Misiunile Diplomatice

MISIUNILE DIPLOMATICE

Planul lucrarii

Introducere

CAPITOLUL I

DREPTUL DIPLOMATIC

1.1.Noțiunea si codificare

1.2.Diplomația-arta negocierii

1.3.Diplomația-știință și artă

1.4.Codificarea dreptului diplomatic. Încercari de codificare

CAPITOLUL II

RELEȚIILE DIPLOMATICE

2.1.Reprezentarea statelor în relațiile externe

2.2.Stabilirea relațiilor diplomatice

2.3.Încetarea relațiilor diplomatice

2.4.Reprezentarea intereselor unui stat străin

CAPITOLUL III

MISIUNILE DIPLOMATICE.

3.1.Reprezentanțele diplomatice

3.2.Misiunile diplomatice

3.3.Categorii de misiuni diplomatice. Sructura organizatorică a misiunii

3.4.Membrii misiunii diplomatice

3.5.Numirea membrilor misiunii diplomatice

3.6.Numirea și admiterea șefului de misiune diplomatică

3.7.Numirea și admiterea celorlalți membri ai personalului misiunii diplomatice

3.8.Încetarea funcțiilor membrilor misiunii diplomatice

FUNCȚIILE ȘI ACTIVITATEA MISIUNILOR DIPLOMATICE

3.9.Funcțiile misiunii diplomatice

3.10.Activitatea misiunilor diplomatice

CAPITOLUL IV

IMUNITĂȚI ȘI PRIVILEGII DIPLOMATICE

4.1.Imunități și privilegii diplomatice

4.2.Imunitatea de jurisdicție a misiunilor diplomatice

4.3.Privilegiile misiunii diplomatice și ale membrilor săi

4.4.Categoriile de persoane care beneficiază de imunități și privilegii diplomatice

4.5.Durata imunităților și privilegiilor diplomatice

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Deși diplomația este o instituție mai veche a relațiilor interstatale, ea s-a dezvoltat si s-a consacrat destul de târziu ca un instrument esențial în realizarea cooperării dintre state și în rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale.

Cuvântul “diplomație” este de origine greacă (“diplóó – dublez) și desemna acțiunea de redactare a actelor oficiale sau a diplomelor în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor oficiali, iar celălalt se păstra în arhivă. Purtătorul unui asemenea dublez a fost numit diplomat, iar activitatea desfășurată de el, diplomație.

Cu toate că originea diplomației poate fi regăsită în trecutul îndepărtat, termenul ca atare, în sensul actual, a fost utilizat pentru prima dată în în anul 1787.

În prezent expresia diplomație a dobândit mai multe sensuri, utilizat în funcție de contextul concret determinat, mai larg sau mai restrâns.

Astfel într-un sens foarte larg, diplomația desemnează politica externă a unui stat (noțiunea de diplomație fiind sinonimă cu cea de politică externă), fie în sens generic (diplomația românească, diplomația franceză), fie într-un sens care este dat de un anumit element specific – cu privire la o regiune geografică (diplomația Orientului Mijlociu), ori referitor la o epocă (diplomația tradițională sau diplomația modernă), sau cu privire la ipostaze ale acesteia (o diplomație a apărării intereselor naționale sau una a dominației), ori la metodele acesteia (o diplomație a războiului, secretă ori confidențială, deschisă).

Într-un sens mai direcționat, diplomația poate desemna și unul sau mai multe organe ale statului (ministerul de externe, misiunile diplomatice etc.).

Având în vedere domeniul extrem de important în care acționează – politica externă, diplomația, poate fi privită ca o adevărată artă a administrării relațiilor internaționale, dar și ca o știință.

În accepția sa generală, diplomația reprezintă calea de menținere a unor relații pașnice, de cooperare și înțelegere între toate statele, cu respectarea personalității fiecăruia. În cazul unor neînțelegeri, diplomația este chemată să contribuie nemijlocit la identificarea căilor prin care să se restabilească încrederea între state, stingându-se un anumit diferend și eliminându-se sau atenuându-se cauzele care l-au determinat.

Din multitudinea de definiții date diplomației, putem reține pe aceea care o prezintă ca fiind “activitatea unor organe ale statului de stabilire, menținere și dezvoltare de relații cu alte state, apărând drepturile și interesele lui în exterior, pentru realizarea scopurilor urmărite de politica externă”.

Relațiile diplomatice pot fi definite ca raporturile politice cu caracter oficial și de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voință reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele și le trimit în scopul dezvoltării colaborării internaționale și al apărării intereselor fiecărui stat și al cetățenilor săi pe teritoriul celuilalt stat.

Diplomația cunoaște astăzi mai multe forme:

Diplomația permanentă, care la rândul ei poate fi bilaterală sau multilaterală (prin intermediul organizațiilor internaționale);

Diplomația ad-hoc (temporară), realizată în mod deosebit, prin misiuni speciale.

Pentru stabilirea relațiilor diplomatice, este necesară îndeplinirea anumitor condiții care deocamdată scapă reglementărilor de natură internațională. Totuși, din practica statelor, rezultă că trebuie îndeplinite, cel puțin următoarele condiții:

– entitatea care stabilește relații diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept internațional;

– când două state stabilesc relații diplomatice, este necesară recunoașterea lor reciprocă;

– stabilirea de relații diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc.

Relațiile diplomatice au ca scop trimiterea de misiuni diplomatice. Deși relațiile diplomatice sunt caracterizate prin continuitate, există posibilitatea încetării acestora, fie totală – ruperea relațiilor diplomatice, fie temporară – suspendarea relațiilor diplomatice.

Relațiile diplomatice s-au bazat în trecut pe uzanțe și cutume internaționale, ele păstrând încă un rol important în acest domeniu. Începând cu secolul al XIX – lea, apar primele codificării în domeniul relațiilor diplomatice, care, dezvoltându-se, au dus la apariția unei ramuri distincte a dreptului internațional public – dreptul diplomatic.

O codificare parțială, s-a concretizat în Actul final al Congresului de la Viena din anul 1815, care în anexa XVII, stabilea câteva reguli de clasificare a agenților diplomatici.

După cel de-al doilea război mondial are loc o activitate mult mai intensă de codificare. Astfel primul document adoptat în cadrul O.N.U., a fost “Convenția cu privire la imunitățile și privilegiile O.N.U.”, care va avea un rol important în evoluția diplomației multilaterale.

Conferința internațională de la Viena din 1961 a dus la adoptarea la 18 iunie 1961 a “Convenției privind relațiile diplomatice”, care a intrat în vigoare la 24 martie 1964. În prezent majoritatea statelor membre ale O.N.U. sunt părți la acest tratat, Convenția nereglementând însă decât relațiile diplomatice bilaterale.

Pentru reglementarea celorlalte relații diplomatice, au fost adoptate ulterior încă două convenții, prima adoptată la 16 decembrie 1969, la Viena, “Convenția privind misiunile speciale”, vizează diplomația ad-hoc, iar cea de-a doua, adoptată la 14 martie 1975, tot la Viena, “Convenția privind reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile cu caracter universal”, vizează diplomația multilaterală.

Dreptul diplomatic se prezintă astăzi ca o ramură distinctă a dreptului internațional public, dar cu toate acestea întâlnim și numeroase reguli care aparțin dreptului intern al statelor, acestea având competența de a stabili normele referitoare la multe aspecte ale diplomației, cum ar fi numirea agenților diplomatic, a misiunilor diplomatice, structura acestora, unele chestiuni particulare ale statutului lor juridic, precum și organizarea, funcționarea și statutul organelor de stat interne pentru relațiile internaționale.

Putem defini dreptul diplomatic, ca fiind acea ramură a dreptului internațional ce cuprinde totalitatea normelor juridice care se referă la organizarea, sarcinile și competența organelor pentru relații externe, având ca obiect diferite aspecte ale activității diplomatice desfășurate de aceste organe.

Activitatea diplomatică inclusă în noțiunea dreptului diplomatic, este desfășurată atât de

organele interne cât și de organele externe ale statului.

Pentru că diplomația presupune o paletă largă de cunoștințe, principii, teorii, sisteme, noutăți, am încercat să cuprind, în lucrarea mea, pe cât posibil, informații care să acopere cât mai bine acest sector, întrucât el este inepuizabil.

CAPITOLUL I

Dreptul Diplomatic

1.1. Dreptul diplomatic, noțiune și codificare

Prima perioadă din istoria diplomației, conform celor susținute de Phillipe Cahier, începe din antichitate și durează până în secolul XV.În această perioadă a originii diplomației, Phillipe Cahier face o serie de considerații, inclusiv încercări de subdivizări În perioada respectivă nu existau reguli foarte precise care să se aplice activității diplomatice, care de altfel, nu era suficient de bine organizată. Existau documente cu caracter diplomatic, existau demersuri și acțiuni diplomatice, însă nu exista noțiunea de ambasador sau diplomat rezident și, neexistând reguli foarte precise, activitatea diplomatică avea în mare măsură un caracter ad-hoc. În această perioadă de început a diplomației,un rol deosebit îl au școlile antice, egiptene și asiriene. Cel mai important document diplomatic antic cunoscut este Tratatul de Pace încheiat între faraonul egiptean Ramses II și Hattushil III, regele hitiților, la 1278, î.Ch., redactat în limbile egipteană și hitită, și gravat pe tăblițe de argint. Tratatul are un preambul în care se declară că prietenia tradițională dintre egipteni și hitiți, alterată doar în vremea de tristă domnie a predecesorului lui Hattushil, care a declarat război marelui rege Ramses al Egiptului, se restabilește pentru eternitate. Textul Tratatului conține o alianță ofensivă și defensivă nu numai împotriva inamicilor externi, ci și împotriva unor eventuale răzvrătiri interne. Tratatul se încheie cu jurăminte de lealitate și îndeplinire fidelă, precum și cu invocarea mărturiei miilor de zei și zeițe ale țării hitiților, care se angajează în fața miilor de zei și zeițe ale Egiptului să îndeplinească, în calitate de martori, tot ceea ce fusese înscris în tăblițele de argint și cu blestemele cele mai grave pentru cei care ar viola Tratatul. Un rol deosebit are și școala greacă, bazat pe necesitatea statelor-cetăți (polis) de a stabili legături între ele. Primele mențiuni despre trăsăturile diplomației grecești se întâlnesc în Iliada lui Homer. Astfel, după cum reiese din analiza acestei epopei, misiunea diplomatică a vechilor ahei, sau ambasada, era alcătuită din două-trei persoane. Aceștia nu trebuiau să-și semneze, ci, dimpotrivă, având însușiri diferite și înfățișări diferite, abordând un stil deosebit, ei trebuiau să se completeze reciproc, în așa fel încât să impresioneze în cel mai înalt grad auditoriul. Ambasada în Grecia era aleasă din persoanele mai în vârstă și cu reputație de respectabilitate și înțelepciune.Tot la greci întâlnim elemente de etică internațională, pe care istoria le-a dezvoltat și diplomația le-a fixat în anumite convenții internaționale. Școala romană are trăsături caracteristice care derivă din faptul că diplomația era un element secundar, față de forța militară, pentru un imperiu cu ambiții universale, cum era imperiul roman. Romanii au folosit pe scară largă tratatele ca instrumente de expansiune politică, chiar și pe cele cu denumiri dintre cele mai inocente: de capitulare(dedito), de alianță(societas sau foedus), de prietenie (amicitia), de egalitate (foedera aequa), de inegalitate (foedera minus aeaua), de ospitalitate (hospitum).

În „Învățăturile” lui Neagoe Basarab, în secolul al XVI-lea, există numeroase referiri la alegerea solilor, în capitolele VII și IX, atât în ce privește alegerea lor, cât și modul de comportament.

Din punct de vedere etimolgic, cuvântul „diplomație” se consideră că vine de la grecescul „dyploo”(a plia), cuvânt care desemna acțiunea suver întâlnesc în Iliada lui Homer. Astfel, după cum reiese din analiza acestei epopei, misiunea diplomatică a vechilor ahei, sau ambasada, era alcătuită din două-trei persoane. Aceștia nu trebuiau să-și semneze, ci, dimpotrivă, având însușiri diferite și înfățișări diferite, abordând un stil deosebit, ei trebuiau să se completeze reciproc, în așa fel încât să impresioneze în cel mai înalt grad auditoriul. Ambasada în Grecia era aleasă din persoanele mai în vârstă și cu reputație de respectabilitate și înțelepciune.Tot la greci întâlnim elemente de etică internațională, pe care istoria le-a dezvoltat și diplomația le-a fixat în anumite convenții internaționale. Școala romană are trăsături caracteristice care derivă din faptul că diplomația era un element secundar, față de forța militară, pentru un imperiu cu ambiții universale, cum era imperiul roman. Romanii au folosit pe scară largă tratatele ca instrumente de expansiune politică, chiar și pe cele cu denumiri dintre cele mai inocente: de capitulare(dedito), de alianță(societas sau foedus), de prietenie (amicitia), de egalitate (foedera aequa), de inegalitate (foedera minus aeaua), de ospitalitate (hospitum).

În „Învățăturile” lui Neagoe Basarab, în secolul al XVI-lea, există numeroase referiri la alegerea solilor, în capitolele VII și IX, atât în ce privește alegerea lor, cât și modul de comportament.

Din punct de vedere etimolgic, cuvântul „diplomație” se consideră că vine de la grecescul „dyploo”(a plia), cuvânt care desemna acțiunea suveranilor de a elabora copii de pe actele oficiale. Înțelesul este acela că actele respective oficiale erau redactate în două exemplare, dintre care unul era dat ca scrisoare de împuternicire sau recomandare trimișilor, iar celălalt se păstra la arhivă.

Cuvântul „diplomație”, chiar dacă are o origine mai veche, a început să se generalizeze abia în secolul XVII, fiind aplicat la început în mod restrictiv pentru a defini un ansamblu de documente și tratate privind relațiile internaționale.

Termenul de „diplomație” este utilizat în mai multe sensuri. El desemnează mai ales arta diplomației, dar și cariera de diplomat sau persoanele care îmbrățișează această carieră, precum și politica externă a unui stat. În limba română, ca termen de drept internațional și de politică externă, îl întâlnim spre sfârșitul secolului al XIX-lea, împrumutat din limba franceză. În sensul de document în accepțiunea veche ( diplomă = „hrisov”) îl întâlnim în Hronicul româno-moldovlahilor al lui Dimitrie Cantemir, la începutul secolului al XVIII-lea. Termenii de astăzi sunt adoptați în perioada premergătoare revoluției de la 1848, fiind întâlniți, de exemplu, în Vocabularul franțezo-românesc, publicat la București în anii 1840-1841 de Araon Florian, G.Hill și Petrache Poenaru. În acest dicționar, termenul francez „diplomație” este definit de cărturarii vremii drept „știința care învață a cunoaște interesele și raporturile statelor și ale suveranilor între sine; chiar aceste interese și raporturi; miniștrii, ambasadorii etc., care pun la orânduială, tractează despre dînsele”.

Există, în sfârșit și o accepțiune populară (vulgară) a cuvântului, care evocă fie ideea de tact, grijă, curtoazie sau politețe, fie atitudinea de dublicitate a unei persoane.

Dintre definițiile cele mai apropiate de sensul originar al cuvântului „diplomație”, se poate cita cea a lui De Flassan, la începutul secolului al XIX-lea: „Diplomația este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace știința raporturilor exterioare, care are la bază diplome sau acte scrise emanate de suverani”. Ferdinand de Cussy, în lucrarea sa „Dictionnaire ou manuel-lexique du diplomate et du consul”, spune că diplomația este „totalitatea cunoștințelor și principiilor care sunt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între state”.

Charles de Martens, în Ghidul Diplomatic din 1866, definește diplomația ca „știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”.

Totodată, continuă autorul „Diplomația, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca având principii determinate, pentru că ea este fondată pe noțiuni mai mult sau mai puțin pozitive și pentru că ea are un obiect precis și distinct, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepția cea mai uzitată, ea este știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrâns, știința sau arta negocierilor”. Pentru ca această activitate să se desfășoare în mod corespunzător este reglementată de norme specifice, care fac parte din dreptul diplomatic. În acest sens, profesorul Grigore Geamănu precizează că „dreptul diplomatic este o parte a dreptului internațional, iar materiile reglementate de el, deși au în multe cazuri un caracter procedural, privesc și numeroase probleme de fond . În analiza efectuată, profesorul Geamănu susține că dreptul diplomatic reglementează raporturi juridice dintre subiectele dreptului internațional și „nu între organele acestor subiecte”.

