Metode Si Mijloace de Combatere a Terorismului Intern Si International

INTRODUCERE

Terorismul transnațional (sau internațional) este pentru secolul XXI ceea ce a fost pirateria într-o epocă anterioară. Astăzi unele state adăpostesc teroriști cu scopul de a-și ataca inamicii ori fiindcă sunt prea slabe ca să controleze asemenea grupuri. Campania americană împotriva guvernului taliban din Afganistan și diversele rezoluții ale Națiunilor Unite pot face terorismul sponsorizat de stat mai puțin probabil în perioada care vine. În același timp tehnologia de miniaturizare a explozivilor, vulnerabilitatea sistemelor moderne, precum călătoria cu avionul, și ușurința crescândă de comunicare, via Internet, pun la dispoziția actorilor nestatali ocazii de a provoca mult rău peste frontiere, chiar fără sprijinul statului.

Noile riscuri și amenințări de diferite tipuri, ca și vulnerabilitățile sistemului de securitate actual conduc uneori la apariția unor crize. Deși considerate ca fenomene de anormalitate, crizele sunt o prezență constantă în evoluția omenirii și ele apar ca momente dificile ale raporturilor politice, economice, sociale, culturale etc., ca urmare a unor mari acumulări de tensiuni, disfuncționalități, impunând trecerea la o altă ordine.

Trebuie menționat că diferitele crize politico-militare nu afectează numai țările sau zonele în cauză, ci toate statele lumii într-o formă sau alta. Din acest motiv este necesar un management adecvat pentru gestionarea acestora și realizarea unei noi stabilități.

Valul de atacuri teroriste ce au zguduit lumea în ultimii ani a stârnit indignarea opiniei publice internaționale. Lideri marcanți și politicieni din întreaga lume au condamnat acțiunile “barbare”, soldate cu moartea a zeci de oameni și rănirea altor câteva sute. La conferința de presa de la Londra, din 20 noiembrie 2003, președintete Americii și primul ministru englez s-au arătat mai hotărâți ca oricând să lupte împotriva terorismului internațional, “oriunde este nevoie, pentru eradicarea lui.”. “Încă o dată afirmăm că, în confruntarea cu această amenințare, nu există cale de întoarcere, compromis sau ezitare”, declara Tony Blair, adăugând: “Vom răspunde la teroare cu o și mai mare sete de a învinge teroarea, iar la discordie, cu toleranță și libertate.”

Concluzia aparținea președintelui G.W. Bush: “Teroriștii vor să intimideze și să demoralizeze națiunile libere, dar nu vor avea succes.”

Este, poate, destul de greu de înțeles care sunt pornirile unui atac terorist. De ce să vrei să omori? De ce să vrei să distrugi ceea ce omenirea a creat? De ce să vrei să distrugi o civilizație, o lume, poate chiar întreaga planetă? Iată întrebări pe care, după septembrie 2001, și le pun tot mai des analiștii politici, medicii psihiatri, psihologii și – de ce nu? – chiar simplii oameni care nu pot să înțeleagă care sunt adevăratele porniri ale tuturor actelor de terorism la care asistă neputincioși. Se pare că ar fi vorba de acțiunea unei gene încă destul de puțin studiată, încă destul de puțin cunoscută, așa-numita genă a agresivității.

Terorismul nu este, așa cum se încearcă uneori să se justifice, o reacție a celui slab împotriva celui puternic, ci o acțiune premeditată, punitivă și răzbunătoare, inumană, criminală – adesea sinucigașă și totdeauna feroce – care are ca obiectiv să distrugă, să ucidă cu cruzime și să înspăimânte. Terorismul nu se justifică și nu se poate justifica în nici un fel, întrucât el nu se prezintă nici ca o modalitate de deblocare a unei situații strategice – așa cum se prezintă, în general, războiul – nici ca o simplă reacție de răzbunare împotriva unui dușman pe care nu-l poți lovi altfel, ci ca o agresiune intempestivă și criminală împotriva ființei uamne, a civilizației și sistemelor de valori.

Organizațiile teroriste, prin marele impact emoțional pe care acțiunile teroriste îl au asupra populației și factorilor de decizie politică, așa cum a fost cazul în atentatele din 11 septembrie 2001 sin SUA, cele din Spania, Turcia, Egipt sau Marea Britanie, produc unele efecte majore în ceea ce privește raporturile dintre diferiți actori din arena internațională. După atentatele de la 11 septembrie 2001, posibilitatea declanșării unor acțiuni teroriste prin utilizarea de mijloace biologice și chimice a indus o adevărată psihoză în rândul populației și a mass-media americane, dovedind că mijloacele neconvenționale și asimetrice utilizate de organizațiile teroriste surprind de multe ori nepregătite autoritățile statelor ce au atribuții în domeniul siguranței naționale.

În acest context, în care riscurile, pericolele și amenințările capată un caracter tot mai insiduos și chiar perfid, edificarea unui sistem extins și cuprinzător de securitate constituie o prioritate a tuturor democrațiilor europene. Astăzi, sistemul de securitate se bazează pe ONU, extinderea NATO și UE și vizează consolidarea în practică a conceptelor de securitate și apărarea colectivă prin afirmarea celor două organizații regionale drept principală garanție a stabilității și dezvoltării democrației.

Atentatele de la 11 septembrie 2001 au avut un impact considerabil, nu doar în SUA, ci asupra întregului context de securitate pe plan internațional. Modul de concepere a relațiilor internaționale, paradigma de securitate, percepția riscurilor și definirea metodelor de prevenire și combatere a acestora s-au modificat fundamental. Se poate vorbi de o epocă “post-11 septembrie”.

Atentatele de la 11 septembrie nu au constituit un eveniment singular și izolat, reprezentând doar începutul unei serii de acte teroriste de amploare (Madrid, Londra, Sharm el Sheikh). Rezultatul este că, în prezent, ne aflăm într-un “război împotriva terorii”, cu atât mai dificil și complex cu cât este unul neconvențional (teroriștii adoptă metode care contravin dreptului clasic al conflictelor armate, nu sunt subiect de drept internațional, reprezintă entități în același timp nestatale și trans-statale, au ca țintă privilegiată civilii, prezintă tendințe autodistructive și se legitimează printr-o ideologie de natură religioasă/ transcendentală).

Cea mai mare teamă este, în acest moment, posibilitatea ca teroriștii să intre în posesia armelor de distrugere în masă (“mega-terorismul”).

În prevenirea și combaterea terorismului, este necesară promovarea unui multilateralism eficient, având ca fundament prevederile dreptului internațional în domeniu. Nici un stat nu-și poate asigura securitatea fără aliați. Antiterorismul este un domeniu unde puterea stă în numărul partenerilor.

România susține eforturile depuse în cadrul organizațiilor internaționale, regionale și sub-regionale pentru întărirea solidarității internaționale împotriva terorismului.

În lucrarea de față abordez prin tematica propusă prin prisma trecutului fenomenul terorism, ca parte din conflictele asimetrice, cât și ce putem face ca stat, națiune sau parte dintr-o organizație care printre altele are ca scop combaterea acestui fenomen negativ.

Am structurat lucrarea pe trei capitole. Astfel, în primul capitol am prezentat particularitățile conflictelor asimetrice și implicațiile acestora asupra mediului actual de securitate. În al doilea capitol, am realizat o prezentare a fenomenului teroist, aplecându-mă, cu precădere, asupra accepțiunilor și modului de manifestare. Totodată, am prezentat succint aspecte legate de evoluția și perspectivele fenomenului terorist contemporan, cât și metode și mijloace de contracarare a acestui fenomen. În cel de-al treilea capitol se regăsesc formele de manifestare a fenomenului terorism, cât și implicațiile efective ale fenomenului terorist asupra României. Aceste implicații se înfățișează sub mai multe forme: necesitatea dezvoltării unor capabilități specifice luptei asimetrice, necesitatea revederii strategiilor și doctrinelor, necesitatea cooperării la nivel regional și internațional.

Ca și încheiere a acestei lucrări, am diseminat informațiile prezentate în capitolele mai sus menționate și le-am prezentat succint în concluzii și propuneri.

CAPITOLUL 1

TERORISMUL CA FORMĂ A CONFLICTELOR ASIMETRICE

Abordările asimetrice sunt încercări de a înșela, dejuca sau submina puterea unor „actori” și de a-i exploata punctele slabe, folosind metode care diferă semnificativ de metodele de ducere a operațiilor la care celălalt actor se așteaptă. Acțiunile asimetrice urmăresc, în general, un impact psihologic major, ca de exemplu șoc ori confuzie, care-i afectează adversarului inițiativa, libertatea de acțiune și voința. Abordările asimetrice folosesc tactici noi și netradiționale, arme sau tehnici diferite și pot fi aplicate la toate nivelurile războiului – strategic, operativ și tactic – precum și în întreg spectrul operațiilor militare. Actele teroriste care pot implica utilizarea armelor nucleare, biologice și chimice reprezintă o amenințare de o periculozitate extremă ce trebuie contracarată.

Din aceeași perspectivă, este important să amintim volumul intitulat „Războiului viitorului, viitorul războiului” în care autorii îl citează pe Soїda Bédar care consideră că strategia militară pune în relief trei niveluri de confruntare:

• simetria, care presupune opoziția armată a două forțe aproximativ egale ca dezvoltare, compunere și dotare;

• disimetria, care propune superioritatea cantitativă și/sau calitativă a uneia dintre părți;

• asimetria, care presupune obținerea unui avantaj exploatând slăbiciunile și vulnerabilitățile adversarului și evitând punctele lui forte.

1.1.MEDIUL DE SECURITATE ACTUAL.

1.1.1. Caracterizarea mediului de securitate actual

Mediul de securitate se află într-un amplu proces de transformare și remodelare, caracterizat de manifestarea a două tendințe antagoniste: pe de o parte, extinderea procesului de democratizare, afirmarea drepturilor omului și principiilor economiei de piață, concomitent cu lărgirea cooperării și integrării în structurile europene și euroatlantice; pe de altă parte, un proces de dezintegrare și fragmentare a entităților statale multinaționale. În paralel, se constată menținerea și diversificarea riscurilor de natură militară și nemilitară, în primul rând a terorismului, precum și creșterea vulnerabilităților instituțiilor internaționale și naționale față de acestea. Sistemul internațional pare să se fragmenteze din punct de vedere politic și al vechilor alianțe, iar căderea comunismului a favorizat procesul de globalizare, concomitent cu apariția inevitabilă a necesității de stabilire a unei noi ordini internaționale. Noua ordine internațională se edifică după alte principii, toate cu vocație și de inspirație globalistă:

constituirea unei economii mondiale se sprijină pe pilonii de forță: America de Nord, Japonia – China și zona economică a Uniunii Europene, la care se adaugă, în ultima vreme, Rusia;

lărgirea procesului la înalta tehnologie, la materialele și resursele cu un potențial de risc foarte ridicat a determinat intensificarea eforturilor de cooperare internațională în direcția dezvoltării unui sistem de control destinat gestionării unor fenomene de proliferare și diseminare;

dispariția distincției dintre problemele interne, care aparțineau strict domeniului suveranității, și problemele externe, care erau subiectul unor modele clasice de rezolvare internațională;

redefinirea conceptului de putere, în funcție de apariția unor noi criterii de referință: capacitatea de gestionare economică transfrontalieră; potența și accesul la înalta tehnologie; existența unor resurse simbolice de putere, cum ar fi etnicitatea sau valorile umane individuale etc. Ca efect, în planul securității internaționale pot fi identificate câteva trăsături generale:

disoluția bipolarității și intrarea într-o nouă fază. În condițiile în care doar SUA sunt considerate ca fiind singura superputere, se poate vorbi, de fapt, de unipolaritate. Dezvoltarea economică și militară rapidă a Chinei și ofensiva diplomatică a Rusiei, prin care starea de „veghe” față de problemele majore ale lumii s-a terminat, sugerează că structura multipolară este cea mai importantă caracteristică a noului sistem de securitate internațională;

apariția unor actori internaționali non-statali. Aceștia au ca principale trăsături: lipsa apartenenței la un areal teritorial; se conduc după reguli și norme specifice și au alte tipuri de interese decât cele naționale, raportându-se la alte surse de putere etc.;

afirmarea unor noi tendințe de dezvoltare în cadrul instituțiilor și organizațiilor internaționale de securitate și politico-economice: * trecerea de la funcția de apărare colectivă la cea de securitate colectivă. NATO și-a dezvoltat nu numai strategia de integrare și cooperare, ci și pe aceea de consultare cu Federația Rusă și Ucraina;

apariția tendințelor de regionalizare. Organizații cum sunt ONU sau OSCE încurajează preluarea de mandate pentru îndeplinirea unor misiuni internaționale de către coaliții sau organizații regionale.

1.2.FACTORII CE DEFINESC FIZIONOMIA TERORISMULUI

Fizionomia terorismului este dată de un complex de factori ce o individualizează net în raport cu conflictele clasice: situații politico-economice și strategice de insecuritate asimetrică, scopul politic și strategic, obiectivele vizate, forțele și mijloacele de acțiune specifice, concepția și intensitatea conflictului, atitudinea față de adversar, spațiul de desfășurare, tipurile dominante de acțiune și modul de manifestare a violenței.

1.2.1. Situații de insecuritate asimetrică

Lumea multipolară a noului secol, dominată, la nivel global, de goana după resurse strategice (controlul și stăpânirea lor), de fuga de efectele negative ale globalizării și ale unor procese naturale (încălzirea climei, lipsa apei – zilnic decedează pe glob în jur de 30000 de oameni din cauza lipsei de apă potabilă, deșertificarea, inundațiile, cutremurele, epuizarea resurselor naturale ș.a.), ale evoluțiilor demografice necontrolate, ce vor genera procese destabilizatoare ample în diverse zone de pe mapamond, va fi o lume a conflictelor predominant asimetrice. Ele se vor naște din situații strategice multiple, care au la bază tendințele de regionalizare, creatoare de decalaje grave, manifestările sociale cu consecințe negative, de proliferare a riscurilor regionale (situații conflictuale, diseminarea armamentelor și altor mijloace de luptă neconvenționale, a terorismului și crimei organizate, a traficului de droguri, a conflictelor etnice și religioase, a degradării continue a mediului înconjurător).

Bazată pe o relație asimetrică, geografia confruntărilor disproporționate dovedește implicarea decisivă a economicului și politicului în geneza situațiilor de insecuritate. Trecerea entităților statale de la sistemele economice industriale la cele informaționale naște o multitudine de confruntări de intensitate variabilă, pe fondul decalajelor grave existente în plan național sau regional.

Pe termen lung, crizele economice, problemele economice și comerciale și chiar ecologice pot constitui fermentul unor astfel de conflicte.

„Creșterea economică, după cum subliniază Samuel P. Huntington, în studiul său<<Ciocnirea civilizațiilor>>, creează instabilitate politică în interiorul țărilor și între țări, alterează echilibrul de putere între țări și regiuni”, iscând amenințări și, în final, conflicte deschise între acestea.

Conflictele asimetrice își au o sursă importantă în situațiile de confruntare generate de universalismul occidental, de ceea ce Huntington consideră „ciocnirea civilizațiilor”. Pe această linie de argumentare încă controversată, cele mai periculoase conflicte ar putea fi cele dintre popoare aparținând diferitelor entități culturale. Înăuntrul civilizațiilor au loc conflictele etnice.

Sprijinul diplomatic pe care sârbii din fosta Iugoslavie l-au primit de la ruși sau cel în armament și fonduri furnizate bosniacilor de saudiți, turci, iranieni și libieni s-au datorat înrudirii culturale, iar nu unor rațiuni ideologice, politice sau economice. În limbajul istoricilor, asemenea conflicte derivă din „revolta împotriva Occidentului”, din respingerea modernizării și occidentalizării, un proces care, apreciază Huntington, s-a declanșat de îndată ce a încetat „expansiunea Occidentului”.

Un evantai foarte mare de situații este inclus în raporturile civilizațiilor cu Occidentul care ia deciziile cruciale în probleme economice, influențează decisiv politica și securitatea altor regiuni sau civilizații. Controlul petrolului și accesului la acesta reprezintă exemplul cel mai edificator în acest sens.

Numeroase conflicte provin din diferențele existente între aceste civilizații și Occident și din intervenția occidentală în treburile altor civilizații.

Situații politico-economice și strategice de insecuritate ce conduc, inevitabil, la conflicte asimetrice sunt generate, deopotrivă, de dominația exercitată în economie, de opresiunile și erorile regimurilor totalitare, ca și de deciziile antipopulare, antidemocratice ale unor guvernări falimentare. Foametea, sărăcia, lipsurile de tot felul stau la temelia multor situații conflictuale.

Pe aceeași durată acțională lucrează și discriminările religioase sau ideologice grave, violența, răbufnirile naționaliste la adresa unor categorii de populație, dar și elementele de ordin istoric, cu potențial conflictual latent, nemulțumirile față de statu-quo, migrările populaționale, cu modificarea echilibrului demografic, toate situațiile inflamante putând reprezenta germenii unor conflicte asimetrice importante. Instabilitatea din anumite zone ale lumii poate naște oricând conflicte de acest gen.

Pe termen scurt, unele conflicte temporare de natură etnică, declanșate spontan, sau conflictele sociale care își au izvorul în insuportabilitatea măsurilor antipopulare luate de autorități sunt situații ce conduc la conflicte asimetrice.

1.2.2. Scopul politic și strategic al conflictului asimetric; obiective.

Din punct de vedere politic, conflictele asimetrice au drept scop: sporirea influenței politice într-o anumită zonă geostrategică; influențarea orientărilor politice ale statelor care controlează resurse strategice; realizarea intereselor economice în zone bogate în resurse strategice; menținerea stabilității într-o anumită zonă; sporirea angajamentului și a capacității unor aliați de a participa la acțiuni militare pe care le implică „apărarea comună”; sporirea influenței asupra unor guverne și elite a căror orientare politică este importantă la nivel global, regional etc.; obținerea independenței statale; restabilirea unei ordini bazate pe valorile pronaționale ale religiei și tradițiilor comune; restabilirea prin forță a intereselor naționale fundamentale; realizarea egalității confesionale a populației; apărarea ordinii constituționale ș.a. Scopul strategic al conflictelor asimetrice este de a crea o situație postconflictuală care să permită negocierile de pe poziții avantajoase.

Căile de înfăptuire a scopului politico-strategic general al conflictului asimetric sunt în principal de natură nonmilitară, însoțite de o serie de demersuri politico-diplomatice, economice, psihologice, informaționale etc.

Obiective ale conflictelor asimetrice pot fi considerate:

eliberarea de sub dominația străină;

modificarea regimului politic din unele țări;

separarea unor regiuni și constituirea de noi state;

schimbarea guvernelor sau a unor președinți de state;

recunoașterea egalității confesionale sau menținerea acestor inegalități;

obținerea unor privilegii;

lichidarea unor personalități a căror activitate incomodează sau împiedică rezolvarea unor probleme;

eliberarea unor camarazi reținuți, deținuți sau arestați;

obținerea de răscumpărări pentru finanțarea unor acțiuni viitoare ș.a.

Totodată, printre obiectivele stabilite se află și:

penetrarea centrelor de putere politică, socială, a mass-media;

subminarea, aservirea economiei sau distrugerea economiei unei țări-țintă;

implementarea unor noi sisteme de valori;

dezagregarea autorității;

realizarea unor contradicții și rupturi între conducătorii de stat și populație;

modelarea societății potrivit propriilor concepții și idei.

