Modele Pentru Fundamentarea Regimului de Tintire Directa a Inflatiei

Introducere

[Abstract]

Literatura de specialitate

Trăim într-o lume globalizată, permanent în contact cu alte părți ale planetei, iar relațiile noastre sociale, politice și îndeosebi economice ne-au făcut să convergem într-o piață mondială unică, puternic integrată financiar, că răspuns la nevoie noastră de a face comerț, a dezvolta noi tehnologii și a face eficiența o provocare continuă (o materializare, de altfel, a inteligenței noastre).

Eficiența s-a datorat simplicării tranzacțiilor prin folosirea unui bun general acceptat, banii. Dacă ne gândim la originea cuvântului monedă (provenit din Moneta – călăuzitor, conducător) se poate realiza ușor o paralelă cu situația prezentă în care banii au rămas elementul central al economiilor moderne, elementul care conduce întregul mecanism. Dar sectorul real, cel economic, comunică cu cel monetar și financiar prin efectul de bilanț, respectiv cel de avere (), deoarece banii sunt considerați bunuri: există dorință pentru a fi deținuti și suportă costuri de utilizare și deținere și au caracteristica unui mediu de plată întrucât păstrează valoarea, cel puțin pe intervalul între primire și efectuarea plății.

Interacțiunile dintre sectoare generează comportamente care afectează proprietățiile banilor. Fiind considerat un bun, acesta poate să se degrateze, să-și piardă din valoare sau chiar să fie înlocuit; practic să îi scadă puterea de cumpărare, ceea ce ne duce la o definiție a inflației: o creștere generală a nivelului prețurilor dintr-o economie, concomitent cu o scădere în puterea de cumpărare a monedei naționale.

Pentru a înțele amploarea pe care inflația o poate lua și cum acest fenomen poate distorsiona atât economia, cât și traiul individual, este ilustrativ să ne amintim de situația hiperinflaționistă a Germaniei de după primul război mondial (anecdotele cu privire la negocierea preliminară purtată de cetățeni cu ospătarii în legătură cu suma ce era achitată pentru masă – deoarece, prețurile se modificau de-a lungul zilei sau faptul că banii erau erodați până în punctul în care au fost înlocuiți de alte bunuri – spre exemplu, țigările, unt, ouă).

Pentru a răspunde la aceste cerințe, autoritățile monetare au primit sarcina de a asigura stabilitatea prețurilor – aceea situație în care puterea de cumpărarea rămâne neschimbată de la o perioadă la alta sau în care inflația și deflația nu sunt prezente la nivelul economiei. Cu toate acestea, definirea stabilității prețurilor comportă multe nuanțe: acea situație în care oameni nu consideră inflația ca parte a procesului de decizie (), Banca Centrală Europeană (ECB) o definește în sens cantivativ ca fiind o creștere a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) de până la 2% pe termen mediu, iar lista nu este exhaustivă (pentru o plajă de definiții mai largă vezi ).

Banca Centrală trebuie să asigure o valoare stabilă a monedei, deci trebuie să urmărească inflația sau nivelul prețului. Astfel, o stabilitate a prețurilor reduce risul asociat contractelor pe termen lung (e.g. contractele de credit ipotecar) sau investițiilor fixe și promovează realizarea unui plan optim de economisire și investire, care în schimb promovează creșterea producției și ocuparea forței de muncă.

Inflația este un fenomen care induce distorsiuni la nivelul deciziilor, implicit economiei și comporta numeroase costuri: taxă pentru deținere de numerar (care afectează valoarea monedei), redistribuirea averii de la creditori la debitori (deoarece datoria este specificată în termeni nominali, iar creșterea prețurilor va diminua valoare reală a împrumutului), costuri de actualizare a produselor (engl. menu costs). Menu costs au loc atunci când prețurile se modifică frecvent și lista afișată de comerciant trebuie actualizată, iar în acest caz volatilitatea inflației este cauza pentru aceste ajustări; procesul consumă timp și bani, în defavoarea activitățiilor productive, de unde o alocare ineficiență a resurselor.

