Moneda Euro In Contextul Integrarii Monetare Europene
MONEDA EURO IN CONTEXTUL INTEGRARII MONETARE EUROPENE
CUPRINS
Introducere
Civilizația europeană – evoluție istorică unitară
Unificarea europeană – necesitate și evoluție
Capitolul I
Notiuni generale privind moneda euro
Consideratii de unificare monetara europeana
Crearea uniunii economice si monetare
Sistemul monetar european
Capitolul II
Moneda unica Euro, evolutie si perspective
2.1. Functiile monedei
2.2. Categorii de monede existente in circulatia monetara
2.3. Efectele introducerii monedei Euro
2.4. Efectele crizei economico-financiare actuale asupra zonei euro
Capitolul III
Evolutia procesului de integrare monetara in Romania
3.1. Oportunitatea adoptarii monedei Euro in Romania
3.2. Avantaje si costuri ale monedei Euro
3.3. Aspecte privind convergenta reala a Romaniei
Capitolul IV
Studiu de caz Grecia
Concluzii
Bibliografie
Anexe (grafice, statistica 4-5 ani)
INTRODUCERE
CIVILIZAȚIA EUROPEANĂ – EVOLUȚIE ISTORIC UNITARĂ
Moneda reprezintă o componentă fundamentală a sistemului economic. În context european apariția și consolidarea monedei unice europene nu poate fi explicată separat de elementele care au condus la necesitatea acestei soluții, elemente date de civilizația unică europeană, de circumstanțele evoluției istorice ale acesteia, de economia și structura socială și națională care a existat și există în Europa.
Europa ca spațiu geografic a găzduit de-a lungul timpului diferite popoare care s-au organizat în diferite moduri (triburi, orașe state, state, imperii). Diferiențerea lingvistică și de dezvoltare civilizațională nu a apărut totuși ca urmare a existenței unor grupuri total distincte. Limbile vorbite în Europa sunt în general limbi indo-europene iar diferențele de viteză de dezvoltare apărute ca urmare a unor contexte regionale favorabile n-au creat spații de civilizație diferită așa cum au apărut totuși la periferia sistemului de civilizație european și întotdeauna a existat o tendință de unificare economică și culturală continentală. În periferia europeană chiar dacă au existat în mod continuu schimburi economice și culturale și chiar dacă istoric uneori zone din aceste spații de civilizație au fost integrate în state europene totuși răspunsul economic cultural și social al acestor zone a fost alegerea unor modele diferite de civilizație. Orientul mijlociu, zona anatoliană, Egiptul au fost elemente ale civilizației mediteraneene. Cu toate acestea modelul de civilizație adoptat a fost altul decât cel european. Spațiul stepic din estul european deși s-a construit ca o prelungire a civilizației europene a fost mereu tentat să adopte soluții economice, culturale și sociale distincte de ansamblul european.
Istoric Europa a avut în antichitate o civilizație care a controlat parțial o parte din Europa și anume Imperiul Roman. Caderea Imperiului Roman a favorizat construcția medievală în care triburile migratoare împreună cu elitele locale din Imperiul Roman cu ajutorul factorului unificator reprezentat de religia creștină au construit ceea ce ulterior s-a conturat în statele europene. Deși în evul mediu o parte din civilizația, nivelul schimburilor economice și modul de viață atins în epoca romană au decăzut, totuși lumea europeană a devenit unitară deoarece diferite populații au fost atrase în orbita modului de viață european. Feudalismul propunea ca mod de viață, elite cu baza rurală, elite care deveneau ereditare și care conduceau mase de țărani și orășeni, iar legătura comună între elite din țări și popoare diferite o făcea religia creștină care oferea atât o cale de comunicare internațională cât și un procedeu verificat de control social. Identitatea națională nu reprezenta inițial decât o referire la un grup lingvistic. Exemplul elocvent îl constituie francii care sunt inițial un trib germanic ce se stabilesc ca aliați într-o zonă de graniță a Imperiului Roman. Odată cu decăderea Imperiului Roman a apărut statul franc care in câteva secole ajunge să domine ceea ce astăzi e Germania, Franța , Tările de Jos impreună cu Belgia, nordul Spaniei, sudul Danemarcei, Austria, Elveția și Italia de nord. Totuși francii din Franța după câteva secole vorbeau o limbă latină, pe când francii din Germania vorbeau o limbă germană. Statele s-au coagulat incet ca entități politice în care o limbă era dominantă ceea ce a pregătit terenul pentru statele naționale. Națiunea era o nouă identitate în numele careia statele declanșau războaie. Cu toate acestea spatiul cultural european a rămas comun. Națiunile au stimulat diviziuni religioase astfel încât religia creștină inițial universală a suferit clivaje dar civilizația europeană a constituit un model de civilizație comun.
Vreme de câteva secole Europa a experimentat un sistem de mari puteri în echilibru, flancate de state mai mici cu încercări permanente a câte unui stat de a obține o hegemonie pe continent. Această realitate politică a creat un sistem competitiv intre state și un sistem instabil în care războaiele regionale și uneori continentale reveneau frecvent ca o soluție de încercare de a obține o situație definitiv stabilă. Competiția europeană dintre state a consolidat și alte evoluții. Inițial statele erau teritorii adminstrative controlate politic. Deși războaiele costau în general mult și puneau la încercare capacitatea statelor de a gestiona situațiile de instabilitate economică și socială care însoțesc de obicei o stare de război, totuși a existat o perioadă istorică când aceastea au stimulat inventivitatea și au silit statele să iși dezvolte capacitatea instituțională. Europa în ansamblu a devenit mai dezvoltată economic, mai capabilă militar și mai dornică de a găsii alternative comerciale și economice în exterior. Explorările geografice s-au făcut din dorința de a accesa rute comerciale, de a domina teritorii și bineînțeles cu gândul ascuns a fiecărui factor de putere de a-și crește influența acasă în Europa. Practic statele europene au fost prinse într-o cursă a înarmării și a dezvoltării de cateva secole în încercarea ruperii echilibrului de putere european. În acest timp în Europa a avut loc revoluția industrială, s-a creat sistemul mondial colonial și practic Europa a ajuns să domine lumea. Dintre puținele state din afara Europei care au reușit să nu fie controlate politic, teritorial, economic și care au reușit și să imite economic soluțiile europene s-au detașat Japonia și Statele Unite ale Americe. Japonia a fost și a rămas o țară insulară iar modelul ei a fost tocmai adoptarea stilului european adică încercarea de a domina teritorii straine și de a-și creea propriile zone de influență combinată cu dezvoltarea economică. Statele Unite în schimb, au reprezentat un transplant european pe continent american. Americanii au fost, o bună perioadă din istoria lor, europeni emigranți ce au adus de acasă exact modelul cultural european. Statele Unite au reușit să preia din Europa cele mai avansate modele sociale și economice și să le aplice pe un continent în care n-au întâlnit o populație nativă aflată la un nivel social și economic în stare să iși construiască sisteme de rezistență sau care să influențeze cultural și demografic modelul european așa cum s-a întâmplat în alte țări ce au fost colonii.
Cele două războaie mondiale din secolul XX au demonstrat căteva aspecte. În primul rând dezvoltarea tehnologiilor a dus războiul la alte dimensiuni. Costurile economice traduse atât în costurile statelor de a-și dota și întreține armatele și populația în război cât și în distrugeri provocate în urma războiului care au depășit orice nivel anterior precum și costurile umane traduse atât în pierderi de vieți omenești cât și în situațiile sociale cumplite de după aceste războaie au pus la încercare capacitatea statelor de a rezista. După primul război mondial a dispărut Austro-Ungaria și s-au înființat noi state, iar un stat european periferic și anume Rusia și-a construit un sistem social total diferit de practica europeană. De altfel primul război mondial a convins populațiile din unele state că autoritarismul politic și social combinat cu restricția libertăților e soluția politică adecvată. Europa în evul mediu era un continent în care conducerea politică era asigurată (cu foarte mici exemple în Elveția și Olanda) de regalitate sprijinită de o clasă de nobili ce reprezentau o clasă privilegiată. Acest sistem a cedat treptat fie prin mișcări sociale violente cum a fost revoluția franceză, fie prin difuzarea acestor idei noi pe continent prin dominația napoleoniană ce a urmat, fie printr-o adoptare graduală așa cum a fost în Anglia. Ceea ce numim astăzi democrație, supremația legii și drepturile fundamentale respectate sunt principii care au difuzat în Europa destul de greu și în procente diferite. Statele seduse de autoritarism după primul război mondial cum ar fi Rusia care a îmbrățișat autoritarismul de stânga sau Germania și Italia care au fost atrase de autoritarismul de dreapta erau state care nu aveau o experiență istorică consolidată a democrației. După al doilea război mondial slabiciunea puterilor tradiționale ale Europei precum și atitudinea ofensivă a Uniunii Sovietice urmașa Rusiei țariste au lăsat ca o serie de state din est să fie deturnate fără voia lor în sfera de influență a acesteia, urmate de schimbări de regim și de decapitarea elitelor din aceste țări. De asemenea țări importante ca Franța sau Italia erau seduse de modelul politic de stanga indus de Uniunea Sovietică.
Modelul Statelor Unite, stat care ocupa un continent, stat federal în care modelul politic era cel democratic, a devenit pentru politicienii vizionari de după război un model de urmat. Statele Unite a apărut ca stat prin rebeliunea pe care coloniile engleze din America au început-o atunci cand regele Angliei a introdus noi taxe fără acordul cetățenilor acestor colonii. Reprezentanții coloniilor foloseau ca argumente noile idei apărute în Franța și Anglia în care guvernarea nu mai era considerată un drept natural al unei clase ci administrarea cu acordul cetățenilor. Războiul de independență american și expansiunea continentală americană a fost susținută de disensiunile europene. Astfel inițial Franța a ajutat Statele Unite pentru a-și lua revanșa în fața Angliei (cu câțiva ani mai devreme o eliminase din Canada), apoi tot Franța a vândut Statelor Unite, Louisiana un teritoriu imens de-a lungul fluviului Mississippi, apoi Statele Unite a luat Florida de la Spania. Ulterior a profitat de faptul că Mexic a devenit independent de Spania fără ca acest fapt să reprezinte și o evoluție socială și ecomică și astfel a ajuns să înglobeze California, Texas și încă două state de-a lungul frontierei comune și a cumpărat Alaska de la Rusia. Statele Unite și-a dezvoltat economia la adapostul continentului american devenind arbitru în ambele războaie mondiale pornite din Europa și ulterior cea mai mare putere economică și politică a lumii. Europa în care statele sufocate de patriotismul național porniseră două războaie mondiale și pierduseră supremația economică și politică mondială era silită să încerce o altă formă de organizare politică.
UNIFICAREA EUROPEANĂ –NECESITATE ȘI EVOLUȚIE
După al doilea război mondial contextul politic și economic impunea o schimbare de paradigmă în politica Europeană.
Evoluția istorică a dus la înființarea și intrarea în vigoare în 1952 a Comunității Europeană a Cărbunelui și Otelului. Încă de la început această construcție politică a urmărit integrarea politică și economică, desfășurată în mod progresiv, a statelor europene. Chiar dacă tratatul inițial avea ca scop declarat o piață comună a industriei grele (industria grea la acel moment era pilonul principal al unei economii dezvoltate și cuprinde industriile extractive de cărbune și minereuri feroase împreună cu industriile siderurgice) deci practic urmărea doar avantaje economice prin suprimarea tarifelor vamale și încurajarea liberei concurențe, tot atunci s-au pus bazele instituțiilor europene ce exisROPEANĂ –NECESITATE ȘI EVOLUȚIE
După al doilea război mondial contextul politic și economic impunea o schimbare de paradigmă în politica Europeană.
Evoluția istorică a dus la înființarea și intrarea în vigoare în 1952 a Comunității Europeană a Cărbunelui și Otelului. Încă de la început această construcție politică a urmărit integrarea politică și economică, desfășurată în mod progresiv, a statelor europene. Chiar dacă tratatul inițial avea ca scop declarat o piață comună a industriei grele (industria grea la acel moment era pilonul principal al unei economii dezvoltate și cuprinde industriile extractive de cărbune și minereuri feroase împreună cu industriile siderurgice) deci practic urmărea doar avantaje economice prin suprimarea tarifelor vamale și încurajarea liberei concurențe, tot atunci s-au pus bazele instituțiilor europene ce există și astăzi cum ar fi Consiliul, Adunarea Parlamentară (devenită în timp Parlamentul European) și Curtea Europene de Justiție. Tratatul semnat la 18 aprilie 1951 la Paris și intrat în vigoare la 25 iulie 1952 de către Franța, Germania, Italia, Belgia, Olanda (Țările de jos) și Luxemburg a deschis calea unui veritabil spirit european și a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană.
Evoluția instituțională a Uniunii Europene este insă un proces complex, care continuă și astăzi. Așa cum am arătat în partea introductivă nevoia unei unificări supranaționale nu a apărut numai din considerente idealiste ce desenau o lume mai bună. Nevoia de a evita un război viitor, dorința de a stimula economiile slabite de război în condițiile în care ideologia de stănga seducea intelectuali de vază europeni, au impulsionat apariția primei instituții suprastatale europene. Statele naționale reprezintă însă o construcție structurată istoric în Europa și de aceea adesea transferul de puteri și de instituții către Uniunea Europeană este adesea sinuos, cu pași înapoi, cu sentimente naționale reactivate, cu temeri de cedare de independență.
A doua etapă de creare a prezentei Uniuni Europene începe la 25 martie 1957 la Roma, când reprezentanții Franței, Germaniei, Italiei, Belgiei, Olandei și Luxemburgului au semnat tratatul „Comunității Economice Europene” (CEE) și a „Comunității Europene a Energiei Atomice” (EURATOM), tratat intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. Obiectivul principal al CEE a fost crearea unei Piețe Comune în vederea liberei circulații a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalurilor. Piața comună a fost concepută ca o formă de integrare superioară față de zona de liber schimb și uniunea vamală. Statele semnatare doreau să-și întărească economiile lor și să asigure dezvoltarea prin reducerea diferențelor dintre regiuni.
În vederea realizării acestor obiective, CEE trebuia să obțină în principal:
eliminarea între statele membre a obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor, capitalurilor;
renunțarea la drepturile de vamă și la restricțiile cantitative pentru intrărea și ieșirea mărfurilor în cazul comerțului între țările membre;
elaborarea unor politici comune agricole și în domeniul transportului;
stabilirea unui tarif vamal comun și a unei politici comerciale unice față de țările terțe.
EURATOM-ul avea ca principal obiectiv dezvoltarea industriei nucleare europene pentru a recupera decalajul înregistrat față de Statele Unite ale Americii și față de Uniunea Sovietică. Tratatul prevedea acțiuni comune în domenii de vârf la acel moment cum ar fi difuzarea cunoștințelor științifice, perfecționarea tehnologiilor industriale, instituirea pieței comune nucleare.
În următorii 10 ani de la intrarea în vigoare a tratatului de la Roma s-au înlăturat restricțiile de comerț între cele 6 state (iulie 1968) și fiind instituit un tarif vamal extern comun. S-a constatat faptul că nivelul comerțului între țările membre a crescut considerabil, iar o politică agricolă comună(considerată de importanță strategică) a fost elaborată în vederea protejării agriculturii intracomunitare.
În 1973 s-a semnat la Paris un tratat de fuziune a celor 3 comunități CECO, CEE și EURATOM, deoarece acestea aveau deja un singur organ de conducere și un singur buget, astfel fiind creată Comunitatea Europeană. În următorii ani această entitate s-a extins enorm. Astfel, în 1973 în Comunitatea Europeană mai aderă încă 3 țări: Marea Britanie, Irlanda, Danemarca. Apoi s-a continuat lărgirea spre sud prin aderarea Greciei (1 iunie 1981), Spaniei (1 ianuarie 1986) și Portugaliei (1 ianuarie 1986). Astfel Europa celor 9 s-a transformat în Europa celor 12.
Actul unic european adoptat la 17 februarie 1986 la Luxemburg , a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Acest act (AUE) a modificat și a completat pentru prima dată în profunzime tratatul de la Roma. AUE prevedea suprimarea tuturor obstacolelor pentru a face o adevărată piață unică. Se urmărea dezvoltarea următoarelor domenii:
circulația bunurilor și capitalurilor;
politicile monetare;
politicile fiscale etc.
În iunie 1988 Comunitatea europeană decide studierea posibilității de creare concretă a unei Uniuni Economice și Monetare. Sub conducerea lui Jaques Delors, președintele Comisiei europene de atunci, a fost efectuat un studiu de către “Comitetul pentru studiul Uniunii Economice Monetare” și a fost prezentat Consiliului european de la Madrid, în iunie 1989, sub numele de „planul Delors”. În scopul realizării unei uniuni economice și monetare, acest plan prevedea succesiunea a trei faze:
– faza 1: reforme preliminare (liberalizarea piețelor de capital);
– faza 2: convergența economiilor;
– faza 3: realizarea Uniunii propriu-zise.
În decembrie 1991 Consiliul european al șefilor de stat sau guvernelor au ajuns la un comun acord: “Tratatul Uniunii Europene”. Acest tratat, cunoscut mai mult sub numele de “Tratatul de la Maastricht”a fost semnat în februarie 1992 și a intrat în vigoare din noiembrie 1993și a denumit în mod oficial „Comunitatea Europeană” ca „Uniune Europeană”. Se prevedea crearea unei Uniuni europene economice și monetare (UEM) ca urmare a pieței comune deja construite. Tratatul a fixat cele trei faze de trecere la moneda unică euro, precum și criterii de selectare a țărilor care urmau să adopte această monedă unică.
Intensificarea procesului integrării europene a determinat aderarea Austriei și a țărilor scandinave, care nu doreau să fie excluse din acest proiect. Astfel, la 30 martie 1994 au fost semnate tratatele de adeziune cu Austria, Suedia și Finlanda. Norvegia nu a aderat din cauza faptului ca referendumul care a avut ca temă aderarea la UE a avut rezultat negativ. Uniunea Eeuropeană a crescut, dar s-a mărit și puterea sa economică, noile țări ce au aderat fiind dezvoltate din punct de vedere economic.
La 1 mai 2004 au aderat Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovacia, Malta și Cipru cel mai extins val de aderare de până atunci. La 1 ianuarie 2007 au aderat la Uniunea Europeană România și Bulgaria iar ultimul stat care a aderat până în prezent este Croația care a aderat la 1 iulie 2013.
Procesul de lărgire a Uniunii Europene continuă în teorie, în prezent desfășurându-se negocieri de aderare cu o serie de state. Criza finaciară care a afectat Europa și problemele economice ale unor state ca Grecia, ascensiunea fundamentalismului musulman și opoziția virulentă a Rusiei a făcut Europa mai circumspectă în definirea unui calendar de aderare și chiar în clarificarea limitelor teritoriale pe care Uniunea Europeană le poate atinge. Criza europeană a arătat slăbiciuni economice structurale între regiuni, a arătat derapaje care le-au suferit chiar membrii mai vechi și de aceea Uniunea Europeană nu mai este dispusă să cheltuiască sume exorbitante pentru dezvoltarea unor state noi rămase în urmă. Irlanda, Estonia, Italia, Spania și Slovenia au arătat că dezechilibrele financiare concentrate pe buget sau pe bănci pot afecta chiar state considerate “sigure “. În prezent(2015) a apărut brusc un pericol reprezentat de băncile austriece. Grecia surclasează toate aceste state prin complexitatea problemelor, mărimea deficitelor și dimensiunea nivelului de ajutor necesar. România și Bulgaria au demonstrat de asemenea că decalajele structurale combinate cu o cultură a corupției se elimină greu și cu multe eforturi. De aceea Uniunea Europeană nu se grăbește să integreze statele din peninsula balcanică rămase în afara construcției europene. Pentru câteva state din peninsula balcanică și pentru Turcia o problemă rămâne religia musulmană. Deși nu este un motiv recunoscut oficial de instituțiile europene, clivajul civilizațional, care apare în prezent între societățile europene laice dar cu influențe creștine și islamul militant care suferă un proces de arhaizare prin recurgerea la argumente de interpretare conservatoare a perceptelor religioase și radicalizare prin apariția terorismului, reprezintă un obstacol major pentru continuarea procesului de admitere în familia europeană. Un ultim obstacol îl reprezintă pericolul de atragere în conflicte orchestrate de Rusia a țărilor din estul Europei care au aprținut Uniunii Sovietice.
De aceea practic în acest moment Uniunea Europeană și-a atins temporar limitele posibile în această etapă istorică. În iulie 2014, Jean-Claude Juncker, Președintele ales al Comisiei Europene, a anunțat că Uniunea Europeană nu are planuri de a extinde în următorii cinci ani.
Considerații de unificare monetară europeană
Evoluția monedei
Primele monede au apărut în Asia Mică acum 2600 de ani. La început monedele erau reprezentate de lingouri din metale prețioase (cel mai adesea aur) de formă discoidală. Comerțul cu monede înlocuia trocul (formă de schimb direct de mărfuri) permițând apariția și deplasarea comercianților pe distanțe mai mari și care schimbă bunuri diverse. Metalele prețioase au fost preferate din mai multe cauze. În primul rând volumul redus ocupat de monede, în al doilea rând raritatea metalelor prețioase care nu permiteau devalorizarea prin supraofertă și în al treilea rând faptul că acestea sunt mai stabile chimic și nu se depreciază prin rugină sau altceva. Moneda era imprimată pe ambele fețe de autoritatea politică care o emitea. După regii orientului mijlociu moneda a început să fie folosită și de greci și ulterior de romani. Inițial valoarea monedelor era dată de cererea și oferta de marfuri. După perioada romană când s-a accelerat circulația monedelor și a mărfurilor pe continentul european, în evul mediu circulația monetară s-a restrâns economia feudală devenind de multe ori autosuficientă. Mânastirile și castelele feudale adăposteau aur în bijuterii, în ornamente creștine sau profane însă un timp singurele monede care au circulat au fost cele bizantine care au continuat tradiția romană. Pe continent Veneția care inițial era provincie bizantină a declanșat mișcarea comercială europeană. Alte orașe italiene dintre care s-a detașat Florența o vor urma iar aceasta din urmă va emite prima monedă. În curând ele au început să fie batute de diverși regi dar și de nobili sau orașe. Dacă în epoca romană monedele erau stabile în evul mediu au început să fie micșorate, amestecate în diferite proporții de aliaje cu alte metale, uneori ciobite etc… Fenomenul de fraudă era generat atât de emitenții (regi,nobili) care încercau să marească artificial masa monetară cât și de negustori care încercau să pilească marginile pentru a fura cate putin aur. Pentru a prevenii lipsa de încredere se începe baterea monedelor cu zimți pe margine și unle monede devin mai sigure și mai atractive decât altele. O monedă care a făcut istorie a început modest în Boemia, în anul 1518. Etimologic „taler” este o abreviere de la „Joachimsthaler” sau „Jochenthaler”, o monedă din argint emisă de orașul Sankt-Joachimsthal (în română: „Valea Sf. Ioachim”) . Casa de Habsburg o dinastie germană de origine elvețiană care se stabilește în final în Austria și care beneficiind de minele de argint descoperite în Austria ajunge să fie la conducerea Sfântului Imperiu Romano-Germanic(denumire medievală a ansamblului de state germanice unite de moștenirea francă), preia această monedă de argint și o folosește în tot spațiul deținut de această dinastie(Germania, Țările de Jos, Spania, Boemia). Oladezii devin o putere comercială odată cu expansiunea colonială europeană iar moneda lor circulă peste tot. În Țările Române moneda națională devine leu (după leul gravat pe o față a talerului olandez), la fel leva bulgarească. Americanii numesc dolari, talerii olandezi dar și monedele peso mexicane de proveniență spaniolă care circulau intens și care semănau cu talerii(aveau aceiași provenință din talerul habsburgic). Peso-ul, lira, marca reprezintă la bază elemente de greutate ce defineau moneda de metal prețios. Rubla rusească și drahma grecească deși apărute în epoci diferite au la bază comparația cu greutatea unor săgeți de fier. Dinarii reprezintă o evoluție etimologică a monedei romane denarius(în traducere înseamnă care conține zece). Forintul provine de la florinul din Florența nume ce însemna practic florentin, francul simbolizează libertatea și adoptat de un rege francez odată cu eliberarea sa dintr-o prizonierat dar face totodată apel la franci (care de fapt se autodenumeau ca popr cu titulatura „oameni liberi”), coroana e denumită după coroana desenată pe o față a monedei, hriva după un inel de argint ce era folosit anterior în relații comerciale, kuna croată provine de la jder, a cărui blană era folosită anterior în schimburi, guldenul olandez de la aurul din care era moneda(guld înseamnă aur), yenul japonez, zuanul chineyesc și won koreean au provenință dintr-un cuvânt chinez ce însemnă obiect rotund etc…. Așa cum se vede monedele naționale au o etimogie derivată din alte monede care au influențat la un moment dat economia respectivă sau din referințe la cuvinte simple ce derivă din viața comună și au legătură cu forma, greutatea sau locul de origine.