1.2.3. Tipuri dominante de acțiune

Arsenalul acțiunilor de luptă asimetrice este deosebit de vast. Tipurile de acțiune dominante sunt:

– pe plan intern:

constituirea unor alianțe politice antistatale;

diversiunea politică;

manipularea politică;

lobbismul;

folosirea de agenți provocatori;

agitația politică;

fanatismul politic și religios;

luptă de gherilă;

corupția;

evaziunea fiscală;

falsificarea și contrafacerea biletelor bancare;

– pe plan extern:

spionajul;

penetrarea economică;

sustragerea de tehnologii avansate;

propaganda ostilă pe plan internațional;

blocada economică;

embargoul total;

boicotul economic;

hacking-ul (atacul asupra infrastructurii informaționale);

influențarea prin operațiuni psihologice, parapsihologice (manipulare mintală de la distanță);

subversiunea;

separatismul;

sabotajul în scop terorist;

conflictele intercorporatiste;

terorismul (violența, crima și distrugerile vizând oficialitățile politice și populația în general, proprietatea publică și privată; răpirile; sechestrarea de persoane, luarea de ostatici; asasinatele; mutilările; schingiuirile; deturnarea de mijloace de transport aerian, naval, rutier; atac armat împotriva persoanelor și obiectivelor; ocuparea sediilor unor instituții politice sau de stat, provocarea de explozii, incendii, avarii grave; acțiuni de comando; folosirea teroriștilor sinucigași; expedierea de colete și scrisori-capcană; tulburarea ordinii publice; contaminarea radioactivă, chimică și biologică a unor suprafețe de teren, culturi, surse de alimentare cu apă, bunuri de larg consum, a unor localități sau grupuri de oameni; narcoterorism; terorism de stat);

provocarea de panică, dezordine, prin propagarea de zvonuri;

traficul cu arme și materiale explozive, cu tehnică și materiale radioactive;

finanțarea de acțiuni antistatale, criminale etc.;

exploatarea contradicțiilor și tensiunilor interetnice și religioase, a problemelor naționale, nivelului scăzut de cultură etc.;

1.2.4. Modul de manifestare a violenței

În epoca în care „națiunile au preluat deja monopolul violenței” (Toffler), în spațiul conflictelor asimetrice, aceasta este caracteristica principală a acțiunilor desfășurate. Odată cu trecerea timpului, violența pare să se acutizeze, semn că recurgerea la agresivitate este considerată încă soluția de dominare a adversarului.

Fenomen manifestat înainte cu precădere doar în cadrul câtorva națiuni, violența se va dispersa demografic. Natura violenței însăși suferă profunde schimbări, devenind tot mai dependentă de tehnologii intensive ale cunoașterii, telecomunicațiile, simulările și software-ul evoluat.

Principalele moduri de manifestare a violenței la nivelul conflictelor asimetrice sunt:

metode asimetrice și asincrone folosite cu abilitate;

surpriza tehnologiei, care poate conferi avantaje circumstanțiale neanticipate de marile puteri militare;

miza pe capacitatea cantitativă, combinată cu avantajele situaționale (inițiativă, obiective limitate, linii scurte de comunicații, teren cunoscut, timp suficient de desfășurare și pregătire a pozițiilor de luptă);

folosirea armelor de distrugere în masă, a rachetelor și a forțelor pentru operațiuni speciale;

subversiunea și terorismul combinat;

formarea unor capacități aeriene de apărare antiaeriană, rachete, mine de război și navale, achiziționarea de arme de distrugere în masă și rachete cu rază mai lungă de acțiune, pentru descurajarea SUA și intimidarea vecinilor (Iran);

folosirea potențialului avansat de comandă și control, instruire, întreținere, informații secrete și cercetare-recunoaștere, de administrare, a condițiilor și circumstanțelor situaționale favorabile;

conflictul marilor puteri militare regionale, desfășurat cu forțe „hibrid” numeroase, împotriva marilor puteri ale lumii (SUA, de exemplu), având ca suport tehnologiile letale avansate și posibilele alianțe și condiții stabilite în plan regional;

folosirea forței și violenței militare;

traficul cu narcotice și alte acțiuni criminale cu implicații pentru securitatea națională;

operațiuni simultane (efectul de rețea al unor sau chiar mai multor condiții și circumstanțe).

Închei cercul demonstrației asupra modurilor de manifestare a violenței în cadrul confruntărilor asimetrice cu o concluzie extrem de pertinentă și avizată: „Elanul schimbării se îndreaptă spre întărirea capacităților combative de joasă intensitate cu tehnologii noi și îmbunătățite – senzori, comunicații pe bază spațială, arme non-letale și robotice. Ceea ce sugerează că noua formă de război, proprie celui de-al Treilea Val, se poate dovedi în timp la fel de puternică împotriva gherilelor și oponenților pe scară mică, purtând un război de tip Primul Val, ca și contra armatelor de stil irakian, proprii celui de-al Doilea Val. Pentru că „ne pândește, așa cum aceiași autori coincid, dându-i dreptate excelentului analist strategic de la RAND CORPORATION, Carl Builder, o «terifiantă asimetrie»”.

1.3.TENDINȚELE MEDIULUI STRATEGIC DE SECURITATE ÎN ZONA DE INTERES PENTRU ROMÂNIA.

Consider că zona de interes strategic nemijlocit pentru România cuprinde Balcanii, Câmpia Panoniei cu culoarul strategic al Dunării mijlocii și inferioare, spațiul Mării Negre, Caucazul și spațiul Republicii Moldova și, în parte, al Ucrainei, mai ales al Ucrainei subcarpatice.

O primă constatare care se desprinde de aici este aceea că zona la care mă refer nu este unitară, ci, dimpotrivă, extrem de diversificată, de fragmentată și de tensionată. Fiecare dintre cele cinci mari unități teritoriale – Balcanii, Dunărea Mijlocie cu Câmpia Panoniei, Marea Neagră, Caucazul și spațiul Republicii Moldova cu cel al Ucrainei subcarpatice – își are o anume identitate, caracteristici specifice și un anume rol strategic și geostrategic.

Din anul 2001, deși focul a fost într-un fel potolit, jarul încă mai arde în Macedonia, în regiunea transnistreană a Republicii Moldova și în Caucaz. O aparentă liniște este doar în Ungaria. Înapoia acesteia se ascund însă obiective și acțiuni care ar putea afecta grav stabilitatea statelor din zonă, în special pe cea României, Ucrainei, Sloveniei. Constituirea și forțarea notei pentru a obține o legitimitate, o aprobare sau măcar o trecere cu vederea a acțiunii cu impact politic și strategic, la care se adaugă presiunile autonomiste, sugestiile făcute de unele grupuri de intelectuali de regionalizare a teritoriului românesc, în general, politica faptului împlinit, practicată de Ungaria (sau de anumite cercuri din această țară sau din cadrul diasporei) pot avea efecte nedorite în anii următori în ceea ce privește stabilitatea și siguranța internă a statelor din zonă.

Singura soluție viabilă pentru estomparea și chiar anihilarea definitivă a riscurilor și tensiunilor balcanice este consolidarea substanțială a Uniunii Europene și a NATO, ridicarea economică rapidă a zonei și integrarea ei completă în complexul european.

Tendințele mediului starategic în zona de interes pentru România sunt următoarele:

Procesul de reelaborare a politicilor și strategiilor de securitate și, legat de acestea, de reconfigurare a spațiilor de interes strategic se va accentua în următorii ani, concomitent cu conturarea mai clară a centrilor de putere, a sferelor de colaborare și de influențare și a raporturilor dintre marile puteri, precum și a relațiilor acestora cu organismele și instituțiile internaționale.

Noua poziție a Statelor Unite ale Americii de superputere mondială solitară, care s-a hotărât să conducă războiul antiterorist și chiar să acționeze de una singură, mărindu-și în acest sens bugetul militar, pune în umbră, cel puțin în această etapă, relația NATO și mută centrul de greutate al efortului strategic în zona asiatică.

O astfel de situație ar putea influența în sens negativ procesul extinderii (SUA dovedind o mare receptivitate la poziția Rusiei) sau în sens pozitiv, lăsându-se prin aceasta o mai mare libertate inițiativei europene, îndeosebi Germaniei.

Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au schimbat complet direcția de efort a Statelor Unite care se simt obligate să treacă la acțiuni de foarte mare amploare pentru securitatea propriei națiuni. America nu își mai propune să facă față unor riscuri și amenințări, ci să devină atât de puternică încât să lovească orice inamic, oricine ar fi și oriunde s-ar afla. Așa ceva nu a mai existat până azi pe globul pământesc. Statele Unite au însă potențialul necesar pentru a realiza un astfel de obiectiv.

Totuși, americanii, deși au în vedere și eventualitatea unor ample acțiuni solitare, cultivă și vor cultiva și în continuare politica și strategia alianțelor și parteneriatelor strategice. În acest sens, sunt posibile următoarele grupări și regrupări de forțe și acțiuni cu impact strategic:

Consolidarea relației euro-atlantice prin reconfigurarea temeinică, în sensul punerii în operă, a politicii europene comune de securitate și apărare (PECSA), realizându-se, chiar mai rapid decât s-a prevăzut inițial, Forța de Reacție Rapidă europeană și întărirea Alianței cu noi membri.

Crearea unui pol euro-atlantic de putere cu funcții și valențe mondiale, care va continua să joace un rol foarte important în mondializarea economiei și a informației și în gestionarea crizelor. În anii viitori, se va accentua relația de parteneriat strategic real între Statele Unite și Uniunea Europeană, prin creșterea competențelor, funcțiilor, responsabilităților, puterii economice și militare a partenerului european. Europa este în ascensiune, iar rolul ei strategic va crește în viitor.

Ieșirea mai frecventă și mai accentuată a Uniunii Europene, ca entitate strategică, din zona continentală și participarea ei efectivă la bătălia pentru Asia și, în general, pentru resurse. Este posibil ca, în viitor, influența europeană să crească îndeosebi în Asia Centrală, în nordul Africii și în Orientul Apropiat.

Rezolvarea în continuare a situației politice, etnice și economice din zona Balcanilor și chiar din cea a Mării Negre nu se va putea realiza fără participarea Uniunii Europene.

În noile condiții ale creșterii forțate și intempestive a puterii militare americane, decalajele dintre America și partenerul european vor crește foarte mult, Europa neputând face față unor astfel de cheltuieli (bugetul militar american este cât al următoarelor 25 de state luate la un loc). O astfel de situație rezultată din divergența unora dintre prioritățile și chiar dintre obiectivele politice fundamentale ale Europei Occidentale și ale Statelor Unite ar putea duce la diminuarea drastică a rolului și importanței NATO, America nemaifiind dispusă să suporte aproape în întregime cheltuielile Alianței. Acest lucru este stimulat și de parteneriatul strategic cu Rusia, de o politică americană foarte atentă față de China și de India.

Și în anii următori, situația politică și strategică din Orientul Apropiat va continua să fie deosebit de tensionată din cauza incompatibilității dintre politica Autorității Palestiniene și politica Israelului, acțiunilor kurzilor din Turcia, din Iran și Irak, lipsei apei și multiplicării actelor de terorism, trafic de droguri și crimă organizată. Orientul Mijlociu va continua să se afle sub control american, iar situația să se mențină relativ stabilizată, adică fără posibilitatea declanșării unui conflict major.

Deși în bătălia pentru petrolul caspic există deja doi mari câștigători – Statele Unite și Rusia – , confruntarea se va continua, îndeosebi în spațiul cecen (în general, în cel caucazian), iar Iranul va fi în continuare nemulțumit de soluția aleasă, precum și de faptul că a fost desemnat ca inamic, și își va spori capacitatea nucleară și chiar teroristă.

Rolul Federației Ruse va spori, în soluționarea unor probleme de securitate și de combatere a terorismului prin parteneriatul special cu NATO, OSCE, adâncirea parteneriatului cu SUA în Asia Centrală și bazinul Mării Negre etc.

Acțiunile antiteroriste împotriva talibanilor și rețelelor Al-Qaida au apropiat și mai mult Rusia de Statele Unite și, în pofida, unor reticiențe rămase de pe vremea Războiului Rece, s-ar putea ca o astfel de cooperare să influențeze într-un mod pozitiv situația strategică din zona asiatică și din cea a Balcanilor.

Tipul de război dominant al anilor viitori va fi războiul disproporționat, cu componentele sale devenite deja tradiționale: acțiunile non-contact, loviturile de la mare distanță, operațiunile speciale și războiul informațional.

Se vor multiplica acțiunile altele decât războiul, dar acestea nu vor fi decât paleative ale veritabilelor confruntări în lupte din ce în ce mai feroce pentru supremația economică și informațională și putere mondială.

La orizontul mileniului trei, mai ales în urma proliferării acțiunilor teroriste și a conturării războiului de tip terorist, își va face apariția un nou tip de confruntare globală care corespunde metastrategiei: războiul secret generalizat, care este un război de tip mondial total, desfășurat continuu, în toate mediile – geostrategic, cosmic, economic, cultural, social și informațional, la capătul căruia va rezulta o nouă ordine și, poate, o nouă filozofie a conviețuirii.

1.4. STRATEGIA DE COALIZARE – STRATEGIE DE CONTRACARARE A EFECTELOR TERORISMULUI

Strategiile de contracarare a efectelor terorismului ocupă un loc important în toate domeniile strategiilor politico-diplomatice, informaționale, psihologice, culturale și militare. Ele sunt duse prin mijloace adecvate, pe principiile unității, complementarității, surprinderii și oportunității, reproducând astfel, ceea ce înseamnă strategii asimetrice în mediul natural. Este foarte important ca, în analiza strategiilor asimetrice, să ne întoarcem la acel spațiu în care ele sunt cel mai acasă: lupta genelor.

Strategia este o „politică“ comportamentală programată, de pildă: „Atacă adversarul! Dacă fuge, urmărește-l! Dacă ripostează, fugi tu!". O strategie evolutiv stabilă (SES) reprezintă aceea care, o dată adoptată de toți membrii unei populații, nu poate fi depășită de nici unul dintre ei. Prin urmare, cea mai bună strategie pentru un individ depinde de ceea ce face majoritatea populației. Întrucât toți indivizii unei populații încearcă să maximizeze propriul succes, singura strategie durabilă va fi aceea care, evoluând, nu va putea fi depășită de nici un individ deviant (mutant). Odată pusă la punct o SES, rămâne constantă, selecția penalizând orice deviație, până ce o modificare importantă a mediului provoacă o perioadă scurtă de instabilitate evolutivă sau o oscilație a populației.

Lumea se polarizează din ce în ce mai mult. De o parte se află forța banului și a înaltei tehnologii, de cealaltă – sărăcia și dependența din ce în ce mai pronunțată de efectele secundare sau colaterale ale acestei înalte tehnologii. Pe cale de consecință, lumea a fost, este și va fi asimetrică. Asimetria lumii este conflictuală, chiar dacă nu totdeauna ea este producătoare de conflicte. Naționalismele și fundamentalismele sunt considerate principalele surse de amenințare. Dar ele însele sunt produse ale asimetriei lumii și, ca atare, ne învârtim într-un cerc vicios. Socialismul real a eșuat, iar rețetele capitalismului, a celui care reprezintă fundamentul valorilor occidentale, nu permit acestor țări din lumea fostă comunistă sau din lumea a treia să-și rezolve marile probleme. Confruntarea Nord – Sud continuă. Țările dezvoltate vor să-și mențină cu orice preț nivelul ridicat al vieții și avantajele pe care le-au dobândit. Unele mișcări și unele țări din lumea a treia se opun. Iată sursa unor tensiuni care vin din realități asimetrice. Iar acestea nu pot fi soluționate decât tot prin mijloace și strategii asimetrice.

Deci nu numai țările lumii a treia sunt vinovate de proliferarea unor conflicte asimetrice. Rădăcinile acestor conflicte se află în strânsă legătură cu inegalitățile economice, sociale, politice și istorice. Soluțiile trebuie căutate deci aici. Cele militare vor crea doar impresia că s-a rezolvat. Când este vorba de raporturile între aceste două lumi – o lume a fostelor colonii, a țărilor sărace și una a țărilor supertehnologizate, care au trecut deja la societăți de tip informațional -, nu se poate face abstracție de decalaje, de interese, de sursele conflictuale reale, unii mergând în sus, alții în jos.

De aceea vor exista linii de separație, baricade, coaliții de state și alianțe. Statele se vor coaliza nu neapărat pentru a ataca, pentru a impune, ci mai ales pentru a-și asigura stabilitatea necesară, pentru a se afla la adăpost, pentru a fi nu atât de partea celui mai puternic, cât de partea celui mai puțin vulnerabil, celui mai stabil. Majoritatea țărilor care nu au interese globale se coalizează pentru a-și asigura stabilitatea, pentru a contracara efectele asimetriilor agresive, pentru a face față amenințărilor cărora, singure, nu le-ar putea rezista. Candidaturile țărilor din Centrul și Estul Europei la Uniunea Europeană și NATO nu vizează realizarea unei forțe care să domine lumea, ci obținerea unui orizont de siguranță strategică, de stabilitate absolut necesar pentru rezolvarea problemelor proprii și pentru asigurarea unui nivel de viață acceptabil cetățenilor. Manwaring notează: „consecințele unei instabilități amenințătoare în mediul internațional pot să fie foarte importante, dar este vorba doar de un simptom, nu de o amenințare în sine. Amenințarea în sistemul contemporan rezultă mai degrabă din lipsa de înțelegere deopotrivă a cauzelor instabilității și a manierei și mijloacelor cu care se tratează conflictele care rezultă din manifestările variate ale dezechilibrelor politic, economic, social și militar.“ Pentru că țările puternice au participat la astfel de conflicte neconvenționale, dar nici unul nu s-a desfășurat pe teritoriul lor și, de aceea, n-au cum să înțeleagă (din toate punctele de vedere) filosofia acestor conflicte, ci doar pe cea a punctului de vedere propriu.

Argumentul este înainte de toate tehnic. Epoca telecomunicațiilor și a mijloacelor de transport moderne permite celor care posedă astfel de mijloace să aibă o viziunea globală veritabilă, de vreme ce acestea sunt deținute și controlate de un mic grup de privilegiați, de norocoși. Dar ele nu se pot închide multă vreme în propriul lor sistem privilegiat și, de acolo, să rezolve prin forță orice tendință revendicativă din partea țărilor lumii a treia. Din ce în ce mai mult, lumea devine multipolară, economia se mondializează, natura conflictelor se schimbă, informația pătrunde peste tot, iar lumea devine interdependentă.

CAPITOLUL 2

GESTIONAREA CONFLICTULUI ASIMETRIC, TERORISMUL!

Terorismul este un subiect actual, pe cât de greu de abordat pe atât de complicat în terminologie sau în înțelegerea faptelor ce îl compun. Terorismul pare a fi o reacție la o putere care nu poate fi înfrântă, dar care poate fi slăbită, adusă în starea de a pierde atâtea resurse încât retragerea pare a fi o soluție mai bună. Mijloace teroriste s-au folosit de-a lungul istoriei universale, prezentate într-o aură pozitivistă – când e vorba de lupta celor slabi împotriva celor puternici, sau dimpotrivă depreciativ – când este vorba de acțiunea celor puternici care puteau să aleagă o altă cale, onestă și echitabilă, probabil mai costisitoare și de lungă durată.

2.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Pentru a înțelege fenomenul pe care îl reprezintă terorismul, trebuie evaluate mai întâi diferite puncte de vedere asupra termenului propriu-zis și ce reprezintă acesta în mod exact. Încercarea de a se ajunge la consens asupra unei definiții a terorismului a generat multe dezbateri în științele sociale. Nicio definiție nu pare să satisfacă vasta interpretare asupra specificității terorismului.

Cele mai cunoscute tipuri de definiții folosite pentru descrierea terorismului sunt:

– simplu: violență sau amenințare cu scopul de a produce teamă, panică sau schimbare;

– legal: violența criminală ce încalcă normele legale și care este pedepsită de către stat;

– analitic: factori politici și sociali specifici care stau la baza actelor teroriste individuale;

– sponsorizat de stat: grupuri teroriste folosite de statele mici și de blocul comunist pentru a ataca interesele occidentale;

– statal: puterea guvernului folosită în scopul de a teroriza propria populație pentru a o supune.

Analiștii americani au definit fenomenul terorist prin folosirea calculată a violenței sau amenințării cu violența pentru a inocula teama, cu intenția constrângerii sau intimidării guvernelor sau societăților, în scopul atingerii obiectivelor politice, religioase sau ideologice.

Definiția permite să se facă o distincție clară între terorism și alte forme de manifestare a violenței. Actul terorist a fost definit independent de motivațiile care stau la baza acestuia. Persoanele care se angajează în acte de terorism o fac în numele multor cauze. Este greșită tendința de a se eticheta orice acțiune violentă, care nu este aprobată de societate, ca fiind un act terorist deoarece terorismul este o formă specifică de violență.