Concluzionând, am putea aprecia că dreptul diplomatic este acea ramură a dreptului internațional ce cuprinde totalitatea normelor juridice care se referă la organizarea, sarcinile și competența organelor pentru relații externe, având ca obiect diferite aspecte ale activității diplomatice desfășurate de aceste organe”

1.2.Diplomația-arta negocierii.

Orice societate, orice organism social, pentru a evolua, trebuie să se supună unor reguli, fie și numai din dorința de a evita dezordinea. O formă de ierarhie există, după cum se știe, în orice societate organizată. Într-o societate evoluată, ordinea devine o necesitate inevitabilă și imperioasă, întrucât complexitatea infinită a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfășurării pașnice a vieții în comun.

Mutatis mutandis, raporturile dintre state nu pot fi fructuoase, decât dacă se desfășoară în cadrul unei forme de organizare acceptată de toți și care comportă respectul reciproc al Legilor și Cutumelor altor țări. Pompa tradițională și ceremonialul pitoresc de altădată s-au diminuat de foarte mult timp, dar bunele maniere sunt, tocmai ca și în trecut, necesare între state. Drept rezultat, diplomația guvernează relațiile între state. Diplomația este arta de a atrage simpatii pentru țara ta și de a o înconjura de prietenii, care să-i protejeze independența, precum și de a reglementa, pe cale pașnică, diferendele internaționale. Ea este în același timp tehnica răbdătoare care guvernează dezvoltarea relațiilor internaționale.

Charles de Martens observă că „negocierile diplomatice au fost și vor fi, în continuare, arta compromisului”. La masa tratativelor se confruntă cel puțin „două categorii de interese”. Chiar dacă, în unele cazuri, aceste interese sunt aparent ireconciliabile, opțiunea pentru negocieri diplomatice demonstrează „voința părților de a căuta și de a găsi compromisul”.

Motivele de genul „nu am avut altă soluție”, „am fost nevoiți să cedăm” etc. încearcă să ascundă incompetența grupului de negociatori sau cauze și mai grave, cum ar fi: corupția, trădarea intereselor naționale, șantajul, favorizarea infractorului etc.

Negocierea diplmatică nu trebuie să ducă la cedări nejustificate și la acceptarea cu ușurință a celorlalte păreri. Un astfel de comportament denotă lipsă de profesionalism, slăbiciune și dezinteres, fapte care, din păcate, pot duce, în timp, la situații destul de grave, care să pună în pericol legătura dintre două sau mai multe state.

Negocierile diplomatice vizează, de regulă, armonizarea intereselor politice, diplomatice, comerciale etc. Sigur, suntem în prezența unui proces amplu, având, în cele mai multe cazuri, „o miză foarte mare”. De aceea, pentru a se ajunge la armonizarea intereselor este necesară priceperea, răbdarea și perseverența negociatorilor, avându-se permanent in vedere că

„misiunea cea mai nobilă a diplomației și a diplomaților a fost și este aceea de a promova și apăra cu inteligență și eficiență interesul național al popoarelor pe care le reprezintă.

Diplomația-Știință și Artă

Arta și știința au și ele convențiile lor, regulile lor și, în egală măsură, constrângerile lor. Cu toate acestea, aspectul de ritual al activităților diplomatice au frapat întotdeauna observatori politici și de marele public. Se ignoră astfel fața nevăzută a acțiunilor întreprinse pentru apărarea interesului național. În timp ce statele, guvernele și organizațiile internaționale acționează și-și confruntă interesele în cursul evenimentelor internaționale, diplomații care la reprezintă, făcând uz de metode tradiționale care le permit să-și confrunte fără pasiune instrucțiunile, caută împreună soluții armonioase, făcând parte dreaptă intereselor.

R. Finley Delany în „ International Communication in the New Diplomacy” precizează că „exigențele s-au accentuat în ultimii ani în domeniul diplomatic”. Factorii de decizie politică care au înțeles că „ diplomația este știință ” n-au precupețit mijloacele implicate de pregătirea temeinică a diplomaților. Iar, investiția facută pentru instrucția unor oameni de elită în acest domeniu și-a arătat efectul.

În lucrarea „ Communications Analysis and Comprehensive Diplomacy”, Briant Wedge atrage atenția asupra faptului că „în afara unor cunoștințe temeinice în domeniul dreptului și relațiilor internaționale” și „în domeniile conexe”, diplomații trebuie „să aibă talentul de a-și valorifica cunoștințele în scopul finalizării obiectivelor diplomatice urmărite.

Tactul diplomatic trebuie să însoțească toate actele și acțiunile întreprinse de corpul diplomatic. Un diplomat instruit și talentat va avea priceperea „să se retragă la momentul oportun” sau „să insiste asupra soluției pentru care are mandat”, atunci când intuiește că sunt șanse de reușită .

Cunoștințele de specialitate, absolut necesare oricărui diplomat de profesie, trebuie completate de arta acestuia de „ a le valorifica cât mai bine cu putință”, în condițiile în care „cu tactul diplomatic de care trebuie să dea dovadă, și prin „eleganța limbii” se impune în fața partenerilor.

1.3.Codificarea dreptului diplomatic. Încercari de codificare.

Regulile referitoare la relațiile și imunitățile diplmatice au o lungă istorie, iar practica statelor a generat acel ansamblu de reguli speciale care constituie partea cea mai stabilă și cea mai necontestată a Dreptului internațional cutumiar. Existau, însă, rațiuni importante pentru a codifica, mai curând într-o Convenție internațională, aceste reguli, chiar dacă ele erau destul de bine stabilite, decât să le lase să subziste în cadrul lor tradițional, acela al dreptului cutumiar .

Codificarea dreptului diplomatic a cunoscut două modalități: a) codificarea efectuată de societăți științifice, cum este Institutul de Drept Internațional sau de specialiști și b) codificarea efectuată în cadrul conferințelor internaționale.

Din prima categorie face parte: Proiectul de Cod al lui Bluntschill din 1868; Regulamentul elaborat în 1895 de Institutul de Drept Internațional;Proiectul de Convenție elaborat de Institutul American de Drept Internațional în anul 1925; Rezoluția Institutului de Drept Internațional, adoptată la Sesiunea sa de la New York, în 1929, în care se trage atenția asupra cerinței fundamentării privilegiilor și imunitățiilor diplomatice în cadrul „teoriei extrateritorialității”.

Din a doua categorie face parte: Anexa a XVII-a la Actul Final al Congresului de la Viena din 1815 privind anumite reguli de clasificare și de precădere a agenților diplomatici, care a constituit primul acord multilateral prin care s-a realizat o codificare progresivă a Dreptului Diplomatic, ținând seama de noile exigențe ale relațiilor internaționale. Acest acord a înlocuit vechile criterii de precădere între agenții diplomatici, bazate pe rațiuni istorice și de prestigiu, printr-un criteriu obiectiv, aproape mecanic – acela al apartenenței agentului diplomatic la una dintre cele patru clase, iar în cadrul aceleași clase, s-a avut in vedere vechimea șederii agentului în statul respectiv. Scopul Regulamentului de la Viena , adoptat de Congresul din 1815 și modificat trei ani mai târziu, la Aix-la Chapelle, era să elimine în viitor dificultățile care generează, așa de des, conflicte de precădere, tratând în detaliu chestiunea rangului agenților diplomatici ( acest Regulament, nu numai că a prevenit situațiile jenante care se nășteau adesea „din pretențiile de precădere între diferiți agenți diplomatici” și care în trecut au ajuns, uneori, la conflicte armate, dar a și ameliorat, în același timp, relațiile dintre statele mari și mici, prin faptul că a stabilit ordinea de precădere a reprezentanților lor diplomatici pe baza a ceea ce se pot numi principii democratice); La cea de a V-a Conferință pan-americană ( Santiago de Chile), Alejandro Alvarez a prezentat un ansamblu de proiecte de codificare, prin care figura și unul relativ la agenții diplomatici; Institutul american de drept internațional, căruia proiectul i-a fost prezentat, l-a admis cu ușoare modificări; Convenția de la Havana cu privire la funcționarii diplomatici, la care au aderat un număr însemnat de state latino-americane; Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relațiile diplomatice a fost adoptată de Conferința plenipotențiarilor, convocată și ținută la Viena între 2 martie și 4 aprilie 1961, la care au participat 81 de state și a intrat in vigoare la 24 aprilie 1964.

Procesul de elaborare a urmat mai multe etape. La 5 decembrie 1952, Adunarea Generală a O.N.U., reluând o mai veche inițiativă a Societății Națiunilor și rămasă nerealizată, a dat mandat Comisiei sale de Drept Internațional ca să pregătească codificarea normelor privind relațiile și imunitățile diplomatice; în 1957, la Sesiunea a IX-a, Comisia a încheiat elaborarea unei prime versiuni de proiect; în cadrul aceluiași an, Secretarul general O.N.U., a transmis textul guvernelor statelor membre ale O.N.U., invitându-le să facă observații; în 1958, în cursul Sesiunii a X-a, Comisia a redactat proiectul definitiv, alcătuit din 45 de articole, care a fost apoi, supus Adunării Generale O.N.U., iar aceasta a dispus convocarea unei Conferințe la nivel de plenipotențiari în ideea ca, luând drept bază textul prezentat de Comisia de Drept Internațional, să definitiveze și să aprobe o Convenție privind relațiile și imunitățile diplomatice. Drept urmare, s-a fixat ca reuniunea să aibă loc la Viena în primăvara anului 1961.

Conferința de la Viena din 1961 pentru codificarea dreptului diplomatic a constituit o reuniune de state, reprezentate de plenipotențiari, având un caracter deliberativ și învestită cu putere de decizie în formularea unui tratat internațional; deși găzduită de un stat, Conferința era convocată de o instituție internațională- Organizația Națiunilor Unite, de unde și denumirea de „Conferința O.N.U.”.

La Conferință au fost adoptate: a) Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice; b) Protocolul de semnătură facultativă referitor la cetățenie ( semnat de 52 state care au aceptat efectul legii statului acreditar cu privire la cetățenia membrilor de familie ai membrilor misiunilor diplomatice născuți acolo); România nu l-a semnat; c) Protocolul de semnătură facultativă referitor la reglementerea diferendelor ( semnat de 67 state care au acceptat jurisdicția obligatorie C.I.J.); România nu l-a semnat.

Convenția de la Viena constituie, în mod neîndoielnic, manifestarea cea mai importantă a codificării Dreptului Internațional; Convenția ne apare ca un precedent folosit în acțiunea de codificare și dezvoltare a Dreptului Internațional Contemporan. Conferința de la Viena s-a încheiat cu doptarea unui text de convenție, prin care au fost codificate regulile care fusese general acceptate de către state ; de fapt, Convenția de codificare cuprinde formularea cuprinzătoare a regulilor Dreptului Diplomatic și fiecare aspect este acoperit, fie că exista o regulă juridică la acea dată, fie că au fost puse în concordanță și armonizate regulile divergente din practica statelor. Mai mult, Convenția nu s-a limitat la codificarea normelor Dreptului Internațional general în vigoare, ci, mergând pe drumul dezvoltării progresive a Dreptului Internațional, a introdus reguli noi care nu fuseseră universal acceptate .

Niciuna dintre încercările de reglementare anterioare nu reușise să acopere așa de cuprinzător și de echilibrat domeniul. Dintre acestea, considerate a se detașa în mod special ca merite ale codificării, sunt de menționat prevederile art. 22 (inviolabilitatea fără nicio excepție de la regulă a localurilor misiunilor diplomatice), art.27 (protecția pentru toate formele de comunicare ca fiind cea mai importantă dintre privilegiile diplomatice pentru funcționarea misiunii diplmatice), art.31 (abordarea funcțională a problemei imunităților, marcată de excepțiile privind deținerea proprietății asupra unui imobil și exercitarea de activități lucrative, stabilind în acest fel echilibrul necesar între nevoie de a proteja pe agentul diplomatic în ceea ce privește problemele oficiale și de a-l feri de tracasarea frivolă a acțiunilor în justiție, dar reducând la minimum în același timp, abuzul de imunitate în cazul în care are legătură cu funcția lor), art.34 (abordarea funcțională a scutirilor de taxe în domeniile care sunt legate de activitățile oficiale), art.37 (imnitatea absolută de la jurisdicția penală și cu anumite limitări, a celeia civile; un minim absolut de imunități acordat personalului de serviciu și celui diplomatic), art.38 (statutul acordat cetățeilor statului acreditar și celor cu reședința permanentă în acesta-regulă nou aplicată acestora din urmă pentru cele mai multe state). Dacă în art.22 și art.27, Convenția a mărit gradul de imunitate față de ceea ce existase înainte, în celelalte articole evocate mai sus (art. 31,34,37și 38),

Efectul codificării a constat într-o limitare a acestora (în majoritatea statelor a avut loc reducerea întinderii privilegiilor și imunităților, dar și a numărului de persoane care se bucurau de ele) .

Deoarece importanța Tratatului, ca sursă a Dreptului diplomatic, a căpătat alte dimensiuni în epoca contemporană, adoptarea și aplicarea Convenției de la Viena de către un mare număr de state(186) are drept rezultat transformarea Dreptului Diplomatic, dintr-un drept cu caracter precumpănitor cutumiar, într-un drept cu caracter net convențional, principalul său izvor constituindu-l acest Tratat colectiv. În același timp, prin aplicarea de către toate statele, timp de o jumătatea de secol a Convenției, prevederile ei au devenit reguli generale de drept-cutumă internațională.

Regulile înscrise în Convenția din 1961 nu rămân fără nici un impact asupra celorlalte forme ale diplomației-diplomația ad-hoc și cea multilaterală, chiar dacă pentru acestea au fost

adoptate Convenții speciale, cu adaptările care se impuneau. Diplmația bilaterală și Convenția din 1961 constituie un drept comun în materie, și drept urmare, operând pe baza raportului lex specialis derogat lege generale, ori de câte ori nu există o soluție între aceste două Convenții (este cazul celor din 1969 și 1975), ne vom adresa Convenției din 1961.

CAPITOLUL II

Relațiile diplomatice

2.1. Reprezentarea statelor în relațiile externe

În raporturile dintre ele, statele pot stabili și întreține relații de reprezentare și de conlucrare; în funcție de natura acestora și de organele prin care se realizează, ele pot fi:

relații de reprezentare politică (relațiile diplomatice dintre state, relațiile din cadrul unei organizații internaționale, între statele participante la organizatie sau între state și organizatie). În acest sens putem aprecia diplomația Ecaterinei a II-a. Opțiunile diplomatice și politice ale lui Petru al III-lea au fost dezaprobate de vârfurile nobilimii ruse și de garda imperială, care-printr-o lovitură de stat-au detronat la 28 iunie 1762 pe Petru al III-lea și au adus-o pe tronul Rusiei pe Ecaterina a II-a. După ce a devenit împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a și-a pus în practică, în cele mai multe cazuri cu succes, planurile sale politice și diplomatice. Formată la Curtea Imperială, Ecaterina a II-a cunoștea bine multe metode și mijloace politice și diplomatice. În declarațiile sale publice, ea recurgea la o retorică iluministă, dar în acțiunile sale diplomatice aplica multe din ideile lui Niccolo Machiavelli. Împărăteasa le spunea că „Se înșală profund cei ce judecă lucrurile după primirea ce li se face”.

relații de reprezentare consulară;

relații de reprezentare militară (în cadrul unei alianțe militare sau relațiile bilaterale realizate prin intermediul atașaților militari din cadrul misiunilor diplomatice acreditate);

relații de reprezentare culturală (prin centre culturale, secțiile culturale din cadrul misiunilor diplomatice sau ale oficiilor consulare);

relații de reprezentare în cadrul unor congrese și conferințe internaționale sau de participare

la anumite reglementări internaționale (reprezentare convențională);

reprezentare care nu se plasează în niciuna din aceste categorii (misiuni diplomatice și oficii consulare), ea având o natură politico-economică, financiar-bancară.