Diversitatea de monede a silit comercianții să folosească cursuri de schimb. Acest fapt a devenit cu atât mai necesar cu cât la un moment dat în circulație au apărut hârtii de valoare care nu mai reprezentau valoarea intrinsecă a metalului prețios ci o valoare dată de emitent ce făcea trimitere la metalul prețios. Monedele de hârtie numite bancnote au fost folosite pentru prima dată în China, în timpul Dinastiei Tang (618-907 d.Hr.). În China emisiunile devin regulate și apare primul tratat de monedă al împăratului Hsiun (1149). Dinastia mongolă care cucerește China exportă ideea banilor de hârtie în tot imperiul mongol și astfel acestea apar în India, Persia și Japonia. In 1292 Marco Polo povestește în Europa de banii de hârtie. Negustorii europeni, în special cei florentini vor începe să emită un sistem de scrisori de garanție continental eliberându-se de constrângerea banilor fizici ce trebuiau deplasați cu riscuri enorme. În 1355 Nicole Oresme, cel mai important economist al Evului Mediu publică lucrarea „De Origine Natura Jura et Mutationibus Monetrum” în care se face pentru prima dată conexiunea dintre cantitatea de metal prețios aflat în circulație și valoarea banilor. În 1370 Oresme devine consilier al regelui Charles V al Franței ceea ce face ca această țară să devină din ce în ce mai organizată. În 1407 apare „Banco di San Giorgio” în Genova ca un efort colectiv al negustorilor genovezi( rivali cu cei florentini) de a stimula creditul comercial și hârtiile de valoare. Modelul e copiat și dezvoltat la nivel european astfel încât bancile naționale devin în final responsabile de emiterea monedei. În vreme ce moneda de hârtie începe să apară în Europa dispare din China deoarece inflația și corupția au deteriorat încrederea populației în bancnote.
Similar continentul american va cunoaște hârtiile de valoare. Monedele de aur sau argint au fost de multe ori un obstacol economic deoarece erau greu de procurat. Aurul și argintul au fost mai mult sau mai puțin alese ca monedă și prin prisma rarității. Habsburgii au emis taler de argint și acesta a avut valoare atâta timp cât argintul se găsea doar în minele din Austria. Atunci când s-a găsit argint în Anzi și s-a extras 300 de ani, argintul a rămas în urma aurului ca valoare. Acest fapt a ajutat europenii care ajunși în China trebuiau să plătească argint ce era valoros pe piața chineză dar ieftin în Europa. Monedele de aur erau totuși scumpe și rare.
În Statele Unite băncile statelor și-au emis propriile monede deși a existat o bancă centrală încă de la 1791. Apoi raritatea dolarilor de aur a silit băncile să emită titluri de valoare. Așa au apărut bancnote particulare precum și unele regionale numite „wild cats”. În 1860 circulau în Statele Unite peste 10 000 de tipuri de bancnote multe din ele fără valoare iar frauda și riscul erau enorme. Deoarece situația devenise inacceptabilă a devenit clar că trebuia să existe o singură monedă federală. Prima circulație de bancnote produsă de guvernul federal a fost în 1861, când obligat să finanțeze Războiul Civil, Congresul Statelor Unite ale Americii a autorizat emiterea de note de valoare, care și-au câștigat și renumele de "green backs" datorită culorii lor verzi. Toate bancnotele tipărite de la 1861 până astăzi pot fi preschimbate la valoarea nominală ceea ce arată determinarea Statelor Unite de a creea o monedă de încredere. În 1863 a fost stabilit sistemul național bancar care era monitorizat de Trezorerie. În 1913 lua ființă Rezerva Federală, aceasta fiind banca centrală a Statelor Unite care avea rolul de a regulariza fluctuațiile de pe piața financiară. Modelul american conține totuși niște particularități. Rezerva Federală este de fapt compusă din 12 bănci regionale la care sunt acționare diferite entități private. Spre deosebire de numeroase țări ale lumii unde banca centrală este un atribut al statului și este deținută de stat, în Statele Unite ale Americii aceasta este deținută în esență de particulari. Cu toate acestea consiliul guvernatorilor este supus legii și este considerat agenție guvernamentală independentă ceea ce face ca practic, o entitate privată cu rol național, să fie controlată de stat și nu de acționari.
Evoluția monedei în spațiul românesc
Dreptul de a bate moneda a fost dintotdeauna privilegiul statelor independente. Marii domnitori români, începând cu Mircea cel Batrân sau Ștefan cel Mare și până la Mihai Vitezul, au bătut propriile monede. Acest drept a fost pierdut complet după intrarea voievodatelor românesti sub influența succesivă a otomanilor, austriecilor sau a rușilor. De aceea, unul din capetele de acuzare formulate de otomani împotriva lui Constantin Brâncoveanu a fost îndrazneala sa de a bate o monedă cu efigia sa. De aceea pe teritoriul țărilor române circulau monede austriece (talerii sus pomeniți), turcești sau rusești. Negustorii foloseau de multe ori în contabilitate o multitudine de monede. De aceea pentru a simplifica evidențele, domnul Țării Românești Alexandru Ghica a emis acum 178 de ani, la 16 septembrie 1836, un act prin care instituia o unitate teoretică de cont, pe care a numit-o leu.
După actul unirii, Alexandru Ioan Cuza a încercat fără succes să obțină acordul statului otoman pentru emiterea unei monede a Principatelor. În anul 1867, noul domnitor Carol I a trecut peste interdicții și a decis fără acordul Imperiului Otoman emiterea unei monede naționale numită Leu, cu etalonul de 5 grame argint și cu 100 subdiviziuni numite bani. În anul urmator a lansat primele monede romanești din aur, cu nominalul de 20 lei, care aveau să circule cunoscute ca "poli". Originea cuvântului este puțin confuză, dar se pare că provine din adaptarea în românește a unui cuvânt rusesc, cu care vecinii de la răsărit identificau la începutul secolului al XIX-lea monedele de aur emise de Napoleon Bonaparte cunoscute la noi ca "napoleoni" sau "cocoșei". Cuvântul "pol" a fost așa de popular în limba română că a circulat chiar și după retragerea aurului monetar de pe piață, identificându-se mereu cu moneda de 20 lei. Termenul a disparut din limbaj după inflația catastrofală de la sfârșitul anilor '40 insă este cunoscut și azi ăn argou.
După al doilea război mondial armata sovietică falsifica leii de hârtie, introducându-i în țară cu camioanele. De aceea, economiștii de la Banca Națională s-au gândit că piesa de argint va apăra moneda de contrafacere și astfel se va restabiliza sistemul financiar-monetar. Însă lumea interlopă, sau mai bine zis unii membri au sesizat ca argintul este valoare și au făcut tot posibilul să-l achiziționeze în cantități mari, plătind cu bancnote de hartie. Mai târziu comuniștii au interzis deținerea de metal pretios, și astfel au fost cazuri când la "talcioc" (târgul de vechituri) diverși intermediari încercau să vândă monedele de argint ca să scape de ele.
În anul 1945, Banca Națională Română inițiază campania de vânzare către populație a aurului din rezervă, sub forma „cocoșeilor” ce reprezentau un milion de medalii comemorative emise. La începutul anului 1945, 5.895 kg de aur din tezaurul Băncii Naționale a României au fost transformate în monede, identice (ca dimensiuni și titlu) cu piesa franceză de 20 de franci, pe care era încrustat cocoșul galic de unde și au luat numele de „cocoșei”. Un cocoșel de aur avea 6,55 grame și conținea 900 la mie aur. A fost o modalitate de a ascunde aurul de Armata Sovietică de ocupație. Oricine depunea 50.000 de lei la împrumutul de refacere, dacă mai plătea 15.000 de lei, primea un cocoșel de aur. Prin Legea Stabilizării din 15 august 1947, comuniștii au pus mâinile pe BNR și pe registrele acesteia. A urmat o urmărire penală arbitrară a tuturor proprietarilor de cocoșei. Autoritățile comuniste au tipărit alți lei, cu care nu obțineai însă decât produse de bază, și numai dacă aveai și cartelă, majoritatea mărfurilor fiind raționalizate.
Leul și-a pierdut astfel valoarea de monedă și a rămas numai ca un fel de cupon cu circulație internă, deoarece nu putea fi convertit în nici o valută străină, iar această situație a durat până în decembrie 1989.
Cursurile de schimb și Sistemul Monetar Internațional
Cursul de schimb reprezintă practic diferența cu care o monedă este apreciată în raport cu alta. Chiar atunci când existau monede din aur, diferența era dată de greutate, procent de metal prețios și, nu în ultimul rând, de prestigiul emitentului. Comercianții și oamenii de rând au luat în calcul întotdeauna și emitentul deoarece un emitent care de-a lungul timpului nu a înșelat așteptările era mai apreciat decât unul care a recurs și la deprecieri mascate(scădere de greutate, schimbare de aliaj etc…) În momentul în care monedele au devenit hârtii de valoare (bancnote) sau aliaje slabe a fost cu atât mai necesar ca valoarea acestora să se raporteze la un etalon. Modul în care se raportau monedele și valoarea lor a fost numită regim de schimb. În timp, au existat la nivel mondial mai multe regimuri de curs de schimb. Evoluția de-a lungul timpului a sistemului monetar internațional trebuie apeciată în corelație cu adoptarea diferitelor regimuri de curs de schimb, respectiv modul în care cursurile de schimb valutare se pot determina pe diferite piețe.
Sistemul Monetar Internațional poate fi caracterizat ca un ansamblu de aranjamente și relații instituționale ce conduc mecanismul cursului de schimb, implicând atât instituțiile participante, cât și regulile legate de acest fenomen.
Sistemul bazat pe etalonul Metal prețios (Aurul e principalul metal) :
Acest sistem a realizat fixarea monedei naționale în raport cu valoarea aurului, argintului sau altor metale prețioase.
Caracteristic era faptul că autoritatea monetară era capabilă să emită monedă doar în limita rezervelor de metal prețios (aur) pe care le deținea și avea obligația de a realiza convertirea în aur(sau argint dacă era cazul) a propriei monede, la cerere.
Înainte de Primul Război Mondial (1913), etalonul aur fusese adoptat de 70% din statele lumii, 10% își legaseră moneda de alte metale, iar 20% aveau monede ce fluctuau liber.
Principalele caracteristici ale sistemelor monetare bazate pe etalonul aur erau:
între monedă și aur exista substituibilitatea deplină;
cantitatea de aur și monedă deținută de populație și stat = masa monetară în circulație;
reglarea automată a cursului de schimb în funcție de valoarea în aur a fiecărei monede, valoare stabilită de banca centrală;
obligația băncii centrale de a menține prețul fix în aur al monedei naționale (valoarea monedei naționale față de alte monede poate varia în funcție de raportul cerere/ofertă dar fără să afecteze valoarea în aur);
banca centrale nu avea controlul asupra masei monetare.
Avantajele sistemului bazat pe etalonul aur erau :
mecanism puternic de reglare automată a cursului de schimb (obligația băncii centrale era de menținere a parității monedei față de aur dar nu și față de celelalte valute; echilibrul extern era reprezentat de situația în care în țară cantitatea de aur era constantă – fără intrări și ieșiri);
volumul rezervelor de aur determina modificarea masei monetare (creșterea prețurilor este moderată);
sistem monetar simetric, toate țările având poziții de relativă egalitate;
dezvoltarea accelerată a comerțului internațional ca urmare a eliminării incertitudinilor legate de cursul de schimb.
Dezavantajele sistemului bazat pe etalonul aur s-au dovedit a fi :
inexistența controlului băncii centrale asupra politicii monetare determină relativa ineficiență a sistemului în impulsionarea economică;
rezervele de aur determinau modalitatea de implementare a politicii monetare;
stabilitatea prețului aurului determina stabilitatea celorlalte prețuri.
Prima țară care a adoptat etalonul aur a fost Marea Britanie (1717), ea având rol primordial în realizarea schimburilor internaționale și ca urmare devenind în acea perioadă centrul financiar mondial. De fapt sistemul bazat pe etalonul aur avantajează statele cele mai puternice și dezvoltate economic și dezavantajează statele insuficient de dezvoltate. Pe de altă parte o perioadă multe state s-au bazat pe un bimetalism aur-argint. Sistemul era inițial avantajos deoarece argintul fiind mai ieftin permitea o circulație mai rapidă prin economie a capitalurilor împiedicând tezaurizarea. Totuși atât argintul cât și aurul erau de fapt mărfuri și raportul dintre ele fixat inițial s-a deteriorat datorită noilor zăcăminte descoperite. America a avut inițial bimetalism dar a renunțat repede la el iar în Europa a supraviețuit mai mult dar într-un final a fost abandonat.
Sistemul de flotare liberă și etalon aur este caracterizată de:
slăbirea sistemului bazat pe etalonul aur (rezervele de aur au scăzut datorită finanțării de către guverne a cheltuielilor de război prin emisiune monetară fără acoperire în aur);
scăderea influenței țărilor europene la nivel internațional;
instabilitatea monedelor naționale (Marea Britanie abandonează în 1931 sistemul monetar bazat pe etalonul aur).
În 1929, după război majoritatea economiilor de piață reveniseră la etalonul aur, dar în timpul crizei în 1939 doar 25% din țările lumii mai aveau moneda legată de aur (țările europene care au încercat sa-l păstreze au fost cele mai afectate de Marea Criză din 1929 – Franța, Elveția, Belgia, Olanda, Polonia, au avut etalonul aur până în 1936). Flotarea liberă a monedelor s-a realizat prin căutărea soluțiilor de a ieși din criza economică. O monedă legată de etalonul aur limitează capacitatea guvernelor de a intervenii. Mai mult, Germania condusă de Hitler a folosit pentru prima dată deficitul bugetar ca metodă de stimulare a creșterii economice prin mari cheltuieli publice. Cele 6 milioane de șomeri ale Germaniei au dispărut prin programul de construcție a primelor autostrăzi din lume și prin mărirea cheltuielilor de înarmare în timp de pace. Soluția deficitului bugetar a fost imediat imitată și de alte țări europene aflate în criză în timp ce în America programul „New Deal” lansat de președintele Franklin Delano Roosevelt a avut la bază ca și Germania lucrările economistului englez John Maynard Keynes. Acesta publică în plină criză economică 3 lucrări și anume „Treatise on Money”(tratatul banilor) în 1930, „The Means to Prosperity”(Mijloacele de prosperitate) în 1933 și „ The General Theory of Employment, Interest and Money „ (Teoria generală a ocupării forței de muncă, a dobânzii și a banilor) în 1936. Este primul economist care susține că statul trebuie să intervină activ pentru a corecta derapajele pieței libere și care observă că există o conexiune între șomaj, monedă și cheltuielile publice ale statului. Keynes va fi unul din artizanii sistemului de la Bretton Woods. Până astăzi teoriile economice derivate din teoria lui Keynes teorii numite neo keynesiste sunt în conflict cu ceea teoriile neoclasice care consideră că statul trebuie să aibă o intervenție minimală și că piețele reglează întotdeauna mai bine decât guvernele crizele.
Perioada celui de al doilea Război Mondial este caracterizată de prăbușirea țărilor europene din punct de vedere economic și financiar și instalarea New Yorkului în poziția de centru financiar mondial (în 1945, 50% din PIB-ul la nivel mondial era produs în SUA).
Sistemul Bretton Woods
Deoarece acest sistem a avut o importanță deosebită în pregătirea unificării monetare europene se va comenta pe larg în alt capitol. Pe scurt însă acest sistem se bazează pe convertibilitatea etalon aur a dolarului american combinat cu încercarea de a ține restul monedelor într-un regim de curs fix față de dolar.
Regim de curs flotant
Cursul de schimb al monedei naționale existent în cadrul acestui sistem monetar poate fluctua liber pe piața valutară pe baza raportului cerere – ofertă fără a fi necesară intervenția băncii centrale pentru menținerea cursului de schimb(engl. ”free floating” – flotare liberă). Însă între anumite limite, în situații excepționale se face intervenția autorității monetare (cumpărare sau vânzare de valută) dar fără a impune o anumită direcționare predeterminată a pieței (engl. ”managed free floating” – flotare administrată).
Avantaje ale regimului de curs de schimb flotant:
autonomia politicii monetare (banca centrală poate conduce politica monetară către atingerea altor echilibre interne sau externe și nu pentru menținerea cursului de schimb între anumite limite de variație);
vulnerabilitate minimă față de fluctuațiile înregistrate de prețuri pe piețele externe;
posibilitatea țintirii unui nivel propriu al inflației pe termen lung;
simetrie în stabilirea condițiilor monetare la nivel internațional;
stabilizarea economică prin mecanismul cursului de schimb.
Dezavantajele regimului de curs de schimb flotant sunt :
bănca centrală poate să resimtă lipsa unei discipline financiare(comparativ cu regimul cursului de schimb fix);
posibilitatea destabilizării economice când sunt fluctuații accentuate ale cursului de schimb;
micșorarea relațiilor comerciale internaționale (comparativ cu regimul cursului de schimb fix), datorită incertitidinii legate de valoarea monedei și de valoarea mărfurilor;
iluzia unei autonomii monetare.
Între cele două forme extreme ale regimurilor valutare (curs fix și curs flotant) există numeroase tipuri de regimuri intermediare care preiau o parte din caracteristicile regimurilor valutare de bază.
Fondul Monetar Internașional (FMI) realizează clasificarea țărilor în funcție de regimul de curs de schimb astfel:
Sursa: http://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2010/wp10242.pdf
– Conventional pegged arrangement → (regimuri fixe convenționale) se stabilește un curs fix al monedei naționale față de o monedă de referință sau un coș de monede fără un angajament de menținere irevocabilă a acestei parități, cu posibilitatea de fluctuație într-o bandă îngustă (+/-1%). Autoritatea monetară este pregătită să mențină paritatea fixată prin intervenții directe (cumpărări/vânzări de valută) și indirecte (modificarea ratei de politică monetară, impunerea de restricții pe piața valutară). Deși limitată, flexibilitatea politicii monetare este mai mare decât în următoarele 2 situații deoarece banca centrală își poate exercita funcțiile sale tradiționale și poate ajusta nivelul cursului de schimb.
– Currency board arrangement → (consiliu valutar) regim bazat pe un angajament legislativ explicit de a converti moneda locală într-o altă monedă, la o paritate fixă, la care se adaugă eliminarea anumitor funcții tradiționale ale băncii centrale (controlul monetar, creditor de ultimă instanță), lăsând o mică marjă pentru aplicarea politicii monetare proprii.
– Exchange arrangements with no separate legal tender → (regimuri de curs de schimb fără emitent propriu de monedă) moneda altei țări circulă ca monedă unică (ex. dolarizarea) sau țara respectivă aparține unei uniuni monetare în cadrul căreia există un emitent unic de monedă. Adoptarea unui astfel de regim implică renunțarea totală la independența politicii monetare națională.
– Pegged exchange rate within horizontal bands → (regimuri de curs de schimb fix în cadrul unei benzi orizontale de fluctuație) paritatea de schimb este menținută în cadrul unei benzi de fluctuație ale cărei limite minime și maxime pot fi depășite cu cel mult 2%.
– Crawling peg/Crawling band → cursul fix/fluctuant în bandă prestabilită suportă ajustări periodice de mică amploare ca răspuns la modificările apărute la nivelul unui set predefinit de indicatori macroeconomici (modificarea ratei inflației raportată la inflația din principalele țări partenere în tranzacțiile comerciale).
– Managed floating with no pre-determined path for the exchange rate → (flotare administrată) autoritatea monetară poate influența cursul de schimb fără a avea o țintă predefinită, intervenția directă sau indirectă pe piață vizând ajustarea anumitor indicatori macroeconomici (poziția balanței de plăți, rezerva internațională).
– Independently floating → (flotare liberă) cursul de schimb este stabilit de piață, oficial fără nici o intervenție din partea autorității monetare menită să limiteze fluctuațiile cursului de schimb.
Uniuni monetare europene în secolele XIX-XX
Nevoia unor uniuni monetare a apărut în Europa înaintea ideii de Uniune Europeană în diferite zone ale continentului iar constituirea lor a fost un precedent important pe continent. Ceea ce se poate observa din aceste precedente istorice este faptul că uniunile monetare au fost însoțite întotdeauna și de uniuni vamale.
Uniunea Monetară Germană (UMG) și Uniunea Monetară Austro-Germană (UMAG)
Uniunea monetară germană a fost cea mai de succes uniune monetară realizată în secolul XIX. La începutul secolului XIX, statele germane băteau monede proprii fără a se consulta reciproc, iar tipul monetar și greutatea variau de la un stat la altul. În 1754 în urma reformei monetare din Austria a împărătesei Maria Thereza a fost introdus „Conventionthaler – talerul conventional – 1/10 uncie (23,3856g argint pur)”. De aceea statele germane au început să se raporteze la uncia de argint de Koln -„Cologne mark –233,856 g argint pur” etalon inspirat din cel austriac. Statul german care nu a adoptat acest taler ca etalon monetar, Prusia, a început, odată cu creșterea puterii sale militare și a influenței politice să construiască bazele unei uniuni vamale a statelor germane,” Zollverein”, excluzând Austria și căutând să-și impună moneda sa, „Reichsthaler – talerul prusac 1/14 uncie-16,704g argint pur”. Prusia, statele centrale și sud-vestice Hesse-Nassau / HesseDortmund, Wurttemberg , Baden și Bavaria erau liderii modernizării sistemului de tarifare în interiorul statelor germanice. În cazul Prusiei, tentativa nereușită de uniune economică din Confederația Rinului a fost folosită ca studiu de caz pentru Prusia. Contele de Bülow, ministru de finanțe al Westfaliei până în 1811 și al Prusiei din 1813 a modelat codurile vamale prusace după modelul codurilor Confederației. Câștigurile teritoriale prusace obținute la sfârșitul războaielor Napoleonice a politizat tema uniunii economice pe scena politică germană și au scos în evidență diferențele semnificative între Prusia "veche" și noile provincii pruse din Renania și Westfalia, teritorii cu o industrie în plină expansiune ce constrastau puternic cu teritoriile predominant agrare din "vechea" Prusie. Însă Prusia devenise o putere economică după ce demonstrase că poate fi o putere militară. În mod similar, statele germane din sud-vest au transformat integrarea economică a noilor teritorii într-o prioritate. Cu toate acestea nici atunci evoluția nu a fost simplă deoarece unificarea nu era dorită de alte state iar Imperiul Britanic în particular a avut un rol semnificativ în perturbarea creării unei uniuni vamale prusace. Cu toate acestea în 1834 uniunea vamala germană s-a format prin contopirea Uniunii vamale de Nord, fondată și inspirată de Prusia în 1818, cu Uniunea vamală de Centru și cu Uniunea Vamală de Sud, ambele create în 1828.
La începutul acestei perioade în spațiul Confederației Germane existau peste 100 tipuri monetare diferite, iar reglementarea acestora s-a făcut prin convenția de la Dresda din 1838. Acesta specifica raporturile monetare dintre partea de nord, centru și sud a confederatiei: 1 taler nord (modelul prusac) = 1,75 guldeni (florini) sud. Spre deosebire de Prusia și de Confederația Germană care împreună au căpătat avânt, economia Austriei care nu s-a raliat acestor uniuni era în recesiune încă din 1848, iar restricțiile vamale impuse de Confederație datorită politicii ei protecționiste îi afectau puternic comerțul. După 20 de ani de tatonări, în 1857, Austria adera la Zollverein, iar cu ocazia aceasta se introduce noua monedă de uniune, Vereinsthaler = 16,667g, aceasta reprezentând 1/30 dintr-un pfund de argint (500gr). Monedele divizionare aveau raporturi diferite față de Vereinsthaler, în funcție de statul emitent din cadrul uniunii. În tabelul de mai jos sunt prezentate principalele state și raportul monetar între moneda de uniune și monedele divizionare:
Declinul economic al Austriei continuă și acest lucru duce la pierderea treptată a influenței în cadrul Confederației. Prusia va domina economic și politic uniunea, iar dorința ei de unificare a statelor germane declanșează războiul cu Austria din anul 1866. Austria și statele germane aliate acesteia vor fi înfrânte iar rezultatul conflictului este dizolvarea Uniunii Monetare Austro-Germane și a Confederației Germane, iar Prusia anexează mare parte din statele germane învinse. Prusia își continuă expansiunea, între 1870 – 1871 înfrânge Franța într-un alt război, rezultatul fiind proclamarea Celui de al Doilea Imperiu German. În acest moment renunță la etalonul argint, noua monedă a imperiului Reichmark,fiind cotata în raport cu aurul:
2.790 Reichmark = 1 kg aur ; 1 Vereinsthaler = 3 Reichmark
Uniunea monetară germană a fost un succes, deoarece nu a fost o uniune clasică între state suverane cu economii independente. Prusia avea poziția dominantă cu 70% din economia întregii Confederații, iar banca sa centrala era de fapt banca Confederației. Întreaga sa politică de unificare a statelor germane, a fost bazată pe o economie în creștere ce domina zona și războaiele cu Austria și Franța au ajutat la ratificarea politică “de facto” a noului stat german, fiindcă oricum zona era unificată din punct de vedere economic.
Uniunea Monetară Latină (UML)
Uniunea Monetară Latină a fost inițiată și susținută de Franța, țările membre fondatoare în 1865 fiind: Franța, Belgia, Italia, Elveția și Luxemburg. Acestora li se va alatura Grecia în 1868, iar alte țări care vor semna tratate bilaterale sau vor adera neoficial la UML sunt: Austro-Ungaria, Rusia, Suedia, România, Finlanda, Spania, Statul Papal, Serbia, Bulgaria etc. În final, etalonul monetar al uniunii va fi adoptat in peste 30 de tari. Acest aparent succes a avut loc în condițiile în care Franța, după tumultoasele vremuri revoluționare și după ascensiunea și decăderea continentală a lui Napoleon Bonaparte, rămasese puterea cea mai respectată și văzută ca modernistă de pe continent. Austria și Rusia erau state autocratice, Prusia era un stat cu porniri militariste, absorbită de efortul titanic de unificare a Germaniei, iar Marea Britanie era o putere mondială cu colonii și industrie care dorea de la Europa doar comerț și un echilibru de puteri care să împiedice ascensiunea uneia anume.
