Metode Statistice Utilizate la Masurarea Riscului de Creditare

CAPITOLUL 3. METODE STATISTICE UTILIZATE LA MĂSURAREA RISCULUI DE CREDITARE

Concepte și componente ale riscului de creditare

Componentele riscului de creditare

Riscul incapacității de plată

Riscul incapacității de plată este definit prin probabilitatea de intrare în incapacitate de plată a unei contrapartide (client, bancă, etc.), de-a lungul unui anumit orizont de timp.

Analiza riscului de creditare se realizează asupra a două componente fundamentale:

cantitatea riscului de creditare și

calitatea riscului de creditare.

Primul element reprezintă soldul creditului acordat la un moment dat unui debitor, respectiv suma de bani pe care o are de restituit debitorul la un moment dat, din valoarea totală a creditului acordat.

Calitatea riscului de creditare este reprezentată pe de-o parte, din posibilitatea ca debitorul să intre în incapacitate de plată și, pe de altă parte, de garanțiile depuse de debitor cu scopul de a reduce riscul de creditare în eventualitatea intrării acestuia în incapacitate de plată, situație în care pierderile potențiale ale băncii se reduc proporțional cu recuperările reprezentate de aceste garanții. În consecință, garanțiile bancare micșorează riscul de creditare și reflectă capacitatea de negociere a băncii cu clientul, calitatea și/sau renumele clientului, caracteristici care rezultă din activitățile desfășurate de client.

Incapacitatea de plată reprezintă un eveniment incert și, în cele mai multe cazuri, expunerea băncii în momentul apariției incapacității de plată nu este cunoscută de la început, deoarece există puține cazuri în care schemele de restituire a împrumuturilor se stabilesc contractual. În aceste condiții, pierderile cauzate de intrarea în incapacitatea de plată a unui debitor sunt dificil de prognozat în prealabil.

La ora actuală există numeroase definiții ale incapacității de plată:

neplata obligațiilor contractuale;

nerespectarea acordurilor și înțelegerilor convenite;

intrarea în procedură legală de faliment;

incapacitate de plată economică, etc.

În literatura de specialitate și în general în practica financiar-bancară internațională, un debitor este declarat în incapacitate de plată atunci când neplata obligațiilor ce rezultă din acordarea creditelor a depășit perioada minimă stabilită prin contract care, în cele mai multe cazuri, este fixată la trei luni de zile.

Nerespectarea acordurilor convenite – reprezintă o incapacitate de plată de natură “tehnică”, care poate duce la intrarea în stare de faliment a debitorului, în special în situația în care prin convenția încheiată cu creditorul se stabilește o schemă strictă de plată iar debitorul, în lipsa unor

garanții, nu poate supraviețui plăților stabilite.

Incapacitatea de plată economică apare în situația în care valoarea economică a activelor unui agent economic scade sub nivelul datoriilor contractate. Valoarea economică a unui activ reprezintă valoarea așteptată a tuturor fluxurilor de numerar discontată în prezent. Această valoare se schimbă în mod constant în funcție de condițiile pieței. Dacă valoarea de piața a activelor scade sub nivelul pasivelor atunci toate valorile fluxurilor de numerar viitoare nu pot acoperi datoriile acumulate.

Definirea incapacității de plată este importantă atunci când se estimează posibilitățile de intrare în incapacitate de plată a unui debitor, care se obțin din înregistrările istorice privind ratele de intrare în incapacitate de plată a agenților economic. Agențiile de rating consideră că un debitor poate fi considerat în incapacitate de plată atunci când plățile contractate nu se realizează în termen de trei luni din momentul stabilit contractual pentru efectuarea plăților respective.

Probabilitatea de a intra în incapacitate de plată a unui debitor poate fi măsurată direct utilizându-se serii de date statistice istorice privind apariția incapacității de plată. Aceste date pot fi stocate fie ca surse interne în bancă, sau obținute de la agențiile de rating ori autorități centrale. Pe baza acestor date statistice se poate calcula rata incapacității de plată pentru o perioadă dată de timp pe un eșantion de debitori. Această rată poate servi ca o aproximare a probabilității de intrare în incapacitate de plată. Datele privind frecvențele incapacității de plată sunt disponibile strucurat pe ramuri industriale sau clase de rating.

Evenimentele care generează intrarea în incapacitate de plată, nu determină neapărat pierderi imediate, dar cresc probabilitatea de apariție a formei finale a incapacității de plată care este falimentul.

Riscul incapacității de plată depinde de calitatea clientului care solicită creditul (debitorul), calitate care la rândul ei depinde de numeroși factori: imagine pe piață, mărimea companiei, factorii competiționali, calitatea managementului și a acționariatului, etc.

Riscul de expunere

Riscul de expunere este definit prin incertitudinea rezultată din suma riscurilor generate de activitățile de creditare.

Atunci când contractele de creditare se realizează după convenții stricte, riscul de expunere se diminuează sau poate fi nul. În această situație, amortizarea creditului se realizează după o schemă bine stabilită, situație în care soldul datoriei de recuperat este cunoscut dinainte; cu excepția cazurilor plăților anticipate. Practic, pentru asemenea linii de credit nu există risc de expunere sau, mai exact spus, el poate fi neglijat. Exemple de astfel linii de credite sunt: creditele pentru cumpărarea de bunuri cu plata în rate unde sumele împrumutate se restituie cu dobândă în tranșe egale sau titlurile de stat și obligațiunile care sunt hârtii de valoare cu dobândă fixă prin care debitorul plătește creditorului la intervale regulate sume de bani lor, în final, întreaga sumă plus dobânda.