Distorsiunile induse de inflație pot fi limitate dacă sunt anticipate, deoarece un șoc temporar care afecteză inflația trebuie să fie acomodat și să nu ducă la o creștere permanentă în nivelul prețului. Astfel, dacă deviația inflației nu este încorporată în nivelul așteptat pe termen mediu și lung, putem considera că ancorarea așteptărilor s-a realizat.

Există numeroase metode de determinarea a așteptărilor de inflație: Prognoze ale specialiștilor, rezultatul unor sondaje, informații extrase din piețele financiare, spre exemplu piața pentru instrumente de datorie indexate cu rata inflației sau informații privind modul de formare al prețurilor la nivelul firmelor ().

realizează un sondaj experiment în care se compară așteptările de inflație raportate de consumatori în cadrul unui sondaj și un experiment ce testează comportamentul acestora privind o decizie de investiție simulată, astfel încât inflația viitoare afectează cash – flow-urile viitoare. Rezultatul este că, atunci când li se oferă o oportunitate, oamenii își fundamentează deciziile de investire în concordanță cu așteptările raportate. Acest experiment demonstrează că agenții proactivi (care au perspectivă forward – looking) iau decizii în baza percepțiilor pe care le au față de inflația viitoare. Astfel, se verifică teoria din spatele unui model macroeconomic, mai exact preocupările privind inflația viitoare afectează comportamentul actual al consumatoriilor. Studiu oferă o dovadă a legăturii directe dintre așteptările inflaționiste și decizii financiare privind câștiguri viitoare, ceea ce este parte integrantă a fundațiilor microeconomice necesare implementării modelelor macroeconomice moderne.

subliniază elementul care este în mod continuu este ignorat: nu toată lumea are aceleași așteptări. Această omisiune este explicată de faptul că teoria din spatele acestor modele nu permite ca viziunea asupra lumii să se formeze diferit, toata lumea are acces la același set de informații și decizia se ia la unison. Modelul cu informații rigide (engl. sticky – information model) generează fricțiuni (engl. disagreetments) în așteptări care devin endogene pentru model și sunt corelate cu variabile economice agregate.

Similar, punctează că așteptările sunt deconectate de nivelul inflației, dar sunt concentrate pe țintă. Astfel, eterogenitatea în formare așteptărilor începe să fie tratat ca un element central al modelelor macroeconomice, fie că analizează piața muncii, dinamica creditului sau legăturile dintre variabile economice și cele financiare.

Avantajele aduse de modelul cu informații rigide față de modelul cu prețuri rigide (engl. sticky-price model), în ceea ce privește viziunea asupra modului în care funcționează politica monetară, sunt : (i) dezinflația este asociată politicii monetare restrictive (după un șoc pozitiv de politică monetară, scade masa monetară, inflația scade și acomodează șocul, spre deosebire de modelul cu prețuri rigide care, după perioada în care inflația a fost coborâtă, determină reinflamarea prețurilor); (ii) șocurile de politică monetară au efectul culminant asupra inflației cu o întârziere substanțială și (iii) explică corelația pozitivă dintre viteza de creștere a activițății economice și creșterea prețurilor.

Un studiu realizat de Banca Reglementelor Internaționale (BIS) pe zona euro, folosind un sondaj cu frecvență săptămânală (în care participanții au avut acces la un set de date relevante pentru inflația din zona euro) relevă că (): (i) așteptările pe termen lung au rămas ancorate la nivelul definiției stabilității prețurilor date de ECB, (ii) criza datoriilor din Grecia a influențat așteptările de inflație pe termen scurt și mediu, și doar marginal așteptările pe termen lung, iar (iii) creșterea presiunii fiscale nu a influențat anticipările pe termen lung și (iv) omogenitatea așteptărilor la nivelul grupurilor se reduce pe măsură ce orizontul de mărește (trecând din termen scurt spre mediu și lung)