Principale reglementari ale Uniunii Monetare Latine erau:
standardizarea tipurilor monetare având ca model francul germinal. Moneda franc germinal a fost creația revoluționarilor francezi, prima emisiune fiind în 1803 în timpul Consulatului, iar principalul exportator sui-generis al acestui tip monetar a fost Napoleon Bonaparte, care l-a impus în toate teritoriile cucerite de Franța.
folosea bimetalismul argint-aur, cu raportul de schimb fiind de 15.5:1. Orice persoană fizică putea aduce aur sau argint pentru baterea de moneda și putea să primească dacă dorea contravaloarea metalului în monedele naționale, excepție făcând doar un tip de monede de argint (titlul 835) care puteau fi batute doar de guvernele naționale;
statua libera circulație a monedelor între țările membre, excepție făcând monedele cu conținut slab de argint și monedele divizionare din alte metale;
nu restricționa tirajele de moneda de aur, dar restricționa parțial tirajele de argint la echivalentul de 6 franci per locuitor;
stabilea o paritate între monedele țărilor membre, comisionul de conversie fiind stabilit la 1,25%;
Sistemul monetar al UML a ajutat noile state europene formate în acesta perioadă, Italia, România, Serbia, Bulgaria, Grecia să-și întarească rapid suveranitatea prin abilitatea de a emite monede recunoscute și acceptate în schimburile comerciale internaționale, întărind astfel administrațiile statale și economiile acestora.
Congresul Monetar Internațional din 1867, la care au participat 20 de țări, duce la un acord de principii între SUA, Imperiul Otoman, Franța și Rusia privind stabilirea unei monede de schimb internationale echivalente monedei de 5 franci și a multiplilor săi. Acordul eșuează în fața opoziției înverșunate a Prusiei și Marii Britanii, prima aspirând la un rol mai mare și având propria agendă de unificare iar a doua fiind moneda internațională necontestată a lumii în acel moment, loc pe care nu dorea sa-l piardă.
Franța se confrunta cu o economie în recesiune încă din 1865 și își dorea redresarea sa folosind uniunea monetară, dar războiul pierdut împotriva Prusiei și ocuparea țării până în 1873 o vor face să piardă rolul dominant pe piața monetară a continentului. Una din problemele majore ale uniunii a fost diferența dintre cursul legal și cel de piață al metalelor prețioase, precum și diferența dintre cursul legal și cel real, economic, între monedele țărilor membre. Vaticanul, Grecia, chiar și Franța vor emite tiraje mari de monede de argint, obligând astfel alte țări membre să absoarbă aceste tiraje. Toate acestea apar pe fondul unui excedent de argint în Europa, importat din SUA, prețul acestuia scăzând mult în raport cu aurul și permitând specula pe baza ratei fixe de schimb din UML. Acest fenomen generează un export masiv de monedă din aur și destabilizarea uniunii, multe din țările membre luând în calcul renunțarea la etalonul bimetalist și adoptarea etalonului monometalist bazat pe aur. Un exemplu clasic de speculă, a avut loc în 1873, când 100g de argint pur costa 16 franci și din el se puteau bate 4 monede de 5 franci. Aceste monede se puteau schimba contra unei monede de 20 franci aur, profitul astfel obținut fiind de 25%. În 1873-1874 în Franța s-au tranzacționat peste 150.000.000 franci de argint, iar contravaloarea respectivă în aur a părăsit țara lovind puternic în economia deja afectată de război și ocupație. Începând din 1874 încep rectificările la tratatul UML, renunțându-se la etalonul bimetalist și se vor limita tirajele de monede de argint. Rectificările ulterioare vor interzice libera circulație a monedelor de argint în cadrul UML, iar din 1890 din toate punctele tratatului au ramas în vigoare doar cel referitor la standardele monetare. Primul Război Mondial va da lovitura de grație stabilității francului germinal, acesta nefiind capabil să supraviețuiască vicisitudinilor economice ale unui război. În 1928, la 125 de ani de la crearea sa, francul germinal își încetează existența, dispărând ca etalon monetar. Uniunea Monetara Latină va înceta oficial în 1927, dar ea era demult îngropată prin abandonarea principiilor sub care a fost creată. Acesta uniune putea avea la bază o zonă economică bine stabilită, între Franța și partenerii ei din uniune relațiile economice și politice erau excelente, dar adoptarea bimetalismului ca etalon monetar a fost o greșeală fatală. S-a mizat totul pe faptul ca nu vor exista noi zăcaminte de argint care să scadă prețul acestuia și să destabilize piața monetară. Când s-a întamplat acest lucru s-au facut reforme ce au facut uniunea monetară complet nefuncțională, deoarece acestea erau în contradicție cu regulile unei economii bazate pe libera circulație și liberul schimb de capitaluri.
Uniunea Monetară Scandinavă (UMS)
Acestă uniune a luat ființă în 1873 între Suedia și Danemarca, principalul motiv fiind criza argintului din acel an și necesitatea adoptării etalonului aur pentru monedele naționale. Uniunea era favorizată de un curent politic și cultural pan-scandinav pentru unirea Norvegiei, Danemarcei și a Suediei după modelul german sau italian. Moneda etalon a celor 3 state, krone (coroana), era la paritate în țările membre și avea o rată fixă stabilită de 2.480 krone = 1 kg aur. Suedia a fost prima țară care a emis bancnote în Europa în secolul XVII, iar în 1855 a fost ultima în care a avut loc reforma monetară prin care s-a introdus sistemul decimal și o noua unitate monetara riksdaler. Suedia a emis monede divizionare de argint, dar și monede de aur (trade coinage) printre care 1 Carolin / 10 Francs care încercau o apropiere de Uniunea Monetară Latină.
În 1874 s-a facut conversia la o nouă unitate monetara a UMS : 1 krone = 1 riksdaler riksmynt = 100 ore.
Danemarca a avut ultima reformă monetară în anul 1854, dar economia daneză va avea de suferit în urma razboaielor repetate cu Prusia, totul încheindu-se în 1864 cu pierderi teritoriale însemnate în favorarea Prusiei. Echivalarea monedelor conform standardului UMS era:
1 Daler Rigsmont = 96 Skilling Rigsmont = (1/2 Rigsbankdaler); 1 krone = 1 Rigsbankdaler = 100 ore
Norvegia era la început principat autonom sub suzeranitate suedeză. În 1875 va adera la UMS, iar moneda sa natională speciedaler va fi echivalată astfel: 1 speciedaler = 120 skilling; 1 krone = 1/4 speciedaler = 100 ore
Deoarece în Uniunea Monetară Scandinavă nu existau genul de disensiuni prezente în Uniunea Monetară Latină și spațiul economic era ușor de controlat, toate acestea erau elemente care au făcut ca acesta uniune să funcționeze perfect, tranzacțiile cu monede pe teritoriul fiecărei țări membre decurgând firesc. În 1905 Norvegia își declara independența față de Suedia, dar rămâne în UMS. Uniunea monetară scandinavă ia sfârșit în 1914, după începerea Primului Război Mondial. Economiile Danemarcei și Norvegiei sunt în cadere, iar una din soluții este aruncarea pe piață a unor mari cantități de aur și obligarea Suediei să accepte acest aur la rata de schimb fixă stabilită în 1873. Suedia refuză și rupe tratatul monetar în august 1914, renunțând și la etalonul aur pentru moneda sa. Uniunea se destrama, dar fiecare stat păstrează denumirea krone pentru moneda lui națională. Deși avea o zona economică sigură, și apropierea strânsă dintre statele membre lăsa impresia unui succes al integrării monetare, UMS era de fapt o uniune teoretică, dovada că la prima criză economică majoră s-a destramat.
Aceste uniuni monetare au demonstrat dorința de integrare monetară și facilitarea tranzacțiilor comerciale încă din secolul XIX, însă vor trece 100 de ani până când “motoarele” noii Europe, Franța și Germania vor pune bazele unei noi uniuni monetare.
Sistemul monetar postbelic
În al doilea război mondial singura țară care avea rezerve de aur suficiente și care domina economia mondială era StateleUnite ale Americii care controla 2/3 din rezervele mondiale. De aceea între 1-22 iunie 1944 a avut loc la Bretton Woods, din statul New Hampshire o conferință, care a pregătit sistemul monetar postbelic, unde au participat 44 de națiuni aliate. S-a definit acolo un sistem de relații monetare, care se dorea stabil. Practic dolarul era moneda de referință și era stabilit la etalonul aur ceea ce însemna că guvernul Statelor Unite ale Americii avea capacitatea de a converti în aur orice dolar de pe piață. În ceea ce privește dolarul, acesta s-a dorit să fie singura monedă convertibilă în aur, autoritățile monetare americane angajându-se să convertească oricând la cererea băncilor centrale deținerile lor în dolari, la prețul oficial de 35 dolari uncia. Celelate state erau obligate să fie liber convertibile la un curs fix față de dolar. Deteriorarea balanței de plăți permitea unui stat să-și revizuiască cursul în raport cu dolarul cu doar 1%. De fapt se încerca ca, prin acest sistem, să nu se repete greșelile istorice. Economiile europene au fost de multe ori blocate de izolaționism și mercantilism. Aceste două doctrine încercau să apere o țară necompetitivă prin bariere comerciale și administrative. De fiecare dată când această metodă de încurajare a producției proprii și de stimulare a exporturilor a luat amploare au apărut crize economice devastatoare. Crizele se răsfrâgeau în primul rând asupra monedelor mai slabe deoarece țările erau silite să cumpere cu aur sau argint și în momentul când rezerva scădea, aveau loc deprecieri bruște de monedă. Convertibilitatea în dolar era dorită deoarece concomitent cu sistemul de monede liber convertibile s-au înființat și Fondul Monetar Internațional(FMI) și Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD – în prezent integrată în Banca Mondială). Instituțiile acestea aveau rolul de a sprijinii statele în situații în care balanța de plăți se deteriora tocmai pentru a nu recurge la metodele economice vechi. După război aceste instituții s-au construit o dată cu tot sistemul internațional postbelic alături de Organizația Natiunilor Unite (ONU), și de alte instituții similare. Comerțul liber a fost reglementat în cadrul GATT – Acordul general asupra tarifelor și comerțului ( General Agreement on Tariffs and Trade) deoarece nu s-a reușit atunci din cauza opoziției Uniunii Sovietice să se inființeze o instituție care să reglementeze multirateral comerțul liber. Acest lucru a devenit posibil în 1995 când s-a înființat Organizația Mondială a Comerțului. Comerțul între state și relația monedă/convertibilitate sunt de fapt fețe ale aceleași monede iar un stat cu cât încearcă mai mult să controleze comerțul cu atât își vulnerabilizează moneda și se condamnă la sărăcie. Experiența României in perioada anilor 1970-1989, experiența Koreei de Nord astaăzi demonstrează că tentația controlului economic, a monedei și a comerțului sub pretextul „independenței” duce la sărăcie.
Sistemul postbelic a cunoscut mai multe perioade. Astfel între 1944-1959 a fost perioada penuriei de dolari – „dollar shortage”. Sistemul monetar postbelic suferea de puternice dezechilibre. FMI nu reușea să acopere deficitele fiind conceput pentru un sprijin temporar de criză. În aceste condiții Statele Unite care beneficia de un surplus enorm al balanței de plăți a conceput planul Marshal pentru a ajuta statele europene să-și revină economic. Acesta era proiectat inițial pentru întreaga Europă. Uniunea Sovietică temându-se ca influența americană să nu crească, refuză acest plan și o dată cu ea vor adopta aceeași atitudine și statele care deveniseră satelite. Aceasta atitudine politică s-a impus deși sărăcia imensă de după război reclama ajutor. Această decizie coroborată cu faptul că Uniunea Sovietică a luat ca despăgubiri de război din fiecare țară ocupată enorme cantități de produse și au mutat fabrici întregi, a făcut ca statele estice să fie cronic în urma statelor occidentale. Planul Marshal de ajutor finaciar al Europei și sprijinirea statelor europene și a Japoniei să-și îmbunătătească competitivitatea a făcut ca aceste state să se refacă rapid însă monetar a apărut o altă problemă. Statele Unite, ca garant a sistemului internațional trebuia să asigure monedă convertibilă pentru toate statele. Aceasta silea Statele Unite să emită monedă mult peste nivelul ei economic. Apare fenomenul numit saturare de dolari- dollar glut între 1960-1970. Statele Unite este silită să fie pe deficit structural deși conform acordului de la Bretton Woods toate statele erau obligate să fie echilibrate în cheltuieli. În acest sistem pentru ca orice stat să poate crește trebuie să producă mai mult și să-și îmbunătățească balanța de plăți însă ca să nu mai apară state perdante ca odinioară când mercantilismul bântuia în economie Statele Unite trebuia în final să fie cronic în deficit structural. Însă deficitele comerciale și de plăți excesive ale Statelor Unite erodau credibilitatea țării ca garant mondial.
În 1971 Statele Unite renunță la convertibilitatea în aur a dolarului marcând prăbușirea sistemului inaugurat la Bretton Woods. Brusc sistemul monetar mondial devine un sistem fluctuant în care monedele sunt evaluate de piață în funcție de datele economice (dar și politice și conjuncturale) iar economiile devin vulnerabile la jocul pieței. Din acel moment fabricarea unui produs nu mai depindea doar de productivitatea individuală a fabricii. Dacă produci într-o economie puternică cu o monedă puternică poți să achiziționezi mai ieftin din import dar să exporți mai scump.
Acordul de la Washington (Smithsonian Agreement) din 1971 era un acord comercial și monetar. În încercarea de a corecta dezechilibrele apărute acesta condamna regimul cursurilor valutare flotante, impunând sistemul „parităților ajustabile”. Definea noile parități fixe și astfel devaloriza dolarul față de aur cu 7,89% și reevalua celelalte monede puternice față de dolar și anume lira sterlină cu +7,48%, francul francez cu +8,57%, marca germană și francul elvețian cu +13,57% precum și zenul japonez cu +16,88%. Deasemenea dorea restabilirea regimului bazat pe cursuri fixe cu o variație de +/-2,25% realizându-se așa numitul “Tunel valutar”. Deasemenea la nivelul FMI urmau să se poarte discuții care să conducă la restructurarea sistemului monetar internațional.
Crearea uniunii economice si monetare
Unificarea monetară europeană este un element al procesului îndelungat de unificare economică și politică a Europei, proces început după cel de-al doilea război mondial.
Pregătirea monedei unice (anii postbelici, “șarpelemonetar”, SME, raportul Delors)
Procesul de constituire a monedei comune a fost precedat de pași de convergență monetară. La fel ca în cazul altor instituții și activități ale Uniunii Europene apariția nevoii de monedă comună a fost atât un deziderat ideatic cât și o soluție pragmatică la o problemă presantă.
Evoluțiile negative ale economiei mondiale și constrângerile pe care le impunea sistemul de la Bretton Woods de la sfârșitul anilor 60 și începutul anilor 70 din secolul trecut au silit oficialii europeni să treacă la fapte. Rezervele în dolari la bancile centrale devin din ce în ce mai consistente, băncile preferând lichiditatea în dolari deoarece în caz de intervenție este mai facil să vinzi dolari decât din stocul de aur. De asemenea se constata creșterea fară precedent a deficitului înregistrat în tranzacțiile curente americane dar și diminuarea stocului de aur al SUA. Fenomenele acestea au determinat o scădere accentuată a încrederii față de dolar. În Europa de Vest, marca germană si francul francez cunoșteau evoluții oscilante, stabilitatea celorlalte monede europene fiind astfel amenințată. Se contura ipoteza că în noul sistem monetar mondial înființat statele nu mai sunt singurii actori majori pe piața de capital. O dată cu libera circulație și convertibilitatea totală a apărut un nou tip de capitalism speculativ capabil să manevereze monedele prin inundarea cu pieței cu sume imense de bani. Tratatul de la Roma din 1957 nu pomenea nimic de uniunea monetară însă chiar în lipsa unui document oficial Raymond Barre comisar european al economiei și finanțelor și vicepreședinte al Comisiei Europene concepe în 1969 planul Barre. Interdependența între integrarea economică și cea monetară, convergența performanțelor economice, coordonarea politicilor bugetare și monetare sunt principalele prevederi ale Planului Barre. Ca urmare a acestui plan în 1970 Comunitatea Economică Europeană solicită unui comitet de experți un raport la nivel înalt care să analizeze posibilitatea practică a creării unei uniuni monetare așa cum propunea planul Barre.
Acest raport numit raportul Werner după numele șefului acestui grup de experți a recomandat în final creerea unei monede unice comune precedată de fixarea unei parități totale și irevocabile dintre monede precum și liberalizarea mișcărilor de capital între țările componente. Suspendarea de către administrația președintelui american Nixon la 15 august 1971 a convertibilității în aur a monedei americane a creat o instabilitate care a deturnat o vreme eforturile de unificare monetară autoritățile fiind preocupate să mențină sistemul monetar stabil.
Acordul de la Washington, prin care marjele de fluctuare ale monedelor s-au modificat de la +/- 1% la +/- 2.5%, n-a asigurat decât o stabilitate limitată a ratelor de schimb. Începând cu aprilie 1972 Consiliul de miniștri al CEE decide reducerea marjelor de fluctuație la jumătate față de ce se autorizase în 1971 și a fost pus în aplicare așa numitul „șarpe monetar”. Denumirea a fost dată de imaginea evoluției cursului monedelor europene ce desenau în evoluția lor o linie ondulată care se încadrează într-un tunel ce reprezinta marjele de fluctuație autorizate de sistemul monetar internațional în care cele șase state fondatoare ale Comunității Economice Europene și ulterior și Danemarca și Marea Britanie păstrau între ele o marjă de +/- 2.5% având drept referință dolarul american. Sistemul “șarpelui monetar” a funcționat cu dificultate iar în perioada cât a funcționat au fost puse în aplicare două tipuri ale acestui sistem. Între 24 aprile 1972 și 11 martie a funcționat așa numitul “șarpe în tunel” caracterizat printr-o dublă limitare a fluctuațiilor cursurilor de schimb atât în raport cu dolarul cât și între monedele europene. Băncile centrale ale statelor erau silite să intervină concentrat atunci când se depășeau limitele benzii de fluctuație. Perioada dintre 1973 și 1979 este denumită perioada „șarpele fără tunel”. Deținătorii de dolari au căutat să se debaraseze de aceștia pentru a cumpăra aur pe piața liberă de la Londra. De aceea statele europene au încercat să mențină doar marjele dintre ele eliminând obligația de a susține necondiționat cursul dolarului. Sistemul a fost supus la multiple presiuni pe piață și astfel a fost părăsit de mai multe state pe rând. În iunie 1972 lira sterlină abandonează mecanismul deoarece Marea Britanie n-a reușit să mențină cursul în condițiile riscului de a epuiza rezervele de schimb. La fel procedează și Danemarca cu coroana daneză însă revine la sfârșitul anului 1972. Lira italiană iese definitiv din sistem Italia folosind frecvent devalorizarea monedei ca metodă de stimulare a economiei și reducere a deficitelor pe fondul unei vieți politice instabile cronic. Francul francez se retrage în ianuarie 1974 și revine în iulie 1975. Nici monedele care au rămas în sistem nu au fost scutite de probleme. Marca germană s-a reevaluat de 4 ori, guldenul olandez de 2 ori iar francul belgian o dată. Starea de stagnare generală a procesului de integrare europeană manifestată la sfârșitul anilor '70 a fost cunoscută ca perioada de "euroscleroză".
Pe acest fundal de stagnare, reluarea procesului de integrare monetară a fost considerată de către autoritățile politice marcante ale Europei de Vest din acea perioadă în principal de cancelarul german Helmuth Schmidt și de președintele francez Valerie Giscard D'Estaing, ca fiind necesară pentru ieșirea din impas. Experiența „șarpelui monetar” convinge guvernele europene asupra drumului de urmat. De aceea în ședința Consiliului European de la Bremen din 6-7 iulie 1978 se definește ideea unui mou sistem monetar european și imediat în același an în cadrul ședinței Consiliului European de la Bruxelles din 4-5 decembrie 1978 se adoptă creearea Sistemului Monetar European (SME) cu punere în aplicare din 12 martie 1979. La Sistemul Monetar European au aderat Germania, Franța, Belgia, Olanda, Luxemburg, Italia și ulterior Marea Britanie. Funcționarea SME s-a bazat pe o monedă de referință sau mai bine spus o unitate de calcul denumită ECU (European Currency Unit) ce era de fapt un „coș monetar” format din monedele tuturor statelor participante la sistem cu o pondere determinată de Produsul Intern Brut (PIB) și de volumul schimburilor comerciale. ECU se calcula zilnic iar denumirea avea și o conotație în franceza veche a unei monede de mult disparută ècu însemnând scud sau scudo în italiană. Scopul inițial căruia ECU îi fusese destinat a fost acela de a putea exprima valoric ajutoarele acordate țărilor din ACP (Africa, Caraibe, Pacific). În cadrul SME, ECU avea un rol multiplu:
activ de rezervă (statele membre depuneau la FECOM – Fondul European de Cooperare Monetara 20% din rezervele lor în aur și dolari USD contra ECU);
bază de calcul pentru indicatorul de divergență a carui funcție era de a se putea determina dacă una dintre monedele participante devenea "divergentă", caz în care autoritățile monetare din țara respectivă trebuiau să ia măsuri (nespecificate cu precizie, însă);
instrument de exprimare a operatiunilor de creditare a statelor membre.
Cu ajutorul Ecu se aplica practic mecanismul ratelor de schimb (o continuare a „șarpelui monetar”). Deasemenea SME avea și rol de creditare între statele membre.
Deși englezul Roy Jenkins a avut inițiativa de a relansa proiectul uniunii monetare până la urmă Marea Britanie s-a abținut să mai participe în coșul ECU. SME a funcționat bine și a asigurat țărilor CEE o mai mare stabilitate monetară. Rolul ECU s-a afirmat pe plan european, mai ales de la hotărârea luată în aprilie 1985 la Palermo de către Consiliul de Miniștri ai Finanțelor de a autoriza băncile centrale europene să schimbe ECU pe dolari prin intermediul Fondului European de Cooperare Monetară. În acest context Europa a devenit mai pregatită, o dată cu evenimentele petrecute la sfârșitul anilor 80 să treacă la pragul superior al unificării europene. Un rol esențial în acestă direcție l-a jucat președintele Comisiei Europene de la acea vreme, Jacques Delors. Raportul Delors prevedea realizarea unei „uniuni economice și monetare”, ca o continuare firească a împlinirii „Pieței Unice”, în trei etape. Pe baza acestui Raport, se stabilea că prima etapa să înceapa la data de 1 iulie 1990, fapt ce coincidea cu liberalizarea completă a mișcării capitalurilor. A doua fază era crearea unei Uniuni Economice și Monetare, în care se prevedea crearea unui Institut Monetar European. Cea de-a treia fază urma sa coincidă cu introducerea monedei unice și realizarea stadiului de Uniune Economica și Monetara (UEM).
Context istoric al apariției Uniunii Europene și a Uniunii Economice și monetare
În 1989 oarecum pe neașteptate, regimurile comuniste din estul Europei se destramă unul după altul. Consecințele izolării economice ce determinaseră rămânerea în urmă, cheltuielile cu războiul din Afganistan și o scădere neașteptată a prețului petrolului au adus Uniunea Sovietică în pragul colapsului economic. De aceea noul secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice Mihail Gorbaciov inițiază o politică de deschidere și democratizare cu scopul de a revitaliza societățile sclerozate comuniste. În paralel are loc o detensionare a relațiilor politice cu Statele Unite ale Americii. Retragerea din Afganistan din februarie 1989 declanșează reacții în lanț care duc la căderea regimurilor comuniste din toate statele satelite în revoluții mai relaxate sau mai intense ajungându-se în cazul României la varsări de sânge. În 1990 se continuă valul schimbărilor și practic Uniunea Sovietică se desface în statele unionale componente care devin independente iar Germania profită de momentul istoric și realizează unificarea între Germania de Vest – Republica Federală Germană membră a familiei europene și Republica Democrată Germană – RDG care fusese stat comunist. În aprilie 1990, cancelarul Germaniei Federale, Helmuth Kohl și președintele Franței, François Mitterand .și-au propus să relanseze construcția Europei comunitare de manieră a transforma ansamblul relațiilor dintre statele membre într-o veritabilă Uniune Europeană. La originea propunerii se află căderea Berlinului, în noiembrie 1989 și disoluția accelerată a prezenței sovietice în Europa de Est. Pentru Comunitatea Economică Europeană apărea o nouă problemă, a atitudinii Europei Occidentale față de țările est-europene, care exprimau voința de apropiere de statele comunitare. Europa celor 12 state membre trebuia să răspundă la întrebarea dacă era necesară lărgirea Comunității cu noi membrii sau dacă se impunea înghețarea procesului. Acestei probleme trebuia să răspundă, în primul rând inițiatorii procesului construcției europene: Franța și Germania prin François Mitterand și Helmuth Kohl. Ambii se vor pronunța pentru continuarea procesului construcției europene prin extinderea către Est. Decizia va fi completată cu ideea integrării acestor țări în uniunea economică și monetară, ca o perspectivă complementară de adâncire a construcției europene. Declarația franco-germană din aprilie 1990 a fost urmată de două conferințe interguvernamentale ale căror lucrări se vor desfășura la Roma din 15 decembrie 1990. Una avea ca obiectiv uniunea politică în timp ce a doua aborda uniunea economică și monetară. Uniunea economică și monetară beneficia de o adevărată „istorie” datorită experienței SME și de lucrările Comitetului Delors. Cele două Conferințe și-au terminat lucrările în decembrie 1991. Activitatea lor a fost grupată într-un document cunoscut sub numele de Proiect al Tratatului de Uniune Europeană sau Acordul de la Maastricht.
Tratatul de la Maastricht și Uniunea Economică și Monetară
Tratatul de la Maastricht este structurat pe trei piloni :
Primul pilon se referă la realizarea uniunii economice și monetare;
Al doilea pilon are în vedere politica externă și securitatea comună;
Al treilea pilon urmărește politica de cooperare în afacerile interne și de justiție.
Prima problemă are în vedere integrarea comunitară, în timp ce celelalte două vizează mecanismele integrării, care sunt în special de natură guvernamentală.
