Cultura Verzei

CUPRINS

[NUME_REDACTAT] tabelelor și a figurilor

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

Capitolul I. Cultura verzei

1.1. Inportanța culturii verzei

1.2. Soiurile de varză

1.3. Tehnologia de cultivare a verzei

1.3.1. Alegerea terenului

1.3.2. Locul în rotația culturilor

1.3.3. Pregătirea solului

1.3.4. Pregătirea semințelor

1.3.5. Producerea răsadurilor

1.3.6. Înființarea culturii

1.3.7. Lucrări de îngrijire

1.3.8. [NUME_REDACTAT] II. Prezentarea condițiilo condițiilor pedo-climatice a fermei

2.1. Amplasarea și organizarea geografică

2.2. Condițiile de relief

2.3. Condițiile de climă

2.4. Condițiile de hidrografică

Capitolul III. Prezentarea principalilor dăunători în cultura verzei

3.1. Coropișnița – Gryllotalpa gryllotalpa

3.2. Ploșnița roșie a verzei – Eurydema ornatum

3.3. Păduchele cenușiu al verzei – Brevicoryne brassicae

3.4. Puricele negru al verzei – Phyllotreta atra

3.5. Puricele vărgat al verzei – Phyllotreta nemorum

3.6. Gărgărița galicolă a verzei – Ceuthorrhynchus pleurostigma

3.7. Gărgărița tulpinilor de varză – Ceuthorrhynchus quadrides

3.8. Gărgărița semincerilor de varză – Ceuthorrhynchus assimilis

3.9. Gărgărița albastră a verzei – Baris chlorizans

3.10. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae

3.11. Buha verzei – Mamestra brassicae

3.12. Molia verzei – Plutella maculipennis

3.13. Musca verzei – Delia brassicae

Capitolul IV. Prognoza, avertizarea și combaterea dăunătorilor la varză

4.1. Prognoza apariției în masă a dăunătorilor

4.2. Întocmirea hărților de răspândire și prognoză

4.3. Prognoza înmulțirii dăunătorilor

4.4. Avertizarea aplicării tratamentelor

Capitolul V. Măsuri de prevenire și combatere

5.1. Măsuri de carantină fitosanitară

5.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere

5.3. Măsuri mecanice de prevenire și combatere

5.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor

5.5. Combaterea chimică

5.5.1. Clasificarea produselor fitofarmaceutice

5.5.2 Insecticide anorganice și de origine vegetală

5.6. Combaterea biologică

5.7. Lupta integrată

PARTEA a II-a – CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul VI. Rezultate obținute

6.1. Condițiile climatice din perioada de observare

6.2. Tratamentele efectuate și rezultatele obținute

[NUME_REDACTAT]

LUCRARE DE LICENȚĂ

CUPRINS

[NUME_REDACTAT] tabelelor și a figurilor

PARTEA I – CONSIDERAȚII GENERALE

Capitolul I. Cultura verzei

1.1. Inportanța culturii verzei

1.2. Soiurile de varză

1.3. Tehnologia de cultivare a verzei

1.3.1. Alegerea terenului

1.3.2. Locul în rotația culturilor

1.3.3. Pregătirea solului

1.3.4. Pregătirea semințelor

1.3.5. Producerea răsadurilor

1.3.6. Înființarea culturii

1.3.7. Lucrări de îngrijire

1.3.8. [NUME_REDACTAT] II. Prezentarea condițiilo condițiilor pedo-climatice a fermei

2.1. Amplasarea și organizarea geografică

2.2. Condițiile de relief

2.3. Condițiile de climă

2.4. Condițiile de hidrografică

Capitolul III. Prezentarea principalilor dăunători în cultura verzei

3.1. Coropișnița – Gryllotalpa gryllotalpa

3.2. Ploșnița roșie a verzei – Eurydema ornatum

3.3. Păduchele cenușiu al verzei – Brevicoryne brassicae

3.4. Puricele negru al verzei – Phyllotreta atra

3.5. Puricele vărgat al verzei – Phyllotreta nemorum

3.6. Gărgărița galicolă a verzei – Ceuthorrhynchus pleurostigma

3.7. Gărgărița tulpinilor de varză – Ceuthorrhynchus quadrides

3.8. Gărgărița semincerilor de varză – Ceuthorrhynchus assimilis

3.9. Gărgărița albastră a verzei – Baris chlorizans

3.10. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae

3.11. Buha verzei – Mamestra brassicae

3.12. Molia verzei – Plutella maculipennis

3.13. Musca verzei – Delia brassicae

Capitolul IV. Prognoza, avertizarea și combaterea dăunătorilor la varză

4.1. Prognoza apariției în masă a dăunătorilor

4.2. Întocmirea hărților de răspândire și prognoză

4.3. Prognoza înmulțirii dăunătorilor

4.4. Avertizarea aplicării tratamentelor

Capitolul V. Măsuri de prevenire și combatere

5.1. Măsuri de carantină fitosanitară

5.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere

5.3. Măsuri mecanice de prevenire și combatere

5.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor

5.5. Combaterea chimică

5.5.1. Clasificarea produselor fitofarmaceutice

5.5.2 Insecticide anorganice și de origine vegetală

5.6. Combaterea biologică

5.7. Lupta integrată

PARTEA a II-a – CONTRIBUȚII PROPRII

Capitolul VI. Rezultate obținute

6.1. Condițiile climatice din perioada de observare

6.2. Tratamentele efectuate și rezultatele obținute

[NUME_REDACTAT]

CAPITOLUL I. CULTURA VERZEI

1.1. Inportanța culturii verzei

Plantele legumicole din grupa verzei aparțin genului Brassica L., familia Crucifere.

De la aceste specii se consumă frunzele, tulpinile îngroșate, țesutul preinflorescențial, pedunculii, mugurii floriferi ș.a.

Cultura verzei este una din cele mai importante în spectrul plantelor legumicole din țară noastră, fapt demonstrat de marea suprafață cultivată (14-15% din suprafața totală de legume).

Importanța alimentară. Varza albă se cultivă pentru căpățânile sale sub formă de salată crudă, simplă sau asortată, diferite preparate culinare, cu sau fără carne ete., precum și în diferite conserve. Deși are o valoare alimentară relativ redusă, varza se consumă, practic, în tot cursul anului, datorită conținutului său în săruri minerale și vitamine.

Produsul proaspăt de varză conține circa 92% apă, 5-6% glucide, 1,2-1,5% proteine, 0,2% grasimi; săruri minerale: de calciu – 46mg/100g, 31mg/100g fosfor, potasiu 24mg/100g, sodiu 20mg/100g, ș.a.; vitamine: C-50mg/100g, complexul B – l,l – l ,2mg/100g ș.a.; valoarea calorică este relativ redusă 36 kcal/100g.

Importanța agrofitotehnică. Varza este o specie care se încadrează ușor în asolamentele legumicole și se poate cultiva în diferite sisteme și tipuri de culturi, în câmp și în spații protejate; ca varză timpurie, de vară sau de toamnă; în culturi succesive, duble, asociate ș.a.

Cultivarea verzei albe este relativ simplă, deși se înființeaza, de regulă, prin răsad, nu prezintă lucrări speciale de îngrijire.

Importanța economică a culturii de varză rezultă din faptul că producțiile medii pot fi foarte mari (chiar în jur de 100 t/ha), recolta se realizează pe o lungă perioadă de timp a anului, asigurând venituri, practic, din primăvară până în toamnă. Recolta este un produs puțin perisabil în timpul transportului, păstrării temporare și valorificării. Cheltuielile la unitatea de suprafață sunt relativ reduse, unele lucrări, de la înființare până la recoltare, putând fi complet mecanizate.Tehnologiile de cultură de la noi din țară demonstreză că această cultură are totuși un caracter extensiv, având în vedere un consum de forță de muncă manuală cuprins între aproximativ 600-900 ore/om/ha.

1.2. Soiurile de varză

Sortimentul de soiuri (cultivare) de varză albă pentru capățână este foarte larg dezvoltat, mai ales în țările cu un sector de ameliorare puternic, și într-o continuă îmbunătățire. La noi în țară se cultivă atât populațiile locale, unele soiuri ameliorate cu polenizare liberă, cât și hibrizi provenind din străinătate. În ultimii ani au fost obținuți primii hibrizi comerciali la Stațiunea

de [NUME_REDACTAT] Bacău. Soiurile de varză se pot clasifica după precocitate, recomandarea pentru sistemul de cultură, forma și mărimea căpățânii. De asemenea, se pot clasifica în funcție de tipul de cultivar pe care îl reprezintă. Principalele cultivare folosite în cultură și descrierea acestora sunt prezentate în următorul tabel. Precocitatea soiurilor în acest tabel este codificată astfel: 00 – extratimpuriu, 01 – timpuriu, 02 – de vară, 03 – semitârziu, 04 -târziu.

1.3. Tehnologia de cultivare a verzei

Cultură timpurie în teren neprotejat

1.3.1. Alegerea terenului

În vederea obținerii unor producții cât mai timpurii se aleg terenuri cu textură ușoară, de tipul solurilor aluviale, cu diferite grade de evoluție, cernoziomurile și mai puțin solurile de tip brun-roșcate de pădure.

Sunt preferate terenurile adăpostite natural, situate pe terasa a doua a râurilor, ferite de curenți reci, expuse la soare, cu o ușoara pantă pentru scurgerea apelor provenite din topirea zăpezilor. Terenurile alese pentru cultivarea verzei timpurii trebuie să fie cât mai fertile, pentru ca într-o perioadă scurtă de vegetație, să se realizeze producții maxime.

1.3.2. Locul în rotația culturilor

Cele mai bune plante premergătoare pentru varza timpurie sunt plantele legumicole care au fost îngrășate cu gunoi de grajd în anul culturii, cum sunt: castraveții, dovleceii, tomatele, ardeii, pătlăgelele vinete etc. Printre premergătoarele bune se mai numără si mazărea de grădină, fasolea de grădină si cartofii. Rezultate bune se obțin și după legumele de la care se consumă rădăcinile tuberizate ( morcov, pătrunjel, păstârnac, țelină, sfeclă roșie etc.) și din grupa cepei, cu condiția ca solul sa fie îngrăsat cu gunoi de grajd și îngrășăminte minerale, având în vedere pretențiile mari ale acestei culturi față de fertilitatea solului.

Varza timpurie nu trebuie să urmeze după ea însăși sau după plantele care fac parte din familia Cruciferae, care au boli și dăunători comuni. La rândul ei varza poate fi o bună premergătoare pentru: fasolea de grădină, castraveți, bame, lobodă de grădină ș.a.

1.3.3. Pregătirea solului

Mobilizarea solului toamna după eliberarea terenului de cultura anterioară, care face afânarea solului în vederea nivelării, folosindu-se grapa cu discuri GD-3,2 la 8-10 cm adâncime.

Nivelarea de exploatare se realizează cu agregatul format din tractorul U-50M și nivelatorul NT-2,8 prin două treceri.

Fertilizarea de bază date fiind producțiile mari care se obțin la cultura de bază, este necesar ca prin fertilizarea de bază să se asigure în sol elementele nutritive de care plantele au nevoie. În legătură cu aceasta, Maier și Balașa menționează că pentru realizarea unei producții timpurii de 30 t/ha plantele extrag din sol: 115 kgN, 45 kg K2O, 175 kg CaO și 14 kg MgO.

În scopul asigurării elementelor nutritive de care plantele au nevoie, toamna, imediat după nivelare, se administrează cantitățile de îngrășăminte necesare, stabilite pe baza analizelor agrochimice.

în cazul când nu s-au făcut aceste analize, se folosesc doze orientative, ținându-se seama de starea de fertilitate a solului și producția planificată. Astfel, se distribuie 30-35 t/ha gunoi de grajd, 400-550 kg/ha superfosfat și 125 kg/ha sare potasică, care se repartizează uniform pe suprafața solului. În cazul gospodăriilor populațiilor, cu suprafețe mici, se distribuie manual 2 kg de gunoi de grajd, 60 g superfosfat și 12,5 g sare potasică la m2, care se încorporează în sol cu cazmaua, odată cu săpatul adânc de toamnă.

Arătura de bază se execută imediat după nivelare și fertilizarea de bază. În cazul verzei timpurii, arătura de toamnă se grăpează odată cu executarea ei (grapa stelată atașată la plug), deoarece toate lucrările de pregătire pentru plantat se efectuează din toamnă, inclusiv modelarea solului pentru ca din primăvară devreme să se poată planta răsadurile la epoca optimă.

Tratarea contra dăunătorilor din sol se face folosind insecticide specifice (Sinoratox 0,2%), care se repartizează uniform pe suprafața solului și se încorporează odată cu lucrările de mărunțire a solului.

Mărunțirea solului se face prin discuire de două ori cu GD – 3,2 în agregat cu tractorul U – 650M.

Modelarea terenului se execută după terminarea arăturii de bază și a lucrării de mărunțire a solului. Se efectuează deschiderea rigolelor de udare cu cultivatorul (CPS – 6) echipat cu rarițe sau cu mașina de deschis rigole (MDR – 5), după care se face modelarea, folosindu-se mașina de modelat solul (MMS – 2,8 sau MMS – 4,5). Modelarea solului se face sub formă de straturi înălțate cu lățimea la coronament de 94 sau 104 cm și rigole cu deschiderea de 46 cm.

În cazul gospodăriilor populației se recomandă modelarea solului sub formă de biloane distanțate la 50 – 60 cm, deoarece, primăvara ,solul astfel modelat pierde mai ușor umiditaea și reține o cantitate de căldură solară mai mare decât în cazul solului nemodelat; și de această dată, modelarea se execută tot din toamnă.

