru producția de conserve și la vânzarea pe piața orașelor și centrelor muncitorești.
Viile și pepinierele viticole plantate pe terenurile mai puțin productive și pe versanții însoriți au înregistrat o sensibilă creștere în ultimii 45 ani.
Dacă în urmă cu 40 – 50 de ani această cultură ocupa puține suprafețe, cea mai mare parte a locuitorilor satelor noastre cumpărând de sărbători vin din localitățile situate mai la sud, în prezent vița-de-vie s-a extins, cu bune rezultate pe suprafețele puțin fertile, pietroase și nisipoase neprielnice altor culturi. Se folosesc soiurile autohtone: nova și fraga și hibrid local și mai puțin soiul altoit.
Principala cultură de câmp este porumbul care găsește condiții bune pe terenurile aluviale de pe dreapta Tărâiei în punctele ,,Bengeasca și Săiele”. Culturile de porumb se mai practică și pe terenurile de de pe lângă casă, numite și ,,bătături” sau ,,săliștea casei”, terenuri cu randament mai ridicat în partea de est a satului Polovragi, mai apropiate de Tărâia.
Grâul și celelalte păioase ocupau suprafețe mai întinse în trecut (în special ovăzul și grâul furajer – triticale), dar după 1989, odată cu creșterea costului lucrărilor agricole, s-au redus mult aceste suprafețe.
Cartoful se cultivă pe suprafețe relativ întinse, nefiind prea pretențios la condițiile pedoclimatice. Fiind căutat în localitățile ,,din jos”, adică cele din Podișul Getic și Câmpia Olteniei, la schimb cu cerealele, suprafețele cultivate au crescut simțitor, în ciuda necazurilor pricinuite de gândacul de Colorado.
Dintre leguminoase o mare extindere a căpătat fasolea cultivată fie separat fie în culturi intercalate (cu cartoful sau porumbul). Ca și cartoful este căutată în zonele centrale și sudice ale țării.
Culturile de legume și zarzavaturi se practică pe terenurile de pe lângă case. Mai răspândite sunt: ardeii, ceapa, usturoiul, varza și roșiile.
Plantele furajere: lucerna, trifoiul, sfecla furajeră sau extins în ultima vreme ca urmare a dorinței locuitorilor de a avea vite bune, cu un randament sporit de carne și lapte.
O cultură care a luat amploare în ultimii 40 de ani este cea a căpșunului, nefiind pretențioase la condițiile de sol. Dacă în urmă cu câțiva ani erau foarte numeroase centrele de colectare, în prezent se practică fie livrarea lor unor intermediari (ploieșteni, buzoieni, hunedoreni și chiar bucureșteni), fie deplasarea producătorilor cu marile centre muncitorești. Aduce venituri destul de importante cultivatorilor, care astfel uită munca destul de grea prestată la întreținerea culturii și recoltare.
Existența unor întinse pășuni de munte, ca și a suprafețelor întinse ocupate de fânețe naturale a făcut ca locuitorii satelor Polovragi și Racovița să practice această activitate din timpuri imemoriale.
I. Conea arăta că în preajma primului război mondial, comuna vecină Vaideeni avea în jur de 150.000 oi și tot el menționa că păstoritul era practicat și în celelalte sate de sub munte: Polovragi, Marița, Racovița, Novaci, Crasna și Baia de Fier.
Mara N. Popp, în lucrarea „Ciobănia la ungurenii din dreapta Oltului” menționa printre altele, că activitatea pastorală practicată de românii din sudul Carpaților provine din zona „Mărginimii Sibiului”, pentru care mai sunt numiți „ungureni”.
În lucrarea „Păstoritul Românesc și problemele sale”, I. Donat arăta că în deceniul VI și VII al sec. al XX-lea, în zonele Novaci și Horezu nu mai erau decât cca. 25.000 oi, ceea ce ne face să credem că în decurs de 50 de ani numărul ovinelor a scăzut vertiginos. Ulterior, numărul lor a crescut simțitor, dar după 1989, scade din nou deoarece lâna țurcană nu mai este căutată de industria textilă românească, preferându-se lână adusă de la mari distanțe din țările emisferei sudice (Australia, Africa de Sud, Argentina).
Creșterea ovinelor se practică în două moduri:
vărat pe pășunile de munte și iernat în Câmpia Dunării sau Câmpia Banatului (tanshumanță);
vărat pe pășunile de munte și iernat acasă cu bază furajeră asigurată din fânețele naturale. Acest mod este preferat de cei care au mai puține oi, iar primul de cei care au turme mari.
În afară de ovine se mai cresc și bovine pentru carne și lapte și mai puțin pentru tracțiune. Rasele întâlnite sunt: Bruna de Maramureș, Sura de stepă ameliorată, Bălțata Românească și în ultima vreme Holstein.
Dacă în trecut predominau boii pentru tracțiune, în special pentru transportul buștenilor din pădure cu roate de munte, astăzi numărul lor a scăzut doar la câteva perechi pe sate. Acest fapt se datorește introducerii pe scară largă a mijloacelor mecanizate: tractoare, TAF-uri, autocamioane. Ca animale de tracțiune se cresc caii, al căror număr a crescut simțitor, deoarece transportul cu aceste animale este mai rapid.
Porcinele se cresc în sistem gospodăresc, fiecare familie crescând 1-2 porci pentru nevoile proprii și mai rar pentru vânzare. Rase de porci: Marele alb, Bazna, Landrace.
De asemenea, în sistem gospodăresc, se cresc și păsările: găini, rațe, gâște, curci.
Pentru creșterea albinelor există o bază meliferă diversă: salcâm, tei, zmeură, flori de câmp. Încă nu este dezvoltată apicultura pe măsura posibilităților. De aceea primăvara și vara apicultorii din Câmpia Olteniei își aduc stupii pentru mai multe săptămâni în zona noastră, subcarpatică.
3.3. Transporturile
Geografia transporturilor este o ramură a geografiei economice și studiază repartiția în teritoriu a transporturilor și căilor de comunicație și rolul lor în valorificarea și modificarea mediului înconjurător.
Transporturile mijlocesc deplasarea materiilor prime din centrele de exploatare spre centrele de prelucrare și consum. Totodată prin intermediul mijloacelor de transport se efectuează deplasarea oamenilor de la domiciliu la locul de muncă, de la sat la oraș, sau în alte scopuri. Căile de comunicație se comportă ca un adevărat sistem vascular al zonei.
Această zonă depresionară a avut posibilități de legătură mai dificile, datorită fragmentării reliefului și rețelei mai dese de văi. Forța mare de eroziune și transport al rețelei hidrografice la care se adaugă și marile cantități de precipitații ce înlesnesc declanșarea unor alunecări de teren, rostogolirea pe pante de grohotișuri și stânci sau avalanșe pe timp de iarnă, toate acestea afectează stabilitatea drumurilor și îngreunează circulația. Problemele acestea au impus construirea unor lucrări de artă inginerească: poduri, viaducte, ziduri de sprijin și de reținere a surpărilor.
Prezența drumurilor în zona noastră datează din timpuri străvechi. Hărțile din sec. XVIII și sec. XIX, indică atât drumurile principale care traversează zona de la est la vest, trecând pe la mănăstirile subcarpatice, cât și drumurile de ,,plai” care împânzeau Carpații în toate direcțiile, dar mai ales din localitățile de sub munte pe interfluvii până la culmea alpină.
Transporturile rutiere. Prin modernizarea șoselei naționale D.N. 67 (Rm Vâlcea – Tg-Jiu) și a celei județene D.J. 665 (Horezu – Vaideeni – Polovragi – Novaci – Bumbești-Jiu) ca și construirea șoselelor prin Văile Oltețului și Tărâiei, zona are acum o rețea destul de densă de drumuri care suplinește în bună parte lipsa unei căi ferate.
Pe șoseaua națională D.N. 67 Rm. Vâlcea – Tg-Jiu, sunt transportate zilnic 4.500 tone mărfuri.
Legături rutiere transcarpatice se realizează pe Valea Oltețului, șoseaua ajungând peste Curmătura Oltețului în Valea Latoriței și, de aici în Valea Lotrului până la Voineasa.
Numeroase sunt drumurile forestiere pe afluenții Oltețului, în zona de munte, folosite de tractoare și TAF-uri pentru transportul lemnului.
Înainte de cel de-al doilea război mondial s-a pus problema construirii unei căi ferate cu plecarea de la Polovragi, pe Valea Tărâiei, apoi pe Valea Oltețului, până la Balș, unde ar fi întâlnit calea ferată Craiova – Piatra Olt – Pitești – București. Poate nu ar fi lipsită de interes reluarea ideii și realizarea ei în viitor.
Transporturile speciale sunt reprezentate de funiculare în bazinele forestiere și de conducte de apă care alimentează comuna Polovragi. În prezent se derulează lucrări de suplimentare și extindere a rețelei de alimentare cu apă.
3.3.1. Drumurile
Așezările umane din teritoriu sunt străbătute de câteva axe de circulație rutieră, atât transversal, cât și longitudinal. Astfel prin sudul depresiunii trece Drumul Național 67 Rm Vâlcea – Tg-Jiu – Tr. Severin, care constituie principala axă de circulație rutieră prin zonă, permițând legătura cu principalele centre urbane din apropiere, respectiv Tg-Jiu și Rm. Vâlcea, centre care exercită cea mai puternică influență asupra localității Polovragi, în special din punct de vedere economic. Tot prin intermediul acestei șosele este permis accesul spre Sibiu, Pitești, București, Craiova etc.
O altă axă de circulație rutieră, tot pe direcția longitudinală est – vest, dar de importanță locală, o reprezintă Drumul Județean 665 desprins din D.N.67 pe traseul Horezu – Vaideeni – Polovragi – Novaci – Bumbești-Jiu.
Alte axe de circulație sunt cele de orientare transversală: una pe Valea Oltețului și în continuare pe a Tărâiei spre Bălceștii de Vâlcea și spre Craiova, iar spre Nord, are legătură cu șoselele ce permit accesul spre Valea Latoriței și Lotrului- peste Curmătura Olețului.
3.3.2. Telecomunicații
Instalarea unei centrale telefonice digitale în anul 1994 a permis o creștere a volumului de informații pe fibră optică, atât prin telefonie, cât și prin folosirea internetului.
În anul 2002 a fost dată în folosință rețea de televiziune prin cablu, rețea are a permis locuitorilor comunei Polovragi accesarea a 20 programe de televiziune.
CAPITOLUL IV
AȘEZĂRILE OMENEȘTI
4.1. Comuna în sistemul local și zonal de așezări
Rolul teritorial al comunei și relații teritoriale
Instituții din localitate care deservesc alte localități:
Spital – nu este cazul
Liceu – nu este cazul
Judecătorie – nu este cazul
Ocolul Silvic Polovragi.
Cabinete medicale – nu este cazul
Cabinete Veterinare – nu este cazul
Cabinete de avocatura – nu este cazul
Localități deservite – totalul populației acestora: Polovragi, Baia de Fier, Alimpești, Prigoria, Bumbești-Pițic și Bengești
TOTAL – 15.700 cetățeni.
Localități potențial concurente – partenere (cu resurse – activități economice similare comunei dvs.): Orașul Novaci – Gorj, comuna Baia de Fier – Gorj, comuna Vaideeni – Vâlcea.
4.2. Populația
Structura pe vârste și sexe a populației în anul *
Sursa: Recensământul populației și locuințelor 2002, INS
Evoluția principalilor indicatori demografici în ultimii ani*
* Sursa: date puse la dispoziție de Primărie
Evoluția populației în ultimii ani*
* Sursa: anuarul statistic al județului , 2003
Migrația de lungă durată a populației comunei Polovragi*
* Sursa: date puse la dispoziție de Primărie
Populația pensionară a localităților/sate componente*
* Conform datelor furnizate de Oficiul poștal
Forța de muncă – Populația activă *
Structura populației ocupate, pe grupe de vârstă și nivel de instruire
Structura populației ocupate, pe grupe de vârstă și după statutul profesional
Populația ocupată civilă pe activități ale economiei naționale
Populația ocupată civilă pe forme de proprietate și activități ale economiei naționale
Dotarea tehnică și socială
Educația
Sănătatea
Farmacii umane și veterinare: patru puncte farmaceutice umane și o farmacie veterinară.
Spital NU
Dispensar – un dispensar uman și un punct sanitar uman.
Un dispensar veterinar.
Cabinete medicale: două cabinete medicale si un cabinet medical veterinar.
Nr. medici, nr. cadre medii: doi medici și doua asistente.
Nr. medici veterinari : un medic veterinar.
Cultura
Casa de cultura /cămin cultural – facilități
Căminul Cultural Polovragi.
Asigurarea fondului de carte pentru cititori (prin Biblioteca comunală),
păstrarea tradițiilor și obiceiurilor populare locale (prin Ansamblul folcloric ,,Cheile Oltețului”).
Asigurare spațiu pentru desfășurarea de festivități (nunți, boteze, reuniuni) la Sala Tineretului, construcție anexă a Căminului Cultural.
Biblioteci – două biblioteci:
Biblioteca comunală „Artur Bădița”,
Biblioteca Școlii Generale Polovragi.
Muzee – Muzeul Mânăstirii Polovragi, Gorj.
CAPITOLUL V
TURISMUL
5.1. Localizare și accesibilitate
Accesibilitate Rutieră (legături la sistemul european si național)
– E 81 (București – Pitești – Râmnicu Vâlcea – Sibiu – Sebeș – Cluj Napoca – Satu Mare – Halmeu / punct de frontieră);
DN 67 (Goranu / E 81 – Râmnicu Vâlcea – Costești – Horezu – Târgu Jiu – Motru – Drobeta Turnu Severin / E 70).
DC 22 (Pitian – DN 67).
Accesibilitate Feroviară – Nu e cazul
5.2. Potențial turistic
Resurse turistice naturale: Valori naturale de interes turistic deosebit care se află pe teritoriul comunei și în zonele învecinate: peisaje, peșteri, trasee montane, arii protejate etc.
Muzee:
Muzeul Mănăstirii Polovragi.
Manifestări, evenimente etno – folclorice, târguri:
Forme de turism practicate în zona
Evoluția numărului vizitatori ai obiectivelor de interes turistic din localitate*
* sursa : Administrația obiectivului turistic
Structuri turistice de cazare și alimentație din localitate
Structura capacității de cazare pe tipuri de unități
Cererea turistică înregistrată
Unități de alimentație
5.3. Monumente natural-istorice:
Se remarcă, prin sălbăticia și spectaculozitatea lor, Cheile Oltețului cu o lungime de 2.000 m. care, prin îngustimea lor, prin verticalitatea și înălțimea amețitoare a pereților, rivalizează cu vestitele Chei ale Bicazului.
Tot aici se află Peștera Polovragi (Peștera lui Pahomie) cu o lungime de 9.200 m (în care intră și ramificațiile), fiind una dintre cele mai lungi din țară. Electrificată pe o lungime de 700 m, care este deschisă marelui public, peștera prezintă numeroase concrețiuni calcaroase pe care fantezia localnicilor le-a botezat cu diferite nume: Jilțul lui Zamolxe, Cuptorul dacic etc. De altfel credința populară susține că ,,după înfrângerea dacilor de către romani, zeul protector al acestora – Zamolxe, s-ar fi retras în peșteră plângând soarta poporului său. Picurii din tavan nefiind altceva decât lacrimile sale” (Al. Vlahuță România Pitorească – 1901). Restul peșterii, cercetată în amănunțime de un colectiv al Institutului Speologic București, condus de I. Povară și G. Diaconu în anii 70, a fost închis, deoarece mulți falși speologi intrați aici au început să devasteze concrețiunile calcaroase foarte bogate în acest sector.
Mai la vest, pe teritoriul comunei Baia de Fier, Cheile Galbenului, mai puțin impresionante, ascund în interiorul lor cea mai cunoscută peșteră din România – ,,Peștera Muierilor”, cu o mare bogăție de forme pe care luminile reflectoarelor desenează figuri și umbre dintre cele mai interesante. Peștera a fost cercetată științific în perioada 1951 – 1956 de către un colectiv al secției de antropologie a Academiei, condus de C.S. Nicolăescu – Plopșor și ulterior de un colectiv al Institutului Speologic Emil Racoviță din București. Ea prezintă două etaje, unul superior de 640 m, electrificat și deschis circuitului turistic; altul inferior – de 200 m, nevizitat, fiind rezervație speologică.
Un obiectiv turistic al comunei Polovragi, mai puțin cunoscut și mai greu de vizitat îl reprezintă “Cetatea dacică” de pe platoul Pietrei Polovragiului, pus în evidență de săpăturile arheologice din anii 70 – 80 de profesorul Floricel Marinescu de la Muzeul Militar Central din București. Cetatea situată pe un platou calcaros înconjurat din trei părți de abrupturi greu accesibile a servit ca loc de refugiu pentru un trib dacic din sec. II –I î. Hr., ce avea așezare stabilă jos pe terasa Oltețului. S-a propus organizarea unui muzeu în aer liber cu vitrine care să conțină obiectele găsite aici: vase, monezi romane, obiecte din bronz și fier, obiecte din piatră șlefuită. Propunerea nu s-a materializat niciodată.
Tot aici este ,,Crucea lui Ursache” și „Oborul Jidovilor” – o dolină uriașă adâncă de 2,5 m cu pereții abrupți despre care se spune ca ar fi funcționat ca staul pentru vitele oamenilor preistorici. Și astăzi ea servește, primăvara înainte de urcatul oilor la munte, ca obor pentru oile localnicilor.