În funcție de substanța și natura reprezentării, există următoarele organe de reprezentare: misiunile diplomatice, misiunile permanente, misiunile speciale, oficiile consulare, centrele culturale, reprezentanțe, agenții, birouri, etc.

Reținem însă, că ceea ce caracterizează toate aceste forme de reprezentare, este faptul că reprezentarea are loc între state ca subiecte de Drept Internațional și că ea este guvernată de regulile acestuia. Reprezentarea între state, întotdeauna, este în esență, o reprezentare politică; în definitiv, oricare ar fi domeniul relațiilor, este vorba în toate cazurile, de un raport de reprezentare între două state și această reprezentare are, în mod inevitabil, o substanță politică. Statele stabilesc relațiile între ele, iar aceste relații, indiferent de obiectul asupra căruia poartă sau de sfera de activitate vizată, nu pot să nu aibă un caracter politic, deoarece sunt relații statornicite între entități politico-juridice (titulare de suveranitate), reglementate de Dreptul internațional; în unele cazuri sunt tocmai relații politico-juridice.

b) Modul cum se organizează un stat și care-i sunt organele sale de reprezentare, se stabilește prin Constituții, precum și prin alte Legi ale acestuia; reglementarea este proprie fiecăruia și variază de la stat la stat.

c) Prin organe permanente de reprezentare a statului, putem înțelege: șeful de stat, guvernul, ministrul afacerilor externe, serviciul diplomatic și serviciul consular, forțele armate ale statului.

d) România întreține toată gama de relații internaționale, ca atare are o reprezentare politico-diplomatică, politico-militară, reprezentare la organizații internaționale, la conferințe internaționale și participarea la diferitele reglementări internaționale, reprezentare consulară etc., precum și oraganele corespunzătoare de reprezentare (misiuni diplomatice, misiuni guvernamentale, oficii consulare, centre culturale etc.).

e) Un stat este ținut să acorde reprezentanțelor celorlalte state admise pe teritoriul său și să acceptate să îndeplinească acolo, unele funcții care implică exercițiul de autoritate publică, asemenea imnități de la propria sa legislație, cât se dovedesc necesare pentru a permite ca această funcție să fie îndeplinită. .

2.2. Stabilirea relațiilor diplomatice

În literatura de specialitate, relațiile diplomatice au fost definite ca fiind „conducerea, prin intermediul organelor reprezentative și prin mijloace pașnice, a relațiilor externe ale unui anumit subiect al dreptului internațional, cu oricare alt subiet sau alți subiecți”.

Relațiile diplomatice mai pot fi definite ca, raporturile politice cu caracter oficial și de continuitate între state, stabilite pe baza acordului de voință reciproc, prin misiuni diplomatice permanente pe care statele și le trimit în scopul dezvoltări colaborării internationale și al apărării intereselor fiecărui stat și al cetățenilor săi pe teritoriul celuilalt stat. Evoluția relațiilor diplomatice din ultimele decenii a dus la apariția unor noi raporturi, nu numai între state, ci și între acestea și organizațiile internaționale, realizându-se nu numai prin misiuni permanente, ci și prin misiuni diplomatice ad-hoc (misiuni speciale) .

Prin urmare, diplomația cunoaște astăzi mai multe forme:

Diplomația permanentă, care la rândul ei poate fi bilaterală sau multilaterală (prin intermediul organizațiilor internaționale);

Diplomația ad-hoc (temporară), relizată în mod deosebit, prin misiuni speciale.

Pentru stabilirea relațiilor diplomatice, este necesară îndeplinirea anumitor condiții, care, deocamdată scapă reglementărilor de natură internațională. Totuși, din practica statelor, rezultă că trebuie îndeplinite, cel puțin următoarele condiții:

entitatea care stabilește relații diplomatice să aibă calitatea de subiect de drept internațional (principalele subiecte fiind statele);

când două state stabilesc relații diplomatice, este necesară recunoașterea lor reciprocă;

stabilirea de relații diplomatice se realizează numai pe baza acordului reciproc .

Importanța relațiilor diplomatice este unanim recunoascută, atât în Dreptul internațional, cât și în practica statelor. Lipsa de relații diplomatice nu poate constitui un obstacol în calea încheierii unui acord internațional între două state, pentru că „ruperea relațiilor diplomatice sau a relațiilor consulare, ori lipsa unor asemenea relații între două sau mai multe state, nu împiedică încheierea tratatelor între aceste state”(art.74 din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor); de asemenea, două state pot colabora într-un cadru bilateral sau într-o organizație internațională, fără ca între ele să se fi stabilit încă relațiile diplomatice. Un stat poate să recunoască de facto un

alt stat și să facă declarație că este dispus să stabilească relațiile de fapt cu acesta; asemenea relații nu sunt totuși, așa de întinse și de o asemenea factură, ca cele care se întrețin în mod normal între state și ele nu cuprind, în nici un caz, schimbul de reprezentanțe diplomatice.

Instituția stabilirii de relații diplomatice este tratată, de obicei, împreună cu acea a înființării misiunii diplomatice (acțiuni care se realizează printr-un singur act), iar uneori, însăși existența relațiilor diplomatice se deduce, din aceea a înființării de misiuni diplomatice. O asemenea abordare s-a menținut în doctrină și după codificarea din 1961 a dreptului diplomatic, stabilirea și respectiv, ruperea relațiilor diplomatice fiind confundate cu înființarea și închiderea unei misiuni diplomatice. În acest cadru, se fac referiri și la stabilirea relațiilor diplomatice, regulile aplicabile în această situație fiind prezentate ca fiind proprii înființării misiunii diplomatice , ceea ce, în mod cert este greșit. Comisia de drept internațional și Conferința de la Viena din 1961 pentru codificarea Dreptului diplomatic, fac distincție între stabilirea de relații diplomatice și trimiterea de misiuni diplomatice permanente, ele fiind tratate ca două instituții diferite. Convenția de la Viena la art.2, trasează o diferență netă, între cele două situații juridice care sunt menționate în mod distinct – stabilirea de relații diplomatice și înființarea de misiuni diplomatice, menținându-le pe amândouă expressis verbis (numindu-le), atunci când stabilește regula necesității consimțământului pentru „stabilirea de relații diplomatice între state” și „trimiterea de misiuni diplmatice permanente”.

Stabilirea de relații diplomatice prevede îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

– entitățile între care se stabilesc relațile diplomatice să aibă personalitate juridică internațională; – cele două state sau guvernele celor două state să se fi recunoscut;

– să existe un acord în acest sens, între cele două state.

Prima condiție are la bază personalitatea de drept internațional, entitățile între care se stabilesc relațiile diplomatice, adică, calitatea de subiect de drept internațional a acestor entități. Au calitatea de subiect de Drept internațional acele entități participante la viața internațională cu aptitudinea de a fi titulare de drepturi și obligații recunoscute de Dreptul internațional, precum și de a îndeplini actele juridice aferente (cel mai important subiect de Drept internațional este statul suveran și independent; totodată, au această calitate și popoarele (ca purtătoare ale dreptului

inalienabil și imprescriptibil de a-și hotărî singure destinul), națiunile și organizațiile internaționale- teoria pluralistă asupra subiecților de Drept intarnațional constituind în prezent o poziție cvasi-unanimă.

Cea de a doua condiție (recunoașterea statelor și a guvernelor), constituie un punct de plecare în stabilirea de relații diplomatice, întrucât prin aceasta, se declanșează actiunea prin care statele își recunosc în mod reciproc personalitatea juridică internațională. Nu se pot stabili relații, decât între două state care se recunosc.

Dacă un stat nu recunoaște un alt stat sau un guvern nu recunoaște alt guvern, nu poate avea loc nici stabilirea de relații diplomatice și nici înființarea de misiuni diplomatice.

Lipsa de recunoaștere nu înseamnă că două state nu au nici un fel de relație; recunoașterea de catre guvernele participante nu este, în mod fundamental, necesară în cazul acordurilor multilaterale; cu toate acestea, participarea la tratatele multilaterale de cooperare, în mod frecvent, ajunge să constituie mai mult decât o simplă recunoaștere, date find relațiile care se stabilesc între cele două state.

Recunoașterea diplomatică este un factor foarte important în determinarea independenței unui stat. Timp de multe decenii după ce a fost declarată independentă, chiar și cei mai apropiați aliați ai Republicii Olandeze, refuzau să îi acorde recunoaștere totală. Astăzi există un număr mare de entități independente fără recunoaștere larg răspândită, cum ar fi Autoritatea Palestiniană, care își are propriul serviciu diplomatic, dar cu toate acestea, reprezentanților palestinieni din unele țări vestice nu le este acordată imunitate diplomatică, iar misiunile lor sunt numite delegații. Alte țări nerecunoscute include Abkhazia, Transnistria, Nagorno Karabakh și Republica Turcă a Ciprului de Nord.

Stabilirea de relații diplomatic între două state( condiția a III-a) are loc pe baza consimțământului lor mutual, în temeiul unui acord de voințe care intervine între statele în cauză.

2.3.Încetarea relațiilor diplomatice

Relațiile diplomatice pot înceta în diferite moduri: prin dispariția unuia dintre state sau pentru orice alt mod de încetare a calității de subiect de Drept internațional (pierderea personalității juridice a statului acreditant sau a celui acreditar în caz de fuziune sau divizare), însă modul tipic de încetare a relațiilor diplomatice îl formează ruperea sau întreruperea relațiilor

diplomatice existente între cele două state.

Ruperea relațiilor diplomatice este actul rezultat din puterea de decizie a unuia dintre statele între care relațiile diplomatice au fost stabilite. Statul care rupe relațiile diplomatice pe care le-a stabilit cu alt stat, adoptă această decizie fie după evaluarea acestor relații, fie aplicând decizia unui for internațional. Ruperea relațiilor diplomatice face parte dintre măsurile pe care organizațiile internaționale le prevăd pentru ca, astfel, statele membre să exercite, prin acte individuale, constrângerea colectivă împotriva unui stat care a prejudiciat pacea și securitatea internațională.

Ruperea relațiilor diplomatice este licită nu doar când se invocă motive cu caracter juridic, ci și când se fac referiri la abateri de la curtoazie. De altfel, s-a întâmplat să se decidă ruperea relațiilor diplomatice fără temei juridic, ci din nemulțumire față de abateri de la curtoazia internațională, așadar, față de acte contrare spiritului de prietenie în relațiile bilaterale. Ca rezultat al deciziei unilaterale, discreționare, a statului suveran, ruperea relațiilor diplomatice poate avea motive diverse. Nu numai încălcările dreptului internațional duc la astfel de decizii. Și actele contrare spiritului de prietenie în relațiile bilaterale, deci și abaterile de la curtoazie, pot nemulțumi – chiar fără temei juridic – într-atât încât să determine ruperea relațiilor diplomatice.

Ruperea relațiilor diplomatice este așadar unilaterală (adică „o manifestare de voință emanând de la un singur subiect de drept”- ceea ce înseamnă că declarația unuia dintre state fiind, pe deplin și necondiționat, operantă). Efectele ei sunt însă bilaterale. Decizia adoptată de unul dintre state are consecințe inconturnabile asupra celuilalt: se desființează nu numai ambasada statului care a rupt relațiile diplomatice, ci neapărat și ambasada celuilalt stat.

Relațiile diplomatice sunt incompatibile cu soluținarea problemelor din relațiile interstatale prin recurgerea la forță. Ca urmare, declanșarea războiului întrerupe ipso facto relațiile diplomatice. S-a întâmplat ca, înainte de declanșarea războiului, unul dintre state să declare că rupe relațiile diplomatice. Încetarea războiului permite reluarea relațiilor diplomatice, pe care războiul le-a întrerupt sau restabilirea relațiilor diplomatice, în cazul în care măcar unul dintre statele beligerante decisese să le rupă.

Ruperea relațiilor diplomatice are ca efect desființarea ambasadelor, dar nu are ca efect ruperea relațiilor economice, comerciale, culturale dintre state.

2.4. Reprezentarea intereselor unui stat străin

Instituția „puterii protectoare” (putere proteguitoare) a obținut o importanță mereu crescândă (în timp de pace , ca si în vreme de război). Această instituție „a servit”, multă vreme, dreptul cutumiar, apoi instituția a fost preluată în convențiile de război moderne și în final, a fost inclusă în Convenția de la Viena din 1961 art.45, potrivit căruia: „ În cazul ruperii relațiilor diplomatice între două state, sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar:

statul acreditar este obligat, chiar în caz de conflict armat, să respecte și să ocrotească localurile misiunii, precum și bunurile și arhivele sale;

statul acreditant poate încredința paza localurilor misiunii, cu bunurile care se găsesc aici, precum și arhivele unui stat terț acceptabil pentru statul acreditar;

statul acreditant poate încredința ocrotirea intereselor sale și ale cetățenilor săi unui stat terț acceptabil pentru statul acreditar”.

Puterea protectoare a avut un rol deosebit în aproape toate războaiele care s-au succedat în a doua jumătete a secolului al XIX-lea. O deosebită importanță a avut-o și în timpul celor două războaie mondiale, întrucât s-a realizat protecția civililor și a prizonierilor de război și, în general, s-a asigurat un minimum de contacte sau de relații între statele beligerante.

Constituirea puterii protectoare îmbrățișează îndeplinirea unor condiții; în primul rănd trebuie să aibă loc alegerea puterii protectoare de catre statul care dorește să-și asigure protecția intereselor sale. În acest sens, în unele cazuri trebuie respetate anumite legi sau reglementări, însă, pentru cele mai mlte state, alegerea puterii protectoare are la bază criteriile politice generale (notorietatea pe care o are statul solicitat în această privință, starea relațiilor dintre cele două state, precum și unele rațiuni de ordin practic).

În al doilea rând este necesară existența acordului puterii protectoare care a fost aleasă.

A treia condiție presupune obținerea consimțământului statului de reședință cu privire la puterea protectoare aleasă. Consimțământul statului de reședință poate fi expres sau tacit. Îndeplinirea condițiilor, trebuie asigurată într-un termen scurt, dat fiind elemental de urgență.

Din momentul în care misiunea este informată că guvernul său a acceptat ca ei să-i revină oficial apărarea intereselor unui stat străin și că statul de reședință și-a dat consimțământul la aceasta, ea trebuie să ia diverse măsuri pentru a putea să se substituie statului reprezentat:

trebuie să se ia imediat contact cu ambasadorul sau cu însărcinatul cu afaceri al statului reprezentat, în vederea lămuririi unor atribuții mai importante de care va trebui să se ocupe în cadrul mandatului (localuri, bunuri, arhive etc.);

atunci când mandatul este foarte limitat, serviciul de protecție a intereselor statului reprezentat va funcționa în înseși localurile misiunii protectoare; în alte cazuri, trebuie amenajate localuri speciale;

în ceea ce privește personalul, există situații când acesta trebuie să fie mai numeros.

Natura juridică a instituției puterii protectoare nu a fost prea bine definită de doctrină.

Faptul că puterea protectoare reprezintă interesele care-i sunt încredințate de un guvern srăin, în limitele exercițiului mandatului, nu înseamnă totuși, că agenții săi diplomatici devin agenții diplomatici ai țării reprezentate; ei rămân organe ale guvernului lor față de care și răspund, iar guvernul respetiv răspunde în fața statului reprezentat. Raportul de reprezentare se stabilește între guvernul țării care reprezintă (protectoare) și cel al țării reprezentate (beneficiară de protecție).

Pentru ca reprezentarea să aibă loc, se impune obținerea atât al consimțământului reprezentantului, cât și al reprezentatului, iar acest consimțământ trebuie să se concretizeze într-un acord – actul constitutiv al reprezentării.

Astăzi, dreptul de a recurge la o putere protectoare este bine stabilit în Dreptul internațional. Prin urmare, acest drept își găsește fundamentarea în obligația statului de a asigura străinilor un mod de viață care să nu fie inferioară unui anumit standart minim de civilizație, în menajarea prestigiului însuși al resortisanților protejați, pe concordanța dintre interesul privat și interesul public, pe suveranitatea statului asupra propriilor cetățeni sau că ar fi vorba de un drept propriu al individului.