Uniunea economică și monetară își propunea să creeze o piață unică care să asigure aprovizionarea a peste trei sute de milioane de oameni. Realizarea Uniunii Economice și Monetare nu a constituit un scop în sine, ci doar mijlocul de a genera efecte benefice în plan economic și financiar. Obiectivul UEM era acela de a determina cele douăsprezece state membre să introducă moneda unică, emisă de o bancă centrală europeană. Crearea unui spațiu comun monetar care să își extindă efectele benefice asupra creșterii economice, a locurilor de muncă și a prețurilor, presupune armonizarea economiilor țărilor membre. ECU, moneda unei uniuni economice numărând aproape 400 milioane persoane, trebuia să joace un rol important în sistemul monetar internațional tripolar ECU – YEN – Dolar, să contribuie la disciplinarea piețelor de schimb. Prin trecerea la o monedă unică, dispare definitiv incertitudinea legată de evoluțiile cursurilor de schimb ale monedelor naționale din interiorul Uniunii Europene. Această incertitudine putea transmite semnale eronate care puteau influența deciziile investiționale ale agenților economici. Un climat de siguranță are, de asemenea, efecte benefice în sensul reducerii costului capitalului (prin reducerea primelor de risc). Chiar dacă o anumită stabilitate a cursurilor de schimb fusese obtinută prin intermediul mecanismului de cursuri fluctuante în cadrul unor marje foarte înguste(mecanism pus la punct în cadrul Sistemului Monetar European-SME), caracterul irevocabil al unei monede unice conferă agenților economici o siguranță incomparabil superioară. Sunt astfel eliminate orice posibilități de manifestare a speculațiilor valutare, care pot determina devieri serioase ale cursurilor de schimb de la nivelurile justificabile de fundamentele macroeconomice. Trecerea la o moneda unică avea deasemenea în vedere și economisirea unor importante sume platite cu titlu de comisioane bancare pentru efectuarea conversiei dintr-o monedă în alta.
Pentru atingerea acestui obiectiv Tratatul de la Maastricht a prevăzut câteva etape pentru transferul suveranității în materie monetară. Tratatul de la Maastricht introduce o distincție clară între politica economică și cea monetară. S-a stabilit, însă, o anumită convergență a lor, legată de obiectivele urmărite, avându-se în vedere că uniunea monetară trebuia să se bazeze pe coerență în dezvoltarea economică și pe un anumit grad de coordonare a politicilor economice ale statelor membre.
Politica economică presupune următoarele direcții:
coordonarea politicilor economice de către Consiliu; Consiliul adoptă recomandări care fixează orientările politicilor economice ale statelor membre; Consiliul supraveghea, pe baza rapoartelor prezentate, evoluția economică din fiecare dintre statele membre și Comunitare, procedând la evaluarea de ansamblu a acestor politici.
reglementează aspectele financiare și bugetare ale politicii economice a Uniunii Europene. Statelor membre li se recomanda să evite deficitele publice excesive, în acest scop era instituit un sistem de supraveghere de către Comisie a evoluției bugetare și a datoriei publice în statele comunitare pentru a elimina erorile apărute. Politica economică comunitară dispunea și de pârghii de constrângere, cum ar fi : statului membru aflat într-o asemenea situație i se putea solicita publicarea de informații suplimentare înainte de emiterea de titluri și obligațiuni; să invite Banca Europeană de Investiții să-și revadă politica de împrumuturi în cazul statului în cauză; să impună amenzi până la o mărime acceptabilă.
În vederea realizării obiectivului monedei unice europene a luat ființă Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Acesta conduce operațiunile de schimb ale statelor membre și promovează buna funcționare a sistemelor de plăți. SEBC este format din Banca Centrală Europeană, (BCE) care dispune de personalitate juridică și din băncile centrale naționale. BCE trebuie să fie consultată în legătură cu orice act comunitar în domeniul său de competență. Este singura abilitată să autorizeze emiterea de bilete de bancă în cadrul Comunității. Ea are putere decizională. SEBC la recomandarea Consiliului poate decide poziția pe care o ocupă Uniunea în raport cu alte organisme internaționale, în probleme monetare și reprezentarea sa, sub rezerva apărării intereselor comunitare și a statelor membre.
Pentru buna funcționare a pieței interne s-a constituit Comitetul monetar cu caracter consultativ. Printre atribuțiile lui se numără: urmărirea situației financiare și monetare a statelor membre și a Comunității, a regimului de plăți din statele membre, formularea de avize, examinarea cel puțin odată pe an a circulației capitalurilor și libertății plăților etc.
S-a apreciat ca realizarea Uniunii Economice și Monetare (UEM) este de natură să creeze un mediu economic fără precedent în istorie. Uniunea Europeană devine un spațiu economic cu o singură monedă și o singură piață internă – inclusiv o piață de capital – absolut libere. Un asemenea grad de interdependență între economiile naționale coexistă însă cu menținerea unei largi independențe în formularea politicii economice a fiecarei țări membre, cu deosebire în domeniul fiscal.
Această combinație între integrare și independență reclamă atingerea prealabilă a unui grad ridicat de convergență între economiile ce se integrează în UEM, atât în ce priveste situația indicatorilor macroeconomici, cât și sub aspectul promovării unor politici fiscal-bugetare nationale compatibile între ele și supuse unor discipline comune.
Cu alte cuvine, înainte de a intra în UEM, economiile naționale trebuie să fie pregătite spre a face față tuturor exigențelor sale. Aceasta pregătire urmează să fie apreciată în funcție de o serie de criterii (numite "criterii de convergență"). Principala rațiune de existență a acestor criterii o constituie evitarea posibilității ca Uniunea Economica si Monetara să fie destabilizată, ca urmare a admiterii premature a unei țări ale cărei fundamente economice nu sunt încă compatibile cu o moneda stabilă.
Tratatul asupra Uniunii Europene a stabilit urmatoarele "criterii de convergență":
a. Deficitul bugetar să nu depasească 3 % din Produsul Intern Brut (PIB);
b. Datoria publică să nu depășească 60 % din PIB;
c. Rata inflației să nu depașească cu mai mult de 1,5 % media ratelor inflației a celor trei membri Uniunii Europene cu cea mai mică inflație;
d. Dobânda pe termen lung să nu depășească cu mai mult de 2 % media dobânzilor corespunzatoare înregistrate în cele trei țări cu cea mai redusa rată;
e. Moneda națională să fie integrată în Sistemul Monetar European și să fi ramas timp de cel puțin 2 ani în limitele marjelor de fluctuație ale acestuia.
Toate aceste criterii urmaresc garantarea echilibrelor și asigurarea stabilității monedei unice și reprezintă faza finală a Uniunii Economice și Monetare. Pentru a le respecta, statele membre sunt nevoite să promoveze o disciplină financiară fermă și să procedeze, dacă este nevoie la reduceri bugetare drastice sau la orice alte politici menite să mențină indicatori economici în intervalul stabilit.
Evaluarea criteriilor de convergență nu s-a bazat totuși pe un set rigid de condiții. De altfel, însăși formularea acestor criterii este facută de o asemenea manieră încât o anumită flexibilitate este posibilă, atunci când credibilitatea măsurilor de convergență întreprinse de statul în cauză este apreciată pozitiv. Astfel, un deficit bugetar, chiar excesiv în raport cu procentul de 3 % din PIB, poate fi acceptabil dacă el "s-a diminuat în mod substanțial și continuu și a atins un nivel apropiat de cel de referință". De asemenea, o datorie publică echivalentă cu peste 60 % din PIB nu interzice accesul la UEM dacă ea "se diminuează în mod suficient, apropiindu-se de nivelul de referință într-un ritm satisfăcător". Belgia și Italia au avut o datorie publică echivalentă cu 129 % din PIB.
Realizarea UEM s-a efectuat în trei etape în perioada 1 iulie 1990– 1 ianuarie 1999.
În prima etapă s-a realizat liberalizarea mișcării capitalurilor și suspendarea controlului schimburilor. A început la 1 iulie 1990 și s-a încheiat la 31 decembrie 1993. În materie economică, ea prevedea creșterea puternică a fondurilor structurale și asigurarea unui program de convergență economică și monetară care să permită apropierea statelor membre între ele.
A doua etapă, a început după 1 iulie 1994, când a fost înființat Institutul Monetar European, compus din băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Institutul era însărcinat să armonizeze politicile economice ale statelor membre să supravegheze SME. El avea misiunea de a pregăti cea de-a treia fază UEM, prin elaborarea procedurilor și pregătirea instrumentelor necesare aplicării politicii monetare unice. IME trebuia să pregătească, din punct de vedere logistic și organizațional, cea de-a treia fază a UEM. În această fază trebuia realizată convergența economiilor statelor comunitare. Începutul celei de-a treia etape era strâns legat de reușita acestei convergențe.
A treia fază trebuia să aducă integrarea economică caracterizată prin afirmarea lui ECU ca o monedă unică europeană, emisă de către o bancă centrală europeană, independentă de guvernele statelor membre. Etapa a treia trebuia să înceapă în anul 1997, dar s-a stabilit un termen nou – 1 ianuarie 1999. La 2 mai 1998 în cadrul unei reuniuni la nivel înalt a 11 state din țările care au convenit sau au îndeplinit condițiile economice de performanță, s-a hotărât lansarea oficială a lui EURO, moneda unică europeană.
Perioada de stagnare economica și șomaj în creștere, traversată de economiile europene a afectat capacitatea lor de a menține stricta disciplină bugetară impusă situației finanțelor publice. Trebuie însă menționat că un "derapaj" bugetar nu exclude automat statul în cauză de la intrarea în Uniunea Europeană, cu condiția ca această evoluție să fie strict temporară și determinată de o conjunctură nefavorabilă. Mai importante decât "fotografierea" rezultatelor dintr-un singur an, sunt tendințele care pot fi depistate în evoluția acestor indicatori și credibilitatea programelor de măsuri adoptate în țările candidate în vederea respectării condițiilor de admisibilitate. Judecând lucrurile prin aceasta analiză dinamică, Comisia Europeană considera, în noiembrie 1985, că doar 8 state membre aveau perspectiva de a îndeplini criteriile de convergență înaintea lansării fazei finale de construire a UEM.
Moneda unică europeană
La reuniunea Consiliului European de la Madrid din luna decembrie 1995, șefii statelor europene au stabilit denumirea noii monede: euro. Alte propuneri au fost respinse din cauza conotațiilor naționale. Printre aceste propuneri s-au numărat „ducat”, „ecu”, „florin”, „franc” sau cea de utilizare a euro ca prefix la valute existente (de exemplu „euromarca”). S-a căzut de acord ca denumirea monedei să fie aceeași în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene (UE), ținând seama de alfabetele diferite, și să fie ușor de pronunțat. În primul rând, denumirea trebuia să fie simplă și reprezentativă pentru Europa. Moneda trebuia să fie reprezentată și de un simbol. La fel ca și denumirea, simbolul trebuia să fie clar asociat Europei, ușor de scris și atractiv. O listă incluzând treizeci de posibilități "întocmită de angajați ai Comisiei Europene" a fost redusă la zece în momentul în care a intrat în dezbaterea publică. Din această listă redusă au rămas două simboluri, iar alegerea finală a revenit președintelui de atunci al Comisiei, Jacques Santer, și comisarului pentru afaceri economice și financiare, YvesThibault de Silguy. Germain Pirlot, un belgian ce avea ca hobby esperanto(limbă artificială creată din toate limbile), fost profesor de istorie franceză este creditat cu numirea noii monede prin trimiterea unei scrisori președintelui de atunci al Comisiei Europene, Jacques Santer , sugerând numele "euro" la 04 august 1995. Simbolul euro a fost inspirat de litera grecească epsilon, ca o reflectare a faptului că Grecia este leagănul civilizației europene. „E“ este, desigur, și prima literă din cuvântul „Europa“. Cele două linii orizontale paralele puternic marcate intenționează să simbolizeze stabilitatea valutei. Abrevierea oficială a euro, EUR, a fost înregistrată la Organizația Internațională pentru Standardizare (ISO).
Prima examinare oficială a măsurii în care membrii Uniunii Europene îndeplinesc criteriile de convergență s-a facut în 1996. Majoritatea statelor membre nu corespondeau în totalitate acestor criterii, ceea ce a determinat amânarea intrării în ultima faza a UEM până la începutul anului 1999. Pentru a determina care tari satisfac conditiile intrarii în UEM, o a doua evaluare formală a avut loc în 1998.
Moneda unică europeană – euro – a fost creată la data de 1 ianuarie 1999, dar a rămas o monedă „virtuală”, utilizată în principal de bănci și de piețele financiare în cei trei ani care au urmat. Pentru majoritatea populației, euro nu a devenit o monedă „reală”, vizibilă și tangibilă înainte de 1 ianuarie 2002, dată care a marcat începutul procesului de introducere a bancnotelor și monedelor euro. În prezent, acestea sunt o realitate cotidiană pentru mai mult de 300 de milioane de locuitori ai Europei. Au existat numeroase provocări, precum și dificultăți și riscuri, pe care le-au avut de înfruntat Banca Centrală Europeană (BCE), băncile centrale și guvernele statelor membre ale zonei euro, Comisia Europeană, imprimeriile, monetăriile, precum și angajații din multe alte domenii, în special bănci și magazine. Alegerea datei de 1 ianuarie 2002 prezenta atât avantaje, cât și dezavantaje. Perioada de vârf în utilizarea bancnotelor este sfârșitul de an, când circulația acestora este cu aproximativ 10% peste medie datorită sărbătorilor de iarnă, iar primele zile ale lunii ianuarie reprezintă, de obicei, o perioadă de reduceri de sezon și inventar pentru comerțul cu amănuntul. Au fost luate în considerare și alte date, însă în final s-a convenit că data de 1 ianuarie 2002 este cea optimă, aceasta marcând începutul anului calendaristic și fiind așteptată de administrațiile publice naționale. Reuniunea Consiliului European de la Madrid a stabilit, de asemenea, ca euro să circule în paralel cu monedele naționale pe o perioadă de maximum șase luni, în pofida faptului că ulterior au existat dezbateri cu privire la argumentele pro și contra reducerii acestei perioade. O perioadă mai scurtă de circulație în paralel ar fi redus costurile procesării simultane a două valute de către bănci, comercianții cu amănuntul și populație, în timp ce o perioadă mai lungă ar fi facilitat adaptarea distribuitoarelor automate. În cele din urmă, s-a ajuns la un compromis, prin decizia de a reduce perioada de tranziție. În luna noiembrie 1999, Ecofin a hotărât ca perioada de circulație în paralel să dureze între patru săptămâni și două luni. Băncile erau autorizate să preschimbe moneda națională și după expirarea acestei perioade, monedele naționale pierzându-și puterea circulatorie.
Cea de a treia etapă a fost declanșată la 1 ianuarie 1999 deși Tratatul de la Maastricht stabilise data de 1 ianuarie 1997 pentru trecerea la moneda unică, însă această dată trebuia respectată numai dacă majoritatea statelor îndeplineau criteriile de convergență. În caz contrar aceasta urma sa se petreaca, în mod automat, la 1 ianuarie 1999 doar pentru acele state care îndeplineau respectivele criterii. Consiliul European extraordinar din 3 mai 1998 a stabilit lista tarilor admisibile în faza a III-a a UEM. Situatia statelor membre era urmatoarea:
11 state îndeplineau criteriile;
Grecia, care, în 1998, nu îndeplinea condițiile, a recuperat întârzierea și a prins din urmă grupul "celor 11" în 2001;
Danemarca, Marea Britanie si Suedia au refuzat sa participe la moneda unica.
Cea de a treia faza a UEM se defineste prin doua elemente:
A instaurat o moneda unica: EURO. Aceasta devine moneda statelor participante si înlocuieste ECU în cadrul comunitar. Un EURO a devenit echivalentul a 6,55957 Franci francezi.
Bancnotele si monedele, în EURO si eurocenti au fost puse în circulatie la 1 ianuarie 2002 si au înlocuit monedele nationale ale tarilor respective.
A creat un Sistem European al Bancilor Centrale (SEBC) format din Banca Centrala Europeana, care înlocuieste Institutul Monetar European, si bancile centrale nationale.
În vederea asigurarii stabilitatii EURO, Consiliul poate sa pronunte amenzi statelor care nu respecta disciplina bugetara, adica au deficite publice excesive. În acelasi timp, statele membre care întâmpina dificultati sau amenintari grave în balanta de plati curente sau în miscarea capitalurilor le pot fi acordate împrumuturi.
Cea de-a treia faza a UEM avea ca obiectiv si crearea sistemului de plati TARGET (TransEuropean Automated Real-time Gross settlement Express Transfer).
Sistemul Monetar European
Instituțiile comunitare care au dreptul de a interveni în cadrul Uniunii Economice Monetare sunt Consiliul European și Consiliul de Miniștri.
Consiliul European:
– Decide asupra listei țărilor care îndeplinesc criteriile de convergență și pot trece la EURO;
– Fixează marile orientari ale UEM;
– Numește pe președintele și directorul Băncii Centrale Europene.
Consiliul de Miniștri:
– Asigură coordonarea politicilor economice și monetare ale statelor participante;
– Fixează ratele de schimb definitive;
– Adresează recomandari statelor membre și poate adopta amenzi în cazul nerespectării disciplinei bugetare.
Tratatul de la Maastricht a statuat și crearea unor instituții proprii ale UEM si anume:
– Institutul Monetar European si Comitetul Monetar (pentru etapa a II-a);
– Banca Centrala Europeana si Comitetul Economic si Financiar pentru faza finală a UEM.
Banca Centrala Europeană are, începând cu 1 iunie 1998, sediul la Frankfurt. Aceasta are misiunea de a defini și pune în aplicare politica monetara a Comunității, urmarind totodata stabilitatea preturilor.
BCE îndeplinește urmatoarele atribuții:
– Conduce operațiunile de schimb și gestionează rezervele de schimb, autorizează emiterea biletelor la bancă și a monedelor în EURO;
– Exercită puterea de control asupra bancilor centrale nationale;
– Asigură colectarea de informații statistice;
– Are dreptul de a aplica sancțiuni întreprinderilor care nu-și respectă obligațiile decurgând din reglementările si hotarârile Bancii.
Comitetul Economic și Financiar este compus din câte maximum două persoane desemnate de statele membre, Comisia Europeană și Banca Centrală Europeană.
Acesta are ca misiune să urmarească situația economica și financiară a statelor membre și a Uniunii Europene. Contribuie, totodată, la pregatirea lucrărilor Consiliului de Miniștri prin elaborarea avizelor ce-i sunt cerute și recomandările furnizate în domeniul său de competență.
Principalele componente ale UEM
a. Autoritatea monetară unică
Obiectivul principal al autorității monetare – Banca Centrală Europeană -, stabilit prin Tratatul de la Maastricht, este asigurarea stabilității prețurilor. În acest scop, este garantată deplina ei independență față de instituțiile și organismele comunitare, ca și față de orice guvern sau altă instituție națională. Banca Centrală Europeană împreuna cu băncile centrale participante compun "Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Termenul "Eurosistem" face referire la sistemul alcatuit din Banca centrală Europeană și băncile centrale ale statelor care au aderat la zona euro.
Politica monetară curentă este pusă în aplicare de Consiliul Executiv compus din 6 persoane independente (un președinte, un vicepreședinte si patru membri), numite de Consiliul European pentru un mandat (nereînnoibil) de 8 ani. Membrii Consiliului Executive sunt aleși dintre personalitațile recunoscute în domeniul financiar-bancar.
Strategia monetară de ansamblu este formulată de Consiliul Guvernatorilor, compus din membrii Consiliului Executiv și din guvernatorii băncilor centrale din tarile participante la UEM. Mandatul membrilor Consiliului Guvernatorilor este de minimum 5 ani, ceea ce presupune ca, în țările unde guvernatorul băncii centrale este numit pentru o perioada mai scurtă, reglementarile respective trebuie modificate.
Deciziile Consiliului Guvernatorilor sunt luate, în majoritatea cazurilor, prin majoritatea simplă a membrilor săi.
Consiliul Guvernator se întrunește, în mod regulat, de două ori în fiecare luna, la sediul BCE din Frankfurt. În prima întrunire a lunii se iau decizii în ceea ce privește rata dobânzii de referință pentru zona euro, decizii ce sunt explicate într-o conferință de presă de către conducerea BCE. În cea de-a doua întrunire lunară, membrii Consiliului Guvernator au pe agenda de lucru probleme referitoare la: sistemele de plăti, stabilitatea financiară, statistica, etc..
Consiliul General reuneste președintele si vicepreședintele Consiliului Executiv și pe cei 25 de guvernatori ai băncilor naționale din statele membre ale Uniunii Europene, participante, sau nu, la zona euro.
Banca Centrală Europeană nu are dreptul să crediteze autoritățile publice, fie ele comunitare, naționale sau regionale.
b. Politica cursului de schimb.
Aceasta este determinată de Consiliul UE, dar cu consultarea Băncii Centrale Europene. Atribuțiile Consiliului în acest domeniu se referă, în principal, la încheierea de acorduri privind eventualele sisteme ce leagă moneda comună de monedele terțe. Încheierea unor asemenea acorduri necesită întrunirea votului unanim al Consiliului, dar pentru modificarea ulterioară a parităților dintre moneda comună și cele terțe este suficientă majoritatea calificată.
c. Rolul de reglementare și supraveghere a sistemului bancar.
Atribuțiile specifice în materie ale Băncii Centrale Europene sunt definite de Consiliul UE, prin decizii unanime pe baza propunerilor formulate de Comisia Europeană. Bancile centrale naționale continuă să dețină prerogative importante în materie de reglementare și de aplicare a normelor prudențiale.
Faptul că, în domeniile susmenționate, BCE împarte responsabilitățile cu alte entități are unele influente și asupra politicii monetare promovate de aceasta. Astfel:
– Politica monetară promovată de BCE trebuie sa fie compatibilă cu mentinerea parității la care moneda unică este legată de monedele terțe;
– Atribuțiile legate de asigurarea sănătății sistemului bancar pot uneori să slabeasca caracterul antiinflaționist al politicii monetare (de exemplu, practicarea unor dobânzi înalte poate antrena, în anumite circumstanțe, reducerea calității portofoliilor băncilor comerciale, în masura în care clienții acestora întâmpină dificultăți în rambursarea creditelor primite).
Desi participarea la UEM antrenează automat dispariția posibilității de a monetiza deficitele bugetare (finanțarea lor prin emisiunile de monedă de catre bancă centrală, cu cert impact inflaționist), instrumentele politicii fiscale vor ramâne aproape în întregime naționale. Frontierele naționale vor continua să determine limitele geografice în care sunt percepute impozite diferite și se produce cea mai mare parte a cheltuielilor bugetare.
Din aceste motive, o uniune monetara stabilă reclama o coordonare strânsa între politicile fiscale naționale și o restrângere a deficitelor și a datoriei sectorului public.
Comprimarea, în limitele definite prin criteriile relevante de convergență, a deficitelor bugetare și a datoriei publice este absolut crucială în contextul unei Uniuni Europene Monetare.
O reducere substanțială a deficitelor publice după intrarea în UEM devine potențial periculoasă deoarece diminuarea datoriei publice în termeni reali prin creșterea inflației nu mai este posibilă, lasând ca singură alternativă sporirea impozitelor aplicate asupra factorilor de producție (munca și capitalul) cu consecința migrării acestora în alte state ale UE, cu regimuri fiscale mai atractive.
Deși pietele financiare impun o anumită disciplină asupra finanțelor publice (prin adaugarea unor "prime de risc" dobânzilor la creditele acordate autorităților publice care depășesc un anumit grad, considerat suportabil, de îndatorare), ele tind să reacționeze prea târziu, și atunci când o fac generează mișcari de panică. O eventuala criză financiară de proportii în care s-ar putea afla o tară participanta la UEM ar antrena așadar un cost excesiv al capitalului pentru toate celelalte țări membre, care s-ar gasi astfel obligate sa suporte o parte din costul unei politici fiscale imprudente a uneia singure.
Pentru a preveni apariția unor astfel de situații, îndeplinirea criteriilor de convergență este necesară, dar nu și suficientă. Disciplina fiscală trebuie menținuta și în perioada functionarii UEM, atât prin coordonarea politicilor fiscale naționale, cât și – dacă este cazul – prin penalizarea statelor care au tendința de a promova politici fiscale prea expansioniste. Consiliul UE este împuternicit să avertizeze din timp țările care se îndepartează de la disciplina bugetara și să aplice sancțiuni, a căror severitate este modulată în funcție de gravitatea situației:
– Interzicerea accesului la credite din partea Băncii Europene de Investiții;
– Instituirea unui depozit obligatoriu, nepurtator de dobândă, de catre statul în cauză, până la corectarea problemei;
– Aplicarea de amenzi.
Coordonarea politicilor fiscale naționale nu este necesară doar în scopul de a evita apariția unor situații de criză. Ea este cel mai bun mijloc de a optimiza constituirea și utilizarea resurselor bugetare naționale.
Într-adevar, în contextul liberei circulatii a factorilor de productie, acestia se orienteaza în functie de activitatea regimurilor fiscale nationale.
Capitolul II MONEDA UNICĂ EUROPEANĂ FUNCȚIE ȘI PERSPECTIVE
2.1. Funcțiile monedei
Apariția monedei este rezultatul dezvoltării producției și schimbului, cu care a evoluat
paralel și neîntrerupt. Moneda a intrat în existența socială ca element de legătură între om și viața
sa economică și, totodată, ca expresie generalizată a activității practice. De peste treizeci
de secole de activitate și experiență monetară, de cercetări și vicisitudini ample, acest
instrument simplu și omniprezent, banii, pare a se menține încă enigmatic, incert și rebel.