Cu toate aceste metode, este de părere că lipsesc sursele relevante de așteptari: informații despre cei care în prima fază modifică prețurile, respectiv firmele sau date cu privire la evoluția viitoare a salariului nominal sunt limitate. În completarea acestui aspect, pentru cazul României, BNR realizează un studiu privind mecanismul de formare al prețului la nivelul firmelor și a relevat că prețurile se modifică din perspectiva costurilor cu materii prime și forța de muncă, iar ajustarea unui șoc de ofertă se face relativ repede (în termen de o lună pentru 31% dintre companii), în timp ce doar 24% dintre firme consideră rata inflației în elaborarea contractelor ().

Istoria ne-a demonstrat rolul esențial al Bănci Centrale în gestionarea fenomenului inflaționist, iar în strânsă legătură cu modalitatea prin care intervine în economie pentru a-și îndeplini obiectivele este regimul de politică monetară adoptat (sau practicat).

O strategie de politică monetară trebuie să îndeplinească 2 cerințe (): în primul rând, strategia pune ordine și coerență structurală cu privire la procesul de decizie internă – trebuie să se asigure că decidenții iau în considerare informațiile și analizele necesare pentru a formula decizii compatibile cu menținerea unei inflații scăzute și în al doilea rând, reprezintă un vehicul de comunicare cu lumea exterioară – politica monetară este eficientă când este credibilă (adică publicul este convins de intenția Băncii Centrale de a ține inflația în palierul inferior al inflației). Nu trebuie doar prezentate obiectivele, ci și convins publicul că ele vor fi îndeplinite dacă vor adera la ele. Astfel, politica monetară trebuie să definească un obiectiv, setul de instrumente necesare pentru a atinge obiectivul și modul în care vor fi folosite intrumentele.

Stabilitatea prețurilor a devenit obiectiv fundamental al Băncilor Centrale din întreaga lume, interesul este de a contracara riscurile asociate inflației pe termen mediu spre lung, într-o etapă cât mai incipientă. Acest lucru se întâmplă, deoarece modificarea masei monetare afectează variabile economice reale și prețurile cu un factor temporar de întârziere (time – lag). Ca rezultat, politica monetară trebuie implementată într-o manieră anticipativă (forward – looking), iar incertitudinea asociată impactului țintei intermediare asupra variabilei țintă este considerabil.

Banca centrală îți folosește instrumentele (e.g. operațiuni de piață monetară, rata de discount, rezerve minime obligatorii) pentru a influența țintele operaționale (e.g. ratele de dobândă pe termen scurt, baza monetară), cu intenția de a manipula țintele intermediare (e.g. agregatele monetare, cursul de schimb), acestea fiind ultimele din lanțul sistemului financiar, în final își atinge obiectivul (e.g. inflație scăzută), între toate aceste etape există un timp necesar pentru acomodarea modificărilor ().

Necesitatea unei ținte intermediare rezidă din faptul că BC nu poate controla direct inflația și măsurile de politică monetară afectează inflația cu întârziere. Performanța unui regim de politică monetară constă în capacitatea de a contrânge discreționarismul formării deciziilor, astfel încât stabilitatea pe termen lung a prețurilor este mai predictibilă, iar, din punct de vedere tehnic, o ancoră nominală creează condițiile pentru determinarea nivelului de preț în mod unic și ajută la promovarea stabilității prețurilor prin faptul că fixează așteptările de inflație direct prin constrângerea pe care o are asupra monedei ().

O problemă clasică a politicii monetare, ce are implicații asupra diferitelor regimuri de politică monetară formulate de-a lungul timpului, este dezbaterea reguli versus discreție (engl. rules vs. discretion). Dilema se concentrează pe modul de formulare a acțiunilor: pe de o parte, i se permite politicii monetare formularea oricăror acțiuni considerate adecvate în condițiile existente (astfel, decizia este flexibilă și adaptată feedback-ului oferit de economie), iar pe de altă parte, decizia trebuie constrânsă în baza unei reguli stricte (exemplul clasic în acest caz este regula lui Milton Friedman).