Crucea lui Ursache, domină platoul calcaros fiind vizibilă din satul Polovragi. Este cioplită în piatră dură, fiind o mărturie a existenței Căpitanului de plai Ursache, care a străjuit pe aceste locuri la sfârșitul sec. XVIII și începutul sec. XIX.
Sfânta Mânăstire Polovragi este așezată într-un cadru pitoresc, la poalele Muntelui Piatra Polovragilor, în vecinătatea Cheilor Oltețului, într-o livadă cu pomi fructiferi și castani comestibili, amintind de clima blândă a Mânăstirilor Tismana și Bistrița.
Străbătând larga depresiune a Polovragilor, pelerinul își amintește cu emoție că străbunii noștri geto-daci s-au stabilit aici din vremuri străvechi, dezvoltând o înfloritoare așezare civilă, pe șesul din fața actualei mănăstiri și alta militară, sus pe munte – în Poiana Padeșului. Despre ele mărturisesc vetrele, uneltele, podoabele, monezile precum și obiectele cultice și casnice aduse la lumină de recentele cercetări arheologice.
Mănăstirea și-a luat denumirea de la localitatea vecină – Polovragi. Această toponimie românească cu rezonanță particulară, a dat naștere la multe interpretări. Unii au pus-o în legătură cu o plantă numită povragă sau polvragă, folosită ca medicament; alții au derivat-o de la un cuvânt grecesc compus, care ar însemna mult stâncoasă (Ghenadie Enăceanu); sau de la cuvintele slave indicând o jumătate de vale cu maluri râpoase (Iorgu Iordan); iar alții au văzut în ea o vale diabolică sau o câmpie vrăjită (Aurelian Sacerdoțeanu). Cu toate acestea n-ar fi exclus ca denumirea să fie de origine geto-dacă, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, referitoare la credințele religioase și practicile medicale răspândite în viața strămoșilor noștri. În sprijinul acestei opinii ar veni și faptul că în conștiința localnicilor se păstrează tradiția, conform căreia, zeul dac Zamolxis a locuit în peștera de la Polovragi. În preajma lui se găseau vraci, medici sau preoți, cunoscători ai cultului dar și ai tainelor vindecării neputințelor trupești, oferind oamenilor leacuri preparate din plante medicinale răspândite din belșug în flora locală. Scriitorul Alexandru Vlahuță consemnează această legendă în lucrarea sa ,,România Pitorească”, unde spune că zeul îndemna poporul să-și apere pământul strămoșesc, ,,iar stropii ce se preling și picură și azi din steiurile acestea sunt lacrimile lui”.
Recentele cercetări istorice stabilesc vechimea Mânăstirii Polovragi în jurul anului 1505, ctitorită fiind de Radu și Pătru, fii lui Danciul Zamona, menționați într-un hrisov emis la 18 ianuarie 1480 de voievodul Basarab cel Tânăr (1477-1481).
Timp de un secol și jumătate documentele nu mai pomenesc nimic despre această mănăstire.
În anul 1645, satul Polovragi devine proprietatea logofătului Danciul Pârârianul, fiul lui Hamza. Stăpân peste o serie de moșii, potrivit tradiției, a zidit la ,,Braniștea semănată”, cum se numea atunci Platoul Polovragilor, un locaș de cult pentru odihnă și reculegere sufletească, iar în caz de pericol, pentru refugiu și adăpost.
Prima atestarea documentară a Mănăstirii Polovragi rezultă dintr-un hrisov emis la 6 iulie 1648 de Matei Basarab, prin care voievodul îi confirmă satul cu același nume, dăruit de ctitor.
Danciul Pârâianul a zidit biserica pe vechile temelii, păstrând partea cea bună, cum dovedește zidăria din partea inferioară a construcției. Ctitorirea vechilor biserici pe fundații anterioare era un procedeu frecvent, datorită distrugerilor și calamităților de tot felul, care se țineau lanț.
În anul 1657, mânăstirea a fost vizitată de arhidiaconul Paul de Alep, însoțitorul patriarhului Macarie al Antiopiei, prin Țara Românească. În jurnalul său consemnează că un boier vestit a clădit în satul Polovragi „o mare mânăstire cu hramul “Adormirea Maicii Domnului” […]. Am făcut și slujbă în fața lui, într-o mare biserică de lemn, lângă zidirea cea nouă.”. De aici se constată că în perioada respectivă, a existat la Mânăstirea Polovragi o biserică de lemn, ridicată în urma ruinării celei de zid, unde s-a oficiat cultul divin, până la terminarea bisericii actuale.
Ctitorul Danciul Pârâianul a închinat mânăstirea Sfântului Mormânt, către care călugării trebuiau să plătească anual 50 de taleri.
Perioada ,,închinării” a fost pentru Mănăstirea Polovragi, o etapă întunecată. De aceea marele domnitor Constantin Brâncoveanu o răscumpărat-o în anul 1763 și o face metoc al Mănăstirii Hurezi.
Istoria Mânăstirii Polovragi din această perioadă este cuprinsă în frumoasa inscripție chirilică din pronaosul bisericii, așezată deasupra ușii de la intrare.
Voievodul Constantin Brâncoveanu este, deci al treilea ctitor al Mânăstirii Polovragi. Prin purtarea sa de grijă s-a zugrăvit interiorul, s-a adăugat pridvorul în stil brâncovenesc, s-au construit unele chilii și clopotnița precum și zidurile de cetate.
Mânăstirea Polovragi s-a bucurat și de sprijinul unor creștini evlavioși. Dintre ei amintim pe jupânița Stanca, sora lui Danciul Pârâianul, care a donat la 1 aprilie 1650 întreaga sa avere. De asemenea, amintim și pe Ioan Bengescu, ginerele lui Andrei Scorei, ctitorul a cinci chilii.
Biserica Mânăstiri Polovragi este zidită în stil bizantin, având formă trilobată, realizată într-o simetrie proporțională.
Ca elemente arhitectonice deosebite se remarcă brâul exterior orizontal, rotunjit, încadrat între cărămizi așezate în zimți. Încingând întreaga construcție, conferă două părți distincte zidului: partea inferioară – caracteristică prin rânduri de cărămidă aparentă și piatră cioplită, intercalată cu câte o cărămidă verticală și cea superioară – tencuită în alb. Ancadramentele ferestrelor sunt din piatră cioplită, având partea de sus decorată cu diferite motive sculpturale. O conișă realizată din trei rânduri de cărămizi suprapuse așezate în dinți de ferăstrău, se găsește la baza acoperișului. Pe naos se înalță turla Pantocratorului, având interiorul cilindric, iar exteriorul cu 12 laturi.
Pridvorul – deschis, așezat pe opt coloane dreptunghiulare, cu un coronament în față din travee, susținut pe coloane octogonale de zidărie. Boltirea constă într-o calotă sprijinită pe patru axe neegale. Din pridvor se intră în pronaosul luminat de două ferestre sub formă de firidă. Un zid masiv prevăzut cu o ușă largă desparte pronaosul de naos.
Naosul, spațios, este luminat de patru ferestre laterale, precum și de lumina primită din turla pantocratorului. Absioda altarului este boltită. În stânga se află proscomidiarul, iar în dreapta veșmintarul, practicate în grosimea zidului.
Între altar și naos se găsește catapeteasma executată din lemn de tei, o adevărată capodoperă a vechii sculpturi românești, având o bogată ornamentație cu împletituri florale, săpate măiestrit, pline de finețe și strălucire. În chip deosebit impresionează ușile împărătești, ornamentate pe întreaga suprafață.
Pictura bisericii, deși asemănătoare cu cea de la Hurezi, fiind opera comună a unor pictori renumiți, are și caracteristici proprii, cu valoare de prototip.
În exterior, deasupra arcadei mijlocii a pridvorului, găsim icoana „Acoperământului Maicii Domnului”, executată în 1713 de zugravul Constantin.
În pridvor este icoana hramului mânăstirii „Adormirea Maicii Domnului”. De o parte și de alta a intrării, există reprezentarea iconografică, unică în țara noastră, a mănăstirilor de la Sfântul Munte Athos.
Pictura interioară, păstrată intactă, are o mare valoarea artistică. Coloritul, pe fond albastru, are nuanțe armonioase și sobre.
Motivele florale care împodobesc anumite părți ale bisericii și arcadele pridvorului amintesc arta populară exprimată în covoarele oltenești, cu preferință ale celor gorjene.
Biserica Sfintei Mânăstiri Polovragi este înconjurată de chilii, formând o puternică cetate de apărare. În ea se pătrunde printr-o poartă masivă, deasupra căreia se înalță clopotnița ridicată în timpul lui C-tin Brâncoveanu.
Clădirile vestice, cu etaj și cerdac, adăposteau odinioară stăreția, chiliile, arhondaricul, arhiva, cămările, iar la subsol beciurile. În aceste chilii se îndeletniceau călugării cunoscători ai scrisului, cu copierea hrisoavelor și a și a actelor de danie, cu traducerea și transcrierea lor în condica mânăstirii. Aici s-au păstrat mai multe documente, porunci domnești, acte de danii, actul de închinare al mânăstirii la Sfântul Mormânt cel de răscumpărare al ei, zapisele referitoare la moșiile și proprietățile cu care a fost înzestrată etc.
În partea sudică și cea răsăriteană se află în prezent chilii și ateliere, iar în partea nordică un zid masiv. Lângă el se înalță o elegantă cișmea cu foișor, pe bazinul căreia scrie: ,,Ceea ce vezi, e făcut de Pisios Polovrag(eanu) 1854, martie 15”.
Biserica Bolniță – Marile mănăstiri ortodoxe aveau întotdeauna în preajma lor un corp de clădiri destinate scopurilor umanitare, pentru tratarea și îngrijirea suferinzilor, având și o biserică pentru satisfacerea dorințelor sufletești, numită de obicei „Biserica Bolniță”. Cea de la Mânăstirea Polovragi este situată în partea de nord a incintei, fiind zidită în anul 1732 de egumenul Lavrentie și închinată Sfântului Ierarh Nicolae, marele ocrotitor al celor neputincioși.
Biserica, în stil bizantin, are formă de corabie. În 1738 a fost zugrăvită de pictorii Gheorghe și Ioan. Frescele interioare, de colorit viu, s-au conservat excepțional; cele exterioare, care acopereau probabil întreaga suprafață a pereților, se mai pot vedea în mici fragmente, numai în jurul ușii de la intrare, unde este reprezentată icoana Sfântului Nicolae, patronul locașului.
Biserica nu are pridvor, printr-o ușă practicată în zidul sudic, se intră direct în pronaos. Aici sunt zugrăvite o serie de personalități bisericești. Pe zidul nordic vedem chipul unei călugărițe, al unui boier, al unei femei cu doi copii.
Un zid prevăzut cu o ușă centrală și două ferestre laterale, separă naosul de pronaos. Pictura din naos reprezintă scene din viața Mântuitorului nostru Iisus Hristos și a Maicii Domnului. De pe boltă Pantocratorul, înconjurat de cete îngerești binecuvântează poporul.
Între absida Sfântului Altar și naos există o catapeteasmă de zid, pe spatele căreia este pictată jertfa lui Avraam. Pe boltă Maica Domnului cu Pruncul în brațe, iar, mai jos, sfinții ierarhi, într-o delicatețe serefică, oficiază Sfânta Liturghie.
Începuturile vieții monahale la gurile Cheilor Oltețului nu sunt cunoscute. Deși documentele menționează secolul al XVII-lea, iar cercetările mai noi pe cel al XVI-lea, totuși se crede că sunt mult mai vechi, dăinuind cel puțin sub forma unui schit. Se știe că, potrivit vechilor tradiții românești, la toate trecătorile existau schituri pentru odihna și adăpostirea călătorilor care străbăteau cărările înguste ale munților, ca să mențină legăturile dintre frații stabiliți de o parte și de alta a Carpaților.
De-a lungul secolelor, la Polovragi au viețuit călugări. În anul 1968, printr-o hotărâre a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aici s-a stabilit o obște de călugărițe. Organizate după principiul de bază al monahismului ortodox ,,Roagă-te și muncește”, viețuitoarele au reușit să ridice în scurt timp la un înalt nivel spiritual și material mănăstirea. Sfintele slujbe se oficiază după pravila monahală, iar munca se desfășoară în atelierul și gospodăria proprie Prin purtarea de grijă a conducerii Arhiepiscopiei Craiovei, în frunte cu Înalt Preasfințitul Mitropolit Nestor Vornicesu, în anul 1984 s-au terminat la Polovragi marile lucrări de restaurare a sfântului locaș. Ele au constat în readucerea clădirilor în formă originală, dar și consolidarea lor, potrivit celor mai avansate principii și norme ale tehnicii moderne. Zidurile fortificate, tâmplăria refăcută, instalațiile electrice, de apă curentă și sanitare înlocuite, introducerea încălzirii prin termoficare, împrejmuirea livezii cu gard înalt de ulucă, iar la intrare o monumentală poartă din lemn de stejar sculptat, fac din Mânăstirea Polovragi o adevărată oază de trăire și reculegere spirituală.
Creându-se noi spații, o parte din fostele clădiri a fost destinată Depozitului valorilor de patrimoniu național. Aici s-au colectat și se păstrează în condiții excepționale peste 3.000 de volume în limbile română, slavonă și greacă. Printre ele găsim cărți rare ca: Îndreptarea legii (1652), Evanghelia de la București(1682) și Apostolul (1683), sau manuscrise de muzică psalmică, dintre care amintim: Evanghionul lui Anton Pann (1846) și Anastasimatorul lui Gherontie (1683).
Alături de cărți se găsește o bogată colecție de icoane pe lemn și sticlă, totalizând peste 650 de exemplare provenind din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea.
De asemenea este în curs de reorganizare, în spații corespunzătoare, colecția de obiecte bisericești. Printre ele se poate admira un steag cu semnătura Zugravului Gheorghe. El reprezintă botezul lui Hristos, înconjurat de chipuri de apostoli, evangheliști și sfinți, având următoarea însemnare: ,,Acest sfânt steag s-a lucrat cu toate cele trebuincioase, precum se vede, prin osârdia și cheltuiala dumnealui Kir Petru Gheorghiu Peleponisiu din eparhia Sparthiatis care au fost și îngrijitorul Sfântului Schit Polovragi 33 de ani, în zilele Sfinției Sale Părintelui Arhimandrit Kir Hrisant Peneți, egumenul Sfintei Mânăstiri Hurezi 1843, noiembrie 16”. Pe partea opusă este zugrăvită Adormirea Maicii Domnului, încadrată de prooroci și de marii ierarhi ai ortodoxiei, având scris în colțul din dreapta: „S-a zugrăvit de Gheorghe Zograv 1843, noiembrie, 12”. Aici se păstrează și un Epitaf imprimat de Episcopul Filaret al Rîmnicului în anul 1786, purtând o inscripție cu litere chilirice.
Din epoca lui Constantin Brâncoveanu există o sfită și un stihan, țesute în fir de aur. De asemenea se mai găsesc două rânduri de veșminte preoțești, ornamentate cu motive populare românești. O cădelniță de argint, pe piciorul căreia este marcat numele donatorului ,,Hrisan Polovrăgeanul”; o cruce îmbrăcată în argint, pe lemnul căreia sunt mimate mai multe scene cu Întâmpinarea, Botezul, Răstignirea, Învierea și Înălțarea Domnului, iar pe picior are următoarea inscripție: ,,1826, Ana, Stanciu și Ioana”).
Interesant de reținut este și pomelnicul Domnului Constantin Brâncoveanu, scris pe un fragment de lemn cu rama reliefată din același corp. Numele, cu inițialele colorate în roșu, iar restul în negru, sunt scrise pe două coloane: pe prima este familia lui Brâncoveanu, iar pe a doua, ctitori și binefăcători ai Mânăstirii Polovragi.
Astfel, Sfânta Mănăstire Polovragi constituie un loc privilegiat pentru căutătorii de istorie, cultură, liniște sufletească și meditație religioasă.
Nedeia de la „Sfântul Ilie” – În perioada 14-20 iulie ale fiecărui an, în comuna Polovragi, județul Gorj, se desfășoară „Nedeia de la Polovragi”.
Bâlciul, fiind printre cele mai mari din țară, este un eveniment deosebit pentru viața social–culturală și economică din Polovragi.
Nedeia – târg de la Polovragi este atestată documentar încă din sec. al XVII–lea și se bucură de o largă afluență de mărfuri și animale, cu participare a mii și mii de oameni, fapt ce i-a conferit în timp prestigiul național de care se bucură astăzi.
Între 14-17 iulie se desfășoară târgul de animale, unde vin pentru vânzare și cumpărare, crescătorii de vite din Polovragi și din împrejurimi.
Începând cu 17 iulie se desfășoară târgul de mărfuri. Acum, tradiția trăiește. Meșteri olari, sculptori în lemn, creatori de costume populare și instrumente muzicale (fluiere) își expun piesele spre vânzare.
Manifestarea tradițională de la Polovragi își are ziua sa de vârf pe 20 iulie când, în cadru sărbătoresc, se desfășoară parada portului, cântecului și dansului păstoresc. Acum, pe 20 iulie, ansambluri folclorice cu specific păstoresc vin să–și dea concursul pentru menținerea tradiției, vin să-și dea concursul pentru curățirea izvorului de suflet și de simțire românească. Prin tradiție poporul român a conservat nealterat, secole de-a rândul, frumosul de viață.