Aceste situații nu se întâlnesc la toate activitățile de creditare. Există anumite produse care ofera beneficiarului posibilitatea ca odată deschisă linia de credit, acesta să poată retrage bani oricând dorește și în orice volum, bineînțeles în limita sumei contractate prin credit, în funcție de nevoile sale de finanțare. Exemple de astfel de produse sunt: creditul comercial care poate fi acordat atât de bancă cât și de un comerciant sau producător clienților săi, în urma stabilirii anumitor condiții de vânzare, și permite plata la un anumit termen, după ce în prealabil a avut loc transferul efectiv de bunuri; scrisoarea de credit care reprezintă un document emis de bancă în numele unui client prin care este garantată plata cecurilor emise de acesta către părțile de la care acesta a cumpărat bunurile; cambiile care reprezintă bilete la ordin utilizate pentru finanțarea tranzacțiilor de comerț exterior. Produsele enumerate anterior conferă clienților dreptul de a dispune de sumele din linia de credit în orice moment și în limitele convenite contractual. Din acest motiv, la un anumit moment, este destul de dificil de estimat gradul de expunere al creditorului față de debitor. Finanțarea proiectelor implică, de asemenea, o mare incertitudine în ceea ce privește schemele de rambursare.

În general, la nivel contabil toate elementele situate în afara bilanțului generează risc de creditare. Există însă și situații în care riscul de expunere nu apare. De exemplu, atunci când garanțiile pentru împrumut sunt date de o a treia contrapartidă care, în situația în care debitorul nu respectă schemele de rambursare trebuie să continue plățile.

Riscul de expunere poate rezulta și din tranzacțiile cu instrumente derivative, situație în care sursa incertitudinii nu o reprezintă evoluția capacității de plată a contrapartidei, ci mișcările pieței. În acest caz, valoarea portofoliului de derivative depinde în permanență de aceste mișcări, iar măsurarea riscului se realizează prin metodologii specifice, utilizându-se indicatorii de risc reprezentați prin indentitățile (2.20), (2.21), (2.22), (2.23), din capitolul 2 al lucrării.

Riscul de recuperare

În situația intrării în incapacitate de plată a unui debitor rata de recuperare a sumelor acordate nu poate fi prognozată de la bun început, ea depinzând de numeroși factori:

forma incapacității de plată;

tipul garanțiilor;

contextul în care a apărut incapacitatea de plată.

Referitor la primul factor, trebuie menționat că în practica financiar-bancară internațională, intrarea în incapacitatea de plată nu presupune că debitorul nu va mai restituii niciodată datoria contractată; asupra lui vor avea loc diferite acțiuni începând de la renegociere, până la procedurile legale de executare silită pentru recuperarea datoriilor.

Aceste proceduri diferă de la stat la stat. De exemplu, în țara noastră Parlamentul a adoptat în anul 1995 “Legea privind procedura reorganizării și lichidării persoanelor juridice”, în care se specifică că, în cazul băncilor, “procedura de faliment se aplică acelei bănci devenite insolvabilă, atunci când aceasta nu a onorat integral creanțele certe, lichide și exigibile, pe o perioadă de cel puțin 30 de zile, sau când valoarea obligațiilor băncii depășește valoarea activului său.” Falimentul este declarat de către un tribunal care se sesizează în urma unei cereri introduse de către banca debitoare, de către creditori ai acesteia, sau de către Banca Națională a României. Procedura se declanșează, de regulă, după ce BNR constată că măsurile de supraveghere specială nu au putut conduce la inevitarea insolvabilității. Organele de conducere și cenzorii băncii în faliment pot răspunde, după caz, civil sau penal, dacă au contibuit la falimentul acesteia.

Stabilirea clară, prin lege, a condițiilor și consecințelor care decurg în urma intrării în

incapacitate de plată a unui debitor (forma de lichidare, de reorganizare, managementul și controlul incapacității de plată, drepturile creditorilor, etc.) este esențială în activitatea de măsurare a riscului de creditare și în evaluarea debitorilor de către agențiile de rating.

Cu toate că există diferențe, uneori semnificative, între state privind aplicarea procedurilor legale de recuperare a datoriilor, în practică pot fi întâlnite două situații extreme:

Situația ce mai favorabilă – recuperarea datoriilor se realizează integral dar cu întârziere până la terminarea procedurilor legale;

Situația ce mai defavorabilă – nu există nici o recuperare deoarece debitorul a fost vândut sau lichidat și nu mai există fonduri disponibile pentru plata datorilor.

În ceea ce privește tipul garanțiilor, acesta poate genera la rândul lui alte două categorii de riscuri: riscul colateral și riscul garanțiilor unei terțe părți.

Riscul colateral este rezultatul utilizării unor garanții colaterale care pot minimiza riscul de creditare, în situația în care acestea sunt ușor accesibile și pot fi vândute la valori semnificative. Acestea reprezintă o cale de a elimina riscul de creditare. Există mai multe tipuri de garanții: numerar, active financiare, alte tipuri de active (clădiri, echipamente, etc.). Valoarea garanțiilor depinde de natura și condițiile pieței. De obicei, activele fixe (tangibile) au o valoare redusă de vânzare, în timp ce, valorile sub formă de numerar sunt foarte sigure și ușor accesibile. În situația în care se utilizează garanții colaterale, riscul devine dublu. În primul rând există incertitudine privind: abilitatea de a avea acces la aceste garanții, de a dispune de ele sau costurile pe care le implică vânzarea acestora, etc. În al doilea rând, există incertitudine în ceea ce privește valoarea lor, care depinde de piața secundară și de natura garanției colaterale, care poate fi ușor sau greu de vândut. În situația numerarului riscul colateral are valoare zero.