Mai mult decât prin aspectele sale extrem de diverse, banii se definesc prin funcțiile
lor. Indiferent, însă, de accepțiunea dată monedei, bani -marfă sau bani-semn, există o
apreciere generală potrivit căreia ei îndeplinesc mai multe funcții, accentul fiind pus potrivit
epocilor și școlilor dominante, pe una dintre ele.
Cele mai importante funcții sau atribute ale banilor sunt următoarele15:
banii – instrument unic al tranzacțiilor (intermediar al schimburilor, mijloc de
schimb și plată);
banii – etalon al valorii;
banii – rezervă a valorii (mijloc de tezaurizare);
banii – unitate de cont
banii – standard al plăților amânate
Primele 3 funcții sunt considerate funcții principale iar următoarele două sunt considerate funcții derivate.
Banii – instrument unic al tranzacțiilor
Într-o economie de schimb, banii sunt instrumentul unic al tranzacțiilor. Ei servesc
drept contrapartidă între oferta și cererea tuturor bunurilor și serviciilor, pe toate piețele.
Această funcție a banilor poate fi analizată fie insistând asupra caracterului universal,
ca instrument al tranzacțiilor, fie dezvoltând rolul finanțator al monedei, pentru că ea
reprezintă singurul mijloc de a cumpăra bunuri și servicii. Referitor la primul aspect, o
tranzacție poate avea loc și fără monedă, dar existența ei ușurează realizarea schimbului
de bunuri și servicii. Este știut faptul că, într-o economie de troc bunurile se schimbă contra
altor bunuri. Realizarea trocului înseamnă să găsim pe cineva care dorește bunurile și
serviciile pe care noi le oferim și, în același timp, să poată oferi, la rândul său, bunuri și
servicii pe care dorim să le obținem la schimb.
Banii – etalon al valorii
În această funcție, moneda măsoară valoarea bunurilor și serviciilor tranzacționale.
Întrucât valoarea bunurilor comercializate se exprimă totdeauna prin monedă, aceasta se
interpune între ele, permițând compararea lor. De altfel, calitățile sale fac din monedă un
numitor comun între bunuri eterogene, acestea fiind grupate valoric pe baza unui etalon
unic. Funcția de etalon a monedei este prima care se manifestă, deoarece o referire unică
devine necesară o dată cu sporirea și diversificarea bunurilor și serviciilor schimbabile. Ca
orice etalon, moneda este invariabilă, singură puterea ei de cumpărare fluctuează,
respectiv scade în perioada de creștere a prețurilor și invers. Deci, invariabilitatea monedei în calitate de etalon este o condiție necesară pentru asigurarea unui schimb de echivalente pe piață. Însă spre deosebire de alte forme de etalon (kg, metrul, minutul), moneda ca etalon al valorii prezintă și o anumită caracteristică, și anume inconstanța. Aceasta poate varia de-a lungul unei perioade de timp. În acest scop se utilizează puterea de cumpărare, aflată în raport invers proporțional cu modificarea prețurilor. Moneda reprezintă în această calitate o măsură comună pentru a calcula valorile, dar această măsură va trebui să fie totodată constantă și să se conformeze unor reguli stabilite.
În evoluția monedei, funcția de etalon a fost îndeplinită inițial de bunuri obișnuite,
apoi de metalele prețioase, de valute, pentru ca astăzi să funcționeze un nou tip de etalon
și anume cel bazat pe puterea de cumpărare. O economie modernă necesită comparații continue ale valorii, iar cumpărătorii trebuie să compare ofertele diferiților vânzători. Pentru a lua o decizie rațională, trebuie cunoscute raporturile în care fiecare marfă se schimbă pe alte mărfuri, lucrul posibil utilizând moneda ca etalon. De asemenea, etalonul de valoare permite realizarea unei imense economii de efort, simplificând considerabil gestiunea agenților economici. Să ne imaginăm conducerea unui sistem contabil în care intrările menționate în registre constau din cantitățile fizice a 1.000 de mărfuri. Încercarea de a stabili dacă se obține profit sau pierdere este imposibilă.
Banii – rezervă a valorii (mijloc de tezaurizare)
În economia monetară, agentul poate disocia schimbul în două operații diferite, care
intervin în două momente de timp diferite. Între două tranzacții, moneda servește ca rezervă
a puterii de cumpărare, fiind un instrument de tezaurizare, un instrument permanent de
rezervă a valorii. Totodată, ea face parte din patrimoniul oricărui agent economic, alături de alte active: a) active cvasimonetare (depozite la termen);
b) active financiare (acțiuni, obligațiuni etc.);
c) active reale (bunuri imobiliare etc.).
În raport cu aceste active, moneda efectivă prezintă trei diferențe:
un preț al tranzacției mult mai redus;
un randament nul;
o constantă a valorii sale nominale.
Avantajele și dezavantajele deținerii de monedă (active lichide) conduce pe
fiecare agent economic să-și stabilească preferința între toate activele ce constituie
patrimoniul său. Generalizând, moneda existentă în economie, la un moment dat nu reprezintă altceva decât suma activelor care servesc agenților economici ca rezervă a valorii, a puterii lor de cumpărare. Aceste sume se justifică prin nesincronizarea dintre încasări și plăți. Agentul primește moneda în schimbul unui bun și o păstrează în scopul cumpărării altor bunuri în viitor. Se poate, de asemenea, constitui o rezervă de monedă pentru cazul în care
acoperirea unor situații neprevăzute devine necesară, sau pentru motive de ordin
psihologic. Nesincronizarea dintre încasări și plăți și incertitudinea viitorului sunt, astfel, cauzele
esențiale ale constituirii rezervei monetare. Existența unui stoc de monedă la dispoziția
agenților economici nu se explică decât prin decizia lor de a stoca, deci printr-o alegere
economică rațional justificată. Aici putem face remarca că orice bun poate constitui o rezervă a puterii de cumpărare. Mai mult chiar, anumite bunuri conservă puterea de cumpărare, pe termen lung, mai bine decât moneda. Este adevărat că atunci când agenții acumulează bogății sub toate formele, ei acumulează o anumită capacitate de schimb. Totuși, așa cum am menționat mai sus, moneda se distinge de aceste bunuri prin aceea că ea este imediat disponibilă, fără cost de transformare și fără risc. Aceste costuri reprezintă cheltuieli suplimentare necesare pentru a schimba un bun cu altul. Cei care se decid să dețină un alt activ în rezervă trebuie să folosească moneda pentru a dobândi acel activ. Ulterior, dacă doresc să obțină mărfuri sau alte active în locul celui din rezervă, trebuie să-l schimbe în monedă. Ambele tranzacții, din monedă în active și din active din nou în monedă, implică un cost. Valoarea monedei fluctuează în raport cu prețul bunurilor și serviciilor. Drept urmare,
dacă cineva dorește un activ care să-i confere o putere de cumpărare stabilă, mai mult
asupra bunurilor decât asupra datoriilor, moneda nu reprezintă cu siguranță activul ideal.
Atâta timp cât mai mulți folosesc moneda pentru achiziția de bunuri, face ca aceasta să nu
reprezinte un activ de rezervă la fel de bun ca late active ale căror prețuri variază. Ea are
proprietatea de lichiditate care o califică a fi cel mai bun instrument de rezervă a puterii de
cumpărare imediate.
Deci, lichiditatea este cea care diferențiază moneda efectivă de alte active de
rezervă. În general, lichiditatea unui activ depinde de:
cât de ușor poate fi cumpărat sau vândut;
costul de cumpărare sau de vânzare al tranzacției;
previzibilitatea și stabilitatea prețului său.
Moneda, în sens restrâns, la unul din capetele scării lichidității are o lichiditate
perfectă. Către celălalt capăt al scării lichidității există active care necesită costuri mai mari
sau mai mici pentru a fi transformate în lichiditate. Se poate realiza o ierarhizare a activelor
în funcție de gradul lor de lichiditate.
Lichiditatea nu este singura superioritate a monedei în raport cu alte active sau
bunuri a căror valoare imediată se stabilește pe piață prin jocul cererii și ofertei. Moneda, a
cărei valoare se stabilește în afara pieței, conservă puterea de cumpărare pe termen scurt
mai bine decât un bun sau titlu care poate în orice moment să piardă din valoarea sa. În
concluzie, putem spune că moneda constituie cel mai bun instrument de conservare a
bogățiilor pe termen scurt, calitate care face din ea un activ fără riscuri. Conform unei
expresii celebre, moneda reprezintă o legătură între prezent și viitor.
Banii – unitate de cont
Din funcția de bază a monedei, cea de etalon al valorii, rezultă că toate bunurile din
economie sunt evaluate din punct de vedere monetar, prin prețuri, ceea ce face posibilă
realizarea de înregistrări contabile și efectuarea de analize financiare. Îndeplinind funcția de unitate de cont, moneda permite realizarea de comparații în timp și cuantificarea valorii adăugate în cadrul activității economice. Funcția de unitate de cont, poate fi îndeplinită de monedă, fără existența fizică a acesteia. Asemenea cazuri se manifestă atunci când prețul unor bunuri și servicii este exprimat într-o altă monedă ce aparține fie unei alte perioade de timp, fie altei țări.
Un exemplu de monedă fictivă stabilită cutumiar se întâlnește în Anglia, unde a devenit obișnuit, în secolul al XX –lea, ca medicii și avocații să stabilească prețul serviciilor într-o monedă utilizată în secolul trecut, numită guinea. Pornind de la raportul de paritate existent între moneda curentă și moneda-unitate de cont, respectiv 1,5₤(liră sterlină)/1 guinea, beneficiarii serviciilor respective achită contravaloarea acestora în ₤(liră sterlină).
Un alt exemplu îl reprezintă unitatea de cont, denumită DST (Drepturi Speciale de
Tragere) care a fost creată în 1970, de către FMI ca activ de rezervă al băncilor centrale,
antrenate în procesul finanțării internaționale. Inițial, moneda DST s-a bazat pe 16 monede pentru ca din anul 1981 să fie redefinită în funcție de 5 monede:dolar( $),marcă germană( D.M.), franc francez(FF),liră sterlică(₤) și zen japonez( Y). Această definire a condus la utilizarea cu ușurință a DST ca unitate de cont în sectorul privat și în numeroase tranzacții comerciale
internaționale. Deși evaluarea tranzacțiilor se realizează în DST, plata acestora se
realiza într-una din monedele aflate efectiv în circulație. Astfel, moneda DST, deși există
ca unitate de cont, nu poate exista și ca mijloc de plată.
Banii – standard al plaților viitoare
Prin această funcție îndeplinită de monedă se evidențiază rolul în exprimarea valorii
contractelor pe termen lung, respectiv, stabilirea în momentul actual a unei sume ce
urmează a fi încasată sau plătită la o dată viitoare. De exemplu, în orice contract comercial se va accepta să se plătească pentru o marfă, o anumită sumă de bani, cu condiția livrării acesteia la momentul stabilit. Într-un asemenea caz, se consideră că moneda în care s-a exprimat contractul îndeplinește funcția de standard al plăților viitoare.
Dezvoltarea tranzacțiilor la termen pe piețele de capital naționale și internaționale,
reprezintă, de asemenea, un factor ce permite manifestarea banilor în această funcție.
Funcțiile monedei pot fi privite și din punct de vedere al importanței lor, ca funcții de
bază și funcții derivate. Manifestarea monedei ca unitate de cont și standard al plăților viitoare derivă din funcțiile de bază, cea de etalon al valorii și cea de mijloc de plată și de schimb. Împreună, aceste funcții fac procesul de schimb mult mai ușor și eficient, comparativ
cu cel practicat în economiile nemonetare, conducând, astfel, la creșterea eficienței întregii
activități economice. În mod obișnuit, aceeași unitate îndeplinește toate funcțiile monedei pentru că este imposibil să utilizăm unități diferite ca mediu de schimb și măsură a valorii.
Bernard Guerrien în Economia neoclasică (1993) are altă opinie asupra funcțiilor banilor și arată că de fapt moneda este un bun foarte particular deoarece “nu este nici o sursă de satisfacere a unor necesități, nici factor de producție, nici bun produs; spre deosebire de bunurile considerate până acum, moneda nu intră în calcul în funcțiile de utilitate sau de producție ale agenților, ci este caracterizată prin propriile sale funcții; ea servește drept unitate de calcul (sau numerar), mijloc de tranzacție și mijloc de rezervă”. Aceste ultime două funcții sunt inseparabile de noțiunea de incertitudine: incertitudinea găsirii unui partener de schimb, incertitudine cu privire la viitor.
2.2. Categorii de monede existente in circulatia monetara
Sfera notiunii de bani este mai larga decat cea a monedei; ea cuprine totalitatea instrumentelor de schimb ale circulatiei. Termenul de bani desemează denumirea generică atât a tipurilor de monedă cât și altor semne de valoare. Însușirea esențială a banilor este aceea de a se putea cumpara cu ajutorul lor orice, expresia " money is power" reflectând fascinația psihologică a acestor instrumente de schimb.
Cronologic, noțiunea de monedă a apărut mai târziu decât cea de bani și anume atunci când s-a trecut la sistemul de schimb prin intermediul lingourilor marcate, cărora li se confirma greutatea și calitatea aliajului. Etimologic denumirea de 'omoneda" provine din limba latină, de la numele zeiței Junon Moneta în templul căreia,la Roma, statul își instalase ateliere de batere a primelor semne monetare. În limba noastră, denumirea a patruns ca neologism din limba latină, cât și din limba greacă " moneda" – , utilizat în timpul domniilor fanariote.
Alți termeni care au legatura cu banii sunt pecuniar ce derivă din " pecunia" și înseamnă sumă de bani, avere și provine din latinescul " pecus" care reprezintă animalul de turmă ce era întrebuințat la început ca etalon de schimb. De la acest termen a derivat noțiunea de „ pecuniar" ( banesc). Termenul de „capital” provine din latinescul „capita" care reprezintă numaratoarea capetelor de vită.
Categorii de monede existente in circulatia monetara
Moneda efectivă – sau manuală reprezintă semnele monetare utilizate în circulație în numerar, fiind confecționată din metal și hârtie. Bancnotele de hârtie si moneda metalică reprezinta forma concretă de manifestare a monedei.
Moneda conventională – reprezintă o unitate de cont ce poate avea caracter internațional, fără o existență materială propriu – zisă, utilizată de grupuri de state în scopul exprimării valorice a schimburilor, a tranzacțiilor dintre ele, în scopul înlăturării influențelor negative determinate de fluctuația cursurilor valutare. Valoarea acestei unități de cont se stabileste pe baza unui coș valutar în care sunt cuprinse valutele tărilor aderente la o anumita unitate de cont. Cele mai cunoscute și utilizate unități de cont sunt :
DST – emis de FMI
ECU – emisă de CEE
Pesoul andinez – unitatea monetară a Grupului Andin
AMU – unitate monetară asiatică
ATA – emisă de Societatea Internationala pentru Transportul Aerian
Moneda de calcul – sau de referintă – are funcția de masurare a drepturilor și obligațiilor reciproce dintre părți. Este utilizată în mod special în relațiile internaționale, ca urmare a fluctuațiilor cursurilor monedelor naționale. Este aleasă o monedă considerată stabila. Un exemplu îl reprezintă utilizarea dolarului ca referință în tranzacțiile cu petrol.
Moneda de cont sau bancară – este moneda scripturală, care nu se vede, dar se percepe efectul funcțiilor sale. Acești bani nu au o existență materială, ci se afla numai scriptic în conturile bancare. Acești bani circulă prin intermediul documentelor bancare – viramente, cecuri etc. și se prezintă sub forma depozitelor la vedere la unitățile bancare. Sunt întrebuințați în decontări. Reprezintă partea cea mai mare a masei monetare, care tinde să ia locul monedei efective.
Moneda de credit cuprinde ordinele de plată, cambiile și cecurile. Banii de credit sunt mijlocitori ai schimbului.
Moneda divizionară – este un submultiplu al unitatii monetare naționale. Denumită și moneda de bilon (în limba latină erau monede de aliaje) datorită aliajului din care este confecționată – are o valoare proprie redusă (metale comune sau aliaje banale) și se folosesște pentru a facilita tranzacțiile comune și ieftine.
Moneda fiduciară sau de încredere – circulă în virtutea încrederii pe cere o are deținatorul în autoritatea eminentă. Nu are valoare proprie, ci numai una conventională, fictivă. Practic bancnotele sunt monede fiduciare sau monedele divizionare sau orice monedă care nu are valoarea metalului din care este făcută.
Moneda universală – aurul îndeplinește această funcție. El se materializează în lingouri cu o greutate si un anumit titlu. Lingoul are forma paralelipipedica si este confecționat din aur fin. Îm mod standard în uzanțe cel mai mic lingou are 8 grame, iar cel mai mare " Good Delivery Bar"( sau tradus cărămida stralucitoare) are 12.5 kg.
Moneda electronică – este o apariție relativ recentă, fiind creată prima dată de firma olandeza " Phillips" care a lansat în circulatie un " Portofel electronic". Acesta este de forma unei placuțe (cartele) din material plastic, groasa de 1mm, în care este înglobat un minicalculator(cip) cu memorie. În această placuță sunt înglobate piste magnetice care atestă numele și prenumele titularului și numărul acestuia de cont. Se poate utiliza numai în locurile dotate cu aparatura adecvatî. Sumele de bani se transferă pe baza impulsurilor electronice. Tehnicile de varf au perfecționat în scurt timp moneda electronică iar astăzi cardurile bancare au o răspâmdire universală. Această metodă de circulație este pe cale să fie treansformată cu ajutorul telefonului mobil existând deja aplicații care utilizează telefonul ca un card bancar și implicit ca o monedă electronică.
Noțiunea și formele circulației monetare
Circulația monetară reprezintă totalitatea operațiilor efectuate cu masă monetară, concretizate în încasările și plățile bănești, determinate de circulația mărfurilor, de prestarea serviciilor și de executarea de lucrări în cadrul unui stat.
În practică se disting două forme ale circulației monetare:
circulația monetară legală – cuprinde totalitatea operațiunilor bănești introdusă în circuite comerciale și bancare fiscalizate;
circulația monetară paralelă – desemnează operațiile bănești cu numerar, operații care se realizează în mod deosebit în raporturile dintre persoane fizice sau de către entități economice implicate în activități de evaziune fiscală sau activități penale. Posibilitățile
de supraveghere a acestora de către BNR sunt limitate și de aceea sunt denumite operații de circulație paralelă.
Circulația monetară cuprinde:
– circulația cu monetar (cu numerar) – numerarul are o pondere de relativ 15% din circulația monetară. Folosirea numerarului implicp riscuri și cheltuieli mari legate de emisiune, manipulare, stocare etc…
– circulația fără monetar (fără numerar) – în țările dezvoltate numerarul aproape a disparut în circulația monetară fiind preferate circuitele bancarizate cu cont, card etc.. De aceea economiile unde circulația cu monedă este încă preponderentă în viața oamenilor obișnuiți sunt considerate economii subdezvoltate.
Masa monetară
Masa monetară reprezintă ansamblul mijloacelor monetare, indiferent de formă, cantitate, structură, sursă, necesare efectuării tuturor plăților, existente la un moment dat în sfera circulației monetare.
Masa monetara are urmatoarea structură:
I. Disponibilități
a. monetare
– bilete de bancă;
– monedă divizionară;
– depozite la vedere;
b. cvasimonetare
– depozite la termen;
– conturi de economii;
– bonuri ale institutiilor specializate;
II. Surse de constituire a masei monetare :
– aur și devize;
– credite acordate tezaurului;
– credite acordate economiei.
Banca de emisiune, la cerere, emite mijloace de plată suplimentare, care să asigure volumul de lichidități pentru susținerea creșterii producției și a circulației mărfurilor și o oarecare stabilitate a prețurilor.
În România, masa monetară se determină utilizând principiile și practica F.M.I. Suma de bani necesară circulației monetare se constituie din totalul valoric al sumelor bănești necesare pentru derularea în condiții normale a procesului de schimb al mărfurilor și serviciilor, fiind influențată de prețul mărfurilor și serviciilor și de viteza de circulație a banilor. Viteza de circulație a banilor reprezintă numarul de tranzacții la care participă o unitate monetară într-o perioadă de timp, în procesul circulației bănești.
Efectele introducerii monedei Euro
Avantajele dorite și preconizate ale monedei unice sunt următoarele:
– dispariția operațiunilor de schimb în tranzacțiile financiare;
– eliminarea riscului de schimb în operațiunile comerciale și miscările de capitaluri între statele europene, deschide investitorilor cel mai mare circuit financiar din lume, un circuit in care capitalurile pot circula liber;
– creșterea securități calculului prețului și al planificării
– conduce la sporirea investițiilor productive și deci , determina o mai bună protecție socială a cetățenilor, micșorand rata somajului.
Responsabilii politici din Europa au adoptat metoda gradualismului integrării depline, respectiv a introducerii monedei unice. Astfel, se observă faptul că mecanismul ales în acest sens a fost dictat practic de trăsăturile specifice unei uniuni monetare de talia celei europene, trăsături care au anulat unele ipoteze aplicabile în plan național, cum ar fi fost deplina flexibilitate a prețurilor și a salariilor. Lipsa acestor ipoteze a făcut imposibilă introducerea monedei unice printr-o terapie de șoc, fără o armonizare prealabilă a ratelor inflației, cum a fost cazul integrării monetare a Germaniei unificate. O altă alternativă ar fi fost de asemenea introducerea monedei unice în paralel cu cele naționale, la un curs variabil, determinat de diferențele dintre ratele inflației, moneda națională urmând a fi eliminată ulterior în mod treptat, datorită preferinței populației pentru moneda mai puțin depreciată, deci cea comună. Această teorie cunoscută sub denumirea de teoria integrării prin piață are însă limitele sale, deoarece pornește de la ipoteza că monedele sunt substitute perfecte. După cum au demonstrat Down și Greenaway (1994) monedele nu posedă această calitate, decizia deținerii uneia dintre monede nedepinzând în mod exclusiv de stabilitatea monetară pe care aceasta o creează, ci și de măsura în care alți participanți pe piață dețin moneda respectivă. Down și Greenaway au definit acest proces drept crearea unor efecte de rețea. Dat fiind faptul că monedele naționale prezintă avantajul acestor efecte de rețea,mecanismul pieței nu ar fi permis astfel niciodată înlocuirea monedelor naționale cu o monedă unică.
Analizând mecanismul decizional al Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) care are în centrul său Banca Centrală Europeană, înființată în 1998, remarcăm faptul că acesta prezintă o structură tricelulară, dictată de gradul de integrare monetară al statelor participante.
Centrul nucleului îl reprezintă Comitetul Executiv al BCE care asigură coordonarea activității zilnice a băncii și luarea deciziilor operative pentru implementarea, la nivel de sistem, a politicii monetare decise de Consiliul Director. Comitetul transmite zilnic instrucțiuni operative băncilor centrale naționale, în sarcina sa aflându-se și administrarea rezervelor internaționale ale BCE. Având rolul de a asigura un grad ridicat de reacție și adaptabilitate a instituției monetare la condițiile pieței, Comitetul Executiv este format din șase specialiști pe probleme bancare și monetare, printre care președintele și vicepreședintele BCE. Propuși de către Comisia Europeană, după consultarea Parlamentului European și al Consiliului Director, aceștia sunt numiți la nivel de șefi de stat și de guvern de către toate statele aparținând zonei euro.
Cel de-al doilea plan decizional, cu spectru mai larg și central din punct de vedere decizional, este reprezentat de Consiliul Director, replică la un nivel superior a Comitetului
Guvernatorilor înființat în 1964. Format din guvernatorii statelor zonei euro, Consiliul Director are rolul de a stabili orientarea politicii monetare, puse apoi în aplicare de Comitetul Executiv. În
ceea ce privește procesul decizional de la acest nivel, realitatea economică a zonei euro a ridicat
problema eficienței acestuia. Astfel, aderarea Slovaciei, ca cel de-al 16-lea membru al zonei
monedei comune, în 2009, a declanșat punerea în aplicare a amendărilor aduse la 1 mai 2004 Statutului SEBC, cu privire la înghețarea la 15 a numărului membrilor cu drept de vot. Astfel, deși la reuniunile Consiliului participă toate statele eurosistemului, dreptul de vot este acordat pe bază rotativă, după un calendar prestabilit, astfel încât să se asigure în permanență reprezentarea la vot a majorității populației zonei euro. Participarea la ședințele Consiliului Director reflectă obiectivele BCE. Trebuie amintit aici faptul că, pe lângă obiectivul principal de asigurarea a stabilității prețurilor, art.105 alTratatului Uniunii Europene înscrie politica monetară în coordonatele convergenței economice, plasând în responsabilitatea BCE și sprijinirea politicilor economice generale ale Uniunii Europene, fără a periclita însă stabilitatea prețurilor. Din această perspectivă, la ședințele Consiliului Director participă fără drept de vot președintele ECOFIN și un membru al Comisiei Europene (în general, comisarul pe probleme economice și
monetare). În cazul în care președinția ECOFIN este deținută de o țară nonmembră a zonei euro, locul președintelui ECOFIN este ținut de președintele Eurogrupului.
În ceea ce privește obiectivul din plan monetar, acesta a fost cuantificat încă din perioada Institutului Monetar European, respectiv în 1998, ca fiind “o creștere anuală în zona Euro sub 2% a Indicelui Armonizat al Prețurilor de Consum”.