La festival participă formații din județul Gorj (Polovragi, Baia de Fier, Novaci, Stănești), din județul Vâlcea (Vaideeni, Băbeni), din județul Sibiu (Jina și Valea Viilor), din județul Alba și din Hunedoara.
Încă din sec. XVII, la izvoarele Oltețului, pe vârful lui Nedei se ținea Nedeia, o sărbătoare tradițională, prilej de cinstire a muntelui, cerului, animalelor și vieții. Aici se adunau în fiecare an, la 20 iulie, ciobanii de la Săliște, Mărginimea Sibiului, Jina, Șugag precum și ciobanii de la Polovragi, Novaci și Vaideeni.
La această Nedeie se făcea și un mic bâlci unde negustorii aduceau clopote, șei de piele, cuie de șindrilă, hamuri, desagi, frânghii, încălțăminte.
Cu timpul sărbătoarea pastorală Nedeia s-a mutat pe moșia Mânăstirii Polovragi și, mai târziu în Vatra Târgului din centrul satului Polovragi, unde se ține și în zilele noastre.
5.4. Arta populară și tradiții folclorice
Pentru a face cunoscute elementele de folclor autentice trebuie să amintim de marii ctitori sau fondatori ai etnomuzicologiei românești care au fost: Constantin Brăiloiu si George Breazu, recunoscuți ca mari specialiști și peste hotare, fiecare dintre ei au fondat o arhivă de folclor. Constantin Brăiloiu a făcut studiu de folclor și în județul Gorj.
Aceste elemente de etnomuzicologie și pedagogie muzicală din lucrările ambilor ctitori au format o zestre indispensabilă pentru cercetarea spiritualității noastre populare.
Cântecele populare constituie, fiecare în parte, autentice modele de perfecțiune artistică – uimitoare prin diversitatea de mijloace, bogăția tematicii, varietatea expresiei, diversitatea genurilor și stilurilor regionale, fiind o oglindă vie a specificului național.
Cunoașterea creației populare de către tânăra generație are marea importanță de a-i apropia de artă, de a-și însuși unele valori de bază ale creației noastre populare. Ele reprezintă creații vii care au fost cultivate și desăvârșite de generațiile precedente și, care trebuie privite ca un adevărat patrimoniu spiritual pentru care admirația specialiștilor europeni este mereu vie.
În activitatea mea culturală am înțeles să transmit copiilor unele genuri ale creației folclorice din comuna Polovragi, cunoscând caracteristicile copiilor, setea de cunoaștere, curiozitatea pentru tot ce este în jurul lor, obligându-mă să utilizez strategii didactice, eficiente și modalității adecvate vârstei pentru a-i determina să se integreze în atmosfera obiceiurilor tradiționale, să-i îndrum spre izvoarele culturii.
În acest sens am urmărit atingerea principalelor obiective:
– prezentarea valorilor autentice ale simțirii poporului nostru prețuite ca o zestre
lăsată de înaintașii noștri;
– prezentarea tradițiilor și obiceiurilor populare care stau la baza creațiilor de factură cultă;
– implicarea copiilor în desfășurarea obiceiurilor și a folclorului local.
Creația populară din zona noastră, a Polovragiului, și-a păstrat trăsăturile specifice, caracterul oral, caracterul colectiv, caracterul sincretic (participarea mai multor arte la fenomenul artistic – muzică, poezie, coregrafie, literatura) și se practică cu diferite ocazii.
Pentru ca obiceiurile și tradițiile locale să nu piară, pentru generațiile ce vor urma, colectivul didactic al grădiniței locale, colectivul didactic al claselor I-IV și al claselor V-VIII, din comuna Polovragi, Gorj au fost preocupați de cercetarea folclorului gorjenesc și punerea în repertoriu și în scenă a unor cântece specifice și a unor obiceiuri păstorești cum ar fi: Sânzâienele, Șezătoarea de iarnă (Claca), Craii, Plugușorul etc.
Sânzâienele, ca obicei, face parte din folclorul obiceiurilor de primăvară – vară, ce se desfășoară în jurul datei de 24 iunie, obicei ce îmbină muzică, poezie, dans, costume, țesături, geacuri, șervete, desagi, obiecte din lemn – vedre, găleți de muls oile, bâdâie, putineici, șiștare.
În fiecare an școlar cu copii de la grădiniță se organizează un spectacol cu acest obicei din care voi prezenta câteva secvențe.
Din acest obicei s-a păstrat strigătul peste munte.
“ Alăuă, băăă ! …
Ciobănași de la Vaidei,
Luați băcițele cu voi,
Treceți vârful lui Nedei.
Treceți munți, treceți poiene
Și veniți la Sânzâiene, băăă !……
Alăuă, băăă!…
Și voi, ciobani de la Baia
Și băcițe din Micaia,
Coborâți printre buhaci
Și veniți la Polovragi, băă !…. “
Foarte aplaudate au fost cântecele pastorale locale, culese de la ciobanii locului :
“Mă cunosc că-s Polvrăgeană,
După vestă și năframă,
După poale și șurțoi
C-așa-i portul pe la noi“
Apoi urmează strofa care face proba sublimului acord dintre tradiție și actualitate, dintre actualitate și posteritate:
”Noi păstrăm portul prin ani
De la daci, de la romani…
Ca e portul românesc
Și cu el eu mă mândresc“
Ca în ultima strofă să exprime jurământul de credință față de îndeletnicire și față de țară:
„Cât e Jiul și cu Oltul
Ne–om ține graiul și portul
Și-om păzi mioarele,
Pacea și hotarele“.
Pe parcursul scenariului grupuri de copii, prin alternare, presară câte o chiuitură (strigătură), în timp ce se ascund coronițele din flori de sânzâiene:
“Sânzâiană Polovrăgeană
Sărut ochii și-o sprânceană
Că ești harnică la stână
Și frumoasă la cunună.
Că ești harnică băciță
Și mândră cu coroniță“.
Îndeletnicire omenească, păstoritul a creat, cum era și firesc, o lume de obiceiuri și preocupări legate de acesta. În zona Novaci – Polovragi nimic nu s-a pierdut din datina și cultura pastorală care definește spațiul mioritic; păstorii noștri reînnoiesc an de an legăturile lor din moși-strămoși cu confrații de peste munte într-o minunată întâlnire de munca și veselie.
În vremurile trecute, în muntele Curmătura era hotarul dintre vechiul regat și Transilvania, dar piatra de hotar din Curmătura niciodată nu a despărțit românii din cele două provincii, dimpotrivă i-a unit. Acolo, lângă Curmătură – în muntele Nedei – se întâlneau ciobanii din Gorj, cu ciobanii din Sibiu, Alba, Vâlcea și se schimbau produse, jucau și chiuiau împreună. Așa se explică faptul că mulți ciobani și băcițe au trecut într-o parte și în cealaltă ducând cu ei costumul, obiceiurile și tradițiile locale, așa se explică faptul ca Gorjul de pe sub munte are același costum cu cei din Sibiu (Mărginimea Sibiului).
Ca o preocupare permanentă, a educatorilor școlari din Polovragi, pentru valorificarea folclorului local, a fost și aceea de a-i învăța pe cei mici tainele fluierului și au reușit, apelând la competența profesorului de muzică Marin Chirițescu.
Ani de-a rândul grădinița și Școala generala din Polovragi a avut și au o echipa de fluierași care a prezentat programe artistice apreciate de public pe diferite scene din țară. Trebuie să arăt că formația Școlii generale a fost premiată de șase ori la nivel național cu premiul întâi, din echipă făcând parte și preșcolari.
Grădinița, școala au fost o adevărată pepinieră de talente care apoi s-au încadrat perfect în formația adultă a comunei, condusă zeci de ani de dl. profesor Constantin Mesteacăn și care ne reprezintă cu cinste în toate ocaziile.
Nu lipsesc din repertoriul școlii și grădiniței nici doina care, după afirmațiile cercetătorilor folcloriști își are originea în viața pastorală. Versurile doinei cuprind o tematică bogată în care predomină puternice sentimente de dragoste, de dor, de jale, de revoltă, gânduri, frământări și năzuințe ale omului – exemplu: Doina păstorului:
„Ce frumos cântă păstorul
Când poartă prin munți cioporul
De oițe și mioare,
În vale, pe lăsătoare!“
Doinele de tip străvechi sunt executate solo, dar la Polovragi s-a reușit, după multă muncă, să se execute și colectiv de grupul de bacițe ( 18 – 20 bacițe ).
Doina este îndrăgită de publicul spectator datorită structurii ritmice axată pe sistemul parlando–rubato și se caracterizează prin repetarea sunetului, multe coroane, mlădierea liberă a duratei sunetului, apropierea de inflexiunile cuvântului vorbit. Întâi o execută fluierașii (instrumental), după care cântă vocile–băcițele.
Din programele artistice pe care le prezentăm nu lipsesc jocurile specifice locului: Învârtita, Sârba, Ungureneasca, Târcolul, jocuri care se regăsesc și-n obiceiul Sânzâienele și care sunt însoțite de strigături:
“Târcolit, am târcoli
Peste vârful Balotii,
Peste vârful lui Nedei
C-o băciță din Vaidei“
Portul popular din zona noastră constituie unul din domeniile vaste și, în același timp, de mare complexitate ale artei. Cunoscută fiind însemnătatea deosebită pe care o are viața omului, îmbrăcămintea, costumul popular reprezintă un document prețios și păstrează elemente tradiționale care îi conferă valoarea de document. La toate manifestările cultural–artistice copii de la Polovragi vin îmbrăcați în costum popular și un rol important în menținerea acestor costume îl au, instructorii și educatorii școlari care sunt sfătuiți și solicită mamelor să confecționeze astfel de costume.
Portul popular din zona etnografică a Gorjului de pe sub munte se diferențiază de celelalte zone prin faptul că este cusut cu negru pe alb. Să amintim de Badea Cârțan care a bătut drumul până la Roma pentru a vedea Columna, costumul bărbaților de la noi seamănă cu al lui.
Copiii din Polovragi sunt sănătoși, având robustețea și purtarea omului de la munte, inteligenți și cu credință în Dumnezeu, talentați, păstrând cu sfințenie tot ce ne-au lăsat strămoșii.
CAPITOLUL VI
CONSIDERAȚII METODICO-DIDACTICE
6.1. Locul și rolul geografiei în cadrul obiectelor studiate în ciclul gimnazial
Noțiunea de conținut al învățământului geografic
În didactica tradițională, conținutul învățământului geografic reprezenta ansamblul cunoștințelor, priceperilor și deprinderilor din domeniul geografiei, pe care elevii îl dobândesc la școală, pe când în didactica modernă, conținutul învățământului geografic cuprinde ansamblul cunoștințelor, abilităților, strategiilor, atitudinilor cognitive, comportamentelor din domeniul geografiei, proiectate în documentele școlare oficiale (planuri de învățământ, programe, manuale), care vizează stimularea personalității celor care se instruiesc în plan intelectual, moral, profesional, estetic, fizic.
Conținutul învățământului include un curriculum comun / trunchi comun de cultură generală și un curriculum diferențiat. Curriculumul comun asigură baza formării personalității prin: programe școlare identice în învățământul general obligatoriu (până la 16 ani); curriculumul comun din cultura de profil (în învățământul liceal) și de specialitate (în învățământul profesional); aprofundarea curriculumului comun în primii doi ani de studii universitare. Curriculumul diferențiat oferă: posibilitatea organizării unor cursuri opționale în învățământul gimnazial; canalizarea culturii de profil spre anumite domenii de specialitate, în învățământul liceal; posibilitatea formării profesionale complexe, în învățământul universitar.
Caracteristicile conținutului învățământului geografic sunt următoarele:
caracterul dinamic, conferit de: diversificarea, structurarea și îmbogățirea conținutului geografiei; concretizările făcute de profesor în activitatea cu elevii; transformările din realitate pe care le reflectă;
caracterul stabil, conferit de valorile precizate la nivel macro, în idealul și scopurile pedagogice;
subordonarea față de finalitățile, scopurile și obiectivele educaționale, pe care le concretizează în planuri, programe, manuale școlare, activități instructiv-educative;
varietatea componentelor: cunoștințe, abilități, strategii, atitudini, comportamente, valori etc;
caracterul global (unitar), dar și diversificat (pe cicluri școlare, tipuri de științe);
subordonarea față de conținutul educației (procesul de învățământ fiind forma cea mai organizată a educației);
mobilitatea cea mai mare dintre componentele procesului de învățământ;
loc central între componentele procesului de învățământ; în funcție de conținut se proiectează toate celelalte componente ale procesului didactic, întreaga strategie de instruire, evaluare și reglare a demersului didactic;
complexitatea crescândă pe măsura trecerii de la un ciclu școlar la altul;
componente variate: ansambluri de mesaje semantice (în diverse sisteme de reprezentare) și mesaje extrasemantice (afecte, gesturi, atitudini, relații interpersonale etc.).
Criteriile de selecție a conținutului învățământului geografic
Criteriile filosofice. Conținutul învățământului geografic se selecționează după dezvoltarea social-culturală a societății, fiind subordonat idealului social al societății și idealului educativ, în acord cu arta, cultura, aspirațiile unui popor.
Criteriile logico-științifice (epistemologice). Conținutul învățământului geografic se selecționează în concordanță cu noile tendințe și achiziții din domeniul geografiei, cu scopul eliminării decalajelor dintre școală și știință. Criteriile sunt: necesitatea însușirii cunoștințelor și a metodelor științifice de cunoaștere, a modurilor de gândire specifice geografiei; orientarea practică a conținutului și asigurarea caracterului operațional al cunoștințelor; integrarea conținutului cu cercetarea științifică; promovarea interdisciplinarității, apariția unor științe de graniță, înlăturarea granițelor dintre științe.
Criteriile pedagogice de selecție a conținutului geografic sunt: asigurarea unei analogii funcționale între logica științifică și logica didactică; flexibilitatea conținutului în funcție de nevoile și interesele celor care se instruiesc; accentuarea caracterului formativ, cu scopul desăvârșirii personalității în ansamblul său; asigurarea unui echilibru între cultura generală și cultura de specialitate.
Criteriile psihologice de selecție a conținutului sunt: facilitarea continuității învățării și a trecerii de la o treaptă de învățământ la alta, prin respectarea capacității copilului de a învăța; adecvarea la particularitățile de vârstă și individuale ale elevilor; adecvarea la nivelul de dezvoltare psihică a elevilor și favorizarea trecerii la un nivel superior de dezvoltare psihică.
Factorii care determină integrarea și ierarhizarea conținutului învățământului geografic:
Explozia informațională influențează conținutul învățământului geografic, în principal, sub două aspecte: volumul sau cantitatea de informație, precum și nivelul de generalitate a cunoștințelor. Referitor la primul aspect, s-a constatat că ritmul de dublare a conținutului informațional al geografiei este tot mai mare, petrecându-se într-un interval de timp tot mai scurt, încercarea de a transpune o mare parte din acest conținut în programe și manuale determină o supraîncărcare, motiv pentru care nu este suficientă doar îmbogățirea conținutului, ci și o selectarea conform unor criterii științifice. Pentru rezolvarea problemei se apelează la al doilea aspect al exploziei informaționale – nivelul de generalitate a cunoștințelor. Conținutul structural al unei științe cuprinde mai multe nivele de abstractizare și generalizare. La nivelele inferioare sunt: datele, faptele, evenimentele, noțiunile, conceptele regulile; iar la nivelele superioare: legile, principiile, teoriile, categoriile.Explozia informațională afectează mai puțin nivelele superioare, motiv pentru care selecția conținutului se face pornind de la nivelele superioare ale geografiei, de la stabilirea legilor generale și speciale, a principiilor metodologice de studiere actuală a geografiei și de dezvoltare ulterioară, apoi se selectează conceptele și faptele concrete.
Schimbările din metodologia științei. Progresul geografiei ca știință determină o permanentă îmbogățire a metodologiei cercetării, prelucrării informațiilor și a interpretării lor. Este firesc ca o parte din aceste metode specifice cercetării științifice să fie dobândite de către elevi prin procesul de învățământ, cu scopul de a dobândi abilități necesare în viață.
Relația dintre geografie ca știință și geografie ca obiect de învățământ. Elaborarea conținutului geografic nu urmărește doar calea liniară, inductivă, specifică cunoașterii științifice și didactice, de la fapte concrete spre noțiuni, reguli, legi, principii, teorii. Respectând structura științei constituită ca un sistem de informații ierarhizate, cu nivele de abstractizare și generalizări precis conturate, selectarea conținutului învățământului geografic, pornește de la nivelele superioare, adică de la stabilirea legilor generale și speciale ale științei, de la principiile metodologice pe baza cărora se conturează stadiul actual și de dezvoltare ulterioară a geografiei. După identificarea nivelului de dezvoltare se conturează principiile, legile, se creează premisele elaborării unor concepte de bază, care facilitează selecția și integrarea cunoștințelor situate pe treptele inferioare, strict necesare redescoperirii adevărurilor generale ale geografiei.
Raportul dintre cultura generală, cultura tehnico-profesională și cultura de specialitate. Nici una dintre cele trei componente ale culturii, oricât de cuprinzătoare ar fi, nu satisface singură comanda societății privind dezvoltarea armonioasă a personalității, motiv pentru care fiecare va avea o anumită pondere în conținutul învățământului. În sfera culturii generale sunt cuprinse, pe de o parte, cunoștințele generale despre natură, societate și gândirea umană care determină concepția și orientarea generalăîn lumea contemporană și, pe de altă parte, capacitățile intelectuale și practice carepermit individului cunoașterea și transformarea realității. Conținutul geografieivizează dobândirea cunoștințelor destinate culturii generale, motiv pentru care se studiază aproape în toate clasele din învățământul gimnazial și liceal. În elaborarea conținutului concret al geografiei, este important să fie evidențiate legăturile reciproce dintre geografie și tehnică, geografie și arte.
Nivelul de abstractizare și de abordare a conținutului, în lucrările de specialitate se evidențiază existența unor nivele de abstractizare a conținutului și a unor nivele de abordare a informațiilor. Fiecare nivel de abstractizare implică un anumit nivel de abordare. Datele, noțiunile și regulile pot fi aproximate la nivel empiric, noțional și logic. Pentru a nu rămâne la nivel descriptiv, principiile și teoriile presupun un nivel de abordare logico-matematic, cibernetic sau structural-sistemic. Tendința actuală de transformare a geografiei dintr-o disciplină a memoriei în una a gândirii pretinde o interpretare logico-matematică, cibernetică și structural-sistemică, mai puțin conceptuală. Transferul informațiilor de la o disciplină la alta se realizează atunci când cunoștințele sunt învățate la un nivel mare de abstractizare și generalizare.
Transpunerea conținutului învățământului geografic în curriculumul școlar
Planul – cadru de învățământ, programele școlare și manualele școlare
Planul-cadru de învățământ pentru clasele I – XII/XIII, este un document oficial care structurează conținutul învățământului pe niveluri și profiluri de școli, pe cicluri și arii auriculare, stabilește obiectele de studiu și resursele de timp necesare. El include un curriculum comun (discipline și număr de ore obligatoriu pentru toți elevii, în proporție de 75-80 % din plan) și un curriculum la decizia școlii (care permite opțiunea asupra unei proporții de 20-25 % din programul școlar al elevilor). Se observă în momentul introducerii unei discipline, ponderea disciplinelor, modificarea programelor, manualelor.
Ciclurile curriculare sunt periodizări ale școlarității, care grupează mai mulți ani de studiu, chiar din cicluri școlare diferite, cu finalități comune. Fiecare ciclu curricular are finalități proprii și metodologie didactică specifică. Ciclurile curriculare sunt: ciclul achizițiilor fundamentale (grupa pregătitoare a grădiniței și cls. I-II), ciclul de dezvoltare (III-IV), ciclul de observare și orientare (V-IX), ciclul de aprofundare (X-XI), ciclul de specializare (XII-XIII).
Aria curriculară cuprinde un grup de discipline, cu anumite obiective comune. Sunt șapte arii curriculare: Limbă și comunicare, Matematică și Științe ale naturii, Om și societate, Educație fizică și sport, Tehnologii, Consiliere și orientare. Ele sunt aceleași pe toată durata școlarității, dar ponderea lor variază pe clase și cicluri. În planul de învățământ se specifică numărul de ore (maxim și minim) atribuit fiecărei arii curriculare și discipline, numărul de ore maxim și minim posibil a fi incluse în orarul unei clase într-o săptămână.
Alături de istorie și educație civică, geografia este inclusă în aria curriculară Om și societate; în clasele a IV-a și a V-a pentru istorie și geografie sunt alocate 1-2 ore. La o clasă reală aceste ore pot fi distribuite astfel: o oră de istorie și o oră de geografie timp de un an școlar dacă se alocă 2 ore celor două discipline; o oră de geografie timp de un semestru și o oră de istorie timp de un semestru dacă se alocă o oră pentru cele două discipline. Din clasa a VI-a până în clasa a IX-a pentru cele două discipline se alocă 2-3 ore. La o clasă reală aceste ore pot fi distribuite astfel: o oră de geografie și o oră de istorie dacă se alocă 2 ore celor două discipline; o oră de istorie și două ore de geografie sau o oră de geografie și două ore de istorie dacă se atribuie 3 ore celor două discipline. Numărul de ore alocat unei discipline se decide în funcție de: dorința elevilor și a părinților, competența profesorului, spațiul și dotarea școlii, numărul maxim de ore alocat unei clase etc. Numărul maxim sau minim de ore la o disciplină se încadrează în cel prevăzut în planul-cadru de învățământ.
Programa școlară de geografie ( curriculum scris sau oficial) este un document oficial care redă sintetic conținuturile învățământului pe ani școlari sau pe cicluri de învățământ. Programa școlară are o componentă generală, valabilă pentru toate ariile curriculare și una particularizată unei arii curriculare.
Componenta generală cuprinde: scopurile tuturor programelor ariilor curriculare; competențe generale ale sistemului de învățământ național; obiectivele instructiv-educative ale nivelului și ale profilului de învățământ respectiv; planul de învățământ, cu unele precizări; principiile didactice fundamentale.
Componenta particularizată la o arie curriculară sau disciplină cuprinde: prezentarea disciplinei; competențe cadru; competențe de referință; elementele de conținut; exemple de situații de învățare; exemple de metodologii de predare, dar și recomandări privind curriculumul de suport; sugestii referitoare la evaluare; standardele naționale de performanță ale elevilor (nivel minim, mediu, maxim).
Obiectivele-cadru ale disciplinei, cu grad mare de generalitate și complexitate, se referă la formarea în mai mulți ani de studiu a unor capacități și atitudini specifice disciplinei.
Obiectivele de referință specifică rezultatele așteptate ale învățării pe fiecare an de studiu.
Exemplele de situații de învățare sunt construite pornind de la experiența concretă.
Conținuturile sunt mijloace prin care se urmărește atingerea obiectivelor – cadru și de referință. Unitățile de conținut sunt organizate tematic sau conform domeniilor diverselor obiecte de studiu.
Standardele curriculare naționale de performanță sunt criterii de evaluare a calității procesului de învățare formulate sub formă de cunoștințe, competențe și atitudini, definite pentru nivelurile minimal, mediu și maximal. Sunt specificate în programele școlare sub formă de enunțuri sintetice, pe baza cărora se verifică în ce măsură sunt realizate obiectivele de referință de către elevi.
Manualele școlare alternative prezintă conținutul precizat în programa școlară în unități didactice și experiențe de învățare. Conținuturile învățării sunt sistematizate pe capitole, subcapitole, lecții, teme. Pentru fiecare disciplină și an de studiu există o ofertă variată de manuale. Profesorul alege manualul optim pentru elevii săi în funcție de dorința elevilor, a părinților sau competența personală. Pentru elevii din ciclul primar și gimnazial manualele sunt gratuite. Ele sunt valabile timp de 3 – 5 ani și sunt utilizate de către mai multe serii de elevi.
Manualele școlare reprezintă instrumente ale predării și învățării, un suport de prezentare a cunoașterii științifice. Manualul școlar este un ansamblu structurat de proceduri de comunicare, axat pe logică și ordonare internă, în limitele principiului progresiei sistematice. Conținutul este raportat la obiectivele-cadru din curriculum, la cerințele programei și la situațiile de învățare.
Manualul este accesibil pentru nivelul minimum și mediu de instruire, iar secvențele opționale sunt destinate elevilor cu disponibilități educaționale mai mari. Manualul este o ofertă largă și variată de demersuri utilizabile în situații educaționale diferite. Dintre caracteristicile organizării interne a manualului școlar remarcăm: limbajul accesibil, traseele de învățare, coerența și continuitatea longitudinală, deschiderile interdisciplinare și transdisciplinare, modalități variate de prezentare a conținuturilor, tehnicilor de evaluare și autoevaluare tradiționale și alternative, claritatea reprezentărilor grafice, diversitatea imaginilor etc.
Manualul respectă câteva cerințe: accesibilitatea textului (claritatea explicațiilor, numărul ideilor noi, complexitatea exprimării); adecvarea științifică (măsura și modul în care manualul încorporează stadiul actual al cercetării științifice); eficiența instrucțională (calitatea de a fi util ca instrument de învățare); raportul dintre partea teoretică și cea aplicativă; corelația logică dintre teorie și aplicații.
B. Curriculum-ul școlar. Delimitări terminologice și conceptuale
Conceptul de curriculum. Termenul provine din limba latină (singular: curriculum; plural: curricula) și însemnă alergare, cursă.
În sens larg, curriculumul cuprinde ansamblul proceselor educative și experiențelor de învățare prin care trece elevul pe durata parcursului său școlar, în sens restrâns, curriculumul sau curriculum formal / oficial cuprinde ansamblul documentelor școlare de tip reglator în cadrul cărora se consemnează datele esențiale privind procesele educative și experiențele de învățare pe care școala le oferă elevului.
Curriculumul Național cuprinde ansamblul experiențelor de învățare prin care școala asigură realizarea idealului educațional și a finalităților învățământului din Legea învățământului.
Componentele Curriculumului național:
a. Un sistem de considerații teoretice asupra educatului și societății prezentat în documentul Curriculum Național pentru învățământul obligatoriu.
b. Finalitățile
Idealul educațional și finalitățile sistemului reprezintă un set de aserțiuni de politică educațională, care specifică în Legea învățământului profilul de personalitate dezirabil la absolvenții sistemului de învățământ, în perspectiva evoluției societății românești.
Finalitățile pe niveluri de școlaritate (primar, gimnazial și liceal) descriu specificul fiecărui nivel de școlaritate din perspectiva politicii educaționale.
Conținuturile sunt concretizate în: planuri-cadru, programe școlare, manuale școlare, materiale suport, standarde de performanță.
Tipuri de curriculum
a. Curriculumul nucleu (trunchiul comun) reprezintă numărului minim de ore de la fiecare disciplină obligatorie prevăzută în planurile-cadru. La geografie numărul minim de ore în clasele a IV-a și a V-a este de o jumătate de oră/săptămână. În programă conținuturile pentru curriculum nucleu nu sunt marcate cu asterix. Ele sunt obligatorii dacă se alocă numărul de ore minim sau maxim. Curriculumul nucleu constituie sistemul de referință pentru evaluare și pentru elaborarea standardelor curriculare de performanță.
b. Curriculumul la decizia școlii acoperă diferența de ore dintre curriculumul nucleu și numărul minim / maxim de ore / săptămână, disciplină și an de studiu, prevăzute în planul-cadru. Obiectivele și conținuturile marcate cu asterix și tipărite cursiv în programe sunt destinate curriculumului la decizia școlii și nu sunt obligatorii.
Curriculumul nucleu aprofundat implică parcurgerea conținuturilor obligatorii din programă în numărul maxim de ore alocat disciplinei cu elevii care nu pot însuși curriculumul obligatoriu în numărul de ore alocat.
Curriculumul extins implică parcurgerea în întregime a conținuților programei, inclusiv cele marcate cu asterix, în numărul maxim de ore alocat disciplinei respective, cu elevii care au interes special pentru geografie.
Curriculumul elaborat în școală implică activitățile opționale propuse de școală în funcție de resursele umane și materiale ale școlii, interesele elevilor, necesitățile comunității locale, situațiile specifice școlii, importanța sau atractivitatea subiectelor. Pentru fiecare clasă, în aria curriculară Om și societate sunt prevăzute 0-1 ore pentru discipline opționale. Profesorul propune tema cursului opțional, o prezintă inspectorului de specialitate pentru aprobare, informează elevii și părinții asupra obiectivelor și conținuturilor cursului. Pentru constituirea unei grupe sunt necesari minim 10 elevi care provin dintr-o clasă sau din clase paralele. Dacă la geografie s-a alocat numărul maxim de ore prevăzut în planul-cadru de învățământ, atunci orele destinate cursurilor opționale sunt atribuite altei discipline din aria curriculară. După ce elevii optează pentru un curs opțional, acesta este inclus în orar și în catalog. Se scriu absențe, se acordă note, calificative, se încheie medii.
c. Curriculumul suport cuprinde materialele didactice sau de documentare destinate elevilor și profesorilor (culegerile de probleme, exerciții, texte, atlase, fișe, caiete de activitate independentă etc.), ghiduri, norme metodologice și materiale suport care descriu condițiile de aplicare și de monitorizare ale procesului curricular.
Obiectivele pedagogice ale disciplinei
A educa și a instrui înseamnă a conduce elevul într-un lung proces formativ spre anumite finalități. Conceptul de obiectiv definește deci schimbările pe care educatorul urmărește să le producă în conștiința și conduita elevului. Elaborarea obiectivelor constituie un element de bază în proiectarea activității didactice, deoarece în concordanță cu ele se stabilesc celelalte componente ale actului pedagogic. Ele sunt deci elemente de anticipație care îi apreciază profesorului „ce va ști și câtva ști să facă” elevul la sfârșitul unei activități. În literatura pedagogică sunt recunoscute trei domenii de încadrare a obiectivelor:
cognitiv – se referă la asimilarea de noi cunoștințe, formarea de deprinderi și capacități intelectuale;
afectiv – se referă la formarea sentimentelor, a atitudinilor, convingerilor, motivațiilor, intereselor, valorilor;
psihomotor – se referă la elaborarea conduitelor motrice și senzoriale, a deprinderilor practice.
Clasificări taxonomice ale domeniilor de încadrare a obiectivelor
Modul detaliat de prezentare a taxonomiilor lui Bloom precum și verbele care indică comportamente observabile ale acestor domenii sunt prezentate în tabelul următor:
Clase comportamentale – Bloom
Nicola, Ioan – Tratat de pedagogie școlară, EDP, București, 1996
Referitor la domeniul psihomotor, este apreciat modelul lui Simpson. În acest caz, se folosește criteriul relativei dificultăți sau al gradului de stăpânire a unei deprinderi motrice. Acest domeniu cuprinde: percepția care pregătește deprinderea motrică în esență, operaționalizarea care vizează adaptarea obiectivelor generale la condițiile predării-învățării, la unitățile didactice, la specificul conținutului predat și la nevoile dezvoltării și maturizării elevilor.
Definirea obiectivelor operaționale implică precizarea clară a unor elemente ce fac posibilă:
analiza amplă a programei școlare și a manualului;
Selectarea competențelor specifice;
stabilirea tipului de lecție;
operaționalizarea conform cerințelor stabilite;
stabilirea performanței și a modului de evaluare.
Este necesar ca obiectivele operaționale să se regăsească în sarcini de lucru, în acțiuni ale elevilor, efectuate simultan sau succesiv cu profesorul.
Avantajele organizării procesului de învățământ pe bază de obiective
Stabilirea de obiective clare și plasarea acestora pe poziția de plecare a actului pedagogic prezintă următoarele avantaje:
garanție pentru respectarea finalităților educaționale asumate;
orientarea mai sigură a profesorului în proiectarea instruirii și în alegerea metodelor de învățământ;
diagnosticarea dificultăților de învățare ale elevului și crearea posibilităților de instruire diferențiată;
imaginea clară a scopului urmărit;
o mai bună evaluare a cunoștințelor elevilor;
o mai bună evaluare a activității profesorul.
6.2. Moduri și forme de organizare a procesului de învățământ geografic
Lecția – parte componentă a procesului instructiv-educativ
Didactica tradițională își propune crearea condițiilor pentru acumularea de noi cunoștințe, priceperi și deprinderi, mizând pe învățarea de menținere, în prezent, este necesar a forma personalități apte de o învățare novatoare, anticipativă și participativă, capabilă nu numai de a prevedea sau a alege posibilități de acțiune, ci de a crea alternative noi.
În urma absolvirii școlii, tinerii trebuie să poată exercita o meserie care să le permită integrarea socială și profesională.
Disciplinele studiate trebuie să asigure rezolvarea situațiilor ulterioare, cu totul noi, astfel încât, prin informații, strategii didactice, mijloace de învățământ, să creeze pentru elevi pasiuni și afecțiuni, făcând să primeze motivațiile interne personale față de cele externe.
Lecția reprezintă o formă importantă de organizare și desfășurare a activității didactice.
Lecția se consideră forma de bază a procesului de învățare în școală și reprezintă o succesiune de teme dintr-un obiect de învățământ, relativ egale, care se predau una după alta, după un anumit orar, într-un timp limitat (de obicei 50 minute).
Raportul profesor-elev. În cadrul lecției, accentul trebuie să se modifice, în sensul transformării elevului în factor activ al instruirii și educării sale, în sensul schimbării atribuțiilor profesorului care, la rândul său, trebuie să se transforme din factor dominat al procesului de instruire într-un îndrumător al activității elevului. Forma de organizare a lecțiilor trebuie reconsiderată prin:
metode care antrenează capacitatea de investigare;
posibilități de anticipare, de soluționare teoretică sau practică.
Cerințe generale ale conceperii, organizării, proiectării și desfășurării lecțiilor:
cunoașterea locului și a importanței specifice disciplinei de învățământ; cunoașterea conținutului programei analitice, a manualului și a bibliografiei suplimentare specifice disciplinei de învățământ în ansamblu sau pentru o anumită parte;
asigurarea relațiilor interdisciplinare;
stabilirea felului de activitate didactică (teoretică sau practică), a tipului de lecție și încadrarea lui într-un sistem de lecții;
stabilirea obiectivelor de specialitate, operaționale și a celor pedagogice;
elaborarea structurii specifice tipului de lecție stabilit;
stabilirea conținutului temei noi ca și a conținutului altor verigi ale lecției (reactualizarea, verificarea, activitatea independentă în clasă, acasă);
stabilirea adecvată a strategiilor didactice necesare desfășurării lecției (mijloace, forme, metode de învățământ);
stabilirea modului de desfășurare a activității didactice (frontal, în echipă, cu clasa întreagă, a muncii profesorului ca îndrumător, cu cea de cooperare și întrajutorare cu elevii și cu cea de consultant / consilier);
stabilirea timpului (în minute) pentru fiecare etapă a lecției.
Acțiunile principale care urmează să fie incluse în structura lecției sunt:
Captarea și orientarea atenției elevuluipână la sfârșitul activității – metoda fundamentală de captare și menținere a atenției are în vedere apelul la motivația elevului, la curiozitatea lui intelectuală, deci o trecere de la atenția impusă la atenția reglată prin autocontrol;
Comunicarea obiectivelor urmărite – exprimă acele deziderate care trebuie realizate prin mijlocirea conținutului lecției, având funcția de direcționare, de orientare a întregii munci de pregătire și realizare a lecției;
Reactualizarea elementelor învățate anterior și dirijarea învățării – se reactualizează ceea ce este util pentru a construi puntea de trecere spre o nouă învățare;
Prezentarea noului conținut ce trebuie învățat și dirijarea activității;
Asigurarea conexiunii inverse – conexiunea inversă reprezintă un element nou inclus în structura lecției pentru a se putea corecta erorile după secvențe scurte de învățare. Se desfășoară după următoarea schemă:
Conexiunea inversă:
Verificarea și aprecierea rezultatelor (evaluarea performanțelor) se realizează pe parcursul și la sfârșitul lecției, măsurându-se rezultatele și performanțele imediat formulate în termeni operaționali;
Intensificarea retenției (fixarea și stabilirea performanței – fixarea începe chiar din momentul inițial de contact cu noul material, cu înțelegerea lui deoarece la baza reținerii este pusă activitatea complexă, nu numai repetiția);
Asigurarea transferului- face operante cunoștințele în exerciții, studiu individual, activități practice. Cunoștințele pot fi făcute disponibile pentru transfer dacă în cursul lecției se realizează corelații multiple între cele două predate, dacă se prezintă situația problemă care să oblige elevii să interpreteze cele învățate.
Proiectarea sistemului de lecție cuprinde următoarele acțiuni:
stabilirea obiectivelor instructiv-educative ale capitolului;
analiza logico-funcțională a conținutului și precizarea elementelor esențiale de conținut;
delimitarea lecțiilor – prin ordonarea elementelor esențiale de conținut pe lecții;
identificarea obiectivelor pedagogice concrete, corespunzătoare elementelor de conținut;
întocmirea probei de evaluare în funcție preponderent diagnostică.
În proiectarea didactică, un factor important, care determină modul de organizare a procesului de predare-învățare, îl constituie materialul uman.
Este necesar ca înaintea proiectării să se cunoască caracteristicile colectivului de elevi, dezvoltarea lor intelectuală, interesele, motivația pentru învățare și starea de pregătire a elevilor pentru abordarea noului conținut.
Deoarece există niveluri diferite de înțelegere, taxonomia obiectivelor realizează o nuanțare a compartimentelor prin care putem să ne asigurăm că învățarea s-a produs în mod conștient. De aici și necesitatea diversificării obiectivelor, astfel încât în activitatea de proiectare a lecțiilor să existe o deplasare a accentului dinspre conținutul învățământului spre scopurile acestuia și spre modalitățile de atingere a lor.
Conceperea unei lecții se concretizează în elaborarea proiectului de lecție, care se prezintă ca o descriere a soluției optime găsite situației de învățare. Pentru a fi eficient, el trebuie să întrunească câteva caracteristici:
să fie bine finalizat – precizând clar obiectivele, să indice desfășurarea acțiunilor, utilizarea metodelor și mijloacelor de învățământ, care să conducă la atingerea țelurilor urmărite;
să ofere oproiecție de ansamblu asupra succesiunii secvențelor didactice și diviziunii timpului;
să fierealizabil în conținut sub aspectul metodelor și rezultatelor preconizate;
să fieoperațional – să poată fi transpus cu ușurință în activitatea la clasă;
să fie flexibil – să lase posibilitatea de decizie și în unele situații neprevăzute.
Există trei elemente cheie (întrebări) la care profesorul trebuie să răspundă prin proiectul pe care îl elaborează:
Spre ce tind? – ce obiective sunt urmărite în lecție;
Cum să ajung acolo? – ce metode și mijloace se vor folosi pentru ca elevii să atingă obiectivele propuse, cum se va organiza conținutul informației;
Cum voi ști când am ajuns? – dacă au fost atinse obiectivele stabilite.
La această întrebare răspunsul îl aflăm prin conexiunea inversă ce trebuie să se realizeze pe tot parcursul lecției prin metode și procedee adecvate. Pentru aceasta, o dată cu formularea obiectivelor, se vor preciza itemii și indicatorii cu ajutorul cărora vom măsura calitativ și cantitativ rezultatele obținute.
Proiectul de lecție are caracter strategic, oglindind ce va face profesorul cu elevii. El conferă activității didactice suport științific și imprimă procesului de predare-învățare un caracter normativ și tehnic. Realizarea lui într-o situație concretă este opera profesorului, rezultatul artei sale didactice.
SCHEMA METODOLOGIEI PROIECTĂRII LECȚIEI
Proiectarea lecției de geografie vizează:
• ordonarea logică a conținutului în funcție de obiectivele operaționale;
• stabilirea tipului de lecție în funcție de obiectivul didactic fundamental;
• stabilirea momentelor lecției în funcție de obiectivele didactice fundamentale (predare-învățare, fixarea cunoștințelor, evaluare etc.);
• stabilirea strategiilor didactice (metode și proceduri, mijloace de învățământ;
• elaborarea schiței logice a lecției destinată a fi scrisă pe tablă;
• prefigurarea scenariului activității: derularea logică-temporală a activităților în fiecare moment al lecției; dozarea timpului; precizarea conținutului destinat fiecărui moment al lecției; specificarea formelor de organizare a activității in fiecare moment;
• alcătuirea materialelor destinate probelor de evaluare corelate cu obiectivele operaționale ale lecției și momentelor de activitate individuală;
• stabilirea temei pentru acasă.
Tipuri de lecție de geografie
Tipul de lecție desemnează un anumit mod de organizare și desfășurare a activității de predare – învățare – evaluare, în funcție de obiectivul didactic fundamental. Obiectivul didactic fundamental reprezintă sarcina principală sau dominantă a lecției care poate fi comunicarea unor cunoștințe, formarea priceperilor, deprinderilor și competențelor, finisarea și consolidarea cunoștințelor și competențelor, recapitularea și sistematizarea, evaluarea cunoștințelor sau competențelor.
Lecțiile se grupează în categorii (tipuri) în funcție de obiectivul didactic fundamental (factor constant), iar în funcție de factorii variabili constituie variante în interiorul fiecărei categorii. Factorii variabili sunt: obiectul de învățământ, nivelul de pregătire al elevilor, complexitatea cunoștințelor care vor fi însușite, stilul didactic al profesorului, strategiile didactice de care dispune profesorul, mijloacele de învățământ utilizate, locul lecției în sistemul de lecții etc.
În didactica tradițională există o varietate de tipuri/categorii și variante de lecții.
Lecțiile de transmitere și dobândire a cunoștințelor noi, care se caracterizează prin faptul că în momentul comunicării profesorul are ponderea maximă în lecție, au variantele: lecția introductivă (la începutul predării unei discipline, la începutul unui capitol); lecția-expunere; lecția-film; lecția bazată pe modele; lecția bazată pe material demonstrativ; lecția-prelegere; lecția bazată pe instruire asistată de calculator; lecția bazată pe mijloace de instruire.
Lecțiile de dobândire de noi cunoștințe, care se caracterizează prin faptul că elevii au rol mai activ în dobândirea cunoștințelor, au variantele: lecția-problematizată; lecția bazată pe activitatea independentă a elevilor; lecția de descoperire pe cale inductivă; lecția prin activități practice pe teren; lecția cu ajutorul manualului sau a altor surse de documentar; lecția de dobândire a cunoștințelor prin activități pe grupe; lecția de descoperire pe cale deductivă; lecția bazată pe dezbatere euristică; lecția bazată pe experiențe de laborator; lecția bazată pe studiul de caz; lecția dezbatere.
Lecțiile de formare a priceperilor, deprinderilor și competențelor intelectuale, care vizează dobândirea unor procedee de muncă intelectuală, obișnuirea cu organizarea și desfășurarea muncii independente, educarea capacităților intelectuale și a tehnicilor de muncă intelectuală a elevilor, precum și aplicarea în practică a cunoștințelor. Există următoarele variante: lecția bazată pe exerciții și probleme aplicative; lecția de muncă independentă pe baza fișelor; lecția bazată pe autoinstruirea asistată de calculator; lecția de studiu individual în bibliotecă; lecția bazată pe surse documentare scrise.
Lecțiile de formare a priceperilor, deprinderilor și competențelor practice, care vizează organizarea unor activități în care elevii au prilejul exersării unor abilități practice. Au variantele: lecția de laborator; lecția bazată pe elaborarea modelelor; lecția bazată pe activități practice sau experimentale în terenul geografic; lecția bazată pe realizarea unor proiecte; lecția bazată pe calculator.
Lecțiile de consolidare a cunoștințelor și competențelor, care vizează corectarea, completarea, îmbogățirea cunoștințelor. Au variantele: lecția-concurs; lecție bazată pe exerciții / probleme; lecția bazată pe activități practice; lecția prin jocuri; lecția bazată pe studiul de caz; lecția pe baza fișelor; lecția cu ajutorul calculatorului; lecția-vizită la muzee, expoziții, întreprinderi agricole sau industriale; lecția-dezbatere etc.
Lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor vizează actualizarea cunoștințelor și competențelor, ordonarea lor într-un sistem mai larg de cunoștințe (capitol, temă, disciplină de învățământ). Aceste lecții se organizează la începutul anului școlar cu scopul recapitulării și sistematizării cunoștințelor dobândite în anul anterior, la finele capitolelor sau anumitor teme, la finele anului școlar. Exemplificăm câteva variante: lecția pe baza planului alcătuit de profesor și elevi, prezentat anterior sau la începutul activității de profesor; lecția de sinteză; lecția pe baza referatelor; lecția bazată pe scheme recapitulative; lecția bazată pe utilizarea fișelor de lucru; lecția bazată pe rezolvări de exerciții și probleme; lecția bazată pe activități practice; lecția bazată pe studiu de caz; lecția de recapitulare bazată pe calculator; lecția bazată pe munca independentă a elevilor; lecția-vizită; lecția-concurs etc.
Lecțiile de evaluare a cunoștințelor și competențelor sunt lecții de "bilanț" care evidențiază modificările produse și influențele asupra personalității elevilor după parcurgerea unui program de învățare într-un interval de timp. Aceste lecții relevă în ce măsură elevii și profesorul au realizat obiectivele propuse și ce ar trebui să întreprindă în viitor în acest scop. Din numeroasele variante remarcăm: lecția de verificare prin chestionare orală; lecția de verificare prin teme sau lucrări scrise; lecția bazată pe îmbinarea verificării orale cu cea scrisă; lecția de evaluare prin lucrări practice; lecția destinată analizei lucrărilor scrise; lecția de verificare bazată pe aplicații ale cunoștințelor și abilităților; lecția de verificare / autoverificare cu ajutorul calculatorului; lecția de verificare cu ajutorul fișelor; lecția de verificare prin teste de cunoștințe; lecția de evaluare prin exerciții / probleme; lecția-seminar; lecția destinată analizei lucrărilor practice etc.
Lecția de creație vizează organizarea unor activități în care este solicitată originalitatea, inventivitatea și creativitatea elevilor în conceperea unor produse. Remarcăm unele variante: lecția bazată pe elaborarea unor proiecte; lecția bazată pe conceperea unor modele; lecția bazată pe conceperea unor exerciții, probleme, întrebări, texte etc.;
Lecția mixtă (combinată) se caracterizează prin faptul că include activități corespunzătoare mai multor obiective didactice fundamentale: dobândire de noi cunoștințe, formare de priceperi și deprinderi intelectuale și/sau practice, fixarea și consolidarea cunoștințelor, recapitulare și sistematizare, verificare și apreciere etc.
Succesiunea evenimentelor instruirii într-o lecție de geografie
Momentul lecției reprezintă o secvență sau o microstructură din cadrul lecției destinată realizării unui obiectiv didactic fundamental. Scenariul și derularea concretă a unei lecții cuprinde o suită de momente care se succed temporal și în cadrul căruia se desfășoară activități specifice:
• momentul organizatoric (salutul; pregătirea mijloacelor de învățământ: cărți, caiete, atlase, planșe, aparate, instrumente pentru scris etc.; trecerea absențelor în catalog);
verificarea temei pentru acasă;
verificarea cunoștințelor anterioare (lecția sau capitolul anterior);
dobândirea cunoștințelor noi (evocarea cunoștințelor anterioare, stimularea motivației, discutarea obiectivelor, prezentarea materialului-stimul, descrierea sarcinii de învățare, comunicarea noilor cunoștințe, angajarea în situația de învățare, asigurarea feed-back-ului etc.);
evaluarea cunoștințelor și competențelor noi;
finisarea și consolidarea cunoștințelor noi (completarea lacunelor, îmbogățirea cunoștințelor, consolidarea cunoștințelor, corectarea greșelilor);
sistematizarea cunoștințelor;
precizarea activităților pe care elevii le vor îndeplini acasă.
Evaluarea progresului școlar
Evaluarea este o componentă importantă a procesului de învățământ care are întotdeauna un raport cu progresul realizat de elevi, deci cu calitatea învățării.
I. T. Radu, referindu-se la evaluare, arată că aceasta este un proces mai complicat „menit să măsoare și să aprecieze valoarea rezultatului sistemului de educație sau a unei părți a acestuia, eficacitatea rezultatelor, a condițiilor și a operațiilor folosite în desfășurarea activității, prin compararea rezultatelor cu obiectivele propuse, în vederea luării deciziilor privind ameliorarea activității în etapele următoare".
Evaluarea școlară este procesul prin care se delimitează, se obțin și se formează informații utile privind asimilarea de cunoștințe, priceperi și deprinderi, permițând luarea unor decizii ulterioare.
Eficiența învățământului se referă la capacitatea sistemului de învățământ de a produce, în mod satisfăcător, rezultatele preconizate.
Randamentul școlar este dat de nivelul de pregătire teoretică și acționată a elevilor, în raport cu conținutul programei școlare.
Măsurarea consecințelor instruirii constă în operațiile de cuantificare a rezultatelor școlare, respectiv atribuirea unor simboluri exacte unor componente achiziționale, prin excelență calitative. Măsurarea presupune o determinare obiectivă, prin procedee riguroase și nu implică emiterea unor judecă emiterea unor judecăți de valoare.
Aprecierea școlară sau evaluarea propriu-zisă constituie emiterea unei judecăți de evaluare, semnificarea unui rezultat observabil sau măsurabil.
Ioan Nicola identifică două niveluri la care se poate concepe evaluarea:
Evaluarea economică ce vizează eficiența sistemului de învățământ prin prisma raportului dintre resursele materiale și financiare investite de societate și rezultatele învățământului, materializate în competențe achiziționale;
Evaluarea pedagogică, unde eficiența învățământului este privită prin prisma raportului dintre obiectivele proiectate și rezultatele obținute de elevi în activitatea de învățare.
Pentru profesor, evaluarea reprezintă posibilitatea de autoapreciere a muncii sale, iar pentru elev un factor stimulator în procesul de învățare, constituind din punct de vedere pedagogic, temeiul autoreglării procesului de învățământ prin prisma raportului dintre resursele materiale și financiare investite de societate și rezultatele învățământului, materializate în competențe achiziționale;
Scopul evaluării se referă la lecție, temă sau sistem instrucțional. Evaluarea trebuie astfel organizată încât să răspundă la întrebările:
În ce măsură s-au realizat obiectivele propuse?
În ce mod și în ce grad este noua formă mai bună decât unitatea care o va înlocui?
Ce efecte suplimentare, eventual neprevăzute au avut și în ce măsură sunt acestea mai bune sau mai rele decât unitatea înlocuită.
STRUCTURA EVALUĂRII
Evaluarea inițială se realizează la începutul anului școlar, semestrului sau capitolului. În felul acesta se obțin datele pentru obiectivele proiectării viitoarei acțiuni, volumul și calitatea cunoștințelor necesare, a deprinderilor și capacităților ce vor fi utilizate în noua învățare .
Structura evaluării
Evaluarea continuă permite aprecierea elevilor pas cu pas. Elevul câștigă încredere, își reglează ritmul de muncă, tehnicile, efortul. Astfel, evaluarea continuă este și formativă.
Dacă evaluarea inițială precede și stabilește noua strategie de învățare, cea continuă asigură desfășurarea ei.
Dacă se descoperă prin evaluare că o lecție nu se poate face sau că tema propusă nu-și atinge obiectivele, această informație este folosită pentru a revizui lecția sau a se înlocui părți ale temei, în încercarea de a înlătura defectele care au ieșit la iveală.
Evaluarea sumativă, la sfârșit de capitol, de perioadă școlară, cuprinde global finalitățile învățării, cunoștințe, deprinderi, capacități, aptitudini.
Rezultatele obținute trebuie raportate la cerințele generale ale formării elevilor (calitatea învățământului), la nivelul inițial al elevilor (progresul școlar), la prioritățile fiecărui elev (progresul, randamentul), la totalitatea obiectivelor propuse.
Evaluarea randamentului școlar pe baza obiectivelor are implicații directe în formarea capacității de autoevaluare a elevului, condiție pentru stimularea și dozarea efortului său, pentru autocontrolul și spiritul autocritic necesar în acțiunile pe care le întreprinde mai târziu.
Autoevaluarea activității didactice privește atât comportamentul profesorului, cât și a elevului.
Profesorul dobândește confirmarea aprecierilor sale în opinia elevilor, referitoare la rezultatele scontate, ajută pe elevi să aprecieze rezultatele obținute și să înțeleagă eforturile necesare pentru atingerea obiectivelor stabilite.
Autoevaluarea activității proprii presupune judecarea obiectivă a calității și eficienței activității prin prisma rezultatelor obținute. Pe măsură ce elevii percep sensurile conținuturilor geografiei și se integrează activ în munca școlară, crește și puterea lor de autoevaluare, mai ales dacă profesorul urmărește acest lucru, în vederea creșterii obiectivității și exigenței.
În activitatea mea de profesor am încercat să promovez metoda autoevaluării. În felul acesta, notarea „impersonală” realizată de profesor este înlocuită de notarea „în colaborare cu alții”, adică elevii.
Participarea elevilor la aprecierea propriilor rezultate are efecte pozitive pe mai multe planuri fiind un mijloc de formare al elevilor.
Consider că este de datoria fiecărui profesor să-i învețe pe elevi să se autoaprecieze, să se ghideze rațional prin intermediul unor evaluări bine concepute. Condiția principală care favorizează interiorizarea de către elevi a aprecierilor profesorilor o constituie înțelegerea criteriilor de apreciere după care se conduce acesta.
Tehnici folosite în scopul educării aptitudinii de autoapreciere sunt:
Autonotarea controlată, în cadrul căreia propunerea de notă este făcută de elev, fiind revăzută și definitivată de profesor;
Notarea reciprocă, atunci când aprecierea este făcută de un comitet de elevi, alcătuit prin rotație și sub îndrumarea profesorului;
Aprecierea obiectivă a personalității, care este o metodă eficientă de autoapreciere dirijată, controlată, însoțită de o pondere a notelor acordate de elevi.
Metode utilizate în evaluarea performanțelor școlare sunt redate în tabelul următor :
Metode de evaluare
Observarea și aprecierea verbală – constă în urmărirea modului în care elevii participă la asimilarea cunoștințelor, la îndeplinirea diverselor sarcini și responsabilități cu care sunt investiți. Pe baza celor constatate, profesorul face aprecieri verbale care au rolul unei întăriri pozitive prin sublinierea performanței obținute („foarte bine”, „sunt mulțumit”, „ai făcut progrese”). Important este ca aceste aprecieri să fie sincere, deschise și cât mai obiective.
Chestionarea orală este o formă a conversației prin care profesorul urmărește volumul și calitatea cunoștințelor, priceperilor, deprinderilor elevilor și acapacității de a opera cu ele.
Eficiența metodei depinde de felul în care sunt formulate întrebările și ce se urmărește cu precădere, simpla reproducere a cunoștințelor, interpretarea și prelucrarea lor, capacitatea de a opera cu ele, de a le aplica în practică etc.
Avantajele constau în aceea că metoda permite o verificare directă pe fondul unei comunicări totale.
Profesorul poate interveni cu întrebări suplimentare și stimulative, determinând pe elev să-și expună cât mai amănunțit tot ceea ce are de spus.
Se delimitează două forme ale chestionării orale; curentă și finală. Chestionarea curentă se folosește ori de câte ori se ivește prilejul în timpul lecțiilor. Ea se poate desfășura frontal, cu toți elevii, sau individual
Chestionarea finală se folosește în ore special destinate acestui scop, la sfârșit de capitol, de semestru, de an școlar.
Lucrările scrise permit ca într-un timp relativ scurt să se verifice randamentul unui număr mare de elevi. Lucrările scrise acoperă o arie mai vastă de cunoștințe, aprecierea se poate face prin compararea rezultatelor tuturor elevilor. Evaluarea este în acest fel mai obiectivă. Ele pot fi sub formă de extemporale, teste, referate, etc. O atenție deosebită trebuie acordată alegerii și formulării subiectului, planificării și corectării lor.
Instrumentele frecvent folosite în practica școlară în vederea evaluării sunt testele. Ele materializează o modalitate de verificare directă a obiectivelor în procesul de învățământ și pun în evidență formarea la elevi a unor capacități prin intermediul comportamentelor pe care le manifestă aceștia.
Testele docimologice sunt seturi de probe sau întrebări cu ajutorul cărora se verifică și se evaluează nivelul asimilării cunoștințelor și a capacităților de a opera cu ele, prin raportarea răspunsurilor la o scară de apreciere etalon, elaborată în prealabil. Față de „testul standardizat” cel alcătuit de profesori răspunde într-o mai mare măsură acestor factori care diferențiază o situație de învățare de alta, rezultatele obținute oferindu-i profesorului o imagine mai clară asupra eficacității propriei sale munci, scopul fiind acela de a măsura „realizarea obiectivelor într-o secvență instrucțională limitată și specifică” (I. Davitz, S. Ball, 1978, p. 485).
Folosite mai ales în evaluările formative, cerința este ca ele să acopere materia prevăzută în documentele școlare iar întrebările să fie în concordanță cu obiectivele pedagogice prevăzute la acest nivel.
Folosirea testelor docimologice la intervale mai mari și combinarea rezultatelor obținute cu ajutorul altor metode de verificare este o condiție care amplifică valoarea lor pedagogică.
În elaborarea testelor trebuie avut în permanență în vedere relația obiective – conținuturi – evaluare.
Elemente de itemi pentru elaborarea testelor
Condițiile pe care ar trebui să le îndeplinească testul:
Ce ar trebui să arate testele după fiecare temă? – Ele ar trebui să arate dacă obiectivele lecției au fost atinse, pentru a ști cât de mult ne-am apropiat de obiectivele fixate.
Câte sarcini de lucru ar trebui să conțină un test dat la sfârșitul fiecărui capitol? – Aproximativ 20 de sarcini de lucru cu grade de dificultate diferite.
Câte minute ar trebui acordate pentru soluționarea unei sarcini date și verificarea rezultatelor testului? – 2-5 minute.
Cât de dificile ar trebui să fie sarcinile de lucru? – O medie de 80% până la 90% din elevi ar trebui să fie capabili să răspundă corect.
Cum poate un profesor să ajusteze gradul de dificultate al sarcinilor cuprinse în test? – Prin obținerea răspunsului verbal la aceste întrebări sau prin pretestare?
Cum ar trebui limitat timpul? – Un timp suficient, astfel încât elevii care au învățat subiectul respectiv, dar în general lucrează mai încet, să poată completa testul.
Când și de cine ar trebui să fie evaluat testul? – Imediat după ce s-a terminat. Elevii ar trebui să verifice rezultatele lor, comparându-le cu rezultatele corecte date de profesor.
Criteriul cel mai bun pentru alegerea variantelor de itemi este solicitarea gândirii elevului și obținerea prin răspunsul dat a maximului de informație de evaluare. Cei mai indicați sunt itemii cu răspuns construit care pretind formularea de către elevi a unor răspunsuri complete ce implică înțelegerea sarcinilor, analiza și sinteza, stabilirea de relații.
Aplicarea testelor și acordarea punctajelor
Prin conținutul său, evaluarea urmărește să determine modul în care obiectivele stabilite se înfăptuiesc în activitatea practică.
Testul inițial se aplică în prima lecție a disciplinei pentru a asigura profesorului informațiile care să-i direcționeze activitatea de proiectare a lecțiilor.
Testele sumative se vor programa după parcurgerea unui capitol sau a întregii discipline.
Testele de progres (formative) pot fi aplicate la lecțiile unei teme sau după două, trei lecții predate. Pe baza testului, se centralizează datele.
Trebuie să admitem faptul că notarea elevilor se efectuează în funcție de nivelul unei anumite clase și în acest caz, aceleași note ale elevilor aparținând diferitelor clase sau școli au semnificații diferite. În tratarea diferențiată a elevilor, se pornește de la ideea că obiectivele lecției sunt obligatorii pentru toți elevii clasei, dar metodele și strategiile sunt adecvate particularităților individuale și de grup ale clasei. Principalul mijloc pentru practicarea unor exerciții diferențiate sunt fișele de lucru. Ele permit elevului să rezolve sarcinile în ritm propriu conform capacităților și nivelului său de cunoaștere, constituindu-se într-un mijloc eficient de apreciere și evaluare a randamentului școlar.
După ce rezultatele unei evaluări au fost interpretate, trebuie întreprinse acțiuni cu caracter ameliorativ.
Dacă s-a constatat că toți elevii obțin note peste limita de promovare (5), va apare necesitatea de a depune eforturi pentru obținerea unei distribuții a rezultatelor spre notele bune 8, 9, 10. Dacă majoritatea elevilor au obținut note superioare limitei de promovare, dar există un grup cu performanțe sub limită, profesorul se orientează spre acordarea sprijinului elevilor slabi, pe baza depistării lacunelor lor în pregătirea anterioară (consultații, îndrumări privind rezolvarea temelor, meditații).
Când majoritatea elevilor nu au reușit să obțină nota 5, profesorul trebuie să reia acțiunea de predare-învățare aferentă obiectivelor nerealizate, cu o strategie modificată, care să aibă o altă eficiență.
6.3. Activitățile didactice extrașcolare specifice geografiei
Excursia – principala activitate didactică extrașcolară cu conținut geografic
Excursia este o călătorie cu durată de cel puțin o zi, efectuată în afara localității de reședință, cu un mijloc de transport și care are ca scop recreerea și refacerea fizico-psihică a persoanei, culegerea informațiilor prin observare directă, cunoașterea mediului în care trăim. Excursiile sunt organizate în cursul unei zile, la sfârșit de săptămână sau în vacanțe.
Sugestii metodologice privind organizarea excursiei școlare:
– Pregătirea excursiei cuprinde: stabilirea scopului și a obiectivelor activității; comunicarea intenției directorului unității și solicitarea acordului acestuia; alegerea traseului și a obiectivelor care vor fi vizitate; stabilirea programului pe zile în funcție de lungimea și dificultatea traseului, de numărul și importanța obiectivelor vizitate în fiecare zi, de mijlocul de transport, de locurile de cazare și masă; stabilirea programului zilnic (ora trezirii, a meselor, durata deplasării de la un obiectiv la altul, a pauzelor, durata meselor, ora culcării; estimarea costurilor în funcție de mijlocul de transport, calitatea și numărul cazărilor și meselor, numărul de zile ale excursiei, numărul participanților; stabilirea dimensiunii și structurii grupului; documentarea cartografică (atlase, hărți și ghiduri) și bibliografică (pliante, reviste, cărți, ghiduri) efectuată de profesor și elevi; organizarea grupului de elevi (comunicarea scopului, a obiectivelor, a traseului, a locurilor și condițiilor de masă și cazare, a mijlocului de transport, a numelor profesorilor însoțitori, a regulilor pe care le vor respecta, a alimentelor și echipamentului necesar, a costului, a sarcinilor pe care le vor efectua înainte, în timpul și după excursie, a datei, orei și locului plecării și întoarcerii); semnarea unui tabel nominal prin care se obligă să respecte în excursie regulamentul școlar, regulile de circulație, că vor respecta indicațiile profesorilor.
– Desfășurarea excursiei cuprinde: adunarea elevilor la o anumită oră, într-un anumit loc; verificarea nominală a prezenței elevilor; verificarea echipamentului; organizarea deplasării, reamintirea regulilor, trasarea unor responsabilități concrete pe durata deplasării; deplasarea spre obiectivele de vizitat; sosirea la obiectivele de vizitat; explicarea unor aspecte de către ghid sau profesor; efectuarea sarcinilor de învățare de către elevi (observarea aspectelor prezentate; notarea informațiilor în funcție de obiective; fotografierea/filmarea unor aspecte; adresarea întrebărilor; colectarea unor materiale; efectuarea desenelor, măsurătorilor, experimentelor) etc.
– Prelucrarea și valorificarea informațiilor cuprinde: analizarea, interpretarea, prezentarea rezultatelor și a concluziilor în lecții, expoziții sau în activități de cerc prin mijloace scrise (rezumate, eseuri, descrieri, curiozități, referate), mijloace vizuale (tabele, hărți, fotografii, desene, diapozitive, filme documentare, albume, schițe, grafice) și mijloace verbale ( dezbateri, prezentări de referate, discuții).
Obiectivele generale urmărite sunt complexe: stimularea dorinței de cunoaștere și a curiozității de a înțelege fenomenele și procesele din mediul înconjurător; consolidarea cunoștințelor geografice dobândite la orele de curs; dezvoltarea sentimentelor de ocrotire a mediului; formarea și dezvoltarea unor trăsături de caracter: spirit de prietenie, voință, respect față de semeni si de natură, inițiativă etc.; dezvoltarea simțului practic și a spiritului științific; atragerea elevilor către obiectul geografie.
Materialele adunate cu acest prilej reprezintă un valoros fond didactic pentru diferite obiecte de studiu.
Un exemplu îl poare constitui prezentarea observațiilor și a materialelor realizate în urma unei excursii efectuate în zona Subcarpaților Getici. Iată desfășurarea unei ședințe de cerc:
Tema: Zona etnografică a Subcarpaților Getici
Plan: 1. Poziția geografică a Subcarpaților Getici
2. Elemente de etnografie și folclor.
3. Prezentarea de fotografii și diapozitive
Desfășurare:
1.Un elev prezintă aspectele legate de cadrul natural al zonei, iar altul face referiri la resursele subcarpatilor.
2. O grupă de elevi prezintă, pe baza însemnărilor realizate în excursie și a unei vizite anterioare la Muzeul Satului și la Muzeului Țăranului Român din București, aspecte privind: arhitectura brâncovenească; elemente de folclor; frumusețea portului popular; meșteșugurile (olărit, sculptură în lemn etc.).
3. Doi elevi prezintă fotografii și diapozitive din zona subcarpatică.
De aspectul practic al excursiei depinde modalitatea în care se realizează legătura geografiei cu viața, modul în care se pot aplica unele cunoștințe dobândite în clasă. Se reliefează astfel, caracterul formativ al disciplinei geografice.
Excursia trebuie înțeleasă ca o formă de activitate cu ajutorul căreia elevii dobândesc cunoștințe prin perceperea directă a fenomenelor și a proceselor studiate. Deplasările în teren au o valoare deosebită pentru dezvoltarea spiritului de observație și a capacității de îmbinare a teoriei cu practica. Astfel, observațiile făcute direct în natură dau posibilitatea elevilor să ajungă la reprezentări clare asupra obiectelor și fenomenelor geografice, să precizeze raporturile de cauzalitate și corelațiile dintre ele.
Contactul cu natura produce copiilor o impresie puternică, lasă urme adânci în amintirea lor, le trezește sentimentul de dragoste pentru natura înconjurătoare. Această activitate stimulează curiozitatea, lucru observat în cadrul unordiscuții sau dezbateri organizate în urma unei excursii.
Elevii găsesc argumente și dau soluții în rezolvarea aspectelor practice. De exemplu, observând fabrica de ciment din Câmpulung și aspectul deprimant și degradat al vegetației din zonă, inspirând aerul poluat cu pulberi sau văzând acoperișurile caselor cu înfățișarea lor prăfuită, elevii au încercat să ia în discuție această problematică legată de poluare.
Pe de altă parte, excursia reprezintă o modalitate de aplicare a cunoștințelor dobândite pe teren în cadrul unor lecții de recapitulare finală, sau poate preceda o temă ori un capitol pentru ca elevii să reușească să intuiască lecțiile care urmează și o parte din conținuturile lor.
De asemenea, ele conferă oportunitatea realizării în orizontul local a diferitelor exerciții și aplicații, cum ar fi: observarea liniei orizontului, observații hidrografice sau asupra reliefului, vegetației, faunei, așezărilor, dezvoltării economice, măsurători de debite, calcularea pantelor, aprecierea distanțelor, analiza rocilor din anumite perimetre etc. Se pot întocmi schițe panoramice cu reprezentarea principalelor elemente existente într-o regiune, se poate schița un profil de sol.
Obiectivele urmărite se concretizează astfel: se realizează contactul personal cu obiectele și fenomenele reale, încât copilul își formează imagini clare, reale asupra acestora; este stimulată gândirea elevilor: ei pot compara și interpreta observațiile făcute; se facilitează schimbarea comportamentală în ceea ce privește atenția acordată naturii înconjurătoare și ocrotirii mediului; se promovează actul decizional: elevii vor ști și vor dori să ia anumite decizii.
Valoarea instructiv-educativă a excursiilor este unanim recunoscută, ele contribuind la dezvoltarea capacității de a înțelege realitatea apropiată și constituie o formă de realizare a legăturii dintre teorie și practică, stimulează dorința de cunoaștere și curiozitatea de a înțelege mai bine fenomenele din mediul înconjurător.
În cadrul acestei activități se pot lansa exerciții de tipul:
"Priviți cursul meandrat al râului și explicați cauzele";
"Observați cum se schimbă vegetația în funcție de altitudine";
"Remarcați efectele pășunatului excesiv";
"Observați cum se face trecerea de la câmpie la deal";
"Observați versanții lipsiți de vegetație la o ploaie torențială".
Se poate lansa și o aplicație complexă: ,,Cercetați valea râului pe care ne deplasăm în timpul excursiei și descrieți tot ce vedeți de-a lungul ei. Observați scurgerea apei, confluențele și afluenții, malurile, materialele pe care le transportă râul, și meandrele. Priviți cum apa roade la cotituri sau care este relația dintre pantă și viteza de scurgere a râului. Delimitați albia minoră de albia majoră.”
Toate aceste aspecte se pot aprofunda și în cadrul unor discuții libere sau dezbateri ample când se revine în clasă, în etapa finalizării și a evaluării unei asemenea activități practice.
Drumețiile – rolul lor în descoperirea orizontului local
Drumeția reprezintă forma de deplasare de scurtă durată și pe distanțe mici, pe jos, care se desfășoară în orizontul local.
Importanța ei constă în aceea că profesorul dirijează observațiile copiilor asupra comportamentelor mediului înconjurător, făcându-i să urmărească cu interes poziția, evoluția și diversitatea sau specificul acestora, legăturile cauzale dintre ele.
Astfel, aici, «la fața locului», elevul îndrumat de profesor va trece treptat de la intuiția empirică a lumii înconjurătoare pe care o vede de la naștere, la cea științifica pe care o observă, ce are o anumită dezvoltare și ordine în natură și societate.
Drumețiile, ca și vizitele și excursiile se organizează cu răspundere după o planificare tematică, precizându-se foarte clar și concret scopul propus, precum și alegerea perioadei de desfășurare.
Realizarea acestor activități didactice trebuie să respecte etapele următoare:
proiectarea și selectarea itinerariului de parcurs;
precizarea obiectivelor;
documentarea prealabilă;
desfășurarea activității;
încheierea prin evaluare și valorificarea cunoștințelor acumulate.
a) Drumeția introductivă sau preliminară se organizează înainte sau la începutul unor teme sau capitole și urmărește pregătirea inițială a elevilor, trezirea interesului lor fața de conținutul sau fondul de probleme ce urmează a fi studiate. De exemplu, la predarea-învățarea subcapitolului «Relieful orizontului local» – clasa a V-a, se organizează anticipat o drumeție în orizontul local pentru a observa relieful din preajma localității natale.
Se stabilește traseul (itinerariul) care să cuprindă numeroase elemente geografice de observat atât ale temei ce urmează a fi învățată formele de relief (munte, câmpie, movilă, deal, depresiune, dună etc.), pentru a fi recunoscute de elevi în scopul consolidării reprezentărilor și noțiunilor studiate. Exemplul nostru se referă la relieful din preajma localității Polovragi.
Ca obiective urmărite sunt: reactualizarea informației despre formele de relief: deal, depresiune, vale;
Documentarea asupra traseului și a obiectivelor de urmărit este necesară pentru a oferi explicația științifică de la fața locului, a selecta unele informații de la localnicii care posedă terenuri agricole în preajma râurilor cu privire la creșterile de nivel și posibile inundații, importanța economic (pentru industrie, agricultură, pescuit etc.);
4. Desfășurarea activității în drumeție se va face la sfârșit de săptămână pentru aavea suficient timp la dispoziție și pentru a se îmbina în mod plăcut activitatea de lucru cu cea de agrement, de recreere, într-un cuvânt, de a se realiza o ambianța atractivă pentru copii.
Se vor face popasuri în punctele reprezentative pentru a se recunoaște formele de relief din preajma localității Polovragi.
Se explică de către profesor modul de formare a principalelor forme de relief din jurul localității Polovragi. Se prezintă elevilor harta fizică a județului și a României format mic pliat (pe care trebuie să o avem la noi), unde se identifică elementele avute în studiu.
5. Evaluarea drumeției și valorificarea cunoștințelor acumulate, se va face în lecțiile de la clasă incluse în tematica abordată în teren. Fondul de informație se va completa și susține cu o serie de planșe, ilustrații pentru a se trece apoi în ultima etapă la reprezentarea schematică, simbolică și convențională de pe hartă. Reprezentările și noțiunile au un suport intuitiv acumulat cu observațiile din teren și devin mai trainice, iar elevii pot opera cu ele cu mai multă ușurință.
Reconstituirea traseului drumeției cu reactualizarea elementelor observate, a acțiunilor practice demonstrative realizate este obligatorie din partea profesorului care conduce conversația cu elevii. Aceștia, participanți activi ai demersului didactic, își amintesc cu plăcere de cele întreprinse, iar în sala de clasă vor putea face transferul de la reprezentarea reală din teren la cea abstractă, teoretică a fondului de noțiuni cu care operează manualul și harta.
b) Drumeția organizată în vederea comunicării sau dobândirii de noi cunoștințe asigură condițiile necesare efectuării unor lecții cu acest scop. Are multe puncte comune cu forma preliminară întrucât, în mod simultan, se produce în timpul observării însușirilor, caracteristicilor directe și fenomenelor propuse în procesul de dobândire de noi cunoștințe.
De exemplu, într-o drumeție al cărui itinerar urmărește observarea formelor de relief: câmpia, movila, dealul etc., aria de cuprindere a observațiilor se face și asupra microformelor de relief din câmpie: crovuri sau padine, dune de nisip, rocile (luturi, argile, nisipuri etc.) din care este alcătuită câmpia, solurile de diferite culori (predominant brun sau castaniu, uneori deschis la culoare), precum și plantele naturale și cele cultivate ce domină în câmpie.
În cazul dealurilor pe lângă elementele esențiale propuse spre studiu: altitudine, rocă, elementele componente (poale, panta, culme), vegetație, se observă și procesul de versant (eroziune de către ogașe și torenți, alunecări de teren), se deduc o serie de cauze care au contribuit, precum și măsurile ce se impun atât de prevenire cât și de recuperare a acestor terenuri pentru utilizarea agricolă, dar și pentru estetica peisajului. Astfel, în teren, în comparație cu sala de clasă, conținutul informativ al lecției are o arie mai vastă de cuprindere a elementelor adiacente care definesc categoria de noțiuni propusă în studiu; elevii beneficiază de noi cunoștințe deduse și desprinse chiar de ei, ceea ce ușurează corelarea cauzală a elementelor și fenomenelor în procesul învățării. De exemplu, panta dealului cu cât este mai abruptă cu atât procesul eroziunii de apele provenite din ploi este mai puternic, atunci când terenul este dezgolit de vegetație prin tăierea pădurii, prin pășunat excesiv sau dacă arăturile se fac de-a lungul pantei.
c) Drumeția finalăse organizează după încheierea predării unei teme sau unui capitol, cu scopul de a consolida și fixa cunoștințele, priceperile și deprinderile, de a aplica în practică cele învățate în lecții, de a ilustra și exemplifica în mod concret achizițiile teoretice. Se stabilește itinerariul în care să se cuprindă cât mai multe elemente de relief: câmpie, porțiuni cu dune de nisip sau crovuri, grinduri, movilă, deal, depresiuni sau, în ținuturi montane un loc accesibil pe munte unde să fie un orizont larg de observare. Ca obiective se pot stabili: orientarea în teren prin aflarea punctelor cardinale și intercardinale, a poziționării diferitelor obiecte fată de acestea cu ajutorul busolei, recunoașterea altor mijloace de orientare din teren (mușchiul copacilor, mușuroaiele de cârtița etc.). La munte, în zonele cu altitudini mai joase, versanții cu expoziție nordică mai umbriți și mai răcoroși, vor fi acoperiți mai mult cu păduri de conifere și fag în comparație cu cei sudici, însoriți pe care vor alterna sau domina pajiști și păduri de foioase.
Alte obiective de recunoaștere vor fi: formele de relief, vegetația naturală sau cultivată cu tipuri de culturi specifice formelor de relief solurilor din zonă sau alte utilizări ale terenului. Tot acum se pot face popasuri de observație asupra unor lucrări de degradare a terenului sau de poluare (uneori prin aruncarea la întâmplare a gunoaielor din gospodarii atât în preajma satelor cât și a orașelor).
Prin observație, conversație și dezbatere în teren a mai multor probleme deja învățate se vor consolida generalizări și se vor face înțelese legăturile cauzale între componentele mediului și chiar un complex teritorial din zona studiată.
6.4. Proiectarea activității de predare – învățare a geografiei – condiție esențială a unei activități didactice reușite
Procesul instructiv-educativ reprezintă o activitate complexă, conștientă, sistematică și organizată, orientată spre realizarea unor obiective concrete, iar activitatea de proiectare a derulării acestui proces constituie premisa și condiția necesară pentru realizarea unui demers didactic eficient. Ea permite ameliorarea raportului dintre certitudine și aleatoriu.
Proiectarea activității didactice este necesară deoarece:
absența anticipării demersului didactic determină un proces de predare – învățare – evaluare improvizat, întâmplător, fără scopuri clare;
lecția vizează ca elevii să realizeze anumite obiective prefigurate, iar atingerea lor nu se face aleator, ci doar printr-o activitate bine gândită anterior;
pentru realizarea obiectivelor sunt necesare resurse multiple și variate (conținut, timp, spațiu, mijloace) și de modul cum sunt combinate și valorificate acestea depinde eficiența activității;
elevii obțin rezultate chiar dacă profesorii nu proiectează în scris lecția, însă calitatea și cantitatea rezultatelor obținute poate crește printr-o proiectare bună și o transpunere a acestui proiect în realitate.
proiectarea constituie una dintre condițiile necesare pentru realizarea unui demers didactic eficient; cu cât o activitate este proiectată mai minuțios, cu atât eficiența lecției poate fi mai mare;
după realizarea lecției proiectate profesorul evaluează propria activitate, schimbă sau reaplică proiectul;
pornind de la un proiect bine gândit și învățat, profesorul adaptează mai ușor prescripțiile, dialogul cu elevii, demersul didactic, decât dacă improvizează în totalitate și o situație neprevăzută îl poate bloca; contrar unor păreri, proiectarea favorizează creativitatea lecției, deoarece profesorul gândește anticipativ un scenariu inedit la care adaugă spontaneitatea unor situații noi cu care se confruntă în clasă, inspirația de moment, unele decizii adoptate ad-hoc.
Proiectarea activității instructiv-educative reprezintă ansamblul de procese și operații deliberative de anticipare a acesteia, de fixare mentală a pașilor ce vor fi parcurși în realizarea instrucției și educației, la nivel macro (respectiv la nivelul procesului de învățământ) și micro (la nivelul specific / intermediar – alcapitolelor / temelor și operațional – al activităților didactice concrete).
În viziune modernă, în activitatea de proiectare didactică la nivel micro, accentul este deplasat de la planificarea timpului, eșalonarea materiei sub forma planificării calendaristice, a proiectului de lecții, la prefigurarea activității sub formă de situații de învățare efectivă.
Conținutul și algoritmul proiectării didactice
În proiectarea unei activități didactice/lecției se parcurg mai multe etape:
Încadrarea activității didactice/lecției în planul tematic de lecții;stabilirea obiectivelor operaționale în funcție de conținut și de finalitatea instruirii;
Selectarea, structurarea logică, esențializarea, adecvarea conținutului și transpunerea lui didactică într-o schiță logică, în funcție de: nivelul general de pregătire al elevilor; rezultatele și experiența cognitivă anterioară a elevilor; sistemul de cunoștințe și abilități intelectuale și practice ale elevilor etc.
Elaborarea strategiei didactice în funcție de obiectivele operaționale prestabilite;
Stabilirea structurii procesuale a activității didactice/lecției, care diferă de la o activitate la alta: stimularea interesului pentru activitate; comunicarea obiectivelor operaționale vizate; prezentarea materialului faptic; comunicarea sarcinilor de învățare; dirijarea învățării; obținerea performanțelor prefigurate prin obiective; fixarea performanței obținute; aplicarea în practică; asigurarea feed-back-ului.
Prefigurarea strategiilor de evaluare presupune elaborarea unor probe detestareși evaluare a cunoștințelor și abilităților intelectuale și practice ale elevilor, corelate cu obiectivele operaționale.
Stabilirea acțiunilor de autocontrol și autoevaluare ale elevilor (autocorectarea probelor scrise, corectarea probelor scrise ale colegilor, notarea răspunsurilor colegilor).
Niveluri ale proiectării activității de predare – învățare – evaluare
În funcție de etapele și dimensiunile activității didactice există macroproiectare didactică (la nivelul procesului de învățământ) și microproiectare (la nivelul specific/intermediar al capitolelor și operațional — al activităților didactice concrete).
Proiectarea activității anuale implică: definirea scopurilor instructiv –
educative vizate în predarea-învățarea geografiei; analiza structurii conținutului și delimitarea unităților mari (capitole, teme), succesiunea acestora, corelarea lor cu alte discipline de învățământ și condițiile de realizare; stabilirea ritmului de parcurgere a unităților de conținut, în funcție de numărul de ore prevăzut: repartizarea resurselor (unităților) de timp pe tipuri de activități (predare-învățare. recapitulare, sinteza, evaluare). Prezentăm ca exemplu proiectarea activității anuale (macroproiectarea) la clasa a V-a.
LICEUL TEOLOGIC
DISCIPLINA : GEOGRAFIE GENERALĂ
ANUL ȘCOLAR : 2014-2015
PROFESOR: Gogelescu Ana-Luciana
NR ORE : 1 ORĂ / SĂPTĂMÂNĂ
Planificarea anuală la clasa a V-a
b) Proiectarea activității pe unități de învățarevizează: programarea capitolelor (unităților de conținut) pe unități de timp; stabilirea mijloacelor de învățământ pentru fiecare lecție; stabilirea situațiilor de învățare, stabilirea resurselor procedurale; stabilirea obiectivelor de evaluare. Prezentăm ca exemplu proiectarea unității de învățare Atmosfera – la clasa a V-a, 1 oră/ săptămână.
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Atmosfera
RESURSE DE TIMP: 4 ORE
SĂPTĂMÂNA: S10 – S13 ( 17.XI – 12.XII)
Proiectarea unității de învățare Atmosfera – clasa a V-a
c) Proiectarea lecției (microproiectarea) completează proiectarea pe unități de învățare, incluzând și celelalte operații pe care le implică desfășurarea activității didactice, procesele de predare – învățare. Operațiile ce se efectuează constau în:
ordonarea logică a conținutului în funcție de obiectivele operaționale;
stabilirea tipului de lecție în funcție de obiectivul fundamental;
stabilirea momentelor lecției ;
stabilirea strategiilor didactice (metode, procedee, mijloace de învățământ);
alcătuirea scenariului activității.
Este prezentat, în continuare, un model de proiect de lecție.
PROIECT DE LECȚIE
Clasa: a V–a
LICEUL TEOLOGIC
Disciplina: Geografia Generală
Profesor: Gogelescu Ana-Luciana
Unitatea de învățare: Resursele Terrei
Titlul lecției: Resursele atmosferei și hidrosferei
Obiective de referință:
– 3.2 să precizeze în cuvinte proprii sensul termenilor de bază;
– 4.2 să descrie și să coreleze fenomene observate direct sau indirect;
– 5.2 să conștientizeze importanța mediului înconjurător pentru om și activitățile sale;
Obiective operaționale:
de cunoaștere și analiză:
– să clasifice tipurile principale de resurse în funcție de durabilitatea lor;
– să descrie utilizarea resurselor atmosferei;
– să enumere resursele Oceanului Planetar și pe cele ale apelor continentale;
– să coreleze riscurile poluării atmosferei și hidrosferei cu metodele de prevenire a acesteia;
psihomotorii:
să obțină informații noi cu ajutorul hărților;
să participe activ la prezentările efectuate pe calculator ,
afectiv-atitudinale:
– să manifeste interes pentru conținutul lecției;
– să își dezvolte sentimentul de raționalizare a consumului de apă și de protecție a mediului înconjurător.
Strategia didactică: dirijată, cognitivă, euristică
Metode și procedee: expunerea, demonstrația, algoritmizarea, conversația euristică, explicația, problematizarea, comparația, lucrul cu harta și manualul.
Mijloace de învățământ: imagini, manualul, harta resurselor naturale, calculatorul.
Tipul lecției: de dobândire de noi cunoștințe
Organizarea activității elevilor: frontală, individuală
Evaluarea: continuă, formativă
Conținutul informativ al lecției :
Resursele atmosferei și hidrosferei
Resursele naturale: sunt bogații ale învelișurilor Terrei folosite de oameni pentru a trăi mai bine
În funcție de durată: – resurse regenerabile, inepuizabile : apa, aerul, vântul, soarele
– resurse neregenerabile, epuizabile : cărbunii, petrolul, sarea
Resursele atmosferei:
– Soarele – energia solară este abundentă, nepoluantă și inepuizabilă
– utilizată în centrale solare pentru a produce energie termică și electrică
– dezavantaje: centralele funcționează doar cat timp Soarele strălucește, sunt scumpe și nu pot fi amplasate în orice zonă a Globului
– Vântul – energia eoliană folosită la navigație, morile de vânt și în centrale eoliene
– Centrale eoliene – dezavantaje: pot fi construite acolo unde vântul bate mult timp pe an cu viteză mare, bruiaza undele radio, este scumpă, mult zgomot, dar reduc poluarea în atmosferă.
– Azotul, Oxigenul
Resursele hidrosferei:
Repartiția resurselor de apă ale hidrosferei:
– Oceanul Planetar: 97%
– ape continentale : 3%( 77% sunt cantonate în ghețari și calote glaciare)
– apa dulce – o mare problemă în lume
Resursele Oceanului Planetar:
– sursă de hrană;
– resurse de săruri;
– minereuri utile (noduli de mangan, fier, cupru, nichel, cobalt, aur Oceanul Pacific);
– petrol și gaze naturale ( platformele continentale ale Mării Nordului, Golfului Persic, Golfului Mexic, Golfului Guineea )
– mareele (centrale mareomotrice – Franța, la Marea Mânecii, pe coasta Oceanului Atlanticului, Canada ).
Resursele apelor continentale:
– resursă de hrană;
– producerea de energie electrică în hidrocentrale;
– irigarea terenurilor agricole;
– valorificarea apelor subterane.
Poluarea hidrosferei și atmosferei prin:
– deversări de substanțe nocive în apele continentale și oceanice
– emisii de gaze toxice rezultate din activitatea umană
Modalități de combatere a poluării:
– reducerea și controlul permanent al deversărilor de substanțe nocive în apele mărilor și oceanelor,
– programe de educație ecologică.
Condiții inițiale de realizare: nivelul clasei corespunde nivelului programei școlare
Locul de desfășurare: sala de clasă
Durata lecției: 50 minute
Bibliografie:
Daniela Strat, C. Furtună, „Geografie Generală” – Manual pentru clasa a V-a, Teora
Morariu T.,Pișotă I.,Buta I., „Hidrologie generală”, E.D.P., București, 1970
Lester R.Brown, „Probleme globale ale omenirii”, Ed. Tehnică, București, 1988
Bontaș I. , „Pedagogie”, Ed. All, București , 2000
Nicolae Ilinca, Octavian Mândruț, ,,Elemente de didactică aplicată a geografiei“, Ed CD Press, București 2006;
Desfășurarea lecției:
6.5. Modalități metodice de integrare în lecții a elementelor de geografie a orizontului local
Materialul de geografie a orizontului local poate fi folosit în funcție de natura elementului local, de scopul urmărit în lecție, de particularitățile de vârstă ale elevilor. Prin materialul privind orizontul local se urmărește în special o prezentare mai clară a geografiei României. Aceasta nu înseamnă că lecția trebuie supraîncărcată cu material de geografie a orizontului local. Se știe că în planul de învățământ și în programa școlară, cunoștințele de geografie sunt stabilite concentric. În această situație, elementele de geografie locală pot fi introduse treptat, eșalonându-se pe întreaga perioadă de școlarizare. Important este ca de fiecare dată, din marea varietate de material existent să se aleagă numai materialul tipic semnificativ și accesibil, adică acel material cu ajutorul căruia elevii să poată fi conduși mai ușor pentru a descoperi trăsăturile caracteristice, esențiale ale geografiei și a formula corect anumite generalizări.
Oricare ar fi natura materialului de geografie locală, în toate cazurile, introducerea lui în lecții trebuie făcută în așa fel încât să nu prejudicieze procesul de învățământ, ci să-i ajute pe elevi să înțeleagă cadrul general în care se integrează elementul sau fenomenul geografic studiat, să-și formeze o privire de ansamblu clară și precisă asupra lui și să-l interpreteze în mod corect din punct de vedere științific. Totodată, trebuie avut în vedere faptul că elementele locale nu pot înlocui și nu pot constitui miezul lecției, ci reprezintă un material ajutător. Metodica folosirii depinde de obiectivele urmărite, de materialul existent, de experiența didactică a profesorului.Excursiile și vizitele se folosesc în alte situații când materialul de geografie locală nu poate fi adus în clasă, ca să poată fi perceput direct.
Oricare ar fi, însă, metodele și procedeele prin care se introduc în lecție aceste elemente, important este să se țină seama de anumite cerințe în legătură cu materialul folosit și cu metoda prezentării lui, cerințe a căror respectare asigură valoarea instructiv-educativă a elementelor de geografie locală:
a. materialul geografic să fie bine argumentat științific;
b. să se evite supraîncărcarea, selectând ceea ce este esențial din toate datele pe care le-a furnizat în legătură cu tema dată, deoarece amănuntele de ordin local numeroase acoperă elementul principal;
c. prezentarea elementelor de geografie locală se va face după regula „dela apropiat la depărtat";
d. elementele de geografie a orizontului local trebuie să ocupe un loc secundar în lecție, având menirea de a ușura generalizarea și a spori valențele educative ale lecției;
e. elementele locale trebuie să concorde cu elementele generale ale geografiei, săformeze un tot unitar.
Materialul geografic local nu se introduce întâmplător în lecție. Poate fi utilizat și în momentul pregătirii lecției pentru a stârni interesul de a cunoaște elementul general, dar mai ales după prezentarea elementului general spre a-l fixa mai temeinic, spre a-l completa.
Studierea elementelor de geografie locală se încadrează în preocuparea generală conștientă a profesorului pentru perfecționarea pregătirii sale științifice și metodice. Pregătindu-se astfel, adună material didactic: ilustrații, fotografii, face colecții, albume, întocmește schițe, tabele, diagrame, hărți, materiale folclorice, etc. Materialul adunat se clasifică fie după tema prevăzută în programa școlară, fie după natura lui.
Studierea elementelor de geografie locală la lecții satisface obiectivele de ordin informativ și formativ pe care ni le propunem la diverse lecții la care se pretează. Sub aspect informativ, elementele de geografie locală ajută la înțelegerea mai clară a fenomenelor și elementelor geografice studiate, pentru faptul că se pornește de la apropiat la depărtat, de la cunoscut la necunoscut. Totodată, elementele de geografie locală au și un scop formativ pentru faptul că stimulează dezvoltarea spiritului de observație, a gândirii, imaginației; formează aptitudini; deprinderi; dezvoltă capacități cognitive; cultivă atitudini pozitive și active față de cunoaștere, cultură, civilizație; formează sentimente față de localitatea natală și față de regiunea, țara din care face parte, pentru că „cine îndrăgește plaiul natal iubește cu ardoare patria sa", spunea Nicolae Iorga.
6.6. Valorificarea conținutului lucrării în orele de geografie
Materialul prezentat în lucrarea „Monografia comunei Polovragi – caracterizare geografică”, poate fi folosit la orele de geografie de la clasa a V-a și a VIII-a.
Astfel, la clasa a V-a, în programa școlară există obiectivul de referință 1.4. ,,la sfârșitul clasei a V-a elevul va fi capabil să raporteze poziția localității natale pe întinderi mai mari până la dimensiunile planetei”. Cu ajutorul informațiilor din lucrare acest obiectiv poate fi atins, elevii stabilind poziția geografică și așezarea matematică a localității Polovragi (în cadrul județului, țării, continentului, planetei și în raport de coordonatele geografice).
La clasa a V-a, există în programa școlară conținuturi (lecții) care se referă la geografia orizontului local, cum ar fi:
– în capitolul 1 ,,Lumea în care trăim” în cadrul lecției ,,Harta geografică” există tema ,,Reprezentarea geografică a orizontului local”;
– în capitolul 2 ,,Relieful Pământului” – lecția ,,Relieful orizontului local –elemente de bază” (proiectul de lecție nr.4);
– în capitolul 3 ,,Atmosfera”- lecția ,,Vremea și clima orizontului local și apropiat”;
– în capitolul 4 ,,Hidrosfera” – lecția ,,Elemente de hidrografie a orizontului local”;
– în capitolul 5 ,,Biosfera” – lecția ,,Vegetația și animalele din orizontul local și apropiat”;
– în capitolul 9 ,,Noțiuni de geografia așezărilor” – tema ,,Reprezentarea cartografică a localității natale”;
– în capitolul 10 ,,Activitățile economice”- tema ,,Activități economice în localitatea natală și orizontul apropiat”.
La clasa a VIII-a, în programa școlară există obiective de referință care ne cer să abordăm orizontul local. Acestea sunt:
– 1.1 la sfârșitul clasei a VIII-a elevul va fi capabil să localizeze corect elementele de bază ale geografiei României;
– 3.3 la sfârșitul clasei a VIII-a elevul va fi capabil să aplice terminologia generală la realitatea înconjurătoare (țară, unitate de relief, orizont local);
– 4.3 la sfârșitul clasei a VIII-a elevul va fi capabil să aplice elemente generale la caracteristicile orizontului local și apropiat;
– 5.1 la sfârșitul clasei a VIII-a elevul va fi capabil să înțeleagă consecințele distrugerii mediului
– 5.2 la sfârșitul clasei a VIII-a elevul va fi capabil să perceapă transformările recente din geografia României.
Elementele de geografie a orizontului local, la clasa a VIII-a, pot fi introduse în cadrul lecțiilor:
– ,,Subcarpații Getici” unde există posibilitatea stabilirii zonei locale a comunei Polovragi (proiectul de lecție nr.2);
– ,,Luncile râurilor” unde pot fi abordate caracteristicile luncii Jiului;
– ,,Clima României” unde pot fi aprofundate elementele principale care caracterizează clima țării noastre, cu referire specială la comuna Polovragi;
– ,,Vegetația și fauna României” unde pot fi caracterizate zonele biogeografice ale României cu precizarea elementelor locale;
– ,,Așezările rurale” în care poate fi stabilit tipul comunei după mărimea demografică, funcție, structură și formă;
– ,,Activitățile economice” unde se poate preciza activitatea economică principală a zonei și a localității studiate.
Rezultă că printr-o pregătire intensă, continuă și sistematică valorificarea instructiv – educativă a elementelor de geografie locală dobândește un caracter util, funcțional, ușor de abordat.
Astfel, lucrarea de față, se constituie într-un valoros material didactic care poate fi folosit la orele de geografie prevăzute în programa școlară ( în curriculumul nucleu), dar și la ore opționale (curriculumul opțional).
PROIECT DE LECȚIE
DATA :
CLASA : a VIII a
OBIECTUL : Geografia – curriculum opțional: „Geografia comunei Polovragi”;
TEMA CAPITOLULUI : Cadrul natural
PROFESOR : Gogelescu Ana-Luciana
SUBIECTUL LECȚIEI : Vegetația, fauna și solurile din comuna Polovragi
OBIECTIVE DE REFERINȚĂ :
1.1. Să localizeze corect elementele de bază ale geografiei României;
1.2. Să cunoască repartiția spațială a elementelor naturale și socio-economice;
1.3. Să utilizeze corect reprezentările spațiale referitoare la geografiei României;
3.1. Să utilizeze denumiri de bază în contexte variate ;
3.3. Să aplice terminologia generală la realitatea înconjurătoare .
OBIECTIVE OPERAȚIONALE :
La sfârșitul lecției elevii vor fi capabili :
1.Să localizeze comuna Polovragi pe harta fizică a României, cu ajutorul explicațiilor primite ;
2. Să prezinte caracteristici ale vegetației, faunei și solurilor din orizontului local;
3. Să coreleze condițiile naturale ale localității cu activitățile socio – umane și economice;
4. Să compare această comună cu alte așezări rurale din România sub diferite aspecte;
5. Să explice termenii: „păduri de foioase”, „zăvoi ”, „aluviuni ”.
6. Să recunoască elementele de vegetație și faună autohtone utilizând ierbare și insectare.
TIPUL LECȚIEI: de comunicare și însușire de noi cunoștințe (predare-învățare)
STRATEGII DIDACTICE:
Metode: expunerea, conversația, lucrul cu harta, comparația, observarea liberă și dirijată, problematizarea, ,,știu/ vreau să știu/ am învățat”;
Mijloace: Harta fizică a României, Harta administrativă a României, Harta județului Gorj, atlasul geografic al României.
EVALUAREA: formativă prin chestionare orală prin întrebări frontale și individuale.
BIBLIOGRAFIE: lucrarea ,,Monografia comunei Polovragi – caracterizare geografică”
DESFĂȘURAREA LECȚIEI:
a) Organizarea clasei pentru oră (verificarea prezenței, asigurarea condițiilor optime pentru desfășurarea lecției);
b) Captarea atenției – Prezentarea unui ierbar și a unui insectar realizate de elevi în cadrul orelor de biologie în anii de studiu anteriori. Elevii sunt puși astfel în situația de a-și reaminti ce plante/insecte au colecționat pentru realizarea ierbarelor și insectarelor.
c ) Comunicarea noilor cunoștințe. Notarea pe tablă a titlului lecției.
– Elevii își notează titlul și ascultă obiectivele operaționale;
– Elevii sunt grupați pe perechi și li se explică modul de lucru:
fiecare pereche notează, la fiecare punct al lecției (vegetația, fauna, solurile), tot ceea ce cunosc despre elementul respectiv;
selectiv, câteva perechi comunică și celorlalți ceea ce au scris;
se notează pe coloana ,,știu” tot ceea ce cunosc elevii despre fiecare parte supusă studiului;
pentru problemele necunoscute sau neclare elevii vor formula întrebări, ajutați de profesor, întrebări ce se trec în coloana ,,vreau să știu”;
în continuare, profesorul oferă cunoștințele necesare care se scriu în coloana ,,am învățat” și care constituie și răspunsurile la întrebările formulate anterior;
PROIECT DE LECȚIE
Obiectul: Geografie generală
Data:
Clasa: a V-a
Profesor: Gogelescu Ana-Luciana
Tema capitolului: Relieful Pământului
Subiectul lecției: Relieful orizontului local – elemente de bază
Obiective de referință:
2.2. Să relaționeze corect obiecte din realitate cu poziția lor pe un suport cartografic;
2.3. Să utilizeze corect semnele convenționale;
3.2. Să utilizeze termeni simpli în contexte cunoscute;
4.2. Să descrie și să coreleze fenomene observate direct sau indirect.
Obiective operaționale:
Să localizeze pe harta României județul Gorj și comuna Polovragi;
Să identifice unitățile și subunitățile de relief din orizontul local și apropiat;
Să caracterizeze relieful orizontului local;
Să explice termenii: unitate de relief, formă de relief, vale, luncă, terase, depresiune.
Tipul lecției: de comunicare și însușire de noi cunoștințe (predare-învățare)
Strategii didactice:
Metode: expunerea, conversația, lucrul cu harta, comparația, observarea liberă și dirijată, problematizarea.
Mijloace: Harta fizică a României, atlasul geografic al României, Harta județului Gorj, manualul.
Evaluare: formativă prin chestionare orală prin întrebări frontale și individuale.
Bibliografie: manualele de clasa a V-a,
Desfășurarea lecției:
ANEXE
ANEXA 1. POLOVRAGI – LOCALITĂȚI VECINE
ANEXA 2. POLOVRAGI – APE CURGĂTOARE
ANEXA 3. HARTA JUDEȚULUI GORJ
ANEXA 4.
ANEXA 5. POLOVRAGI – HARTA RUTIERĂ
ANEXA 6.
ANEXA 7. POLOVRAGI – OBIECTIVE TURISTICE
BIBLIOGRAFIE
Ștefulescu, Al. – Gorjul istoric și pitoresc, tipografia N.D. Miloșescu, 1904;
Velcea, I. – Geografia rurală, Sibiu, 1996;
Cucu, V. – Geografia așezărilor rurale, Târgoviște;
Erdeli, G., Istrate, I. – Amenajeri turistice, Ed. Universității, București, 1996;
Epure, Ghe. – Lucrare de diplomă – Managementul resurselor cultural-turistice din comuna Polovragi, Gorj;
*** – Geografia României, Vol. I, București, 1984;
Arhivele Statului Târgu-Jiu;
Arhiva Primăriei Polovragi, Rcensământ 2002;
Dulamă, M. E. – Modelul învățării depline a geografiei, Cluj-Napoca, 2004;
Dulamă, M. E. – Elemente din didactica geografiei, Cluj-Napoca, 2001;
Cucoș, C. – Pedagogie, Iași, 1996;
Mehedinți, S. – Introdcerea în geografie ca știință, București, 1930;
Bontaș I. – Pedagogie, Ed. All, București , 2000;
Strat, D., Furtună, C. – Geografie Generală – Manual pentru clasa a V-a, Teora, București 2006;
Nicola, I. – Tratat de pedagogie școlară, EDP, București, 1996;
Ilinca, N., Mândruț, O. – Elemente de didactică aplicată a geografiei, Ed. CDPress,
MEN ( CNC ), Curriculum Național – Ghid metodologic de aplicare a programei de geografie pentru clasele IV-VIII, București, 2001;
BIBLIOGRAFIE
Ștefulescu, Al. – Gorjul istoric și pitoresc, tipografia N.D. Miloșescu, 1904;
Velcea, I. – Geografia rurală, Sibiu, 1996;
Cucu, V. – Geografia așezărilor rurale, Târgoviște;
Erdeli, G., Istrate, I. – Amenajeri turistice, Ed. Universității, București, 1996;
Epure, Ghe. – Lucrare de diplomă – Managementul resurselor cultural-turistice din comuna Polovragi, Gorj;
*** – Geografia României, Vol. I, București, 1984;
Arhivele Statului Târgu-Jiu;
Arhiva Primăriei Polovragi, Rcensământ 2002;
Dulamă, M. E. – Modelul învățării depline a geografiei, Cluj-Napoca, 2004;
Dulamă, M. E. – Elemente din didactica geografiei, Cluj-Napoca, 2001;
Cucoș, C. – Pedagogie, Iași, 1996;
Mehedinți, S. – Introdcerea în geografie ca știință, București, 1930;
Bontaș I. – Pedagogie, Ed. All, București , 2000;
Strat, D., Furtună, C. – Geografie Generală – Manual pentru clasa a V-a, Teora, București 2006;
Nicola, I. – Tratat de pedagogie școlară, EDP, București, 1996;
Ilinca, N., Mândruț, O. – Elemente de didactică aplicată a geografiei, Ed. CDPress,
MEN ( CNC ), Curriculum Național – Ghid metodologic de aplicare a programei de geografie pentru clasele IV-VIII, București, 2001;
ANEXE
ANEXA 1. POLOVRAGI – LOCALITĂȚI VECINE
ANEXA 2. POLOVRAGI – APE CURGĂTOARE
ANEXA 3. HARTA JUDEȚULUI GORJ
ANEXA 4.
ANEXA 5. POLOVRAGI – HARTA RUTIERĂ
ANEXA 6.
ANEXA 7. POLOVRAGI – OBIECTIVE TURISTICE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Monografia Comunei Polovragi (ID: 143305)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.