În consecință, utilizarea garanțiilor colaterale pentru reducerea riscului de creditare transformă riscul de creditare în risc de recuperare plus risc al valorii activelor utilizate drept garanție.

Riscul garanțiilor unei terțe părți presupune asumarea garanțiilor pentru obținerea creditării de o a treia parte. De exemplu, în cazul unei companii cu mai multe filiale, compania mamă poate prelua angajamentele de plată ale unei filiale în situația în care aceasta din urmă intră în incapacitate de plată.

Când garanția este asumată de o terță parte, riscul de creditare al debitorului este transferat celui care-și asumă garanția. Acest lucru nu reprezintă un simplu transfer al riscului, mai ales în situația în care atât debitorul cât și terța parte intră în incapacitate de plată. Garanțiile din partea unei terțe părți transformă riscul unui debitor în risc de incapacitate de plată atât al debitorului cât și celui care garantează pentru acesta.

Principalele sisteme de rating utilizate în analiza riscului de creditare

Suma totală a riscurilor de creditare trebuie să fie însoțită de informații privind calitatea acestor riscuri. Astfel, se obține o imagine completă asupra riscurilor pe care le generează activitatea de creditare. Calitatea riscului trebuie să acopere atât probabilitățile de intrare în incapacitate de plată cât și gradul de recuperare a sumelor în această situație.

Prin calitatea riscului se înțelege acea “secvență a pierderilor” care depinde fie de probabilitatea intrării în incapacitate de plată, fie de rata de recuperare în eventualitatea intrării în incapacitate de plată a unui debitor. În mod uzual, aspectele prvind calitatea riscului sunt analizate cu ajutorul sistemelor de rating asociate debitorilor.

Majoritatea instituțiilor bancare dispun de propriul sistem de evaluare și clasificare a clienților, care asociază fiecărui debitor un anumit rating (scor) în conformitate cu capacitatea acestora de a avea acces la un credit. În general, ratingurile utilizate în sistemul bancar sunt acordate și pentru facilitățile pe care le oferă debitorul în schimbul obținerii creditului, sub forma garanțiilor bancare. Pe baza unor astfel de garanții clientul poate obține credite în regim preferențial, colateral, sau poate negocia anumite clauze sau convenții contractuale. Această abordare permite băncilor să realizeze o separare a incapacității de plată de rata de recuperare a datoriilor, rată care depinde de fiecare facilitate oferită de client.

Pe lângă propriul sistem de evaluare, băncile mai au la dispoziție și sistemele de evaluare care aparțin agențiilor de rating. În marea majoritate a cazurilor, agențiile de rating măsoară calitatea riscului pentru datoria contractată și nu situația financiară a debitorului. Motivul este acela că debitorii pot avea datorii cu grade diferite de risc iar investitorii sunt mai interesați de riscul datoriilor contractate de un debior și mai puțin de situația financiară a acestuia.

Ratingurile reprezintă scoruri (ranguri) care cuantifică riscul datorat pierderilor în eventualitatea intrării în incapacitate de plată a unui debitor și gradul de recuperare a acestor pierderi.

Majoritatea sistemelor de rating conțin între șase și zece ranguri diferite care sunt suficiente pentru a realiza o clasificare în funcție de clasele de risc.

În prezent, piața mondială este dominată de trei mari agenții de rating:

Standard & Poor’s Ratings Group;

Moody’s Investors Sevice;

Fitch-IBCA.

Aceste agenții evaluează pe baza ratingurilor (scorurilor), riscul de creditare asociat datoriilor sub forma titlurilor / obligațiunilor emise de debitori și care sunt tranzacționate pe piața internațională.

Sistemul Agenției Standard & Poor’s

Agenția Standard & Poor’s grupează debitorii pe clase de risc care reflectă capacitatea și voința acestora de a-și îndeplini obligațiile financiare contractate. Pe baza unor indicatori de performanță se acordă fiecărui debitor un scor cuprins între 1 (cel mai bun risc) și 5 (cel mai slab risc), scor care este transformat ulterior în clase de risc. Standard & Poors utilizează șapte clase de risc pe termen scurt și zece clase de risc pe termen lung. Tabelul 6 prezintă relația dintre clasele de risc pe termen lung și cele pe termen scurt.

Semnificația claselor de risc pe termen lung este următoarea:

Clasa AAA – capacitate deosebit de mare de respectare a angajamentelor financiare;

Clasa AA – capacitate foarte mare de îndeplinire a obligațiilor financiare;

Clasa A – capacitate mare de îndeplinire a obligațiilor financiare;

Clasa BBB – capacitate de îndeplinire a obligațiilor financiare este bună, dar există un anumit grad de sensibilitate la condiții economice nefavorabile;

Clasa BB – vulnerabilitate mică pe termen scurt dar un gard de sensibilitate la condiții economice mai mare comparativ cu clasa BBB;

Clasa B – în prezent există capacitatea de onorare a angajamentelor financiare, dar viitorul este incert;

Clasa CCC – vulnerabilitate ridicată și depinde de condițiile economice, de afaceri și financiare favorabile pentru ca debitorul să-și respecte angajamentele;

Clasa CC – debitorul este foarte vulnerabil în prezent;

Clasa C – au fost anunțate dificultăți în plata datoriilor dar nu au fost încetate plățile;

Clasa D – intrarea în incapacitate de plată.

