Metode Financiar Contabile de Gestionare a Riscurilor

METODE FINANCIAR CONTABILE DE GESTIONARE A RISCURILOR

Introducere

Mulți antreprenori își doresc să își desfășoare activitatea în condiții de certitudine și stabilitate economică, fără să realizeze că viitorul nu poate fi cert, nu putem cunoaște dinainte evoluția unor fenomene și că în fapt trebuie să fim capabili să facem față riscurilor.

Rentabilitate și risc

CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RISCUL ÎN AFACERI

1.1. Noțiunea de risc în activitatea economico-financiară

Riscul este definit și perceput în diferite feluri de la un domeniu la altul. Termenul provine din limba franceză și în general în definirea acestuia apare și noțiunea de incertitudine.

În Dicționarul explicativ al Limbii Române noțiunea de risc apare ca “posibilitatea de a se ajunge într-o primejdie, posibilitatea de a avea de înfruntat un necaz sau de suportat o pagubă; pericol posibil; un eveniment probabil, generator de pierderi”.

Atitudinea față de risc este diferită de la un agent economic la altul, putând merge de la o stare de acceptare a riscului, la o aversiune totală cu privire la risc, trecând printr-o fază de neutralitate.

1.2. Tipologia riscului

Abordarea negativistă a riscului în sensul asimilării acestuia cu pierderea este o abordare trecută. Riscul trebuie să fie privit ca un fenomen obiectiv care însoțește o afacere, poate chiar un factor de progres și dezvoltare atunci când este corect gestionat. Riscul poate fi privid de manageri ca un factor probabil generator atât de de câștig, cât și de pierdere.

Literatura de specialitate oferă o clasificare vastă a riscului în funcție de diferite criterii. Astfel, riscul poate fi clasificat astfel:

În funcție de voința managementului putem întâlni:

Riscul speculativ prezintă un set de caracteristici și anume: este acceptat deoarece rezultă dintr-un fapt rațional; este delimitabil deoarece managementul poate să orienteze mărimea riscului în funcție de limita bugetului și politicile promovate; se realizează în timp deoarece concluziile pot fi formulate doar după o perioadă de timp;

Riscul pur care este într-un fel contrar riscului speculativ: nu este acceptat ca opusul unei posibilități de câștig; nu este delimitabil deoarece managemtnul nu poate decide cu privire la mărimea pierderilor în caz de realizare; nu se realizează în timp ci apare ca un fenomen sponan fără avertizare; este un eveniment aleatoriu și independent de voința managementului.

După originea riscurilor putem întâlni:

Riscuri provenite din activitatea firmei: riscuri generate de activitatea curentă a firmei din activități de concepție, comercializare, exploatare;

Riscuri provenite din exteriorul firmei: mediul economic, politic, social în care agentul economic își desfășoară activitatea și care are influențe puternice din perspectiva riscului.

După natura riscului: riscul de exploatare, risc financiar, risc de insolvență, risc investițional.

O coroborare între originea și natura riscului poate duce la următoarea clasificare a riscurilor:

Riscuri care provin din interiorul firmei: risc de exploatare, risc financiar, risc de faliment;

Riscuri din exteriorul firmei, legate de legislație, risc de piață, risc politic, risc de țară, risc de credit.

Riscuri care provin din interiorul firmei

Riscul de exploatare este definit ca fiind acel risc care poate apărea ca urmare a sensibilității rezultatului la schimbările condiților de exploatare. După natura factorilor care contribuie la generarea acestui risc, riscurile de exploatare pot fi clasificate astfel:

a) Riscuri determinate de factorii procesului de producție. In acest sens, riscurile pot fi grupate astfel : riscuri ale forței de muncă, riscuri legate de utilaje și tehnologiile utilizate, riscuri legate de materii prime, materiale și combustibil/energie, care generază riscuri de aprovizionare, de depozitare, de transport și de desfacere; riscul de transport; riscuri legate de îmbinarea factorilor de producție care înseamnă organizarea muncii, a producției și a conducerii;

b) Riscul de gestionare a factorilor de producție – se referă la riscurile din sfera aprovizionării, calitatea și cantitatea materialelor apozivionzate, structura aprovizionării și timpul optim de livrare;

c) Riscul de utilizare intensivă și externsivă, mai exact utilizarea extensivă este cea care are în vedere pierderile de timp, iar utilizarea intensivă creșterea productivității și asigurarea unei tehnologii moderne, conform planului de investiții.

d) Riscul de eficiență – cuantificarea efectelor în corelație cu eforturile. Efectele se măsoară prin producția exercițiului, valoarea producției fabricate, cifrei de afaceri, profitului, iar eforturile se măsoară prin forța de muncă, utilaje, materii și materiale, combustibil.

e) Riscul operațional care vizează defecțiunile apărute în sistemul informatic sau în sistemul de control ar firmei și care poate fi asociat cu eroarea umană, generarea de rezultate eronate, securitatea datelor și a sistemelor de calcul;

f) Riscuri tehnice – această categorie poate să survină chiar din momentul negocierii și gestionării unei operațiuni sau tranzacții, ca urmare a calității personalului, circuitul documentelor și al datelor și în urma verificărilor la diferite niveluri de execuție.