Fertilizarea de primăvară se execută cu una două săptămâni înainte de înființarea cultuni, când se administreaza 150 de kg/ha azotat de amoniu, respectiv 15g/m2, în cazul gospodăriilor populației. Terenul fiind modelat, azotatul se administrează cu cultivatorul CL – 2,8 echipat cu dispozitive de distribuire a îngrășămintelor.

Erbicidarea. Pentru cultura de varză se folosește erbicidul Treflan 24EC, în cantitate de 3 – 4 l/ha în amestec omogen cu 300 – 400 1 apă. Aplicarea erbicidului se face cu 6 – 7 zile înainte de plantare, imediat după fertilizarea de primăvară efectuându-se cu MSPU – 900 sau cu MET – 1200. [NUME_REDACTAT] în sol se face paralel cu distribuirea sa, astfel ca lucrarea să fie efectută în timp de 20 de minute de la distribuire, acest erbicid fiind foarte volatil. Lucrarea de încorporare se execută cu freza FPL – 4 pe straturi și cu cultivatirul CPS – 6 echipat cu rarițe pe rigole, la adâncimea de 5 – 8 cm. În cazul în care modelarea solului se face primăvara, fertilizarea cu azotat de amoniu și erbicidarea se efctuează înaintea acestei lucrări, iar încorporarea în sol a îngrășământului și erbicidului se realizează prin discuire cu grapa GD – 3,2.

În locul Treflanului se poate folosi erbicudul Dual care se administreză în doză de 31/ha în același mod ca și Treflanul. Aceste erbicide se folosesc în special împotriva buruienilor monocotiledonate. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate se folosește erbicidul Semeron 2kg/ha, care se administreză la 2 săptămâni după plantare.

În cazul în care excesul de umiditate din sol și timpul înaintat nu permit efectuarea fertilizării cu azotat de amoniu și a erbicidării, acestea se vor executa după plantare. În această situație se folosește numai erbicidul Semeron; încorporarea acestuia și a azotatului se va face printr-o prașilă folosind cultivatorul CL – 2,8. Tot după plantare se adâncesc rigolele de udare cu cultivatorul CPS – 6, echipat cu rarițe atât în scopul refacerii rigolelor în vederea udării, cât și pentru scurgerea excesului de apă în rigole și o mai bună încălzire a solului.

1.3.4. Pregătirea semințelor

În vederea evitării prin semințe a unor agenți patogeni asigurării unor răsăriri uniforme și sporirii vitalității plantelor, înainte de semănat, semințele de varză sunt supuse unor tratamente și anume:

tratamentul termic cu apă caldă la 50°C, împotriva tuturor speciilor de bacterii și ciuperci patogene; după tratarea semințelor se răcesc la 30 – 32°C;

tratamentul chimic, prin imersia semințelor în soluție de hipoclorit de sodiu 1% timp de 60 min. (pentru Xanthomonas campestris), prăfuirea cu Roval l0 g la 1 kg de semințe sau Tiuram 75 g la 4 kg de semințe (pentru Alternaria brassicae și unele ciuperci de sol); tratamentul prin prăfuire se face cu doua trei zile înainte de semănat, inclusiv la semințele tratate termic.

stimularea semințelor, prin imersia acestora într-o soluție de Procaină timp de 4 ore sau Antonik 0,5% timp de 10 – 12 ore, în vederea grăbirii germinației, răsăririi uniforme și creșterii vitalitații plantelor.

1.3.5. Producerea răsadurilor

În vederea înființării culturii de varză timpurie se folosesc răsaduri repicate produse în cuburi nutritive cu latura de 7 cm, în vârstă de 40 – 45 de zile. Răsadurile de varză se produc în sere înmulțitor, sere și solarii cu încălzire tehnică în cadrul centrelor de producere a răsadurilor, solarii cu substrat încălzit pa cale biologică. În gospodăriile populației se pot utiliza răsadnițe cu încălzire biologică.

Semănatul pe patul nutritiv se face manual, folosind circa 8 grame sămânță la m2, prin împrăștiere, repartizând semințele cât mai uniform sau în rânduri, folosind rama de semănat. După terminarea acestei lucrări, semănătura se acoperă cu un strat de 0,5 – 1 cm mraniță sau amestec nutritiv, se trasează, se udă cu apă tehnologică, se etichetează și se acoperă cu folie de polietilenă, care se înlătură când încep să apară primele plante. Epoca de semănat depinde de epoca de înființare a culturii, mai devreme în regiunile sudice și mai târziu în regiunile nordice.

Repicatul răsadurilor se va face la circa 6 – 7 zile de la răsărire, în cuburi nutritive. Operațiunia de repicat se execută manual, răsadul introducându-se în cub pană în apropierea cotiledoanelor. După repicat se udă cu o cantitate de 6 – 8 l/m2 apă tehnologică.

Lucrările de îngrijire aplicate răsadurilor sunt:

udarea moderată cu apă tehnologică, pentru asigurarea umidității în substrat la un plafon minim de 60%, udându-se cu cantitați mici de apă (6 – 10 l/m2), la început mai rar, iar pe măsură ce plantele cresc și timpul se încălzește mai des (din patru în patru zile);

aplicarea primei fertilizări faziale, la 8 – 10 zile de la repicat, folosind 300 g azotat de amoniu, 500 g sulfat de potasiu, 200 g superfosfat, 50 g sulfat de magneziu dizolvate în 100 litri apă; se vor aplica 4 – 5 litri soluție/m2;

aplicarea celei de-a doua fertilizări faziale, la 10 – 12 zile după prima cu: 200 g azotat de amoniu, 600 g superfosfat și 200 g sulfat de potasiu dizolvate în 100 litri apă și administrate în cantitate tot de 4 – 5 litri/m2; se recomandă ca după fiecare fertilizare să se execute o spălare a frumzelor cu apă, printr-o udare cu furtunul prevăzut cu o sită;

dirijarea temperaturii, conform tabelului nr. 1.3.1

Tabelul nr.

Cerințele față de temperatură, umiditate si aierisire a rasadurilor de plante legumicole din grupa verzei

efectuarea tratamentelor preventive și curative pentru combaterea bolilor și dăunătorilor;

călirea răsadurilor se face începând cu 10 – 12 zile înaintea plantării, prin coborârea temperaturii la 4 – 6°C, sistarea fertilizării și udării.

În momentul plantării, răsadurile trebuie să aibe 5 – 6 frunze normal dezvoltate, de culoare verde-închis, înălțime de 10 – 12cm și să fie sănătoase.

Răsadurile îmbătrânite și cele alungite din cauza unei desimi prea mari sau a unei dirijări incorecte a temperaturii, umidității și aerisirii, plantate în câmp duc la obținerea de plante cu căpățâni afânate sau care emit tulpini florifere fără a mai forma capățâni.

1.3.6. Înființarea culturii

Se face prin plantarea răsadurilor, când temperatura solului se menține constantă la 5 – 6°C, în perioada de 5 martie – 5 aprilie, în funcție de zonă și de condițiile climatice ale anului respectiv. Pe fiecare strat înălțat, cu lățimea la coronament de 94 sau 104 cm, se plantează câte două rânduri de varză la distanța de 70 – 80cm, între rânduri și 18 – 20cm între plante pe rând, revenind o desime de aproximativ 65 – 75 mii plante la ha.

Răsadurile de varză se plantează manual sau mecanizat. Răsadurile produse în cuburi nutritive se plantează cu bolul de pământ puțin sub nivelul solului (2 – 3cm ). Udarea răsadurilor se face cu mașina de plantat o data cu plantatul. Răsadurile plantate manual se udă la cuib numai dacă solul nu are suficientă umiditate, distribuindu-se circa 0,5 – 1 litri apă la plantă.

1.3.7. Lucrări de îngrijire

Completarea golurilor se face manual, la 5 – 6 zile de la plantare, cu răsad de aceeași vârstă, soi și calitate.

Udarea culturilor de varză se efectuează pe rigole lungi, aplicându-se 4 – 5 udări. Prima udare se face paralel cu plantatul sau după terminarea acestei lucrări, numai în cazul în care solul nu are umiditate suficientă pentru prinderea plantelor. Dacă este necesar se folosește o normă de udare cât mai redusă, 200 – 250 m3/ha, pentru ca solul să nu se răcească prea mult Tot din acest motiv udarea se aplică numai în prima parte a zilei pentru ca până seara solul să se încalzească.

În timpul perioadei de vegetație, cultura se udă ori de câte ori este nevoie, astfel încât să se realizeze în sol o umiditate de 70 – 75% din intervalul umidității active, pe o adâncime de 50-60 cm. În perioada de creștere a rozetei de frunze se aplică o udare cu 300 – 400m3 apă/ha; în faza de formare a căpățânei,când varza are nevoie de cele mai mari cantități de apă, se efectuează 2 – 3 udări (în funcție de condițiile climatice) cu 400 m3 apă/ha, iar în timpul creșterii căpățânilor se mai aplică o udare cu aceeași cantitate de apă.

Pentru menținerea solului cât mai afânat și distrugerea buruienilor care apar în mod sporadic în culturile erbicidate și frecvent în cele neerbicidate, varza se prășește de 2 – 3 ori între rânduri mecanic, cu cultivatorul la adâncimea de 6 – 8cm și de 1 – 2 ori manual, pe rând. Odată cu prășitul mecanic se refac și rigolele de udat. În gospodăriile populației se prășește manual ori de câte ori este nevoie.

În timpul vegetației se efectuează și fertilizarea fazială a culturilor de varză cu îngrășăminte chimice ce conțin azot și potasiu. Aceste îngrășăminte se administrează concomitent cu prașitul mecanic, pe cultivator fiind montat echipamentul de fertilizare. Prima fertilizare se execută când plantele de varză au format 10 – 12 frunze, administrându-se 75 kg/ha azotat de amoniu și 75 kg/ha sulfat de potasiu. Dacă este nevoie, se aplică și a doua fertilizare când începe formarea căpațânelor cu 75 kg/ha azotat de amoniu. În gospodăriile populației, îngrășămintele se administrează manual înaintea prașilor.

Combatearea bolilor și dăunătorilor se face la avertizare prin stropiri și prăfuiri preventive și curative. Tratamentele cu produse sistemice se repetă la interval de 10 – 14 zile, iar cele cu produse de contact la 6 – 8 zile. În soluțiile de stropit se adaugă Aracet 0,15%, ca adeziv. În cazul culturilor pentru consum începând cu faza de învelire a căpățânelor nu se mai aplică tratamente chimice.

1.3.8. [NUME_REDACTAT] realizată la momentul maturării tehnologice a căpățânelor. Acestea trebuie să fie de mărime corespunzătoare soiului, dar peste 350 – 500g, bine învelite, cu fermitate evidentă. Calendaristic, recoltarea se desfășoară în perioada 20 mai – 20 iunie pentru cultura timpurie, 10 iulie – 10 septembrie în 3 – 4 reprize la cultura de vară, iar pentru cultura de toamnă de la jumatatea lunii septembrie pâmă la jumatatea lunii noiembrie. Căpățânele se recoltează manual, prin tăierea cu cuțitul sub primele frunze exterioare.

CAPITOLUL II. PREZENTAREA CONDIȚIILOR PEDO-CLIMATICE A FERMEI

2.1. Amplasarea și organizarea geografică

2.2. Condițiile de relief

2.3. Condițiile de climă

2.4. Condițiile de hidrografică

CAPITOLUL III. PREZENTAREA PRINCIPALILOR DĂUNĂTORI ÎN CULTURA VERZEI

3.1. Coropișnița – Gryllotalpa gryllotalpa L., ordinul Orthoptera, familia Grillotalpidae (fig. )

[NUME_REDACTAT]. Este o insectă comună, cunoscută ca dăunătoare la diferite plante de cultură din cele mai vechi timpuri.

Este răspândită în Europa, nordul Africii și [NUME_REDACTAT]. În țara noastră se întalnește frecvent în toate regiunile și mai ales în zonele cultivatoare de legume.

Descriere. Adultul are corpul de 50 – 60 mm lungime, este robust, aproape cilindric, de culoare brun-închis pe partea dorsală și brun-gălbui pe partea ventrală. Capul este rotunjit, iar pronotul este globulos și îngustat posterior. Picioarele anterioare sunt adaptate pentru săpat, având tibiile lățite și prevăzute cu dinți puternici. Aripile anterioare (tegmine) sunt scurte, coriacee, de culoare brun-deschisa, iar aripile posterioare (membranoase) sunt bine dezvoltate, cu o rețea de nervuri evidente.

Abdomenul este format din 10 segmente, ultimul fiind terminat cu o pereche de cerci lungi.

Oul este elipsoidal, de culoare galbenă, cu luciu verzui, de 3 – 3,5 mm lungime.

Larva la apariție este de culoare albă, apoi devine castanie-negricioasă, deosebindu-se de adult prin dimensiunile mai mici ale corpului și aripi nedezvoltate.

Biologia. Iemeaza în primul an ca larvă de vârsta a II-a și a III-a, iar în anul al doilea, ca adult în sol. În condițiile de seră și case de vegetație se pot găsi coropișnițe în tot cursul anului, în toate stadiile de dezvoltare (ou, larvă, adult).

Acest dăunător trăiește numai în pământ, preferând solurile reavăne și ușoare, bine afânate și bogate în substanțe organice, în care sapă numeroase galerii.

Insecta este mai activă în timpul nopții, când sapă galerii lungi aproape de suprafața solului, iar în timpul zilei rămâne ascunsă în galeriile mai adânci. Prezența coropișniței se poate observa adesea după micile ridicături de pământ ( de 2 – 3 cm lățime), ce apar la suprafață, mai ales după ploi.