Tabelul 6. Clasele de risc Standard & Poor’s

Sursa: Standard & Poor’s Ratings Handbook, 1996

Clasele de risc pot primi semnul plus sau minus, care indică poziția în cadrul clasei, superioară, respectiv inferioară. Investițiile care se realizează pentru acele datorii ale debitorilor care au ratinguri cuprinse între AAA și BBB au caracter investițional, în timp ce celelalte clase au caracter speculativ. Această diferențiere se reflectă în randamentele titlurilor emise și în nivelul ratelor dobânzilor la care pot fi contractate creditele de către debitorii respectivi.

Sistemul Agenției Moody’s

Agenția Moody’s utilizează un sistem simplu de evaluare și clasificare plus un sistem mai detaliat. Sistemul simplificat include 9 clase de rating, în timp ce sistemul detaliat utilizează 19 clase de ratinguri.

Sistemul simplificat al Agenției Moody’s estimează următoarele categorii de riscuri asociate datoriilor:

Clasa Aaa – datorie “ fără riscuri” carcterizată prin dobânzi stabile și recuperare sigură a capitalului;

Clasa Aa – datorie de calitate ridicată, în care fluctuația dobânzilor este mai ridicată decât la clasa Aaa;

Clasa A – datorie de calitate medie/ridicată iar anumite evenimente din prezent sugerează

posibile dicultăți pe termen lung;

Clasa Baa – datorie de calitate medie, care are elemente speculative. Securitatea capitalului și a dobănzii este adecvată în prezent, dar există posibilitatea apariției de dificultăți, atât pe termen scurt cât și pe termen lung;

Clasa Ba – datorie cu caracter speculativ, a cărei evoluție viitoare nu este sigură. Recuperarea investiției și a dobânzilor este nesigură, atât în condițiile unor evoluții pozitive cât și în condițiile unor evoluții negative a debitorilor;

Clasa B – datorii pentru care există o mare nesiguranță privind respectarea clauzelor contractuale pe termen lung;

Clasa Caa – datorii cu risc ridicat în care emitenții fie au încetat plățile fie nu prezintă încredere cu privire la posibilitatea de a restituii datoria contractată;

Clasa Ca – datorii cu grad speculativ ridicat în care emitenții sunt fie în încetare de plăți, fie au alte probleme majore;

Clasa C – datorie cu cel mai înalt risc în care emitenții nu îndeplinesc nici un standard investițional.

Clasele de risc de la Aaa până la Baa au caracter investițional iar clasele de la Ba la C sunt speculative. Fiecare clasa este divizată prin adaugarea numerelor 1,2 și 3, obținându-se sistemul detaliat de rating. Evaluările pe termen scurt utilizate de Agenția Moody’s utilizează următoarele clase de risc:

Prime 1 – debitor cu capacitate de plată foarte mare;

Prime 2 – debitor cu capacitate de plată puternică;

Prime 3 – debitor cu capacitate de plată acceptabilă;

Not prime – debitor cu capacitate redusă de plată.

Figura 7 prezintă relația dintre clasele de risc pe termen scurt și cele pe termen lung pentru Agenția Moody’s.

Figura 7. Clasele de risc Moody’s

Sursa: Moody’s Investors Sevice, 1992

Sistemul Agenției Fitch-IBCA

Agenția Fitch-IBCA a fost înființată în anul 1997, prin fuziunea agenție britanice IBCA cu agenția americană Fitch Investor Service.

Clasele de risc utilizate de această agenție au următoarea semnificație:

Clasa AAA – datorie caracterizată prin cel mai mic risc, modificările defavorabile în mediul economic, politic și de afaceri având efecte neglijabile asupra capacității de plată a debitorului;

Clasa AA – datorie pentru care riscul este foarte mic dar, schimbările defavorabile ale situației economice sau de afaceri pot conduce la creșterea acestuia;

Clasa A – datorie cu risc mic, capacitatea de plată este puternică, dar riscul poate crește datorită schimbărilor bruște ale mediului de afaceri;

Clasa BBB – datorie pentru care riscul investiției este mic în prezent, dar probabilitatea unor schimbări nefavorabile la nivelul riscului este mai ridicată comparativ cu clasele precedente;

Clasa BB – datorie pentru care există posibilitatea creșterii riscului investițional, capacitatea de rambursare a datoriei este vulnerabilă la modificările nefavorabile ale condițiilor de afaceri, economice sau financiare;

Clasa B – datorie caracterizată prin risc investițional în care rabursarea nu mai este asigurată în condițiile unor schimbări de mediu nefavorabile;

Clasa CCC – datorie pentru care în prezent există posibilitatea intrării în incapacitate de plată iar rambursarea depinde de existența unor condiții economice și financiare favorabile;

Clasa CC – datorie cu un puternic caracter speculativ și un risc ridicat al încetării de plăți;

Clasa C – datorie ai căror emitenți au încetat deja plățile – intrare în incapacitate de plată.

Clasele de la AAA la BBB sunt investiționale iar restul sunt speculative.