Dilema rules vs. discretion expusă mai sus, face subiectul unui comportament posibil divergent, de o perioadă la alta, a politicii monetare, respectiv problema inconsistenței dinamice (engl. time – inconsistency problem). Această problemă apare ca urmare a stimulentelor pe care decidenții consideră că le pot obține umărind obiectivele pe termen scurt, cu neglijarea consecințelor pe termen lung, faptul generator fiind comportamentul anticipativ al unui eșantion de agenți economici, care își ajustează acțiunile.

demonstrează că există un comportament inconsistent al autoritățiilor monetare, dacă menținerea inflației și reducerea șomajului sunt obiective simultane ale Băncii Centrale. Astfel, dacă este anunțată o țintă pentru inflație, iar agenții din piața muncii îți fixează salariile în baza acestei așteptări, Banca Centrală este tentată să creeze inflație peste țintă, diminuând puterea de cumpărare a salariului real, pentru a stimula crearea de noi locuri de muncă; la scurt timp, muncitorii realizează că anunțurile Băncii Centrale nu sunt credibile și își creează așteptări de inflație ridicate, acest lucru determină un cost ridicat al menținerii inflației și o creștere a șomajului, deoarece așteptările de inflație sunt ridicate și nu pot fi încorporate în contracte, astfel firmele nu mai au stimulente pentru a angaja ().

punctează necesitatea unei ancore nominale ca răspuns la minimizarea presiunile politice, chiar dacă problema time – inconsistency nu este imputabilă Băncii Centrale, acest lucru rezidă din sprijinul politic pe care guvernanții il pot obține din partea publicului, ca urmare a creșterii economice. În acest sens, ancora nominală acționează ca o protecție suplimentară la independența Băncii Centrale.

Perioada istorică, structura economiei, inovația sau necesitatea politicii monetare a permis dezvoltarea a 3 regimuri de politică monetară principale, funcție de ancora nominală folosită: țintirea cursului de schimb, țintirea agregatelor monetare și țintirea directă a inflației.

Un beneficiu direct al regimului de curs de schimb este stabilizarea inflației (prin efectul bunurilor tranzacționate), dar și intensificarea comerțului cu economia a cărei monedă este utilizată, realizându-se astfel integrarea economică, deci și convergența ciclurilor de afaceri.

Cu toate că regimul de curs de schimb era o soluție pentru țările emergente, economiile industrializate, dar și țările ce aveau un aranjament de curs flexibil au optat pentru folosirea agregatului monetar ca țintă intermediară. În cadrul acestui sistem, intrumentele Băncii Centrale sunt ajustate pentru a controla un agregat monetar, care trebuie să influențeze inflația. Creșterea masei monetare este o ancora nominală optimă dacă este singura ca prezice inflația, în sensul că rata dobânzii influențează masa monetară, iar aceasta din urmă afectează inflația, cu un anumit lag.

Implementarea cu succes a acestui regim are la bază 2 supoziții fundamentale: (i) o relație stabilă între variabila țintă (inflația) și agregatul monetar folosit, dar și (ii) capacitatea Băncii Centrale de a putea controla și influența nivelul agregatului monetar.

Un motiv al eșecului acestui regim, după cum punctează este că nu a fost implementat corect și a diferit de regula creșterii masei monetare în mod constant, cum era sugerată de către Milton Friedman. Fapt ce este de înțeles dacă ne gândim că relația nu era foarte stabilă. Țări ca Germania și Elveția practicând un regim mai flexibil al agregatelor monetare, alături de o comunicare eficientă cu publicului și credibilitate câștigată, au reușit să obțină niveluri reduse de inflație, deoarece au acceptat deviații ale țintei intermediare ().