În virtutea puterii sale discreționare, așa cum poate renunța la protecție diplomatică în favoarea propriilor cetățeni, tot așa statul poate să renunțe în a cere ajutorul unei puteri protectoare, în cazul în care ar rupe relațiile diplomatice cu o altă țară (fapt prvăzut, de altfel, și în Convenția de la Viena din 1961, art.45 potrivit căruia: „statul acreditar poate încredința ocrotirea intereselor sale și ale cetățenilor săi unui stat terț acceptabil pentru statul acreditar”).

Datorită relațiilor de prietenie pe care le-a dezvoltat, România a fost solicitată, în mai multe rânduri și a reprezentat, prin ambasadele sale, interesele altor state. Astfel, România a reprezentat interesele Republicii Populare Chineze, în Indonezia; ale fostei U.R.S.S., în Africa Centrală; ale R.D. Germane, în Chile, ale Egiptului, în Cipru si ale Frantei in Irak.

CAPITOLUL III

Misiunile diplomatice

3.1. Reprezentanțele diplomatice

Dezvoltarea și diversificarea legăturilor interstatale în epoca noastră au confirmat aptitudinile diplomației, ca ansamblu de metode și mijloace adecvate pentru înfăptuirea politicii externe a statelor, în concordanță cu interesele păcii și progresului. Perioada postbelică a accentuat rolul misiunilor diplomatice, ca organe de stat specifice domeniului relațiilor externe, în dezvoltarea cooperării pașnice între națiuni.

Pentru conducerea și organizarea desfășurării relațiilor lor externe, statele au la dispoziția lor o gamă largă de mijloace; pe lângă organele din interiorul statului care, prin activitatea lor asigură permanența și stabilitatea relațiilor cu statele străine, mai sunt necesare și alte mecanisme în exterior, instituții care să contribuie, în mod direct și nemijlocit, la întreținerea și dezvoltarea relațiilor internaționale, iar aceste organe externe poartă denumirea de reprezentanțe sau misiuni diplomatice. Misiunile diplomatice sunt organe ale statului care asigură desfășurarea adecvată a relațiilor dintre ele (relațiile diplomatice) și care aduc la îndeplinire în țara unde sunt acreditate scopurile politicii externe a statului trimițător.

Termenul generic, pentru a desemna organul permanent de relații diplomatice între state, este acela de „reprezentanță diplomatică” (expresie folosită cel mai des).

Atât expresia de „reprezentanță”, cât și de „misiune” sunt folosite într-un sens echivalent. Noțiunea de „reprezentanță diplomatică”, nu trebuie confundată cu cea de ”reprezentanță internațională” pentru că, în vreme ce „reprezentanța diplomatică” este organul unui subiect de drept internațional, menit să acționeze în raport cu alt subiect al ordinii juridice internaționale, „reprezentanța internațională”(sau reprezentarea de drept internațional, inclusiv reprezentarea diplomatică), este, în schimb, un act juridic de interpunere a unui subiect de Drept internațional (sau reprezentarea de drept internațional, inclusiv reprezentarea diplomatică), constituie o relație între doi subiecți de Drept internațional; primul vizează instrumentul, cel de al doilea, operațiunea .

Misiunile diplomatice sau reprezentanțele, în funcție de durata lor, pot avea caracter permanent, cu o organizare și funcții generale, de menținere a relațiilor diplomatice cu alt stat sau a relațiilor cu organizații internaționale, altfel spus, misiunile permanente sunt cele care reprezintă, cu caracter de continuitate statul acreditant în statul acreditar sau temporar, numite și misiuni diplomatice ad-hoc, trimise pentru a îndeplini o sarcină precisă (de exemplu: negocierea unui tratat, participarea la o ceremonie, la lucrările unei reuniuni).

Misiunile permanente au fost create pentru prima dată de republicile italiene. În secolul XIV ele aveau asemenea reprezentanți în Spania, Germania, Franța și . Acestea vor avea și ele astfel de reprezentanți, la sfârșitul secolului XV. După Pacea de la Westfalia din 1648,care a determinat statele să se supravegheze reciproc și a impus generalizarea acestei practici, misiunile permanente devin o instituție generală.

Din punct de vedere al scopului ori al obietului lor, putem avea reprezentanță trimisă pentru negocieri politice și reprezentanță trimisă pentru scopuri de ceremonial, pentru a marca un gest sau de a comunica unele schimbări în conducerea unui stat (statele își trimit unul altuia, reprezentanți speciali cu ocazia unor încoronări, căsătorii, jubilee etc.).

O categorie aparte a reprezentanțelor speciale de un anumit nivel o constituie cazul misiunilor conduse de către persoane cu responsabilitate politică directă; putem preciza în aceste sens, vizitele făcute sau întâlnirile la care participă personalitățile politice conducătoare (șefii de stat ori șefii de guvern, care încearcă să rezolve diferende politice majore sau miniștrii de externe care reprezintă țările lor la sesiunile regulate ale organizațiilor internaționale.

Misiunile speciale propriu-zise sunt alcătuite din persoane desemnate pentru îndeplinirea unei anumite sarcini sau cărora li se acordă ranguri speciale, în același scop.

3.2. Misiunile diplomatice

În literatura de specialitate, expresiei de „misiune diplomatică” i se atribuie mai multe înțelesuri: raport juridic bilateral de drept internațional („raport de musiune diplomatică”), sarcină încredințată de statul trimițător agentului său diplomatic; grup constituit din totalitatea persoanelor însărcinate cu funcții diplomatice (agenții diplomatici) sau care să asiste pe agentul diplomatic la îndeplinirea sarcinii (colaboratorii lui); prin urmare, sensul relevant în acest context este acela de organ al statului trimițător, de instituție permanentă și distinctă de persoanele fizice care o alcătuiesc, deci acea instituție care preexistă numirii agenților diplomatici și care continuă să subziste, chiar și după ce misiunea individuală a unuia dintre acești agenți s-a încheiat.

Misiunile diplomatice sunt definite ca fiind organe ale statului care asigură desfășurarea adecvată a relațiilor diplomatice și care aduc la îndeplinire în țara unde sunt acreditate, scopurile politicii externe a statului trimițător. Prin urmare, misiunea diplomatică este un organ al unui stat, al statului acreditant. Rațiune de a fi a misiunii diplomatice constă în aceea de a reprezenta în exterior statul al cărui organ este.

Una dintre principalele și cele mai importante contribuții ale Convenției de la Viena privind relațiile diplomatice, constă în însemnătatea pe care ea o acordă instituției misiunii diplomatice ca atare, privită ca o entitate independentă; bucurându-se de imunități și privilegii distincte, misiunea dă coeziune și unitate organică actelor întreprinse de membrii acesteia.

Adolfo Marescaa efectuat o sinteză a elementelor care marchează diferența ce trebuie să se facă între o misiune și membrii săi:

înființarea unei misiuni diplomatice este rezultatul unei proceduri cu totul diferite de cea urmată pentru numirea agenților diplomatici, iar capacitatea ei funcțională este anterioară perfectării raportului de misiune relativ al titularului ei;

cele mai multe dintre documentele misiunii diplomatice, prin care se materializează actele official îndeplinite de misiune ca organ de relații externe față de statul acreditar, sunt făcute în numele acestei misiuni și nu al titularului ei;

existența misiunii nu este afectată de schimbările care pot interveni în compunerea personalului;

cauzele de încetare a funcției unui membru sunt diferite, de cauzele de încetare a misiunii însăși;

misiunea are privilegii proprii, distincte de cele acordate membrilor săi.

Misiunile diplomatice permanente au fost necunoscute până foarte târziu în evul mediu, iar apariția lor a constituit un progres, nu numai pe plan instituțional ( ca mecanism prin care se mențin relațiile între state), ci și din punct de vedere al dezvoltării Dreptului internațional, în general și al Dreptului diplomatic, în special (marcând momentul conturării acestuia).

Instituția diplomației permanente a apărut în Italia, extinzându-se apoi în Europa occidentală, iar mai apoi, în cea răsăriteană. Republica Veneția a fost primul stat care a trimis agenți diplomatici permanenți în alte state, schimbând cu alte republici italiene, începând din secolul al XIII-lea, ambasadori temporari, care, sub numele de oratores și ambasciatori continui, au devenit permanenți în secolul al XIV-lea.

Existența instituțiilor diplomatice românești este atestată încă din cele dintâi știri referitoare la formațiunile statale feudale , iar odată cu anul revoluționar 1848, se poate vorbi de o diplomație românească unitară.

Primul reprezentant diplomatic român a fost Capuchehaia (agentul acreditat de domn pe lângă poartă), iar în Regulamentul organic se vorbea de „agentul sau însărcinatul cu trebile țării pe lângă poartă”

În prezent, România are relații diplomatice cu 184 de state. A trimis în străinătate un număr de 106 misiuni diplomatice , inclusiv misiunile permanente pe lângă organizațiile internaționale (misiunile permanente la O.N.U., la instituțiile specializate ca U.N.E.S.C.O. etc., misiuni de legătură pe lângă organizațiile euro-atlantice, Comisia Dunării etc.); la București sunt reprezentate 128 de state (prin ambasade și consulate) și 20 de organizații internaționale.

Perioada postbelică a accentuat rolul misiunilor diplomatice, ca organe de stat specifice domeniului relațiilor externe în dezvoltarea cooperării pașnice între națiuni . S-a produs astfel, o creștere spectaculoasă a numărului de misiuni pe care un stat le trimite sau le primește.

Legătura dintre state ia, în practică, forma raportului diplomatic misional, permanent sau temporar; acest raport este generat de acordul de voință al subiecților în prezență, care, de obicei, se înțeleg:

să stabilească între ei relații diplomatice;

să facă schimb de misiuni permanente în scopul întreținerii și dezvotării acestor relații.

Relații cu caracter diplomatic se pot deci statornici: între state, între state și organizații internaționale, între state și alți subiecți ai dreptului internațional sau între aceștia din urmă. Acest tip de relații se manifestă într-o diversitate de forme, schimbul de misiuni diplomatice permanente reprezentând procedura uzuală în practica statelor.

3.3. Categorii de misiuni diplomatice. Sructura organizatorică a misiunii.

Misiunile diplomatice pot fi categorisite în:

misiuni de tip clasic;

misiuni de tip nou.

Din prima categorie fac parte:

Ambasada, misiune diplomatică cu rangul cel mai înalt, aproape generalizată în practica diplomatică a timpurilor noastre. Șeful de misiune are titlul de ambasador și face parte din prima clasă de diplomați, în ierarhia recunoscută în dreptul diplomatic.

În mod excepțional, ambasada poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri (ad interim) sau permanent.

Nunțiatura Apostolică, misiune diplomatică echivalentă ambasadei, pe care Statul Papal o utilizează în relațiile sale cu statele sau alți subiecți de drept internațional, are un statut distinct. Șeful de misiune este nunțiul, care face și el parte, ca și ambasadorul, din prima clasă, în ierarhia diplomatică. Nunțiatura poate fi condusă și de un pronunțiu.

Nunțiatura are un dublu scop:

este organul diplomatic, prin intermediul căruia Sfântul Scaun își exercită, pe lângă statele străine, drreptul de legație activă al cărui titular este;

constituie organul, prin care Sfântul Scaun își exercită puterea jurisdicțională care-i aparține față de ierarhia ecleziastică locală în virtutea primatului Pontifului Roman.

Sarcinile nunțiului apostolic constau în ordinare (titulare- favorizarea relațiilor dintre Sfântul Scaun și statul acreditar și supravegherea misiunii bisericii pe teritoriul statului respective) și delegate (însărcinările enumerate în Indexul de facultăți concedate de Congregația consistorială- indulgențe, matrimoniale, rituri sacre etc.).

Legația, reprezentanță diplomatică de rang inferior ambasadei, are în frunte un ministru plenipotențiar sau un ministru resident, șef de misiune care aparține clasei a II-a în ierarhia diplomatică. În lipsa acestuia legația poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri -ad interim- sau permanent. Numărul legațiilor este în prezent foarte mic, tendința generală fiind de ridicare a lor la rangul de ambasadă.

Deși există această clasificare de rang, între ambasadă și legație, nu mai subzistă în prezent nicio deosebire, ambele misiuni fiind pe poziție de egalitate în Dreptul internațional sau, și mai corect spus, deosebirile sunt minime și se limitează doar la chestiuni de precădere.

Internunțiatura, echivalentă legației sub aspectul rangului, reprezintă Statul Papal în țările unde nu există o nunciatură, având în frunte un internunțiu, omolog al ministrului plenipotențiar.

Stabilirea rangului sau clasei misiunilr diplomatice ține de competența internă a statelor care, la crearea lor, apreciază și hotărăsc potrivit propriilor lor legislații. Cum însă schimbul misiunilor între statele care leagă raportul diplomatic se întemeiază pe consimțământul lor comun, acesta trebuie să existe și în privința rangului reprezentanțelor respective. În virtutea principiului reciprocității, statele convin să înființeze, în general, misiuni de același rang. Rangul misiunii diplomatice este același cu al șefului ei.

Din categoria misiunilor de tip nou fac parte:

Înaltul Comisariat (Înalte reprezentanțe), misiuni diplomatice întâlnite în practica unor state ale căror relații prezintă unele particularități cu semnificație mai degrabă istorică: legăturile Angliei cu țările Commenwealthului britanic sau de relațiile Franței cu țările membre ale Comunității francofone. Misiunile diplomatice stabilite între statele Commenwealth-ului britanic poartă denumirea de Înalte Comisariate (High-Commissions) și au un rang egal cu ambasadele; Sunt conduse de un Înalt Comisar (High-Commissioner) care este egal în rang, cu ambasadorul.

Titlul dat șefilor în cadrul misiunilor stabilite între comunitățile francofone este cel de ambasador extraordinar și plenipotențiar sau de Înalt Reprezentant (Haut-Représentant); numărul lor este redus și practice, nimic nu-i distinge de ambasadori, afară de unele diferențe de tratament de ordin protocolar.

Delegațiile (misiunile) permanente sunt reprezentanțele statelor pe lângă organizțiile internaționale. Particularitățile relațiilor dintre state și organizațiile internaționale se reflectă și în poziția juridică a delegațiilor permanente ale statelor; aceste reprezentanțe se situează, în ceea ce privește privilegiile și imunitățile, la nivelul ambasadelor. Pe lângă O.N.U., statele membre sunt reprezentate prin misiuni permanente.

Misiunile organizațiilor internaționale pe lângă state formează categoria cea mai nouă, alcătuită din reprezentanțele cu caracter diplomatic pe care organizațiile internaționale le folosesc în relațiile lor cu statele membre sau nemembre.

Structura unei misiuni diplomatice este determinată de nevoile cărora aceasta este chemată să le facă față, în exercitarea funcțiilor ei de reprezentare și ocrotire a intereselor statului acreditant în relațiile sale cu statul acreditar.

Structura unei misiuni diplomatice variază în funcție de mărime (este instituită de o mare putere sau de un stat din categoria țărilor mici și mijlocii), de capacitatea și interesele statului acreditant, ca și de importanța pe care o prezintă pentru acesta, statul acreditar; calitatea relațiilor – natura și conținutul dintre cele două state are, de asemenea, relevanță în această privință.

Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competența exclusivă a statelor respective.

Din practica diplomatică internațională se poate degaja o schemă de organizare care prevede pentru o misiune diplomatică mai multe subdiviziuni.

a) Cancelaria, secția sau biroul principal al misiunii, unde se primesc, se elaborează și se expediază actele de competența șefului reprezentanței diplomatice; Cancelaria este condusă, de regulă, de un consilier sau de un primul secretar- funcționari diplomatici cu cel mai înalt grad în misiunea diplomatică, după șeful de misiune și de colaboratorii direcți și cei mai apropiați ai acestuia.

b) Secția politică. Problemele politice urmărite au în vedere chestiunile politice și cele de ordin general atât cele interne, cât și cele externe (inclusiv cele internaționale); acestea din urmă ocupă, în zilele noastre, un loc important în activitatea multor misiuni diplomatice. Răspunzător de problemele politice este șeful de misiune însuși, asistat de unul sau mai mulți diplomați, în sensul tradițional al cuvântului și care provin de la Ministerul Afacerilor Externe; uneori, aceștia sunt constituiți într-o secție politică.

c) Biroul (secția) economic și commercial. A apărut în organigrama misiunilor diplomatice pe măsura dezvoltării relațiilor economice și comerciale între țări, care a făcut ca o gamă tot mai largă de probleme să iasă din sfera raporturilor private și să treacă în sfera preocupărilor statelor, ocupând un loc de prim rang în politica lor externă.