Pe termen scurt clasificarea cuprinde următoarele cinci categorii:

Clasa A1 – datorie cu cea mai bună capacitate de rambursare, iar dacă situația este favorabilă se adaugă semnul + ;

Clasa A2 – datorie cu capacitate de plată satisfăcătoare, dar sensibilă la modificările adverse ale condițiilor de afaceri economice și/sau financiare;

Clasa A3 – datorie cu capacitate de plată bună, dar mai vulnerabilă comparativ cu clasa A2;

Clasa B – datorie a căror onorare depinde de modificările favorabile / nefavorabile ale mediului economic, politic și financiar;

Clasa C – datorie pentru care există un risc mare de neplată sau au fost încetate plățile.

Figura 8 prezintă corelația dintre clasele de risc pe termen scurt și cele pe termen lung pentru Agenția Fitch-IBCA.

În Anexa 4 sunt prezentate în paralel clasele de risc utilizate de principalele agenții de rating: Moody’s, Standard & Poor’s, Fitch-IBCA.

Figura 8. Corelația dintre clasele de risc pe termen scurt și cele pe termen lung

pentru Agenția Fitch-IBCA

Termen lung Termen lung

AAA

AA+

AA A1+

AA-

A+

A A1

A- A2

BBB+

BBB A3

BBB-

BB+

BB B

BB-

B+

B

B-

CCC+

CCC C

CCC-

CC

C

În general, metodologia aplicată de aceste agenții cât și performanțele și indicatorii după care se stabilesc criteriile pentru încadrarea într-o anumită clasă de risc a unui debitor nu sunt publicate decât la nivel formal iar evaluările au un grad ridicat de subiectivism deoarece depind exclusiv de aprecierile specialiștilor în analize de risc de care dispune agenția.

Sistemul de rating aplicat debitorilor individuali este diferit de la o agenție la alta, unele preferă un sistem detaliat cu reguli clare de aplicare a criteriilor de analiză iar altele sunt concentrate mai mult pe judecăți în a aprecia calitatea riscului.

Pentru a fi relevant, sistemul de rating presupune realizarea anumitor eforturi din partea agenților economici supuși evaluării. Pentru firmele de mari dimensiuni criteriul analizei de risc presupune: profitabilitate, creșterea cifrei de afaceri, imaginea industriei în care activează, avantaj competitiv, un management și o calitate a acționariatului în conformitatea cu standardele impuse.

Clasificarea pe baza ratingurilor poate fi aplicată la fel de bine și în industria financiar-bancară însă, sistemul diferă semnificativ de cel al marilor companii deoarece, această activitate este controlată și reglementată prin politicile aplicate de băncile centrale, politici care diferă de la o țară la alta, dar care reprezintă un factor important pentru activitatea acestor instituții, în special pentru cele care operează la nivel internațional.

Sistemul de rating servește ca instrument pentru politica de creditare a băncilor.Pentru obținerea unui credit sau pentru a delega o autoritate ca ofițer de credit pot fi cerute anumite ratinguri minime din partea solicitanților. De asemenea, pe baza ratingurilor investitorii poat iniția intrarea sau evitarea unei tranzacții cu titluri de valoare sau obligațiuni.

Analiza de bonitate a agenților economici

Introducere

Indiferent de natura acestor activităților desfășurate de agenții economic, sau de forma pe care o îmbracă creditarea, finanțarea agenților economici de către o instituție bancară presupune realizarea în prealabil de analize privind activitățile desfășurate,.

Din perspectiva activității de creditare, contrapartidele unei instituții bancare reprezintă persoane fizice și/sau juridice care solicită finanțare. În funcție de natura contrapartidelor și nevoile de finanțare solicitate, se poate realiza următoarea clasificare a activităților de creditare desfășurate de o bancă:

Finanțare sub formă de credite acordate persoanelor fizice – presupune creditarea directă pentru achiziționarea de bunuri și servicii, creditarea prin sistemul de carduri, etc.;

Finanțarea sub formă de credite acordate persoanelor juridice (societăți comerciale, regii autonome, etc.) – pentru achiziționarea de utilaje, materii prime, materiale, a activităților de export/import, pentru dezvoltarea unor proiecte, etc.;

Finanțarea sub formă de plasamente de depozite pe piața interbancară la alte bănci – cu scopul de a reduce deficitele de lichiditate temporară ale acestora;

Finanțarea sub forma achiziționării de titluri emise de instituțiile centrale sau locale ale statului – care au scopul de a reduce deficitelor bugetare la nivel local și/sau central sau pentru a dezvolta proiecte de anvergură pe termen lung;

Finanțarea sub forma achiziționării de obligațiuni emise de corporațiile multinaționale – care au drept scop dezvoltarea unor proiecte de mare anvergură.

Analiza riscului de creditare se realizează separat în funcție de natura fiecărui debitor care solicită finanțare și scopul finanțării.

În general, în funcție de natura celui care solicită finanțare, orice instituție bancară își stabilește anumite ratinguri interne de clasificare, încadrând fiecare solicitant într-o anumită clasă în funcție de numărul de puncte pe care îl obține acesta în urma analizei riscului de creditare. Procedurile de alocarea a punctelor și încadrarea în clasele de rating diferă de la o bancă la alta și în general sunt informații inaccesibile, fiind încadrate în categoria secretului bancar. Însă, în majoritatea cazurilor raționamentele care stau la baza construirii unor astfel de sisteme de rating sunt asemănătoare:

În funcție de natura solicitantului de finanțare se stabilesc criteriile pe care acesta trebuie să le îndeplinească pentru a obține finanțare;

Se realizează o ierarhizare a acestor criterii în funcție de importanța pe care o acordă creditorul;

Pe baza criterilor prestabilite, și în funcție de importanța acestora se alocă un număr de puncte;

Numărul total de puncte acordat solicitantului de credite îl încadrează pe acesta într-o anumită clasă de rating;

În funcție clasa de rating se aprobă/respinge cererea de creditare, și se stabilește suma maximă/minimă care va fi acordată solicitanului.