În sere și răsadnițe adulții părăsesc locurile de hibernare la sfârșitul lunii februarie sau în martie, iar în câmp în luna aprilie, când temperatura solului la 20 – 30 cm adâncime, ajunge la 9 – 10 C.

Împerecherea are loc în luna iunie, când se pot observa zborul coropișnițelor, mai ales în nopțile senine. În această perioadă pot fi auzite sunete caracteristice, produse de masculi prin frecarea aripilor anterioare. În sere și răsadnițe împerecherea și depunerea ouălelor începe mult mai devreme, în luna martie.

După copulație, fiecare femelă sapă cuib în pământ, la 15 – 20 cm adâncime, în care depunde 300 – 400 ouă. De regulă, cuibul este prevăzut cu mai multe ieșiri și are mărimea unui ou de găină. Perioada preovipozitară se prelungește câteva săptămâni, uneori și mai mult.

După 14 – 20 zile apar larvele, care rămân grupate în cuib sub ocrotirea femelei timp de 12 – 18 zile, apoi se răspândesc și sapă galerii proprii. La sfârșitul lunii august sau în septembrie, populația coropișniței este alcătuită din larve de vârsta a II-a și a III-a. Pentru hibernare, larvele coboară la o adâncime mai mare în sol, până la 80 – 100 cm sau se retrag în diferite locuri călduroase (grămezi de gunoi).

Primăvara larvele se ridică din nou în straturile superficiale ale solului și iși continuă evoluția, hrănindu-se cu organele subterane ale plantelor. Spre toamnă, în cel de-al doilea an, după ce au năpârlit încă de 3 ori, larvele se transformă în adulți, care intră în diapauză hiemală.

Ca paraziți la coropișnițe se citeaza unele specii de nematozi (Oxyurius, Telestomum) și acarieni (Neothrombium, Caloglyphus), iar ca prădători diferite păsări (grauri, ciori etc.) și mamifere (cârtița, chițcanii).

Plante atacate și mod de dăunare. Coropișnița este o insectă polifagă: atacă cerealele, plantele tehnice, în pepiniere. Pagubele cele mai mari se înregistreză în culturile de legume: varză, comopidă, ardei, pătlăgele vinete, tomate etc.

Adulții și larvele rod părțile subterane ale plantelor. În rădăcinile mai groase de sfeclă, morcov etc. Și în tuberculii de cartof sunt roase galerii mari, în care se dezvoltă microorganisme, care duc la putrezirea organelor respective. Rădăcinile subțiri sunt retezate (la răsaduri). Uneori sunt atacate și semințele în faza de încolțire.

La atacuri puternice, răsadurile de legume trebuie înlocuite de mai multe ori. Se înregistrează și pagube indirecte prin dislocarea semințelor sau a plantelor tinere, atunci când sapă galerii subterane.

3.2. Ploșnița roșie a verzei – Eurydema ornatum L., ordinul Heteroptera, familia Pentatomidae (fig. )

[NUME_REDACTAT]. Ploșnița roșie a verzei este răspândită în Europa, Africa de Nord și [NUME_REDACTAT]. În țara noastră se întâlnește în regiunile de stepă, până în zona fagului.

Descriere. Adultul are corpul oval, turtit dorso-ventral, de 8 – 10 mm lungime, de culoare roșie, cu capul negru și mai îngust decât scutelul. Protonul este prevăzut cu 6 macule negre, iar scutelul cu o pată neagră caracteristică, cu baza roșie. Aripile sunt de culoare roșie și prevăzute cu câte o pata neagră alungită. Partea dorsală a abdomenului este roșie, cu excepția ultimelor segmente, care sunt negre.

Oul este cilindric, de culoare cenușie, prevăzut la cele două extremități cu două benzi circulare negre și cu puncte negre pe părțile laterale.

Larva este asemănătoare cu adultul, lipsită de aripi și imatură sexual. La apariție are culoare galbenă-portocalie, iar la completa dezvoltare devine galben roșcat; capul, toracele și picioarele sunt de culoare neagră.

Biologie. Iernează ca adult în frunzarul din păduri, pe sub frunzele de crucifere sau alte plante rămase în câmp după recoltare, pe sub bulgării de pământ. Prezintă 1 – 2 generații pe an, în funcție de regiune: 2 generații pe an în zonele sudice și o generație în cele nordice.

Primăvara devreme adulții părăsesc locurile de hibernare, când temperatura aerului are valori de 14 – 15° C. În primele zile adulții se hrănesc cu diferite crucifere spontane și apoi trec la cele cultivate (răsaduri sau seminceri de varză, conopidă). Ploșnițele sunt mai active în zilele însorite și călduroase când pot zbura la distanțe destul de mari.

După 2 – 3 săptămâni de hrănire suplimentară pentru maturare sexuală au loc copulația și ponta. Ouăle sunt depuse în grupe 12 – 14, rareori până la 36 pe partea inferioară a frunzelor de varză, conopidă, hrean și alte crucifere. Perioada ovipozitară se eșalonează pe o durată de 4 – 6 săptămâni, timp în care o femelă depune 80 – 120 ouă. Incubația durează 8 – 15 zile. Larvele neonate stau grupate în locurile unde au fost depuse ouăle. După prima năpârlire larvele se răspândesc pe diferite organe ale plantelor. Dezvoltarea larvară durează 4 – 5 săptămâni, perioadă în care ele năpârlesc de 5 ori. Adulții apar în luna iunie și apoi apare a doua generație.

Plante atacate și mod de dăunare. (Figura )

[NUME_REDACTAT] pagube adulții și larvele, care atacă diferite specii de crucifere cultivate și spontane, care înțeapă și sug conținutul celular din țesuturi. În locurile de atac apar pete de culoare galben-pal, iar țesuturile se necrozează. La atacurile puternice, petele pot cuprinde tot limbul foliar, iar procesele fiziologice sunt stâjenite, iar plantele se vestejesc și se usucă.

Pagube importante sunt înregistrate în culturile semincere, care pierd florile și fructele sau acestea rămân nedezvoltate. În ultimii ani, dăunătorul produce pagube care pot duce la pierderea parțiala sau totală a producției de semințe. În primaverile și verile călduroase pe o plantă se pot întâlni peste 10 exemplare de adulți și larve. S-a constatat că varza roșie și varza creață sunt mai puțin atacate de acest dăunător.

3.3. Păduchele cenușiu al verzei – Brevicoryne brassicae L., ordinul Homoptera, familia Aphididae (fig )

Răspâmdire. Păduchele cenușiu al verzei este răspândit în toate regiunile de pe glob, unde se cultivă plantele crucifere.

în [NUME_REDACTAT] brassicae L. se găsește în toate regiunile țării mai ales în bazinele legumicole, unde cultura verzei se practică pe suprafețe mari: Răcari-Dâmbovița, Ciolpani-Ilfov, Buzău, Craiova, Brașov, Galați, Brăila, Cluj, Timișoara, Blaj, Geoagiu, Sibiu, Letea, [NUME_REDACTAT], Arad, Jimbolia, Vidra, București, ete.

[NUME_REDACTAT]. Păduchele cenușiu al verzei prezintă urmatoarele forme:

Femela apteră: are corpul globulos, de 1,8 – 2,5 mm lungime, de culoare verde-gălbui, acoperit cu o secreție abundentă ceroasa de culoare cenușie-albastruie. Antenele și comiculele sunt de culoare mai închisă. Coada este tot atât de lungă ca și comiculele, prezentând câte 3 perchi pe fiecare parte.

Femela aripată: are 1,6 – 2,3 mm lungime, capul și toracele sunt de culoare brun-închisă, iar abdomenul este galben-verzui; tot corpul femelei este acoperit cu o secreție ceroasă de culoare cenușie. Abdomenul prezintă câte un rând de pete pe părțile laterale și câteva dungi transversale, de culoare mai închisă. Antenele sunt verzui negricioase și aproape tot atât de lungi ca și corpul. Comiculele sunt scurte și unflate median, iar coada este mai lungă decât comiculele.

Forma sexupară: are corpul de 2,8 mm lungime; pe partea dorsală prezintă doua șiruri de câte 8 – 9 benzi de culoare neagră;

Forma sexuata (femela amfigonă): are corpul ovoid, foarte alungit, îngustat uniform spre extermități. Are 1,4 – 1,8 mm lungime și este lipsită de aripi.

Masculul: are 1,49 – 1,54 mm lungime și prezintă senzori pe articolele III, IV, V, ale antenelor. Oul este ovoid de 0,5 – 0,67 mm lungime și 0,21 – 0,30 mm lățime de culoare neagră.

Biologie. Iernează în stadiul de ou depus în toamnă de femela amfigonă pe tulpinile sau pețiolul frunzelor diferitelor plante crucifere cultivate sau spontane.

Primăvara, la sfârșitul lunii martie sau la începutul lunii aprilie, din ouă apar larve, care în câteva zile ajung la maturitate. Fundatrixul se înmulțește pe cale partenogenetică vivipară, dând naștere la virginogene nearipate, care colorează frunzele de varză timpurie sau cele ale culturilor semincere. La sfârșitul lunii iunie sau începutul lunii iulie, pe lângă femelele nearipate, apar și aripate (virginogene aripate), care migrează pe culturile de varză de vară sau de toamnă și continuă să se înmulțească tot pe cale partenogenetică vivipară până în toamnă. Apoi, apar formele sexupare, care vor da naștere în cursul lunii septembrie la formele sexuate. După copulație, la începutul lunii octombrie femelele depun ouăle. O femelă depunde 3 – 4 ouă. Formele sexuate se pot întâlni pe plante până toamna târziu, uneori până la îngheț, în special pe frunzele mai adăpostite.

Păduchele cenușiu al verzei este o specie cu dezvoltare holociclică, monoecică, iar într-un an se pot succede 14 – 18 generații. O generție se poate dezvolta în 10 – 15 zile. Primele generații de primăvară și ultimile de toamnă au o evoluție mai lentă (15 – 30 zile), fiind determinată de temperatură. În cursul verii pe plante se întâlnesc larve și femele aparținând la 3 – 4 generații, care se suprapun.

Temperatura optimă pentru evoluția acestui dăunător este cuprinsă între 18 – 26°C. Durata stadiului larvar este cuprins între 9 – 16 zile. Pragul biologic inferior de dezvoltare (t0) este de 3,2°C, iar constanta termică de dezvoltare K = 179,4°C. Cercetările efectuate în țara noastră referitor la apariția femelelor au arătat că acestea apar numai când se formează colonii dense de păduchi. Lumina prezintă atracție asupra indivizilor aripați și nu influențează asupra celor nearipați sau asupra larvelor. Umiditatea relativă a aerului nu are influență asupra dezvoltării indivizilor de Brevicoryne brassicae L.

Precipitațiile abundente, ploile repezi acționează asupra indivizilor, în special a formelor aripate și larvelor, prin îndepărtarea lor de pe plante.

[NUME_REDACTAT] atacate și mod de dăunare (Figura )

Păduchele cenușiu este un dăunător frecvent întâlnit la culturile de varză, formând colonii pe frunze și lăstari, din care sug sucul celular. În urma atacului, pe frunze apar pete galbene sau roz, plantele stagnează din creștere și se usucă. La seminceri, păduchii formează colonii masive pe tijele florifere, cauzând avortarea florilor și șiștăvirea semințelor. În anii de invazie se pot înregistra pagube de 20 – 40%, dacă nu se aplică măsuri corespunzătoare de combatere.

în literatura de specialitate sunt menționate 47 de specii de plante gazdă ale păduchelui cenușiu al verzei. Atacă atât cruciferele cultivate cât și cele spontane. Dintre cruciferele spontane, numai rapița sălbatică s-a dovedit o bună plantă gazdă pentru înmulțirea păduchilor. Nici un soi de varză nu prezintă rezistență față de atacul acestui dăunător. La seminceri, când atacul se produce înainte de înflorit, plantele sunt distruse total, iar când infestarea are loc după formarea primelor silicve, pagubele pot ajunge la 60 – 70%.

La varza de toamnă pentru căpățână, dacă infestarea se produce la scurt timp după plantare, plantele sunt distruse total, iar când infestarea are loc după formarea căpățânii, pagubele sunt de 50 – 60%.

3.4. Puricele negru al verzei – Phyllotreta atra L., ordinul Coleoptera, familia Crysomelidae (figura )

[NUME_REDACTAT]. Puricele negru al verzei este răspândit în Europa, Asia și Africva de Nord. În țara noastră se întâlnește în toate regiunile de la șes până la munte.

Descriere. Adultul are 2 – 3 mm lungime, corpul este alungit, de culoare neagră mată sau cu luciu metalic verzui. Elitrele sunt puternic punctate, sub formă de dungi longitudinale. Articolele antenale 2 și 3 sunt roșcate.

Larva matură are corpul alungit, de 3 – 4 mm lungime, de culoare albă-gălbuie; capul și o serie de sclerite de pe torace și abdomen sunt negre lucioase. Ultimul segment abdominal este puternic chitinizat și prevăzut cu un spin curbat.

Biologie. Iernează în stadiul de adult sub resturile de plante rămase în câmp după recoltare (frunze, tulpini etc.), în frunzarul pădurilor, în stratul superficial al solului. Are o generație pe an. Adulții părăsesc locul de hibernare primăvara devreme, la sfârșitul lunii martie sau începutul lunii aprilie.

Ei se hrănesc pe diferite crucifere sponane (muștar, rapiță sălbatică etc.), apoi trec pe crucifere cultivate (răsaduri de varză și conopidă sau pe ridichi, hrean etc.).