În 2003, Consiliul Director al BCE a adus explicații suplimentare în ceea ce privește acest aspect, enunțând urmărirea menținerii unei rate a inflației sub 2%. În ceea ce privește coordonata temporară a obiectivului, BCE și-a propus asigurarea stabilității prețurilor pe termen
mediu. Trebuie remarcat faptul că elementele definitorii ale obiectivului BCE au fost dictate de
realitățile unei zone monetare de amploarea celei europene, respectiv diferențe inflaționiste inter-
regionale și creșterea decalajului temporar și a incertitudinii efectelor politicii monetare în
eventualitatea unor șocuri externe. Astfel, nivelul de 2% a reprezentat, conform analiștilor, o marjă suficientă pe de o parte pentru combaterea inflației, iar pe de cealaltă parte pentru evitarea situațiilor deflaționiste și a costurilor induse de rigidități nominale. Ținta a devenit astfel păstrarea unui nivel al inflației inferior, însă apropiat de cel de 2%, în condițiile în care, în 1999, statele din sudul Europei, ca Spania și Italia, prezentau valori apropiate de 2% (2,2% și respectiv 1,7%), în timp ce Germania și Franța înregistrau o inflație de doar 0,6%.
În general, politica practicată de Banca Centrală s-a dovedit a avea succes, rata inflației menținându-se în perioada 2000-2007 în apropierea valorii de 2%, cu excepția anului 2008, cândvaloarea înregistrată a fost de 3,3%. Eliminarea realinierilor periodice ale cursurilor de schimb au dovedit astfel beneficiile aplicării unei politici monetare comune, în condițiile în care, în anii 1970-1980 inflația era de 8% – 10%. În 2008, cele mai mari rate ale inflației le-au înregistrat Spania, Grecia și Luxemburgul, cu valori apropiate de 4%, în timp ce cea mai
mică inflație a atins-o Olanda, cu 2,2%, potrivit datelor publicate de Eurostat. În 2009, rata inflației a fost de 0,3% în zona euro și 1% la nivelul UE, pentru 2010.
Cât privește orizontul temporar propus, termenul mediu pare a fi într-adevăr soluția cea mai potrivită pentru atingerea atât a obiectivelor economice cât și a celor monetare în eventualitatea unor șocuri externe. O reacție promptă la creșterea prețului petrolului în vederea țintirii pe termen scurt a stabilității prețurilor ar fi putut determina o volatilitate puternică a producției și a gradului de angajare a forței de muncă, cu efecte nocive asupra stabilității prețurilor pe termen lung. În ceea ce privește politica cursului de schimb, în urma criticilor aduse
scăderiicompetitivității determinate de aprecierea semnificativă a monedei europene în jurul anului 2000, BCE a ales calea unui euro mai degrabă stabil decât puternic. Într-adevăr, dacă între 2000 și 2003, euro s-a apreciat de la 0,9236 la 1,1312, după această dată, timp de 3 ani, euro s-a menținut în jurul valorii de 1,24$/euro. Ultimii ani au cunoscut însă o reapreciere a valorii
europene, carea culminat cu pragul psihologi de 1,5 în luna noiembrie 2009.
În ceea ce privește experiența țărilor intrate în valul al doilea în zona euro, remarcăm faptul că Slovenia, Cipru și Malta nu au prezentat dificultăți particulare în menținerea cursului de schimb în imediata proximitate a parității centrale. Un caz aparte l-a reprezentat Slovacia, al cărui curs a prezentat volatilități semnificative la începutul participării sale la ERM II, fără a se apropia însă de limita benzii de 15%, și a cărei rigurozitate economică a determinat două reevaluări semnificative ale monedei naționale față de euro. În ceea ce privește nivelul ratei inflației, acesta s-a menținut în general sub nivelul valorii de referință, în Cipru, Malta și Slovacia situându-se în jurul valorii de 2,2%. De remarcat este faptul că aceste performanțe s-au datorat și reorientării strategiilor de politică adoptate, Slovenia, spre exemplu, abandonând strategia de țintire a agregatelor monetare în favoarea monitorizării evoluțiilor din economia reală și nominală. De asemenea, Slovacia a adoptat strategia de țintire a inflației și un regim de curs de tipul flotării libere. Dacă la nivelul ratelor dobânzilor pe termen lung nu s-au înregistrat de asemenea probleme, îndeplinirea criteriilor de performanță a fost mai dificilă în ceea ce a privit sustenabilitatea finanțelor publice.
O uniune economică și monetară funcțională este punctul de pornire pentru un mediu economic stabil și favorabil creșterii în interiorul zonei euro și pe piața unică. Creșterea economică, locurile de muncă și succesul întreprinderilor depind de cât puternică și stabilă este moneda euro, deci evoluția acesteia este de o importanță majoră. Euro influențează, de asemenea, disponibilitatea capitalului de investiții, sustenabilitatea finanțelor publice și a pensiilor și finanțarea sistemelor de protecție socială din Europa. Moneda euro prezintă multe avantaje pentru cetățeni și întreprinderi, impulsionează relațiile comerciale și creșterea economică și îi permite Europei să se impună la nivel mondial. În anii ‘70 și ‘80, multe țări din UE s-au confruntat cu rate ale inflației foarte mari, uneori de peste 20 %. Pe măsură ce aceste țări au început să se pregătească pentru trecerea la moneda euro, inflația a scăzut, iar după introducerea monedei unice, s-a menținut la circa 2 % în zona euro. Stabilitatea prețurilor protejează mai bine puterea de cumpărare a cetățenilor și valoarea economiilor acestora. Pentru cetățeni, moneda euro a însemnat eliminarea costurilor legate de schimbul valutar la frontiere. Cumpărăturile se pot face mai ușor, prețurile sunt mai simplu de comparat, inclusiv în cazul cumpărăturilor on-line și totul este mai transparent. Concurența este stimulată, iar prețurile sunt menținute la un nivel scăzut pentru consumator. Pe lângă rolul pozitiv pe care îl are în viața cetățenilor, există și alte motive strategice care justifică existența unei monede unice comune. Mai întâi, promovează convergența economică, ceea ce înseamnă că economiile țărilor din zona euro devin, în timp, mai integrate. Acest lucru generează mai multă bogăție și capital pentru investiții, stimulează libera circulație a mărfurilor și serviciilor, iar cetățenilor europeni le facilitează accesul la locuri de muncă și la mai multe posibilități de petrecere a timpului liber. Și pentru întreprinderi beneficiile sunt semnificative: stabilitatea ratelor dobânzilor încurajează companiile să investească mai mult pentru a crea bogăție și locuri de muncă; deoarece nu mai există cheltuieli de schimb valutar, valoarea capitalului folosit pentru investiții productive este mai mare. Stabilitatea le dă companiilor și încrederea să își facă planuri pe termen lung și să investească în ceea ce le poate face să fie mai competitive, lucru foarte important dacă avem în vedere globalizarea piețelor. Moneda euro prezintă avantaje pentru Europa în ansamblul ei. Sprijină comerțul la nivel mondial și oferă o monedă stabilă, susținută de un bloc economic important, rezistent la șocurile globale, respectiv zona euro. O monedă atât de puternică și de stabilă este în măsură să îi asigure Europei o poziție solidă în cadrul economiei mondiale. Alături de dolarul american, euro este moneda utilizată cu predilecție în tranzacțiile care se operează la nivel mondial, iar zona euro atrage investiții străine directe din celelalte regiuni ale globului.
Un caz particular interesant de comentat îl reprezintă Marea Britanie. Moștenitoare a unui trecut prestigios în care la un moment dat lira sterlină reprezenta moneda de referință globală Marea Britanie a fost reticientă de a rămâne în sistemul”șarpelui monetar” și ulterior de a adera la moneda unică europeană. Alegerea ei strategică s-a datorat și elementului particular reprezentat de supradimensionarea sectorului financiar situat în Londra în celebrul „City”. Londra având legături privilegiate cu âmtreaga lume dorește să nu-și dilueze rolul de centru financiar global. În 1992 această decizie strategică a fost pusă la încercare de George Soros care conducând un grup de fonduri de investiții speculative au pariat contra lirei sterline și au îngenunchiat-o silind Banca Angliei să devalorizeze lira. Din acest atac Soros a câltigat un miliard de dolari însă învățămintele au fost trase de toată lumea. În primul rând în lumea globală și interdependentă statele trebuie ori să fie suficient de puternice, ori să nu aibă o monedă care să fie supratezaurizată. Germania sau Franța și cu atât mai puțin alte țări europene nu reprezintă singure un atu pe piața mondială. Mai mult construcția suprastatală a Uniunii Europene și a Uniunii Economice și Monetare Europene împiedică sau poate încetinii difuzarea politicilor populiste și iresponsabile pe care un guvern nesupravegheat și neintegrat le-ar putea lua. Însă această supravegere nu este întotdeauna populară. Populația statelor nordice obișnuite cu rigoarea fiscală și bugetară nu înțeleg nici limitarea de suveranitate pe care o implică Uniunea Europeană și nici cum e posibil ca la statele din sud să existe atâtea probleme cronice. De aceea Norvegia, care se bazează și pe rezerve de petrol nu a dorit să adere la Uniunea Europeană sau Danemarca nu a dorit să adere la moneda euro. Deși conform teoriei, economia mai mică le face mai vulnerabile, faptul că aplică politici prudente și sunt recunoscute pentru asta le face să nu fie încrezătoare în eforturile europene. Exemplul de curând întâmplat cu Elveția, un stat cu o tradiție bancară consolidată de secole de neutralitate a arătat că, totuși oricât de multe avantaje economice și politice ai, e posibil ca stat, dacă nu ai o pondere suficient de mare, să fi pus în situația de a nu fi capabil să-ți aplici politicile dorite. Elveția nu a reușit sa-și păstreze moneda la un nivel mai jos, datele ei economice fiind extrem de atractive. Aprecierea francului elvețian pune presiune extremă pe exporturile elvețiene care devin scumpe. Deși Elveția e specializată pe industrii de vârf tehnologic și în piața luxului, există totuși o limită de la care nivelul de preț poate devenii insuportabil pentru consumatori. Marea Britanie, și Danemarca în cadrul Uniunii Europene și Elveția, Norvegia și Islanda din afara ei, sunt state care, deși extrem de conectate la economia europeană, au ales un drum particular. Aceste state, spre deosebire de statele din peninsula balcanică încă neintegrate, spre deosebire de statele din fosta Uniune Sovietică(Moldova, Ucraina și Georgia) și spre deosebire de Turcia(care e distinctă ca civilizație) ar putea oricând ar dori să fie admise dat fiind gradul de dezvoltare economică și de integrare politică și civilizațională. Viitorul va demonstra dacă strategiile alese de aceste state sunt corecte pentru popoarele lor sau nu.
Începând cu anul 2004, Comisia Europeană efectuează sondaje Eurobarometru privind atitudinea și cunoștințele opiniei publice din noile state membre cu privire la introducerea monedei euro. Gallup Europe a efectuaun astfel de sondaj (al șaptelea pe această temă) în perioada 5-9 mai 2008. La momentul sondajului s-au înregistrat modificări la nivelul eșantionului chestionat. Sondajul nu se mai adresa cetățenilor din Slovenia (începând cu anul 2007) și Malta și Cipru (începând cu anul acesta), întrucât aceste țări adoptaseră deja moneda euro la 1 ianuarie 2007 și respectiv 2008. Bulgaria și România au fost incluse începând cu anul 2007. În total, au fost chestionați peste 9.000 de cetățeni selectați în mod aleatoriu.
Începând cu aprilie 2006, susținerea acordată monedei euro s-a stabilizat la un nivel destul de ridicat, chiar dacă, în medie, a cunoscut o scădere ușoară în primăvara anului 2008, comparativ cu toamna lui 2007. Rezultatele indică faptul că, cel puțin din punct de vedere psihic, cetățenii din noile state membre sunt pregătiți pentru înlocuirea monedei lor naționale cu moneda euro: 47% s-au arătat foarte sau destul de mulțumiți de ideea unei viitoare înlocuiri, procentaj rămas aproape neschimbat față de sondajele din toamna anului 2007 (49%), aprilie 2007 (48%) și septembrie 2006 (47%), deși acestea au avut ca obiect alte țări. În mod surprinzător, susținerea manifestată față de moneda euro a crescut cu 5 până la 8 procente în toate cele trei țări baltice. În concluzie, față de sondajul precedent, nivelul de susținere a crescut în patru țări, a rămas neschimbat în două și a scăzut în alte trei țări. La fel ca și în anii trecuți, cetățenii celor nouă țări se așteaptă la beneficii mai mari pentru țara lor decât pentru ei înșiși, deși această diferențiere pare să se estompeze. Astfel, 50% dintre respondenți consideră că introducerea monedei euro va avea un efect pozitiv sau deosebit de pozitiv pentru țara lor (față de 52% în toamna anului 2007), în timp ce 47% cred că aceste beneficii se vor resimți și la nivel personal (în scădere cu 2%). Așteptările legate de un efect deosebit de negativ se mențin la un nivel redus. 26% dintre respondenți (procentaj rămas neschimbat) ar dori ca euro să devină moneda lor națională cât mai curând posibil.
Am inclus acest exemplu pentru a demonstra că Uniunea Economică și Monetară nu este privită doar ca un exercițiu birocratic în care instituții iau decizii pentru cetățeni deoarece există efortul de a păstra aceste instituții conectate la cetățenii Europei.
2.4. Efectele crizei economico-financiare actuale asupra zonei euro
Concentrând 22,5% din PIB-ul mondial, Uniunea Europeană reprezintă la ora actuală rezultatul voinței politice a 500 de milioane de oameni. Întărirea politicilor comune poate fi considerată o reușită, în 2007 Uniunea Europeană ajungând să reprezinte 17,4% din exporturile mondiale, față de 11,6% cât reprezentau Statele Unite, în timp ce, la nivelul importurilor, UE a egalat Statele Unite, cu 19% din importurile mondiale. În cadrul Uniunii Europene, introducerea monedei unice a facilitat în mod substanțial relațiile comerciale, care au ajuns la o treime din PIB, față de un sfert, cât reprezentau la începutul acesteia. În plan fiscal, Uniunea Economică și Monetară a reușit recuperarea decalajului, datorită scăderii ratelor dobânzilor (de la 12% în 1980, la 5% în 2007) și a fondurilor structurale și de coeziune. Criteriile Pactului de Stabilitate au determinat scăderea deficitului global al zonei euro, de la 4% în anii ’80 și ’90, la 0,6% în 2007.
O analiză detaliată a situației economice a UE în anii de criză au evidențiat totuși o creștere a dezechilibrelor în zona euro, situația actuală aducând în discuție redefinirea coordonatelor fiscale. Acest lucru se datorează faptului că intervențiile financiare menite să sprijine sistemul financiar au dus la o creștere alarmantă a deficitului public, ceea ce subliniază necesitatea unei coordonări fiscale dincolo de aspectele deficitelor și ale datoriei publice cuprinse în Pactul de Stabilitate. În același timp, devine tot mai pregnantă necesitatea intensificării rigurozității cu care se aplică prevederile Pactului în perioadele de creștere economică, în vederea evitării unor cheltuieli exagerate. Deficitele bugetare, alături de diferențele de competitivitate, se conturează astfel drept principalele motive de îngrijorare, date fiind implicațiile acestora asupra Uniunii Monetare. În plan economic, criza financiară a confirmat modificările survenite în ipotezele de calcul ale funcționării uniunii. Astfel, dacă ne întoarcem la
originile procesului, trebuie să remarcăm faptul că una din particularitățile planului Werner a fost tocmai lipsa oricăror constrângeri și sancțiuni impuse statelor participante și importanța
marginală atribuită convergenței macroeconomice, dat fiind coeficientul redus de divergență între participanți la acea dată. Aceste ipoteze nu se mai verifică însă în contextul actual, întărirea supravegherii coordonării macroeconomice, în vederea prevenirii unor creșteri excesive ale
dezechilibrelor și șocurilor asimetrice la care acestea contribuie devenind principalul obiectiv fixat. Uniunea monetară necesită astfel la ora actuală sprijinul unei puternice guvernanțe economice care să aibă la bază definirea unor angajamente ferme din partea guvernelor participante. Pe de cealată parte, trebuie remarcat faptul că obstacolele întâmpinate nu
au evidențiat doar efecte negative. Succesul viziunii europene a constat în faptul că, deși confruntate cu o criză mondială fără precedent, nici una din statele membre nu au adoptat politici protecționiste cum a fost cazul Marii Recesiuni. Statele UE au adoptat măsuri de susținere a cererii care par a fi dat roade.
Scăderea Produsului Intern Brut (PIB) a fost în primii ani severă. Astfel în 2009 anul de vârf al crizei economice s-au înregistrat următoarele scăderi de PIB :
Sursa : Comosia Europeană
Fostele țări sovietice Estonia, Lituania și Letonia au înregistrat cele mai mari scăderi economice. Față de nivelul sever înregistrat de aceste state, România este departe, dar totuși țara noastră a fost printre ultimele șapte state din UE pe baza acestei scăderi. Alte evoluții internaționale confirmăfaptul că această criză, începută ca una financiară, a devenit și una economică și este caracterizatăde scăderea PIB-ului pentru majoritatea statelor lumii: Norvegia -1,4%, Elveția -1,9%, SUA -2,6%, Japonia -5,2%, Turcia -4,5%, iar Croația -5,8%.
Dacă privim însăefectele cumulate în 2008 și 2009 ale crizei asupra modificării relative reale a PIB, atunci avem următoarele valori înregistrate în statele membre UE-27:
Evoluția economică a continuat să fie contrastantă și în următorii ani. Astfel la 9 mai 2013, Comisia Europeană a dat publicității Raportul conjunctural de “primăvară” (“European Economic Forecast – Spring 2013”), care prezintă evoluția situației economice în 2013 pe ansamblul Uniunii Europene, pe „Zona euro” și pe fiecare țară membră, precum și o prognoză a acesteia pentru 2014. Spre deosebire de Raportul similar de “iarnă” (publicat la 15 martie 2013), în noul Raport estimările privind ritmurile de creștere economică pentru 2013 sunt revizuite ușor în „jos”, în contextul noului climat economic și financiar intern mai nefavorabil înregistrat în trimestrul IV 2012 și primul trimestru al anului curent. În editorialul ce a prefațat acest Raport, Marco Buti, Directorul general al Direcției de Afaceri Economice și Financiare din cadrul Comisiei Europene, aprecia că „actualele previziuni pentru 2013 confirmă faptul că, economia europeană, se găsește, din nou, într-o fază de recesiune (după cea din 2012), urmată de o relansare moderată în 2014”. Oficialul comunitar a mai menționat că, în perioada ce s-a scurs între Raportul de „iarnă” și cel recent de „primăvară”, situația crizei datoriilor suverane din țările Zonei euro s-a înrăutățit, cu noi perspective de insolvență în Cipru, Slovenia, Slovacia, „sectorul bancar european rămânând deosebit de fragil”. În context, acesta aprecia că, în ultimele luni, condițiile de creditare s-au înrăutățit, ceea ce a restrâns investițiile productive și consumul privat. De altfel, acesta a precizat că, reducerea absolută a ritmului investițiilor productive pe ansamblul UE și al Zonei euro în 2012 -2013 „a reprezentat principalul factor al menținerii creșterii economice sub „zero” și în acest an”. În finalul editorialului, Marco Buti preciza că, un factor major, ce ar putea îmbunătăți activitatea economică pe ansamblul UE, îl reprezintă creșterea gradului de încredere în consum și investiții, în contextul adoptării unor măsuri de relansare și a unor politici bugetare mai puțin restrictive. De asemenea, expertul Comisiei consideră că, procesul de relansare economică viguroasă în toate țările comunitare ar putea fi întârziat până în 2014, fiind influențat negativ de menținerea dezechilibrelor însemnate între „Nordul” și „Sudul” Zonei euro, ce poate pune în pericol integrarea monetară, inclusiv viitorul monedei unice.
Potrivit noilor prognoze economice, incluse în Raportul menționat, ritmul real al P.I.B. pe ansamblul UE-27 va scădea cu 0,1% în 2013, după o creștere cu 0,1%, nivel avansat în Raportul economic din martie 2013. De menționat că, în 2012 s-a înregistrat o scădere absolută a acestui ritm, de 0,3% (vezi și tabelul nr. 1).
Recesiunea economică ce se prognozează acum a se realiza și în 2013 pe ansamblul UE-27 este motivată de experții Comisiei prin scăderea absolută a volumului consumului privat și în special a ritmului real al investițiilor productive. Astfel, în 2013, volumul investițiilor productive este prognozat acum să se reducă cu 1,7% (față de o scădere cu 1,0%), avansată în Raportul anterior, ca urmare a evoluției nefavorabile a situației financiar-bancare și a măsurilor de austeritate adoptate de guvernele celor mai multe țări. Cealaltă componentă principală a cererii interne, consumul privat, se prevede acum să înregistreze o scădere de 0,4%, în 2013 (-0,2% prognoză anterioară).
În 2014 activitatea a început să se intensifice și în țările vulnerabile și se așteaptă ca această tendință să continue. Indicatorii de înaltă frecvență arată semne importante de ameliorare în majoritatea țărilor. Cu toate acestea, la fel ca în cazul redresărilor din trecut care au urmat crizelor financiare grave, creșterea actuală se dovedește a fi destul de discretă per ansamblu. Acest lucru reflectă impactul durabil, însă în curs de diminuare, al crizei economice în ceea ce privește presiunile legate de reducerea îndatorării, constrângerile în materie de finanțare, precum și nevoile de adaptare interne și externe. Deși condițiile de finanțare sunt în general favorabile, există încă diferențe substanțiale între statele membre și între întreprinderi de diferite dimensiuni. Cu toate aceste, după o scădere puternică care a persistat timp de mai multe trimestre, investițiile au cunoscut o revigorare și se preconizează că vor căpăta amploare în cursul perioadei analizate în previziuni, inclusiv într-o anumită măsură în domeniul construcțiilor. Incertitudinea în descreștere ar trebui să susțină o cerere mai robustă, care se așteaptă să reprezinte motorul esențial al creșterii, pe măsură ce factorii menționați mai sus vor scădea treptat în intensitate.
Piața forței de muncă este caracterizată printr-o creștere lentă a ocupării forței de muncă, însă șomajul rămâne ridicat, deoarece evoluțiile de pe piața forței de muncă sunt de obicei cu șase luni sau mai mult în urma evoluțiilor PIB-ului. În conformitate cu acest scenariu, se preconizează o creștere modestă a ratei de ocupare a forței de muncă începând cu anul acesta și o scădere a ratei șomajului până la 10,4 % în UE și până la 11,7 % în Zona euro până în 2015, diferențele între țări rămânând foarte mari (de menționat că, în 2013 rata șomajului s-a situat la 10,9% pe ansamblul UE-28 și la 12,1% în Zona euro, iar pentru 2014 nivelurile sunt estimate la 10,7%, și, respectiv, la 12,0%).
Se preconizează că inflația scăzută (măsurată prin indicele armonizat al prețurilor de consum) va fi prevalentă în UE și în Zona euro în 2014, înregistrând rate de 1,2% și, respectiv, de 1,0%, înainte de a se majora ușor, cu aproximativ 0,25 puncte procentuale, în 2015, când creșterea economică va căpăta amploare. Balanțele de cont curent ale statelor membre cu deficite însemnate s-au ameliorat în ultimii ani, în urma unor “câștiguri” continue în materie de competitivitate a prețurilor și a unei consolidări a sectoarelor lor de export. Se preconizează că multe dintre aceste economii vor înregistra excedente de cont curent în 2014 și 2015.
Consolidarea fiscală dă rezultate
Se așteaptă ca reducerea deficitelor publice să continue. În 2014, se preconizează că deficitele bugetare vor scădea la 2,7 % din PIB în UE și la 2,6% în Zona euro (față de 3,5% din PIB și, respectiv, 3,1% din PIB în 2013), în timp ce ponderea datoriei publice în raport cu PIB-ul va ajunge la aproape 90% în UE și la 96% în Zona euro (față de 89,4% din PIB și, respectiv, 95,5% din PIB în 2013). Ritmul consolidării în ceea ce privește bilanțurile bugetare structurale indică o orientare fiscală în general neutră. Riscurile sunt mai echilibrate decât erau în toamnă, menționate în Raportul precedent. Cel mai mare risc de evoluție negativă la adresa perspectivei de creștere ar fi o nouă deteriorare a climatului de încredere, care ar putea fi cauzată de o stagnare a reformelor la nivel național sau european. Acest lucru ar spori probabilitatea unei perioade prelungite de creștere slabă în Uniunea Europeană, ceea ce ar avea un impact negativ asupra activității economice pe perioada analizată în previziuni. Deși evoluțiile actuale în materie de prețuri reflectă, atât factori externi, cât și procesul continuu de adaptare, o inflație foarte scăzută persistentă în Zona euro ar implica riscuri pentru relansarea creșterii economice. Cu toate acestea, având în vedere redresarea din ce în ce mai puternică și îmbunătățirea climatului de încredere, există o probabilitate doar marginală a unor șocuri suficient de puternice pentru a destabiliza așteptările referitoare la inflație și pentru a cauza o deflație la nivelul întregii UE.
Pe de altă parte, există un risc de evoluție pozitivă, și anume ca redresarea să fie mai puternică decât s-a estimat, ceea ce s-ar putea întâmpla dacă sunt puse în aplicare noi reforme structurale “îndrăznețe”. Acest lucru ar sprijini înlănțuirea de reacții pozitive între climatul de încredere, creșterea economică – în special creșterea investițiilor – și capacitatea sectorului bancar de a acorda împrumuturi.
Tabelul următor ilustrează evoluția statelor în anii de criză.