Pe lângă sistemul propriu de rating, băncile au la dispoziție analizele de rating efectuate de agențiile de specialitate, care clasifică în special natura datoriilor contractate de debitorii de mari dimensiuni (țări, corporații multinaționale) sub forma emisiunilor de titluri sau obligațiuni tranzacționate pe piața financiară internațională. Acest aspect al activității de creditare este tratat pe larg în sub-capitolul 3.3 al lucrării.

Analiza riscului de bonitate pe categorii de agenți economici

Analiza riscului de bonitate pentru persoane fizice

Analiza riscului de bonitate pentru persoanele fizice se realizează după metodologii care în general nu implică utilizarea de tehnici și pocedee statistice.

Riscul de creditare pentru persoanele fizice se măsoară prin scoruri acordate acestora în funcție de criterii clare și bine definite. Modul de alocare a punctelor se realizează în funcție de importanța acordată fiecărui criteriu. Criteriile de alocare a scoringurilor pot fi clasificate astfel:

Criterii de natură calitativă:

Vârsta;

Vechimea totală în muncă;

Starea civilă;

Ocupația;

Studii;

Locuința, etc.

Criterii de natură cantitativă:

Venitul obținut din activitatea principală;

Venituri obținute din alte activități;

Venituri ale soțului/soției (dacă este cazul);

Numărul de persoane aflate în întreținere;

Obligațiile de plată lunare, etc.

Pentru fiecare solicitant se compară datele preluate din cererea de finanțare cu criteriile respective și se acordă punctajul corespunzător fiecărui criteriu. Determinarea rezultatului final se face prin însumarea punctelor acordate criteriilor respective.

Analiza riscului de bonitate pentru societățile comerciale

Ca și în cazul creditării persoanelor fizice, analiza riscului de bonitate la nivelul unei firmei presupune utilizarea unor metodologii cu ajutorul cărora firma este încadrată într-o anumită clasă de risc în funcție de scorul total obținut din însumarea scorurilor acordate fiecărui criteriu prestabilit.

La rândul lor, criteriile în funcție de care se acordă scorurile respective sunt de natură calitativă și cantitativă.

Criteriile de natură calitativă se referă la:

Activitățile comerciale desfășurate la nivelul firmei:

segmentele de piață pe care acționează firma și oportunitățile de dezvoltare în viitor;

calitatea și fidelitatea clienților;

fluxurile de numerar obținute în urma activităților comerciale desfășurate, etc.

Calitatea actului managerial al firmei:

capacitatea managerială demonstrată în timp;

experiența managementului;

nivelul de implicare și dedicare;

nivelu cunoștințelor;

claritatea și clarviziunea.

Acționariatul firmei:

nivelul de concentrare sau dispersie al acțiunilor și implicațiile la nivel decizional;

natura acționaritului (majoritar de stat, particular, al salariaților, etc.)

Criteriile de natură cantitativă, se referă la activitatea desfășurată de societate, aceasta fiind reflectată în elementele de natură financiară cuprinse în bilanțul contabil sau contul de profit și pierderi ceea ce oferă posibilitatea cuantificării performanțelor, a situațiilor financiare și realizarea de analize statistice riguroase pentru situația financiar-patrimonială a firmei.

Analiza statistică a situației financiar-patrimoniale a firmei este utilizată în activitatea de creditare pentru a putea caracteriza starea societății la un moment dat, a prognoza și previziona evoluția și traiectoria viitoare a acesteia și a putea evalua capacitatea și gradul de recuperare a sumelor acordate sub formă de credite, în situația în care societatea intră în incapacitate de plată, prin evaluarea calității garanțiilor pe care le depune aceasta, și identificarea nevoilor reale de finanțare pentru care este solicitat creditul respectiv.

În momentul solicitării de credite, un agent economic se poate găsi în una din următoarele situații:

Societatea se află în declin și are nevoie de lichidități imediate pentru a încerca o revenire;

Societatea are o stare stabilă dar are nevoie de credite din diverse motive cum ar fi de exemplu lipsa unor lichidități imediate datorate unor creanțe;

Societatea se află în plină expansiune și are nevoie de lichidități pentru a pune în aplicare planurile legate de dezvoltarea în viitor.

Gradul de detaliere a analizei statistice a firmei diferă de la o instituție bancară la alta în funcție de activitatea principală desfășurată de bancă (comercială sau de investiții) și de la un agent economic la altul în funcție de profilul activității agentului, mărimea, importanța și garanțiile pe care le oferă.