Funțiile secției economico-comerciale pot cuprinde următoarele direcții:

1) Funcția de informare;

2) Funcția de asistență;

3) Funcția de prospectare;

4) Funcția de promovare.

d) Secția atașatului cultural. Această funcție se explică prin apariția unui număr mare de state noi, prin accesul unor cercuri ale populației la mijloacele de cultură, marcând dimensiunile relațiilor din comunitatea internațională.

e) Secția de informare și presă.

f) Secția consulară. Convenția de la Viena din 1961, art.3:„ Nici o dispoziție a prezentei convenții nu poate fi interpretată ca interzicând misiunii diplomatice exercitarea funcțiilor consulare”.

g) Biroul atașatului militar. Problemele militare au interesat, din totdeauna, misiunile diplomatice. Astfel, statele au trecut fie la numirea de militari ca șefi de misiune, fie la desemnarea acestor specialiști pentru a-l asista pe șeful de misiune.

3.4. Membrii misiunii diplomatice

Convenția de la Viena din 1961, grupează personalul misiunii diplomatice în următoarele categorii:

1. personal diplomatic propriu-zis;

2. personal administrativ și tehnic;

3. personal de serviciu.

Personalul diplomatic propriu-zis este format din șeful misiunii și membrii personalului diplomatic.

Potrivit prevederilor acestor tratate (Regulamentul de la Viena din 19 martie 1815 și Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie 1818), șefii de misiuni diplomatice erau grupați în 4 clase:

– clasa ambasadorilor, legaților și nunțiilor;

– clasa trimișilor, în sens restrâns, denumiți și trimiși extraordinari și miniștri plenipotențiari, sau a altor reprezentanți acreditați pe lângă suverani;

– clasa miniștrilor rezidenți (au dispărut prin desuetudine, însă au fost cei dintâi titulari ai unor misiuni diplomatice permanente);

– clasa însărcinaților cu afaceri (cuprinde categoria șefilor de misiune care sunt acreditați pe lângă ministerul de externe , spre deosebire de ambasadori și miniștri plenipotențiari, care sunt acreditați pe lângă șeful statului).

Potrivit art.14 din Convenția de la Viena, din 1961, șefii misiunilor diplomatice sunt repartizați în trei clase:

1. clasa ambasadorilor sau nunțiilor acreditați pe lângă șefii de stat și a celorlalți șefi de misiuni având un rang echivalent;

2. clasa trimișilor, miniștrilor sau internunțiilor acreditați pe lângă șefii de stat;

3. clasa însărcinaților cu afaceri acreditați pe lângă ministerele afacerilor externe.

Membrii personalului diplomatic. Acestea sunt persoanele numite de statul acreditant, care au calitate de diplomat. Prin urmare în această categorie intră:

miniștrii-consilieri;

consilierii;

secretarii I, II și III;

atașații (atașații de ambasadă, atașații comerciali, culturali, de presă, militari).

Personalul diplomatic este înscris pe lista diplomatică, care se întocmește și se publică periodic de Ministerul Afacerilor Externe, face parte din corpul diplomatic, se bucură în aceeași măsură de privilegiile și imunitățile pa care dreptul diplomatic le reunoaște în favoarea lor.

Personalul administrativ și tehnic este alcătuit din angajați ai statului acreditant, care îndeplinesc funcții de execuție în cadrul misiunii; de regulă ei sunt cetățeni ai statului acreditant.

Personalul de serviciu. Acest personal cuprinde șoferi, curieri, portari, bucătari, grădinari, oameni de serviciu. Personalul de serviciu se bucură de asemenea de un statut juridic special.

Șefii misiunilor diplomatice alcătuiesc corpul diplomatic în sens restrâns. În sens larg, corpul diplomatic este alcătuit din totalitatea agenților diplomatici și a membrilor acestora.

Familia membrilor misiunii diplomatice se bucură de aceleași drepturi. Convenția de la Viena din 1961, art.37, prevede că din familia diplomatului fac parte, în afara soției și copiilor lui, o soră, o cumnată, părinții sau socrii, dacă aceștia au gospodărie comună.

3.5. Numirea membrilor misiunii diplomatice.

Fiecare stat are dreptul de a-și alege și numi agenții diplomatici și pe ceilalți membrii ai misiunii diplomatice. Aceasta decurge din principiul egalității suverane a statelor, din dreptul lor suveran de a-și constitui organe care să acționeze în numele lor să le prezinte. Numirea membrilor misiunii, constituie un element care ține de competența statului acreditant.

Dreptul de a denumi un șef de misiune diplomatică este definit prin Constituția fiecărui stat și aparține șefului de stat. Membrii misiunii diplomatice pot fi diplomați de carieră, savanți, militari, economiști, oameni de cultură etc., iar în ceea ce privește vârsta, religia, sexul, acestea nu constituie cauze de excludere de la asemenea funcții.

3.6. Numirea și admiterea șefului de misiune diplomatică.

Potrivit Convenției de la Viena din 1961, statul trimițător trebuie să se asigure că persoana pe care intenționează să o acrediteze ca șef al misiunii diplomatice în statul primitor, a primit agrementul (un consimțământ preventiv) acestui stat. Aceasta obligă statul să se informeze în prealabil dacă persoana pe care intenționează să o desemneze ca șef de misiune este agreată de statul care ar urma să o primească.

Cererea de agrement constă în comunicarea către un alt stat a intenției de a numi pe lângă acesta din urmă o anumită persoană în calitate de șef de misiune. Se solicită statului respectiv să răspundă, în prealabil, dacă își dă asentimentul față de această numire.

A cordarea agrementului deschide calea pentru prcedura acreditării șefului de misiune.

3.7.Numirea și admiterea celorlalți membri ai personalului misiunii diplomatice.

Numirea lor la misiunea diplomatică ține de competența internă a statului acreditant, numire acceptată, însă, și de către statul acreditar. Pentru ceilalți membri ai personalului diplomatic (alții decât șeful de misiune) nu se cere agrement și nici nu se prezintă scrisori de acreditare, dar este necesar consimțământul statului acreditar.

De asemenea, referitor la aceste persoane nu se aplică procedura declarării ca „persona non grata”, ci sunt declarați inacceptabili. În această situiație, statul acreditant trebuie să pună capăt funcțiilor lor în cadrul misiunii.

3.8.Încetarea funcțiilor membrilor misiunii diplomatice.

Funcțiile personalului misiunii diplomatice pot înceta fie ca rezultat al procesului firesc de înnoire periodică a personalului, fie datorită voinței statului acreditant, ori a statului acreditar, fie ca urmare a altor împrejurări.

Statul acreditar poate pune capăt funcțiilor unui agent diplomatic declarându-l „persona non grata” sau refuzând să-l mai accepte ca agent diplomatic, nefiind obligat să-și motiveze alegerea. Alte moduri de încetare a funcțiilor agentului diplomatic, țin chiar de persoana acestuia-demisia sau decesul.

Funcțiile și activitatea misiunilor diplomatice

3.9. Funcțiile misiunii diplomatice

Misiunea diplomatică exercită funcții corespunzătoare finalității sale, contribuind la cunoașterea reciprocă și apropierea între cele două state și la promovarea cooperării amicale multilaterale între ele.

O misiune diplomatică este înființată și funcționează, având la bază un scop politic bine stabilit, în vederea realizării anumitor obiective cuprinse în funcțiile diplomatice, iar înfăptuirea lor făcându-se prin desfășurarea de activități și acțiuni efectuate de personalul misiunii.

Toate activitățile și acțiunile își găsesc expresia politico-juridică în ceea ce se cheamă funcțiile misiunii diplomatice.

Primul element care delimitează sfera funcțiilor și activităților diplomatice, îl prezintă chiar caracterul misiunii diplomatice; în această situație sunt luate în considerare numai activitățile pe care le poate avea un organ de reprezentare al statului, care a fost în mod special, construit pentru realizarea politicii sale externe.

Al doilea element al funcțiilor și activităților misiunii diplomatice îl constituie finalitatea acestora. Scopurile urmărite prin activitatea pe care o desfășoară o misiune diplomatică, sunt prestabilite și delimitate, întrucât ele sintetizează și fixează cadrul în care se desfășoară activitatea misiunii diplomatice (organul unui stat ce își desfășoară activitatea pe teritoriul altui stat).

Al treilea element presupune acordul statelor respective, referitoare la funcțiile și activitatea misiunilor diplomatice pe care le-au schimbat între ele.

În vederea realizării scopurilor sale de a contribui la dezvoltarea relațiilor dintre statul trimițător (acreditant) și statul primitor (acreditar), misiunea diplomatică permanentă îndeplinește următoarele funcții:

1. Funcția de reprezentare.

Funcția de reprezentare a fost aceea prin care misiunile permanente s-au afirmat în modul cel mai pregnant din momentul stabilirii lor ca organe ale relațiilor externe ale statelor. Funcția de reprezentare presupune participarea agenților diplomatici la evenimentele vieții publice care se petrec în statul acreditar (sărbători naționale, reuniuni festive etc.), simbolizând prezența statului acreditant, atitudinea de aprobare pe care acesta o adoptă față de momentele semnificative ale vieții publice din țara de reședință.

Un alt sens dat termenului de reprezentare este acela de a autoriza misiunea diplomatică să trateze în numele statului trimițător, exprimându-i voința, preocupările și punctele de vedere și valorificându-i drepturile în apărarea intereselor sale. Reprezentarea trebuie privită ca o activitate care are ca scop apărarea intereselor statului acreditant prin mijloace diplomatice- pașnice și politico-juridice.

Misiunea diplomatică reprezintă statul ca atare, ea acționând în numele statului care este subiect de drept internațional.

Funcția de reprezentare este încredințată înainte de toate, șefului de misiune în ale cărui scrisori de acreditare se menționează acest lucru.

2. Funcția de negociere.

Negocierea este de esența activității diplomatice. Ca și reprezentarea, negocierea este una dintre funcțiile pe care misiunile diplomatice permanente le-au întrebuințat practice din momentul apariției lor în istorie. Negocierea constă în examinarea unei chestiuni de interes comun între cele două state, în vederea rezolvării ei.

Negocierile pot fi oficiale (care sunt deschise în mod formal în numele celor două state, constituind un început de angajare pe plan internațional) și oficioase (contacte de sondaj, care nu angajează statele). Se mai poate face distincție și între negocierile oficiale directe (între șeful

misiunii diplomatice și șeful statului) și negocierile oficiale indirecte (între șeful misiunii diplomatice și ministrul afacerilor externe ori subordonații acestora).

3. Funcția de observare și informare.

Promovarea de relații prietenești, de bună vecinătate și de cooperare între state este condiționată de cunoașterea și înțelegerea reciprocă a situației economice, sosiale și politice din țările respective. De asemenea, observarea îi permite misiunii să se informeze și să orienteze guvernul statului său.

În alegerea surselor de informare, misiunea diplomatică va trebui să aibă în vedere că rațiunea existenței sale este de a sluji relațiile dintre cele două state și că, în acest scop, ea trebuie să-și exercite funcțiile cu respectarea rânduirilor din țara de reședință, folosind contactele oficiale și oficioase, organele de presă și periodicele locale, publicațiile științifice, literare etc.. Referitor la aceasta, Convenția de la Viena din 1961 subliniază în alineatul d) din art. 3 caracterul licit pe care trebuie să-l aibă orice surse de informare folosite de misiunea diplomatică.

3.Cooperarea internațională.

Misiunea diplomatică are sarcina de a promova, extinde și diversifica relațiile dintre statul acreditant și statul acreditar, aceasta are ca vocație naturală, nu numai menținerea păcii și înțelegerii sau intensificarea raporturilor pașnice între două state, ci și pe aceea de a transforma relațiile de simplă curtoazie formală, în relații cu noi elemente de colaborare în domeniul economico-comercial, cultural, artistic, turistic etc.. De asemenea, misiunea diplomatică urmărește și analizează modul cum se realizează înțelegerile încheiate între cele două state, face propuneri pentru dezvoltarea relațiilor politico-diplomatice, realizează consultări cu ministerul de externe în problemele internaționale de interes reciproc ș.a.

Înscrierea acestei funcții în Convenția de codificare reflectă preocupările tot mai intense, din ultima vreme în acest sens al statelor; întreaga activitate a misiunii diplomatice, trebuie să răspundă acestui imperativ fundamental; misiunea diplomatică exercită toate celelalte funcții în scopul promovării de relații amicale și de cooperare rodnică între cele două state.

4. Protecția diplomatică.

Funcția de ocrotire recunoscută în dreptul internațional permite misiunilor diplomatice să acorde protecție diplomatică cetățenilor statului acreditant aflați sau stabiliți pe teritoriul

statului acreditar, prin intervenții pe plan diplomatic pentru înlăturarea urmărilor păgubitoare și obținerea reparației prejudiciului suferit de către aceștia prin acte ilicite, pentru apărarea împotriva ilegalităților la care ar fi supuși etc.

Rădăcinile cele mai îndepărtate ale ideii de protecție diplomatică pot fi regăsite în timpurile prefeudale, iar originea fundamentării doctrinale a instituției se află în scrierile juristului Vattel.

Condițiile care trebuie să fie îndeplinite pentru exercitarea protecției diplomatice sunt următoarele:

actul împotriva căruia se plânge străinul lezat, să aibă caracter de ilicit internațional rovenind din încălcarea unei dispoziții convenționale sau a unei reguli de drept internațional;

trebuie să se facă dovada raportului de cetățenie între străin, persoană fizică sau persoană juridică, și statul care exercită protecție diplomatică, raport a cărui existență urmează să fie probată din momentul săvârșirii actului ilicit, până în momentul acordării protecției diplomatice;

străinul să nu aibă și cetățenia statului acreditar, jurisdicția țării de reședință prevalând, față de persoanele care, având o dublă cetățenie, sunt și cetățenii ei;

actul ilicit trebuiesă aibă un caracter definitiv, în sensul că străinul reclamant trebuie să facă dovada că a epuizat toate căile jurisdicționale sau administrative în țara de reședință, întrucât străinul, neavând un statut privilegiat în raport cu cetățeni țării pe teritoriul căreia s-a stabilit, trebuie să se adreseze, mai întâi, pentru valorificarea pretențiilor sale, instanțelor și autorităților locale la care are acces.

3.10. Activitatea misiunilor diplomatice

Activitatea unei misiuni diplomatice se desfășoară în raport cu guvernul statului propriu, dar și față de statul acreditar. Pe lângă aceste două aspecte, ea intră, în mod normal, în legătură cu misiuni și reprezentanțe diplomatice ale altor state, cu organozații internaționale și chiar cu state terțe.

În ceea ce privește modul desfășurării și felul în care se succed în timp, activitatea misiunii diplomatice îmbrățișează următoarele trei faze, și anume:

instrucțiunile (date de guvernul său);

îndeplinirea sarcinii (stabilită prin notele și demersurile pe care le face în statul acreditar);

prezentarea de rapoarte către guvernul său cu privire la modul cum și-a îndeplinit misiunea.

CAPITOLUL IV

Imunități și privilegii diplomatice

4.1. Imunități și privilegii diplomatice.

Imunitățile și privilegiile diplomatice reprezintă unele dintre cele mai vechi practici și concepte ale dreptului internațional public, datând din perioada sclavagistă sub forma inviolabilității persoanei solului, sol ce era considerat, la romani, persoană sfântă (sancti habentur legati).

Drepturile speciale de care se bucură misiunile diplomatice și personalul lor – cunoscute sub denumirea de imunități și privilegii diplomatice – sunt destinate să creeze cadrul de siguranță necesar desfășurării activității misiunilor, ca organe de relații externe ale statelor.

Cutume străvechi, ale căror origini se situează la începuturile istoriei și ale diplomației, i-au învestit pe soli cu drepturi deosebite, statornicind obligația pentru statul primitor de a le respecte, pentru ca ei să-și poată duce însărcinările la bun sfârșit.

De-a lungul timpului, s-a confirmat faptul că, recunoașterea acestor drepturi este esențială pentru menținerea și dezvoltarea relațiilor între state suverane. Recunoașterea privilegiilor și imunităților diplomatice este guvernată, în totalitate, de cerințele reciprocității, iar în caz de nerespectarea lor de către statul acreditar, se iau măsuri de retorsiune față de diplomații săi, din partea statului acreditant.

Imunitatea este cel mai expresiv element al statutului său diplomatic. Astfel, lato sensu, prin imunitate diplomatică se înțelege tratamentul pe care, în baza Dreptului Internațional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în aceste state.

Imunitățile și privilegiile alcătuiesc „statutul privilegiat” al misiunilor diplomatice și al membrilor personalului lor. În practică nu sunt, însă, deosebiri de esență între imunități și privilegii.

Stricto sensu, prin imunitate diplomatică se înțelege scutirea de care se bucură organele diplomatice, de sarcinile și obligațiile la care sunt ținuți alți subiecți de drept (cetățeni sau străini) care se află pe teritoriul acelui stat exceptarea de la o obligație juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicția penală și civilă a statului acreditar.

Cadrul și întinderea imunităților diplomatice poate fi înțelesă mult mai ușor parcurgând următoarele teorii:

1. Teoria exteritorialității, care a predominat din secolul al XVII-lea până la începutul secolului al XIX-lea, a oferit cea dintâi explicație referitor la temeiul privilegiilor și imunităților diplmatice. Formulată pentru prima oară de Grotius, în cunoscuta sa operă De jure belli ac pacis, reluată mai târziu de urmașii lui, doctrina exteritorialității recurge la o ficțiune juridică, în virtutea cărea sediul misiunii diplomatice s-ar afla, teoretic, în afara teritoriului statului acreditar, reprezentând o prelungire, o extindere a teritoriului statului acreditant.

Conform acestei teorii, un agent diplomatic părăsește teritoriul național numai în mod fizic, din punct de vedere juridic fiind considerat că rămâne pe acest teritoriu; el reprezintă statul său pe lângă alt stat, fără a ieși, juridicește, de sub suveranitatea teritorială a statului pe care îl reprezintă. Prin urmare, Grotius spunea: „Conform dreptului ginților, un ambasador este considerat că se găsește în afara teritoriului statului pe lânga care-și exercită funcțiile. El nu poate fi obligat să respecte legile civile ale statului respectiv”.

Cu tot succesul de care s-a bucurat în literatura juridică și în practica unor tribunale, teoria exteritorialității, pornind de la ideea eronată că misiunea diplomatică și personalul său nu ar avea obligația să respecte legile statului acreditar, a fost repudiată de practica relațiilor diplomatice . Astăzi, acest termen este folosit oarecum într-un sens mai restrâns, și anume spre a indica faptul că o persoană sau un bun (ex: o navă) nu este supusă jurisdicției statului pe teritoriul căruia se află.

2. Teoria reprezentării, care a luat naștere în secolul al XVIII-lea, a căutat fundamentul imunităților diplomatice în caracterul reprezentativ al instituției. Potrivit acestei teorii, agentul diplomatic fiind reprezentantul suveranului său, orice vătămare adusă persoanei, prestigiului sau demnității sale, constituia o atingere adusă suveranului însuși. Montesquieu spunea: „Dreptul ginților a vrut ca prinții să-și trimită ambasadori; prin natura lucrurilor, nu se permite ca acești ambasadori să depindă de suveranul pe lângă care sunt trimiși sau de tribunalele sale. Ei reprezintă cuvântul prințului care îi trimite și acest cuvânt trebuie să fie liber. Caracterul reprezentativ al trimisului diplomatic scotea, în această teorie, pe agentul diplomatic de sub jurisdicția statului acreditar, concluzie ce decurgea din principiul „par in parem non habet jurisdictionem”.

Apărută într-o perioadă când relațiile internaționale erau privite ca raporturi personale între monarhi, teoria reprezentării este astăzi depășită. Relațiile diplomatice se stabilesc între state, iar misiunile diplomatice fac parte din organele statelor, astfel încât agentul diplomatic nu poate fi identificat cu un mandatar în sensul dreptului civil. Referitor la aceasta, observăm că dacă mandantul nu răspunde de actele mandatarului săvârșește prin depășirea însărcinării primite, statul acreditant nu este exonerat de răspundere, invocând, de exemplu, nerespectarea instrucțiunilor date misiunii diplomatice, aceasta fiind nu mandatarul, ci organul său.

Această teorie, totuși, nu rezolvă unele probleme, cum este, de exemplu, faptul de a se cunoaște de ce se acordă imunități familiei diplomatului, ori personalului tehnic și administrativ. De asemenea, nu explică deosebirile dintre imunitățile recunoscute șefilor de state și cele recunoscute diplomaților ca reprezentanți ai lor.

3. Necesitatea funcțională-teoria funcției. Tendința modernă este să se acorde imunități și privilegii unui trimis, pe baza „necesității funcționale”, adică imunitățile sunt acordate diplomaților pentru că, aceștia nu ar putea să-și exercite funcțiile lor în totalitate, decât dacă se bucură de asemenea imunități.

Teoria necesității funcționale este folosită în practica convențională a statelor. Astfel, în reambulul Convenției de la Viena din 1961, se prevede că scopul imunităților și privilegiilor diplomatice este nu de a avantaja pe diplomați, ci de a asigura îndeplinirea eficientă a funcților misiunilor diplomatice-organe de reprezentare ale statelor.

Teoria funcțională completată cu cea a reprezentării, explică foarte bine, dar nu în totalitate, ansamblul de imunități și privilegii. Acestea, se impun ca o consecință necesară a dreptului fundamental la independență, suveranitate și respect mutual al statelor, și atunci când ele se află în poziția de a fi reptrezentate în străinătate.

În literatura română de drept internațional, a fost formulată ipoteza, potrivit cu care, fundamentul juridic al imunităților și privilegiilor diplomatice trebuie căutat în principiul egalității suverane al statelor și al reciprocității; un stat care acordă un anumit tratament diplomaților unui alt stat este îndreptățit să pretindă o atitudine identică din partea acestuia. Prin urmare, când un stat ia măsuri de restrângere a imunităților, reacția se produce în mod automat în statul celălalt, stat care ia aceleași măsuri.

Reciprocitatea nu ar trebui invocată, spre a servi drept justificare pentru o măsură restrictivă, care ar putea fi aplicată față de organele străine, pe motiv că se răspunde la măsurile analoage edictate de statul de apartenență al acelor argane, ci, din contră, ar trebui să i se dea întotdeuna, finalitate pozitivă, generând sau extinzând un tratament.

4.2. Imunitatea de jurisdicție a misiunilor diplomatice

Imunitatea de jurisdicție constă într-un tratament ce se acordă în mod special, misiunilor și membrilor lor, constituind deci, o scoatere de sub acțiunea legii, o punere la adăpost de sub sancțiunea legii. Imunitatea de jurisdicție a fost cel mai devreme sabilită, dintre toate regulile de bază ale Dreptului diplomatic, sigur, după inviolabilitate. Termenul de imunitate are la bază mai multe înțelesuri; un prim înțeles se referă la imunitatea substanțială, care presupune că persoana beneficiară a imunității nu are a se conforma legilor în vigoare; este exonerată complet de responsabilitate. Deși acest aspect a fost criticat de unii autori, imuitate substanțială nu a suferit nici o modificare nici în prezent.

Imunitatea mai poate fi și procedurală când nu implică în mod necesar, impunitate, nefiind generală și nici absolută; este vorba de imunitați procedurale care se acordă șefului de stat, care să nu atragă după sine nerăspundere. Imunitățile procedurale se referă atât la imunitatea de juridicție, cât și la cea de executare.

Cel de-al treilea înțeles al imunității este ceea ce constituie imunitatea procedurală. Termenul se referă la imunitatea legată de actele imputabile unui stat ori reprezentanților acestuia, în fața instanțelor judecătorești străine. De asemenea, acesta se referă și la jurisdicțiile naționale, nu numai la cele străine.

Termenul de imunitate este folosit și pentru a exprima ideea potrivit căreia, un șef de stat beneficiază de protecție față de jurisdicția unui alt stat, chiar dacă această protecție rezultă dintr-un temei juridic, altul decât cel de imunitate procedurală în sensul juridic și anume, din doctrina Act of State sau aceea de Forum non conveniens.

Prin Act of State, înțelegem că dreptul național sau practica se opun judecării de către jurisdicțiile în mod normal competente, a validității actelor de guvernământ făcute în cadrul competențelor exercitate pe teritoriul lor; această doctrină se aplică și actelor unui alt stat suveran. Forum non conveniens presupune că tribunalul poate refuza să examineze pe motiv că există un alt tribunal mai potrivit (în statul de origine) spre a judeca.

Imunitatea de jurisdicție acordată unui agent diplomatic are, în primul rând, un caracter procedural. Într-un proces celebru, s-a precizat în hotărârea dată, devenită cunoscută, că „privilegiul diplomatic nu înseamnă imunitate de la răspunderea legală, ci numai exceptarea de la jurisdicția locală” (nu sunt exceptați de la răspunderea legală, ci de la jurisdicția tribunalelor țărilor în care sunt acreditați). Imunitatea de jurisdicție nu înseamnă imunitate de la dreptul substanțial. Aceasta se reduce, în esență, la imunitatea de la controlul instanțelor locale și forma de constrângere pe care o implică. Imunitatea de jurisdicție nu implică scoaterea de sub incidența legii, inexistența obligației de a respecta dreptul local, ci numai faptul că procedurile legale nu pot funcționa față de diplomat; deși este supus legii locale, nu se pot lua măsuri legale împotriva diplomatului pentru nerespectarea acesteia.

Nu trebuie confundată imunitatea de jurisdicție, cu lipsa de jurisdicție, cu incompetența tribunalelor locale de a judeca cauza. Absența de jurisdicție se pune în legătură cu determinarea sferei de eficacitate a ordinii juridice interne, pe când imunitatea de jurisdicție limitează puterea de jurisdicție a statului, are ca efect neutralizarea activității de aplicare a sancțiunii unei legi, cu toate că această lege este incidentă față de persoane care se bucură de imunitate etc.

Imunitatea de juridicție se aplică, în mod normal, în raport cu o anumită jurisdicție și anume, cu aceea a statului acreditar, pentru că acea condiție juridică a agentului diplomatic (statutul diplomatic), se stabilește, prin raportarea la ordinea juridică a acestui stat, unde se află și își desfășoară activitatea.

Obligația juridică de a acorda imunitatea de jurisdicție agentului diplomatic, revine în sarcina statului acreditar. De asemenea, sunt ținute să acorde imunitate de jurisdicție și statele neacreditare (statele terțe), cu toate că acestea nu se află în raportul de misiune cu statele cărora le aparțin agenții diplomatici în cauză; această situație se referă la statele prin teritoriul cărora agenții diplomatici trebuie să tranziteze ca să ajungă la sediul misiunii diplomatice sau pentru a reveni de la acesta (eundo ac redeundo).

4.3. Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplmatice

Conform principiilor dreptului internațional, străinii care se află pe teritoriul unui stat sunt datori să respecte legile acelui stat, fiind supuși jurisdicției sale. Aceasta înseamnă că pentru actele și faptele lor străinii pot fi judecați de tribunalele statului pe teritoriul căruia se găsesc, care vor aplica legile penale,civile, administrative etc. ale acestui stat.

Imunitatea de jurisdicție , adică faptul de a nu fi supus judecății tribunalelor statului respectiv, constituie un tratament special acordat misiunilor diplomatice și membrilor personalului diplomatic, pentru a le permite să-și îndeplinească pe de plin funcțiile.

Imunitatea de jurisdicție nu înseamnă însă eliberarea misiunilor diplomatice, a diplomaților de obligația fundamentală privind respectarea legilor statului acreditar; în cazul în care aceste legi sunt încălcate, ei sunt apărați, prin imunitate, de sancțiunea legilor țării de reședință.

Problema imunității misiunii diplomatice se poate pune numai în legătură cu jurisdicția civilă, administrativă și cu măsurile de executare care rezultă din acestea; nu poate fi aplicată și în ceea ce privește jurisdicția penală (societas delinquere non potest).

Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice nu a fost reglementată de Convenția de la Viena. Acest lucru se explică prin faptul că, în mare parte actele înfăptuite de o reprezentanță diplomatică sunt, fie acte îndeplinite de misiune în calitatea ei de organ al statului acreditant, fie acte ținute de ordinea internă a statului acreditant; din aceasta din urmă categorie de acte, putem menționa, de exemplu, angajarea unei persoane având cetățenia statului acreditant, în calitate de funcționar, expert, tehnician etc. În această situație, contractul de muncă încheiat, va fi supus legilor interne ale statului acreditant.

O misiune diplomatică poate efectua și acte care țin de ordinea juridică internă a statului acreditar; este vorba de actele inerente multiplelor raporturi juridice pe care statul, al cărui organ este misiunea diplomatică, le poate face acționând iure privati, ca orice subiect al ordinii juridice interne a statului în care a fost acreditată misiunea diplomatică respectivă: contractul de muncă încheiat cu membri ai personalui tehnico-administrativ și ai personalului de serviciu, contractul de cumpărare a autovehiculelor, contracte pentru repararea clădirii etc.

Imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice, ca imunitate proprie, nu poate fi contestată și trebuie luată în considerare.

4.4. Imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic

Există o regulă în acest sens, și anume ca statele să acorde agentului diplomatic imunitate față de jurisdicția locală, însă, nu aceasta a fost situația de la început, și-a trebuit să se producă o evoluție, pentru că, multă vreme au existat rezerva în a acorda agentului diplomatic o asemenea situație privilegiată.

Convenția de la Viena, în art. 31, precizează că agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție penală a statului acreditar; în afara anumitor axcepții, acesta se bucură și de imunitate de jurisdicție civilă și administrativă.

Deosebit de important în acest sens este faptul că, agentul se bucură în prezent de imunitate

de jurisdicție pentru toate faptele săvârșite pe teritoriul statului acreditar.

În doctrină s-a precizat că imunitatea nu ar îmbrățișa întrega activitate a agentului diplomatic, drept pentru care, s-a propus o distinție între diferitele categorii de activități ale acestuia.

Prima distincție se face între actele pe care la îndeplinește, ca organ al statului acreditant și actele pa care la săvârșește, ca simplu individ. De asemenea, actele din prima categorie sunt subdivizate în: a) acte care sunt îndeplinite, în calitate de organ al statului ca subiect de drept internațional; b) acte pe care agentul diplomatic le îndeplinește în străinătate ca organ al statului de apartenență, privit, nu ca organ al unui subiect de drept internațional, ci de drept intern (de exemplu: întocmirea unui raport către guvernul său, soluționarea problemelor interne în cadrul misiunii, oficierea unei căsătorii, reînnoirea unui pașaport, eliberarea unei vize etc.); c) acte relative la raporturile juridice care se stabilesc în cadrul dreptului intern al statului acreditar ( contractul de locație cu privire la clădirea în care se află sediul, contractele prin care se procură diferite servicii și articole care sunt utile misiunii etc.).

Rațiunea acordării imunității de jurisdicție este asigurarea protecției agentului diplomatic, cel puțin pentru actele sale oficiale, astfel că, nici măcar o abordare strict funcțională, restrictivă nu ar duce la desființarea imunității de jurisdicție, ci doar la o restrângere, prin negarea celeia care privește actele private, fără a le pune, însă în discuție pe cele neoficiale.

Agentul diplomatic beneficiază de imunitate de jurisdicție penală, administrativă și civilă.

a) Imunitatea de jurisdicție penală.

Convenția de la Viena, în art.31, stabilește că, agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție penală. Ea este absolută, aplicându-se atât pentru actele oficiale ale diplomatului, cât și pentru actele sale particulare. Dacă un diplomat comite o crimă sau un delict, el este sustras de la sancțiunea legii penale a țării de reședință. El nu poate fi arestat, nici judecat, ci doar expulxat. În această situație, statului acreditar, îi revine misiunea de a-i atrage atenția statului acreditant și de a-i cere rechemarea sau eventual, condamnarea lui, dar nu-l poate trimite el în jdecată.

b) Imunitatea de jurisdicție civilă.

Această imunitatea a fost consacrată în dreptul diplomatic mai târziu decât imunitatea de jurisdicție penală. Prin imunitate de jurisdicție civilă înțelegem neadmiterea ca un diplomat să fie acționat în fața unui tribunal al statului acreditar pentru cauza de drept civil. De asemenea, ea presupune că diplomatul este scutit de obligația de a depune ca martor în fața tribunalelor statului acreditar, pentru că, potrivit regulii generale, agenții diplomatici nu apar în fața acestor instanțe. Dacă diplomatul a fost singurul martor ocular la o crimă și poate să dea justiției o lămurire, deși nu poate fi obligat să depună în fața instanțelor, el poate să coopereze cu autoritățile statului acreditar, dându-le informațiile pe care le posedă. Această situație se poate realiza printr-o declarație scrisă, transmisă prin ambasadă sau printr-o vizită la domiciliul diplomatului din partea reprezentantului autorității competente; consimțământul forurilor de resort ale statului acreditant, în acest sens, este necesar.

Convenția de la Viena prevede următoarele excepții de la imnitatea de jurisdicție civilă:

– când este în cauză un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, imobil care este proprietatea personală a diplomatului. De exemplu, un diplomat care posedă casa sa proprie este acționat în judectă, într-un proces de revendicare, de un cetățean oarecare din statul de reședință. În acest caz, diplomatul nu mai beneficiază de imunitatea de jurisdicție civilă, acțiunea de revendicare judecându-se în fața tribunalului civil competent al țării de reședință, după legile acesteia;

– în cazul unei succesiuni în care agentul diplomatic este executor testamentar, administrator, moștenitor sau legatar cu titlu particular. De exemplu, dacă un diplomat primește o moștenire de la o persoană din statul de reședință și este chemat în legătură cu această moștenire la un proces, imunitatea de jurisdicție nu poate fi invocată.

Potrivit acestei Convenții (art.31,lit.b)), agentul diplomatic nu beneficiază de imunitate de jurisdicție în cazul unei acțiuni în justiție, în care figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legatar, cu titlul particular, și nu în numele statului acreditant.

– când agentul diplmatic desfășoară în statul acreditar o profesiune sau activități particulare. De exemplu, un diplomat care este în același timp un om de știință sau un scriitor valoros, obține în țara de reședință colaborarea la o editură. După aceea, are un litigiu cu editura care, invocând nerespectarea angajamentelor asumate, îl acționează în judecată. În acest caz, diplomatul nu va putea invoca imunitatea de jurisdicție. Situație este identică cu desfășurarea activităților comerciale.

În cazul în care un diplomat lezează drepturile unei persoane particulare din statul acreditar, aceasta poate recurge la următoarele căi pentru a cere ridicarea imunității de jurisdicție a diplomatului:

să se adreseze Ministerului Afacerilor Externe al statului acreditar, care se va adresa ministerului omolog din statul acreditant care poate să ridice imunitatea diplomatului prin renunțarea la aceasta, sau însuși diplomatul poate renunța la imunitatea sa de jurisdicție civilă și să accepte jurisdicția statului acreditar; această renunțare trebuie să fie expresă și admisă de către statul acreditant;

persoana particulară poate acționa pe un diplomat străin, în fața unui tribunal al statului acreditant, unde el nu beneficiază de imunitatea de jurisdicție. Potrivit Convenției, (art. 31, punctul 4): „Imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic în statul acreditar, nu poate scuti pe acest agent de jurisdicția statului acreditant”.

c) Imunitatea de jurisdicție administrativă

Se aplică în mod special contravențiilor la legile privind circulația, diplomatul neputând fi supus unei amenzi. În acest caz, autoritățile polițienești se mulțumesc să trimită misiunii o notă pe cale diplomatică, constatând infracțiunea și cerând ca pe viitor să fie respectate cerințele legale. În situații de contravenții repetate, statul acreditar poate recurge la o întreagă paletă de măsuri, mergând până la ridicarea permisului de circulație.

4.5. Renunțarea la imunitate

Datorită faptului că imunitățile diplomatice nu trebuie să împiedice exercitarea unor drepturi ale persoanelor prejudiciate prin actele sau faptele agenților diplomatici, se pot folosi diferite modalități pentru valorificarea acestor drepturi.

Modalitatea cea mai folosită este sesizarea Ministerului Afacerilor Externe din statul acreditar care, dacă gasește plângerea justificată, se adresează Ministerului Afacerilor Externe ale statului acreditant, cerându-i, dacă este cazul, ridicarea imunității de jurisdicție a diplomatului.

Odată ridicată imunitatea de jurisdicție, instanțele locale redevin competente. În majoritatea cazurilor, statul acreditant nu refuză ridicarea imunității unui agent diplomatic, când vine vorba de o faptă prevăzută de legea penală,pe când dacă este vorba de o acțiune civilă, acesta manifestă o oarecare reticență.

Diplomatul poate renunța la beneficiul imunității de jurisdicție, însă doar cu autorizația statului acreditant. Autorizația trebuie să fie întotdeauna expresă, potrivit art. 32, alin. 2 din Convenția de la Viena, ea se prezintă în fața instanțelor judecătorești, nu numai în cazul renunțării la imunitatea de jurisdicție penală, ci și în cazul renunțării la imunitatea de jurisdicție civilă . Dacă diplomatul intentează o acțiune în fața tribunalelor civile ale statului acreditar (aspect neprevăzut prin Convenția de la Viena), se presupune că a fost autorizat să renunțe la imunitatea de jurisdicție de către statul acreditant, fără să fie necesară o dovadă a acestei autorizații.

Atât ridicarea , cât și renunțarea la imunitatea de jurisdicție, prezintă două situații diferite. În ceea ce privețte ridicarea imunității, statul este cel care renunță la imunitate în contul și contrar intențiilor unui agent diplomatic care are interesul de a se prevala de imunitate, pe când renunțarea la imunitate, agentul diplomatic este cel care acceptă să fie chemat în fața instanțelor. Această distincție devine imperceptibilă, întrucât, în toate cazurile, statul acreditant este cel care hotărăte, fie ridicarea, fie renunțarea la imunitatea diplomatului.

O altă cale pentru valorificarea unor pretenții față de diplomați este acționarea lor în fața tribunalelor statului acreditant. Astfel, în cazul în care un diplomat român s-ar apăra în străinătate, invocând imunitatea de jurisdicție, reclamantul l-ar putea acționa în judecată la București, rămânând ca tribunalul în cauză să se declare competent. În acest sens în Convenția de la Viena, (art.31, alin.4), se prevede că: „imunitatea de jurisdicție a unui agent diplomatic în statul acreditar, nu poate scuti pe acest agent de jurisdicția statului acreditant”.

4.5. Privilegiile misiunii diplomatice și ale membrilor săi

1. Libertatea de comunicare

Pentru ca activitatea de comunicare să poată fi desfășurată în condiții optime, mijloacele de comunicare ale misiunii trebuie să se bucure de securitate deplină. Astfel, din punct de vedere al funcțiănării efective a misiunii diplomatice, libera circulație cu statul acreditar și secretul comunicării sunt cele mai importante din toate privilegiile și imunitățile acordate de Dreptul internațional. De asemenea, misiunea trebuie să îndeplinească două dintre cele mai importante

funcții, și anume, negocierea cu guvernul statului acreditar și informarea guvernului propriu despre condițiile și evenimentele din statul acreditar. Prin urmare, statul acreditar trebuie să îndeplinească două condiții; acesta trebuie să pună la dispoziția misiunii facilități pentru corespondența sa și să-i ofere un ansamblu de tratament, în primul rând, iar în al doilea rând, să asigure respectarea secretului misiunii.

Libertatea de comunicare a fost întotdeauna recunoscută, însă nu întotdeauna respectată.

Referitor la mijloacle de comunicare, limitările sunt determinate de elementul afectațiunii (scopul comunicării), cât și cel al destinatarului căruia i se adresează comunicarea: numai în „scopurile oficiale” și în raporturile misiunii cu guvernul său, precum și cu celelalte misiuni și consulate ale statului acreditant. Aceste două elemente determină sfera mijloacelor de comunicare ale misiunii diplomatice.

Potrivit Comisiei de Drept Intarnațional, prin corespondență aficială a misiunii s-a înțeles corespondența care emană de la misiune, acea care este trimisă la misiune de către cancelarii și alte autorități ale statului acreditar și corespondența dintre misiune și consulatele situate pe teritoriul statului acreditar. Corespondența de la misiune nu cere semne externe vizibile, cum este în caul valizei diplomatice, drept pentru care nu va fi ușor pentru autorități să stabilească caracterul său oficial. Astfel, se vor folosi mijloace publice (poșta, telefonul etc. ) la îndemâna oricui, dar și mijloace proprii misiunii, cum sunt curierii diplomatici, mesajele în cod sau cifre și posturile de radioemisie.

Convenția de Drept Internațional, a făcut distincție între trei tipuri de mesageri – curierul profesional, curierul ad-hoc care are acreditare și pilotul aeronavei comerciale care transportă valiza diplomatică. Așadar, curierul profesional se bucură de protecție în statul primitor și după predarea valizei, însă nu și dacă rămâne pe o perioadă mai îndelungată. Curierul ad-hoc se bucură de protecție până ce a predat valiza.

2. Libertatea de mișcare

Primirea unui agent diplomatic în statul acreditar trebuie să vizeze nu numai informarea

acestuia asupra situațiilor legate de statul acreditar, ci să aibă în vedere și familiarizarea acestuia

cu diverse regiuni ale țării de reședință.

Statul acreditar are obligația de a asigura securitatea persoanei agentului diplomatic, iar atunci când acesta consideră că nu poate garanta securitatea pe care o datorează, este normal ca el să introducă o limitare de deplasare. De asemenea, statul acreditar nu poate extinde declararea de zone interzise sau cu acces limitat, într-un mod care să anuleze practic libertatea de circulație a diplomatului acreditat, întrucât acesta trebuie să cunoască țara, oamenii, cultura și realizările lor.

3. Privilegiile de natură fiscală

Privilegiile privind scutirile de impozite și taxe sunt enumerate în Convenția de la Viena, care a stabilit obligații juridice în această privință și se referă nu atât la misiune, cât la membrii ei. De regulă, când un imobil este folosit în interesul misiunii, nu se percep taxe asupra acestuia. Astfel, Convenția de la Viena la art. 33, alin. 1, precizează că statul acreditant și șeful misiunii sunt scutiți de orice impozite și taxe privind localurile misiunii.

Imunitatea fiscală privește impozitele și taxele personale sau directe (impozitul pe venit), sau reale (impozitul pe clădiri), naționale, regionale sau comunale.

În sfera de aplicare a scutirilor fiscale nu intră mai multe categorii de impozite și taxe:

impozitele indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețurile mărfurilor sau ale serviciilor;

impozitele și taxele asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, în scopurile misiunii;

drepturile de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispozițiilor paragrafului 4, din art.39;

impozitelor și taxelor asupra veniturilor particulare care își au sursa în statul acreditar și a impozitelor pe capital prelevate asupra investițiilor făcute în întreprinderi comerciale situate în statul acreditar;

impozitelor și taxelor percepute ca remunerație pentru servicii concrete prestate;

drepturile de înregistrare, grefă, ipotecă și de timbru în ce privește bunurile imobiliare, sub rezerva dispozițiilor art.23.

4. Privilegiile de ordin vamal

Referitor la plata taxelor vamale, se consideră în general că statele nu ar fi obligate de a scuti pe diplomați de plata acestor taxe. Ele acordă, de obicei, scutirea pe baza unor reguli de curtoazie, bazate pe reciprocitate.

Convenția de la Viena la art.36, prevede obligația statelor de a acorda scutire de taxe vamale și drepturi conexe pentru obiectele destinate uzului oficial al misiunii și pentru obiectele destinate uzului personal al agenților diplomatici, ca și pentru membrii familiilor lor, dacă fac parte din gospodăria acestora. Alineatul 2 din cadrul aceluiași articol, arată că agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, cu condiția însă să nu existe motive serioase să se creadă că acesta conține obiecte care nu fac parte din cele destinate uzului misiunii sau agenților diplomatici, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislația statului acreditar sau supus regulamentelor de carantină ale acestui stat. Într-un asemenea caz, controlul trebuie să se facă decât în prezența agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat.

5. Dreptul de a aborda drapelul național

Misiunea diplomatică are dreptul de a aborda drapelul și stema statului acreditant pe localurile misiunii, reședința șefului misiunii și mijloacele de transport (art.20 din Convenția de la Viena).

6. Facilitățile de ședere

În comparație cu altă persoană, agentul diplomatic este scutit de obligația de a obține permis de ședere sau de a se anunța la organele de poliție locale și de a le prezenta vreun document. În situația agentului diplomatic există o procedură diferită de luare în evidență și anume, pentru a li se facilita călătoria, agenții diplomatici primesc o viză diplomatică, din partea statului acreditar –viză care se acordă imediat și în mod gratuit, permițându-i diplomatului să se bucure de un tratament de curtoazie, mult mai favorabil, decât pentru persoanele particulare. Dată fiind poziția lor oficială, misiunea diplomatică anunță ministerul afacerilor străine al statului acreditar despre sosirile și plecările agenților diplomatici. Ministerul Afacerilor Externe ține evidența lor, întocmind în acest sens, o listă a corpului diplomatic, care este publicată, iar legitimațiile pa care acest minister le eliberează agenților, au valoare și de permise de ședere.

7. Scutirile de la prestațiile personale

Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa și de sarcinile militare, ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare.

8. Scutirea de la obligația prevăzută de legislația privind asigurările sociale

Soluția adoptată în această materie trebuie să țină cont de categoria de personal din care face parte persoana respectivă – agenți diplomatici, personal administrativ și personal de serviciu particular – , cât și de cetățenia și domiciliul acestora – cetățeni ai statului acreditant recrutați și domiciliați în acest stat, ori domiciliați în statul acreditar sau cetățeni ai statului acreditar și chiar străini domiciliați și recrutați în statul acreditar-.

Art. 33 din Convenția de la Viena, prevede: 1. „Sub rezerva dispozițiilor paragr. 3 al prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce privește serviciile prestate statului acreditant, scutit de dispozițiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditar […].

Textul art.33 este deosebit d relevant, întrucât, pe de o arte, obligă în anumite cazuri, pe agentul diplomatic să plătească cota lui parte pentru asigurările sociale ale persoanelor pe care le angajează, iar pe de altă parte, pune accentul mai mult pe domiciliul persoanei, decât pe cetățenia lor.

9. Dreptul de capelă

Se referă la un privilegiu de curtoazie, care permitea membrilor unei misiuni diplomatice să organizeze oficierea, în cadrul misiunii, de către un preot aparținând personalului, a cultului religiei oficiale a statului acreditant; de regulă, cetățenii acestui stat au și ei dreptul de a asista la această celebrare.

4.6. Categoriile de persoane care beneficiază de imunități și privilegii diplomatice

1. Criteriile după care se acordă tratamentul diplomatic

Cu privire la acest aspect, se ține cont de legătura care există între persoanele în cauză și

misiunea diplomatică. Există, în acest sens, categoria persoanelor care se află în raporturi de muncă cu misiunea diplomatică-membrii misiunii diplomatice; apoi, membrii de familie ai membrilor misiunii; și personalul de serviciu al membrilor misiunii(personalul domnesc)-angajați ai membrilor misiunii.

Beneficiari ai imunităților și privilegiilor diplomatice sunt:

a) șefii de misiune și membrii personalului diplomatic (consilieri, secretari, atașați), recum și membrii famililor lor;

b) membrii personalului administrativ și tehnic și membrii familiilor lor;

c) membrii personalului de serviciu;

d) personalul domnesc.

Acordarea imunităților și privilegiilor variază, în raport de categoria de personal din care beneficiarii fac parte (șeful de misiune, membrii personalului diplomatic-numiți agenți diplomatici-, personalul administrativ și tehnic și personalul de serviciu al misiunii diplmatice).

Un al doilea element esențial, în ceea ce privește întinderea beneficiului, îl prezintă distincția care se face între cetățenii statului acreditant și cei ai statului acreditar sau a unui stat terț.

Un alt aspect relevant în acest sens, îl constituie locul unde persoana respectivă (cetățean al statului acreditant) își are reședința permanentă în statul acreditant sau acreditar.