Acțiunile teroriste sunt calculate pentru că, în general, teroriștii sunt conștienți de ceea ce fac. Selectarea țintelor este o activitate planificată și rațională, prin care se urmărește obținerea unui efect bine determinat. Violența prin care se manifestă teroriștii nu este niciodată spontană sau întâmplătoare.Teroriștii intenționează să producă teama; aceasta este îndreptată asupra altor persoane și nu asupra victimelor. Cu alte cuvinte, terorismul este un act psihologic cu impact asupra maselor.

Obiectivele terorismului îl disting de celelalte tipuri de violență, cum este violența criminală, care are ca scop câștigul personal. Totuși, definiția permite includerea în categoria acțiunilor teroriste și a violenței practicate de organizațiile criminale, atunci când acestea urmăresc să influențeze politica guvernului. Sunt cunoscute cazurile unor carteluri ale drogurilor și organizații internaționale de tip mafiot, care se implică în politică atunci când activitățile lor influențează funcționarea guvernelor și în rândul maselor pentru a determina guvernul sau societatea să-și schimbe linia politică.

Terorismul este o practică întâlnită frecvent în revolte dar, în general, rebelii nu sunt neapărat teroriști, dacă respectă regulile războiului și nu se angajează în acele forme de violență, care por fi identificate cu actele teroriste.

Pe tot parcursul istoriei, extremiștii au practicat terorismul pentru a genera teama și a impune o schimbare a comportamentului social. Frecvent, terorismul s-a intersectat cu alte forme de manifestare a violenței, cum sunt războiul și revolta.

Înainte de secolul al XIX-lea, teroriștii acordau, de obicei, imunitate câtorva categorii de persoane. Vechea școală a terorismului era directă, deoarece teroriștii intenționau să producă un efect politic prin rănirea sau moartea victimei.

Ca și alți războinici, teroriștii recunoșteau inocenții, excluzând de pe lista persoanelor vizate femeile, copii și bătrânii. De exemplu, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Rusia, radicalii care urmăreau asasinarea țarului Alexandru al II-lea au renunțat la câteva atacuri planificate, deoarece riscau să rănească persoane inocente. Dezvoltarea statelor birocratice a condus la o profundă schimbare în ideologia terorismului. Guvernele moderne au o continuitate pe care cele vechi nu au avut-o.

Terorismul modern oferă practicanților lui multe avantaje. Fără a recunoaște inocenții, teroriștii au un număr infinit de ținte. Ei sunt cei care stabilesc ținta și determină când, unde și cum atacă. Marea posibilitate de alegere conferă teroriștilor o mare probabilitate de succes, cu minimum de risc.

Paradoxal, într-o societate liberă și democratică, teroriștii pot să acționeze ușor, așa cum s-a demonstrat în cazul detonării bombelor la World Trade Center din New York. În state care au guverne autoritare, ale căror populații pot avea motive mai întemeiate de revoltă, lupta autorităților este mai eficientă, deoarece lipsesc constrângerile care se manifestă în statele cu regimuri democratice, unde problemele existente se rezolvă în urma unor procese juste și imparțiale.

2.2.SCURT ISTORIC ȘI EVOLUȚIE

Legiunile militare romane foloseau drept tactică și strategie împotriva populației inamice teroarea, cu scopul de a o pacifica și a o supune (pax romana).Metodele de acest gen sunt însă mult mai vechi. Se întâlnesc la multe triburi antice.

Triburile barbare și romanii practicau un fel de terorism de stat sau terorism al celui mai tare (exista și un drept – dreptul celui mai puternic) prin care se obțineau efecte spectaculoase. Reacția la un astfel de terorism erau fuga, supunerea și, rareori, răzvrătirea. Răscoala lui Spartacus este una din acele răzvrătiri spectaculoase care au uimit epoca romană și au pus în operă un principiu ce a guvernat și încă mai guvernează lumea: la teroare se răspunde prin teroare, la violență prin violență.

De-a lungul timpului, noțiunea de terorism și-a modificat înțelesul. La un moment dat, în Evul Mediu, cruciații, porniți să elibereze Ierusalimul și Mormântul Sfânt din mâinile credincioșilor lui Mohammad, s-au văzut loviți de împotrivirea băștinașilor, care-i socoteau pe de o parte invadatori, iar pe de alta și necredincioși, deoarece creștinii nu-l venerau pe profetul lor.

Cei mai înverșunați s-au dovedit a fi membrii sectei musulmane arabe Hashihishin (asasin), care ucideau fără scrupule, și creștinii, luptând până la unul, convinși că, murind pentru credința lor religioasă, vor avea parte de Paradisul lui Allah. Asasin a devenit de atunci, prin intermediul cruciaților, care îi considerau pe musulmanii respectivi drept teroriști, un termen ce a rămas ca sinonim criminalilor ce ucid cu cruzime. Însă tot de atunci, deși religia mahomedană interzice sinuciderea, s-a perpetuat o credință sectară, în virtutea căreia a muri pentru Allah ar fi un gest răsplătit prin așezarea celui ce se jertfește direct în Paradis. Așa s-au născut Intifada și Jihadul islamic, care stau la baza terorismului de esență arabă.

Intifada și Jihadul sunt denumirile pe care le dau musulmanii atacurilor asupra evreilor și celor pe care le susțin, indiferent de credința lor religioasă. Aparent, un asemenea comportament intolerant pare o formă a luptei de apărare a ființei naționale arabe, îmbrăcând conotații patriotice. Este iluzoriu a gândi în acest mod. Căci a pune pe picior de egalitate lupta armată desfășurată, de pildă, în plin război, de către partizani sau maquisarzi împotriva inamicului înarmat, ocupant al țării este una și alta este a teroriza populații inocente, copii, femei, bătrâni neînarmați, ucigând doar de dragul de a ucide, în numele lui Allah.

Este interesant de observat aici două momente istorice petrecute în secolul trecut în spațiul arab.

Unul îl constituie lupta de eliberare națională a popoarelor arabe dusă împotriva otomanilor, de aceeași religie cu ei, în timpul Primului Război Mondial, susținuți de armata britanică de religie creștină, când intoleranța și fanatismul confesional nu s-au manifestat, lăsând loc rațiunii. Pe acest fond corect, arabii și-au dobândit libertatea.

Al doilea moment este marcat de manipularea sentimentului religios al arabilor, de către naziști, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu scopul de a slăbi influența franco-britanică în zonă. Exact această propagandă hitleristă criminală a deturnat spiritul pasiv al arabilor, convinși că totul este predestinat de Allah și ce se întâmplă trebuia să se întâmple. Prin urmare, că lupta și împotrivirea nu-și au loc. Astfel, naziștii au readus în actualitate mentalități de mult părăsite de arabi după cruciade și chiar după expediția lui Napoleon Bonaparte în Egipt și Orientul Apropiat.

Întărâtați împotriva atât a englezilor creștini, dar și a evreilor, fanaticii islamici arabi și nu numai, au devenit, de-a lungul deceniilor, exponenții terorismului antioccidental.

Prin mimetism, terorismul apare astăzi nu numai la musulmani, dar și la alte popoare ca, de pildă, la japonezi, tamili, bengalezi, talibani etc., la care sinuciderea rituală este considerată un gest de onoare și supremă jertfă. Indiferent cum se petrece, dacă această sinucidere are ca efect asasinarea deliberată a unor oameni nevinovați, ea devine un act de terorism, condamnat de societate.

Sigur, se afirmă că violența naște violență sau, cum spune dictonul, Cine scoate sabia, de sabie va pieri!. Este adevărul pur. O dovedește din plin sfârșitul nu numai al fiecărui terorist în parte, dar și al grupărilor teroriste, indiferent dacă ele se numesc brigăzile roșii, mujahedini, aynu sau cine știe cum.

Gh. Bassarabescu, în revista Terorism, între istorie si actualitate nr 518 din 27 septembrie 2001 spune ca singura soluție valabilă pentru rezolvarea conflictelor de orice natură este dialogul, compromisul. Din nefericire, când își face loc terorismul, rațiunea dispare, înlocuită fiind de fanatism, de orbirea gândirii logice și a valorilor esențiale.

Convenția europeană pentru reprimarea terorismului precizează, încă din articolul 1, că „pentru nevoile de extrădare între statele contractante, nici una din infracțiunile menționate mai jos nu va fi considerată ca infracțiune politică, ca infracțiune conexă la o infracțiune politică sau ca infracțiune inspirată din mobiluri politice:

– infracțiunile cuprinse în sfera de aplicare a Convenției pentru represiunea capturării ilicite de aeronave, semnată la La Haye, la 16 decembrie 1970;

– infracțiunile prevăzute de Convenția pentru pedepsirea (sancționarea, reprimarea) actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile, semnată la Montreal la 23 septembrie 1971;

– infracțiunile grave constituite dintr-un atac contra vieții, integrității corporale sau libertății persoanelor care au dreptul la protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici;

– infracțiunile care comportă răpirea, luarea de ostatici sau sechestrarea arbitrară;

– infracțiunile comportând utilizarea de bombe, grenade, arme automate, scrisori sau plicuri-capcană, în măsura în care o astfel de utilizare prezintă un pericol pentru persoane;

– tentativa de comitere a uneia dintre infracțiunile precizate sau participarea în calitate de coautor sau complice a unei persoane care comite sau încearcă să comită o astfel de infracțiune. ”

Aceasta era, în 1977, viziunea asupra terorismului. El nu era considerat ca având o determinație politică, nu era considerat un act politic, deci un război, ci o infracționalitate.

De aceea, autorii convenției, dată fiind bipolaritatea acelor vremuri și lupta pe toate fronturile între cele două sisteme din timpul Războiului Rece, au avut mare grijă să separe actele teroriste de acțiunile politice propriu-zise, indiferent dacă acestea din urmă erau sau nu erau legitime.

Schimbarea viziunii asupra terorismului a fost determinată, fără îndoială, de atacurile kamikaze asupra clădirii Pentagonului și complexului World Trade Center din Statele Unite ale Americii de la 11 septembrie 2001.

După ce lucrurile s-au mai liniștit și campania împotriva principalului suspect – Osama bin Laden – și a Afganistanului, țară care adăpostea centre de antrenare a teroriștilor – a intrat în line dreaptă, au început din nou să fie puse întrebări cu privire la caracterul și natura acțiunilor de tip terorist și, în consecință, la reacțiile sau acțiunile lumii civilizate. S-a ajuns astfel la concluzia că terorismul este un fenomen mult mai complex chiar decât războiul, care trebuie studiat și aprofundat nu doar pentru a-i limita efectele și a-i pedepsi pe cei vinovați, ci îndeosebi pentru a-i înțelege și a-i eradica mecanismele și cauzele. Aceasta este o altă concluzie foarte importantă de care trebuie să se țină seama în analiza și combaterea acestui fenomen.

Politica lumii este dominată de hotărârea Statelor Unite ale Americii (și a coaliției care s-a format în jurul ei) de a eradica terorismul din lume prin operația Justiție Infinită. Problema este însă extrem de dificilă, căci nu este vorba de a deschide unul sau mai multe fronturi militare împotriva unor națiuni vinovate, ci de necesitatea depistării unei rețele planetare de cuiburi teroriste (depozite de arme, locuri de antrenament, centre de informare, depozite bancare, unități economice etc.) care formează o vastă și complexă structură multinațională ce trebuie anihilată. La aceasta se adaugă caracterul clandestin și conspirativ. Simpla arestare a lui ben Laden nu rezolvă problemele terorismului, căci structurile construite vor funcționa mai departe. Mai mult încă, încarcerarea șefului va provoca cert acțiuni teroriste (tip luare de ostatici) pentru obținerea eliberării sale, lucru care va crea dificultăți mari, în ciuda anulării principiului zero pierderi.

Evoluția terorismului de la acte de înspăimântare a populației, din vremea Imperiului Roman și a invaziilor barbare, și de impunere a unui tip de comportament, până la ceea ce azi numim război terorist, război care, într-o formă sau alta, afectează întreaga planetă, este indubitabilă. De aici rezultă o mulțime de întrebări la care nu se poate răspunde imediat și superficial.Neîndoielnic, terorismul este un fenomen complex, cu cauze profunde, ce țin de funcționarea societății, de relațiile dintre individ, grup și societate, de raporturile sociale și, deopotrivă, de patologia socială. Care sunt factorii care au favorizat o astfel de evoluție? Cum au apărut? Cât sunt ei de „obiectivi“, de necesari, de întâmplători? În ce măsură puteau fi preveniți? Cu alte cuvinte, cât de vinovată este lumea pentru propria ei terorizare?

2.3. FACTORI DINAMICI ÎN CONFIGURAREA TERORISMULUI

Terorismul rămâne un fenomen complex, agravat de amestecul de factori și motivații diferite. Terorismul reprezintă folosirea violenței împotriva persoanelor sau proprietăților, încălcând legea, cu scopul de a intimida, obliga sau a cere răscumpărare. Teroriștii utilizează adesea amenințarea pentru a spori frica populației, pentru a încerca să convingă cetățenii că guvernul lor este lipsit de puterea de a preveni atacurile teroriste și de a face publicitate imediată cauzei lor.

Există mai multe genuri de motive care-i împing pe teroriști să recurgă la astfel de fapte și anume: politice, religioase sau o combinație a acestora. Astfel, pot fi identificate trei motivații de bază: raționale, psihologice și cultural-religioase. De multe ori o entitate teroristă poate fi definită și printr-o combinație a acestora.

Factorul rațional. O persoană rațională raportează societatea la propriile scopuri și opțiuni. Este un mod de gândire asemănător celui unui lider militar, manager sau întreprinzător care, înaintea unei operații militare sau inițierii unei afaceri, evaluează toate disponibilitățile pentru derularea acțiunii. Teroristul rațional își planifică acțiunea folosind abordarea analitică cost-beneficii în raport cu scopurile și opțiunile sale. În analiza făcută el caută să determine care sunt cele mai scăzute costuri și cele mai eficiente căi pentru a-și realiza obiectivele.

Estimarea eficacității actului terorist se face dupa următorul algoritm: identificarea momentului critic, accesibilitate ,gradul de recuperare vulnerabilitate efectul asupra grupului țintă , capacitatea de recunoaștere (în cazul unui atac sinucigaș, gradul de recuperare se exclude, iar vulnerabilitatea se calculează până la momentul detonării).

Teroristul face o evaluare a riscurilor la care se expune, cântărind mijloacele de apărare ale țintei împotriva propriilor sale posibilități de atac. El analizează capacitatea colaboratorilor săi de a-l sprijini pentru distrugerea țintei, luând în considerare scopul urmărit și condițiile sociale existente la un moment dat.

Un terorist va analiza dacă acțiunea sa va induce suficientă anxietate pentru a-și atinge scopurile, fără ca el sau cauza să fie afectați. O evaluare greșită a reacției sociale poale conduce la dezastre. Astfel, când grupurile Tupamaros (Uruguay), ERP (Armata Poporului Revoluționar) și Montoneros (Argentina) au evaluat greșit reacția populară, ostilă la terorism și au depășit pragul de toleranță al societății, ele au fost eliminate.

Factorul psihologic – se naște din insatisfacțiile și nerealizările existente în viața personală sau din nemulțumirile politice (regimul politic, forma de guvernământ). Teroristul își va proiecta comportamentul antisocial și valorile personale împotriva oricui poate, găsind rațiunea de a trăi prin actele de terorism. Această motivație presupune existența unei grupări în care membrii își definesc statutul social în baza substratului psihologic ce realizează coeziunea grupării fiind „fideli desăvârșiți”. O caracteristică comună tuturor teroriștilor motivați psihologic este nevoia lor acută de a aparține unui grup. Pentru unii teroriști, acceptarea lor de către un grup reprezintă o motivație mult mai puternică decât obiectivele politice stabilite de acesta. Astfel de indivizi își definesc statutul social prin apartenența la un grup.

Teroriștii nu iau în considerare punctele de vedere din exteriorul grupului; ei cred în cauza lor și au convingerea că nu pot greși niciodată. În mod tradițional, acest model de comportament este intolerant față de orice nonconformism. Teroriștii au tendința să proiecteze asupra altora propriile lor motivații antisociale, manifestându-se printr-o atitudine de genul „noi împotriva tuturor”. Această perspectivă duce la dezumanizarea victimelor și elimină orice ambiguitate din mintea lor atunci când acționează.

Grupurile teroriste au motivații interne foarte puternice. Acestea le determină să considere necesare orice acte de violență, care să le justifice existența, legitimitatea și considerația proprie.

Un alt rezultat al motivației psihologice este intensitatea dinamicii grupului. Teroriștii cer unanimitate și sunt intoleranți cu aceia care au păreri opuse. Având inamicul clar identificat, în cadrul grupului se creează o presiune ce determină creșterea frecvenței și intensității atacurilor teroriste.

Dinamica motivațiilor psihologice a determinat, de asemenea, ca obiectivele urmărite de-a lungul timpului să fie aproape imposibil de realizat. Un grup care și-a atins scopurile este condamnat la dispariție și de aceea, atunci când se apropie de realizarea lor, va căuta să le redefinească. Grupul va respinge orice pretenție de realizare a obiectivelor pe toate planurile, afirmând că aceasta este falsă ori necorespunzătoare sau o va caracteriza ca fiind rezultatul duplicității inamicilor. Exemple în acest sens se regăsesc atât la grupările Recontras din Nicaragua, ETA din Spania, cât și la multe din fracțiunile palestiniene, care par a suferi de teama succesului. O protecție psihologică eficientă împotriva succesului se realizează prin definirea scopurilor grupului, astfel încât acestea să fie imposibil de realizat.

Factorul cultural. Teroriștii motivați cultural au, de regulă, o percepție fundamental eronată privind apartenența la un anumit grup (familie, clan, trib), precum și o dorința spic sacrificiu (martiraj) rar întâlnită, ei dorind să-și dea viața pentru cauza și organizația lor. Aceștia sunt adversari dificili deoarece comportamentul lor este greu de anticipat. Ei au o idee fixă despre ceea ce vor și sunt greu de convins. Nu au o bază etică sau o moralitate în sensul uzual, nimic care săpoată fi folosit împotriva lor, rareori ei au conștiință.

Teama provocată de o posibilă exterminare culturală conduce la o violență care, pentru cineva care nu a trăit o astfel de experiență, pare irațională. Pe de altă parte, viețile celor din afara grupului, care în sistemul lor de valori reprezintă răul, pot fi distruse fără nici o remușcare. Toți indivizii sunt sensibili la amenințările contra valorilor prin care ei înșiși se identifică: limba, religia, comunitatea, teritoriul unde trăiesc sau locul natal. Posibilitatea de a pierde oricare din aceste valori declanșează o reacție de apărare, uneori chiar de ură, față de alte persoane sau popoare.

Cultura dă naștere valorilor și motivează oamenii în direcția unei atitudini active. Viața fiecărui individ este o caracteristică culturală, cu un impact asupra societății la scară micro sau macro, în funcție de fiecare individ. În toate formele de organizare ale unei societăți există, sub diverse forme, spiritul și voința de sacrificiu pentru o cauză, ideologie, credință sau organizație.

Culturile modelează valorile și motivează oamenii pentru a acționa în moduri care pot părea nerezonabile pentru observatorii din afara arealului cultural respectiv.

Alți factori care definesc motivațiile culturale ale teroriștilor includ maniera în care agresiunea a fost canalizatăși conceptele care stau la baza societății.

Religia poate fi una dintre cele mai stabile și, în același timp, mai sensibile valori. O amenințare la adresa religiei uneipersoane generează un risc nu numai asupra prezentului dar și asupra trecutului și viitorului cultural.

Evocarea divinității în scopuri politice sau personale precum și pentru justificarea violenței nu este o noutate, dar trebuie făcută o distincție clară între mesajul religios îmbrățișat de toți credincioșii și interpretarea particulară a perceptelor religioase în numele cărora acționează extremiștii religioși.

În numele religiei, terorismul poate fi foarte violent, iar teroriștii motivați religios privesc acțiunile lor ca fiind morale și reprezentând o sancțiune divină. În concepția lor, acțiunile ce le întreprind, considerate acte de disperare în alte împrejurări, reprezintă o datorie divină.