Indiferent de natura activității desfășurate de solicitantul de credit, analiza statistică a situației financiar-contabile se realizează pe patru direcții principale:

Evaluarea patrimoniului societății în urma căreia se obțin informații privind valoarea economică a societății și valoarea cotată pe piața bursieră, analiza diagnostic asupra activității desfășurate de societate, eficiența cu care sunt utilizate activele;

Analiza surselor de finanțare a patrimoniului care oferă informații privind capacitatea societății de a-și acoperii datoriile pe termen mediu și lung și nivelul de îndatorare a societății;

Analiza lichidității generale a societății;

Profitabilitatea societății care stabilește cât de atractivă este societatea pe piața bursieră și care este capacitatea acesteia de a atrage investitori.

Activitatea de evaluare a societății se realizează asupra activelor fixe, circulante și elementelor intangibile ale societății (respectiv imobilizările necorporale cum sunt: cheltuielile de cercetare, concesiuni, brevete, etc.).

Valoarea economică a unei societăți se stabilește cu o anumită aproximație și este limitată în timp, fiind o mărime pur teoretică și convențională deoarece, pe de-o parte, este rezultanta unor aprecieri subiective datorate gradului de independență a evaluatorilor în raport cu părțile interesate și, pe de altă parte, ea rezultă din cobinarea diferitelor metode de evaluare în urma cărora rezultă valori diferite ale patrimoniului.

Odată stabilită valoare economică a patrimoniului unei societăți, în urma tranzacționării acesteia la bursă, această valoare este transformată în preț, care este rezultatul confruntării directe între cererea și oferta de acțiuni. Prețul este în cele mai multe cazuri diferit de valoarea economică a societății și reflectă de fapt “valoarea reală” a acesteia. În consecință, valoarea economică a unei societăți reprezintă punctul de plecare în efectuarea negocierilor pe piața bursieră, în timp ce, valoarea reală, reflectată prin prețul acțiunilor, rezultă în urma tranzacțiilor la bursă. Aceste tranzacții sunt influențate de factori care sunt dificil de cuantificat și anticipat la început: interesul investitorilor pentru societatea respectivă, volumul capitalurilor tranzacționate pe piață, psihologia actorilor ce acționează pe piață, etc..

În literatura de specialitate, există numeroase metode de evaluare a patrimoniului a unei societăți, însă, din punct de vedere al unei societăți bancare, cea mai la îndemână este metoda bazată pe valoarea patrimonială a societății. În acest caz, evaluarea se realizează pe baza datelor cuprinse în bilanțul contabil și a reevaluărilor făcute de specialiști. Indicatorii necesari pentru evaluarea unei societăți sunt:

Activul net evidențiat (patrimoniul net contabil) – reflectă valoarea contabilă a patrimoniului:

(3.1)

unde: – activul net evidențiat;

– active imobilizate;

– active circulante;

– datorii totale.

Activul net actualizat (valoare intrinsecă) – reprezintă patrimoniul net la valorile actualizate:

(3.2)

unde: – activul net actualizat;

-active imobilizate actualizate;

– datorii totale actualizate.

Activul net corectat – reprezintă corecțiile care apar în bilanțul economic față de bilanțul contabil:

(3.3)

unde: – activul net corectat;

– activul net actualizat;

-factorul de corecție.

Valoarea substanțială a patrimoniului – reprezintă valoarea activului brut (bunuri+creanțe) reevaluat

Valoarea substanțială brută:

(3.4)

unde: – valoarea brută substanțială;

– valoarea bunurilor materiale și activelor date în locație;

– suprafețe sau terenuri arendate;

– bunuri uzate și producția neterminată sau sistată.

Valoarea substanțială netă:

(3.5)

unde: – valoarea sustanțială netă;

– volumul total al datoriilor (pe termen scurt, mediu și lung);

Analiza elementelor patrimoniale, se realizează pe baza ratelor de structură calculate ca raport între un post al activului/pasivului (sau o grupă de posturi) și totalul activului/pasivului cuprinse în bilanțul contabil.

Analiza elementelor patrimoniale oferă informații privind activitatea desfășurată de societate, mai exact care este starea societății prin prisma activității desfășurate de aceasta, și posibilitatea de a stabili un diagnostic economic prin identificarea punctelor forte și slabe înregistrate în activitatea desfășurată. Pe baza acestor informații creditorul descoperă starea reală în care se găsește solicitantul finanțării: declin, stabilă, sau creștere.

Analiza satistică a elementelor patrimoniale se realizează pe două direcții:

Analiza statică a elementelor patrimoniale (separat activ/pasiv) care se realizează cu ajutorul ratelor de structură;

Analiza dinamică a elementelor patrimoiale care se realizează cu ajutorul indicilor de dinamică.

În analiza statică a elementelor de activ principalii indicatori de analiză sunt:

Rata activelor imobilizate, care măsoară gradul în care este investit capitalul în societatea respectivă:

sau (valoare medie) (3.6)

Rata activelor circulante:

(3.7)

Rata stocurilor:

(3.8)

unde: AT – active totale;

AC – active circulante;

S – stocul mediu de materii prime, materiale, obiecte de inventar, etc.

Aprecierea evoluției în dinamică a stocurilor se realizează pe baza indicelui de dinamică a stocurilor Is și se admite ca relație minimă de echilibru structural inegalitatea:

Creșterea stocurilor demonstrează o creștere a volumului de activitate. Încetinirea rotației stocurilor reflectă reducerea capacității de transformare în lichidități, cu consecințe asupra solvabilității întreprinderii.

Rata creanțelor comerciale:

(3.9)

unde: Scc – soldul mediu al creanțelor comerciale;

AT – active totale (valoare medie).

Indicatorul este legat direct de relațiile care se formează între întreprindere în calitate de furnizor și clienții debitori ai acesteia.