2. Categoriile de persoane care beneficiază de statut diplomatic

I. Șeful de misiune și membrii personalului diplomatic.

Șeful de misiune (ambasadorii, miniștrii plenipotențiari și însărcinații cu afaceri) beneficiază, în egală măsură, de imunități și privilegii, diferența dintre aceste ranguri, reducându-se la aspectele de ordin protocolar și neavând vreo implicație, în ceea ce privește existența și cuantumul imunităților și privilegiile diplomatice acordate.

În prezent, în categoria agenților diplomatici, intră, în afara șefului de misiune, ministrul-consilier, consilierul, secretarul I,II,III și atașații diplomatici, precum și atașații cu probleme de specialitate ca atașatul militar, atașatul comercial, atașatul de presă etc., cu condiția ca statul acreditant să le acorde un rang diplomatic, iar nuele lor să fie inclus pe lista Corpului diplomatic din statul acreditar.

II. Membrii personalului nediplomatic.

Membrii personalului administrativ și tehnic;

Privilegiile personalului de serviciu al misiunii;

Privilegiile personalului de serviciu particular;

Cetățenii statului acreditar. Rare sunt situațiile în care statul acreditant numește ca agent al său diplomatic pe un cetățean al statului acreditar sau al unui stat terț;

Membrii de familie ai agentului diplomatic și cei ai unui membru al personalului tehnico-administrativ;

Curierul diplomatic.

4.7. Durata imunităților și privilegiilor diplomatice

Practica a consacrat regula că diplomatul se bucură de acest statut special în timp ce se îndreaptă spre postul său, cât timp se află pe teritoriul statului acreditar și în timp ce se reîntoarce în statul acreditant.

Convenția de la Viena stabilește că orice persoană care beneficiază de privilegii diplomatice se bucură de ele din momentul intrării pe teritoriul statului acreditar. Dacă persoana respectivă se află pe teritoriul acestui stat în momentul numirii sale, ea va beneficia de imunități și privilegi diplomatice din acest moment.

În cazul încetării activității unui diplomat, el va beneficia de statutul său special până în momentul când părăsește teritoriul statului acreditar sau după scurgerea unui termen rezonabil care a fost stabilit de acesta pentru a părăsi teritoriul său. De asemenea, Convenția de la Viena, precizează că diplomatul beneficiază de imnități și privilegii diplomatice în timp ce traversează statele terțe pentru a se prezenta la postul său, sau când se reîntoarce în statul acreditant. Pentru restul personalului misiunii diplomatice, referitor la durata imunităților și privilegiilor, Convenția de la Viena precizează că statele terțe nu trebuie să împiedice trecerea acestor persoane pe teritoriul său.

În cazul unui conflict armat, imunitățile și privilegiile pot fi restrânse sau chiar desființate, dacă misiunea diplomatică se află pe teritoriul unui stat terț care este în război cu statul al cărui reprezentant este.

CONCLUZII

Dezvoltarea considerabilă a relațiilor dintre state, aspectele multiple ale activității diplomatice, fie ele politice, economice, tehnice, științifice, culturale sau de altă natură, presupun existența în cadrul fiecărei țări a unui sistem instituțional, în măsură să îndrumeze și să controleze aceste relații.

Activitatea desfășurată de misiunile diplomatice în exercitarea funcțiilor de reprezentare a statului acreditant și de ocrotire a intereselor acestuia în statul acreditar, de negociere cu guvernul acestui stat, de informare asupra situației din țara de reședință (activitate care are drept scop final promovarea de relații prietenești între cele două state) se înfăptuiește prin demersuri diplomatice, care se fac pe cale de convorbiri (oral) și pe cale de corespondență (scris).

Încă din cele mai îndepărtate timpuri, limba folosită în diplomație era limba latină, care se utiliza atât în convorbiri, cât și în corespondența diplomatică. Abia pe la Conferința de la Paris din 1918-1919 limba engleză a obținut o poziție egală cu a limbii franceze. Astăzi, limba engleză este cea care a îmbrățișat în totalitate sfera diplomației.

Cel mai important element, în tot sectorul diplomatic, îl reprezintă persoana diplomatului, care este de fapt, nucleul prin care se creează o bună desfășurare a raporturilor dintre state. Diplomația este făcută de oameni, iar calitatea și personalitatea lor, își pun, într-un fel sau altul, dar în mod inexorabil, amprenta pe evenimente. Mai mult, diplomația presupune un domeniu specific de activitate umană și este înfăptuită de persoanele care alcătuiesc o categorie profesională distinctă. Astfel, această categorie de persoane trebuie să aibă o pregătire destul de consistentă în acest domeniu, întrucât nu oricine poate să îmbrace această haină a diplomației. Prin urmare, un bun diplomat trebuie să posede în mod obligatoriu anumite calități esențiale, precum abilitate, calm, tact, răbdare, perseverență, iscusință, limbaj ales, inteligență pătrunzătoare și o minte subtilă, combinate cu un ascuțit simț al onoarei; de asemenea, un bun diplomat are instinctul oportunității și trebuie să fie adaptabil; se simte în largul său în orice societate și este eficient în tot ceea ce face.

O altă calitate pe care diplomatul trebuie să o aibă este arta de a convinge. Deosebit de semnificativ în acest sens este moralistul francez François de la Rochefoucauld, care spunea că „Tonul și vocea, ochii și înfățișarea sunt la fel de elocvente ca și cuvintele bine alese”. Din citatul lui La Rochefoucauld, putem deduce că nu sunt oarecum suficiente doar vorbele bine construite, ci ele trebuie condimentate cu atitudinea pozitivă, cu o privire care să emane dorința de corectitudine, de adevăr, bunăvoința de aducere la îndeplinire a tuturor activităților și funcțiilor diplomatice într-un mod amiabil. Tonul este și el la fel de important, fiind poate chiar ultimul aspect reținut și simțit de „adversar”.

Destul de înțeleaptă rămâne afirmația făcută tot de marele scritor și moralist francez care spunea că „Nu este destul să ai mari însușiri, trebuie să te pricepi a le folsi cu cumpătare”. Uneori, nu cel care deține multe lucruri iese și învingător, important este cum știi să te faci plăcut oriunde ai fi și cum știi să redai acele lucruri, în așa fel, încât cel din fața ta să nu poată să spună „nu” sau ”da”, de la caz la caz.

Toate aceste trăsături și calități, care definesc personalitatea unui diplomat, trebuie să fie dublate de alte aspecte care țin de exigențile unei vieți de societate exemplară; astfel, diplomatul trebuie să aibă capacitatea de a se comporta degajat și volubil în mediul în care se află, să impresioneze pozitiv pe cei din jur, prin sobrietate, demnitate, curtoazie și afabilitate, modestie.

BIBLIOGRAFIE

1.Adolfo Maresca, La missione diplomatica, sec. Ed., Milano, 1967;

2.Adolfo Maresca, A. Sereni, La rappresentanza nel diritto internazionale, Padova, 1936;

B.Sen, A Diplomat`s Handbook of International Law and Practice, Martinus Niihof/ The Hague, 1965;

3. C.Calvo, Le droit international théorique et pratique, Paris, 1896, Vol.III, Annexe XI;

4. Ch. De Visacher, Responsabilité internationale des Etats et protection diplomatique, în „Revue de droit international et de législation comparée”, 1927;

5. C. Vasiliu, Considerații generale asupra imunităților și privilegiilor diplomatice în dreptul internațional contemporan, în „Revista română de studii internaționale”. Anul V, 1971, nr. 1(11);

6. Diplomaticeskii slovari, Diplomaticeskie privileghii i imunitetî, Vol.I, Moskva, 1971;

7. Dictionnaire de la terminologie du droit international, Paris, 1960;

8. Doc. No.A/C.N.4/98, Annuaire de la Commission du Droit International, 1956, Vol.II;

9. Dumitru Mazilu, Diplomația. Drept Diplomatic și Consular, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2009;

10. D.P. O`Connell, International Law, Vol.II, London-Stevens, 1965;

11. Eric Suy, Les actes juridiques unilatéraux en droit international public, Paris, 1962;

12. E.Satow, Guide to Diplomatic Practice, London, 1964;

13. Franco Florio, Nazioni di Diplomazia e diritto diplomatico, sec.ed., Milano, 1978;

14. Georges Berlia, Contribution à l`étude de la nature de la protection diplmatique, în „Annuaire français de droit international, 1957;

15.Grigore Geamănu, Dreptul diplomatic, Editura didactică și pedagogică, Vol. II, București, 1975;

16. Grigore Geamănu, Drept internațional contemporan, ed. a II-a, București, 1975, Vol. 2;

17. Harvard Law School, Research in International Law, Cambridge, 1932;

H.Grotius, De jure belli ac pacis, Amsterdam, 1724, cartea a II-a, cap. XVIII; C. Bynkershoec, De foro legatorum, ed. The Classics of international Law, Oxford, 1946, cap.VIII;

18. Ion M.Anghel, Dreptul Diplomatic și Dreptul Consular, editura Universul Juridic, București, 2011;

19. Ion Diaconu, Curs de Drept internațional public, Casa de editură și presă „ȘANSA”S.R.L., București, 1993;

20. L.Weckmann, Les origines des missions diplomatiques permanents, „Revue générale”, 56, 1952;

Le guide diplomatique. Précis des droit et des function des agents diplomatiques et consulaires, ed.V, vol.I, , 1866;

21. Mario Giuliano, Le Relazioni e immunita diplomatiche, Milano, 1968;

22. Mario Miele, Principi di diritto internazionale, Padova, 1960;

23. Marțian I.Niciu, Viorel Marcu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Macarovschi Laura, Culegere de Documente de Drept Internațional Public,Vol.I, Lumina Lex, București, 1997;

24. Michael Hardy, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968;

25. Mircea Malița, Diplomația (Școli și Instituții),ed. a II-a revizuită și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;

26. Nicolae Titulescu, Documente Diplomatice, Editura Politică, București, 1967;

27. Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Drept Internațional Public, Editura SITECH, , 2011;

28. Nguyen Quoc Dinh, Cours de droit international public, Paris, 1969-1970;

29. Paul Guggenheim, Traité de droit International public, vol.I, Geneve, 1953;

30. P.Poenaru, F.Araon, G.Gill, Vocabular franțezo-românesc, tomul I, Tipografia Colegiului Sf.Sava, București 1840;

31. Popescu Dumitra, Năstase Adrian, Drept internațional public, Ediție revăzută și adăugită, Casa de editură și presă „ȘANSA”-SRL, București, 1997;

32. Roger Campiche, La protection des intérêts étrangers dans la pratique suisse, extras dintr-un expozeu prezentat la 8 martie 1965, la Institultul Universitaire de Hautes Etudes Internationales à Genève;

Société des nations, Recueil des traités, Vol. CLV.Annexe XII);

33. Ștefan Țarcă, Viorel Velișcu, Drept Internațional Public, Editura SITECH, Craiova, 2012;

34Ștefan Țarcă, Purdă Nicolae, Velișcu Viorel, Pîrvu Loredana Drept Internațional Public, Editura Universitară,2008;

35. Stefan Tarca, Drept international public, Editura SITECH Craiova, 2012

36 Stefan Tarca, Drept international public, curs ID, Editura SITECH Craiova, 2012

37. United Nations Legislative Series, Laws and Regulations regarding Diplomatic and Consular Privileges and Immunities, 1958, vol.VII.

BIBLIOGRAFIE

1.Adolfo Maresca, La missione diplomatica, sec. Ed., Milano, 1967;

2.Adolfo Maresca, A. Sereni, La rappresentanza nel diritto internazionale, Padova, 1936;

B.Sen, A Diplomat`s Handbook of International Law and Practice, Martinus Niihof/ The Hague, 1965;

3. C.Calvo, Le droit international théorique et pratique, Paris, 1896, Vol.III, Annexe XI;

4. Ch. De Visacher, Responsabilité internationale des Etats et protection diplomatique, în „Revue de droit international et de législation comparée”, 1927;

5. C. Vasiliu, Considerații generale asupra imunităților și privilegiilor diplomatice în dreptul internațional contemporan, în „Revista română de studii internaționale”. Anul V, 1971, nr. 1(11);

6. Diplomaticeskii slovari, Diplomaticeskie privileghii i imunitetî, Vol.I, Moskva, 1971;

7. Dictionnaire de la terminologie du droit international, Paris, 1960;

8. Doc. No.A/C.N.4/98, Annuaire de la Commission du Droit International, 1956, Vol.II;

9. Dumitru Mazilu, Diplomația. Drept Diplomatic și Consular, Ediția a III-a, Editura Lumina Lex, București, 2009;

10. D.P. O`Connell, International Law, Vol.II, London-Stevens, 1965;

11. Eric Suy, Les actes juridiques unilatéraux en droit international public, Paris, 1962;

12. E.Satow, Guide to Diplomatic Practice, London, 1964;

13. Franco Florio, Nazioni di Diplomazia e diritto diplomatico, sec.ed., Milano, 1978;

14. Georges Berlia, Contribution à l`étude de la nature de la protection diplmatique, în „Annuaire français de droit international, 1957;

15.Grigore Geamănu, Dreptul diplomatic, Editura didactică și pedagogică, Vol. II, București, 1975;

16. Grigore Geamănu, Drept internațional contemporan, ed. a II-a, București, 1975, Vol. 2;

17. Harvard Law School, Research in International Law, Cambridge, 1932;

H.Grotius, De jure belli ac pacis, Amsterdam, 1724, cartea a II-a, cap. XVIII; C. Bynkershoec, De foro legatorum, ed. The Classics of international Law, Oxford, 1946, cap.VIII;

18. Ion M.Anghel, Dreptul Diplomatic și Dreptul Consular, editura Universul Juridic, București, 2011;

19. Ion Diaconu, Curs de Drept internațional public, Casa de editură și presă „ȘANSA”S.R.L., București, 1993;

20. L.Weckmann, Les origines des missions diplomatiques permanents, „Revue générale”, 56, 1952;

Le guide diplomatique. Précis des droit et des function des agents diplomatiques et consulaires, ed.V, vol.I, , 1866;

21. Mario Giuliano, Le Relazioni e immunita diplomatiche, Milano, 1968;

22. Mario Miele, Principi di diritto internazionale, Padova, 1960;

23. Marțian I.Niciu, Viorel Marcu, Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu, Macarovschi Laura, Culegere de Documente de Drept Internațional Public,Vol.I, Lumina Lex, București, 1997;

24. Michael Hardy, Modern Diplomatic Law, Manchester University Press, 1968;

25. Mircea Malița, Diplomația (Școli și Instituții),ed. a II-a revizuită și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975;

26. Nicolae Titulescu, Documente Diplomatice, Editura Politică, București, 1967;

27. Nicoleta Diaconu, Nicolae Purdă, Drept Internațional Public, Editura SITECH, , 2011;

28. Nguyen Quoc Dinh, Cours de droit international public, Paris, 1969-1970;

29. Paul Guggenheim, Traité de droit International public, vol.I, Geneve, 1953;

30. P.Poenaru, F.Araon, G.Gill, Vocabular franțezo-românesc, tomul I, Tipografia Colegiului Sf.Sava, București 1840;

31. Popescu Dumitra, Năstase Adrian, Drept internațional public, Ediție revăzută și adăugită, Casa de editură și presă „ȘANSA”-SRL, București, 1997;

32. Roger Campiche, La protection des intérêts étrangers dans la pratique suisse, extras dintr-un expozeu prezentat la 8 martie 1965, la Institultul Universitaire de Hautes Etudes Internationales à Genève;

Société des nations, Recueil des traités, Vol. CLV.Annexe XII);

33. Ștefan Țarcă, Viorel Velișcu, Drept Internațional Public, Editura SITECH, Craiova, 2012;

34Ștefan Țarcă, Purdă Nicolae, Velișcu Viorel, Pîrvu Loredana Drept Internațional Public, Editura Universitară,2008;

35. Stefan Tarca, Drept international public, Editura SITECH Craiova, 2012

36 Stefan Tarca, Drept international public, curs ID, Editura SITECH Craiova, 2012

37. United Nations Legislative Series, Laws and Regulations regarding Diplomatic and Consular Privileges and Immunities, 1958, vol.VII.