Evoluția ritmului de creștere a PIB în țările membre ale UE în perioada 2010-2015
– ritmuri reale de creștere, în %
Sursa: European Commission – “European Economic Forecast Winter 2014”, 25th February 2014, Brussels
Criza economică a arătat că multe țări europene se confruntă cu probleme fundamentale și cu tendințe care nu sunt viabile pe termen lung. De asemenea, a făcut factorii politici să înțeleagă mai bine cât de interdependente sunt economiile UE. Statele membre ale zonei euro au convenit asupra unui program suplimentar de reforme, cunoscut sub numele de „Pactul euro plus”, care constituie o reflecție a interdependenței dintre ele. Alte șase țări, care nu faceau parte din zona euro, au decis să adere la acest pact: Bulgaria, Danemarca, Letonia, Lituania, Polonia și România. Pactul a vizat patru domenii: competitivitate, ocuparea forței de muncă, viabilitatea finanțelor publice și consolidarea stabilității financiare. Pactul a fost aprobat de liderii Uniunii Europene în martie 2011. Toate cele 23 de părți semnatare s-au angajat să implementeze reformele în detaliu. Cele patru state membre care nu au semnat pactul sunt libere să facă acest lucru oricând doresc. Angajamentele asumate în virtutea pactului se integrează în noul cadrul de guvernanță economică și sunt incluse în programele naționale de reformă ale statelor membre.
Criza economică mondială a demonstrat că Euro a raspuns așteptărilor fondatorilor Uniunii Economice și Monetare deoarece a încurajat stabilitatea, grație credibilității de care se bucură această monedă, și a protejat numeroase țări din zonă împotriva volatilității excesive a cursurilor de schimb si a turbulențelor survenite pe pietele financiare. Desi euro este în primul rând un proiect politic puternic ancorat în istoria europeană, obiectivele economice ambițioase, cum ar fi realizarea creșterii economice și cresterii nivelului de trai în Europa, au jucat întotdeauna un rol important, chiar daca acesta a fost unul secundar.
Capitolul III
3.2. Avantaje si costuri ale monedei Euro
3.1. Evolutia procesului de integrare monetara in Romania
Procesul de pregătire a României pentru trecerea la euro
Adoptarea euro constituie un pas crucial pentru economia unui stat membru, deoarece puterea de decizie în domeniul monetar este transferată Băncii Centrale Europene care acționează în mod independent prin intermediul unei politici monetare unice pentru întreaga zonă euro.
Începând din februarie 2010, în cadrul BNR funcționează Comitetul de pregătire a trecerii la euro, care reprezintă un cadru formalizat de dezbatere a problematicilor legate de convergența nominală și reală, respectiv de suport al deciziilor băncii centrale în procesul de aderare la Uniunea Economică și Monetară. Din luna octombrie 2010, acest comitet are ca invitați permanenți reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice.
Aderarea României la Uniunea Europeană presupune adoptarea monedei unice într-un orizont de timp ce depinde de gradul de integrare economică cu zona euro. Conform prevederilor celei de-a cincea ediții a „Programului de Convergență (2011-2014)”, anul 2015 se preconiza de către autorități ca obiectiv pentru adoptarea monedei unice, angajamentul asumat reprezentând un reper important pentru promovarea reformelor, atât a celor bugetare, cât și a celor structurale, necesare pentru sporirea competitivității economiei. În acest sens, aderarea României la „Pactul Euro Plus” asigura adoptarea de măsuri menite să conducă la creșterea competitivității și evitarea dezechilibrelor macroeconomice. Din punct de vedere administrativ, similar acțiunilor celorlalte noi state membre, autoritățile din România au instituit organisme de coordonare a procesului de adoptare a monedei unice.
Începând din luna mai 2011, coordonarea la nivel național a pregătirilor pentru adoptarea euro se realizează de către Comitetul interministerial pentru trecerea la euro, condus de primul-ministru, și din care mai fac parte guvernatorul BNR, ministrul Finanțelor Publice, miniștri și conducători ai altor instituții guvernamentale, reprezentanți ai asociațiilor patronale și sindicale.
Până în prezent, în cadrul Comitetului de pregătire a trecerii la euro au fost analizate o serie de documente referitoare la:
experiența altor țări în pregătirea trecerii la euro;
stadiul pregătirii României pentru adoptarea euro (studii privind cursul de schimb de echilibru, indicatori de aliniere structurală a României la zona euro);
mecanisme și concepte noi dezvoltate la nivelul Uniunii Europene după criza financiară (note privind Semestrul European, demararea funcționării Comitetului European pentru Risc Sistemic, Pactul Euro Plus);
contribuții ale BNR la documentele programatice ale guvernului român (Programul de Convergență, Programul Național de Reformă).
Se pot menționa o serie de provocari pentru economia Romaniei pe termen scurt și mediu: relansarea durabilă a investițiilor productive, reluarea sustenabilă a convergenței economice către media europeană, continuarea reformelor structurale și implementarea unui mix echilibrat de politici economice. O abordare coerentă a acestor provocari este importantă pentru pregatirea procesului de aderare la Zona Euro. Integrarea monetară a Romaniei în Zona Euro trebuie privita ca un proces complex, cu profunde implicații nu doar economice, dar și politice și sociale.
Tocmai de aceea se poate spune că recesiunea economică și ajustarea ulterioara au oferit o lecție economiei interne, care nu trebuie uitată ci aprofundată pentru a iniția un proces de convergență economică sustenabilă nu doar pâna la obținerea „pașaportului EURO”, dar mai ales după. Din aceasta privință se poate spune că acum este momentul optim pentru pregatirea aderării la Zona Euro (dupa 6-7 ani de ajustare economică din temelii).
În concluzie termenul de 2015 a fost considerat prea optimist și a fost propus un nou termen și anume 2019.
Una dintre provocarile mari legate de zona Euro este aderarea Romaniei la această monedă unică. În prezent, Romania îndeplineste doar 1 criteriu dintre cele 5 cerute de Tratatul Maastricht, pentru adoptarea euro, și anume cel al datoriei publice sub 60% din PIB. Conform ultimelor actualizări într-un comunicat de presă (18.08.2014, sursa : MEDIAFAX) guvernatorul Mugur Isarescu consideră că Romania ar putea indeplini toate criteriile de adrerare la euro abia la data de 1.01.2019. Recent, Isărescu a mărturisit în fața parlamentarilor (când a fost avizat pentru al cincilea mandat de guvernator al băncii centrale) că este nevoit să opteze pentru aderarea la zona euro în următorii ani, întrucât nu îl ajută vârsta să mai creadă în decenii. El a sugerat astfel, implicit, că dorește adoptarea euro sub mandatul său. „Sunt forțat să fiu optimist și să fiu angajat în acest obiectiv, care este extrem de ambițios, dar care se poate încă atinge. În opinia BNR obiectivul este ambițios, dar încă fezabil. Este un drum lung și anevoios. Cu alte cuvinte, această țintă ar trebui să fie acoperită cu un parcurs cu obiective intermediare, cu lucruri mult mai concrete, și BNR lucrează la aceste chestiuni„ a arătat Isărescu.
3.2. Avantaje si costuri ale monedei Euro
La capitolul oportunități ce decurg din acest proces se pot mentiona:
– accelerarea integrării economice între Romania și țările din Zona Euro;
– un plus de transparență la nivel de prețuri și costuri;
– noi oportunități investiționale (noi intrări de capital străin);
– stabilitatea sectorului bancar;
– ameliorarea imaginii economice în fața piețelor financiare, a investitorilor străini;
– Romania va avea o moneda globala.
În ceea ce privește provocările aderării la Zona Euro se pot mentiona:
– implementarea unui mix echilibrat de politici economice (evitarea boom-bust);
– accelerarea reformelor structurale;
– automatizarea fluxurilor/transparență/sustenabilitate bugetară;
– un comportament investițional și de consum sustenabil pe termen lung;
– accelerarea investițiilor în cercetare, dezvoltare, inovare, brand de țară și infrastructură.
Criza financiară și economică internațională a schimbat multe din paradigmele adoptării monedei unice. Turbulențele care au zguduit economiile emergente în anii de criză au lăsat loc pentru dezbateri aprinse privind oportunitatea adoptării mai rapide a euro de către membrii Uniunii care nu au făcut deocamdată acest pas. Cei mai mari membri estici ai Uniunii Europene, Polonia, Cehia și Ungaria, și-au încetinit pregătirile pentru trecerea la euro. Totodată, apetitul de a accepta alte economii mai slabe în Club este destul de redus. Extinderea crizei datoriilor din Grecia în Irlanda, Portugalia sau Spania, țări mai puțin competitive, a subliniat dezavantajele apartenenței la euro pentru țările care nu sunt pregătite și necesitatea unor reforme profunde. Zona euro poate să fie o „cutie neagră„ dacă intrăm nepregătiți. Iar a considera zona euro ca un fel de panaceu este periculos” , spunea în plină criză economică, în urmă cu patru ani, guvernatorul BNR.
Ultimele state care au aderat la euro sunt Slovenia (2007), Cipru (2008), Malta (2008), Slovacia (2009), Estonia (2011) și Letonia (2014). Toate cele 12 țări care au aderat la UE din 2004 sunt obligate prin tratat să adopte euro, dar trebuie mai întâi să îndeplinească mai multe criterii, astfel încât termenul este flexibil. Adoptarea euro rămâne singurul calendar cu repere clare pentru realizarea reformelor necesare pentru modernizarea economiei României, după punctarea altor două borne importante: aderarea la NATO în 2004 și integrarea în UE în 2007.
3.3. Aspecte privind convergenta reala a Romaniei
Convergența înseamnă evoluție către atingerea unei anumite ținte. Drumul parcurs
de fiecare țară până la atingerea acestei ținte poate fi diferit, dar prin adoptarea acquisului comunitar, diferențele de percepție și implementare a politicilor țărilor participante
se reduc, iar „parcursul” cu dificultățile și surprizele inerente, grăbește atenuarea
diferențelor dintre state (Marin Dinu, Socol Cristian, Marinaș Marius, 2005:14). Conceptul de convergență se traduce prin diminuarea diferențelor dintre indicatorii economici ai diverselor țări membre ale unei zone georafice. În limbaj European, pentru caracterizarea evoluției economiei unei țări se folosesc două concepte: convergența nominală și convergența reală.
Convergența reală constă în realizarea unui tip de economie, a unei structuri economice și
a unui nivel de trai similare cu cele existente în Uniunea Europeană. În esență, toate acestea se reflectă în apropierea veniturilor pe cap de locuitor. În opinia a diverși autori (Dinu Marin, Socol Cristian, Marinaș Marius, 2005, respectiv Mugur Isărescu, 2004) convergența reală se referă la:
-creșterea volumului PIB (pe o scară de +/-2% în raport cu media a trei state cu cele mai
bune performanțe);
-nivelul șomajului (pe o scară de 3% în jurul mediei a trei state cu cele mai bune
performanțe);
-soldul balanței de operațiuni curente exprimatîn procente din PIB (în limitele a +/-2%
din PIB);
-gradul de deschidere a economiei, calculat ca (exporturi+importuri)/PIB;
-ponderea comerțului bilateral cu țările membre ale UE în totalul comerțului exterior;
-nivelul PIB/locuitor (exprimat fie la cursul nominal, fie prin paritatea puterii de
cumpărare) și structura economiei (exprimată prin ponderea pe care marile sectoare o au
în PIB).
Procesul de convergență nominală a fost privilegiat în raport cu cel de convergență reală, deoarece realizarea sa presupune un orizont mai redus de timp. Aderarea la zona euro nu se va realiza decât după îndeplinirea în totalitate a criteriilor de convergență nominalã, stabilite la Maastricht,referitoare la rata inflației, rata dobânzii pe termen lung, deficitul și datoria publică, precum și la stabilitatea cursului nominal de schimb.Progresele în îndeplinirea criteriilor de la Maastricht au influențat variabilele economice reale, relația reciprocă fiind deasemenea valabilă.Inițial convergența nominală poate genera o reducere a performanțelor, însă îndeplinirea în totalitate a criteriilor de la Maastricht este în măsură să asigure o mai mare stabilitate macroeconomică, ceea ce va crea premisele unei rate superioare de creștere economică.
Perspectiva adoptării unui nou regim macroeconomic presupune armonizarea celor două procese fundamentale ale convergenței, și anume cel real și cel nominal. Progresele în îndeplinirea criteriilor de la Maastricht au influențat variabilele economice reale, relația reciprocă fiind deasemenea valabilă. Cele două procese sunt complementare și ar trebui urmărite în paralel, deoarece procesul de convergență reală influențează favorabil variabilele nominale prin faptul că România a fost întotdeauna un stat European, iar românii nu au încetat niciodată să se considere europeni și să aspire la revenirea lor în familia europenă. Înainte de 1989, România a fost una dintre puținele țări comuniste care au avut relații cu Comunitatea Europeană (a fost înfințată la Roma sub numele de Comunitatea Economică Europeană (CEE), data de 25 martie 1957, de către șase state membre ale Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului), însă, aceasta nu a contribuit cu nimic la îmbunătățirea situației societății românești. După ezitările din 1990, autoritățile române au depus în luna iunie 1995, o cerere de aderare la Uniunea Europeană. Începând cu această dată, acest curent pro-european a început să se afirme mai mult în opinia publică respectiv în rândul politicienilor, devenind cu timpul predominant. Perspectiva aderării Europene a funcționat remarcabil deoarece prin efortul de a îndeplinii condițiile de aderare s-au construit nu doar, democrația și economia de piață, ci s-a transformat într-o anumită măsură întreaga societate. Practic România a intrat în Europa cu un nivel de dezvoltare economică puțin peste o treime din media europeană și cu circa 30% din populație angajată în agricultura de subzistență. Așteptările ca intrarea în Europa va vindeca miraculos toate înapoierile istorice și ale ingineriei impuse cu forța în perioada comunistă sunt încă neîmplinite. Cu toate acestea aderarea la Uniunea Europeană nu este „sfârșitul istoriei” ci deschiderea unei oportunități de dezvoltare fără precedent, a cărei valorificare depinde însă în mare măsură de autoritățile și de societatea românească. Având în vedere, aspectele referitoare la converența reală și nominală, condiții impuse pentru aderarea la Uniunea Economică și Monetară, analizând situația economiei românești, se observă că România mai are încă enorm de recuperat în acest domeniu:
Tabelul 1.Indicatori ai convergenței reale2009
Sursa:FMI, EUROSTAT
Privitor la rata inflației, la sfârșitul anului 2009, rata anuală a inflației a coborât la
4,74%, nivel situat cu 0,24 % peste limita superioară a intervalului de variație din jurul
țintei de3,5% și cu 0,2 % sub nivelul atins în luna septembrie (4,94%). Efecte favorabile
scăderii inflației au fost exercitate de deficitul persistent de cerere, precum și de dinamica
cursului de schimbal leului. Acestea au fost însă în mare măsură atenuate de influența
nefavorabilă a factorilor de natura ofertei, dominant fiindimpactul majorărilor accizelor
pentru produsele din tutun.Ca urmare, s-au intensificat semnalele de atenuare a
presiunilor inflaționiste din parteacosturilor salariale. Tendința se manifestămai puternic
în industrie, unde variația anuală negativă a costurilor unitare cu forța de muncă s-a
accentuat substanțial în aceeași perioadă.
Din tabelul cu numărul 2, ce analizează indicatorii de convergență nominală, înregistrați de România în anul 2009, se observă, că referitor la rata inflației, aceasta a înregistrat un procent de 5,6%, conform raportărilor BNR și Eurostat.Deci această valoare a inflației s-a situat cu 3 % peste ținta de 3,5% stabilită de BNR pe anul 2009. Efecte favorabile scăderii inflației, față de anul 2008 (7,9%) au fost exercitate de deficitul persistent de cerere, precum și de dinamica cursului de schimb al leului.
Tabelul nr.2. Indicatori de convergență nominală
(%)
Sursa: EUROSTAT, Georgescu Florin, 2010:17
Totuși pentru a evita experienta Greciei este foarte important ca acest proces de convergenta sa continue si dupa aderarea la Zona Euro.
STUDIU DE CAZ GRECIA
În Grecia, o lipsă de reforme structurale în domeniul impozitării, datoria publică și salarizare în sectorul public de zeci de ani a condus la criză. Grecia a avut un sistem prost organizat fiscal, serviciile sociale defectuoase, precum și partidele politice care nu au reușit să cadă de acord asupra modul în care acestea ar trebui să fie reformat. În octombrie 2011, a fost dezvăluit că 109421 de oameni care nu au apar în recensământ primesc pensii de stat din fondul principal de asigurări sociale. S-a estimat că suma totală plătită pentru aceste pensionări false ar fi putut fi de 1,5 miliarde euro(€). În iunie 2011, Fondul Monetar Internațional (FMI) a declarat despre sistemul fiscal din Grecia: "E un dezastru”, menționând că problema a apărut din cauza lipsei de voință politică, care a exacerbat o lipsă de competitivitate și izolare economică. Una dintre deficiențele principale a fost eșecul administrației fiscale "de a colecta impozite”; evaziunea fiscală în Grecia a atins 27,5% din PIB în perioada 1999-2007 și a fost considerată cea mai mare economie informală din orice țară a UE. Fostul ministru de finanțe Evangelos Venizelos s-a plâns, în 2011, că doar 25.000 de greci au declarat un venit anual de peste 100.000 euro(€) și numai 160.000 au admis că au câștigat mai mult de 50.000 euro (€). Lucrătorii independenți reprezintă 37 % din forța de munca grecească, comparativ cu o medie de 15% în UE în ansamblu. Grecia a menținut o datorie publică de aproximativ 100% din PIB în deceniul anterior crizei, care este de 20 la 30 de procente mai mult decât în alte țări comparabile. Un domeniu important în care Grecia nu a reușit să reformeze înainte de criză a fost salarizarea în sectorul public. Începând începutul anilor 1990, decalajul dintre sectorul public și sectorul privat s-a lărgit dramatic. Până în 2011, s-a estimat că salariile din sectorul public au fost 130% mai mari decât cele ale angajaților privați, în timp ce diferența medie a zonei euro a fost de 30 la suta. Nici un partid de guvernământ (nici Mișcarea Socialistă Panelenă, PASOK, 1993-2004, nici conservator Noua Democrație, ND, 2004-2009), a reușit să realizeze reformele necesare pentru a corecta situația înainte de izbucnirea crizei.
În momentul în care criza a lovit, guvernul PASOK (reales în iunie 2009), a fost de acord să adopte planurile economice impuse de UE, Banca Centrală Europeană și FMI, prevăzute în Memorandumul din 2010. În schimb acest grup, cunoscut sub numele de Troica, au ajutat cu împrumuturi care au permis Greciei să evite intrarea în incapacitate de plată și faliment.
Câteva dintre reformele cerute de Troica sunt :
• Reducerea salariilor din sectorul public: înghețarea salariilor din sectorul public până în 2014; reducerea imediată a două din cele 14 plăților salariale lunare din sectorul public pentru acei angajați cu un salariu peste 3.000 € pe lună, precum și o reducere a celui 13-lea și 14-lea salariu pentru cei care câștigă mai puțin de 3.000 € pe lună. Un raport recent al FMI, însă, a declarat că reformarea numărului excesiv de posturi din sectorul public a fost în mare măsură evitată din cauza reticenței de a concedia angajați.
• Reforma sistemului de pensii: o reducere de până la 26,4% a plăților către pensionari și o creștere a vârstei de pensionare la 65 de ani pentru femei și bărbați; o penalizare de 6% pentru pensionarea anticipată. În septembrie 2012, vârsta de pensionare a fost ridicată ulterior la 67 de ani.
• Creșterea veniturilor publice : Guvernul trebuia să introducă un nou plan pentru a îmbunătăți colectarea impozitelor, reducerea scurgerilor de capital și combaterea evaziunii fiscale. FMI susține că au fost realizate progrese foarte puține pentru combaterea evaziunii fiscale. Din păcate, TVA a fost crescut cu 10 puncte procentuale pentru toate categoriile un traseu de creștere a veniturilor fiscale, care tinde să sancționeze grupurilor cu venituri mici.
El País raportat pe 24 mai 2011 că s-a fost intensificat ieșierea capitalurilor peste graniță, lăsând Grecia în pragul falimentului. Ziarul a spus că grecii au 280liliarde de euro în conturile bancare elvețiene, echivalentul a 120% din PIB-ul Greciei. În acest context datoria publice a Greciei a crescut dramatic după pachetul de salvare elaborat de Troika, la de două ori față de țări comparabile. Ca urmare a problemelor economice cu care s-a confruntat Irlanda, guvernele europene și instituțiile financiare au încercat să stabilească mecanisme care ar reglementa oferta de salvare a unui stat. În cazul Greciei, decizia de a aproba împrumuturi pentru guvern a avut două caracteristici esențiale:
Guvernul a trebuit să accepte responsabilitatea directă pentru rambursarea lor;
Banii împrumutași au devenit parte a datoriei publice.
Creșterea constantă în Grecia a datoriei publice din cauza pachetului de salvare a însemnat că, în împrumuturile ulterioare de salvare au fost acordate la bănci (ca împrumuturile bancare) pentru a evita creșteri fără discernământ a nivelului datoriei publice. Grecia este puțin probabil să mențină această datorie în limitele stabilite de Uniunea Europeană pentru a asigura stabilitatea și creștere economică (toate țările din zona euro ar trebui să urmărească să păstreze deficitul bugetului anual sub 3 % din PIB și datoria publică totală sub 60% din PIB). Impactul pachetului de salvare și măsurile de austeritate au avut repercusiuni electorale. Criza economică a schimbat termenii sistemului politic elen, de la partide politice de stânga și de dreapta, din 2010 la "pro" și "anti" măsurile de austeritate și ce a urmat. Surprinzător, partidul conservator Noua Democrație s-a opus măsurilor de austeritate la aceasta, în timp ce partidul de guvernământ PASOK a fost în favoarea lor. În mai 2012, Noua Democrașie a câștigat alegerile generale, după ce publicul a arătat respingerea totală a pachetelor de austeritate ale „Troicii ". Aceasta alegere a marcat un sfârșit al sistemului tradițional bipartidist. În 2010, veniturile gospodăriilor în Grecia au scăzut cu 12,3% față de anul 2009. Acest lucru a fost datorat în primul rând creșterii șomajului. Șomajul a continuat să crească în mod constant de-a lungul anilor până în 2013. Eurostat indică faptul că cea mai mare creștere a șomajului în UE, între ianuarie 2012 și ianuarie 2013, a fost în Grecia, de la 21,5% la 27,2%.
Figure 1: The unemployment rate in Greece and in the EU (2000–2012)
Source: Oxfam, based on Eurostat data
Sărăcia și inegalitatea Figura 2 arată modul în care progresia paralel a Greciei " per capita venitul național brut ( VNB) deviat de la cea a mediei OCDE în jur de ora primei afacere de salvare a fost aprobat în 2010 .
Figure 2: Evolution of per capita GNI in Greece and the OECD
country average (in constant $)
Source: OECD, www.oecd.org
În 2011, Grecia a avut cea mai mare rată a celor cu risc de sărăcie sau excluziune socială în zona euro (31% față de o medie de 24,2% la nivelul UE în ansamblu). Acest lucru a fost în scădere încet, dar acum a crescut din nou la niveluri 2004. Numai 2011, aceasta a crescut cu 3,3 la sută, ceea ce înseamnă că mai multe persoane au fost 372000 expuse riscului de sărăcie sau excluziune socială. Mai mult de unul din trei greci a scăzut sub pragul sărăciei în 2012 (dată la care cifrele sunt ajustate pentru inflație și utilizează 2009 ca limită pentru stabilirea pragului saraciei). Clasa de mijloc a scăzut și este mai aproape de pragul sărăciei, în timp ce săracii devin mai săraci și inegalitatea este în creștere. Grecia continuă să fie singura țară din zona euro, cu nici un sistem de asistență socială de bază, care să ofere o plasă de siguranță de ultimă instanță. Rata de sinucidere din Grecia a crescut cu 26,5% de la 377 în 2010 la 477 în 2011, și a crescut cu 104.4 la sută în cazul femeilor. Între 2001 și 2008, numărul de persoane cu vârste cuprinse între 18 și 60 care trăiesc în gospodării fără venituri a rămas relativ constant, în scădere ușoară de la 9.4% la 7.5%. Aceasta tendință s-a inversat de la începutul crizei, și în special de la introducerea măsurilor de pachete de salvare, cu numărul de persoane care trăiesc în gospodării cu nici un venit în creștere la peste un milion în 2012, egală cu 17,5% din populație.
Figure 3: Percentage of the population living in jobless households
(except households of students between 18 and 24 years old who
do not work)
După șase ani consecutivi de recesiune si patru de austeritate, societatea greacă devine din ce în ce mai fragmentată. Populația fără adăpost se crede ca au crescut cu 25% începând cu anul 2009. Aproape unul din trei greci nu au nici o asigurare medicală de stat, cel mai adesea din cauza șomajului pe termen lung. Creșterea sărăciei și a șomajului și slăbirea servicii sociale au fost însoțite de o creștere a ratei criminalității.
Tocmai datorită acestor factori de partidele de extremă dreapta ca „Zorii Aurii” și „Anel” au realizat fiecare 7% din voturi în alegerile din 2012. Succesele lor pot fi atribuite situației economice grave și datorită scăderii încrederii în partidele tradiționale. „Zorii Aurii” dă vina crizei asupra non-greci, din cauza faptului că în unele cartiere din Atena există un procent deosebit de mare de imigranți. Acolo, „Zorii Aurii” a devenit foarte vizibil, oferindu-se să intervină în cazul în care statul nu a reușit să facă acest lucru. În acte aparent de complicitate cu poliția locală, „Zorii Aurii” a furnizat servicii de siguranță personală pentru pensionari infometati care se simt prea speriat sa iasa afara. Acesta oferă o distribuire a produselor alimentare numai către greci, și grupurile paramilitare au atacat cu sălbăticie imigranți și pe grecii la care stau. Situația din Grecia de era foarte volatilă.