Studiul în dinamică a ratei creanțelor se realizează pe baza indicelui de dinamică a creanțelor care reflectă capacitatea societății de a încasa creanțele datorate de clienții debitori ai acesteia pe o periodă de timp:

(3.10)

Analiza statică a elementelor de pasiv se realizează pe baza indicatorilor de structură ai pasivului și are ca rezultat identificarea surselor de finanțare a societății. Pe baza elementelor din bilanțul contabil se pot reprezenta sintetic sursele financiare utilizate pentru acoperirea mijloacelor patrimoniale, respectiv capitalurile aflate la dispoziția trezoreriei.

Figura 9. Structura simplificată a capitalurilor unei firme

Capitalul total aflat la dispoziția societății

Capital permanent Credite de trezorerie

Capitaluri proprii și asimilate Capital împrumutat pe termen Credite, datorii și obligații pe

pe termen scurt mediu și lung termen lung

Indicatorii de structură a elementelor de pasiv reflectă independența financiară a întreprinderii:

Rata stabilității financiare:

(3.11)

unde: – capitalul permanent, reprezintă capitalul de care întreprinderea dispune în mod stabil (pe o perioadă de cel puțin un an);

Rata autonomiei financiare globale:

(3.12)

unde: – capitalul propriu.

Literatura de specialitate recomandă ca satisfăcătoare pentru echilibru financiar al unei întreprinderi o valoare ;

Rata autonomiei financiare la termen se calculează după doi indicatori:

(3.13)

Se apreciază că o valoare reflectă o autonomie financiară ridicată, deoarece capitalul propriu reprezintă cel puțin jumătate din capitalul permanent;

(3.14)

Se apreciază că o valoare reflectă un grad ridicat de independență deoarece capitalul propriu este mai mare sau egal cu totalul datoriilor pe termen mediu și lung.

Rata de îndatorare globală:

(3.15)

Cu cât acest indicator este mai apropiat de zero, cu atât crește autonomia financiară a întreprinderii.

Rata de îndatorare la termen:

sau (3.16)

Se apreciază că societatea este saturată cu datorii atunci când acest indicator are valori apropiate de unu.

Analiza lichidității generale a societății, se realizează cu ajutorul a trei indicatori sintetici:

Lichiditatea patrimonială:

(3.17)

unde: – reprezintă elementele de activ disponibile (bani, materiale, produse finite,

etc.);

– reprezintă elementele de pasiv exigibile (credite pe termen scurt, ratele

de rambursat în anul curent la creditele contractate pe termen mediu și lung, obligații).

Din punct de vedere al creditorului prezintă importanță descompunerea acestui indicator în doi indicatori care reflectă perioada de timp în care societatea își poate achita datoriile.

Lichiditatea totală care exprimă capacitatea unei societăți de a-și acoperii obligațiile de plată pe termen scurt (pasivele curente) cu ajutorul activelor curente (disponibilități, acțiuni etc.) care pot fi transformate pe termen scurt (30, 90 de zile dar niciodată mai mult de 365 de zile) în lichiditate:

(3.18)

unde: – activele curente (circulante),

– stocuri neexploatate (inutilizabile sau fără posibilități de exploatare) – comenzi suspendate, contracte reziliate, coantracte în litigiu, etc.,

– pasive curente care reprezintă obligațiile de plată pe termen scurt (credite pe termen scurt și tranșele aferente creditelor pe termen mediu și lung scadente în cursul anului, dobânzi, datorii, împrumuturi, salarii, etc.);

Lichiditate imediată care reflectă posibilitatea clientului de a-și achita imediat datoriile, creditele și împrumuturile pe termen scurt:

(3.19)

unde: – volumul total al stocurilor la un momentdat.

Solvabilitatea patrimonială:

(3.20)

unde: capitalul propriu al întreprinderii;

– credite bancare contractate de întreprindere;

Rata autonomiei financiare:

(3.21)

unde: – capitalul străin din întreprindere.

Cu cât nivelul acestui indicator este mai ridicat cu atât autonomia financiară a întreprinderii este mai mare.

Analiza rentabilității unei societăți se realizează cu ajutorul a doi indicatori sintetici:

Rentabilitatea în funcție de cifra de afaceri, care exprimă capacitatea unei societăți, în funcție de condițiile concrete de producție, tehnologie, organizare și management, de a obține profit la un anumit volum al vânzărilor (cifră de afaceri). Indicatorul mai este cunoscut sub denumirile: marja de profit obținută din vânzări, rata de rentabilitate comercială, rata marjei nete de rentabilitate, etc.:

(3.22)

unde: -reprezintă profitul net obținut;

– cifra de afaceri.

Dacă pentru clienții care activează în aceleași domenii de activitate, obținem rate diferite a rentabilităților, pentru cunoașterea poziției pe care o ocupă o societate în branșa în care activează, putem utiliza pentru comparație indicatorul mediu de rentabilitate obținut la nivelul domeniului, dacă acesta este cunoscut;

Rata de acoperire a costurilor cu venituri care exprimă măsura în care veniturile medii lunare acoperă cheltuielile medii lunare:

(3.23)

Pe baza mărimii acestor indicatori și a intervalelor de variație sau nivelelor limită prevăzute pentru fiecare, se realizează cuantificarea performațelor financiare ale unei societăți și, ulterior, prin însumarea punctajelor obținute, societatea este încadrată într-o clasă de rating.