Astfel se explică spiritul de sacrificiu și dăruire existent în rândurile unei categorii speciale, atentatorii sinucigași, motivați de năzuința spre puritate religioasă sau de sentimentul datoriei față de binele grupului/comunității din care fac parte.

Religia, ideologia sau cultura joacă, uneori, un rol determinant asupra motivației individuale, în egală măsura cu sentimentul de injustiție. Acest lucru este foarte vizibil în cazul grupărilor teroriste palestiniene, care și-au dezvoltat o subcultură a martirajului, promovat prin toate mijloacele, de la postere și afișe la cântece, poeme și legende – campanii deosebit de atractive pentru potențialii recruți.

Martirajul are o valoare simbolică, și nu doar în culturile Islamice. Moartea unui membru al organizației îi conferă acesteia o legitimitate sporită. Mesajul transmis opiniei publice este esențial: pentru organizația respectivă nu există cale de întoarcere. Atentatorii sinucigași sunt adesea considerați de către organizațiile din care fac parte drept o resursă deosebit de valoroasă, iar succesul acțiunilor lor generează un câștig net, politic sau financiar.

Schimbările profunde petrecute în mediul de securitate, la sfârșit și început de mileniu, au eliberat gândirea de constrângeri ideologice și de fidelități impuse, marcând, practic, începutul unei noi ere. Mediul de securitate a devenit fluid, flexibil, în care sunt posibile tot felul de construcții, de organizări și reorganizări, în funcție de predominația, de impactul unor tendințe, dar și în raport cu dinamica intereselor și schimbărilor fizionomice la nivelul polilor de putere.

2.4.NATO ȘI TERORISMUL

Terorismul internațional reprezintă pentru comunitatea euroatlantică o amenințare complexă și persistentă, care necesită un răspuns comprehensiv și multidimensional la nivel strategic, solicitând astfel o contribuție semnificativă din partea NATO. Totuși, măsura în care Alianța va contribui la acest efort rămâne incertă, unii dintre aliați aducând argumente în favoarea unui angajament la scară mare, în timp ce alții preferă asumarea unui rol mai modest.Dezbaterea inițială asupra rolului și misiunilor corespunzătoare ale NATO a scos în evidență două abordări diferite ale terorismului: abordarea terorismului ca război și abordarea terorismului ca management al riscurilor.

Abordarea de tip război, susținută în special de Statele Unite, implică o mobilizare masivă de resurse într-un efort unitar, cu acceptarea unor limitări ale libertăților individuale și sacrificii. Mulți europeni apreciază însă că nu este potrivit să se vorbească despre un război. Nu poți “învinge” terorismul decât dacă acționezi asupra rădăcinilor acestuia, ceea ce nu poate fi realizat prin folosirea mijloacelor militare, după cum consideră europenii. Din acest punct de vedere, terorismul nu este un război care trebuie câștigat, ci un risc periculos, de neevitat.

Cele două abordări nu se exclud reciproc, dar au priorități și strategii diferite și necesită aranjamente diferite în vederea desfășurării acțiunilor colective. De exemplu, viziunea de tip război tinde să impună o strategie care pune accent pe măsurile ofensive și preventive, în timp ce viziunea de tip managementul riscurilor solicită o strategie cu accent pe măsurile defensive.

Dezbaterile asupra rolului NATO în lupta împotriva terorismului au fost și mai mult complicate de divergențele privind Irak-ul și presupusele legături ale regimului lui Saddam Hussein cu teroriștii rețelei al-Qaida. În plus, divergențele transatlantice în privința modului în care trebuie tratat terorismul reflectă de asemenea faptul că multe țări europene au trăit experiențe diverse în confruntarea cu acest fenomen și dețin comunități musulmane largi și uneori prea puțin asimilate, diferite legături istorice cu Orientul Mijlociu și Africa de Nord, manifestări variate ale sentimentelor anti-americane si multe viziuni diferite.

În pofida acestor divergențe, Alianța a căzut de acord asupra naturii grave a amenințării reprezentate de terorismul internațional și a decis să răspundă acestei provocări, oferind perspectiva obținerii în final a succesului. Dar realizarea chiar și a unui succes modest va obliga deliberările Alianței să depășească stadiul dezbaterilor inițiale în care se află și în prezent.

Pentru prima dată în istoria sa, NATO a invocat Articolul 5 în primele 24 de ore după atacurile teroriste împotriva Statelor Unite din 11 septembrie 2001. Răspunzând cererii Statelor Unite, până la 4 octombrie 2001, aliații au convenit să întreprindă o serie de măsuri pentru a spori modalitățile de luptă împotriva terorismului. Aceste măsuri inițiale au inclus un schimb mai mare de informații militare, asigurarea dreptului de survol și a accesului la porturi și aeroporturi în toate situațiile, asigurarea de asistență în cazul statelor amenințate ca urmare a sprijinului acordat eforturilor coaliției, precum și dislocarea forțelor navale ale NATO în Mediterana de est și a aeronavelor Alianței echipate cu Sisteme de Avertizare și Control Aeropurtate (AWACS) în Statele Unite pentru a suplini aeronavele AWACS americane trimise în sprijinul operațiilor din Afganistan.

Statele Unite au recunoscut valoarea complementară a NATO atât pentru răspunsul național la terorism, cât și pentru eforturile ONU de a orchestra efortul la nivel global. În acest context, NATO acoperă un sector important datorită capacității sale unice de a furniza securitate.

Astfel, NATO reprezenta cadrul logic pentru organizarea Forței Internaționale de Asistență de Securitate (ISAF) în Afganistan, care a devenit prima operație a NATO din afara spațiului euroatlantic. Iar abordarea complexă și sistematică a acestei probleme este în parte cea care a făcut ca terorismul să devină o prioritate de prim ordin pe agendele naționale de securitate a 53 de țări direct afiliate la NATO: 20 de state membre ale Parteneriatului pentru Pace, 7 țări ale Dialogului Mediteranean și cei 26de aliați.

Pe parcursul ultimilor ani, NATO a realizat consensul în ceea ce privește natura gravă a amenințării și faptul că terorismul nu cunoaște granițe. Terorismul internațional este acum înțeles ca fiind o singură problemă cu mai multe moduri de manifestare, în timp ce în trecut, terorismul era privit mai curând ca o serie de fenomene naționale discrete având ca rezultat sublinierea diferențelor dintre grupurile teroriste. Vechea abordare pierdea din vedere anumite inter-relaționări importante și subestima astfel necesitatea unei cooperări mai strânse între guverne.

Amenințarea teroristă internațională diferă mult de cea reprezentată anterior de Uniunea Sovietică și Tratatul de la Varșovia pentru care fusese conceput NATO. Această nouă amenințare este constituită în principal de al-Qaida și grupurile înrudite, care formează o rețea de luptători jihad ce împărtășesc idealul suprem de a stabili o nouă ordine în Orientul Mijlociu și în Golf, bazată pe respectarea strictă a perceptelor islamice.

Acest nou tip de rețea teroristă, deosebit față de grupurile teroriste naționaliste mai tradiționaliste, va fi mai dificil de contracarat decât erau grupurile politice și naționaliste din perioada cuprinsă între anii 60 și 80. Extremiștii islamici sunt mai mobili la nivel global, mai letali, mai adaptabili și găsesc mai ușor sprijin în afara granițelor. Amenințarea se schimbă în mod constant prin faptul că ori de câte ori statele iau contra-măsuri de răspuns la amenințări, teroriștii își adaptează la rândul lor metodele de acțiune.

Pentru a înțelege mai bine potențialul NATO și a stabili unele așteptări realiste în privința acestei organizații, trebuie să analizăm locul în care se încadrează NATO în ansamblul luptei împotriva terorismului.

În mod logic, NATO se încadrează între eforturile orchestrate de Națiunile Unite în vederea realizării celor mai generale scopuri și abordările naționale privind lupta împotriva terorismului, care au un pronunțat caracter specific. Dar pentru a trata atât simptomele, cât și afecțiunea propriu-zisă este nevoie de o combinație între eforturile de la cele trei niveluri – național, regional și global. Împreună, acestea pot furniza cel mai eficient răspuns posibil la amenințarea terorismului.

Responsabilitatea fundamentală pentru lupta împotriva terorismului aparține fiecărui stat, atât pentru faptul că, în ultimă instanță, terorismul este un fenomen local, cât și pentru că, din diverse motive, o mare parte a cooperării dintre guverne va trebui să se desfășoare în cadru bilateral, în special între instituțiile de informații și cele cu atribuții în aplicarea legilor. Cu toate acestea, NATO, G8, un grup format din primele 7 state cele mai industrializate și Rusia, Uniunea Europeană, ONU și alte organizații joacă un important rol de coordonare și integrare în sprijinirea eforturilor fundamentale întreprinse de către celelalte state. Cheia o reprezintă coordonarea acestor eforturi și evitarea duplicărilor inutile.

NATO a făcut din lupta împotriva terorismului o prioritate de prim ordin și a realizat consensul în privința naturii acestei probleme și a răspunsurilor adecvate, în general. Ca urmare a acestui fapt și a eforturilor similare ale altor instituții, în prezent este de neacceptat ca țările să asigure un mediu permisiv unor teroriști pe care îi consideră luptători pentru libertate, doar pentru că aceștia nu cauzează probleme pe teritoriul lor național.

Abordarea luptei împotriva terorismului de către NATO are la bază ideea că responsabilitatea fundamentală pentru ducerea acesteia aparține statelor membre. Scopul urmărit de Alianță este acela de a ajuta statele să descurajeze și dezorganizeze amenințările teroriste venite din afara granițelor, precum și să se apere și protejeze împotriva acestora dacă și unde este necesar.

Deși liniile politice directoare ale NATO specifică faptul că este de preferat descurajarea și prevenirea actelor teroriste decât ajungerea în situația de a avea de a face cu urmările acestora, nu există nici o prevedere cu caracter permanent referitoare la operațiile militare preventive desfășurate de Alianță. Astfel, orice acțiune directă a Alianței împotriva teroriștilor sau a celor care îi găzduiesc necesită obținerea unei aprobări anterioare din partea tuturor aliaților.

Drept urmare, NATO este cel mai bine pregătit pentru roluri care implică acțiuni coordonate desfășurate pe o perioadă de timp mai îndelungată, cum ar fi măsurile preventive, managementul consecințelor, operațiile de stabilizare, supravegherea spațiului aerian și a liniilor maritime, precum și întărirea capabilităților naționale, în special în cazul țărilor mai puțin puternice.

Alianța joacă rolul de lider în elaborarea strategiilor, doctrinelor și a normelor de instruire privind lupta împotriva terorismului pentru situațiile în care ar putea fi necesară întrebuințarea forțelor militare. Trebuie remarcat aici programul de exerciții al NATO, care oferă oportunitatea desfășurării și exersării operațiilor civil-militar integrate pentru a putea face față unei game largi de atacuri teroriste potențiale. La Summit-ul de la Istanbul, liderii aliați au făcut publice detaliile unui program cu opt puncte pentru cercetarea și dezvoltarea tehnologiilor de combatere a terorismului, inclusiv în ce privește protecția împotriva amenințării bombelor artizanale și reducerea vulnerabilității la atacurile executate asupra avioanelor și elicopterelor.

Alianța este recunoscută pentru succesul înregistrat în întărirea interoperabilității forțelor internaționale și poate oferi această expertiză necesară pentru a face față acelor dimensiuni ale provocărilor teroriste care presupun ca organizațiile civile și militare să lucreze în strânsă cooperare. În prezent, mai mult de 50 de țări își dezvoltă capacitatea de a acționa împreună, prin folosirea englezei ca limbă comună și întrebuințarea procedurilor de operare standard comprehensive.

Pentru a ajuta la desfășurarea acțiunilor întreprinse după producerea unui atac terorist, Centrul Euroatlantic de Coordonare a Răspunsului în Caz de Dezastre oferă capabilități unice.

Centrul menține un registru larg al capabilităților NATO care ar putea fi solicitate pentru înlăturarea urmărilor dezastrelor. Acesta desfășoară un proces de generare a forțelor, care include comunicații, transport și logistică, precum și monitorizare și unități de înlăturare a urmărilor dezastrelor. Aceste capabilități sunt testate în mod regulat, oferind o experiență substanțială în domeniul înlăturării urmărilor dezastrelor. Centrul lucrează în legătură directă cu organizația destinată în acest scop de fiecare dintre cele 46 de țări participante și pentru a actiona nu trebuie să aștepte aprobarea Consiliului Nord Atlantic.

Realizarea în practică a potențialului NATO în cadrul luptei împotriva terorismului necesită în continuare multe eforturi, în special din partea conducerii politice. Chiar dacă liderii de pe ambele maluri ale Atlanticului sunt de acord că un efort global încununat de succes în combaterea terorismului solicită o abordare complexă, care să permită valorificarea punctelor forte și a mijloacelor unice ale multor organizații internaționale, NATO este în continuare utilizat sub capacitatea pe care o deține.

Printre inițiativele care ar permite întrebuințarea mai bună a capabilităților NATO, este necesară în opinia noastră acordarea unei mai mari atenții unor aspecte semnificative.

NATO ar trebui să numească un secretar general adjunct responsabil pentru coordonarea eforturilor Alianței de combatere a terorismului.

Acest post ar trebui să fie permanent, nu o sarcină adițională, care să presupună responsabilități în gestionarea întregului spectru al activităților NATO în acest domeniu, inclusiv coordonarea cu Uniunea Europeană, Națiunile Unite și alte organizații internaționale.

Forța de Răspuns a NATO (NRF) ar trebui să primească misiuni și roluri substanțiale în domeniul contra-terorismului.

Acest fapt va contribui la dezvoltarea unei baze largi de capabilități naționale, care există de altfel în cadrul Alianței. În anumite situații, astfel de misiuni vor solicita NRF să-și reducă timpul de reacție la mai puțin de 5 zile, în special în cazul întrebuințării forțelor speciale și a loviturilor aeriene. Toate acestea vor avea implicații în ceea ce privește stimularea realizării unui proces decizional al Consiliului Nord Atlantic care să permită luarea deciziilor în timp oportun.

Înființarea unei Forțe NATO de Stabilizare destinată să complementeze NRF ar trebui privită prin prisma provocărilor presupuse de tranziția de la operații combatante la operații de stabilizare.

Misiunile de stabilizare au devenit o preocupare centrală a NATO și acest lucru trebuie să se reflecte în structura forțelor Alianței. Forțele NATO din Afganistan și Balcani vor continua să se confrunte cu numeroase amenințări teroriste. Este necesar ca învățămintele desprinse din aceste două misiuni să fie încorporate în procesul de planificare al Alianței și aplicate în următoarele operații conduse de NATO.

În implementarea concepției NATO privind apărarea împotriva terorismului, Alianța trebuie să acorde o mare prioritate țărilor Parteneriatului pentru Pace, întrucât acestea sunt printre cele mai puțin pregătite iar întărirea capacității lor de a preveni terorismul va fi de asemenea în beneficul securității membrilor Alianței.

Conform concepției privind apărarea împotriva terorismului, rolurile tradiționale se inversează, iar NATO are rolul de a-i sprijini pe aliați și parteneri, care poartă responsabilitatea fundamentală de a lupta împotriva terorismului. Acest fapt sugerează că o mare parte a eforturilor NATO trebuie să se concentreze în jurul Planului Parteneriatului de Acțiuni pentru Combaterea Terorismului.

NATO ar putea juca un rol util prin încurajarea dezvoltării unor noi tehnologii.

De exemplu, Comandamentul Aliat pentru Transformare joacă un rol important în promovarea cooperării între industriile de apărare și ar putea ajuta la asigurarea interoperabilității tuturor noilor tipuri de echipament întrebuințat în acțiunile anti-teroriste prin specificarea anumitor standarde.

În concluzie, natura caracterizată de o înaltă adaptabilitate a amenințării terorismului internațional necesită operarea unor schimbări frecvente ale modului de gândire și acțiune la nivelul țărilor și al instituțiilor.

În perioada războiului rece, NATO a demonstrat o astfel de capacitate prin elaborarea continuă a unor strategii, deși nu a putut evita unele dezacorduri majore. În acest nou mediu geopolitic, Alianța se confruntă cu o provocare similară în realizarea consensului necesar pentru a o face cel mai eficient contributor posibil la lupta împotriva terorismului internațional.

2.5. FORME DE MANIFESTARE A TERORISMULUI ȘI POSIBILITĂȚI DE CONTRACARARE A ACESTUIA

Terorismul se prezintă ca un fenomen social extrem de complex, constând din manifestarea spectaculoasă a violenței, cu scopul de a atrage atenția, a înspăimânta, a chinui și a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur și simplu pentru a teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acțiuni-limită, în care omul este deopotrivă armă și victimă, călău și condamnat.

Terorismul este terorism și, poate, n-ar trebui să-l fragmentăm, să-l împărțim în categorii și să-l analizăm pe părți, ci ca întreg, ca fenomen. El este periculos pentru oricare om, oriunde s-ar afla el și orice ar face el, dar este la fel de periculos și pentru instituții, pentru state, pentru organizarea socială, adică pentru societatea omenească, în filosofia și integralitatea ei. Este o concluzie foarte importantă.

2.5.1. Terorismul ca reacție a celui slab împotriva celui puternic

De obicei, reacția celui slab împotriva celui puternic nu se numește terorism,cirăzvrătire, nesupunere, revoltă.Terorismul nu este răzvrătire, așa cum nici răzvrătirea nu este terorism. De regulă, nu cel slab îl terorizează pe cel puternic, ci cel puternic îl terorizează pe cel slab. De aici nu rezultă că cel slab nu-l poate teroriza pe cel puternic, ci doar că, pentru a teroriza, ai nevoie de putere.

Terorismul, ca reacție a celui slab împotriva celui puternic, este, în principiu, o răzvrătire la terorism (sau la ceea ce cel care se răzvrătește consideră terorism), este adică terorism contra terorism. Aceasta-i esența, numai mijloacele sunt diferite. Cel puternic face ce vrea, cel slab face ce poate.

Justificările care s-au adus de dușmanii declarați ai Statelor Unite pentru actul de terorism din 11 septembrie 2001 (deși nimeni nu și-a asumat în mod serios, până acum, aceste atentate) sunt de notorietate. Ele înseamnă, în esența lor: terorism contra terorism.

Terorismul exercitat de lumea a treia contra terorismului exercitat de America în lumea a treia, îndeosebi în lumea islamică. Acesta-i limbajul în care vorbesc o parte din statele lumii islamice. Americanii folosesc bani și sisteme sofisticate de arme, organizațiile teroriste antiamericane folosesc oameni. Folosesc oameni nu numai pentru motivul că nu dispun de sisteme sofisticate de arme, ci și pentru acela că ele consideră că arma cea mai performantă și, în concluzie, cea mai eficientă o reprezintă omul dispus la sacrificiul de sine pentru cauză.

Astfel de oameni au existat și vor exista totdeauna, iar numele lor nu este numai acela de fundamentaliști islamici, ci și de japonezi, americani, germani, francezi, chinezi, ruși, români etc. Romanii spuneau cu mândrie :Dolce et decorum est pro patria mori , iar dacii considerau trecerea în neființă ca o sărbătoare importantă. De aici nu rezultă, desigur, că sacrificiul de sine este un act terorist; rezultă doar faptul că terorismul folosește cea mai eficientă și cea mai veche armă a tuturor timpurilor: sacrificiul de sine.

Terorismul, ca reacție a celui slab împotriva celui puternic, are foarte multe cauze. Acestea rezidă în principiu în:

– inegalitatea socială, polarizarea bogăției și a sărăciei;

– aroganța puterii;

– lupta pentru putere și supremație;

– ura celui slab împotriva celui puternic, izvorâtă din negarea ordinii existente pe care cel slab o consideră nedreaptă;

– proliferarea disperării;

– exercitarea de către cel puternic a unor presiuni și acțiuni pe care cel slab le consideră a fi acte sau acțiuni teroriste;

– incompatibilități grave în perceperea sistemelor de valori;

– existența unor tensiuni, convingeri și prejudecăți care cer alt proiect al lumii;

– hotărârea de a distruge nu pentru a se construi, ci pentru a spulbera;

– nevoia de a fi luat în seamă.