Adulții sunt activi în zilele însorite și călduroase, iar în zilele înnorate și ploioase se ascund în diferite locuri adăpostite sau în pământ.

Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici în pământ, printre rândurile de plante. Incubația durează 1 – 2 săptămâni în funcție de condițiile climatice.

Larvele apar la sfârșitul lunii mai începutul lunii iunie și se dezvoltă în sol, hrăninsu-se cu rădăcinile plantelor crucifere fără a produce pagube mari.

Dezvoltarea larvară durează 12 – 30 zile. Transformarea în pupe se face în celule speciale în sol, stadiu ce durează 2 săptămâni. Adulții apar la sfârșitul lunii iunie sau în iulie și se hrănesc pe diferite crucifere până în toamnă, când se retrag pentru hibernare.

Larvele puricelui negru al verzei pot fi parazitate de specii de nematozi dintre care un rol important îl are Howardulla phyllotretae Old. și braconidele Diospilus morosus Reinh. și Perilitus aethiops Nees.

Plante atacate și mod de dăunare (Figura )

[NUME_REDACTAT] atacă varza, conopida, gulia, ridichea, muștarul, rapița și alte crucifere, rozând epiderma superioară a frunzelor sub formă de mici orificii, mai ales pe margini, dând un aspect ce se numește ’’ciuruirea frunzelor”.

În locurile roase, odată cu creșterea frunzelor apar găuri mari, ceea ce le dă un aspect de ciuruit. Pagube mai mari se inregistrează la varză și conopidă abia plantate, care pe timp secetos se pot usca.

Adulții pot provoca pagube însemnate și la semincerii de crucifere la care atacă mugurii, florile și chiar fructele, reducând producția de semințe.

3.5. Puricele vărgat al verzei – Phyllotreta nemorum L., ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae ( Figura )

[NUME_REDACTAT]. Este răspândit în Europa, Asia. în țara noastră se întâlnește în toate regiunile unde se cultivă legume din grupa verzei.

Descriere. Adultul, are 2,5 – 3 mm lungime, de culoare neagră, cu luciu metalic-verzui. Articolele antenale bazale (1 – 3) sunt galbene, iar celelalte articole negre.

Caracteristic este faptul că pe elitre se găsesc două dungi longitudinale de culoare galbenă, ușor curbate spre vârf.

Larva are corpul alungit, de culoare galbenă; capul și picioarele sunt negre. Ultimul segment abdominal prezintă un apendice sub formă de cârlig.

Biologie. Dăunătorul iernează ca adult în sol, sub resturile vegetale, în frunzar etc. Are o generație pe an.

Adulții apar în luna aprilie sau începutul lunii mai. Ei se hrănesc pe diferite specii de crucifere, rozând epiderma superioară sub formă de mici orificii. După o perioadă de hrănire, are loc împerecherea și apoi femela depune ouăle în sol, sau în jurul plantelor. Incubația durează 10 – 12 zile.

Larvele care apar pătrund în pețiolul frunzelor, în care rod un canal până la limbul foliar. O singură larvă poate ataca mai multe frunze de pe aceeași plantă sau de pe plante apropiate.

Dezvoltarea larvară durează 15 – 18 zile. Larvele mature se retrag în sol, unde în celule speciale se transformă în pupe. După 8 – 14 zile apar adulții, care se hrănesc o perioadă și apoi intră în diapauză hiemală.

Plante atacate și mod de dăunare (Figura)

Adulții produc perforații în limbul foliar, iar larvele se dezvoltă în frunze, rozând parenchimul dintre cele două epiderme. Din cauza atacului frunzele se usucă.

Figura

3.6. Gărgărița galicolă a verzei – Ceuthorrhynchus pleurostigma Marsh., ordinul Coleoptera, familia Curculionidae (figura)

Răspândire. Gărgărița galicolă este răspândită în diferite regiuni din Europa și Africa de Nord. În țara noastră se întâlnește frecvent în Transilvania, Muntenia și Moldova, producând pagube mai ales în culturile de varză și conopidă.

[NUME_REDACTAT]. Adultul are 2 – 3 mm lungime, de culoare neagră-cenușie, cu pete albe pe părțile laterale ale mezotoracelui. Rostral este roșcat și se găsește ascuns în stare de repaus într-un șanț special al prostemului. Protonul este puternic punctat și prevăzut median cu un șanț. Elitrele sunt acoperite cu o pubescență fină, de culoare cenușiu-deschis.

Oul este elipsoidal, de culoare albă.

Larva are 3 – 4 mm lungime, este apodă, albă, capul brun-deschis.

Biologie. Iemeză ca adult sau larvă în sol și are o generație pe an, cu două cicluri evolutive în funcție de planta gazdă și diapauză. Adulții părăsesc locurile de hibernare primăvara în luna aprilie și migrează la început pe cruciferele spontane, apoi trec pe cele cultivate.

Ponta are loc în luna mai. Femelele depun ouălele în mici cavități pe care le rod cu rostrul la baza tulpinii (la colet) diferitelor plante crucifere (varză, conopidă, ridichi, muștar ete.). În fiecare cavitate femela depune câte un singur ou care este astupat de o secreție gălbuie, ce se întărește în contact cu aerul. La plantele mai dezvoltate, cu țesuturi lignificate, ouălele sunt depuse pe rădăcini.

Prolificitatea unei femele este de 40 – 60 ouă. Incubația durează 6 – 12 zile, iar larvele care apar se dezvoltă în rădăcini sau în regiunea coletului. În urma atacului larvelor se produce o hipertrofiere a țesuturilor, formându-se gale caracteristice la suprafața rădăcinilor.

La început galele sunt mici, cât un bob de mazăre, iar cu timpul se unesc, putând ajunge la dimensiunea unei alune sau chiar a unei nuci. La un atac puternic întreaga rădăcină poate prezenta, de jur împrejur, gale de diferite mărimi. În interiorul unei gale se găsesc 1 – 2 larve, iar într-o rădăcină numărul lor, poate ajunge la 30. Evoluția larvară durează 2 – 3 săptămâni.

Larvele mature părăsesc galele și migrează în sol, unde își confecționează loji din particule de pământ, în care se transforma în pupe. Stadiul de pupă durează 1 – 2 săptămâni. Adulții apar în luna iunie sau începutul lunii iulie, se hrănesc un timp scurt cu lăstarii și florile diferitelor crucifere și apoi se retrag pentru iernat.

La indivizii care au iernat în stadiul de larvă, adulții apar mai târziu prin luna iunie și depun ouăle în iulie-august. Larvele care apar evoluează în tot cursul iernii până în primăvara următoare.

Plante atacate și mod de dăunare. Produce pagube la culturile de varză, conopidă și alte crucifere. În galele produse de larve se instalează diferite microorganisme, care provoacă putrezirea rădăcinilor și uscarea plantelor.

Atacul acestui dăunător poate fi confundat cu cel produs de ciuperca Plasmodiophora brassicae Woron.- hernia rădăcinilor de varză. Deosebirea constă în aceea că galele produse de ciupercă sunt compacte, iar în secțiune se observă o substanță mucilaginoasă ce reprezintă plasmodiu sporulat.

Galele produse de gărgăriță prezintă fie un orificiu prin care a ieșit larva sau se găsește larva în interiorul galei.

3.7. Gărgărița tulpinilor de varză – Ceuthorrhynchus quadrides Panz., ordinul Coleoptera, familia Curculionidae (figura)

Răspândire. Este răspândită în Europa, Africa de Nord și America de Nord. În țara noastră se întâlnește în culturile de varză și rapiță din [NUME_REDACTAT].

[NUME_REDACTAT]. Adultul are 2,5 – 3,2 mm lungime, de culoare neagră, cu luciu albăstrui sau arămiu, acoperit cu solzi și perișori cenușii. Rostrul este lung și îngroșat la vârf. Pronotul este prevăzut cu dungă longitudinală albicioasă. Elitrele prezintă în zona scutelului o pată albă, caracteristcâ. Antenele, vârful tibiilor și tarsele sunt roșcate.

Oul este oval, de culoare albă.

Larva are 5-6 mm lungime, este de culoare albă sau alb-gălbui; capul este galben-deschis.

Biologie. Iernează în stadiul de adult sub bulgării de pământ, pe sub frunzele căzute, în frunzarul pădurilor etc. Are 1 – 2 generații pe an.

Adulții apar în primăvară când temperatura aerului are valori de 8 – 9°C. Adulții se hrănesc o perioadă de timp pe diferite plante crucifere, rozând cu rostrul mici cavități în pețiolul frunzelor, zone în care țesuturile se hipertrofîază.

După împerechere, femela depune ouăle în pețiol, în interiorul nervurilor și al tulpinilor. O femelă poate depune 25 – 40 de ouă. Incubația durează 5 – 8 zile, iar larvele care apar, se dezvoltă în galeriile făcute în tulpini sau în pețiolul frunzelor.

Dezvoltarea larvară durează 20 – 40 zile. Larvele complet dezvoltate, părăsesc plantele gazdă și pătrund în sol la 4 – 5 cm adâncime, unde își confecționează o celulă de pământ, în care se transformă în pupă. În luna iulie apar noii adulți și dau naștere la a doua generație sau se retrag pentru diapauză hiemală.

Plante atacate și mod de dăunare (Figura ). Gărgărița tulpinilor atacă diferite specii spontane și cultivate de crucifere, producând pagube la varza de consum și seminceri. Adulții atacă mugurii de creștere, din care cauză plantele nu mai formează căpățână. Larvele duc o viață minieră. Ele migrează din pețiolul frunzelor până la nivelul rădăcinilor, unde distrug țesuturile, care capătă un aspect făinos. La plantele atacate, frunzele cad prematur, tulpinile se rup cu ușurință de la bază sau se ofilesc și pier. În culturile semincere, lăstarii se vestejesc și se usucă.

Din această cauză, semințele rămân mici, cu facultate germinativă redusă.

Figura

3.8. Gărgărița semincerilor de varză – Ceuthorrhynchus assimilis Payc., ordinul Coleoptera, familia Curculionidae (figura)

Răspândire. Este răspâdită în Europa, Asia și America de Nord. În țara noastră se întâlnește în culturile de crucifere din Muntenia și Transilvania.

[NUME_REDACTAT]. Adultul are 2,2 – 3 mm lungime, este de culoare neagră, acopetit cu peri și solzi cenușii. Elitrele sunt alungite și îngustate posterior prevăzute cu striuri longitudinale alcătuite din solzi, iar în partea anterioară cu granulații fine.

Larva are 3 – 5 mm lungime, este apodă, de culoare albă; capul este brun.

Biologie. Iernează în stadiul de adult în straturile superficiale ale solului și are o generație pe an. În luna mai, adulții părăsesc locurile de hibernare și se hrănesc timp de 40 – 50 zile pe crucifere spontane și cultivate, frecvent pe semincerii de varză și conopidă. După împerechere, femelele depun ouăle pe silicve, în mici cavități roase cu ajutorul rostrului. Într-o cavitate este depus un singur ou. O femelă poate depune 35 – 40 de ouă. Larvele care apar, pătrund în silicve, unde se hrănesc cu semințele în formare. La maturitate larvele părăsesc silicvele și se retrag în sol, unde se transformă în pupe. Adulții apar la începutul lunii august și se hrănesc până la răcirea vremii, când se retrag pentru diapauza hiemală.

Plante atacate și mod de dăunare (Figura )

[NUME_REDACTAT] și larvele produc pagubele cele mai mari în culturile semincere de varză și conopidă. Adulții rod cavități mici în tulpini, pedunculi și în butonii florali. Larvele pătrund în silicve și consumă semințele. O singură larvă poate distruge 6 – 9 semințe. În anii de invazii, acest dăunător poate produce pagube de 8 – 10%.

3.9. Gărgărița albastră a verzei – Baris chlorizans Germ., ordinul Coleoptera, familia Curculionidae (figura)

Răspândire. Specia este răspândită în toată Europa, iar în România este mai frecventă în Transilvania.

[NUME_REDACTAT]. Adultul are corpul oval-alungit, de 3,5 – 6 mm lungime, de culoare albstră, cu luciu metalic. Rostrul este lung și recurbat. Pe elitre se găsesc striuri longitudinale, dintre care, cele laterale sunt mai evidente.

Oul este oval, de culoare albă.

Larva are 5 – 6 mm lungime, este apodă și ușor curbată (de tip curculionid ), de culoare albă, iar capul este brun.

Biologie. Iernează ca adult în sol la 3 – 10 cm adâncime, uneori sub frunzele de crucifere rămase în sol. Are o generație pe an.

În primăvară, când temperatura aerului depășește 10 – 11°C, adulții părăsesc locurile de hibernare și se hrănesc cu frunze, ajungând la maturitate sexuală. După împerechere, femela depune ouăle în mici cavități roase de femelă cu rostrul din partea inferioară a tulpinii sau în pețiolul frunzelor de varză, conopidă sau alte crucifere. O femelă depune în medie 100 de ouă. Incubația durează 6 – 10 zile, iar larvele apar, pătrund în pețiolul frunzelor sau în tulpini, în care se hrănesc, formând galerii. Dezvoltarea larvară durează 30 – 50 zile, iar transformarea în pupe are loc în interiorul galeriilor. Stadiul de pupă durează 8 – 12 zile, iar adulții apar eșalonat și apoi se retrag pentru iernat.

Plante atacate și mod de dăunare. Atacă diferite specii de crucifere spontane și cultivate. Produce pagube la varză, conopidă, gulie, ridichi etc. Adulții rod frunzele de la mergini către interior, distrugând aparatul foliar. Larvele pătrund în tulpini unde rod galerii.