Agregatele și-au pierdut din relevanță din cauza faptului că piețele financiare au fost dereglementate, un proces amplu de dezintermediere financiară și au fost introduse active financiare noi, iar stocul de monedă devine endogen pe termen lung și este corelat puternic cu nivelul prețurilor, dar este o componentă minoră în mecanismul de transmisie și are o putere de predicție inferioară altor determinanți ai inflației ().

De altfel, tendința în lume este către regimuri de politică monetară care oferă flexibilitate (fapt confirmat de 2 studii realizate de FMI în 2 momente de timp diferite). Pe de o parte, studiu realizat de a relevat că țările care folosesc regim de agregate monetare și curs de schimb au o volatilitate macroeconomică mai mare față de cele care au adoptat țintirea directă a inflației, iar pe de altă parte confirmă preferința pentru și politici forward – looking.

La origini, țintirea directă a inflației (engl. inflation targeting – IT) este un răspuns la cea mai veche și dificilă problemă a politicii monetare: furnizarea unui ancore nominale pentru economie. Toate regimurile au încercat să o rezolve, dar s-a dovenit că nu ofereau flexibilitatea necesară a gestiona cicluri economice și crize. Pe scurt, IT este proiectat pentru a ancora așteptările, permite concomitent ca Banca Centrală să atingă o stabilitate macroeconomică pe termen scurt și să asigure stabilitatea prețurilor pe termen lung, înglobând aceste 2 orizonturi de timp, IT furnizează un cadru de formare a unei reguli (engl. rule-like framework) pentru sectorul privat, în baza căreia așteptările privind evoluția viitoare a inflației pot fi ancorate (), eliminând problema inconsistenței dinamice, deoarece discreționarismul contrâns este compromisul între disciplină și flexibilitate ().

O serie de avantaje și dezavantaje pentru cele 3 tipuri de regimuri este prezentată în tabelul 1, din anexa 1.

Pentru a putea genera credibilitate și a putea

Cu toată simplitatea pe care o comportă, cel puțin în ceea ce privește specificarea ancorei nominale, respectiv ținta de inflație, IT este definit de 5 elemente esențiale (): (i) stabilitatea prețurilor este explicit recunoscută ca fiind obiectivul principal al Băncii Centrale, în acest context este nevoie de (ii) anunțarea publică a unei ținte cantitative pentru nivelul inflației, în timp ce (iii) deciziile de politică monetară sunt formulate în baza unui set complex de informații, inclusiv o prognoză a inflației; în timp ce toate aspectele privind procesul decizional și eventualele deviații de la ținta propusă sunt luate într-un (iv) cadru transparent și cu (v) asumarea responsabilității.

Din aceste 5 caracteristici se deduc o serie de cerințe instuționale și tehnice care au scopul de a furniza un ghid pentru coerența implementării (tabelul 2 descrie toate condițiile).

Explicitarea unei ținte cantitative pentru inflație, alături de o procedură operațională (ce folosește o prognoză a inflației ca pe o variabilă intermediară) determină un grad ridicat de transparență și responsabilitate, iar independența contribuie la consistență dinamică, deoarece factorul politic este limitat, iar acțiunile sunt concentrate pe nivelul țintei, cu observația că deviațiile vor fi explicate publicului, ca parte a procesului de transperență și pentru câștigarea încrederii, necesare pentru ancorarea așteptărilor.

Alegerea indicelui de preț exprimă un trade-off pentru Banca Centrală: se poate selecționa un indice care elemină în mod succesiv variațiile de prețuri care nu sunt atribuite conduitei politicii monetare, respectiv se optează pentru o inflație de bază (engl. core inflation); dezavantajul este dat de măsura în care publicul îl va conștientiza și dacă așteptările lor vor fi reflectate în această măsură a inflației. Pe de altă parte, un indice general de prețuri (engl. headline inflation) este mai accesibil pentru populație și aceștia vor putea să urmărească mai precis consecvența politicii monetare, deci și nivelul lor de așteptări poate fi ancorat mai eficient.