Riscul financiar este generat de modul în care este finanțată activitatea firmei, tinând cont de sensibilitatea rezultatului net la modificările rezultatului exploatării. În categoria riscurilor finaciare se disting următoarele tipuri de riscuri:

a) Riscul de dobândă este un risc financiar care acționează atât asupra creditorului, cât și asupra firmelor ce nu dispun de suficiente resurse proprii pentru derularea unui proiect de investiții și astfel sunt nevoite să recurgă la credite bancare. Pentru creditele luate, firma va trebui să anticipeze care va fi evoluția ulterioară a ratei dobânzii pentru ca o eventuală creștere a acesteia va mări costurile capitalului împrumutat și implicit vor crește costurile investiției;

b) Riscul de finanțare este generat de costul capitalului investițional. Invesițiile firmei pot fi realizate fie din resurse proprii, fie aceste resurse sunt suplimentate cu resurse împrumutate;

c) Riscul de lichiditate survine atunci când o firmă nu poate să deruleze o tranzacție semnificativă la un moment dat dacă respectiva firmă nu poate să obțină fonduri pentru a-și achita obligațiile;

d) Riscul cursului de schimb valutar dacă societatea efectuează operațiuni exprimate în devize sau monedă străină, se expune automat riscului legat de diferențele de curs de schimb;

e) Riscul de audit survine ca rezultat al recomandărilor greșit formulate și a concluzilor emise de cei care auditează, care sunt neconforme cu realitatea

Riscul de faliment este riscul care intervine ca urmare a incapacității agentului economic de a-și onora la timp obligațile de plată. Se manifestă în situațiile în care firma nu mai are capacitatea de a face față plăților către creditorii săi, către stat, furnizori, instituții financiare si de credit sau alți parteneri.

Riscuri din exteriorul firmei

Riscurile externe sunt acele riscuri care nu sunt determinate de activitatea curentă de exploatare a societății, ci intervin ca urmare a unor modificări legislative, dezechilibre în economia națională, schimbări în mediul politic sau alte cauze externe și independente de voința entității.

În cadrul acestei categorii regăsim următoarele riscuri:

a) Riscuri legate de legislație și de reglementare reflectat de incertitudinea evoluției viitoare a cadrului legislativ și de faptul că firmele trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementarile legale în vigoare;

b) Riscuri juridice sunt consecința unui conflict de interese, rezultat al unei tranzacții, fiind prezentate în fața terților și generând emiterea unei sentințe nefavorabile parților implicate.

c) Riscul de țară, risc politic intervine atunci când la nivel național intervin: revoluții, schimbări de regim sau luarea unor măsuri de austeritate de către guvernele care vin la putere;

e) Riscuri legate de factorii naturali cutremure, incendii, inundații, explozii;

f) Riscul de piață este rezultatul variațiilor de preț și poate fi: risc de rată a dobânzii sau risc al cursului de schimb.

g) Riscurile de credit aceste riscuri provin ca urmare a neîndeplinirii de către una din părți a obligațiilor sale contractuale, adică nu există livrare integrală sau parțială de bunuri datorate la scadență.

h) Riscul de inflație sau de deteriorare a puterii de cumpărare există posibilitatea ca din încasările viitoare firma să nu se mai poată cumpăra bunuri sau servicii în aceeași cantitate ca în prezent.

i) Riscul de imagine/publicitate prezintă două forme de manifestare, respectiv lipsa de publicitate și antipublicitatea. Lipsa de publicitate duce la neinformarea clienților cu privire la caracteristicile produsului. Antipublicitatea este o publicitate deformată, cauzată fie de exagerări care nu sunt conforme cu realitatea, fie de informări parțiale sau negative.

j) Riscul reputațional toate riscurile de bază care se produc la nivelul agentului economic se pot materializa în risc reputațional. Se stabilește o legătură între riscul juridic și riscul reputațional, în sensul că în relația cu clienții, furnizorii, partenerii și colaboratorii, se va urmări respectarea prevederilor contractuale. Nerespectarea acestor relații poate avea drept consecință apariția riscului operațional.

CAPITOLUL II. DIAGNOSTICUL RISCULUI ȘI RELAȚIA RENTABILITATE-RISC

2.1. Diagnosticul rentabilității și al riscului

Diagnosticul rentabilității și al riscului unei întreprinderi ocupă locul principal în cadrul analizelor financiar realizate atât de către managermentul financiar, cât și de diferite instituții de specialitate.

Analiza economico-financiară este operația premergătoare diagnosticului financiar. Diagnosticul reprezintă baza deciziilor financiare, strategice și tactice adoptate în cadrul întreprinderii.

Prin urmare, analiza și diagnosticul financiar (al rentabilității și al riscului) trebuie tratate împreună și nu separat. Diagnosticul are la bază analiza, iar analiza economică și finaciară nu are rost, dacă etapa următoare nu este reprezentată de sinteză și interpretare a rezultatelor obținute, adică de diagnostic.