Înainte de criza economică, două partide dominau scena politică din Grecia: liberal-conservatorii familiei Karamanlis de la Noua Democrație și socialiștii familiei Papandreou de la PASOK. Ultimii aproape că au dispărut cu criza din opțiunea populară, deși fac (încă) parte din guvernul de coaliție cu cei de la Noua Democrație, condus de Antonis Samaras. SYRIZA obținea la alegerile din 2009, pe vremea când era o coaliție formată din diverse partide de stânga, de la ecologiști la marxiști, 4,6% din voturi – cam cât este intenția de vot în dreptul PASOK de acum. Apoi a luat 17% din voturi în alegerile anticipate din mai 2012 – în urma cărora a eșuat formarea unei majorități parlamentare – și 27% din voturi în iunie 2012, când a devenit partid, la doar un procent în spatele Noua Democrație, așa că a rămas în opoziție. Ce s-a întâmplat în Grecia din 2009? Republica Elenă a pierdut un sfert din PIB față de 2008 – date de la finele lui 2013 -, rata șomajului a ajuns de la 8% la 26% – și 57% în rândul tinerilor. Rata sărăciei s-a dublat, o evoluție nemaiîntâlnită pe timp de pace într-o țară avansată de la Marea Recesiune. Programul de austeritate din Grecia a presupus un mix de reducere a cheltuielilor statului și de creștere a veniturilor publice, concomitent cu liberalizarea economiei și reducere a birocrației. În realitate, Grecia are încă un deficit de 12% din PIB – deficitul a fost constant de peste 10% – și o datorie publică care a crescut de la 109% din PIB, în 2008, la 175% din PIB în 2013, chiar dacă datoria deținută de privați a fost redusă cu 50% în 2011. Din economia tot mai mică, statul a încasat tot mai mult – ponderea în PIB a crescut de la 40% la 47% – dar a cheltuit și mai mult, de la 50% la 59% din PIB. Reformele au constat în principal în creșterea taxelor, ceea ce a adâncit recesiunea, ori creșterea vârstei de pensionare și tăierea unor beneficii sociale. Între timp, contribuabilii din celelalte țări europene s-au ales cu trei sferturi din datoria publică a Greciei, astfel că fiecare a rămas cu câte ceva rău din criză. Grecii ar vrea să iasă din marasmul în care se află și nu au un termen la care acest lucru se va întâmpla, deși majoritatea se pronunță în favoarea rămânerii în zona euro. SYRIZA, cu tot cu mesajul său anti-capitalist, le-a promis sfârșitul austerității.
In noiembrie anul trecut, liderii europeni rasuflau usurati cand Grecia a anuntat al doilea trimestru consecutiv de crestere economica si, in consecinta, iesirea dintr-o recesiune care a durat sase ani. Era rezultatul asteptat, dupa ce Troica (UE-BCE-FMI) pompase 240 de miliarde de euro in economia Greciei pentru ca aceasta sa evite defaultul, iar Comisia Europeana acceptase restructurarea datoriilor, elenii fiind sigurii din UE care au beneficiat de un asemenea tratament.
Toate aceste eforturi, facute pentru a pastra tara in zona euro, o eventuala iesire a acesteia din blocul monetar fiind o necunoscuta (avand in vedere ca niciun alt stat nu mai iesise din UE sau din zona euro), dar care anunta o adevarata apocalipsa peste Europa.
]La mai putin de doua luni de la acel moment, Grecia intra intr-o noua faza a crizei, de data aceasta, sustin economistii, mai intensa si mai periculoasa decat cea din ultimii ani. Iar presupsa declaratie a Angelei Merkel, potrivit careia este pregatita sa lase Grecia sa iasa din zona euro, este cu atat mai surpinzatoare cu cat cancelarul german a infruntat intreaga Europa pentru a salva Atena, in 2012. Lichefierea economiei a permis ascensiunea SYRIZA și câștigarea alegerilor de către aceasta cu promisiunea de a opri austeritatea.
Fără tranșele de împrumut de la Troikă, Grecia intră cu siguranță în incapacitate de plată față de debitori, pentru că nu are acces în mod real la piețe, iar bonduri de 20 de miliarde de euro au scadența în acest an. De cealaltă parte, garanții datoriilor ar vrea să-și primească banii înapoi și să nu aibă de a face cu o nouă criză ale cărei dimensiuni nu pot fi bănuite. Zona euro a înființat câteva instituții care au ca scop limitarea contagiunii în caz de urgență, însă este greu de estimat cât de eficiente vor fi acesta. Potrivit presei germane, guvernul de la Berlin ar fi dispus să lase Atena să revină la drahmă, dacă nu se poate înțelege cu viitorul guvern – deși pe canalele oficiale au negat că există vreun astfel de plan sau vreo astfel de intenție. Banca Centrală Europeană nu s-a ferit, însă, să aibă o poziție oficială în acest sens. BCE spune că va tăia liniile de asistență financiară pe care le acordă băncilor grecești, recent capitalizate cu bani împrumutați de statul elen. Altfel spus, dacă rezultatul review-ului Troicii din februarie, după formarea noului guvern – dacă rezultatul alegerilor va face posibilă formarea unuia, nu este pozitiv, atunci sistemul bancar din Grecia rămâne fără bani. Cu șomajul la 11,5% și o creștere economică apropiată de zero, pentru banca de emisiune a zonei euro opțiunile de relaxare suplimentară au rămas puține, din moment ce dobânda a fost coborâtă deja la 0%, iar cea pentru depozitele băncilor este în teritoriu negativ. Așteptările din piață că BCE trebuie să mute ceva sunt atât de mari încât euro este la cel mai scăzut nivel față de dolari din ultimii nouă ani. Un euro cumpără acum 1,18 dolari, față de 1,35 dolari, cu un an în urmă, sau aproape 1,40, în vară. Dintr-un foc, exporturile UE sunt mai competitive, iar importurile mai scumpe. Evoluția prețurilor petrolului, care se află la sub 50 de dolari barilul, rămâne una din principalele necunoscute ale acestui an. Revenirea acestora în jurul nivelurilor de anul trecut ar trensforma deflația europeană la loc în inflație.
Relatiile dintre Grecia si creditorii sai au ajuns la un punct limita joi. MInistrul de Finante grec a acuzat Banca Centrala Europeana ca vrea sa asfixieze economia, s-asa lipsita de lichiditate, de la Atena.
Iesirea Greciei din zona euro este, la fel ca si in urma cu doi ani, o necunoscuta si nimeni nu stie exact care vor fi consecintele atat asupra economiei statului elen cat, mai ales, asupra celor ramase in blocul monetar.
In teorie, niciun mecanism nu prevede iesirea unei tari din zona euro. Dar, potrivit Berlinului, in cazul in care Grecia nu isi va mai indeplini angajamente, BCE ar putea restrange posibilitatile de refinantare a bancilor grecesti pana la punctul de a obliga Atena sa reintroduca drahma. Acelasi tip de discurs, chiar daca mai putin radical, a venit si din Franta, presedintele Hollande atentionand poporul grec ca trebuie sa-si respecte angajamentele. "Grecii sunt liberi sa isi aleaga destinul dar, in acelasi timp, exista angajamente pe care si le-au asumat.
BCE a respins cererile Atenei de a amana datoria pe termen scurt a Greciei pentru a atenua o criza de finantare iminenta. Inca se discuta daca Greciei i se va acorda un ajutor financiar de 7,2 miliarde de euro. Pana acum, se zbate sa achite, pana la finele acestei luni, 1,2 miliarde de euro catre FMI! Guvernul grec a vrut sa i se mareasca cu 2 miliarde de euro fondurile de urgenta intrucat bancile acestei tari si-au vazut depozitele diminuate in ultima luna cu o viteza ametitoare. BCE a decis sa ridice plafonul cu doar 600 de milioane de euro.
Creditorii Greciei s-au bazat excesiv pe fondurile de urgenta de la Frankfurt dupa ce BCE a pus stop la sistemul de creditare obisnuit pe care il aplica Greciei. Weidmann, unul din membrii consiliului BCE, a afirmat ca aceasta asistenta era doar temporara si ar putea continua numai in cazul in care creditorii greci raman solventi.
ptiunile pe care, acum, Grecia le are in fata, sunt foarte clare.
OPTIUNEA 1
Uniunea Europeana face concesii si acestea ar putea fi:
– schimba scadenta creditelor, in special la cele facute pe termen scurt
– face concesii pe rata dobanzii la aceste credite
– datoria ar putea sa fie inlocuita cu titluri de valoare fara scadenta si cu un cupon legat de cresterea economica
– BCE continua sa sustina nevoile de lichiditate ale bancilor grecesti
In realitate, daca UE face aceste concesii, cele doua parti vor ajunge din nou la masa negocierii peste sase luni, intrucat guvernul grec nu a implementat toate masurile de austeritate cerute de Troica.
OPTIUNEA 2
Grecia intra in incapacitate de plata dar ramane in zona euro, desi aceasta posibilitate nu este foarte clara atata timp cat nu exista, deocamdata, un mecanism de eliminare al unei tari membre. Daca BCE renunta la finantare, bancile grecesti se prabusesc. Capitalul va zbura din tara cu o viteza supersonica.
OPTIUNEA 3
Grecia intra in incapacitate de plata si iese din zona euro, reinviind drahma, fosta moneda locala. Va fi un haos pe termen scurt. Activitatea economica din Grecia, practic, se va opri. Moneda euro se va destabiliza iar creditorii Greciei vor avea, si ei, foarte multe de pierdut. Grecia isi va recapata, apoi, controlul pe moneda nationala si pe rata dobanzii. Devalorizarea drahmei va avea efecte ciudate si ar putea sa imbunatateasca competitivitatea produselor grecesti. Banca Nationala a Greciei va putea sa pompeze lichiditate in sistemul bancar elen si sa controleze masa monetara. Pana atunci, insa, grecii trebuie sa stranga cureaua pana la ultima gaura.
OPTIUNEA 4
Grecia face asa cum spune Troica si continua pe linia austeritatii. Pe plan politic s-ar putea produce schimbari. Syriza si-ar pierde capitalul electoral iar guvernul s-ar prabusi, declansandu-se, astfel, alegeri anticipate.
Euro sau drahma? Întrebarea traversează presa grecească în timp ce guvernul continuă negocierile cu UE și FMI pentru un nou plan de salvare. "În fața acestei încercări, cea mai crucială pentru această țară de la căderea dictaturii coloneilor, în '74, trebuie să alegem între a lua toate măsurile necesare pentru a rămâne în zona euro sau a cădea într-un faliment incontrolabil și a reveni de fapt la drahmă", consideră To Vima. Cotidianul atacă în același timp partidele politice care încurajează instabilitatea. PASOK (socialist), LAOS (extrema dreaptă) și Noua Democrație (de dreapta) "susțin guvernul [și] duc în același timp o politică de opoziție".
La rândul său, To Ethnos remarcă faptul că "dilema euro sau drahma nu lasă pe nimeni de gheață, chiar și partidele de stânga privesc altfel problema. Adevărul este că această dilemă ascunde un mare adevăr. Măsurile, planurile de salvare impuse de UE și de guvern în numele euro în acești ultimi ani, ca și tot ceea ce nu am aplicat pentru binele țării ne-au apropiat de drahmă". Însă, regretă cotidianul, în timp ce "majoritatea grecilor nu vor drahma, mulți alții nici nu se mai preocupă de acest aspect". Totuși, așa cum subliniază site-ul generalist protagon.gr, "întoarcerea la drahmă va sărăci 90 % din populație.Trebuie deci să realizăm, că vrem sau nu, că trebuie să facem totul pentru a rămâne în clanul euro pentru a nu deveni cel mai mic vecin al 'Marii Turcii'. Avem mult, foarte mult de muncă, cu mari sacrificii, dar alegerea ne aparține".
Cat priveste iesirea efectiva din zona euro, desi nimeni nu stie adevarata dimensiune a consecintelor, toti economistii sunt de acord ca nu poate fi decat rau, atat pentru Grecia, cat si pentru restul tarilor din eurozona.
Barry Eichengreen, economist in cadrul Universitatii din California, a declarat ca iesirea Greciei din zona euro va determina investitorii sa isi retraga depozitele din bancile din Grecia, plasamentele in actiunile companiilor se vor reduce, toate acestea culminand, probabil, intr-o serie de masuri stricte din partea autoritatilor elene pentru controlarea fluxurilor de capital.
"Pe termen scurt, iesirea Greciei ar echivala cu falimentul Lehman Brothers la patrat", a avertizat Eichengreen. Economistul american estimeaza ca politicienii europeni isi vor "inghiti nodul din gat din nou" si vor face compromisurile necesare pentru a mentine Grecia in uniunea monetara. "Desi pastrarea zonei euro in forma actuala va fi un demers costisitor, dificil si dureros pentru politicieni, destramarea acesteia va fi inca si mai costisitoare si dificila", a spus Eichengreen.
Ca reactie la dezbaterile privind excluderea Greciei din zona monedei unice, purtatorul de cuvant al Comisiei Europene a explicat ca apartenenta unei tari la zona euro este "irevocabila”.
"Apartenenta la zona euro este irevocabila", a declarat Annika Breidthardt, amintind ca aceasta regula este inscrisa in Tratatul de la Lisabona, in "Articolul 140, paragraful 3". "Nu vom face speculatii si scenarii care risca sa fie interpretate intr-un context care nu va fi", a explicat un alt purtator de cuvant, Margaritis Schinas.
Grecii pun la punct un plan de contingență în cazul în care cel mai rău dintre scenarii, ieșirea din zona euro, se va materializa. Cotidianul britanic The Daily Telegraph scrie că Executivul Syriza face planuri de naționalizare a băncilor și introducere a unei monede paralele pentru plata pensiilor și salariilor dacă zona euro nu acceptă măsuri mai blânde de austeritate.
În același timp, guvernul ar putea să declare default (incapacitate de plată) săptămâna viitoare în cazul unui împrumut al Fondului Monetar Internațional, mai scrie sursa citată.
"Suntem un guvern de stânga. Dacă trebuie să alegem între a declara default FMI și a declara default poporului nostru, nu trebuie să ne gândim prea mult", a declarat un înalt oficial grec.
Până la 9 aprilie, Grecia trebuie să plătească Fondului Monetar Internațional 458 de milioane de euro. Dacă își respecta angajamentul față de creditorul internațional, guvernul grec nu va mai avea suficienți bani pentru a plăti salariile și serviciile sociale ale bugetarilor. Situația se poate evita doar dacă zona euro va fi de acord să plătească la timp următoarea tranșă a împrumutului interimar contractat recent de Grecia.
"Vom închide băncile și le vom naționaliza, apoi vom formula IOU-uri (documente prin care se recunoaște datoria; I owe you, în engl.), și știm cu toții ce înseamnă asta. Ce nu vom accepta este să devenim protectorat al UE", spune o sursă citată de The Daily Telegraph.
Germania, cel mai mare creditor al Greciei, a avertizat luni că zona euro nu va acorda Atenei noi fonduri până când nu va prezenta o listă detaliată a reformelor iar unele dintre acestea nu vor fi legiferate.
Guvernul elen a trimis săptămâna trecută o listă cu propuneri de reformă, în speranța că va putea debloca astfel noi fonduri din partea creditorilor. La finele lunii trecute, miniștrii de Finanțe din zona euro au căzut de acord să ofere Greciei o prelungire cu patru luni a programului de asistență, cu condiția ca Atena să demareze o serie de reforme.
Ministrul de Finanțe al Germaniei, Wolfgang Schauble, a recunoscut la 13 martie, în premieră, că ia în calcul orice scenariu în cazul crizei din Grecia, inclusiv o ieșire din zona euro a țării de la Marea Mediterană.
Jens Weidmann, seful Bundesbank, a declarat ca “Grecia a risipit increderea partenerilor europeni.” Banca Centrala Europeana este unul dintre cei trei mari creditori ai Greciei.
Viitorul pentru Grecia oricare ar fi el este sumbru. Anii de populism economic au trimis țara intr-o situație fără ieșire. Austeritatea cerută de Europa este de nesuportat iar dimensiunile sărăciei ce pot rezulta dintr-o ieșire din zona Euro și un faliment sunt numai intuite. Însă deja Europa și voci din lumea mondială a afacerilor spun ca Grecia cu cei 3% din PIB-ul Uniunii Europeme nu va afecta decisiv Europa chiar dacă riscul contagiunii rămâne prezent.
BIBLIOGRAFIE :
Mallory, James P (1989). In search of the Indo-Europeans: language, archaeology and myth. London: Thames and Hudson.
Blum, Jerome et al. The European World (2 vol. 2nd ed. 1970)
Richard J. Mayne. "history of Europe:: The Middle Ages". Britannica Online Encyclopedia. Retrieved 18 April 2009.
McKay, John P. et al. A History of Western Society (2 vol 2010)
Russell Brown, Lester. Eco-Economy, James & James / Earthscan.
R. R. Palmer, The Age of the Democratic Revolution: A Political History of Europe and America, 1760-1800: The Challenge
Gordon S. Wood, The radicalism of the American Revolution (2011)
McIlwraith, Thomas F.; Muller, Edward K. (2001).North America: The Historical Geography of a Changing Continent.
Hubbard, Glenn and Tim Kane. (2013). Balance: The Economics of Great Powers From Ancient Rome to Modern America . Simon & Schuster
ISTORIA CONSTRUCȚIEI EUROPENE Note de curs Cornelia Neagu
Leonard, Dick, Ghidul Uniunii europene, Teora, 1999
Fontaine, Pascal. Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre. Iași : Institutul European , 1998
UNIUNEA EUROPEANĂ http://europa.eu/about-eu/eu-history/2010-today/2013/index_en.htm
http://www.heraldscotland.com/politics/referendum-news/better-together-junckers-eu-comments-harm-yes-camp.
Moneda si credit – suport de curs pentru -Prof. univ. dr. Victor Stoica, Universitatea Hyperion București,2011
Origins of world currency names- http://www.collectionstudio.com/
Sistemul monetar internațional – Conf.univ. dr. Mihai Sebea
Evoluția economică a României – Cercetări statistico-istorice 1859–1947 ACADEMIA ROMÂNĂ, Institutul de Economie Națională, Victor Axenciuc
Instituții financiare internaționale – Aniței, Nadia Cerasela, Editura Lumen Iași România 2011
Crisis and Recovery: Role of the Exchange Rate Regime in Emerging Market Countries – Charalambos Tsangarides, 2010 International Monetary Fund http://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2010/wp10242.pdf-
Sam Vaknin – “Euro – the History of Previous Currency Unions”, 2007
Louis-Albert Dubois, La fin de l'Union monétaire latine (thèse), Université de Neuchâtel, 1950
Uniunile monetare europene din secolul XIX autor: Muresan Mihai [Articol aparut in Nr. 13 al revistei Colectionarul Roman]
Harold James; International Monetary Cooperation Since Bretton Woods; Oxford University Press, USA 1996
Integrarea monetară, de la teorie la practică- Drd. Ec.Laura-Cristina Ivănescu, BNR
Lévesque, Jacques (1997). The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern Europe. University of California Press.
The History of the European Union – The Treaty of Maastricht – http://www.historiasiglo20.org/
Buletin lunar A 10-a aniversare a BCE – Banca Centrală Europeană, 2008
Introducerea monedei euro: criteriile de convergență, http://europa.eu/legislation_summaries/economic_and_monetary_affairs/institutional_and_economic_framework
Realizarea Uniunii Economice și Monetare și necesitatea convergenței – Institutul European din România, 2006
Cum a devenit euro moneda noastră, scurt istoric al bancnotelor și monedelor europene – Banca Centrală Europeană, 2007
GHIDUL POLITICILOR UNIUNII EUROPENE Broșura nr. 1, Institutul European din România, 2012
Uniunea economică și monetară, Institutul European din România,2005
Politica monetară a Uniunii Europene. Implicații macroeconomice pentru România. TEZĂ DOCTORALĂ Ovidiu Cristian UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI 2012
Flash Eurobarometer reports – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/flash_arch_en.htm
Efecte ale crizei economice actuale asupra variabilelor fiscale în țările Uniunii Europene, Economie teoretică și aplicată Volumul XVIII (2011), No. 2(555)
Uniunea Europeană – relansare moderată a creșterii economice în 2014-2015 Odette Andreea MARINACHE, IEM , http://www.iem.ro/
Integrarea monetară europeană a României, teză de doctorat, Asist. univ. SZÉKELY Imre, Cluj-Napoca, 2014
PERSPECTIVELE ADOPTĂRII MONEDEI EURO ÎN ROMÂNIA, GAL Ramona Ioana, Master Studii Europene și Relații Internaționale Facultatea de Economie și de Administrare a Afacerilor Universitatea de Vest dinTimișoara
Programul de Convergență 2011-2014, GUVERNUL ROMÂNIEI, 29 Aprilie 2011
THE TRUE COST OF AUSTERITY AND INEQUALITY Greece Case Study OXFAM CASE STUDY SEPTEMBER 2013 www.oxfam.org
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_ro.htm
Uniunea Vamală Germană (1834 – 1919) albastru – la înființare verde – extindere până în 1866 galben – extindere după 1866 roșu – granițele uniunii în 1828 roz – modificări după 1834.
Simbolul euro în conformitate cu standardele ISO. Cele două linii paralele intenționează să sublinieze stabilitatea valutei.
BIBLIOGRAFIE :
Mallory, James P (1989). In search of the Indo-Europeans: language, archaeology and myth. London: Thames and Hudson.
Blum, Jerome et al. The European World (2 vol. 2nd ed. 1970)
Richard J. Mayne. "history of Europe:: The Middle Ages". Britannica Online Encyclopedia. Retrieved 18 April 2009.
McKay, John P. et al. A History of Western Society (2 vol 2010)
Russell Brown, Lester. Eco-Economy, James & James / Earthscan.
R. R. Palmer, The Age of the Democratic Revolution: A Political History of Europe and America, 1760-1800: The Challenge
Gordon S. Wood, The radicalism of the American Revolution (2011)
McIlwraith, Thomas F.; Muller, Edward K. (2001).North America: The Historical Geography of a Changing Continent.
Hubbard, Glenn and Tim Kane. (2013). Balance: The Economics of Great Powers From Ancient Rome to Modern America . Simon & Schuster
ISTORIA CONSTRUCȚIEI EUROPENE Note de curs Cornelia Neagu
Leonard, Dick, Ghidul Uniunii europene, Teora, 1999
Fontaine, Pascal. Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre. Iași : Institutul European , 1998
UNIUNEA EUROPEANĂ http://europa.eu/about-eu/eu-history/2010-today/2013/index_en.htm
http://www.heraldscotland.com/politics/referendum-news/better-together-junckers-eu-comments-harm-yes-camp.
Moneda si credit – suport de curs pentru -Prof. univ. dr. Victor Stoica, Universitatea Hyperion București,2011
Origins of world currency names- http://www.collectionstudio.com/
Sistemul monetar internațional – Conf.univ. dr. Mihai Sebea
Evoluția economică a României – Cercetări statistico-istorice 1859–1947 ACADEMIA ROMÂNĂ, Institutul de Economie Națională, Victor Axenciuc
Instituții financiare internaționale – Aniței, Nadia Cerasela, Editura Lumen Iași România 2011
Crisis and Recovery: Role of the Exchange Rate Regime in Emerging Market Countries – Charalambos Tsangarides, 2010 International Monetary Fund http://www.imf.org/external/pubs/ft/wp/2010/wp10242.pdf-
Sam Vaknin – “Euro – the History of Previous Currency Unions”, 2007
Louis-Albert Dubois, La fin de l'Union monétaire latine (thèse), Université de Neuchâtel, 1950
Uniunile monetare europene din secolul XIX autor: Muresan Mihai [Articol aparut in Nr. 13 al revistei Colectionarul Roman]
Harold James; International Monetary Cooperation Since Bretton Woods; Oxford University Press, USA 1996
Integrarea monetară, de la teorie la practică- Drd. Ec.Laura-Cristina Ivănescu, BNR
Lévesque, Jacques (1997). The Enigma of 1989: The USSR and the Liberation of Eastern Europe. University of California Press.
The History of the European Union – The Treaty of Maastricht – http://www.historiasiglo20.org/
Buletin lunar A 10-a aniversare a BCE – Banca Centrală Europeană, 2008
Introducerea monedei euro: criteriile de convergență, http://europa.eu/legislation_summaries/economic_and_monetary_affairs/institutional_and_economic_framework
Realizarea Uniunii Economice și Monetare și necesitatea convergenței – Institutul European din România, 2006
Cum a devenit euro moneda noastră, scurt istoric al bancnotelor și monedelor europene – Banca Centrală Europeană, 2007
GHIDUL POLITICILOR UNIUNII EUROPENE Broșura nr. 1, Institutul European din România, 2012
Uniunea economică și monetară, Institutul European din România,2005
Politica monetară a Uniunii Europene. Implicații macroeconomice pentru România. TEZĂ DOCTORALĂ Ovidiu Cristian UNIVERSITATEA BABEȘ-BOLYAI 2012
Flash Eurobarometer reports – http://ec.europa.eu/public_opinion/archives/flash_arch_en.htm
Efecte ale crizei economice actuale asupra variabilelor fiscale în țările Uniunii Europene, Economie teoretică și aplicată Volumul XVIII (2011), No. 2(555)
Uniunea Europeană – relansare moderată a creșterii economice în 2014-2015 Odette Andreea MARINACHE, IEM , http://www.iem.ro/
Integrarea monetară europeană a României, teză de doctorat, Asist. univ. SZÉKELY Imre, Cluj-Napoca, 2014
PERSPECTIVELE ADOPTĂRII MONEDEI EURO ÎN ROMÂNIA, GAL Ramona Ioana, Master Studii Europene și Relații Internaționale Facultatea de Economie și de Administrare a Afacerilor Universitatea de Vest dinTimișoara
Programul de Convergență 2011-2014, GUVERNUL ROMÂNIEI, 29 Aprilie 2011
THE TRUE COST OF AUSTERITY AND INEQUALITY Greece Case Study OXFAM CASE STUDY SEPTEMBER 2013 www.oxfam.org
http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/treaties/treaties_singleact_ro.htm
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Moneda Euro In Contextul Integrarii Monetare Europene (ID: 143288)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.