Tabel 2. Precondiții pentru implementarea IT

Sursa: sinteză după , ,,

În continuare, lucrarea se concentrază pe aspecte privind capacitatea de prognoză a inflație, în care vom include detalii privind structura cadrului de prognoză general și cel specific aplicat de Banca Națională a României.

Un cadru de prognoză este caracterizat de un anumit grad de flexibilitate, în sensul în care toate seriile de date disponibile trebuie să fie utilizate, înglobate fie în modelul de baza sau în cele conexe. De asemenea, este nevoie de un proces analitic pentru formularea judecățiilor, cu scopul de a interpreta seturile de informații și comportamentul economiei, necesare pentru prezentarea și anunțarea unei decizii pentru public. În acest sens, sunt incluse clase de modele specilizate (pentru un anumit sector de activitate, un anumit orizont, anumite componente din indicele total sau modelul de bază care descrie elementele centrale ale economiei respective) și un desfășurator (timeline) – o procedură repetitivă care asigură un flux de lucru eficient.

Dintre modele regăsite într-un cadru de prognoză regăsim modele folosite pentru previziuni pe termen scurt (engl. near-term forecast – NTF), ce analizează profilul economiei pe termen scurt, modele care extrag presiunile din economie (spre exemplu un model construit pe filtrul Kalman, folosit pentru a determina o măsură a deviației PIB de la echlibru). Pentru consistența prognozelor pe termen scurt, există modele satelit ce determină nivelul unor subcomponente (spre exemplu PIB), ce confirmă traiectoriile anterioare. Toate aceste clase sunt completate de modelul de bază – semnificația lui este de a capta interlegăturile fundamentale ale economiei. Astfel, cadru de prognoză elimină inconsistențele, în sensul că nu se pot emite 2 seturi de prezumții în 2 modele diferite.

În general, prognoza inflației totale (e.g. IPC) este împărțită în modele specifice, construite pe fiecare subcomponentă (): inflația core este asociată modelului de bază (atribuită conduitei politicii monetare), inflația prețurilor la energie și componente volatile este contruită pe un model cu corecție al eroriilor, iar prețurile administrate provind din judecăți expert (e.g. un calendar impus de Guvern). Pentru fiecare model se realizează o previziune, iar la final informațiile sunt agregate. Previziunile dezagregate trebuie să fie consistente cu toate celelalte modele pentru a nu transmite informații contradictorii și a asigura a convergență similară.

Dintre modele prezente în cadrul de prognoză, lucrarea se va axa pe cele folosite pentru a descrie evoluția inflației pe termen scurt (NTF) și modelul ce urmărește interlegăturile fundamentale ale economiei (modelul de bază).

În general, modele de prognoză pot fi grupate în modele statistice, ce sunt fundamentate pe relații econometrice (în această categorie regăsim de obicei modele univariate, respectiv multivariate) și modele ce urmăresc comportamente fundamentale ale agențiilor din economie (modele structurale).

Printre cele mai simple modele univariate folosite în literatura de specialitate regăsim modelul mediei necondiționate (unconditional mean) – ce presupune că inflația va evolua în viitor în baza mediei trecute () și modelul random walk () – inflația pentru perioada următoare va evolua în baza ultimei realizări.

Seria univariată poate fi explicitată asemeni unui proces autoregresiv (AR), a unui proces de medie mobilă (MA) sau combinație între cele, respectiv ARMA. Model popularizat de către (), extrem de util, deoarece poate replica aproape identic seria istorică și de altfel poate fi construit plecând de la metodologia descrisă de autori. Desigur, scopul nu este de a replica întocmai, deoarece se pierd informații atunci când se dorește o prognoză înafara eșantionului.

Modelul clasic ARMA poate fi augumentat cu factori sezonieri (i.e. SARIMA) – sau poate fi transformat în model multivariat dacă inflația este explicată de mai multe variabile și lag-uri ale acesteia (i.e. ARMAX) – .