Diagnosticul financiar este „un demers experimental a cărui derulare variază după cum analistul urmărește obiective strict definite sau abordează diagnosticul într-o manieră extensivă”. Analistul utilizează “anumite rate” pentru descrierea obiectivului urmărit sau o „gamă” variată de rate pentru a descrie situația economică a întreprinderii și elementele definitorii ale acesteia.

Evaluarea eficientă presupune analiza și diagnosticul acelor rate care corespund cel mai bine obiectivelor urmărite de analiza economico-financiară a întreprinderii. Pentru eliminarea erorilor care pot interveni în utilizarea sistemului de rate, valorile trebuie să fie comparabile între ele, atât în conținut , cât și din punct de vedere al prezentării monetare. De exemplu, ratele de rentabilitate trebuie să fie corectate cu rata inflației pentru a oferi o imagine corectă a rentabilității societății.

Realizarea diagnosticului rentabilității și al riscului presupune utilizarea unor metode specifice și prelucrarea unui ansamblu de indicatori specifici: indicatori de lichiditate, indicatori ai rentabilității și îndatorării, care reprezintă în același timp instrumente ale diagnosticului financiar.

În vederea prelucrării acestor indicatori și elaborării concluziilor și în procesul de luare a deciziilor, se pot utiliza două metode: metoda comparației și metoda analogiilor cu situații strategice-tip.

Metoda comparației se poate materializează sub următoarele forme:

a) comparația realizări/previziuni este cea mai frecvent utilizată și este cea mai utilă pentru controlul activității economico-financiare. Dacă realizarea comparațiilor se realizează sistematic și acestea sunt favorabile sub aspectul rezultatelor, celelalte comparații joacă numai un rol complementar;

b) comparația în timp(dinamică) permite formularea de concluzii cu privire la evoluția situației financiare. Pentru a se obție rezultate viabile, trebuie folosite valori comparabile, iar metodele de calcul a indicatorilor utilizați trebuie să aibă permanență și continuitate în perioada analizată;

c) comparația în spațiu (între întreprinderi) se poate realiza direct sau indirect. Comparația directă este mai greu de realizat în cazul întreprinderilor din cauza secretului profesional. Fără a dispune de informații suficiente, nu se pot elabora comparații utile. Comparația indirectă se face pe baza datelor statistice furnizate de instituții specializate care urmăresc grupe de întreprinderi din diverse ramuri sau sectoare de activitate;

d) comparația normativă presupune utilizarea unor coeficienți adoptați deseori din exteriorul întreprinderii (bancă, piața bursieră): coeficiențil de îndatorare adoptați de bănci, care reprezintă o limită pentru obținerea de credit, iar întreprinderea trebuie să se încadreze în nivelurile stabilite.

Metoda analogiilor cu situații strategice are la bază o cunoaștere foarte bună a situațiilor critice pe care le poate întâmpina o întreprindere din punct de vedere financiar, în urma experienței acumulate și a existenței unui număr de cazuri tip. Se formează astfel un raționament financiar care permite managerului să interpreteze situațiile cu raportare la cazurile particulare care s-au petrecut.

Exemple de situații tip pot fi determinate de: suprastocare (imobilizarea unor fonduri proprii sau credite cu efecte negative asupra vitezei de rotație și a rentabilității); supradotarea cu echipamente de producție sau comerciale în momentele în care nu se utilizează toată capacitatea de producție; supraexpansiune determinată de necorelarea trezoreriei cu o creștere economică necontrolată; vânzarea sub posibilități ca urmare a neadaptării la condițiile pieței, calitate slabă a produselor.

CAPITOLUL III: METODE FINANCIAR CONTABILE DE GESTIONARE A RISCURILOR

3.1. Provizioane pentru riscuri și cheltuieli

La aceste capitaluri proprii, pot fi adăugate în anumite condiții și provizioanele pentru riscuri și cheltuieli. Dacă la construirea tabloului de finanțare, aceste elemente de pasiv sunt asimilate unor datorii pe termen scurt, mediu sau lung în funcție de posibila scadență a riscurilor, în analiza rentabilității financiare situația este cu totul alta.

Majoritatea autorilor din domeniul managementului financiar apreciază că, includerea provizioanelor în capitalurile proprii este justificată, dacă stabilitatea lor permite să se considere că au un caracter de rezervă. Cu toate acestea, provizioanele care nu acoperă un risc real și viitor, dar prezintă un caracter de rezervă, trebuie să suporte ulterior un impozit. În masa beneficiului impozabil vor fi reintegrate provizioanele constituite în exces față de riscurile efective și vor fi impozitate. Întreprinderea va suporta o datorie fiscală, dar scadența acesteia va fi, în toate cazurile, peste un an.

Deci, se poate considera că provizioanele care nu acoperă strict riscuri reale și viitoare- și nu se vor consuma pe termen scurt- pot fi considerate drept capitaluri permanente. O schemă analitică a provizioanelor este prezentată în Fig. nr. 20: