Monedele Imperiale din Ultimele Decenii ale Prezentei Imperiului Roman la Nord de Dunare

Monedele Imperiale din ultimele decenii ale prezenței
Imperiului Roman la nord de Dunăre

Introducere

Imperiul Roman – Considerații generale

1.1.Imperiul Roman antic

1.2.Declinul Imperiului Roman de Apus

1.3.Imperiul Roman de Răsărit

Monede Imperiale din ultimele decenii ale Imperiului Roman nord-dunărean

2.1.Descoperiri monetare romane și numismatică

2.2.Moneda în Republica Romană și ImperiuRoman

2.3.Monede romane pe teritoriul Daciei

3.Studiu de caz – Dovezi ale existenței monedelor imperiale din ultimele decenii ale prezenței Imperiului Roman la nord de Dunăre

Concluzii

Bibliografie

Imperiul Roman – Considerații generale

Imperiul Roman antic

După perioada Republicii romane, denumirea statului a fost schimbată în Imperiul Roman (etimon latinesc IMPERIVM ROMANVM) acest termen fiind utilizat, în mod convențional, era forat dintr-un conglomerate de popoare și deținea un imens teritoriu. Fiind detronat în anul 476 ultimul împărat roman, e necesar de menționat că, în acele vremuri, regiunile din estul imperiului erau guvernate de către un împărat roman necunoscut, care locuia în capitala de est a Imperiului, pe care o știm sub denumirea de Constantinopol. În continuare, Imperiul Roman de Răsărit (Bizantin) își menține existența, în ciuda faptului că își diminuează, treptat-treptat, teritoriul până la dispariția sa propriu-zisă, din anul 1453, anul în care Constantinopolul a fost ocupat de către otomani.

Țările succesoare din apus (Regatul Franc și Sfântul Imperiu Roman) și din răsărit, țaratele ruse, dețin titluri obținute din perioada romană, chiar și până la epoca modernă.

Se cunoaște faptul că în perioda războiului civil, la Roma, a urmat o perioadă de anarhie absolută (dezordine) și că societatea romană nu era încă suficient de pregătită să accepte controlul total al unui despot. Războiul civil s-a desfășurat între Marius și Sulla (82 î.Hr), război care s-a încheiat cu victoria celui din urmă.

Sulla a preluat întreaga putere și a luat măsuri care au dus la întărirea puterii nobilimii, a dublat numărul senatorilor, a restrâns drepturile tribunilor, a micșorat atribuțiile Adunării Poporului și a bătut monedă cu chipul său. După moartea sa, Partidul Popularilor, care îi reprezenta pe cavaleri și plebei, a anulat măsurile. A urmat perioada celor doua triumvirate, primul era format din Caesar, Pompeius și Crassus iar al doilea din Lipidus, Marcus Antonius și Octavianus. În etapa care a urmat, împăratul Gaius Octavius, nepotul împăratului Iulius Cezar, și-a amplificat puterea, prin obținerea victoriei contra rivalului său, împăratul Marc Antoniu, în cadrul luptei de la Actium din anul 31 î.Hr. Toată această situație a "generat un proces complex de restructurare a tuturor instituțiilor statului".

Fiind foarte pregătit și cu experiență, Octavius (sau Octavianus) le-a atras tuturor simpatia. El a instaurat o noua formă de guvernare numită Principat. Returnând puterea Senatului Romei, în anul 27 î.Hr., el decide să renunțe și la supremația militară peste Egipt. În mod neașteptat, Senatul Roman, pe lângă faptul că nu a acceptat propunerea sa, i-a lăsat, în plus, stăpânirea asupra teritoriilor țărilor  Spaniei, Galiei și Siriei.

În perioada ulterioară, Senatul i-a conferit titulatura de Augustus (tradus „cel venerat, măritul”). În consecință, anul 27 î.Hr., considerata drept reprezentativă pentru începutul Imperiului Roman, este necesar să evidențiem că numele Republica Romană este utilizat, ulterior, timp de câteva secole, în mod oficial.

A reușit să obțină și funcția de tribun, prin intermediul căreia, avea dreptul să adune Senatul când voia și să își decidă propriul program aministrativ. În plus de aceasta, o nouă funcție pe care a inventat-o, în anul 23 î.Hr., este aceea de Împărat al Romei, funcție care era pentru totdeauna și care îi oferea, totodată, și controlul asupra armate romane. Îi plăcea, însă, de multe ori, să folosească numele de Princeps, care se tălmăcește „Primul Cetățean”. Conform acestei titulaturi deținea puterea militară, fiind comandantul suprem al armatei și al provinciilor pe care acestea staționau, era tribun al plebei, consul și mare preot.

Chiar dacă deținea aceste funcții, magistraturile (consulatul, tribunatul,etc) se mențineau dar aveau un caracter onorific. Senatul avea atribuții mult diminuate, însă, se bucura de un mare prestigiu iar membrii săi alcătuiau clasa cea mai bogată. Cel care îi urmează la conducere, din 19 august 14, "este Tiberius (14-37), fiul său dintr-o căsătorie anterioară și a soției sale, Livia Drusilla". Făcea parte din dinastia Iulia Claudia. Acesta deținea puterea militară, cea a tribunatului, consulatului, care îi confereau dreptul de a propune și a plica legi și puterea religioasă.

Imperiul s-a extins cel mai mult, pe timpul împăratului Claudius (41-54), vreme în care imperiul a ocupat și Britania. Urmează o perioadă de decădere, pe vremea conducerii lui Nero (54-68), "după care, își atinge punctul de maximă" înflorire, mai ales, pe timpul stăpânirii binecunoscutului împărat Traian (98-117). În Europa a ajuns până la Rin și Dunăre, în Asia a cucerit Armenia, Mesopotamia, nord-vestul Arabiei și Peninsula Sinai, partea de nord a Africii Mai menționăm și numele împăratului Hadrian (117-138), care îi urmează la tron lui Traian, și care a hotărât să elimine Mesopotamia și părțile Daciei de est (care i se atribuiseră teritoriului care îi aparține provinciei Moesia Inferior).

A urmat o etapă de relativă liniște, după toate aceste tulburări, în afară de câteva conflicte militare existente pe timpul în care a fost la domnie conducătorul Marcus Aurelius (161-180). Ulterior acestuia, mai exact, în 212, împăratul Caracalla (211-217) le oferă dreptul de a primi cetățenie romană tuturor acelor oameni liberi din imperiu. Față de aceste măsuri, secolul III a fost sub semnul dominației unei anarhii militare, perioadă în care anumite legiuni își numeau comandanții drept împărați, din cauza aceasta, perioada respectivă fiind dominată de extrem de multe războaie civile. Tot în acea vreme, binecunoscutul împărat Aurelian (270-275), cunoscut drept printre puținii care au restaurat forma inițială a teritoriului (întrucât, drept urmare a conflictelor civile, în partea de apus a teritoriului, se constituie un imperiu galo-roman, iar în partea de răsărit, unul palmyrean), "a decis să părăsească, în 271, provincia Dacia".

Justificându-și acțiunea, prin intermediul metodei eliminării disputelor de pe front și prin înlăturarea populațiilor migratoare barbare, din zona Dunării de Jos, acesta se consideră și că a demarat criza secolului III, criză care s-a manifestat în plan economic-criză monetara, inflație și ruralizarea economiei, în plan social- s-a remarcat sărăcirea populației, dezvoltarea colonatului, răspândirea patronatului și criza militară. Rezultatul acestor crize s-a concretizat și prin abandonarea unor provincii, deoarece romanii nu mai erau capabili să le apare. Este vorba despre Dacia, Galia, Spania, Britania. Se crede că această criză s-a finalizat odată cu dmnia lui Dioclețian (284-306). Au fost realizate o serie de reforme care au dus la schimbarea imaginii imperiului. Odată cu acesta, se crede că debutează o epocă despre care se știe că este cunoscută sub denumirea de era dominatului (aceasta constituind sfârșitul erei principatului, care debutase odată cu domnia lui Augustus), "împăratul devenind, astfel, în mod cunoscut, un monarh autocrat". Era un sistem de guvernare bazat pe puterea absolută a împăratului considerat a fi stăpân (dominus) și zeu (deus). Reorganizând administrația în numeroase prefecturi și dioceze, și împărțind imperiul (în 286), acest împărat va stăpâni zona de est (granița situându-se, undeva între Italia și Dalmația), cu capitala la Nicomedia. Ulterior, impune și Tetrarhia, prin intermediul căreia, imperiul va fi stăpânit, de două persoane numite Auguști și de două persoane numite Cezari, un August și un Cezar pentru fiecare zonă (vest și est). A împărțit armata în trupe de graniță și trupe mobile iar pentru a pune capăt inflației a introdus mercurialul ( a impus prețri mici). Imperiul a fost refăcut după câteva războaie civile, în timpul  împăratului Constantin I (306-337) .

Edictul din 313, "cunoscut drept unul de toleranță religioasă, de la Mediolanum, favorizează și recunoaște creștinismul". Tot cu acest scop, în 325, se ține primul sinod ecumenic de la Niceea, "prin intermediul căruia, arianismul este declarant ca fiind erezie ( Constantin cel Mare, în acea perioadă a favorizat într-o măsură mai mare cultul arianiștilor)".

Ulterior, în anul 337, Imperiul Roman va fi divizat între fiii lui Constantin I, și anume, între Constant (337-350), care va lua zonele Italia și Illyricum (în acele vremuri, în acestea erau încadrate și Moesia de vest, Macedonia și Grecia), între Constantin al II-lea (337-340) care va beneficia de celelalte provincii occidentale (vestice), iar, mai apoi, Constanțiu al II-lea (337-361), care va obține Orientul și, în final, întreg imperiul. În anul 364, Imperiul Roman a fost, din nou divizat, Occidentul ( care pe atunci cuprindea și zona Illirycum) l-a luat Valentinian I (364-375), dându-i Orientul fratelui sau, Valens (364-378).

Pe vremea acestuia din urmă, vizigoții, simțindu-se amenințați de huni, au cerut azil în Imperiul Roman, însă, apoi, din cauza manierei migrante de viață și din cauza greutății, în ceea ce privește adaptarea la modul dificil de aprovizionare de la sud de Dunăre, s-au ridicat împotriva romanilor, reușind și să câștige, în anul 378, în bătălia de la Adrianopol, împotriva acestora.

Cel din urmă împărat, care va conduce Imperiul Roman, pentru puțin timp însă, va fi Theodosius I (379-396), numai din anul 394. Proclamând Creștinismul ortodox (adică nearianist), ca religie oficială, în anul 380, ulterior, cu un an mai târziu, va fi organizat la Constantinopol, cel de-al doilea sinod ecumenic.

În anul 395, imperiul este divizat către fiii lui Theodosius, pe numele lor Arcadius (395-408), în partea de Răsărit (est) și Honorius (395-423) în partea de Apus .

După anul 395, nu va mai exista niciun împărat, care să stăpânească singur un imperiu atât de vast precum acesta, care să aibă granițele din Britania până în Egipt. Totuși, de fapt, nu era vorba despre două imperii, ci despre un singur imperiu, cu doi conducători împărați. Imperiul din partea apuseană, de Occident, va avea o perioadă descendentă, în 410, etapă în care vizigoții, aflați sub conducerea lui Alaric, vor cotropi Roma, care nu mai fusese cotropită, încă din 387 î. Hr. (este, totuși, important de precizat că Roma nu mai era capitala Imperiului, încă din anul 285, orașul de scaun fiind la Mediolanum, urmând ca, ulterior, pe vremea lui Honorius, aceasta să fie mutată la Ravenna). Decăderea Imperiului Occidental va fi mai accentuată, în timpul domniei lui Valentinian al III-lea (423-455), urmând să piardă din teritoriu, iar în anul 439, vandalii stăpâniți de către Gaiseric cuceresc Cartagina, precum și o zonă destul de mare, din nordul Africii.

Declinul Imperiului Roman de Apus

Generalul Flavius Aetius reușește să îi învingă, în anul 451, la Chalons pe hunii care erau conduși de Attila , însă acest fapt nu poate opri declinul Imperiului, după această perioadă împărații romani ajungând sa fie considerați marionete în măinile unor comandanți militari germani.

Mai târziu, în anul 476, unul dintre comandanții de origine germană, din armata romană, pe nume Odoacru, îl înlătură de la conducere pe împăratul Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus (475-476), opunându-se unei alte marionete, dorind să-l recunoască pe împăratul din partea de răsărit, Zenon (474-491), ca fiind singurul cest fapt nu poate opri declinul Imperiului, după această perioadă împărații romani ajungând sa fie considerați marionete în măinile unor comandanți militari germani.

Mai târziu, în anul 476, unul dintre comandanții de origine germană, din armata romană, pe nume Odoacru, îl înlătură de la conducere pe împăratul Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus (475-476), opunându-se unei alte marionete, dorind să-l recunoască pe împăratul din partea de răsărit, Zenon (474-491), ca fiind singurul conducător roman și să stăpânească Italia romană în numele acestuia, în ciuda faptului că un alt conducător apusean, sub numele de Iulius Nepos (474-480), va stăpâni, în continuare, Dalmația. Odată cu anul 487, ca urmare a unor neînțelegeri cu Odoacru, Zenon reușește să-l convingă pe regele ostrogot, cunoscut sub numele de Theodoric care se afla în zona Balcanilor , în partea Imperiului Oriental, "să meargă în locul lui Odoacru, ca și guvernator al Italiei".

Astfel, Imperiul Roman de Răsărit depășește pericolele barbare, din secolul V, ducându-i pe mulți dintre membrii populației barbare spre occident. Totuși, puțin mai târziu, împăratul Iustinian (527-565) își propune să încerce reocuparea Imperiului Occidental, punându-și încrederea, mai ales, în generalul Belisarius, iar, mai apoi, în Narses.

Războaiele cu ostrogoții din Italia vor fi de lungă durată, timp în care, însă, romanii reușeșsc să recucerească în 534, partea de Nord a Africii de la vandali. În total, războaiele cu ostrogoții, se vor întinde, însă, din 535 până în 554. În final, romanii recuceresc zona Italiei, însă consecințele răboiului sunt nefaste, întrucât distrug toată economia romană. Cu excepția Nordului Africii și al Italiei, vor mai fi cuprinse și părți din zona de sud a Spaniei, precum și unele zone situate la nord de Dunăre, însă acestea din urmă, doar pentru puțin timp. Pe timpul stăpânirii lui Iustinian, a fost emis un nou cod de legi, păstrat sub denumirea de "Codul lui Iustinian".

Nu se poate spune, însă, că acele cuceriri de teritorii dn vremea lui Iustinian au durată lungă, întrucât Italia va fi ocupată, din nou, de lombarzi, în 568, iar teritoriul de sud al Spaniei, a fost iarăși pierdut, iar disputele cu persii se vor reaprinde, mai ales, în vremea dominației lui Iustinian, "când romanii își plătesc scump păstrarea libertății), orientând atenția imperiului la est. Totuși, conducătorul Mauricius (582-602) reușește să repună pacea cu perșii (oferindu-i ajutor într-un război civil regelui perșilor), și reface apărarea Balcanilor contra avarilor și slavilor.

Fiind frustrați din cauză că li se impunea să petreacă iarna la nord de Dunăre, în anul 602, soldații lui Mauricius, se revoltă, din nou, contra stăpânirii, înlocuindu-l pe împărat cu Phocas (602-610). Restabilirea conflictelor cu perșii, vor duce la neluarea în seamă a apărării din Balcani, în urma aceste situații având loc liber slavii.

După ce, în anul 610, Phocas va fi îndepărtat de la conducere de către Heraclius (610-641), în urma victoriei acestuia contra perșilor, tot el va înlocui, de asemenea, limba oficială a imperiului cu limba greacă . Din păcate, însă, situația de liniște instaurată nu va dura mult timp, întrucât, în secolul ulterior, VII, vor fi reluate amenințările arabilor islamici, care vor ocupa tot teritoriul Persiei, înițial, iar, mai apoi, provinciile romane Siria, Palestina, Egipt (ocuparea acestora fiind simplă, în special datorită faptului că religia majoritară de aici era cea a lor) și partea de Nord a Africii, iar în secolul al VIII-lea este ocupat și teritoriul vizigot din zona Spaniei, întinzându-se cu ocapțiile, până în Francia. Ulterior, prin anul 751, lombarzii vor ocupa Ravenna (capitala exarhatului roman din Italia), eveniment care a fost grăbit și datorită disputelor religioase având ca motiv iconoclasmul care duseseră la declanșarea unei răzvrătiri a vechii Rome. În ciuda faptului că această doctrină, iconoclasmul, fusese condamnată în 787, cu ocazia celui de-al 7-ea Sinod Ecumenic desfășurat la Noua Romă, imperiul nu a mai câștigat vechea Roma și aceasta a ajuns sub conducerea francilor.

Încoronându-l pe regele francilor, Charlemagne ca împărat al romanilor, în anul 800, papa de la Roma, Leo al III-lea  va instaura o situație, care va conduce la constituirea  Imperiului Romano-German (800-1806).

Imperiul Roman de Răsărit

Imperiul Bizantin (în greacă: Βασιλεία τῶν Ρωμαίων – Basileía tōn Rōmaíōn; în latină: Imperium Romanorum) sau Imperiul Roman de Răsărit este termenul folosit în mod convențional pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Istoricii moderni au numit Imperiul Roman de limbă greacă din Evul Mediu, Imperiul Bizantin.

Constantin cel Mare reușește să devină singurul împărat al Imperiului Roman, el a hotărât să înființeze o nouă capitală a imperiului și cea mai bună alegere a fost vechea cetate grecească a Bizanțului . Constantin cel Mare a dat numele orașului Nova Roma (Noua Romă) , dar această denumire nu a intrat niciodată în folosirea zilnică, orașul a fost numit Constantinopol (Κωνσταντινούπολις, Constantinoúpolis, adică „Orașul lui Constantin”).

Imperiul Roman de Răsărit (Imperiul Bizantin) a fost un stat, la început , roman, treptat s-a elenizat, apoi s-a dezvoltat, ca un imperiu creștin de tip elenistic, încheindu-și istoria ca un stat greco-ortodox.

Majoritatea istoricilor spun că schimbarea s-a produs în timpul domniei lui Heraclius I, care în anul 640 a impus limba greacă ca limbă oficială ,ca fiind punctul care a determinat rupture de trecutul roman și "obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin” (de la „Bizanț”), în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată"11.

Imperiul Roman, de-alungul timpului a fost împărțit de mai multe ori.. Dioclețian (284-305), a împărțit imperiul în Pars Orientis și Pars Occidentis, aceste doua părtți fiind reunificate de Constantin cel Mare.

După moartea lui Constantin cel Mare imperiul a fost din nou împărțit între fiii acestuia, dar, Constanțiu al II-lea va deveni în anul 335 împărat al întregului Imperiu Roman.

În anul 395, la moartea împăratului Teodosius, imperiul a fost împărțit între fiii acestuia: Arcadie a primit Imperiul Roman de Răsărit, iar Honorius Imperiul Roman de Apus.

Apoi , în anul 476, împăratul Romulus Augustulus, a fost obligat să renunțe la domnie, iar Zenon care domnea în răsărit rămâne singurul împărat în Imperiul Roman. Anul 476 reprezintă sfârșitul Imperiului Roman iar la Constantinopol au fost trimise însemnele imperiale. Odoacru, cel care îl învinsese pe Romulus Augustulus și-a întemeiat un stat independent în Italia și și-a luat titlul de magister militum.

Secolul VI reprezintă începutul războaielor cu slavii, cu avarii și perșii, iar sub domnia lui Iustinian au fost recucerite o parte din provinciile care fuseseră pierdute din Occident , o parte din Italia, partea de sud a Spaniei și partea de nord a Africii. Armatele romane au fost conduse de generalii Narses și Belisarie.

Imperiul roman de Răsărit a fost atacat și de alte popoare barbare precum: longobarzii care au ocupat o mare parte a Italiei; avarii și bulgarii au ocupat o parte din Peninsula Balcanică și perșii au pus stăpânire pe Egipt, Palestina, Armenia și Siria. În anul 627, împăratul Heraclie a reușit să-i învingă și să recucerească teritoriile acupate anterior de perși. Tot în această perioadă, Imperiul Bizantin este atacat de arabii care trecuseră la Islamism și au ocupat Egiptul, Siria, partea de sud a Imperiului, Exarhatul Africa. În anul 640, lombarzii au cucerit Liguria și în anul 751 Ravenna iar Imperiul Bizantin rămâne doar cu partea de sud a peninsulei italice.

După anul 843 prin intermediul împărătesei Teodora a-II-a cultul icoanelor a fost restabilit iar Imperiul Bizantin a tranzitat o perioadă de înflorire, în timpul dinastiei Macedoneană. In plan extern, împăratul Vasile al-II-lea cunoscut și sub numele de Bulgarotonul, în anul 1014 a reușit să-i învingă pe bulgari și să ocupe teritoriile care le aparțineau și a extins controlul asupra Mării Baltice..

Tot în plan extern , Imperiul Bizantin s-a confruntat cu Califatul Abbasid și cu Imperiul Romano-German. În Asia Mică atacurile turcilor selgiucizi au devenit mai dese, iar bizantinii din Italia au fost expulzați de către normanzi. În 1071 s-a desfășurat lupta de la Manzikert care s-a încheiat cu înfrângerea bizantinilor și chiar împăratul a fost capturat. Imperiul Bizantin a pierdut o data cu lupta o mare parte din Asia Mică. În perioada următoare, din punct de vedere territorial, imperiul s-a redus, din exterior era atacat mereu iar în plan intern s-a confruntat cu o serie de revolte.

În timpul domniei dinastiei Comnen s-a încercat refacerea imperiului. Informații avem din poemul Alexiada, scris de fiica împăratului Alexie I Comnenul. Ana Comnena. S-a aliat cu principii apuseni care participaseră la prima Cruciadă și a eliberat Niceea, a refăcut armata și a eliberat o serie de teritorii care fuseseră cucerite de selgiucizi.

După domnia lui Alexie I comnenul, imperiul, a intrat într-o nouă perioadă de declin. În Balcani s-a desfășurat cunoscuta răscoală a fraților Petru și Asan care au format Țaratul bulgaro-vlah, maghiarii au cucerit Dalmația și Croația iar în anul 1186, Serbia și-a declarat independența.

O data cu declanșarea celei de-a patra cruciadă, Imperiul Bizantin a primit o lovitură din partea aliaților, deoarece în 1204, foștii aliați au cucerit Constantinopolul, cu toate că scopul era acela de a cuceri Ierusalimul.

O parte din familiile dinastice au fugit în diverse locuri din imperiu: Comnenii ajunseseră în Trapezunt, au fost ajutați de Georgia și au reușit să recucerească coasta Mării Negre din zona Anatoliei; o altă familie bizantină puternică a fost Duca care a creat Despotatul Epirului iar Lascaris au cucerit o parte din Asia Mică. Aceștia din urmă, au reușit să elibereze Constantinopolul și astfel au restaurant Imperiul Roman de Răsărit.

În anul 1261 Constantinopolul a fost eliberat de către Mihail al-VIII-lea Paleologul, iar la 15 august 1261 la catedrala Sfănta Sofia a fost încoronat împărat al Imperiului Roman de Răsărit.

După această perioadă, Imperiul a mai rezistat aproximativ doua secole în fața atacurilor otomanilor, însă în 1453 Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul.

Societatea Bizantină a continuat să existe și după dispariția imperiului. Sub ocupația otomană, grecii se numeau Romaioi iar în limba turcă Rum, iar din secolul XIX apare denumirea de Elines, în timp ce vechea denumire de Romaioi era folosită numai ca nume istoric.

În perioada medieval, până în secolul XIII, Imperiul Roman de Răsărit era un stat centralizat din punct de vedere administrative, singurul de acest fel din Europa.

Toate instituțiile precum biserica, armata, finanțele, justiția și toți funcționarii statului erau subordonați împăratului. Cei mai înalți functionari ai statului primeau din partea împăratului o serie de privilegii, dar aceste privilegii nu erau ereditare .

O noua organizare din punct de vedere administrative și politic a fost făcută de către împăratul Iustinian.

Iustinian a refăcut codul de legi roman, cu ajutorul juristului Trebonian, acestea erau scrise în limba latină . Din punct de vedere administrative, împăratul Constans al-II-lea a organizat imperiul în provincii care purtau numele de theme, cu scopul de a putea fi apărate mai ușor de desele atacuri ale popoarelor arabe.

Imperiul era condus de împărat cu ajutorul unor dregători numiți logotheți.

Exemplu: responsabilul poștei imperial apoi în secolul IX responsabil al poliției și ministru de interne și externe și din secolul XIII prim ministru, a purtat numele de logothet al dromului și mare logothet; ministrul de finanțe se numea logothet al tezaurului; responsabilul armatei purta numele de logothet al militarilor; cel care era responsabil de administrarea turmelor, hergheliilor și domeniilor imperial se numea logothet al turmelor.

În secolul XI , împăratul Vasile al-II-lea Bulgarotonul, a împărțit din nou imperiul în theme, cele mai importante fiind: Hellas, Chefalonia, Thesalonic, Pelopones, Nicopolis, Creta.

În ceea ce privește artele, amprenta a fost lăsată în construcția bisericilor, cultul icoanelor dezvoltându-se foarte mult. Pereții interiori și nu numai ai bisericilor erau pictați cu diferite scene biblice și numeroși sfinți dar caracteristic artei bizantine au fost și mozaicurile.

Arhitectura s-a dezvoltat în permanență și putem spune că s-au păstrat din acea perioadă adevărate capodopere. Specific arhitecturii bizantine sunt bolta cu formă semicirculară, domul .

Din perioada bizantină s-au păstrat bisericile cu mozaicurile tradiționale vechi carea reprezentau scenete din Biblie.

După cucerirea Constantinopolului în 1453, artele au avut un impact puternic în zonele unde numărul ortodocșilor era mare iar amprenta a fost lăsată mai ales în arhitectură. Zonele în care s-au revăzut influențe sunt: partea de sud este a Europei, în Rusia, Orientul Mijlociu.

Influența bizantină s-a remarcat și în construcția mănăstirilor și bisericilor din Moldova, Țara Românească

În plan literar au fost create imnurile religioase dar bizantinii s-au remarcat și în domenii precum dreptul, științele practice, administrație.

Cronicarii din statele sud-europene au luat ca reper pentru operele lor, istoriografia Bizanțului, însă cea mai mare parte a operelor erau scrise în limba greacă clasică.

Din operele bizantine s-au păstrat cele biografice, teologice și istorice, ele constau în scrisori, un fel de corespondență între reprezentanții imperiali sau între diverse persoane. S-au mai păstrat și lucrări pe anumite teme și provin din domenii precum istoria sau medicina.

În istoriografie, Imperiul Bizantin a fost prezentat ca fiind unul dorit de Europa Apuseană și nu numai, dovadă stand în acest sens jefuirea Constantinopolului de aliații acestuia în cea de- a patra cruciadă.

Începând cu secolul XX, interesul pentru studiul Imperiului Bizantin a crescut, cunoscut fiind faptul că acesta și-a lăsat amprenta asupra culturii, religiei, științei, artei europene postbizantine.

Putem spune că făra a acorda importanța cuvenită influenței bizantine nu putem înțelege nici dezvoltarea culturii vest europene sau cea a slavilor și cea islamică.

În fața atacurilor popoarelor migratoare, statele creștine din partea de vest a Europei, nu ar fi putut rezista fără ajutorul Imperiului Roman de Răsărit care era foarte bine organizat din punct de vedere militar și diplomatic.

În evul mediu , Constantinopolul a fost considerat cel mai important centru commercial, o punte de legătură între Europa și Asia. În 1453 a fost cucerit Constantinopolul , acest lucru ducând la inversarea rutelor comerciale, la descoperirea altora noi, a fost și unul dintre motivele care au dus la finanțarea de către alte state a călătoriilor lui Cristofor Columb și a altor navigatori.

2.Monede Imperiale din ultimele decenii ale Imperiului Roman nord-dunărean

2.1.Descoperiri monetare romane și numismatică

Dintre toate monedele antice, monedele Imperiale ale Imperiului Roman le reprezintă pe acelea care au cunoscut cea mai complexă și mai amplă răspândire, acestea transformându-se, vreme îndelungată, moneda de bază a lumii occidentale și mediteraneene.

După o perioadă inițială când monedele erau confecționate din bronz, după modelul celor grecești, putem vorbi, abia la sfârșitul secolului al III-lea î.Hr., despre un sistem monetar bazat pe bimetalismul argint și bronz.

Moneda de aur apare abia la începutul domniei împăratului Augustus, când a fost înființatun sistem cu trei metale, care se va menține, și ulterior, pe o perioadă de timp de aproape două secole și jumătate. Această dublă criză de care vorbim, care este una atât de ordin militar, cât și economic, care se manifestă, cu precădere, în secolul al III-lea, la fel ca și spirala inflaționistă care o însoțește, se constată decăderea monedelor din argint și bronz. Dioclețian, în secolul IV, a înfăptuiască o reformă care își propune să repună în valoare monedele de argint și de bronz, nu va putea să stopeze inflația, însă Constantin I își propune și ajunge să înființeze un sistem monetar care avea ca bază solidus, care avea o greutate de 4,5 grame de aur și nu avea o paritate fixă în comparație cu celelalte monede care iși pierdeau valoarea. Solidus-ul va avea în continuare stabilitate în Imperiul Roman de Răsărit și începând cu secolul al VI-lea, aceeași stabilitate prin succesoarea sa nomisma care s-a păstrat până în secolul al XI-lea.

Cercetările cu privire la fabricarea monedelor romane se întind pe o durată destul de mare, de multe secole. Având de-a face cu obiecte a căror răspândire a fost foarte mare și care sunt imputrescibile, aceste monede, propagate atât de mult, au fost descoperite, în mod absolut întâmplător, cu secole în urmă. Astfel încât, odată cu debutul " secolului al XVIII-lea, au fost realizate cabinet de medalii de către colecționarii erudiți".

Primul birou de creare a banilor a fost înființat pe Capitoliul de la Roma, în Templul zeiței Iunona Moneta, traducându-se " cea care avertizează, cea care sfătuiește " de unde provine și termenul propriu-zis de monedă, exista pe vremea Republicii Romane, din anul 290 î.Hr., când cei care se ocupau de confecționarea monedelor erau trei magistrați, porecliți Tresviri monetales. Locația atelierului din Roma a fost schimbat de multe ori.

Apoi, apropiindu-se de perioada anului 280 î.Hr., sunt fabricate mai multe discuri de bronz sau de aramă numite și aes grave ( grave: „greu”), care cântăreau aproximativ 324 g și valorau 1 as.

Echivalențe pentru monede de tip roman

Denariu Quinarius Sestertius As Metal

Denarius avea simbolul X 1 2 4 10 Argint

Quinarius avea simbolul Vsau Q 1/2 1 2 5 Argint

Sestertius avea simbolul IIS/HS 1/4 1/2 1 2,5 Argint

As avea simbolul I 1/10 1/5 2/ 1 Bronz

În jurul anului 140 î.Hr., valoarea denarului de argint, în comparație cu bronzul este recalculată: denarul valora acum 16 as de bronz, adică un raport de 1/110.

Odată cu instalarea la tron a împăratului Augustus, despre care am vorbit deja, sistemul monetar va avea parte de o perioadă de stabilitate, care, însă, există doar două veacuri. Aureus-ul, care este omonedă din aur, având cota de 25 de denari de argint, este emis, treptat, odată cu Iulius Caesar.

Termenul aureus, denumirea monedei, provine din sintagma latină nummus aureus, care are semnificația de „monedă de aur”, „ban de aur”, prin înlocuirea valorii morfologice a adjectivului aureus, în substantiv, prin conversie gramaticală. Împărații se preocupă, în mod aparte, de imaginile lor inscipționate pe spatele monedelor și care au rolul. Sesterțiul din alamă, care are cota echivalentă unui sfer de denar, este, cu diametrul său de 33 cm, moneda regină a epocii.

Sistemul monetar era alcătuit astfel:

Denar Sesterț As Monedă Metal Greutate

25 100 400

Aureus aur valora 7,20 g sub Nero

12½ 50 200

Quinarius de aur aur valora

3 12 48

Cistofor / Cistiphoră argint = 4 drahme grecești

1 4 16

Denar argint ≈ 3,40 g sub Nero

1/ 2 2 8

Quinarius de argint argint

1/ 4 1 4

Sesterț alamă ≈ 27 g sub Nero

1/ 8 1/ 2 2

Dupondius alamă ≈ 13 g sub Nero

1/ 16 1/ 4 1

As cupru ≈ 11 g sub Nero

1/ 32 1/ 8 1/ 2

Semis cupru

1/ 64 1/ 16 1/ 4

Quadrans cupru

Exemple de prețuri:

Un sclav sănătos valora 800 – 1200 de antoninieni;

Un cal avea valoarea a 250 de antoninieni;

Un măgar avea valoarea de 145 de antoninieni;

O sabie simplă de Roma valora 60 de antoninieni;

O pereche de încălțăminte avea valoarea de 12 antoninieni;

O franzelă costa 1 antoninianus;

Un inel de aur avea valoarea de 122 de antoninieni;

O lampă cu ulei de măsline valora 1 antoninianus;

O barcă mică de pescuit valora 186 de antoninieni.

Tablou al principalelor monede emise sub Dioclețian, în anul 300. Paritățile respective la această dată ne sunt cunoscute de pe un papirus egiptean.

Livră de aur Aureus Denar Monedă Metal Greutate

1 60 60 000

Libra aurea aur cântărea 327 g

1/60 1 1000

Aureus aur cânărea 5,45 g

1/1500 1/25 40

Denarius argenteus argint cântărea 3,4 g

1/12000 1/200 5

Nummus sau Follis bronz argintat cântărea 9,7 g

1/30000 1/500 2

Neo antoninianus bilon cântărea 2,9 g

1/60 000 '1/1 000 1

Denarius communis bronz cântărea 1,3 à 1,5 g

Constantin I, pe la anul 311, inițiază o pierdere în valoare a monedei de aur, aureus-ul, lansând, în consecință, o nouă monedă, care este solidus-ul, avea o greutatea de 1/72 livra de tip roman din aur pur (aproximativ 4,5 g), față de 1/60 din livra romană, care este greutatea pe care o avea cealaltă monedă, adică aureus-ul. Numele acesta al monedei, solidus (latină solidus: cu semnificația în română „solid, stabil”), are la bază fenomentul intern de îmbogățire a vocabularului și anume conversia, prin transformarea categoriei morfologice a adjectivului solidus, în substantiv. O astfel de semnificție reprezintă un adevărat atac politic față de ideologia decăderii monetare, care s-a manifestat în numeroase rânduri, în generațiile anterioare. Împăratul Constantin I reușește să realizeze și să mențină stabilitatea acestei monede, realizând-o în multe cantități foarte mari, în special datorită interzicerii rezervelor de aur aflate în templele de tip păgân.

De asemenea, este necesar de consemnat și faptul că cifrele romane apar, cel mai des, pe monedele imperiale, unde este menționată titulatura purtată de diferiți împărați , cum ar fi numele cunoscut de imperator (exemplu: IMP XII), dar și acela de putere tribuniciară (exemplu: TR PP II), precum și acela de consul (exemplu: COS II). Printre aceste notări cele sub forma IIII și VIIII sunt cele utilizate în mod frecvent (a se vedea, de exemplu, reversul sesterțului cu indicația COS IIII și nu COS IV, cu privire la cel de-al 4-lea consulat, și anume cel al lui Antoninus Pius). Aceasta este scrierea de bază a cifrelor romane, formele restrictive, de tipul IV, IX, sunt mai actuale și nu sunt utilizate pe monedele romane.

Tot cifre pe monede, ca inscripții, apar și în secolul al IV-lea, mai ales pe partea de revers a monedelor bătute pentru aniversarea domniei. Aceste notații se găsesc și în aceste cazuri, pentru cifre, un astfel de exemplu este o monedă emisă la aproximativ 30 de ani de domnie a lui Constanțiu al II-lea poartă sigla: VOT XXX MULTIS XXXX.

În continuare, vom prezenta, drept exemplu, cifrele folosite în titluri de renume, onomastici, aniversări, pe fața sau pe spatele monedelor romane, la fel ca pe monumente:

I II III IIII V VI VII VIII VIIII X XI XII XIII XIIII XV XVI XVII XVIII XVIIII XX

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20

Odată cu debutul celui de-al III-lea secol, are loc un proces neobișnuit, dar așteptat, care constă în multiplicarea numărului de ateliere monetare romane, monedele purtând marca de origine a atelierului de emisiune.

De exemplu, trebuie menționat, în acest sens că fiecare atelier marca pe spatele oricăror fabricații din producția sa cu prescurtarea siglei sale. De asemenea, dacă existau mai multe camere în acel atelier, fiecare dintre acestea erau numite printr-o literă de clasament, latină sau grecească, această literă marcând sigla atelierului, de exemplu A.L., B.L., C.L., D.L. pentru cele patru birouri din Lugdunum/ Lyon, sau șirul P, S, T, Q (prescurtările termenilor Prima, Secunda, Tertia, Quarta) pentru alte birouri. Un lucru important de menționat este și acela că, de obicei, litera clasamentului putea să se găsească atâ în centrul reversului, cât și în dreapta sau în stânga, însoțită adesea de către o siglă , cum ar o ramură, o coroană de lauri sau o stea.

Având la bază cuvintele latinești, precum pecus, pecoris: acestea însemnând, în limba română română, „ turmă de animale, cireadă ” și pecus, pecudis: având semnificația, în română, de „animal, vită”, avem, drept urmare, în limba română, cuvântul pecuniar: După cum este lesne de remarcat, “spre anul 400 î.Hr., romanii pus în locul schimbului bazat pe capete de vite, într-un sistem monetar destul de vechi, acesta fiind constituit din «blocuri» de bronz, cunoscute sub denumirea de aes rude, pentru ca mai apoi, la finalul secolului IV-lea î.Hr., prinintermediul lingourilor de bronz care conțineau, pe una dintre cele două fețe, valoarea lor egală în capete de vite. Pornind de la acestea, în limba latină, există prezenți termenii de: pecuniar, cu sensul „în bani”, și pecuniarius, având semnificația de „de bani”. Tot de la acestea, există preluat în limba română, prin intermediul limbii franceze, pécuniaire, sau, din latina considerată cultă, termenul pecuniar.

În partea de început a lansării lor, banii romani erau realizați în Templul Iunonei Moneta, de pe Capitoliu. Din aceastp limbă, provine în limba română, prin filieră franceză și italiană, termenul monedă, cu varianta, mai puțin utilizată și considerată drept a fi una incorectă, și anume monetă. Totuși, cuvintele derivate din varianta prezentă, monetă.

De asemenea, elementele monetare, care există în Azerbaidjan și din Turkmenistan poartă denumirea de manat azer, respectiv manat turkmen, conform denumirilor statelor. Cuvântul „manat”, care este un termen regăsibile în cele două limbi, azeră și turkmenă, constituia denumirea rublei sovietice, regăsibilă în fiecare dintre cele două limbi. Cei doi termeni de azer și turkmen manat sunt preluați din limba rusă, mai exact de la etimonul монета, pronunțat: [man’eta], cu sensul de: „monedă măruntă, mărunțiș”. Acest termen rusesc, монета, este, de asemenea, preluat din limba latină moneta, mai ales, prin intermediul cuvântului de origine italiană, moneta.

Având la bază semnificația de bază, pe care filosoful Aristotel o promovează în scrierile sale (în Politica), cuvântul grecesc o nomos, cu sensul „lege”, ar genera, „nomisma”, acest lucru desemnând pentru el faptul că moneda are, în primul rând, o valoare legală, ea fiind catalogată de astfel către autorități, dar, totodată, deținând și o incidență politică; cuvântul nomisma (care ar putea fi interpretat, oarecum, și ăn variant latinizată se prezintă sub forma numisma (și chiar numus/ nummus), care a dat lexemul numismatică.

Denarul se află la baza numelui dinarului arab, care, în primul rând, pe vremuri, era o monedă de aur de aceeași greutate a unui denar. Dinarul se constituie în moneda oficială ale majorității țărilor arabe din Maghreb, din Orientul Mijlociu, precum și din spațiul ex-iugoslav. Prin urmare, dinarul iugoslav devine monedă oficială în Iugoslavia, din 1920 până în 1992, iar dinarul sârb se constituie monedă oficială în Republica Serbia, așa cum dinarul croat constituise, înițial, moneda oficială a Croației, între anii 1991 – 1994. Despre moneda oficială a Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei mai e necesar să menționăm că aceasta este denarul macedonean.

Banul național grecesc δραχμή/ drahmè: „drahmă”, avea o greutatea de 4,2 grame. Numele acesta se menține și în termenul arab, cunoscut prin numele de dirham, aceasta fiind o monedă de argint.

Continuând să circule mai mult timp, după destrămarea Imperiului Roman de Apus, la franci, solidusul își menține denumirea, el ajungând, în limba franceză, prin regula evoluției fonetice, solt, sol, iar apoi sou, cuvânt utilizat până în zilele noastre.

Cuvintele românești soldă și soldat, constituie împrumuturi din franceză: solde, soldat (acestea din urmă, ajungând în limba franceză, prin filieră italiană, soldo, „monedă”, soldato, care derivă din termenul soldare, cu sensul „a plăti o soldă”), sau, în mod direct, din limba italiană: soldo, soldato, ori din limba germană Soldat. Toate aceste cuvinte au o filieră comună: denumirea monedei romane de aur, solidus.

Lexemul latinesc follis se menține, până în epoca noastră, în denumirea unor monede din câteva țări arabe: din latinescul follis se preia numele monedei de bronz fals, care apare califatele Omeyazilor și Abbasizilor, odată cu sfârșitul secolului al VII-lea, mai întâi, prin imitarea monedelor bizantine.

2.2 Moneda în Republica Romană

În anul 509 î.Hr s-a desfașurat răscoala care a dus la înlăturarea regelui Tarquinus Superbus și astfel a regalității. Noua formă de guvernare a purtat numele de Republică ( res publica-treburile poporului ). Republica Romană era condusă de magistrați: doi consuli care erau aleși din rândul senatorilor pe o perioadă de un an, ei comandau armata, judecau, convocau Senatul și Adunarea Poporului și aveau dreptul la cele mai mari onoruri; chestorii care se ocupau de finanțele statului; edilii- aprovizionau și administrau orașul; pretorii îndeplineau funcții juridice.

În perioada Republicii, în plan intern s-au desfășurat lupte între plebei și patricieni, au fost înfăptuite o serie de reforme de către frații Tiberius și Caius Grachus, lupte între generalii armatei romane care s-au transformat în războaie civile și în cele din urmă Republica Romană va fi condusă de mai multe persoane, perioadă cunoscută sub numele de Triumvirat.

Luptele dintre patricieni și plebei s-au încheiat cu obținerea de către plebei a unor drepturi politice, între care dreptul de a-și alege proprii magistrați numiți tribuni ai plebei. Aceștia au alcătuit și un cod de legi cunoscut sub numele de Legile celor 12 table. În ce privește reformele Grachilor, a fost înfăptuită reforma agrară prin care au fost improprietăriți țăranii și a fost adoptată legea grâului prin care statul distribuia grâu cu preț redus populației sărace.

Razboiul civil s-a desfășurat între generalul Marius și generalul Sylla în 82 î. Hr, s-a încheiat cu victoria lui Sylla care a preluat întreaga putere și a luat o serie de măsuri care au dus la întărirea puterii nobilimii, la restrângerea drepturilor tribunilor, a bătut monedă cu chipul său. După moartea acestuia a urmat primul triumvirat când puterea în Republica Romană a fost împărțită între Caesar, Pompeius și Crassus iar al doilea triumvirat a început în anul 43 î.Hr, puterea fiind împărțită între Lepidus, Marcus Antonius și Octavianus.

În plan extern, armata romană în secolul IV î.Hr a purtat războaie cu galii conduși de Brenus, cu samniții, cu cetatea Tarent, iar în urma acestora, Roma a devenit stăpâna întergii Italii. Între anii 264-146 î.Hr s-au desfășurat războaiele punice încheiate cu victoria romanilor, în 146 î.Hr au cucerit Grecia și o parte a Asiei Mici iar în 148 î.Hr au ocupat și Macedonia astfel că Roma , stăpânea Italia și țărmurile Mării Mediterane.

Perioada Republicii Romane s-a încheiat odată cu preluarea puterii de către Octavianus în anul 27 î. Hr care a introdus o noua formă de guvernare-Principatul.

În ce privește monedele din această perioadă, până în anul 400 î.Hr, romanii au folosit ca monedă trocul ( schimb de produs contra produs ). Trocul consta în capete de vite apoi au apărut monedele grecești, ele erau bucăți de bronz și aramă, cunoscute sub numele de aes rude sau aes infectum. Spre sfârșitul secolului IV î.Hr au fost confecționate lingouri de bronz care aveau pe o parte inscrepționată valoarea lor în capete de vite.

Monedele romane erau diferite de monedele grecilor deoarece în lumea greacă existau numeroase tipuri de monede , pe când în Republica Romană, nu. Aceste prime monede romane, au fost confecționate din aramă datorită zăcamintelor bogate de aramă din Brundisium, erau de dimensiuni mici și sunt mai sus amintitele ași ( aes ). Aceste aes rude sau aes infectum erau bucăți neprelucrate de aramă care se presupune că erau folosite ca și greutăți pentru cântar. În timp forma acestora s-a schimbat fiind rectangulară și au purtat numele de aes formatum. În privința valorii lor, din secolele VI, V î.Hr vor fi însemnate iar numele se schimbă în aes signatum. Pe ele aveau diferite însemne precum arme sau reprezentări zoomorfe (porc, vacă ). Aveau o greutate de 4,5 libre romane.

Se presupune că în perioada premonetară, în schimburile comerciale erau folosite animalele, de unde și reprezentările zoomorfe de pe aes signatum.

Potrivit istoricului Livius Titus " regele Servius Tulius a fost primul care a confecționat așii"21.

Din legile celor 12 table există informația conform căreia amenzile erau plătite în ași, astfel că putem spune că în jurul anului 450 î.Hr aes signatum se

——————————————

21 Sergiu Matveev, Conspecte numismatice,Ed. Chișinău, 2013, p. 9

afla în circulație. Monedele propriu-zise au apărut în Roma în secolul IV î.Hr, erau rotunde și erau turnate într-o monetărie situată în templul zeiței Junona. Ele purtau numele de aes graves.

Conform lui G. Grauber, aceste monede " după stilul de reprezentare a formei capului zeului Janus de pe avers și tipurile de proră reprezentat pe revers, ele au fost confecționate prin 338 î.Hr"22.

Aes signatum și aes grave au fost bătute după 289 î. Hr într-o magistratură la Roma numită triumviri monetalis. Pe aceste monede se găseau chipurile unor zei precum Janus, Mercur, etc. iar unii arheologi presupun că acestea au avut ca model monedele elenistice. " Sistemul ponderal roman opera cu ași librali, fiindcă la bază se regăsea unitatea de greutate romană libra"23.

Nominalele monetare romane din sec. IV a. Chr. erau următoarele:

Asul valora 12 uncii;

Semisul valora 1/2 ași = 6 uncii;

Triensul valora 1/3 ași = 4 uncii;

Quadransul valora 1/4 ași = 3 uncii;

Sextansul valora 1/6 ași = 2 uncii;

Aversul acestor monede avea imagini specifice:

Semisul – Jupiter;

Triensul – Minerva;

Quadransul – Hercule;

Sextansul – Mercuriu;

Uncia – zeița Roma.

———————————————

22 Ibidem, p. 11

23 Ibidem, p. 12

Reversul acestor monede reprezenta o proră (partea din față

a unei corăbii).

Uncia în Roma se împărțea în 2 fracții:

Semiuncia = 1/2 uncie = 1/24 as = 13,64 g;

Quartuncia = 1/4 uncie = 1/48 as = 6,82 g.

Nominalele mai mari decât asul erau:

Dupondiul = 2 ași;

Triensul = 3 ași;

Quincusul = 4 ași;

Decusisul = 10 ași.

În jurul anului 235 î.Hr greutatea asului libral a scăzut la jumătate și cu timpul a fost înlocuit cu un nou tip de monedă – denarul. Denarul a reprezentat baza sistemului monetar roman, era confecționat din argint și avea o greutate de 3-4 grame. Această monedă a font confecționată în anul 212 î.Hr pentru a susține războiul punic. La început, denarii, aveau pe revers reprezentat bustul Romei cu coiful și pe avers era reprezentată zeița Victoria care se găsea în bigă ori pe Dioscuri. Dioscurii erau considerați ocrotitorii marinarilor.

După ce Roma începe sa ocupe cea mai mare parte a Italiei, denarul avea pe avers imaginea lui Hercule iar pe revers, gemenii cu lupoaica. Această monedă a circulat în paralel cu cele locale. După anul 240 î.Hr , monedele au început să fie inscripționate cu numele magistratului care bătuse moneda.

Mai existau și doua nominale ale denarului și anume: qvinariusul și sestertiusul. Valorau un sfert de denar. Sestertiusul era folosit pentru plata impozitelor și amenzilor. Un alt tip de monedă a fost victoriatus care era folosită pentru plățile către stăini și avea valoarea unei drahme grecești. Pe revers se găsea imaginea zeiței Victoria iar pe avers imaginea zeului Jupiter și era recunoscut pe piața externă.

Alte emisiuni monetare apărute în perioada Republicii Romane au fost monedele marcate ROMA, erau replici din bronz și aveau pe avers pe zeul Janus și pe revers Victoria. Acestea se numeau quadrigatus.

Denarul roman avea ca subdiviziuni:

1 denar valora 10 ași = 1/72 din libra romană (327/72=4,55 g);

Victoriatul valora 7,5 ași = 3/4 denari;

Quinarul valora 5 ași = 1/2 denari;

Sesterțiul valora 2,5 ași = 1/4 denari.

În ce privește monedele de argint, acestea au apărut la Roma relativ tărziu, datorită faptului că teritoriul ei era sărac in minereu de argint, însă după cucerirea Spaniei, Greciei, Macedoniei, Thraciei situația s-a schimbat deoarece au fost aduse mari cantități de argint din acele zone. Au fost înființate numeroase monetării în Sicilia și Spania, unde au fost bătute monede de cupru având ca model pe cele romane.

Monedele de aur nu au fost emise în cantități mari, aceste episoade au fost legate de războaiele purtate de romani, erau folosite pentru armată și atunci când sărbătoreau triumful. Aceste monede din aur au început să fie emise periodic o dată cu domnia lui Octavianus Augustus. Un aureus valora 25 denari și cântărea 8,19 grame.

La sfârșitul Republicii Romane, în perioada primului triumvirat s-au remarcat menede prost lucrate și un număr redus iar în perioada celui de-al doilea triumvirat, situația este alta, în sensul că monedele sunt confecționate cu rafinament, apogeul fiind atins în timpul Imperiului.

2.3 Moneda în Imperiul Roman Antic

Perioada Imperiului Roman începe cu domnia lui Octavianus ( 27 î.Hr- 14 d.Hr ). Acesta a introdus o noua formă de guvernare numită Principat. A fost numit princeps, adică deținea puterea militară, era tribun al plebei, consul și mare preot. Din partea Senatului a primit titlul de Augustus ( măritul ). Printre cei mai importanți împărați ai Imperiului Roman se numără: Traian, Dioclețian, Constantin cel Mare.

Octavianus a început să emită monedă încă din timpul triumviratului. A bătut monede din aur și argint. În jurul anului 15, a înființat "o monetărie imperială la Lugdunum, care din anul 12 a fost unica sursă de monedă din aur și argint"24. Octavianus a reformat sistemul monetar prin introducerea monedelor din aramă. A pus în circulație o monedă din alamă, pe care romanii o numeau aurichalcum, astfel s-au format noi unități monetare.

Acestea erau: sesterțiul de alamă care valora 4 ași și dupondiul de alamă care valora 2 ași. Monedele erau confecționate tot de monetăria de la Roma condusă de acei triumviri monetales, dovadă în acest sens fiind monedele care aveau inscripționat SC, adică Senatus Consultum.

În acea perioadă, un aureus valora 25 de denari, 100 de sesterții, 200 dupondii și 400 ași. Octavianus a emis peste 400 de tipuri de monede "care conțineau diferite demersuri ale activității sale, ex: recuperarea stindardelor capturate de parți, construcții, cuceriri etc. Octavian Augustus a reușit să lase moștenire o vistierie foarte bogată"25.

După cucerirea Daciei de către Traian, în Imperiul Roman s-a declanșat o criză monetară, astfel a apărut inflația datorită numărului mare de monede din metal prețios aflate în circulație. Valoarea aureus-ului scăzuse de la 15 la 11 drahme din argint. La sfârșitul domniei, Traian a recurs la reducerea conținutului

——————————————

24 Ibidem, p. 13

25 Ibidem, p. 14

de argint din denari, de la aroximativ 900‰ la 800‰, iar monedele din cupru precum sesterții, asses, dupondii și semisses au fost emise în cantități mari.

Împăratul Aurelianus a scăzut greutatea denarului care ajunsese la 3 g, iar numărul monedelor emise din aur, argint, bronz a fost mic.

În timpul domniei lui Nero se aflau în circulație atât denarul de argint cât și aureusul, însă greutatea denarului a scăzut ceea ce a dus și la scăderea greutății aureusului. În argint a fost introdus metal strain, astfel, calitatea monedelor nu mai era aceeași.

Nero, a emis și monede de bronz numite tot aes, iar pe aversul acestora apare chipul împăraților sau a unor membrii ai familiei. Datorită introducerii metalului strain, valoarea lor a scăzut atât în plan intern cât și în plan extern. Cel mai mult s-a constatat acest aspect în timpul împăratului Caracalla (211-217 ) care, a încercat să adopte și o serie de măsuri menite să redreseze economia.

De la istoricul Dio Cassiua aflăm că împăratul Caracalla, de multe ori oferea barbarilor monede din aur și argint pentru a le cumpăra alianța, iar romanilor le dadea monede din plumb care erau acoperite cu argint sau din aramă care le acoperea cu aur sau monede false.

În jurul anului 215, a apărut un nou tip de monedă-antonianul. A fost numită astfel de la numele real al împăratului Caracalla și anume M. Aurelius Antoninus. Această monedă cicula alături de denar, avea o greutate de 5,3 grame și era confecționată din argint. Treptat și în aceasta monedă a fost introdus metal strain iar greutatea ei a scăzut la 4,7 grame și începe să-și piardă din valoare. În secolul III, în antoninian, cantitatea de aramă a fost mărită la 96-98%. Antoninianul era recunoscut după coroana împăratului care era realizată din raze. Alte monede de tip antoninian aveau reprezentate femei (de obicei soția împăratului ), doar bustul aflat pe o semilună. Prima emisiune de astfel de monede avea pe revers " legenda PM TR P XVIII COS IIII"26. Această monedă a fost produsă în peste 30 de monetării din Imperiul Roman. Totodată și celelalte monede din cupru își pierd din greutate și erau emise intr-un număr din ce în ce mai mic.

———————————————————

26 Adrian Husar, Din Istoria Daciei Romane, Presa Universitara Clujeana, 2002, p 87

În timpul domniei lui Aurelian, monetăria Senatului a fost desființată, deoarece, Senatul nu mai avea dreptul să bată monedă. Toate aceste monede au existat până la Dioclețian, care a înfăptuit o serie de reforme.

Dioclețian a introdus și o noua formă de guvernare numită Dominat și a înfăptuit o reformă monetară, emițând noi monede: argenteus, era un denar de argint cu o greutate de 1,96 livră romană; bronz mare care avea un procent mic de argint ; nummusul sau follisul. Folissul a avut o greutate și o compoziție care au variat de la perioadă la perioadă. La început avea o greutate de 9-11 grame după care, treptat, a scăzut la 4 grame.

Follis cu imaginea lui Dioclețian

În timpul lui Constantin cel Mare s-au bătut noi monede: solidus-ul de aur, maiorina, miliarense , siliqua de argint, centenionalis-ul, nummus-ul și așa numitele medalioane-monede care se numeau contoriat.

Solidus-ul era o menedă confecționată din aur și a avut ca scop finanțarea armatei și a războaielor susținute de Constantin Cel Mare. Avea o greutate initială de 5,4 grame.

Solidius

Ca subdiviziuni, solidus-ul avea semissis-ul care valora ½ din solidus și tremissis-ul cu valoarea de 1/3 din solidus. Aceste monede au înlocuit aureus-ul lui Dioclețian.

Miliarenșii erau monede din argint care cântăreau aproximativ 4,5 grame și măsurau 20 de mm.

Solidus Miliarense Siliqua Follis Nummus

Miliarense 1/12 1 2 15 600

Siliqua era o monedă mică, din argint, cu o greutate de 2,24 grame. Avea o valoare de 1/24 din solidius. Aceste monede au fost emise de monetăria din Arles. Astfel de monede au fost descoperite în Britania, în regiunele rennane si cele de la Dunăre și se presupune ca au fost emise cu scopul de a fi oferite drept prime soldaților. "Ultimul împărat care a emis siliquae a fost Valentinian al-III-lea"26. În secolul V, aceasta era doar o monedă de calcul.

—————————————

26 Edoardo Martinori, La moneta – Vocabolario generale, Roma, Istituto italiano di numismatica, MCMXV (1915).

2.4 Monede romane pe teritoriul Daciei

După cucerirea Daciei de către romani, aceștia au construit castre unde staționau trupe auxiliare care aveau rolul de a apăra noua provincie romană. Aceste trupe auxiliare au fost cantonate in castre, care au fost " în număr de 102"27. După anul 106, romanii au introdus in provincial Dacia cultura și civilizația lor dar și un tip de economie nou, care se vaza pe monedă. Se știe că soldații erau plătiți să apere noile provincii de atacurile altor popoare, deci, în consecință, la nordul Dunării au pătruns și monedele de tip roman prin intermediul acestora.

" Conform datelor publicate, în castrele auxiliare și în așezările lor civile din Dacia romană s-au găsit un număr de 4317 monede, ca descoperiri isolate, din aur, argint și cupru, precum și 30 de tezaure, care însemnează 16.269 piese. În total, din agoniseala soldaților auxiliari romani care au trecut și au viețuit pe pământul provinciei au ajuns până la noi doar 20.586 monede"28.

Pe întreg teritoriul Daciei Romane, au fost descoperite monede de tip aureus, în număr de 144, iar tezaure care au avut în componență și aurei au fost cele descoperite la Drobeta și Banatska Palanka. Aceste monede fuseseră emise în secolele I și II . Un aureus dint timpul lui Hadrian, a fost descoperit în castrul de la Potaissa, altul provine dint vremea lui Trebonianus Gallus, la Alba Iulia și nu în interiorul castrului, ceea ce denotă faptul că acei aureus au pătruns în Dacia și pe cale civilă, nu numai militară. Se pare că romanii au acordat o mare importanță trupelor auxiliare, din moment ce menede de tip aureus au fost descoperite mai mult în castrele acestor legiuni.

Pe lângă monedele de aur au fost descoperite pe teritoriul Daciei și monede de argint de tip denar, quinar și antoninian dar și denari falși. Ei provin din timpul lui Antonius și de la Gallienus până la Aurelian.

———————————————

27 Oltea Dudău, Circulația monetară în castrele auxiliare din provincial Dacia,Ed. Graphite, Timișoara, 2006, p. 76

28 Ibidem, p. 77

Moneda cea mai des întâlnită în castrele trupelor auxiliare din Dacia, a fost denarul imperial. Au foat atestați denari care provin din perioada Republicii Romane și până la Filip Arabul. Cel mai mare număr este de 314 și au fost emiși de Septimus Severus. Tot în această perioadă au circulat și "denarii falși, suberați, de billon, de potin și denarii barbarizați"29. Asemenea monede au fost descoperite la Porolissum și se presupune că ar fi existat un atelier care emitea denarii falși.

Quinarii au fost descoperiți în Dacia sporadic și provin din timpul lui Traian și Severus Alexander.

Antoninianii au fost atestați la Drobeta, la sud de Carpați . "Antoninianul apare în Dacia ca moneda militarului roman, dat fiind că în așezările civile din provincie luate drept etalon de comparație, se înregistrează doar 29 de bucăți, care reprezintă abia 2,28 % din totalul numerarului"30.

Alte monede romane care au circulat pe teritoriul Daciei au fost și cele din cupru. Este vorba de asses, dupondii, quadrantes, semisses. În castrele trupelor auxiliare din Dacia, au fost descoperite aproximativ 1600 de astfel de monede.

Asses erau cei mai numeroși, numărul lor fiind mare în siturile civile. La Ulpia Traiana Sarmizegetusa au fost descoperiți denari falși, contrafăcuți, după modelele emise de Adrian. Au mai fost atestate în castrele auxiliare, monede de tip PROVINCIA DACIA, care au fost emise tot la Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Odată cu dinastia Severilor, în Dacia au apărut denarii și antoninianii emiși în sudul Imperiului Roman.

În anul 1960, la Isaccea, în județul Tulcea a fost descoperit un vad de bronz cu 1040 de monede, provenite din timpul Imperiului Roman, secolul III. " Monedele din tezaur se întind pe o perioadă de timp relative scurtă. Ele cuprind intervalul de timp dintre domnia împăratului Caracalla și cea a lui Galiennus"31.

—————————————

29 Ibidem, p. 81

30 Ibidem, p. 82

31 C. Preda, G. Simion, Studii și comunicări de istorie,etnografie și muzeologie, Ed. Muzeul Delta

Dunării, Tulcea, 1960, p. 168

Majoritatea erau antoninianus și doar 6 denari. Însă din același tezaur mai fac parte și câteva monede deosebite, cunoscute sub numele de Restitutionsmunzen. Acestea aveau pe avers bustul împăratului și numele lui iar pe revers era legenda CONSECRATIO care se afla în jurul unui vulture sau altar. Aveau valoarea antoninilor și au fost emise pentru cei mai importanți împărați din secolele I,II și începutul secolului III.