Acțiunile teroriste din partea celui slab împotriva celui puternic nu au reguli, nici zone preferențiale, nici frontiere. Ele se desfășoară pretutindeni și vizează, de regulă:

– asasinarea unor personalități;

– distrugerea unor obiective culturale, economice și militare;

– producerea unor catastrofe cu morți și răniți;

– spargerea codurilor sistemelor de comandă și control, virusarea și perturbarea rețelei Internet, distrugerea sistemelor de comunicații, instalațiilor portuare și aeroportuare, a nodurilor de cale ferată, lucrărilor de artă etc.

2.5.2. Terorismul ca instrument de presiune politică. Terorismul politic

Mișcările anarhiste europene ale începutului de secol au reprezentat primele exemple de terorism politic. Reconstrucția Europei democratice pe model liberal, după război, a suscitat noi violențe teroriste împotriva sistemului socio-economic instaurat.

Acestea sunt exprimate sub diferite forme. Mișcările de extremă stângă europeană din anii 70 – 80 – în Germania (Baader Meinhof), în Italia (Brigăzile Roșii), în Franța (Acțiunea Directă) -, care aveau ca obiectiv să doboare capitalismul, sunt urmate de un terorism de extremă dreaptă legat de efectele conjugate ale noii sărăcii și de frica față de fluxurile migratoare slab controlate într-o Europă în plină transformare. Skinheads, mișcările neo-naziste active în Germania de est, ultranaționaliștii flamanzi apropiați de Vlaamsblok, chiar extrema dreaptă franceză, după prăbușirea speranțelor sale electorale ar putea să aleagă, în anumite condiții, expresia cea mai violentă.

Aceasta nu înseamnă însă neapărat terorism.Actul terorist distruge, înspăimântă, creează situații-limită, apelează la faptul împlinit, seamănă adică teroare. Iar teroarea politică are foarte multe fațete. Majoritatea organizațiilor teroriste din lume, inclusiv fundamentalismul islamic, practică, de fapt, un terorism politic. Însă nu numai aceste organizații sunt vinovate de virulența terorismului politic, disimularea, dar omniprezența, omnipotența, impactul grav și consecințele complexe ale acestui tip de terorism asupra societăților, statelor și oamenilor. Terorismul de stat este, în toată dimensiunea lui, un terorism politic.

Formele de manifestare ale terorismului politic sunt numeroase. Ele se încadrează totuși în câteva categorii:

-Terorismul explicit sau implicit pus în aplicare de majoritatea statelor cu regimuri totalitare;

-Terorismul exercitat de organizațiile politice extremiste (majoritatea organizațiilor teroriste din Europa și din America latină, spre exemplu, au la bază ideologii politice de natură comunistă, unele neo-nazistă sau din sfera a ceea ce am putea numi exclusivismul sau fundamentalismul politic);

-Terorismul practicat de persoane influente, grupuri de interese etc.;

-Terorismul Puterii.

Terorismul este folosit ca instrument de presiune politică. Obiectivele terorismului politic – cel puțin cele enunțate în diferite împrejurări – se înscriu în general în următoarea scală:

– cucerirea puterii politice prin violență;

– opoziția la imperialism și oligarhie;

– lupta pentru reforme sociale (altele decât cele obișnuite, de regulă, prin distrugerea violentă a celor existente);

– lupta pentru putere și influență;

– lupta pentru imagine;

– lupta pentru identitate;

– crearea și întreținerea stării de haos.

Terorismul politic s-a manifestat cu pregnanță în timpul războiului rece, ca modalitate de subminare reciprocă, prin violență non-statală, a celor două ideologii – capitalistă și socialistă -, fiind mai mult un terorism ideologic. Fiecare dintre cele două superputeri – și, la umbra lor, o mulțime de alte organizații, organisme sau cercuri de interese – încuraja, la nivel regional, terorismul politic, sub aproape toate formele și formulele sale, de la cele psihologice și informaționale, la atacuri și asasinate.

În momentul de față, o mare parte din organizațiile teroriste din Europa occidentală, din America latină, din Asia și din Africa, inclusiv din lumea arabă, poartă această amprentă a luptei împotriva capitalismului. În realitate, este vorba de o luptă pentru putere sau pentru impunerea unui anumit tip de putere.

2.5.3. Terorismul de stat

Terorismul de stat este, fără îndoială, o formă a terorismului politic, poate forma lui cea mai gravă, cea mai accentuată. Terorismul de stat este foarte vechi. De aici și vine aversiunea populațiilor față de regimurile totalitare sau militarizate. De-a lungul timpului, numeroase state și-au terorizat populațiile care intrau, într-o formă sau alta, sub jurisdicția lor. Dar au terorizat și statele care nu se puteau opune politicii lor. Formele de terorism de stat sunt numeroase și nelipsite pe planetă. Cu toate că dintotdeauna omenirea le condamnă și luptă prin orice mijloace împotriva lor, ele nu încetează încă să existe.

În timpurile moderne, terorismul de stat s-a dezvoltat mai ales în țările latino-americane supuse dictaturilor, dar și în Grecia anilor 1967-1974. Mulți autori consideră că, în Indonezia, în Coreea de Sud și în alte țări, terorismul de stat consistă în mobilizarea și chiar militarizarea societății pentru a lupta împotriva inamicului interior.

Există o osatură ideologică a terorismului de stat care constă într-o anume doctrină a naționalismului exacerbat, intoleranței și altor exclusivități. Acestea erau cândva promovate și de doctrina Monroe din vremea războiului rece. Aceasta debutează cu o politică de contrainsurecție, ale cărei puncte forte sunt loviturile de stat din Guatemala din 1954, din Brazilia din 1964, din Chile din 1973, precum și guerilele din Uruguay și din alte locuri. În Guatemala, între 1976 și 1983, un milion de oameni (din cele 9 milioane, cât este populația acestei țări) au fost deplasați pentru că au încercat să susțină guerilele. Dintre aceștia, între 261.000 și 600.000 (cifră oficială) au fost dislocați cu forța și puși sub controlul armatei și patrulelor de autoapărare civilă.

Militarizarea societății, controlul strict al informației și cenzura sunt modalități ale terorismului de stat. Asasinatele și deportările masive practicate de regimul stalinist, deportările în Bărăgan și condamnarea la ani grei de închisoare pe motive politice, practicate de guvernele României în perioada anilor 1946-1964, ca și practicile altor guverne din fostul sistem comunist, dar nu numai de acestea, ci și de altele, din toată lumea, pe motive extrem de diversificate – de la protecția intereselor statelor respective și până la apărarea valorilor naționale – sunt forme ale terorismului de stat.

Terorismul de stat (terorismul instituțiilor) a îmbrăcat, de-a lungul timpului, forme diferite, între care:

– sclavagismul;

– inchiziția;

– genocidul;

– deportarea populațiilor;

– invazia;

– trecerea prin foc și sabie a populațiilor sau țărilor care nu se supuneau dictaturii celui mai puternic;

– dictatura militară;

– dictatura politică;

– cotropirea diferitelor state de către state mai puternice și impunerea unor regimuri de viață insuportabile;

– birul;

– practicarea de către conducerea statului a unui regim sever față de populație privind impozitele, asigurarea locurilor de muncă, neacordarea drepturilor legitime, ascultarea telefoanelor, violarea corespondenței etc.;

– șantajul;

– presiunea politică etc.

Dar terorismul de stat mai este înțeles, în zilele noastre, și altfel, ca raliere a diferitelor regimuri politice și conduceri ale unor state, de regulă din lumea a treia (dar nu numai), la fenomenul terorist, la sponsorizarea, susținerea și proliferarea lui, precum și la încurajarea folosirii asasinatului, violenței, pirateriei și altor procedee de exercitare a presiunilor de tot felul și de înspăimântare a populațiilor.

2.6. CONTRATERORISMUL

Contraterorismul este răspunsul la o acțiune teroristă care a avut loc. El are ca scop rezolvarea unui act terorist care nu a putut fi împiedicat prin măsurile de prevenire (descurajare sau prevenire antitero).

Riposta antiterororistă cuprinde: stabilirea naturii incidentului terorist, stabilirea jurizdicției asupra atacului terorist (dacă rezolvarea incidentului intră în aria de competență a armatei, polițiție, unităților tactice de ripostă contrateroristă) și trecerea la rezolvarea incidentului.

Rezolvarea incidentului se rezolvă pe urgențe ale acțiunilor, adecvat situației create pentru: verificarea și localizarea precisă a acțiunii teroriste și limitarea, pe cât posibil, a efectelor ei; punerea în aplicare a planului de inervenție (dacă există) pentru obiectivul respectiv; blocarea căilor de acces; înștiințarea și întărirea dispozitivelor de pază și de protecție la celelalte obiective vulnerabile în zonă; organizarea dirijării circulației; culegerea de date și informații despre autori și despre derularea evenimentelor; evacuarea, dacă este cazul, a populației și bunurilor ce pot fi afectate; informarea opiniei publice; lichidarea acțiunii teroriste și a urmărilor acesteia.

Acțiunea de lichidare a forțelor teroriste și înlăturarea urmărilor acțiunilor acestora se poate realiza prin mai multe modalități: angajarea de negocieri cu teroriștii; neutralizarea teroriștilor prin folosirea unor mijloace speciale, capturarea acestora și eliberarea ostaticilor sau/și al obiectivului; intimidarea teroriștilor prin demonstrații de forță; acțiunea în forță pentru nimicirea sau capturarea teroriștilor și eliberarea ostatecilor.

Negocierile cu teroriștii presupune dialogul cu ei pentru evitatarea confruntării și producerii de victime și câștigarea de timp pentru găsirea soluției potrivite.

Neutralizarea teroriștilor prin mijloace speciale (substanțe chimice) după care acționează celelalte elemente din dispozitiv: echipe de blocare exterioară (gruparea de acțiune imediată, echipele de asalt, sprijin cu foc, pompierii), rezervele, echipa pirotehnică în conformitate cu planul de acțiune aprobat.

Măsurile de intimidare urmăresc crearea acelei stări care să-i determine pe teroriști să se predea. Aceasta se realizează prin demonstrații de forță, simularea atacului asupra obiectivului, declanșarea unor incendii false, întreruperea curentului, a surselor de aprovizionare, explozii etc.

Acțiunea în forță se realizează când celelalte modalități nu au dat rezultate. Ea se realizează prin diferite metode:

a) Ambuscada interioară constă în dispunerea mascată a luptătărilor în interiorul obiectivului în locurile favorabile capturării succesive și fără zgomot a teroriștilor.

b) Asaltul simultan pe mai multe direcții constă în acțiunea de pătrundere a echipelor de asalt în forță cu rapiditate în obiectiv pe mai multe direcții pentru capturarea sau nimicirea elementelor teroriste.

c) Asaltul pe o direcție favorabilă, concomitent cu acțiunea demonstrativă pe o direcție secundară reprezintă un procedeu de luptă ce constă în inducerea în eroare a teroriștilor aflați într-un obiectiv, prin simularea unui asalt pe o direcție secundară, concomitent cu pătrunderea în forță a două – trei echipe de asalt pe direcția (direcțiile) cele mai favorabile de acces.

d) Atragerea teroriștilor într-un joc de uzură pentru consumarea munițiilor și explozibliilor de care dispun constă în provocarea teroriștilor într-un schimb prelungit de focuri, urmat de pătrunderea în forță a echipelor de asalt și capturarea sau lichidarea lor.

e) Acceptarea formală a condițiilor teroriștilor pentru scoaterea lor din obiectiv și capturarea lor prin ambuscade pe itinerariul de deplasare este un procedeu folosit atunci când obiectivul ocupat are o mare valuare istorică sau prezintă un înalt grad de risc (chimic, nuclear, hidrotehnic etc.).

Situațiile cu care se pot confrunta forțele antiteroriste sunt deosebite de diverse și, de aceea, modul concret de soluționare a unei astfel de situații nu poate fi încadrat în șabloane. Planurile elaborate din timp cuprind prevederi de principiu și trebuie să poată fi ușor adaptate la situația concretă. Aplicarea acestor planuri impune o deosebită pregătire și gândire tactică, suplă, dinamică pentru forțele antiteroriste.

În situații de criză acțiunile teroriste se pot asocia și cu demonstrații, mitinguri, greve, acțiuni revendicative, ceea ce adaugă elemente în plus în acțiunile antiteroriste.

Acțiunile antiteroriste se pot desfășura pe spații întinse, împotriva unui adversar, de multe ori „punctiform”, ceea ce impune adoptarea de dispozitive de contracarare adecvate.

Indiferent de situația creată și de forma de acțiune antiteroristă, trebuie să respecte următoarele reguli: evitarea, pe cât posibil, a confruntărilor violente; protejarea populației civile din zonă și / sau a ostaticilor; tratarea cu atenție și responsabilitate a oricărei informații și amenințări; informarea opiniei publice în legătură cu evenimentele în curs de desfășurare.

Pe timpul conflictului armat, în pregătirea și desfășurarea acțiunilor militare antiteroriste intervin o seri de particularități determinate de: situația politico-militară existentă, locul de desfășurării acțiunilor teroriste, amploarea spațială a acțiunilor teroriste, importanța obiectivelor vizate, starea forțelor din zonă.

În situația în care acțiunile teroriste au loc în afara zonei acțiunilor militare responsabilitățile și modalitățile de acțiune ale forțelor antiteroriste sunt similare cu cele din timp de pace și criză.

Dacă acțiunile se produc în zona / raionul acțiunilor de luptă, responsabilitatea contraatacării lor revine comandantului care acționează în acea zonă (raion).

Unul dintre obiectivele urmărite în acțiunile militare ofensive sau defensive este descoperirea și capturarea sau nimicirea forțelor teroriste ale adversarului.

Combaterea acțiunilor presupune un compex de măsuri și activități prin care se urmărește: descoperirea și neutralizarea sau nimicirea forțelor teroriste; luarea tuturor măsurilor de protecție a obiectivelor și trupelor proprii și prevenirea atacurilor teroriste.

Descoperirea și neutralizarea elementelor teroriste presupune: obținerea oportună a informațiilor despre pregătirea, posibilitățile și momentul declanșării acțiunilor, sesizarea momentului intrării în zona de responsabilitate; determinarea obiectivelor vizate și a modalităților de deplasare către acestea; apreciera corectă a valorii și posibilității de acțiună ale forțelor teroriste; identificarea elementelor de sprijin autohtone, a sistemului de transmisiuni; cercetarea și neutralizarea mijloacelor electronice; luarea deciziei privind contracararea acțiunii teroriste; stabilirea forțelor și mijloacelor pentru acțiunea antiteroristă; desfășurarea acțiunii antiteroriste.

Principalii factori ai eficenței operative a unei structuri contrateroriste sunt:

-Comanda și controlul. Orice formațiune contrateroristă are nevoie de sprijin activ al reprezentanților guvernamentali.

-Instruirea. Pentru a dezvolta și menține multitudinea de calități și calificări necesare personalului de ripostă antitero.

-Selecția personalului. Selecționarea atentă, după principii multiple și riguroase a personalului, reprezintă un factor important de creștere calitativă a oricărei unități de acest fel.

-Armamentul și echipamentul. O unitate de intervenție contrateroristă este evaluată după suportul tehnico-științific și echipamentul de care dispune.

-Stăpânirea informațiilor și capacitatea de procesare rapidă a acestora. Toate datele disparate, informațile anterioare și cele obținute operativ prin observare / cercetare vor fi sintetizate într-un material coerent și folositor pentru luptător.

-Inițiativa și versalitatea. În cazul unei acțiuni de ripostă contrateroristă, fiecare luptător este pus în situația de a lua decizii rapide și hotărâtoare.

În practica internațională, riposta contrateroristă cuprinde, de regulă, cinci faze: stabilirea autenticității și veridicității informațiilor, blocarea, negocerea, acțiunea în forță.

2.7. ANTITERORISMUL

Antiterorismul cuprinde toate măsurile luate pentru a preveni apariția terorismului sau a unui act terorist. Aceste măsuri presupun evaluarea pericolului, întărirea obiecticelor de apărat protecția personală și siguranța personală și siguranța acțiunilor.

Baza activității de combatere a terorismului o constituie măsurile de prevenire și protecție antiteroristă. Aceaste măsuri se realizează printr-o activitate permanentă și prin forme de acțiuni militare specifice, cuprinse în planuri de pază și protecție antiteroristă etc.. Coordonarea activităților specifice desfășurate de organele și organismele cu atribuțiuni în domeniu se realizează pe baza planurilor de cooperare, de intervenție elaborate în timp.

Analiza fenomenului terorist scoate în evidență faptul că forțele destinate în al combate sunt de cele mai multe ori devansate de acțiunile forțelor teroriste care sun greu de identificat și de contraatacat, ca urmare, măsurile de prevenire și protecție antiteroristă planificate pot reduce dar nu elimina pericolul producerii unor astfel de acțiuni. De aceea, sistemul de combatere trebuie să fie flexibil și să aibă o viteză de reacție adegvată foarte rapidă pentru a reduce la minimum efectele surprinderii.

În cadrul măsurilor de protecție antiteroristă, dispozitivele permanente au un mod gradual de reacție: activitatea normală de pază, supraveghere și protecție; realizarea unei paze întărite; trecerea la apărarea obiectivelor pe variante de inervenție.

Măsurile de prevenire antiteroristă trebuie să aibă în vedere atât reducerea vulnerabilității potențialelor ținte vizate de atacurile teroriste, cât și zădărnicirea planurilor acestora.

Măsurile antiteroriste operative includ strângerea de informații cu privire la organizațiile care ar putea acționa împotriva intereselor statului respectiv, identificarea propriilor vulnerabilități ce ar putea fi speculate de astfel de organizații și elaborarea măsurilor de protecție necesare.

În acest scop, forțele antitero terbuie să contribuie efectiv la dezvoltarea și completarea bazei de specialitate, la care să aibă acces toate instituțiile interesate sau specificate prin lege la elaborarea de planuri generale sau particulare (pe obiective) privind protejarea și asigurarea antitero, la organizarea de controale, supravegheri etc. în locurile cu vulnerabilitate crescută la atacuri teroriste, analiza factorilor de risc, propunerea de soluții, cooperarea cu alte instituții însărcinate cu apărarea siguranței naționale.

Culegera de informații și analiza vulnerabilității la atacurile teroriste constituie munca informativă antiteroristă și reprezintă un efort de echipă. Multe instituții statale pot participa activ la colectarea de informații, la evaluarea lor, precum și la asigurarea sprijinului logistic. Schimbul de informații, legătura permanentă între instituțiile civile, poliție, jandarmerie, armată și forțele antitero sunt esențiale. Succesul prevenirii actelor teroriste depinde de modul în care forțele antitero primesc la timp informații specifice precise despre potențiale amenințări.

O altă fațetă a programului de prevenire o constituie interdicția scorgerii de informații către potențiali adversari. Teroriștii aleg ca ținte ale atacurilor lor obiective care le oferă cele mai mari șanse de succes. Informații, aparent nesemnificative, se scurg prin intermediul personalului implicat, al familiilor acestora, ajutându-i pe teroriști în planificarea atacurilor.

Măsurile de protejare a personalului implică avertizarea acestuia, conștientizarea pericolului terorist, mai ales în rândul celor mai amenințate categorii (VIP). Securitatea personalităților amenințate nu se reduce numai la avertizare, ci și la solicitarea serviciilor de intervenție și pază special instruite. Persoanele vizate și potențiale ținte trebuie instruite pentru a fi ele însele în măsură să participe nemijlocit, prin comportament, la asigurarea propriei protecții. În acest fel, VIP-urile pot conlucra la micșorarea vulnerabilității lor față de un atac terorist.

Directoratul de securitate al Comisiei Europene funcționează in cadrul Directoralului General pentru Administrație și Personal alComisiei Europene, fiind înființat printr-o Decizie a acestui organism din 1 decembrie 2001.

În cadrul structurii acestui Departament, funcționează Unitatea de Prevenire și Inspecție care are ca atribuții, în domeniul antiterorism, realizarea evaluărilor asupra amenințării generate de organizațiile teroriste la adresa sediilor și funcționarilor instituțiilor europene și menținerea legăturii cu serviciile partenere. Unitatea reprezintă Comisia în cadrul Grupului de lucru pe antiterorism și Grupului de coordonare antiteroristă.

În contextul organizării tot mai sofisticate a grupărilor teroriste și a disponibilităților lor la transformările cameleonice, poliția devine factorul numărul unu în combaterea terorismului, dispunând de baze de date care să-i ajute în exercitarea funcțiilor în comunitatea locală.

Experiența acumulată de poliția statelor confruntate cu amenințările teroriste a permis sinteza a trei direcții principale de acțiune antiteroristă eficientă.

Prima presupune îmbunătățirea tehnicilor de culegere a informațiilor, de filtrare în grupuri de inters operativ, precum și de procesare, computerizare a acestora.

A doua o constituie eficientizarea coordonării cu celelalte instituții naționale implcate în demersul antiterorist, asigurarea unei cooperări eficiente.

A treia constă în creșterea calitativă a cooperării internaționale, a schimbului operativ de informații privitoare la dezvoltarea și dimensionarea terorismului transnațional și internațional.

În 1984 Interpolul a adoptat o rezoluție care stipulează că actele teroriste cu motivație politică vor fi analizate și evaluate ca acte de natură infracțională. Această interpretare a permis comunității internaționale să poată schimba informații cu privire la actele teroriste și autorității acestora și să folosească mijloacele Interpolului în urmărirea și prinderea teroriștilor.

2.8. INSTITUȚII ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE CU ROL ÎN REALIZAREA SECURITĂȚII NAȚIONALE

Potrivit art. 6 din Legea Siguranței Naționale nr. 51/1991, serviciile de informații ale statului român sunt incluse în categoria organelor de stat cu atribuții în domeniul siguranței naționale și cuprind:

Organe de stat autonome: Serviciul Român de Informații – organul de stat specializat în materia informațiilor din interior țării; Serviciul de Informații Externe – organul de stat specializat în materia informațiilor din străinătate a datelor referitoare la siguranța națională; Serviciul de Protecție și Pază – organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor destinate.

Aceste organe de stat funcționează potrivit legii și sunt finanțate de la bugetul de stat. Ulterior, pe baza H.G. 229/1993, a fost înființat Serviciul de Telecomunicații Speciale, care funcționează în baza legii nr. 92/1996.

Structuri departamentale, în cadrul unor ministere, cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate: în cadrul Ministerul Apărării Naționale (Direcția Generală de Informații a Apărării); în cadrul Ministerul Afacerilor Interne (Direcția Generală de Informații și Protecție Internă); în cadrul Ministerului Justiției (Direcția Generală de Protecție și Anticorupție). Activitatea de informații a acetor organe se desfășoară în conformitate cu prevederile Legii nr. 51/1991, ale legilor de organizare și funcționare, fiind controlată de Parlament, prin comisiile de apărare, oridine publică și siguranță națională. Activitatea pentru realizarea siguranței naționale este organizată și coordonată de către CSAT, al cărui președinte este președintele României.

În momentul de față, cele patru structuri autonome și cele trei structuri departamentale desfășoară, potrivit competențelor, activitate de culegere și valorificare a informațiilor care privesc siguranța națională ca României, activitatea lor fiind controlată de Parlamentul României. Pentru realizarea prerogativelor și competențelor oferite de lege, instituțiile cu atribuții în domeniul siguranței naționale au fost supuse controlului civic democratic, care se realizează printr-un sisten complex, specific mecanismelor statului de drept, pe mai multe dimensiuni. Modalitățile cele mai adecvate de realizare a controlului democratic sunt informarile, rapoartele și analizele periodice înaintate de acestea Parlamentului, controalele și vizitele de lucru ale membriilor comisiilor parlamentare în unitățiile de profil, precum ți infomarea societății civile prin mass-media, în limitele determinate de specificul muncii și de legislația în vigoare, cu date și informații de interes public.

În scopul realizării siguranței naționale, ministerele, toate celelalte organe ale statului, oragnizațiile din sectoarele public sau privat au, potrivit legii în vigoare, au următoarele îndatoriri:

să acorde sprijinul necesar la cererea organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale în îndeplinirea atribuțiilor ce le revin și să permită accesul acestora la datele deținute, care pot furniza informații privitoare la siguranța națională;

să ia măsurile necesare pentru aplicarea legii privind sigurața națională în domeniile în care îsi desfășoară activitatea sau în problemele de care se ocupă;

să solicite sprijinul organelor cu atribuții în domeniul siguranței naționale pentru realizarea măsurilor necesare înfăptuirii siguranței naționale în domeniul lor de activitate.

2.9. FACTORII DE RISC LA ADRESA SECURITĂȚII NAȚIONALE A ROMÂNIEI

În procesul de proiectare și dimensionare a acțiunilor privind securitatea națională a României factorii de risc, în evoluția lor, au un rol determinant. Interesele fundamentale și posibilitățile de promovare și de apărarea a acestora se raportează la factorii de risc.

Noțiunea de risc desemnează ”posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaj sau de suportat o pagubă; pericol posibil” și derivă din franțuzescul risque. Riscurile la adresa securității naționale sunt însoțite de amenințări ”intenția de a face rău cuiva pentru a-l intimida sau pentru a obține ceva” care pot să apară chiar în condițiile în care există cadrul legislativ intern și internațional.

Ca urmare a mutațiilor produse în mediul de securitate internațional, s-a redus considerabil pericolul unei confruntări militare majore, însă s-au înmulțit amenințările non-militare, care provin din surse și direcții imprevizibile, au apărut tendințe de separație și succesioniste care pot conduce la destabilizare și la conflicte militare. Existența în plan regional sau subregional a unor tensiuni și conflicte militare ce se pot extinde, precum și a unor acumulari necontrolate și destabilizatoare de forțe și tehnică de luptă în spațiul de interes strategic al României constituie unul din cei mai periculoși factori de risc.

În vederea reprofilării și nediseminării tehnologiilor și materialelor nucleare a mijloacelor de nimicire în masa, a armamentelor și a altor mijloace letale neconvenționale, România a semnat acorduri și tratate cu țările interesate. România nu produce, nu va produce și nici nu va stoca pe propriul teritoriu material si mijloace care sunt interzise prin reglementările internaționale în vigoare.

Prelungirea unor dificultăți interne de natura economică, financiară și socială, care afectează critic și vital funcționarea societății românești, consituie o realitate, un risc existent, pentru înlăturarea căruia este necesar un efort conjugat al tuturor cetățenilor țării.

Dificultățile interne se datorează întârzierii reformei, crizei financiare, dezechilibrelor economico-financiare, căderii economice cu represiuni asupra nivelului de trai al populației și implicit, asupra siguranței naționale.

Un important factor de risc la adresa securității naționale îl reprezintă rețelele crimei organizate și terorismul internațional. În contracarea acestui risc un rol important revine serviciilor de informații, care și-au modificat și modernizat statutul juridic și modul de acțiune și cooperează eficient cu partenerii externi de mare anvergură.

Deteriorarea mediului ambiant se produce pe fondul nerespectorii normelor ecologice și prin existența în proximitatea granițelor noastre a unor obiective cu grad ridicat de risc. Tehnologiile învechite din industrie și agricultură, lipsa unui cadru normativ coerent are repercursiuni asupra acțiunilor de combatere eficientă a acestui fenomen.

Alt factor de risc are în vedere acțiunile care pot conduce la separatism, xenofobie, intoleranță, conflicte etnice sau religioase.

Riscurile la adresa securității naționale sunt într-o continuă evoluție față de care și direcțiile și modalitățile de acțiune trebuie să țină pasul.

CAPITOLUL 3

MANIFESTĂRI ALE FENOMENULUI TERORIST

3.1. PRINCIPALELE TRANSFORMĂRI ALE TERORISMULUI INTERNAȚIONAL

Specialiștii în materie apreciază că ultimul deceniu a fost marcat de importante transformări care, în ansamblu, au modificat, dar nu foarte profund, caracterul terorismului modern. în acest context, reamintim că a doua jumătate a veacului XX a dus la dezvoltarea fără precedent a unor structuri teroriste, dar și la extinderea ariei de cuprindere și a caracterului dăunător al acțiunilor lor. Organizațiile teroriste, care cândva aspirau să realizeze scopuri mai modeste și cu o sferă limitată, acționează în prezent spre înfăptuirea unor țeluri la o scară macro, respectiv abolirea statului și a relațiilor interstatale, precum și modificarea raportului de forțe în lume.

De asemenea, este tot mai evidentă ideologizarea activităților teroriste, îndeosebi a celor cu tentă extremistă, aspect întâlnit frecvent în statele în care acționează cu preponderență organizații de nuanță fascistă și care au ca principală deviză, program și metode de acțiune – violența și teroarea.

Pe acest fond, analiștii consideră că principalele cauze care au generat transformările terorismului modern pot fi sintetizate astfel:

deteriorarea situației economice a multor state ale lumii, cu efecte dintre cel mai acute: sărăcia, inflația, scăderea nivelului de trai, teama pentru ziua de mâine, nesiguranța socială, șomajul etc;

virulența tot mai crescută a unor fenomene infracționale (violența, crima organizată, macroterorismul, imigraționismul) și interferarea acestora cu planuri și acțiuni teroriste;

vidul de putere sau insuficiența structurare a instituțiilor care au ca atribuții combaterea fenomenelor infracționale grave, situație întâlnită în special la fostele state socialiste;

dezintegrarea unor forțe armate aparținând îndeosebi fostelor țări din grupul comunist, fapt ce face ca foștii specialiști cu înaltă calificare, în lipsa asigurării unor posibilități de trai normale, să intre în solda unor organizații sau grupări teroriste.

În momentul de față actele teroriste sunt în cele mai multe cazuri rezultatul unor planuri scrupulos organizate și premeditat pregătite ale căror consecințe sunt spectaculoase, dar în același timp extrem de grave, fapt ce atestă că organizațiile teroriste au realizat un progres deosebit în sfera gândirii conceptual-programatice și a realizării practice a acestora. Aspectul i-a determinat pe specialiștii în materie să aprecieze că tocmai aici rezidă cel mai mare pericol pentru civilizație.

Analiza actelor teroriste din imediata actualitate, cât și evaluările asupra tendințelor și mutațiilor intervenite în evoluția acestui fenomen, la orizontul mileniului III, confirmă următoarele transformări în tabloul terorismului internațional actual:

1. Dezmembrarea Uniunii Sovietice și prăbușirea sistemului bipolar Est-Vest, cu urmări importante asupra surselor și amplorii actelor teroriste.

O serie de conflicte regionale erau, într-o oarecare măsură, soluționate, statele și grupurile în cauză fiind supuse unor constrângeri, iar regulile jocului erau știute și, chiar dacă jocul era periculos, scenariul era clar. Aceste constrângeri și această disciplină au dispărut, revigorând conflictele regionale, dintre care unele fuseseră îngropate de decenii, dacă nu chiar de secole.

Suprapopularea, imensa inegalitate a puterilor, veniturile diferite și masivele deplasările populației sunt factori care, de asemenea, alimentează forțele teroriste.

Integrismul religios și extremismul, care s-au adăugat naționalismului și tulburărilor etnice – considerate ca prime elemente ce alimentează motivațiile acțiunilor teroriste. Apreciem că această situație influențează sursele terorismului și, cel mai important, natura acestuia.

Ofensiva extremismului de dreapta capătă din ce în ce mai multă importanță, fiind alimentat atât de o serie de temeri, inclusiv de tulburări economice, de structura migrărilor și uneori de bănuiala unor comploturi ce au loc chiar sub oblăduirea guvernelor, cât și de faptul că ideologia de stânga, deși nu a dispărut în totalitate, determină din ce în ce mai puțin motivații pentru actele teroriste.

Terorismul împotriva statului. Acest tip de terorism a devenit, în ultimul timp, mai ascuns și din ce în ce mai greu de depistat și deci de prevenit.

Apariția unor tendințe noi, legate de extremismul religios și mesianic, alături de numeroasele grupuri teroriste etnice și naționaliste tradiționale care întotdeauna au fost asociate vechilor conflicte.

În altă ordine de idei, nu trebuie omis faptul că astăzi există organizații care preamăresc violența, nu neapărat ca modalitate de obținere a unor concesii politice sau a unui teritoriu, ci doar ca răzbunare, ură rasială sau pentru a „face voia Domnului", pentru unii asasinatele colective fiind o chemare a lui Dumnezeu.

Pe scurt, o serie de factori grupați sub denumirea generică de „modernitate" au profunde repercusiuni asupra terorismului. Unul dintre aceștia, de o mare importanță, îl reprezintă revoluția tehnologiei telecomunicațiilor, care, din multe puncte de vedere, ușurează în mod substanțial activitatea, facilitând-o în același timp și pe aceea a teroriștilor. Ea oferă un mijloc de amplificare a cunoștințelor și educației politice, permite organizarea, în deplină securitate, a operațiunilor teroriste pretutindeni în lume, făcând aproape să dispară noțiunea de distanță. în același timp, dă posibilitatea creării sentimentului public de dezorganizare și teamă – atât la nivel local, cât și mondial. Spre exemplu, datele transmise prin Internet pot informa milioane de oameni în legătură cu procedeul de fabricare și folosire a unor mijloace de luptă primitive – dar extrem de distructive -compuse din benzină, agenți chimici și biologici. Tehnologiei comunicațiilor i se adaugă însă și alți factori, cum ar fi ușurința deplasărilor, surmontarea frontierelor și proliferarea armelor- simple și sofisticate – la care accesul este, de asemenea, mult mai simplu.

Toate aceste transformări indică o proliferare a conflictelor regionale și etnice, o dificultate crescândă în descoperirea grupărilor și indivizilor care ar putea reprezenta o amenințare. De asemenea, ele evidențiază o structură în permanentă evoluție, din moment ce unele alianțe se vor încheia, iar altele se vor rupe, fiind urmate de apariția unor grupări noi; în același timp, acestea reflectă o amenințare cu adevărat transnațională, în sensul că terorismul nu va fi specific numai unei regiuni bântuite de conflicte.

Hackerii proislamici pregătesc un război cibernetic. Experții în problemele informatice au declarat că hackerii proislamici se află în prima linie a unui potențial război cibernetic după decizia creatorilor de viruși de a rupe armistițiul autoimpus după atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA. „Pirații cibernetici” proislamici și-au intensificat atacurile împotriva țărilor care sprijină războiul dus de SUA împotriva terorismului și în campania împotriva Irakului, în timp ce virusul „bug-bear” și atacul eșuat asupra Internetului din luna octombrie a anului 2002 demonstrează că hackerii ies din ce în ce mai des la vânătoare.

Compania care acordă consultanță privind securitatea băncilor și a societăților de asigurare, susține că atacurile motivate politic au devenit preponderente. Din ce în ce mai multe grupuri de hackeri care sprijină interesele islamice au început să se unească, urmărind o agendă comună antiamericană, antibritanică, antiaustraliană, antiindiană și antiisraeliană. Unul dintre acestea este foarte puternic, Unix Security Guards (USG, 1.511 atacuri lansate în octombrie 2002), deși s-a constituit abia în luna mai 2002, dar care se pare că este compus din entități mai mici, variind de la Egyptian Fighter până la hackerii din fostele republici sovietice musulmane și până în Maroc. Alte grupuri active sunt FBH – Federal Bureau of Hackers -, bănuit că ar avea sediul în Pakistan și The BuGy, majoritar pakistanez. Creșterea atacurilor virtuale proislamice fără precedent, asupra a 9 din cele 13 servere care formează coloana vertebrală a rețelei Internet, a evidențiat vulnerabilitatea infrastructurii de comandă și control. Așadar, își face din ce în ce mai des apariția conceptul de „ciberterorism".

Așadar, pericolul terorismului contemporan este mai complex, mai variat, mai extins și accentuat transnațional. Concluziile specialiștilor în cercetarea și contracararea unor astfel de evenimente conduc spre ideea că teroriștii și-au mutat punctele de comandă în state în care, până acum, nu au fost semnalate operațiuni cu caracter terorist; disimularea acțiunilor este foarte diversă, autorii alegând vehicule capcană, ceasuri mecanice, panouri publicitare, scrisori, casete video capcană; au apărut combinații între cei care comit atacuri armate și specialiștii în folosirea dispozitivelor improvizate; sunt foarte dese cazurile de sinucigași cu bombe, pentru atingerea scopului propus; un număr tot mai mare de oameni cad victime, deși nu au legătură cu cazurile în speță; între cauze se împletesc tot mai mult cele de natură politică cu cele care au motivații sociale și religioase.

Pe lângă formele tradiționale de violență și terorism, cum ar fi folosirea încărcăturilor explozive, răpirea și luarea de ostatici, trebuie acordată atenției și noilor forme de potențiale amenințări la adresa securității statelor, așa cum sunt atacurile asupra organelor puterii, sistemului de comunicații și a sistemelor computerizate, dar și amenințarea cu folosirea materialelor nucleare, biologice sau chimice.

Această amenințare include toate activitățile ilegale legate de armele de distrugere în masă reale sau semnificative, deci termenul se referă la mai mult decât contrabanda cu astfel de materiale. Toate activitățile ilegale care implică riscuri proprii acestor substanțe trebuie să fie luate în considerare, astfel încât să se poată identifica tendințele specifice și să fie luate măsurile necesare pentru rezolvarea situațiilor periculoase. Periculozitatea constă și în faptul că, pe lângă situațiile în care materialul radioactiv folosit pentru confecționarea de arme era folosit spre vânzare, există și cazuri semnificative în care infractorii motivați politic sau de drept comun au încercat să folosească substanțe radioactive în scopul extorcării.

Fenomenul folosirii criminale a materialului fisionabil nu se limitează doar la ultima perioadă. De mulți ani, țările care aspiră să obțină arme nucleare au încercat să dobândească produse strategice prin mijloace ilicite (Iran, Irak, Pakistan, Coreea de Nord, Africa de Sud etc).

Disputele teroriste sau etnice, culturale și religioase din Orientul Mijlociu au determinat constituirea celor mai mari concentrări de arme chimice, biologice și nucleare în această zonă geografică. Astfel, fiecare stat din regiune și-a dezvoltat cel puțin unul din patru programe de ADM (nuclear, chimic, biologic și rachete purtătoare), prin cumpărarea directă, dezvoltarea internă, combinat sau ocult; în acest sens, Irakul este exemplul cel mai concludent, autoritățile acestei țări recunoscând că posedă focoase chimice și biologice operaționale. De asemenea, inspectorii internaționali în domeniu au depistat existența unui program nuclear destul de avansat care, în absența războiului din 1990, ar fi permis Irakului să dispună de arma nucleară.

Cu toate distrugerile provocate de atacurile aliaților și de sancțiunile impuse de ONU, autoritățile irakiene continuă, la scară mai mică, cercetarea în domeniul ADM.

Interesul manifestat de crima organizată în traficul ilegal de arme și material nuclear este în continuă creștere. Pe de o parte, acesta poate fi atribuit creșterii ocaziilor de procurare, iar, pe de alta, cererii mai mari și oportunităților extinse în dezvoltarea unei noi structuri de piață pentru materialul nuclear, ca urmare a colapsului Blocului de Est.

Acum că materialul strategic este mult mai ușor accesibil, hotărârea absolută a fanaticilor politici din cercurile teroriste în realizarea obiectivelor lor indiferent de preț și în angajarea oricăror mijloace posibile pentru aceasta reprezintă o mai mare amenințare. Atacuri teroriste, precum cele de la Oklahoma, World Trade Center, Pentagon sau de la Teatrul din Moscova arată ceea ce teroriștii pot realiza. Mai mult, se poate observa că, dacă ar fi fost folosit un material nuclear, un astfel de atac putea amenința existența întregii populații.

În condițiile în care este dificil de controlat piața ilegală, amenințarea potențială reprezentată de teroriștii care sunt sau pretind că sunt în posesia substanțelor radioactive sau nucleare este chiar mai mare. Trebuie menționat și un grup mai puțin previzibil – fanaticii religioși, care, ca și organizațiile teroriste motivate politic, sunt la fel de hotărâți, doar că operează diferit- nu pe ascuns, ci în teritoriul societății, chiar dacă adesea se izolează și lucrează conspirat.

Semnificativ în acest sens este cazul care a implicat secta „AUM”, astfel de secte religioase putând să-și orienteze fanteziile de „sfârșit al lumii” spre societate ca întreg. Armele de distrugere în masă capătă semnificație deosebită în mâinile unor astfel de grupuri, chiar și din punctele lor de vedere. Amenințarea reprezentată de această activitate, în special domeniul nuclear, nu trebuie subestimată, ci, dimpotrivă, cu astfel de probleme trebuie dezvoltate abilități psihologice deosebite.

La Conferința de experți, ținută la Aachen (Germania), în mai 1995, reprezentanții oficiali ruși au menționat 19 cazuri de furt de material nuclear descoperite în Rusia pe parcursul a doi ani. În acest sens, nu există niciun motiv ca partea rusă să încerce să reducă la tăcere îngrijorările exprimate, întrucât, dacă se ia în considerare energia criminală cu care mafia rusească își urmărește scopurile, posibila folosire a materialului nuclear de către această organizație nu poate fi ignorată.

Deși amenințarea directă a statelor care recurgeau în mod tradițional la terorism s-a diminuat, susținerea acordată diferitelor mișcări de nuanță islamică apare astăzi ca fiind principala sursă de pericol. Marea majoritate a substanțelor confiscate provine din țările Europei de Est și, cu toate acestea, nu se poate dovedi cu certitudine că materialul confiscat provine dintr-o anumită uzină nucleară. De pildă, în ciuda motivelor de suspiciune nu s-a putut confirma proveniența din Rusia.

În ceea ce privește materialele pentru armele nucleare, autoritățile ruse afirmă cu hotărâre că „nimic nu le lipsește” și că „totul este sub control”. Țările din Orientul Mijlociu și îndepărtat pot fi și ele considerate sursă posibilă pentru materialul capturat. Faptul că aceste indicii lipsesc duce la o situație insatisfăcătoare, deoarece stabilirea originii materialului nuclear are o semnificație decisivă în lupta împotriva terorismului nuclear, întrucât numai prin aceste mijloace pot fi secate sursele ilegale.

Investigatorii trebuie să depună un efort deosebit în culegerea de astfel de informații, deoarece este nevoie să asigure o bază fermă de acțiune pentru organizațiile de control naționale (specializate în domeniu) și internaționale (de exemplu, „Organizația Internațională pentru Energia Atomică").

Atâta timp cât situația economică a statelor din Europa de Est, considerate surse sau țări de tranzit, nu reușesc să se îmbunătățească, teroriștii vor continua să folosească toate mijloacele disponibile pentru schimbul internațional, prin traficul cu material nuclear. De asemenea, există riscul crescut ca teroriștii să fie interesați să examineze posibile utilizări, fie ale dispozitivelor cu focoase nucleare, fie cu exploziv convențional, proiectate să disperseze material radioactiv, în scopul extorcării sau constrângerii. Nu poate fi exclusă nici posibilitatea ca forțe din unele țări, în special din Orientul Apropiat și Mijlociu, să-și continue eforturile pentru a obține materiale fisionabile. în plus, aceasta ar deschide perspective înspăimântătoare pentru țările care sponsorizează terorismul. În general, se poate spune că terorismul nuclear este un fenomen complex ce dă naștere unor riscuri specifice, care trebuie tratate responsabil și combătute prin toate mijloacele posibile.

Teroriștii nu acordă importanță granițelor naționale sau tehnicilor ce urmează a fi utilizate, astfel că, fiind o amenințare permanentă, țările au întreprins o diversitate de măsuri pentru a contracara efectele terorismului internațional.

Cooperarea guvernamentală în problemele de aplicare a legii și încheierea unui număr semnificativ de acorduri bilaterale și multilaterale au constituit un pas important în combaterea acestui fenomen. Din cauza faptului că terorismul este și o problemă națională, multe state au reacționat prin măsuri legislative și practice.

Un subiect aparte în domeniu îl constituie terorismul sponsorizat de stat, fenomen care a intrat în arena terorismului internațional la începutul anilor '60. Cuba, alături de Coreea de Nord și Siria, mai târziu de Libia (în anii '90), au oferit diferitelor grupuri de teroriști și asistență în eforturile lor de dezvoltare și extindere a terorismului în întreaga lume. Sponsorizarea este asigurată de către o agentură de stat și prin intermediul asistenței acordate prin instruire, servicii de informații, asistență consulară și diplomatică, mijloace logistice și de transport, adăpost, sprijin financiar etc.

O problemă de contracarare a terorismului sponsorizat de stat este reprezentată de faptul că sponsorul este supus prohibițiilor dreptului internațional, totodată, drepturile și privilegiile care derivă din imunitatea și suveranitatea de stat. Abuzând de privilegiile lor suverane, aceste state încalcă regulile dreptului internațional. Cu toate că s-au aplicat diferite metode de exercitare a unor presiuni asupra statelor-sponsori pentru a înceta sprijinirea terorismului, până în prezent nu s-au găsit măsuri corespunzătoare care să aibă eficiența scontată.

Întrucât măsurile luate împotriva terorismului sponsorizat de stat, de pildă sancțiunile economice și politice, precum și presiunile diplomatice, toate au întrunit consensul comunității internaționale, dar nu și eficiența prognozată, unele țări manifestându-și în mai multe ocazii acordul privind pertinența și utilitatea represaliilor militare.

3.2. SCOPURILE ȘI MOTIVAȚIILE ACȚIUNILOR TERORISTE

Cauzele și motivațiile terorismului sunt dintre cele mai diverse. De la încercarea unor organizații ecologice de a convinge lumea cu privire la pericolul care îl reprezintă distrugerea ecosistemelor, la încercarea altor organizații de a prelua puterea într-un stat și a o exercita în folosul propriu. Aceste cauze și motivații ale activităților teroriste trebuie să fie în atenția analiștilor, deoarece ele pot asigura o perspectivă folositoare privind posibilele intenții și ținte ale grupurilor teroriste.

Actele teroriste au loc în ambele lumi, și în cele de obârșie iudeo-creștină și în cele în care religia de bază este cea islamică, cauzele care duc la acte teroriste sunt și comune dar și diferite.

Cauzele comune în cele două lumi sunt:

accentuarea stării de privare absolută, prin extinderea și agravarea sărăciei;

ațâțarea sentimentelor de privare relativă, prin agravarea decalajelor interne și externe dintre categoriile și, respectiv, societățile bogate și cele sărace;

exploatarea ideologică a deosebirilor dintre culturi, religii, clase, categorii sau țări și a tarelor rămase în urma celor două războaie mondiale și a destrămării imperiilor;

proliferarea și agravarea, prin supraaglomerarea unui număr tot mai mare de localități, a unor mase critice predispuse spre explozie și violență;

apariția și răspândirea cazurilor de incompatibilitate lingvistică, cultură și civilizație cauzate de exodul în țările bogate a unor valuri umane tot mai mari din țările bogate;

Terorismul în mediul de factură iudeo-creștină este cauzat din punct de vedere:

moral, de dezumanizare specifică alienării, inclusiv religioase, de tradiții și moravuri;

social, de viteza ritmurilor vieții, care nu mai suportă amânările și așteptările specifice negocierilor;

tehnic, de perfecționarea mijloacelor de distrugere;

cultural, de diseminare, prin reportaje, filme, meciuri și concerte a violenței;

emoțional, de posibilitatea șocării și șantajării mediatice a populației și guvernelor.

În lumea islamică, manifestările teroriste sunt cauzate de inerția produsă de mentalități, mentalități care depind de dogmele religioase și care sunt socotite imuabile.

Aceste cauze ale terorismului, în ambele culturi, sunt produsele schimbării. Schimbarea este prea rapidă în cultura iudeo-creștină și duce la dezadaptare, iar pe de altă parte, în cultura islamică, lipsa de schimbare și neputința împotrivirii la influența civilizației iudeo-creștine duc la neadaptare. Dezadaptarea și neadaptarea au ca numitor comun:

infantilismul, interpretarea nerealistă a situațiilor și tratarea insensibilă a oamenilor și valorilor;

fanatismul, atașarea exclusivist și pătimaș față de o convingere;

mesianismul, convingerea predestinării istorice de a mântui lumea.

Terorismul contemporan poate avea cel puțin trei cauze istorice:

Hegemonia militară a Israelului asupra vecinilor săi arabi, care a dus la înmulțirea acțiunilor teroriste ale acestora împotriva SUA și Israelului și deturnări de avioane;

Reapariția, după 1968, a mișcărilor studențești extermiste (neomarxiste și neotroțkiste) în țările industrializate, în strânsă legătură cu protestele împotriva războiului din Vietnam ( „Baader-Meinof”, din RFG, „Brigada Roșie”, în Italia, „Armata Roșie” în Japonia);

Sfârșitul Războiului Rece a avut drept urmare o pierdere a identității ideologice și o cădere economică a statelor odinioară aliate cu URSS, ceea ce a dus la acutizarea atitudinii antiamericane și integrarea în fundamentalismul islamic.

Una din principalele cauze a recurgerii la terorism și nu la un război de tip convențional este că are un cost mult mai redus, iar gradul de risc este de asemenea mai redus (incidentele de la 11 septembrie au generat un raport al cheltuielilor „teroriști – S.U.A” de 1:3000000). Terorismul conferă celor slabi o putere mare de impact asupra unor state, chiar a celor puternice.

Din punct de vedere politic, conflictele asimetrice au drept scop: sporirea influenței politice într-o anumită zonă geostrategică; influențarea orientărilor politice ale statelor care controlează resurse strategice; realizarea intereselor economice în zone bogate în resurse strategice; menținerea stabilității într-o anumită zonă; sporirea angajamentului și a capacității unor aliați de a participa la acțiuni militare pe care le implică „apărarea comună”; sporirea influenței asupra unor guverne și elite a căror orientare politică este importantă la nivel global, regional etc.; obținerea independenței statale; restabilirea unei ordini bazate pe valorile pronaționale ale religiei și tradițiilor comune; restabilirea prin forță a intereselor naționale fundamentale; realizarea egalității confesionale a populației; apărarea ordinii constituționale ș.a. Scopul strategic al conflictelor asimetrice este de a crea o situație postconflictuală care să permită negocierile de pe poziții avantajoase.

Căile de înfăptuire a scopului politico-strategic general al conflictului asimetric sunt în principal de natură nonmilitară, însoțite de o serie de demersuri politico-diplomatice, economice, psihologice, paranormale, informaționale etc.

Obiective ale conflictelor asimetrice pot fi considerate:

separarea unor regiuni și constituirea de noi state;

modificarea regimului politic din unele țări;

eliberarea de sub dominația străină;

schimbarea guvernelor sau a unor președinți de state;

recunoașterea egalității confesionale sau menținerea acestor inegalități;

obținerea unor privilegii;

lichidarea unor personalități a căror activitate incomodează sau împiedică rezolvarea unor probleme;

eliberarea unor camarazi reținuți, deținuți sau arestați;

obținerea de răscumpărări pentru finanțarea unor acțiuni viitoare ș.a.

Terorismul rămâne un fenomen complex, agravat de amestecul de factori și motivații diferite. Grupurile independente ale radicalilor islamici reprezintă o provocare în creștere. Mișcările teroriste etnice, naționaliste și religioase, adânc înrădăcinate, continuă să acționeze alături de apariția grupurilor noi, care expun noi cauze și ideologii.

Studiile asupra terorismului au arătat că motivațiile care stau la baza acțiunilor teroriste pot fi clasificate în trei categorii: raționale, psihologice și culturale .

Motivații raționale: Teroristul rațional face o analiză aprofundată a costurilor și beneficiilor referitoare la scopurile și opțiunile sale. În timpul planificării unei acțiuni, el caută să determine care sunt cele mai scăzute costuri și cele mai eficiente căi pentru a-și realiza obiectivele.

Teroristul face o evaluare a riscurilor la care se expune, cântărind mijloacele de apărare ale țintei împotriva propriilor sale posibilități de atac. El analizează capacitatea colaboratorilor săi de a-l sprijini pentru distrugerea țintei, luând în considerarea scopul urmărit și condițiile sociale existente la un moment dat.

Raționamentul unui terorist este asemănător cu acela făcut de un comandant militar sau un întreprinzător care, înaintea unei operațiuni militare sau inițierii unei afaceri, evaluează toate disponibilitățile pentru derularea acțiunii.

Un terorist va analiza dacă acțiunea sa va induce suficientă anxietate pentru a-și atinge scopurile, fără ca el sau cauza să fie afectați. O evaluare greșită a reacției sociale poate conduce la dezastre. Astfel, când grupurile Tupamaros (Uruguay), ERP (Armata Poporului Revoluționar) și Montoneros (Argentina) au evaluat greșit reacția populară, ostilă la terorism și au depășit pragul de toleranță al societății, ele au fost eliminate.

Motivații psihologice: Motivația unei persoane pentru a săvârși acte teroriste derivă, din punct de vedere psihologic, din insatisfacțiile și nerealizările existente în viața sa personală. El își găsește rațiunea de a trăi, dedicându-se actelor de terorism.

Deși nu s-a determinat o psihopatie clară în rândurile teroriștilor, există un element aproape universal, care îi caracterizează, și anume acela că sunt „fideli desăvârșiți”. Teroriștii nu iau în considerare punctele de vedere din exteriorul grupului; ei cred în cauza lor și au convingerea că nu pot greși niciodată.

Teroriștii au tendința să proiecteze asupra altora propriile lor motivații antisociale, manifestându-se printr-o atitudine de genul "noi împotriva tuturor". Această perspectivă duce la dezumanizarea victimelor și elimină orice ambiguitate din mintea lor atunci când acționează.

O caracteristică comună tuturor teroriștilor motivați psihologic este nevoia lor acută de a aparține unui grup. Pentru unii teroriști, acceptarea lor de către un grup reprezintă o motivație mult mai puternică decât obiectivele politice stabilite de acesta. Astfel de indivizi își definesc statutul social prin apartenența la un grup.

Grupurile teroriste au motivații interne foarte puternice. Acestea le determină să considere necesare orice acte de violență, care să le justifice existența, legitimitatea și considerația proprie.

Nevoia de a aparține unui grup limitează renunțările, iar teama de compromis nu permite acceptarea acestora. Teroriștii consideră negocierile ca fiind o trădare sau, în cel mai bun caz, ca dezonorante. Aceasta este și explicația faptului că grupările teroriste sunt predispuse la divizări, iar fracțiunile rezultate sunt deseori mult mai violente decât grupurile din care provin.

Dinamica motivațiilor psihologice a determinat ca obiectivele urmărite de-a lungul timpului să fie aproape imposibil de realizat. Un grup care și-a atins scopurile este condamnat la dispariție și, de aceea, atunci când se apropie de realizarea lor, va căuta să le redefinească. Grupul va respinge orice pretenție de realizare a obiectivelor pe toate planurile, afirmând că aceasta este falsă ori necorespunzătoare sau o va caracteriza ca fiind rezultatul duplicității inamicilor. Exemple în acest sens se regăsesc atât la grupările Recontras din Nicaragua, ETA din Spania, cât și la multe din fracțiunile palestiniene, care par a suferi de teama succesului. O protecție psihologică eficientă împotriva succesului se realizează prin definirea scopurilor grupului, astfel încât acestea să fie imposibil de realizat.

Motivații culturale: Culturile modelează valorile și motivează oamenii să acționeze în moduri care pot părea nerezonabile pentru observatorii din afara arealului cultural respectiv.

Americanii, de exemplu, ezită să ia în considerare efectul foarte puternic pe care îl are cultura asupra comportamentului uman. Ei consideră și acceptă mitul conform căruia comportamentul rațional este singurul care coordonează acțiunile umane.

Dacă în cultura americană apare un comportament irațional, acesta este explicat prin toate mijloacele, care duc la găsirea unei motivații raționale. În cazul în care acțiuni iraționale asemenea vendetelor, torturilor sau comportamentelor auto-distructive ale unor grupuri se manifestă la alte popoare, acestea sunt respinse, ca fiind incredibile. În schimb, dacă se regăsesc în cultura lor, americanii fac eforturi să le găsească explicații raționale. Ei nu sunt de acord cu dezmembrarea statelor din motive etnice dacă din aceasta rezultă state mici, cu economii slab dezvoltate ci, dimpotrivă, sprijină apariția de state mici, dar cu economii prospere.

Modul de viață în general și al fiecărui individ, în special, este o caracteristică culturală, care are un impact de proporții asupra terorismului. În societățile în care fiecare individ se identifică prin apartenența la un anumit grup (familie, clan, trib), se va manifesta o incitare spre sacrificiu, rar întâlnită. Teroriștii reprezintă un caz special: ei sunt dornici să-și sacrifice viața pentru cauza și organizația lor. Pe de altă parte, viețile celor din afara grupului, care în sistemul lor de valori reprezintă răul, pot fi distruse fără nici o remușcare.

O determinantă culturală majoră a terorismului o reprezintă percepția referitoare la "outsideri" și anticiparea amenințării existente la adresa supraviețuirii grupurilor etnice. Teama provocată de o posibilă exterminare culturală conduce la o violență care, pentru cineva care nu a trăit o astfel de experiență, pare irațională. Toți indivizii sunt sensibili la amenințările contra valorilor prin care ei înșiși se identifică: limba, religia, comunitatea, teritoriul unde trăiesc sau locul natal. Posibilitatea de a pierde oricare din aceste valori declanșează o reacție de apărare, uneori chiar de ură, față de alte persoane sau popoare.

Religia poate fi considerată cea mai sensibilă valoare culturală prin care se identifică o persoană, deoarece cuprinde valori adânc înrădăcinate. O amenințare la adresa religiei (secularizarea, demagifierea, desacralizarea) generează un risc, nu numai asupra prezentului, dar și asupra trecutului și viitorului cultural. Multe religii, incluzând creștinismul și islamismul, se consideră îndreptățite să folosească forța pentru convertire. În numele religiei, terorismul poate fi foarte violent, iar teroriștii motivați religios privesc acțiunile lor ca fiind morale și reprezentând o sancțiune divină. În concepția lor, acțiunile ce le întreprind, considerate acte de disperare în alte împrejurări, reprezintă o datorie divină. Astfel se explică spiritul de sacrificiu și dăruire existent în rândurile celor mai extremiste grupuri teroriste.

3.3. PRINCIPALELE AMENINȚĂRI DE NATURĂ TERORISTĂ POSIBILE LA ADRESA ROMÂNIEI

Deocamdată România nu s-a confruntat și nu se confruntă cu riscuri majore de natură teroristă la adresa ei. Țara noastră, deși se află pe o falie de ciocnire a unor interese geopolitice și geostrategice, nu reprezintă, deocamdată, un spațiu de confruntare teroristă, nici unul de generare a terorismului și nici nu constituie un mediu favorabil dezvoltării unor acțiuni de acest gen. Acest lucru se datorează caracteristicilor poporului român, vocației sale spre împăciuire și dialog, rezistenței sale îndelungate la opresiuni și represiuni de tot felul.

Poporul român a suportat însă, de-a lungul timpurilor, numeroase acțiuni care pot fi considerate teroriste, începând cu cele generate de năvălirile barbare și de strategia distructivă a legiunilor romane și continuând cu acțiunile horthyștilor în Transilvania ocupată din perioada anilor 1940 – 1944 și cu terorismul statului totalitar din primii ani ai comunismului.

Bineînțeles, terorismul are multe alte forme și formule care, într-un fel, pot afecta și țara noastră. Cert este că România nu a fost, nu este, sperăm că nu va fi generatoare de terorism.

Din aceste considerații, apreciem că amenințări majore de natură teroristă la adresa României, în măsura în care vor exista, nu pot fi decât conjuncturale și tranzitorii. Ele pot rezulta dintr-o extindere a spațiului de confruntare al ideologiilor și practicilor fundamentaliste sau de altă natură și în zone apropiate de cele de interes strategic pentru România (zona Balcanilor, Transnistria, spațiul caucazian și cel al Mării Negre), din alinierea României la coaliția antiteroristă mondială sau din degradarea semnificativă a instituțiilor interne și proliferarea și în țara noastră a rețelelor și structurilor mafiei și crimei organizate.