Printre cele mai folosite modele multivariate regăsim vectorul autoregresiv (VAR), în variantă nerestricționată () sau recursivă (). implementează un VAR structural construit pe componente de trend și ciclu ale inflației IPC, rata de dobândă interbancară, PIB real și cursul de schimb nominal; performanța în prognoză fiind acceptabilă.

Punctul slab al modelului VAR este numărul mare de observații necesar pentru a estima modelul pe măsură ce noi variabile și lag-uri sunt introduse, implicit pierderea gradelor de libertate. Alternativa este să apelăm la estimatori bayesieni – BAVR (Bayesian VAR), asemeni lui , , ; potrivit unui studiu realizat de Banca Națională a Elveției ce compară cele 2 tipuri de modele pe orizonturi identice, cel din urmă generează eroare în prognoză mai mică ().

Tot în cadrul clasei de modele VAR, regăsim modele care sunt capabile să încorporeze modificări de politici, respectiv Markov-switching model, modele cu coeficienți varianți în timp (time-varying parameter model) – pentru detalii vezi, dar și modele ce vor să explice dinamici internaționale și modul în care distorsiuni din diferite țări se regăsesc în anumite șocuri externe, fără a neglija dinamicile interne – model VAR global (GVAR); practic fiecare țară reprezintă un model, iar totalitatea acestora construiesc economia globală ( construiec un model pe 46 țări (inclusiv România), ce cumulează 90% din PIB-ul global; ținând cont de legăturile internaționale performanța previziunii este îmbunătățită).

Literatura este bogată și în ceea ce privește tipologia de variabile folosite, astfel regăsim: rata capacității de utilizare, vânzările retail, prețul imobiliarelor – , rentabilitatea dividendului, prețul metalelor prețioase – , rate de dobândă interne și externe, rata șomajului, nivelul real al consumului, prețul petrolului, indici de preț al mărfurilor – , măsuri ale inflației de bază externe – core HICP, curs de schimb nominal efectiv – .

În ceea ce privește fundamentarea economică a unui model regăsim modele structurale de tip neo-keynesiste, care sunt constuite în baza unor probleme de optimizare a agențiilor reprezentativi dintr-o economie. Potrivit lui un model neo-keynesist al unei economii mici și deschise, în forma cea mai simplă, poate fi descris de următoarele 4 relații:

Pe termen scurt, creșterea inflației este determinată de excesul de cerere (i.e. Curba Phillips neo-keynesistă);

Cererea agregată este influențată negativ de nivelul real al ratelor de dobândă (i.e. Curba IS);

Banca Centrală îți setează instrumentele de politică monetară pentru a stabiliza inflația în jurul țintei (i.e. regula Taylor);

Determinanții cursului de schimb sunt valori viitoare și trecute ale diferențialului de dobânzi, ajustate cu prima de risc (i.e. UIP).

Toate elementele mai sus menționate descriu o formă brută a economiei, iar recomandarea este de a adăuga elemente care descriu interacțiunile specifice, astfel încât mecanismele de transmisie a politicii monetare, care și-au dovedit existența să poate fi integrate.

Banca Angliei a realizat un studiu pe 21 de țări care au adoptat țintirea directă a inflației (inclusiv România) și a relevat că toate folosesc o formă de model strucutural (fie că este de tip gap, model macroeconomic general sau model general de echilibru stocastic – DSGE), alături de o suită de modele statistice ().

Tendința generală este către modele DSGE, deoarece au o structură microeconomică semnificativ detaliată (față de cel neo-keynesist) și reprezintă un instrument mai puternic atât pentru fundamentarea unei decizii, cât și pentru prognoză.

Pentru România, primele mențiuni privind un model de prognoză a inflației sunt atribuite lui și . Ambii autori folosesc modele VAR pentru a descrie evoluția inflației (totale sau măsuri de bază). descrie regimul de țintire directă a inflației ca pe o alternativă viabilă și folosește modele VAR nereresticționate, în timp ce impune restricții pentru structura modelulului VAR (i.e. VAR structural). Rezultatele fiind neconcludente, printre cauze: numărul restrâns de observații, transformarea structurală a economiei etc.