S-a stabilit că o densitate de 1 – 3 larve pe plantă determină oprirea creșterii plantelor, iar 4 – 5 larve pe plantă determină uscarea acestora.

3.10. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L., ordinul Lepidoptera, familia Pieridae (Figura )

Răspândire. Fluturele alb al verzei este răspândit în majoritatea țărilor din Europa și Asia, precum și în [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] este frecvet întâlnit în fiecare an, în toate zonele unde se cultivă legume din grupa verzei.

[NUME_REDACTAT]. Adulții prezintă un ușor dimorfism sexual. Fluturii au corpul negru, acoperit cu perișori alb-gălbui. Aripile anterioare și posterioare sunt de culoare albă, prevăzute cu macule negre, diferențiate pe sexe. Astfel, la femelă, aripile anterioare prezintă o parte neagră în vârf, două pete rotunde situate în mijloc și o pată alungită pe marginea posterioară; pe aripile posterioare se găsește o pată neagră situată pe marginea anterioară.

La mascul, aripile anterioare prezintă o singură pată neagră în margine externă, iar pe aripile posterioare se găsește o pată punctiformă situată pe marginea anterioară.

Anvergura aripilor variază între 50 – 65 mm, masculii fiind mai mici decât femelele.

Oul are formă conică, de 1,10 – 1,25 mm lungime, de culoare galbenă cu striații longitudinale.

Larva neonată este de culoare galbenă-cenușie, iar capul este negru. Larva matură are 40 – 50 mm lungime, este de culoare verde sau galbenă-verzuie, cu puncte negre. Corpul larvei este acoperit cu perișori albicioși; dorsal prezintă o dungă longitudinală, iar lateral două dungi mai late, de culoare galbenă.

Pupa este carenată, de culoare cenușie sau galbenă-verzuie, maculată cu negru.

Biologie. Iernează în stadiul de pupă în locuri diferite: trunchiul arborilor și arbuștilor, pe pereții caselor, pe garduri, stâlpi etc. Prezintă 2 – 3 generații pe an, ultima se dezvoltă pe varza de toamnă. Adulții apar la sfârșitul lunii aprilie sau începutul lunii mai și se hrănesc cu nectarul diferitelor flori și sunt activi pe vreme caldă și însorită.

Depunerea ouălelor are loc în grupe de 15 – 20 pe partea inferioară a frunzelor de varză conopidă sau alte crucifere. Ponta este mult eșalonată, mai ales în regiunile submontane.

Prolificitatea unei femele este de 200 – 300 de ouă. Incubația durează 6 – 14 zile, în funcție de temperatură. Larvele care apar stau câteva ore nemișcate, apoi încep să se hrănească cu frunze.

Dezvoltarea larvară durează 3 – 4 săptămâni, perioadă în care năpârlesc de 5 ori. La maturitate larvele părăsesc plantele și migrează în diferite locuri, unde se transfomă în pupe.

Durata stadiului de pupă este de 10 – 21 de zile. Noii adulți apar în luna iulie și dau naștere la o a doua generație.

Plante atacate și mod de dăunare (Figura )

[NUME_REDACTAT] produc pagube mari în culturile de varză și conopidă. La început, larvele rod epiderma inferioară și parenchimul frunzelor.

Mai târziu, larvele rod toate frunzele, din care rămân numai nervurile principale, atac cunoscut sub denumirea de scheletuirea frunzelor.

3.11. Buha verzei – Mamestra brassicae L., ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae (Figura )

Răspândire. Buha verzei este răspândită în Europa, Asia și pe celalalte continente. În țara noastră se întâlnește în toate regiunile, de la șes până în zona fagului.

[NUME_REDACTAT]. Fluturii au anvergura aripilor de 40 – 50 mm. Aripile anterioare sunt de culoare brun- cenușie, prevăzute cu linii transversale mai închise. Caracteristic este faptul că în mijlocul aripilor se găsește o maculă reniformă, înconjurată cu dungi albe-gălbui de forma literei ”W„.

Aripile posterioare sunt cenușii, cu marginile mai închise.

Oul este hemisferic, de 0,6 – 0,7 mm în diametru, de culoare albă-gălbuie. Pe suprafața oului se găsesc numeroase striațiuni, care se unesc în regiunea polului superior.

Larva matură are 35 – 40 mm lungime, de culoare variabilă, de la verde deschis până la brun- cenușiu, capul și protoracele sunt negre. Pe partea dorsală se găsește o dungă mediană deschisă, iar lateral dungi oblice gălbui.

Pupa are 20 – 40 mm lungime și este de culoare brun-roșcată.

Biologie. Iernează în stadiul de pupă în sol, la adâncimea de 5 – 10 cm și are două generații pe an. Fluturii apar la sfârșitul lunii mai sau începutul lunii iunie și au un zbor crepuscular și nocturn. În timpul zilei, adulții stau ascunși pe sub frunze, sub bulgării de pământ etc. După câteva zile de hrănire, au loc împerecherea și ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de 10 – 40 (uneori până la 150) pe partea inferioară a frunzelor de varză, conopidă, ridichi și alte crucifere.

Prolificitatea unei femele poate să ajungă până la 2700 de ouă, în medie sunt depuse 600 – 800 de ouă. Incubația durează 12 – 14 zile. Larvele care apar, stau grupate și se hrănesc cu frunze, determinând perforații punctiforme. Apoi larvele devin solitare și ajung la completa dezvoltare după 21 – 30 zile. Larvele părăsesc plantele și migrează în sol, unde se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 10 – 12 zile, iar fluturii apar în iulie și dau naștere la a doua generație de larve. Acestea se dezvoltă pe plantele de varză sau alte crucifere până în luna octombrie, când se transformă în pupe, stadiu în care iernează.

Plante atacate și mod de dăunare (Figura )

[NUME_REDACTAT] verzei este un dăunător polifag; pe lângă speciile de crucifere: varză, conopidă, ridichi, muștar etc., se întâlnește frecvent pe sfeclă, tutun, mazăre, unele plante medicinale (mătrăguna), plante omamentale (dalii, crizanteme). Larvele care apar rod la început epiderma inferioară și parenchimul frunzelor, apoi perforează limbul foliar sub formă de orificii neregulate. Pagube mai mari le produc omizile din ultimile vârste, care pătrund în căpățâna de varză sau în inflorescențele de conopidă, în care rod galerii mari. În aceste galerii se adună resturi de hrană și excrementele larvelor, pe care se localizează diferite bacterii și ciuperci saprofîte, ce accelerează procesele de degradare. La atacurile puternice, pagubele pot ajunge până la 80%.

3.12. Molia verzei – Plutella maculipennis Curt., ordinul Lepidoptera, familia Plutelidae (figura)

[NUME_REDACTAT]. Molia verzei are o largă răspândire pe glob, fiind o specie cosmopolită. În țara noastră se întâlnește în toate zonele unde se cultivă legume vărzoase.

Descriere. Fluturii au anvergura aripilor de 12 – 17 mm. Aripile sunt înguste; cele anterioare sunt de culoare brună, cu marginea posterioară mai deschisă. Aripile posterioare sunt cenușii-închis, cu franjuri din perișori lungi.

Oul este oval, de 0,25 – 0,50 mm lungime, de culoare galben-deschis.

Larva matură are 10 – 12 mm lungime; corpul este fusiform, de culoare verde-gălbuie; capul este brun-închis, cu pete roșcate în partea posterioară. Segmentele toracice și abdominale prezintă câte două rânduri transversale de sclerite, de culoare mai deschisă, prevăzute cu un punct negru.

Pupa are 7 – 8 mm lungime și se găsește într-un cocon mătăsos, de culoare verde-gălbuie.

Biologie. Iernează în stadiul de pupă într-un cocon mătăsos în straturile superficiale ale solului, sub frunzele rămase în câmp după recoltare.

În condițiile climatice normale, molia verzei are în România 2 – 3 generații pe an. În unii ani, în primăverile și verile timpurii, calde și secetoase, precum și în toamnele lungi, acest dăunător poate avea până la 4 – 5 generații pe an. În primăvară apar adulții, care au un zbor crepuscular, rapid și de scurta durată. Împerecherea are loc la câteva zile de la apriția adulților. Depunerea ouălelor are loc izolat sau în grupe mici (2 – 4), pe partea inferioară a frunzelor diferitelor plante crucifere. O femelă poate depune 80 – 120 ouă. Incubația durează 3 – 7 zile, iar larvele care apar pătrund în frunze, unde rod parenchimul, rozând mine caracteristice. După o perioadă de hrănire de 4 – 15 zile, larvele părăsesc minele și trec pe partea inferioară a frunzelor, unde trăiesc în colonii, înfâșurând mai multe frunze cu fire de mătase. Larvele sunt foarte mobile și la cea mai mică atingere prezintă mișcări bruște, se curbează și se lasă la pământ pe fire de mătase. Dezvoltarea larvară durează 3 – 4 săptămâni, când larvele năpârlesc de 3 ori.

Larvele mature se transformă îîn pupe pe partea inferioară a frunzelor sau în alte locuri, în coconi fusiformi, formați dintr-o țesătură rară. Stadiul de pupă durează 12 – 15 zile. La sfârșitul lunii iunie- începutul lunii iulie apar fluturi care dau naștere la o a doua generație, care evoluează ca și prima generație.

Plante atacate si mod de dăunare ( figura). Este un dăunător specific culturilor de crucifere, cum ar fi: varza, conopida, hreanul, gulia, muștarul etc. Cele mai mari pagube le produce la varză și conopidă. La apariție, larvele sunt miniere distrugând parenchimul frunzelor. Apoi larvele trec pe partea inferioară a frunzelor, unde rămân până la dezvoltarea completă. Frunzele atacate capătă un aspect plumburiu și se usucă.

În anii de invazie, larvele pot ataca inflorescențele, în care rod galerii. Pagubele produse de molia verzei în culturile de consum și semincere pot ajunge până la 50%.

Figura

3.13. Musca verzei – Delia brassicae Bche., ordinul Diptera, familia Anthomydae (Figura )

Răspândire. Musca verzei este răspândită în Europa, precum și în alte țări și în alte continente, în țara noastră este prezentată în toate regiunile, fiind mai frecventă în Transilvania.

[NUME_REDACTAT]. Adultul are 6 – 7 mm lungime. Se constată ca insecta prezintă dimorfism sexual.

Masculul are corpul de culoare cenușie, acoperit cu perișori deși, cu 3 dungi de culoare neagră pe pronot.

Femela este mai deschisă la culoare și are corpul acoperit cu perișori mai rari. Antenele și picioarele sunt de culoare neagră. Capul este rotunjit și turtit posterior.

Ochii la mascul sunt aproape uniți, iar la femelă sunt separați printr-o dungă roșcată. Tibiile posterioare la macul prezintă la baza lor o tufa de perișori fini, scurți.

Oul este oval, de 0,8 – 1,1 mm lungime, de culoare albă- strălucitoare. Larva matură are 7 – 8 mm lungime, este fusiformă, apodă și eucefală, de culoare albă-gălbuie. Regiunea posterioară a abdomenului este trunchiată oblic și prezintă 6 perechi de formațiuni digiforme membranoase, dintre care cele două mediane sunt mai bine dezvoltate și bifurcate.

Pupa are 6 mm lungime, în formă de butoiaș, de culoare castanie.

Biologie. Iernează în stadiul de pupă în sol, mai rar în resturile de plante rămase în câmp.

Prezintă 3 generații pe an în sudul țării și două în zonele nordice și de deal. Adulții apar la sfârșitul lunii aprilie sau în prima jumătate a lunii mai, când temperatura solului ajunge la 10 – 12°C. Adulții au un zbor greoi în zilele călduroase și însorite. În zilele răcoroase adulții stau ascunși sub plante sau sub bulgării de pământ.

Depunerea ouălelor începe la 8 – 15 zile de la apariția adulților. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe de 2 – 3 la baza plantelor sau în crăpăturile solului, în apropierea rădăcinilor plantelor de crucifere.

O femelă depune 30 – 120 de ouă, uneori până la 300. Pe o plantă pot fi depuse un număr mare de ouă de mai multe femele. Incubația durează 15 – 34 zile, în funcție de temperatură. Larvele mature se transformă în pupă în sol.

Adulții apar în a doua jumătate a lunii iunie. După împerechere, femelele depun ouăle pe varza de toamnă sau pe semincerii de varză, conopidă etc.

Larvele generației a doua ajung la completa dezvoltare în luna august și se retrag în sol, unde se transformă în pupe și intră în diapauză hiemală. În zonele sudice se semnalează și a treia generație, care se dezvoltă în lunile septembrie- octombrie.

Plante atacate și mod de dăunare ( figura ). Larvele atacă cruciferele spontane și cultivate: varza, conopida, ridichi, rapiță, muștar etc. Larvele rod galerii în rădăcină și în zona coletului. Atacul începe uneori chiar in faza de răsad sau după plantare. Atacul devine evident după 25 – 30 zile de la infestare. Frunzele au o culoare de verde închis lăsate la nivelul solului. Plantele nu se mai dezvoltă și în cele din urmă se usucă. În galeriile din rădăcină se instalează diferite bacterii și ciuperci saprofite, care determină putrezirea acestora.

Pagubele cele mai mari se înregistrează în primăvară la culturile de varză extratimpurie și timpurie. S-a constatat că frecvența și intensitatea atacului sunt determinate de unii factori, cum ar fi: tipul și structura solului, rezistența soiurilor cultivate, modul de irigare etc. Astfel pentru depunerea ouălelor, femela preferă soluri bine structurate, afânate și bogate în substanțe organice.

Soiurile care imediat după plantarea răsadurilor au o creștere rapidă, iar țesuturile din zona coletului se lignifică, sunt rezistente la atacul acestui dăunător. Irigarea culturilor pe rigole reprezintă un factor limitativ pentru depunerea ouălelor.

Pragul economic de dăunare este de 2-3 pupe/m2.

CAPITOLUL IV. Prognoza, avertizarea și combaterea dăunătorilor la varză

4.1. Prognoza apariției în masă a dăunătorilor

Prognoza apariției în masă a dăunătorilor se redă prin hărți în care se înscrie densitatea numerică a populației și poate fi:

Prognoză de lungă durată – prevede cu mult timp înainte (câteva luni sau chiar ani) apariția în masă a speciilor de dăunători, în condiții ecologice cunoscute;

Prognoză de scurtă durată – este o estimare reală care se elaborează pe baza prognozei de lungă durată și prevede apariția populațiilor cu câteva zile înainte.

La elaborarea prognozelor este necesară cunoașterea densității numerice a populațiilor dăunătorilor. În funcție de scara de estimare a densității numerice, teritoriului pentru care se prevede apariția în masă a unui dăunător se împarte în zone de densitate numerică sau zone de atac. În practică, pentru realizarea acestui scop, este folosită scara de estimare a densității numerice (Dn) a dăunătorului, care cuprinde 4 clase , cu următoarele semnificații:

Atacul lipsește = 0 indivizi / m2; nu există risc;

Atac slab = un număr redus/ m2; risc tolerabil (nu se planifică tratamente);

Atac mijlociu = număr mijlociu de indivizi / m2 ( se planifică tratamente);

Atac puternic = număr mare și foarte mare de indivizi / m2 ; risc mare (se planifică tratamente).

Există pentru specii de dăunători de importanță majoră anumite limite sau praguri economice de dăunare (PED) de la care volumul pagubelor produse depășește limita daunei economice și impune aplicarea de tratamente. Pentru anumite insecte aceste limite sunt stabilite.

Densitatea numerică a dăunătorilor se mai poate exprima prin scări de estimare divizate în intervale de clasă diferite care sunt adoptate de unele țări, organizații internaționale sau institute de cercetări.

4.2. Întocmirea hărților de răspândire și prognoză

Fiecare specie de insectă dăunătoare își are limitele sale biologice (care corespund intervalelor de clasă) și cunoscându-se aceste limite, se pot elabora hărți de răspândire și prognoză. În zonele cu atacuri mijlocii și puternice se va avertiza executarea tratamentelor, în timp ce în zonele cu atacuri slabe, nu se aplică tratamente.

Harta de răspândire a dăunătorilor reprezintă harta unui teritoriu dat, realizată pe baza densității numerice sau a gradului de atac, deci este o hartă a arealului de dăunare.

Harta de prognoză arată densitatea numerică modificată, în raport cu condițiile climatice și de activitate a zoofagilor din timpul perioadei de vegetație. Hărțile se întocmesc obișnuit în urma sondajelor efectuate în primăvară.

Hărțile de răspândire cu arealul de dăunare reflectă prognoza probabilă, care poate fi modificată de acțiunea condițiilor de mediu, în timp ce hărțile de prognoză reflectă prognoza reală.

Factorii meteorologici (ca factorii de mediu) și zoofagii (ca factori de reglare) influențează densitatea numerică a speciilor dăunătoare.

În raport cu efectul acestor factori se pot stabili trei grupe de dăunători și anume:

Dăunători a căror prognoză se face după ciclul biologic respectiv la apariția adulților. La acești dăunători harta arealului de dăunare corespunde în general cu harta pentru prognoza reală.

Dăunători a căror prognoză se stabilește după echilibrul biologic la care data apariției dăunătorului corespunde cu anul în care efectivul populației speciei dăunătoare ajunge maxim, în comparație cu cel al zoofagilor. Densitatea numerică a dăunătorului este reglată de fauna utilă.

Dăunători ai căror prognoză se stabilește după efectul comun al factorilor de mediu. Dintre factorii ecologici, în special temperaturile ridicate și lipsa de precipitații favorizează dezvoltarea și reproducerea majorității dăunătorilor. În felul acesta se explică, că cele mai mari pagube se înregistrează în anii și în perioadele de secetă.

În ciclul său evolutiv fiecare specie are anumite etape critice, când este mai sensibilă și mai ușor de distrus. De asemenea prezintă importanță cunoașterea fenofazelor plantei cultivate și perioadele lor de sensibilitate la atacul dăunătorilor.

4.3. Prognoza înmulțirii dăunătorilor

Gradul de înmulțire reprezintă numărul de generații pe care o specie heterotermă îl poate realiza în condiții determinante ale mediului, grad ce se poate stabili prin termogramele înmulțirii.

Termograma înmulțirii este o cartogramă care exprimă grafic răspândirea și gradul de înmulțire al unei specii prin efectul temperaturii efective.

Termogramele se întocmesc plecând de la temperaturile medii lunare absolute (tn ) care, prin calcul, se reduce la echivalentul temperaturilor medii constante corespunzătoare (t’n).

Temperaturile constante din diferite localități unite între ele, dacă au valori egale, se numesc bioizoterme (t’n ).

Termogramele înmulțirii unei specii reprezintă deci o hartă în care sunt înscrise izotermele (t’n) determinate prin calcul în funcție de temperatură (tn) și de pragul biologic (t0).

Izotermele stabilite pe hartă pentru un teritoriu dat, delimitează zonele în care răspândirea ei este posibilă, indicând în același timp și numărul de generații anuale. Izotermele sunt propii fiecărei specii și pentru anumite localități.

Termogramele înmulțirii prezintă o deosebită importanță în aprecierea gradului de înmulțire al unei specii, în funcție de condițiile meteorologice locale și sunt adesea folosite ca mijloace de prognoză a înmulțirii și de avertizare a termenelor de apariție.

Elaborarea prognozelor comportă întocmirea în prealabil a hărților de răspândire și apoi analiza condițiilor pedoclimatice, ca factori de fluctuație și a celor biocenotici, ca factori de reglare.

Activitatea insectelor dăunătoare depinde de o serie de constante de dezvoltare a căror cunoaștere permite posibilitatea prevederii atacului. Dezvltarea cea mai favorabilă a insectelor are loc numai în anumite limite de temperatură, care reprezintă temperatura optimă și este caracteristică fiecărei specii.

Pentru dezvoltarea unui stadiu sau a unei generații, fiecare specie are nevoie de o anumită cantitate de temperatură efectivă exprimată prin constanta termică (K).

Prognoza apariției dăunătorilor se face și după fazele de dezvoltare ale plantelor și dezvoltarea stadiilor dăunătorilor.

Pe baza observațiilor biofenologice și a datelor climatice se poate face prognoza din timp a apariției stadiilor mai periculoase dintr-o zonă dată.

4.4. Avertizarea aplicării tratamentelor

Prin avertizare se înțelege stabilirea termenelor de apariție a unui dăunător pe un anumit teritoriu, în vederea aplicării tratamentelor de combatere. De fapt avertizarea este o prognoză de scurtă durată.

Pe baza datelor de apariție, a densității numerice a dăunătorilor și condițiile climatice, specialiștii de la stațiile de prognoză și avertizare emit buletine de avertizare către unitățile agricole asupra necesității și termenelor optime de aplicare a tratamentelor chimice, indicându-se pesticidele ce se vor folosi și concentrațiile acestora.

Avertizarea aplicării tratamentelor împotriva dăunătorilor se face după următoarele criterii: biologic, fenologic și ecologic.

Criteriul biologic, constă în stabilirea termenelor optime de combatere după anumite caracteristici biologice ale dăunătorilor, stabilindu-se curba de zbor. La principalele specii de lepidoptere și diptere dăunătoare pomilor și viței de vie , curba de zbor se stabilește în funcție de numărul adulților capturați zilnic, fíe la cuștile de avertizare, la cursele luminoase sau la capcanele cu feromoni sexuali specifici. Termenele optime de combatere se consideră în general la 2 – 3 zile de la înregistrarea curbei maxime de zbor.

Criteriul fenologic, constă în stabilirea datei avertizării după o numită fază fenologică a plantei atacate sau a numitor plante de cultură sau din flora spontană, luate ca indicator. Acest criteriu se bazează pe corelația care există între apariția stadiului biologic păgubitor și fenofaza plantei gazdă. La gărgărița florilor de măr (Anthonomus pomorum) tratamentele se fac când soiurile Jonathan, Parmen auriu și Crețesc au început să înflorească.

Criteriul ecologic, se bazează pe anumite particularități ale dăunătorului ca: durata dezvoltării stadiilor dăunătoare, sumele de temperaturi efective realizate, umiditatea relativă a aerului etc.

Metodicile folosite în avertizarea tratamentelor sunt specifice pentru fiecare specie. În practica avertizării tratamentelor se ține seama de cel puțin 2 criterii, dintre care cel biologic este obligatoriu.

Datele celor 3 criterii se înscriu într-un grafic și prin corelarea lor se emit avertizările.

Prin aplicarea tratamentelor la avertizare se reduce numărul acestora ceea ce contribuie în mare măsură la scăderea reziduurilor toxice și la menținerea echilibrului biocenotic.

CAPITOLUL V. Măsuri de prevenire și combatere

5.1. Măsuri de carantină fitosanitară

Prin carantină fitosanitară se înțelege un complex de măsuri care se aplică pentru a preîntîmpina pătrunderea în țară a unor dăunători periculoși care nu au fost încă semnalați, pentru limitarea arealului de răspândire a unor specii existente, sau pentru lichidarea unor focare izolate.

După obiectivul pe care îl urmărește, carantina fitosanitară poate fi internă și externă.

Carantina internă are ca scop împiedicarea răspândirii unor specii dăunătoare periculoase (de carantină) în interiorul țării în zonele în care nu au fost semnalate prezența lor. Pe plan intern măsurile de carantină sunt asigurate de Inspectoratele teritoriale de carantină, care organizează și execută controlul fitosanitar al culturilor pentru depistarea eventualilor dăunători de carantină, stabilesc aria de răspândire și măsurile de limitare a extinderii sau de lichidare a lor.

Carantina externă se referă la controlul tuturor produselor vegetale care se importă, se exportă sau sunt în tranzit, în vederea împiedicării pătrunderii în țară a dăunătorilor care figurează pe lista de carantină. Controlul se efectuează la vămile feroviare, maritime, în aeroporturi. Produsele care se exportă sau se importă trebuie să fie însoțite de certificate fitosanitare, în care se specifică originea produsului și dacă este lipsit de dăunători de carantină. Când se depistează dăunători de carantină se iau măsuri prin care, fie că marfa se returnează, fie că se supune unor tratamente (gazare, refrigerare, ete.), care să asigure distrugerea lor.

Pe plan internațional, problemele de carantină fitosanitară sunt reglementate prin convenții bi sau multilaterale de protecție a plantelor și de carantină fitosanitară, precum și prin condiții contractuale.

5.2 Măsuri agrofitotehnice de combatere

Principalele măsuri agrotehnice sau culturale care au un rol important în prevenirea și combaterea dăunătorilor sunt:

Alegerea terenului are un rol deosebit de important în prevenirea atacului unor dăunători, ceea ce duce la asigurarea unei capacități productive maxime.

Astfel, terenurile excesiv de umede și ușor acide, sunt preferate de viermii sârmă (Agriotes spp.) pe terenurile argiloase, grele, se dezvoltă foarte bine filoxera (Phylloxera vastatrix).

Asolamenții pe lângă rolul pe care îl are datorită succesiunii culturilor în timp și spațiu, contribuie la limitarea populațiilor de dăunători, ceea ce duce la obținerea de producții sporite din punct de vedere cantitativ și calitativ. Asolamentul permite combaterea dăunătorilor care se înmulțesc în masă într-o monocultură.

În vederea reducerii populației unor dăunători, în tehnologiile recomandate se specifică interdicția unor culturi pe același teren într-un anumit interval de timp. Lucrările solului: arătura de vară și de toamnă, grăpatul, discuitul, prășitul etc, contribuie la crearea condițiilor optime pentru dezvoltarea plantelor, ceea ce duce la diminuarea rezervei biologice a dăunătorilor care își desfășoară în întregime sau parțial ciclul biologic în sol (ouă, larve, pupe, adulți), prin acțiunea directă a pieselor active ale mașinilor agricole sau indirectă prin schimbarea vegetației și a microclimei.

De asemenea lucrările solului pe lângă rolul de prevenire și combatere a dăunătorilor, contribuie și la distrugerea buruienilor și a samulastrei, care sunt gazde intermediare pentru dăunători.

Aplicarea rațională a îngrășămintelor și a amendamentelor are un efect benefic asupra plantelor sporind rezistența acestora la atacul dăunătorilor. În unele cazuri au o acțiune directă asupra dăunătorilor

Îngrășămintele cu azot aplicate în doze exagerate au în general acțiune nefavorabilă asupra plantelor, mărind sensibilitatea acestora la atacul dăunătorilor. La un conținut ridicat de azot, insectele reacționează printr-o dezvoltare mai rapidă.

Epoca de semănat, sămânța și materialul săditor pot influența dinamica atacului dăunătorilor.

Epoca de semănat are o importanță deosebită, prin aceea că în anumite situații prin deplasarea acesteia se poate evita sau limita atacul unor dăunători. În stabilirea epocii de semănat trebuie ținut cont de momentul apariției dăunătorului, faza de dezvoltare a plantei, densitatea populației dăunătorului, formarea unor țesuturi speciale, înainte ca planta să fie atacată.