Deocamdată, amenințările și riscurile de natură teroristă care pot afecta țara noastră se referă la:

degradarea în continuare a condiției umane și proliferarea infracționalității de toate tipurile;

extinderea în continuare și pe teritoriul nostru a traficului de droguri, rețelelor de prostituție și a traficului de carne vie;

evoluția structurilor economiei subterane, a spălării banilor și activităților ilegale;

existența unor minorități kurde, musulmane care, la adăpostul neimplicării țării în operații antifundamentaliste spectaculoase, ar putea încerca să constituie și la noi unele baze, puncte sau structuri de susținere a terorismului (islamist, îndeosebi) care este vânat pretutindeni;

existența unor persoane care, în lipsa altor mijloace și activități care să le aducă prosperitate, pot fi racolate în organizații, structuri și rețele teroriste.

În urma analizării situației actuale, precum și din evaluarea și prognosticarea evoluției ei pe termen scurt, rezultă că și în România este posibilă conturarea și chiar manifestarea unor amenințări de natură teroristă, directe sau mijlocite, la adresa țării, a unor instituții românești, organizații și cetățeni români, precum și la adresa unor persoane, grupuri, instituții internaționale sau ale diferitelor state (ambasade, reprezentanțe, firme, consulate, misiuni, turiști, delegații etc.) care se află temporar sau permanent pe teritoriul țării noastre. Aceste amenințări pot să constituie elemente ale războiului terorist care se apreciază că a fost declanșat în toată lumea; de regulă, astfel de acțiuni – în cea mai mare parte, marginale sau punctiforme – vor avea obiective limitate și numai în mod indirect vor contribui la extinderea, și în spațiul de interes strategic pentru România, a războiului terorist. Aceste amenințări sunt:

posibilitatea procurării de către teroriști și organizații teroriste a unor mijloace nucleare, chimice și biologice care să fie folosite în țară sau în afara acesteia în acțiuni teroriste;

atacarea unor depozite românești de armament și muniții în vederea procurării de mijloace necesare unor acțiuni de tip terorist și nu numai;

organizarea pe teritoriul țării a unor ambuscade sau asasinate care să vizeze lideri politici europeni, americani, ruși, ai lumii musulmane etc. aflați în vizite, în activități oficiale sau cu alte prilejuri în România, sau alte persoane, grupuri, instituții etc.;

acțiuni ale unor organizații teroriste internaționale de recrutare a unor persoane (chiar și specialiști) sau personalități din România care să facă parte din respectivele rețele sau să îndeplinească temporar, contra unor sume mari de bani sau în virtutea unor convingeri, misiuni punctiforme (asasinate, misiuni ciberteroriste, trafic de influență, distrugeri etc.);

organizarea, pe teritoriul țării, a unor baze, rețele, puncte subversive, noduri de comunicații, zone de transfer și alte elemente care țin de structuri teroriste de diferite nuanțe și orientări;

atacuri teroriste asupra unor reprezentanțe ale marilor puteri, structurilor NATO, organismelor internaționale sau structurilor de combatere a terorismului internațional;

hărțuirea unor persoane, firme și chiar instituții pentru obținerea unor profituri și crearea unei stări de nesiguranță care să faciliteze economia subterană, spălarea banilor etc.;

acțiuni ale ciberterorismului și terorismului psihologic, ale terorismului patologic, genetic și celui aleator;

acțiuni ale terorismului mediatic.

Într-o aparentă libertate a presei și a cuvântului, în România ultimului deceniu, în media s-a instalat, comod și nederanjat de nimeni, oriunde s-a dorit, un terorism mediatic de cea mai virulentă speță. Cu toată libertatea de expresie și acțiunile care au dezamorsat unele afaceri murdare sau unele acțiuni menite să ducă la transformarea teritoriului României într-un depozit de gunoaie toxice, în presă a fost introdus și exercitat un terorism mediatic feroce care a contribuit la degradarea economiei și a vieții cetățeanului, a sistemului de valori naționale, la umilirea și terorizarea oamenilor și a personalităților, la reinstituirea fricii de ziua de mâine, de instituțiile proprii și de cele internaționale.

3.4. ARGUMENTE ȘI POSIBILE SOLUȚII DE CONTRACARARE

În lupta cu terorismul, cele două organizații cu obiectiv comun de asigurare a securității continentului european – NATO și UE – au stabilit strategii complementare, care beneficiază de virtuțile coerenței acționale, ale cooperării interorganizaționale și dezvoltării congruente a capabilităților militare, pe principiul capacități separabile, dar nu separate. S-a avut în vedere faptul că principalele riscuri și amenințări la adresa securității statale și a comunității de state democratice își află originea în triada terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă, regimuri nedemocratice sau instabile.

Summit-ul de la Praga a lansat o strategie specifică de luptă cu organizațiile teroriste, cu statele care le sprijină din Axa răului. Prin aceasta, NATO își operaționalizează capabilitățile necesare unor astfel de misiuni, capătă o concepție de apărare împotriva terorismului, inițiative de apărare împotriva armelor de distrugere în masă, decide să-și fortifice capacitățile de apărare împotriva atacurilor la sistemele informatice și examinează opțiunile pentru situația unui atac terorist cu rachete împotriva forțelor armate, teritoriului și a centrelor populate ale statelor NATO.

Sunt intensificate acțiunile de consolidare a apărării interne, aplicate măsuri de descurajare, apărare și protecție a membrilor organizației, create structuri de comandă mai flexibile, capabilități de desfășurare rapidă în dispozitiv, de susținere a operațiilor la distanță și timp îndelungat, într-un mediu provocator, contaminat NBC.

Alianța participă, după summit-ul praghez, la campania antiteroristă internațională și găsește soluții viabile pentru integrarea activă și eficientă în lupta cu terorismul, printr-o cooperare bilaterală și multilaterală, prin coaliții ad-hoc de voință sau canalizate prin instituțiile internaționale ONU, UE, OSCE. În același timp, trece la realizarea noilor capacități ( NRF), a măsurilor de protecție împotriva armelor de distrugere în masă și valorifică mai bine cadrul oferit de cooperarea cu partenerii pentru încurajarea dialogului și conlucrării interregionale, în vederea eliminării activităților și structurilor teroriste.

La nivelul PfP, este adoptat Planul de Acțiune al Parteneriatului pentru Combaterea Terorismului (PAP-T), care intensifică consultările și schimbul de informații, întărește capacitatea de a combate terorismul, împiedică acordarea de sprijin grupărilor teroriste, consolidează capacitatea de a contribui la gestionarea consecințelor atacurilor teroriste, stabilește măsuri de asistență pentru eforturile partenerilor în domeniu, incluzând, practic, toate formele de interacțiune dintre parteneri și Alianță.

Drept urmare, NATO își amplifică conlucrarea cu statele partenere și cu alte state, le acordă asistență de specialitate la diferite niveluri, întărește cooperarea cu SUA și interoperabilitatea forțelor, crește rolul parteneriatului cu țări central-asiatice în problema Afghanistanului, își modernizează procesul decizional și-și adaptează mecanismele, atribuțiile și capacitățile la specificul noii amenințări. Summit-ul de la Istanbul acordă un spațiu amplu problematicii terorismului,subliniind faptul că Alianța oferă o dimensiune transatlantică esențială răspunsului la amenințarea acestuia și aprobând un ansamblu întărit de măsuri proprii de creștere acontribuției individuale și colective la combaterea flagelului respectiv, care cuprinde:

– îmbunătățirea cooperării comunitare în domeniul informațiilor

– susținerea fermă apregătirii Batalionului NATO multinațional de apărare CBRN

– furnizarea de ajutorpentru protecție în cazul evenimentelor majore, prin avioane ale Forței aeriene dedetecție îndepărtată și de control a NATO

– creșterea contribuției operației Active Endeavour la lupta contra terorismului

– continuarea unor eforturi viguroase în cadrul operațiilor din Balcani și Afghanistan pentru împiedicarea reapariției terorismului

– dezvoltarea noilor tehnologii de apărare contra acestuia

– sporirea cooperării cu partenerii și punerea în aplicare a planului de acțiune referitor la planurile civile de urgență și a planului de acțiune al Parteneriatului contra terorismului

– continuarea activă a consultărilor și schimburilor de informații cu UE, a cooperării cu alte organizații internaționale și regionale.

La nivelul UE, după septembrie 2001, sunt redefinite strategiile privitoare la lupta cu terorismul, odată cu constituirea, la inițiativa SUA, a coaliției antiteroriste.

Cu deosebire, însă, după evenimentele din 11 martie de la Madrid, oficialii UE constată o incompletă adecvare a formelor de cooperare juridică și polițienească la necesitățile unei abordări eficiente a strategiilor luptei cu terorismul.

Mult mai decisă și, evident, mai motivată este acțiunea UE în domeniu post 11 martie 2004. Aceasta conferă cooperării antiteroriste o dimensiune superioară, care depășește net aspectele cuprinse în declarația oficială a Consiliului European de la Laeken, în Tratatele de la Maastricht și Amsterdam.

Mai concret, Declarația pentru Combaterea Terorismului a Consiliului pentru Afaceri Interne și Justiție al UE include măsuri de: consolidare a cooperării operaționale, cu implicarea sporită a statelor membre în toate formele parteneriale, optimizare a activității organismelor europene Europol, Eurojust și Forța de Intervenție Europeană, blocare a accesului teroriștilor la materia primă necesară activităților teroriste, îmbunătățire a cooperării în sfera informațiilor, implementare a unei legislații comune în domeniu, elaborare a unui ghid strategic în vederea reactualizării Planului European de Acțiune Antiteroristă, numire a unui coordinator european în domeniul contraterorist, implementare a Strategiei Europene de Securitate și a unei clauze de solidaritate, așa cum a fost ea prevăzută în art. 42 al proiectului Constituției Europene.

Forța de Răspuns a NATO (NRF) și Forța Europeană de Reacție Rapidă (FERR) sunt o expresie concretă a readaptării capacităților militare ale NATO și UE pentru a face față terorismului și armelor de distrugere în masă (ADM). Noile forțe de elită ale Alianței și cele ale UE le vor fi destinate celor mai bune unități.

Întrucât UE nu dispune de un stat major de nivel strategic propriu, s-a decis, de comun acord, să se utilizeze o parte a comandamentului NATO sau să se pună la dispoziție un stat major național „multinaționalizabil” de către unul din statele membre.

În ce privește destinația celor două structuri, NRF va pune accentul pe capacități de luptă pentru soluționarea conflictelor de mare intensitate, în timp ce FERR va avea forțe care să acopere gama misiunilor de mică intensitate.

Completarea reciprocă a celor două forțe este posibilă și reală: aceleași unități ale unui stat membru pot fi întrebuințate și de către o forță și de către cealaltă.

Unitățile NATO cu înalt nivel de operativitate vor fi preluate de UE și utilizate ca elemente ale propriei FRR. Complementaritatea acțională a celor două forțe este susținută și de faptul că, în linii generale, însăși politica de securitate și apărare a UE coincide cu strategia europeană a NATO. Cele două forțe reflectă, practic, legăturile de apărare ale NATO cu UE, adică acordul Berlin Plus.

Raporturile NATO – UE

Declarația comună asupra Apărării Europene (1998, St. Malo, Franța) afirma că: Uniunea trebuie să aibă capacitatea de a acționa autonom, susținută de o credibilă forță militară, mijloacele de decizie în privința acestora și pregătirea să o facă, pentru a fi gata să răspundă crizelor internaționale. Termenul autonom s-a dovedit a fi un element caracterizat întrucâtva de obscuritate în ceea ce privea rolul UE în raport cu NATO, permițând astfel să poată fi interpretat ca diviziune, la nivel politic/diplomatic, între statele europene și cele atlantice.

Al 3-lea paragraf al aceleiași declarații afirmă, însă, că rolul UE este de a acționa acolo unde alianța (NATO) nu este angajată ca un întreg.

Astăzi, când 11 state membre UE sunt membri NATO, una din provocările majore de actualitate este gestionarea relațiilor NATO-UE.

Declarația NATO-UE asupra PESA a fost semnată la 16 decembrie 2002. Ea a permis, pe de o parte, accesul UE la capacitățile de planificare ale NATO pentru operațiile proprii și, pe de altă parte, reafirmarea următoarelor principii pe care se fundamentează acest parteneriat strategic:

– concertarea;

– egalitatea și respectul autonomiei decizionale a UE și a NATO;

– respectarea intereselor statelor membre ale UE și ale NATO;

– respectarea principiilor Chartei Națiunilor Unite;

– dezvoltarea coerentă, transparentă și cu sprijin mutual a unor capacități militare comune;

După decizia politică de parteneriat luată în decembrie 2002, au urmat, la 17 martie 2003, aranjamentele Berlin + prin care s-au pus fundamentele cooperării NATO-UE în domeniul gestionării crizelor. UE a obținut astfel acces la mijloacele și capacitățile colective ale NATO pentru operații conduse de europeni, în care Alianța nu este angajată în mod direct. Elementele principale ale acestor aranjamente sunt următoarele:

– acord de securitate NATO-UE (schimb de informații clasificate în virtutea regulilor de protecție reciprocă);

– asigurare a accesului UE la capacitățile de planificare ale NATO pentru planificarea militară a unor operații de gestionare a crizelor conduse de UE;

– disponibilitate de capacități și mijloace comune ale NATO (cartiere generale sau unități de transmisiuni) pentru operații de gestionare a crizelor conduse de UE;

– proceduri pentru punerea la dispoziție, urmărirea, restituirea sau rechemarea mijloacelor și capacităților NATO;

– mandat al adjunctului Comandamentului Suprem al Forțelor Aliate în Europa (SACEUR) ale NATO care va comanda, în principiu, o operație condusă de UE, în virtutea aranjamentelor Berlin+ (acesta este totdeauna un european), precum și opțiuni de comandament european ale NATO;

– modalități de consultare NATO-UE în contextul unei operații de gestionare a crizelor condusă de UE, care face apel la mijloace și capacități ale Alianței;

– integrarea în sistemul specific NATO de realizare a planurilor de apărare, pe termen lung, a nevoilor și capacităților militare care pot fi achiziționate pentru operații militare conduse de UE, urmărindu-se garantarea disponibilității unor forțe bine echipate și temeinic antrenate în vederea unor operații conduse fie de Alianță, fie de Uniune.

În ceea ce privește coordonarea rolului celor două organizații în gestionarea conflictului, la summit-ul de la Copenhaga, a fost semnat acordul conform căruia UE poate folosi mijloace NATO, având acces la informații și coordonarea planificării operațiilor din partea NATO. Astfel, SHAPE va acționa ca un organism de coordonare între NATO și UE, cu un adjunct al comandantului (DSACEUR), care va fi și comandant al forțelor UE.

În teatru, cele două organizații conlucrează încă din anul 2001, în efortul de a pune capăt conflictului din FYROM. De altfel, la 31 martie 2003, misiunea NATO din această țară a fost încredințată UE.

Există, însă, și probleme ce rămân a fi rezolvate în viitorul cât mai apropiat, cum ar fi: nevoia de a stabili un set de norme în ceea ce privește situațiile în care se poate trece la acțiune, buna cooperare UE-NATO depinzând și de necesitatea de a se evita situații duplicat (avem în vedere aici faptul că UE își mărește aria de acțiune, devenind mult mai implicată internațional).

Tendința în relațiile NATO-UE va fi, și în viitor, de bună cooperare, în ciuda dezacordurilor, de altfel normale într-o civilizație democratică, dezacorduri ce rezidă mai degrabă în diferența abordărilor și modalitățile de răspuns la diferite situații, și nu în aceea a valorilor, care sunt comune.

Cooperarea NATO cu UE are toate premisele de a se dezvolta, celor două organizații fiindu-le comune nu numai valorile după care se ghidează în acțiune, ci și interesele de securitate globală și economice. Abilitatea de a-și atinge împreună aceste scopuri depinde de voința Europei de a-și asuma responsabilități sporite și de aceea a SUA de a împărți comanda și viziunea ambelor, pentru a forma un parteneriat mult mai ambițios decât cel actual.

O altă posibilă soluție pentru combaterea terorismului pe plan internațional ar fi colaborarea structurilor specializate din cadrul poliției.

Capacitatea logistică tot mai puternică le permite teroriștilor să-și schimbe radical si rapid rapid bazele de acțiune dintr-un oraș într-altul , dintr-o regiune în alta, sau dintr-o țară în alta la cel mai neânsemnat semnal de pericol.

În acest context este normal ca poliția să reprezinte o „agenție de informații” importantă în prevenirea și combaterea terorismului deoarece ea este prezentată, prin natura atribuțiilor, pe străzi, în  cartierele și localurile rău  famate sau în zonele rezidențiale, în apropierea școlilor cluburilor, băncilor penetrând, practic, toate compartimentele viții sociale.

În ceea ce privește colaborarea internațională există deja structuri specializate după cum urmează:

-INTERPOL – este organizația internațională în domeniul aplicării legislației creată în 1923, în prezent având circa 150 de state membre. Aceasta asigură transmiterea de informații vitale solicitate de autoritățile cu competență în aplicarea (impunerea) legislației din întreaga lume. Ulterior, eforturile Interpolului s-au concretizat în acordul statelor membre de formare a unei unități speciale în cadrul Interpolului care să se ocupe cu informațiile privind activitatea teroristă, să analizeze și să evalueze datele disponibile conexate grupurilor teroriste. Această unitate antiteroristă cu localizarea la centrul de comandă al Interpolului din Franța a devenit operațională în 1986 și este condusă de către un agent FBI desemnat de secretarul general al Interpolului.

-GRUPUL TREVI – (Terorism, Radicalism, Extremism, Violență Internațională) – a fost desemnat în 1976 la Luxemburg. Din 1986  SUA activ ca observator, la ședințele trimestriale TREVI privind măsurile specifice combaterii terorismului prin cooperare și inițiere conjugată la nivel internațional.

-GRUPUL DE LUCRU QUANTICO (QWG) – a luat ființă în 1979 din inițiativa FBI din Quantico (Statul Virginia). Tematica întâlnirilor cuprinde o problematică variată privind terorismul, coordonarea investigațiilor și schimbul de informații precum și elaborarea de documentare asupra fenomenului terorist și respectiv, asupra măsurilor antiteroriste.

-GRUPUL DE LUCRU ITALO-AMERICAN (IAWG) – în cadrul acestuia funcționează subgrupul pentru terorism ale cărui întâlniri au loc anual și alternativ între Washington și Roma, finalizându-se în înțelegerile formale și inițiative pentru anul care urmează.

-ASOCIAȚIA INTERNAȚIONALĂ A ȘEFILOR DE POLIȚIE (IAPC) COMITETUL PENTRU PROBLEME TERORISTE– IACP are în ultimii ani, rol de conducător în lupta împotriva terorismului internațional.

Securitatea mondială este amenințată de terorismul internațional. De aceea statele care se simt responsabile de menținerea unei stări propice evoluției democratice a omenirii și cele care pot deveni ținte ale terorismului și-au unit eforturile realizând o puternică coaliție de natură politicomilitară împotriva acestui flagel.

Cele două organizații, NATO si UE pot realiza, prin conjugarea eforturilor, o acțiune comună preventivă mai eficientă și un demers multilateral și profesionalizat contra pericolelor terorismului și armelor de distrugere în masă.

Consensul și determinarea trebuie să prevaleze în fața riscurilor asimetrice la adresa Europei și a lumii, să ducă la sporirea complementarității acțiunilor organizațiilor europeană și euro-atlantică pe plan militar, tehnologic, politic,diplomatic.

În acest proces de combatere a fenomenului terorist este necesară pe de-o parte elaborarea, în cadrul NATO,UE, ONU, OSCE și al tuturor organizațiilor și organismelor internaționale, a unor reglementări prin care să se pună sub control acest fenomenul, în noua sa configurație și să legitimize acțiunile împotriva cauzelor și efectelor lui, prin care teroriștii să fie nimiciți sau aduși în fața justiției, iar pe altă parte sunt de părere că aderarea tuturor statelor din lume la politica împotriva terorismului ar putea reprezenta un factor decisiv în combaterea acestui fenomen.