Începând cu august 2005, BNR își fundamentează prognozele și deciziile, în baza MAPM (Model de Analiză și Previziune pe termen Mediu). Modelul este semi-structural, liniarizat, cu elemente neo-keynesiste și calibrat (în baza evidențelor empirice furnizate de modele VAR). În modul în care este specificat, se fructifică 4 canale de acțiune: al ratelor de dobândă, al cursului de schimb, al anticipațiilor și a efectelor de avuție și bilanț (

Întregul set de ecuații urmărește dinamic inflației de bază (i.e. CORE2), celelalte componente ale IPC fiind furnizate înafara modelului. Cel mai recent articol descrie rezultatelor unui model DSGE cu fricțiuni financiare (respectiv euroizare parțială), construit de către o echipă a BNR (.

IT înglobează de asemenea 2 orizonturi de acțiuni: pe termen mediu are precizată o țintă numerică de inflație, dar poate totuți să răspundă la șocurile economice apărute pe termen scurt.

O economie este complexă, iar PM nu poate fi descrisă de o simplă regulă și nu poate fi aplicată printr-un exercitiu mecanic, astfel PM este descrisă ca risk management. (asemeni unui proces de risk management)

[Urmează să fie adăugat]

Metodologie

Lucrarea de față își propune testarea unui set de modele pentru performanța acestora în prognozarea indicelui de inflație CORE2. Se dorește fundamentarea prognozei pe seria inflației de bază, deoarece pe de o parte politica monetară nu poate cuprinde toate interacțiuni pieței și toate decizii ce pot fi strict administrative sau conjuncturale, iar pe de altă parte, seria este persistentă și de altfel mai stabilă. Un alt argument este faptul că literatura de specilitate recomandă agregarea subcomponentelor provenite din modele separate, pentru o consistență mai bună a rezultatelor.

Una din metodele de calcul al acestui indice este cea a excluderii succesive: din IPC se izolează prețurile administrate și componentele volatile (inflația LFO – prețuri la legume, fructe, ouă și combustibili). Desigur, metoda este facilă pentru înțelegerea domeniului unde politica monetară poate acționa și poate fi evaluată de către public; metode mai sofisticare ce sunt capabile să determine nivelul inflației de bază fiind detaliate în , printre care metoda indicelui Edgeworth, ce presupune rescalarea ponderilor invers proporțional în raport cu volatilitatea istorică.

Modalități de cuantificare a inflației de bază – analiză comparativă: cazul României – tor: Cătălina Florina Constantinescu1

Performanța modelor este analizată în mod recursiv și diverși indicatori sunt calculați. Procedură similiară cu , , ,

Aplicatia pe care dorim sa o contruim in cadrul acestei lucrari este un model structural de tip 'gap' cu elemente neokeynesiste, cu curpinde un setbde ecuatii, atat comportamentale, cat si entitati, derivate din microfundatii economixe. In modul de specificatie in care este construit (sub forma de deviatiebde la o valoare de echilivru- steady state pe care variabilele economice il vor atinge pe tl) sistemul de ecuatii modeleaza dezechilibrul economiei si modul in care se ajunge si traiectoria optima ce trebuie urmata de catre pm, pf.

De asemena, pentru a capta influrnta pm in economie, aceste ecuatii urmaresc mecanisum de transmie a pm prin diferite canale (vezi figura 3):

În continuare ne propunem implementarea unui model semi-structural de tip gap cu elemente neo-keynesiste.

Anexe

Anexa 1

Tabel 1. Avantaje și dezavantaje ale principalelor regimuri de politică monetară

Sursa: Sinteză după Mishkin (1999) și Cozmâncă (2008)

Anexa 2

ggg