Modul de recoltare poate contribui la preîntâmpinarea atacului unor dăunători.

Crearea de soiuri și hibrizi rezistenți și introducerea lor în cultură, rezolvă în bune condiții problema protecției plantelor împotriva dăunătorilor. Rezistența plantelor la atacul dăunătorilor este o însușire complexă, care se formează în urma unui proces evolutiv îndelungat al interacțiunii plantă-gazdă-dăunător. Acest proces constă, pe de o parte, în realizarea unor mecanisme de apărare de către plantă, iar pe de altă parte, constituie o luptă continuă de adaptare a dăunătorului pentru a supraviețui. Sunt considerate rezistente soiurile de plante, speciile, hibrizii, care reunesc un complex de însușiri și caractere, care permit evitarea atacului pe de o parte, cât și refacerea plantelor după atac pe de altă parte, în condițiile în care factorii climatici sunt favorabili dezvoltării dăunătorilor.

Rezistența plantelor față de atacul unor dăunători se datorează următoarelor cauze :

Nepreferința insectei față de plantă – unele plante nu sunt preferate de dăunători, atât pentru hrana, cât și pentru depunerea ouălor, pentru adăpost, etc. Aceste caractere ale plantelor se referă la culoarea, forma și dimensiunea fructelor, perozitatea frunzelor, etc.

Antibioza reprezintă capacitatea plantei gazdă de a acționa negativ asupra dezvoltării și reproducerii dăunătorilor. Plantele care prezintă această modalitate de rezistență determină moartea larvelor tinere, o reproducere scăzută, scurtarea vieții dăunătorului și acumularea în corpul insectei a unei cantități reduse de substanțe de rezervă, care în final duc la moartea insectelor.

Toleranța reprezintă capacitatea plantelor de a se reface și de a se dezvolta chiar în cazul atacului unui dăunător, fără ca producția să fie diminuată.

Rezistența plantelor la atacul dăunătorilor poate fi de natură:

genetică când se află sub controlul factorilor genetici. Rezistența genetică este dată de genele de rezistență ale plantei gazdă, care se opun genelor de virulență ale dăunătorului;

biochimică care se datorează prezenței în planta gazdă a unor substanțe biogene active, cum ar fi: uleiuri eterice, alcaloizi, taninuri, glucozide, etc. Aceste substanțe determină modificări în procesele fiziologice și în metabolismul dăunătorului împiedicând dezvoltarea normală a acestuia.

anatomo-morfologică este dată de anumite particularități anatomice și morfologice ale plantei gazdă, care nu permit pătrunderea larvelor în plantă.

Avantajul realizat prin cultivarea de soiuri și hibrizi rezistenți, îl constituie conservarea dușmanilor naturali ai dăunătorilor principali și secundari, deoarece spre deosebire de metoda chimică, soiurile rezistente reduc populația dăunătorului fară să determine explozii numerice a unor dăunători secundari.

5.3. Măsuri mecanice de prevenire și combatere a dăunătorilor

În general, metodele mecanice au o aplicabilitate limitată, deoarece necesită un volum mare de muncă și nu asigură o combatere eficientă în timp util, comparativ cu alte metode. Din grupa măsurilor mecanice mai importante sunt:

Adunarea insectelor cu diferite aparate, sau manual, se practică pe scara foarte limitată în combaterea dăunătorilor. Pentru colectarea diferitor specii de insecte există dispozitive acționate manual sau mecanizat, cum sunt: aparatul Buhl-Mayer, Tarnavski, Boguleanu, etc.

Șanțurile capcană sunt utilizate în scopul de a proteja culturile de atacul insectelor care se deplasează pe sol. Șanțurile se execută cu ajutorul unui plug, pământul fiind răsturnat pe partea culturii ce trebuie protejată. Adâncimea șanțului variază de ia 30 – 60 cm în funcție de specie.

Pentru distrugerea acestora șanțurile se prăfuiesc cu un insecticid cu remanentă mare.

Inele cu clei utilizate în special în pomicultură pentru combaterea insectelor ce se deplasează în coroana pomilor, pentru depunerea pontei. Sunt confecționate din hârtie impermeabilă, pe care se aplică un clei special, care nu se usucă repede, nu se spală la ploi și nu se scurge în cazul temperaturilor mai ridicate. Astfel se combat insectele care nu pot zbura: femelele de cotar (Operophthera brumată), unele omizi (Aporia crataegi, Lymantria dispar, Erannis defoliaria) adulți de (Sciaphobus squalidus, Rhynchites bacchus, Operophthera brumată, etc). Acestea se așază în jurul trunchiurilor sau a ramurilor mai groase ale pomilor, obișnuit în toamnă sau primăvara devreme și se controlează de două ori pe săptămână.

Brâiele capcană se aplică în scopul capturării diferitor insecte dăunătoare (adulți sau larve) din pomicultură, care se retrag în aceste brâie pentru iemare. Sunt confecționate din carton, hârtie de împachetat, pânză de sac, împletituri din paie, etc. și se fixează în jurul trunchiului sau a ramurilor mai groase ale pomilor. Brâiele capcană sunt utilizate pentru combaterea larvelor viermelui merelor (Cydia pomonella), a unor adulți de gărgărițe (Anthonomus pomorum, Rhynchiies spp.).

Omîzitul este metoda clasică prin care se înlătură ramurile pomilor ce au cuiburi cu omizi defoliatoare (Hyphantria cunea, Euproctis chrysorrhoea, Aporia crataege), cu ajutorul foarfecilor de omizit și se distrug prin ardere.

Momeli capcană pentru atragerea și distrugerea dăunătorilor.

Acestea pot fi:

Momeli alimentare se folosesc pentru combaterea unor insecte sau rozătoare. Momelile pot fi simple (felii de sfeclă, felii de cartofi, semințe, turte de floarea soarelui, ce servesc la atragerea unor dăunători) sau toxice (pe lângă produsele alimentare preferate de dăunători se adaugă o substanță toxică -fosfură de zinc, arseniți, etc). Chabert și Blot (1992) recomandă momelile toxice formate din boabe de cereale (porumb, grâu) în germinație în amestec cu un insecticid sau raticid, care atrag și distrug diferite specii dăunătoare : coropișnița (Giyllotalpa grylhtalpa), viermii sârmă (Agriotes spp.), șoarecii și popândăii (Microtus arvaîis, Cricetus cricetus),

Momeli vizuale reprezentate de plăci galbene, portocalii, albe, violete, utilizate pentru urmărirea zborului și combaterea unor dăunători ai plantelor ornamentale, ai cireșului, a coleopterelor din culturile de rapiță.

Momeli cu feromoni specifici utilizați în activitatea de prognoză și avertizare precum și în combatere prin capturarea în masă a unor dăunători. Cele mai utilizate sunt cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrafun (Grapholiha junebrana), Atrapom (Cydia pomonella), Atrablanc (Phyllonoricter blanc ardella), Atraseg (Scoția segetum), Atrabot (Lobesia bot rana), Atrambig (Eupoecilia ambiguela) etc, utilizate pentru capturarea masculilor.

Scuturarea pomilor este o metodă prin care se adună primăvara unele insecte dăunătoare pomilor (Melolontha melolontha, Anthonomus pomorum, Rhynchites spp.). Scuturarea pomilor se face pe prelate, dimineața până la ora 7 când insectele sunt amorțite. Insectele adunate se distrug prin diferite procedee.

Însăcuitul fructelor este o metoda prin care fructele de mare valoare pot fi protejae împotriva viespilor, furnicilor, muștelor, păsărilor, etc, prin introducerea acestora pe timp limitat în pungi de hârtie, tifon, etc.

Igiena culturală este metoda de curățare, răzuite a scoarței de mușchi, licheni cu ajutorul periilor de sârmă, razurilor, precum și tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate. Resturile rezultate în urma aplicării acestei metode se distrug prin ardere.

5.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor

În această grupă sunt cuprinse diferite procedee fizice în combaterea insectelor și altor animale dăunătoare și anume:

Folosirea temperaturilor ridicate cuprinse între 50 – 55°C pot distruge gărgărițele cerealelor, molia fructelor uscate, molia cerealelor, diferite specii de acarieni, etc. sau a temperaturilor scăzute (temperaturi letale) de – 10°C care pot distuge gărgărița fasolei. Metoda are în general utilizări restrânse, deoarece realizarea temperaturilor ridicate sau scăzute necesită instalații speciale, iar costurile sunt ridicate.

Focul se folosește pentru distrugerea prin ardere a diferitelor resturi vegetale, în care se găsesc unele insecte dăunătoare.

Lumina este utilizată în capturarea insectelor cu fototropism pozitiv (diferite specii de noctuide, tortricide, carabide, etc), cu ajutorul curselor luminoase (lămpi cu acetilenă, becuri electrice). Prezintă dezavantajul că pe lângă insectele dăunătoare sunt distruse și insectele folositoare.

Pulberile deshidratante sunt utilizate pentru deshidratarea corpului insectelor din depozite (gărgărița grâului, gărgărița orezului). Produsele utilizate sunt: magnezia calcinată și silicagelul dar metoda este depășită.

Razele X și Y sunt utilizate din ce în ce mai mult în protecția plantelor. Razele X se folosesc în depistarea infestărilor ascunse la diferite specii de insecte (Sitophilus granarius, Sitophilns oryzae, Rhizopertha spp.). Razele Y se utilizează la distragerea directă a insectelor prin metoda autocidiei -sterilizarea masculilor la musca mediteraneană (Ceratitis capitala) sau musca pepenilor (Dacus cucurbitae).

5.5 Metoda chimică de combatere a dăunătorilor

Metoda chimică sau chimioterapia constă în combaterea dăunătorilor, agenților patogeni și buruienilor cu ajutorul poduselor fitofarmaceutice sau pesticide.

Avantajele utilizării metodelor chimice de combatere a dăunătorilor sunt:

în caz de invazie a unui dăunător sau lichidarea unui focar este singura metodă care asigură distrugerea dăunătorului într-un interval scurt;

posibilitatea aplicării mecanizate a tratamentelor, utilizându-se mijloace modeme cu aparatură terestră de mare capacitate, generatoare de aerosoli, elicoptere și aviația utilitară în locuri în general inaccesibile;

reducerea numărului de tratamente datorită posibilității de combinare a diferitelor pesticide (compatibile din punct de vedere chimic și biologic).

5.5.1. Clasificarea produselor fitofarmaceutice

Produsele fitofarmaceutice pot fi clasificate după mai multe criterii și anume: după acțiunea pe care o manifestă, după grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se utilizează, după grupa chimică din care fac parte, după starea lor fizică, etc.

În funcție de grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se folosesc, produsele toxice se clasifică în : insecticide folosite în combaterea insectelor; acaricide utilizate în combaterea acarienilor; nematocide pentru combaterea nematozilor; moluscocide pentru combaterea melcilor; raticide (rodenticide), pentru combaterea rozătoarelor; substanțe repelente (corvidee, iepurifuge și cervidee); substanțe atrofiante (atractanți de nutriție și sexuali); substanțe adjuvante.

Insecticidele, după modul lor de acțiune, se clasifică în:

insecticide de contact care acționează direct asupra dăunătorului;

insecticide de ingestie, care acționează asupra insectelor după ce sunt introduse în tubul digestiv, odată cu hrana;

insecticide asfixiante (gazoase sau fumigaute), care produc asfixierea insectelor prin aparatul respirator.

Unele insecticide au acțiune complexă: de ingestie, de contact și chiar asfixiantă. Aceste produse sunt cunoscute sub denumirea de pesticide mixte.

După natura chimică, pesticidele pot fi: anorganice, organo-minerale, organice de sinteză, biologice.

În funcție de valoarea DL50, pesticidele se împart în:

grupa I-a – produse foarte toxice, când DL50 este sub 50 mg/kg corp;

grupa a II-a – produse puternic toxice, când DL50 = 50 – 200 mg/kg corp:

grupa a III-a – produse moderat toxice, când DL50 = 200 – 1000 mg/kg corp;

grupa a IV-a – produse cu toxicitate redusă, când DL50 >1000 mg/kg corp.

5.5.2 Insecticide anorganice și de origine vegetală

Din această grupă fac parte:

compuși ai arseniului; arseniap și arseniți. Sunt produse foarte toxice cu DL50 = 2 mg/kg corp, folosite în prepararea momelilor toxice pentru combaterea unor insecte (coropișnițe, lăcuste) și a rozătoarelor. În prezent utilizarea lor este interzisă;

compuși ai bariului: polisulfura de bariu – pulbere de culoare cenușie -verzuie, cu miros neplăcut. Se folosește în tratamentele de iarnă (6 – 8%), în plantațiile de pomi și viță de vie, precum și în tratamentele din timpul perioadei de vegetație (în concentrație de 1%). Are eficacitate împotriva păduchilor țestoși, afidelor, puricilor meliferi, etc. precum și pentru unii agenți patogeni (fainare, rapăn). Are mai multe denumiri comerciale, între care cele mai uzitate sunt: Polybar, Polybaril, Selebar, Solbar, etc;

compuși ai sulfului: zeama sulfocalcică sau zeama californiană de 28 -30°Be (pentru 10 litri de zeamă sulfocalcică concentrată este nevoie de 2,8 kg sulf și 1,5 kg var nestins). Este un lichid de culoare roșie – sângerie, cu miros de hidrogen sulfurat. Zeama sulfocalcică are o puternică acțiune insecticidă, acaricidă și fungicidă, are o toxicitate redusă față de om și animale. În tratamentele de iarnă se folosește în concentrație de 20% iar în tratamentele din timpul perioadei de vegetație 2 – 3%.

Proprietățile insecticide ale unor specii de plante au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri. Insecticidele de origine vegetală nu prezintă toxicitate pentru om și animalele folositoare, deci nu se pune problema reziduurilor pe produsele tratate.

Deși insecticidele vegetale sunt scumpe, unii autori (Beratlief, 1989) consideră că în viitor aceste produse vor ocupa un rol important în combaterea insectelor dăunătoare.

Principiile active ale insecticidelor vegetale sunt reprezentate prin diferiți alcaloizi, ce au acțiune de contact sau de ingestie asupra insecticidelor. Principalii alcaloizi cu acțiune insecticidă sunt:

Nicotina – alcaloid prezent în plantele de tutun cultivat (Nicoiiana tabacum), dar mai ales în tutunul sălbatic (Nicoiiana rustica). Nicotina în stare gazoasă pătrunde prin cuticula insectelor, acționând prin paralizia aparatului locomotor.

Se recomandă sub formă de stropiri pentru: păduchii de frunze, puricii meiiferi, tripși, larve defoliatoare în primele stadii, molia verzei, puricii de pământ, viermele mărului, molia strugurilor, musculița albă de seră.

Anabasina extrasă din Anabasis aphylla, folosită în combaterea afidelor.

Sabadella conține un complex de alcaloizi (veratrina, sabadillina, sabadina și cevadina) ce se găsește în endospermul, embrionul și pericarpul seminței de Veratrum album. Se utilizează împotriva muștelor și a insectelor animalelor de producție.

Rotenona este o substanță conținută de unele leguminoase ca Derris elliptica, Tephrosia, Millettia, plante ce trăiesc în regiunile tropicale.

De asemenea și alte plante conțin principii toxice față de insecte: Amorpha fruticosa, Dryopieris felix-max, Quassia amara, Rhodendrom molie, Juniperus virginiana, Piper nigrum (Beratlief, 1989).

În prezent, cea mai largă folosire o au produsele pe bază de "piretrum" extrase din plantele de Pyrethrum cinerariefolium, Pyrethrum rosaeum, Pyrethrum carneum.

Substanțele active din piretru numite Piretrina 1 și Piretrina II sunt lichide vâscoase, nevolatile, insolubile în apă, care se descompun ușor sub influența aerului, luminii și umidității. Acționează asupra sistemului nervos al insectelor pe cale de ingestie și respirație, având o puternică acțiune de șoc.

Se folosesc în combaterea insectelor din serele de legume, a insectelor din depozite și din sectorul zootehnic.

5.6 Metode biologice de combatere

[NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] (O.I.L.B.) a definit combaterea biologică ca o utilizare a organismelor vii și a produșilor activității lor biologice cu scopul reglării populației de dăunători.

Lupta biologică nu este ceva nou, empiric ea a fost folosită de oameni cu secole în urmă. [NUME_REDACTAT] de sud, prin anii 900, oamenii cumpărau cuiburi de furnici din specia Oechophylla smaragdina pentru a le pune în livezile de pomi fructiferi și a preîntâmpina astfel" viermănoșirea fructelor", aproximativ în același timp într-o altă zonă geografică, Yemen, în același scop se utiliza o altă specie de furnici.

Odată cu descrierea fenomenului de parazitism de către Aldrovandi în lucrarea sa" De animalibus insectae", începe cercetarea științifică a mijloacelor și metodelor de combatere biologică, cu accent special asupra fenomenului de parazitism.

În 1734, Reaomur recomandă introducerea ouălor de neuroptere în sere pentru combaterea afidelor. Pentru prima dată o realizare practică a combaterii biologice este menționată odată cu introducerea în 1762 în insulele Mauritius a pasării insectivore "maina" Acridotes îristis pentru combaterea lăcustei roșii a trestiei de zahăr, reușindu-se ca în 1770 dăunătorul să fie sub control.

[NUME_REDACTAT] anisopliae ca mijloc de combatere microbiologică a cărăbușeilor este semnalată în Rusia de Mecinicov și Krasilscik în 1886.

[NUME_REDACTAT] introducerea parazitului Aphelinus moli din Franța în 1923 de W. Knechtel combate păduchele lânos (Eriosoma lanigerum). Combaterea păduchelui din [NUME_REDACTAT], într-o primă etapă s-a realizat cu ajutorul speciei parazite introduse în țară (Prospaltella pemiciosi), care ulterior a putut fi crescută în masă ia stațiunea Pângărați.

Lupta biologică are drept scop principal reducerea densității numerice a populațiilor dăunătoare sub limita pragului economic de dăunare. Prin schimbarea raporturilor dintre dăunători și totalitatea factorilor biologici care contribuie ia reducerea sau limitarea populației dăunătorului, la stabilirea unui nou nivel de echilibru biocenotic.

În comparație cu celelalte metode de control ale dăunătorilor, metoda biologică nu prezintă pericol pentru om sau animale, protejează fauna utilă, nu determină apariția fenomenului de rezistență, în unele cazuri este economică, iar în cazul utilizării biopreparatelor, acestea sunt în general compatibile cu multe insecticide.

Mijloacele de luptă împotriva dăunătorilor incluse în lupta biologică sunt: folosirea microorganismelor patogene; folosirea zoofagilor (prădători și paraziți); lupta autocidă; lupta hormonală; lupta genetică; lupta iiziologică,etc.

Zoofagii sunt nevertebrate și vertebrate care se hrănesc cu dăunătorii animali ai plantelor agricole, iar din rândul lor fac parte specii aparținând grapelor de nematozi, acarieni, miriapode, insecte, batracieni, reptile, păsări și mamifere.

În cadrul capitolului de ecologie s-au prezentat fenomenele de parazitism și prădătorism, zoofagii se împart așadar în paraziți și prădători.

Paraziții sunt organisme animale ce se dezvoltă pe seama altor organisme, care se numesc gazde, acestea din urmă având corpul mai mare decât al paraziților. Diferitele specii de paraziți existente, se pot dezvolta (pot parazita) pe diferite stadii de dezvoltare ale dăunătorilor: ou, larvă, pupă sau adult.

Paraziții de ouă (ovifagii), au o importanță practică deosebită deoarece prin distragerea stadiului de ou se întrerupe toată dezvoltarea dăunătorului și nu se mai produc pagube, ținând seama de faptul că oul în sine sau depunerea lui provoacă cele mai mici pagube, fără importanță economică.

Dintre ovifagi, cea mai mare importanță practică se pare că o au viespile parazite din genul Trichogramma. în prezent sunt cunoscute peste 200 de specii ale genului, dar cele mai cunoscute sunt; Trichogramma evanescens, Trichogramma maydis, Trichogramma embryophagum și Trichogramma pretiosum, pentru care se apreciază că sunt utilizate pe suprafețe considerabile în lume, peste câteva milioane de hectare. [NUME_REDACTAT] sunt cunoscute 8 specii de paraziți ai ouălor de ploșnița cerealelor (Eurygaster integiiceps), din care cele mai importante sunt Trissolcus grandis și Telonomus chloropus. [NUME_REDACTAT] bifasciatus este printre puținii paraziți ai ouălor lepidopterelor defoliatoare din păduri (Dendrolimus pini, Malacosoma neustria etc.),

Aphidius matricariae în sere, este parazitată de Myzus persicae.

Encarsia formosa este parazit pe musculița albă de seră (Trialeurodes vaporariorum).

Paraziții de larve sunt foarte numeroși ca specii și este remarcat că larva unui dăunător poate fi parazitată de mai mulți paraziți, dar în foarte puține cazuri simultan de mai mulți paraziți din specii diferite.

Larvele de Ostiinia nubilallis sunt parazitate de Microbracon brevicomis, Synophorus crassifemur (Hymenoptera) și Lydella thomsoni (Diptera).

Larvele de Pieris brassicae sunt parazitate de Apanteles glomeratus (Hymenoptera). Prospaltella perniciosi (Hymenoptera), parazit al larvelor păduchelui din [NUME_REDACTAT], poate fi înmulțit în laborator și răspândit în livezi unde distruge până la 90% din larvele dăunătorului. Aphelinus moli, parazitează între 80-100% din larvele [NUME_REDACTAT] (Eriosoma lanigerum).

Paraziții de pupe sunt în general mai puțin numeroși și cu importanță practică ceva mai redusă deoarece larvele care în general produc cele mai mari pagube, nu sunt afectate. Importanța lor este că reduc populația dăunătorilor. Pimpla instigator (Hymenoptera), parazitează diferite pupe de specii de lepidoptere din care cea mai cunoscută este Pieris brassicae, parazitată și de Pteromalus puparum. Pentru dăunătorii pădurii se remarcă Brachymeria intermedia care parazitează crisalidele speciilor: Aporia crataegi, Euproctis chiysorrhoea, Lymantria dispar etc.

Paraziții de adult sunt specii de insecte care atacă stadiul de adult. [NUME_REDACTAT] (Alophora) crassipennis parazitează adulții hibemanți sau cei din noua generație a ploșniței cerealelor (Eurygaster spp.).

După locul de instalare a paraziților gazde, aceștia pot fi ectoparaziți, când se dezvoltă la exteriorul gazdei și endoparaziți, când se dezvoltă în interiorul gazdei. Speciile ectoparazite aparțin în majoritatea cazurilor ordinului Diptera, fiind cuprinse în familiile Tachinidae și Larvivoridae și dezvoltându-se pe corpul larvelor.

Din punct de vedere sistematic, în afară de insecte, paraziți ai insectelor sunt și specii din clasa Nematoda. [NUME_REDACTAT] migrescens, cauzează o mortalitate de 60% a acarienilor, Agamermis decaudata, parazitează cărăbușul japonez (Popillia japonica), Howardia benigna parazitează puricii cruciferelor iar Trichinema oscinellae parazitează adulții muștei suedeze.

[NUME_REDACTAT] cuprinde cei mai mulți paraziți ce sunt cuprinși în ordinul Hymenoptera, fiind încadrați îndeosebi în familiile: Chalcididae, Thrichogrammatidae, Aphididae, Pteromalidae și din ordinul Diptera, familia Tachinidae.

Prădătorii sunt organisme animale care se hrănesc cu pradă vie, aceștia având în general corpul mai mare ca al victimei.

Din punct de vedere sistematic, diferitele specii de prădători aparțin la clasele: Arahnida, Miriapoda, Insecta, Amfibia, Reptile, Păsări și Mamifere.

[NUME_REDACTAT] (păianjeni), ordinul Acari, speciile din genurile: Phyioseiulus sp p., prădătoare ale diferitelor stadii ale acarianului roșu comun (Tetranichus urticae) și Typhlodromus spp., prădător ai diferitelor stadii ale acarienilor brun și roșu al pomilor.

Din clasa Miriapode cele mai importante specii prădătoare din grupul Chilopode sunt: Scolopendra spp. și Lithobius spp..

Speciile prădătoare din clasa Insecta aparțin ordinelor: Neuroptera, din care face parte Chrysopa perla, care se hrănește cu acarieni, afide și coccide; Heteroptera, din care cităm speciile Perillus bioculatus, răpitoare a diferitelor stadii de dezvoltare a gândacului din Colorado, Nabis spp., răpitoare ce se hrănește cu ouă, larve și adulți ai diferiților dăunători accesibili, în special afide; Coleoptera, reprezentat prin numeroase specii de Carabidae (Cărăbuș spp.), prădătoare de omizi defoliatoare, Coccinelidae (buburuza, Coccinella punctata) prădătoare în special de afide și coccide; Diptera, oferă specii încadrate în familia Syrphidae (Syrphus pyrasti Syrphus bifascinatus), prădătoare în special de afide, etc.

Amfibienii (broaștele), în special broasca râioasa (Rana temporara) și reptilele (șerpi, vipere) se hrănesc în mare parte cu insecte și alte specii de animale dăunătoare.

Păsările insectivore joacă un rol deosebit în distrugerea diferitelor stadii de dezvoltare ale insectelor dăunătoare. Printre speciile cele mai importante din acest punct de vedere se numără: pițigoiul, graurul, cucul, ciocănitoarea, striga, șorecarul cucuveaua etc.

Mamiferele joacă un rol important în reducerea numărului de insecte rozătoare dăunătoare agriculturii. Dintre acestea se remarcă activitatea folositoare a liliacului, ariciului, nevăstuicii, dihorului, bursucului etc..

Succinta prezentare a principalilor paraziți și prădători redă numai parțial rolul și imensul potențial pe care îl au zoofagii în menținera unui echilibru biologic în biocenoze în general și în agrocenoze în special. Este suficient să amintim că nu există specie de dăunător agricol care să nu aibă paraziți și să fie atacată de dăunători. Existența zoofagilor nu înseamnă automat reducerea sau menținerea sub control a dăunătorilor, deoarece ei sunt interconectați în cadrul lanțurilor trofice și nivelul populațiilor oscilează cu amplitudini mai mici sau mai mari în jurul unui nivel de referință.

Lupta biologică presupune două aspecte distincte atât prin modul de abordare cât și prin consecințele cu valoare practică ce rezultă. Pe de o parte este vorba de cunoașterea locului și rolului zoofagilor în cadrul biocenozelor, a stabilirii condițiilor care limitează sau favorizează activitatea și pe baza acestor cunoștințe instituirea unor măsuri sau tehnologii care să protejeze sau să favorizeze activitatea acestora, introducerea de noi paraziți și prădători provenind din alte regiuni. Pe de altă parte este vorba de producerea în unități experimentale sau în biofabrici a unor paraziți sau zoofagi, pentru care s-au elaborat metode și tehnologii de producție, lansarea în câmp în anumite culturi și pentru anumiți dăunători, în scopul de a combate un anumit dăunător.