Mecanismele Uniunii Bancare
Introducere
Prin intermediul acestei lucrări mi-am propus o analiză în ceea ce privește conceptul de Uniune Bancară, precum și implicațiile acesteia. Motivul pentru care am ales această temă este următorul: Uniunea Bancară este o acțiune recentă, care își are originea într-o propunere din anul 2012 a Comisiei Europene care țintea o supervizare financiară integrată la nivelul Uniunii Europene. Astfel, Comisia a menționat faptul că integrarea economică este unul dintre posibilele remediile ale crizei actuale. Această etapă în integrarea europeană ar contribui la completarea Uniunii Monetare existente.
În sens larg, Uniunea Bancară este necesară deoarece arhitectura instituțională inițială a Uniunii Economice și Monetare s‐a dovedit insuficientă, având un design minimalist: politică monetară unică plus o “frână fiscală”.
În sens restrâns, Uniunea Bancară este necesară pentru a: sprijini întărirea supravegherii bancare, pentru a asigura o mai bună siguranță a depozitelor, pentru a ajuta la recapitalizarea băncilor și nu în ultimul rând pentru promovarea unui management centralizat al crizelor în sistemul bancar. Proiectul instituțional actual vizează soluționarea acestor probleme prin realizarea unei uniuni bancare asupra zonei euro, iar celelalte state membre ale UE având posibilitatea de a opta pentru participarea la această uniune.
Prin urmare, Comisia Europeană a solicitat înființarea Uniuni Bancare, cu scopul de a plasa sectorul bancar pe o bază mai solidă și a restabili încrederea în moneda unică, ca parte a unei viziuni pe termen mai lung pentru promovarea integrării economice și fiscale.
Lucrarea este structurată în patru capitole, o parte introductivă și o parte dedicată concluziilor desprinse din cercetare. În prima parte a acestei lucrări am analizat reforma sistemului financiar-bancar În UE. În a doua parte a acestei lucrări am analizat Uniunea Bancară, din punct de vedere al necesității și obiectivelor sale. Totodată, prin intermediul acestei lucrări, am studiat Mecanismele Uniunii Bancare, iar în ultima parte a acestei lucrări, am abordat problematica aderării României la Uniunea Bancară.
Prin intermediul acestei lucrări, doresc să mulțumesc coordonatoarei acestei lucrări, Daniela Zăpodeanu, pentru sfaturile prețioase, indicațiile oferite și timpul acordat, cât și tuturor celor care au făcut posibilă realizarea acestei lucrări.
Capitolul I. Reforma Sistemului Financiar – Bancar În UE
Coordonarea între autoritățile de supraveghere din sistemul financiar-bancar este vitală, dar criza a demonstrat că nu este suficientă, și că în special în contextul unei monede unice ar fi nevoie de luarea mai multor acțiuni comune în UE. Noua direcție a reformei financiar bancare este crearea unei uniuni bancare, care va sprijini întărirea supravegherii bancare, va asigura o mai bună siguranță a depozitelor, va ajuta la recapitalizarea băncilor și nu în ultimul rând va promova un management centralizat al crizelor în sistemul bancar.
I.1. Reforma sectorului financiar și bancar
Este unanim recunoscut faptul că puternica criză financiară care a început în anul 2007 din SUA, ca o criză pe piața creditelor ipotecare, s-a dovedit extrem de contagioasă și s-a extins la nivel global, afectând și sistemul financiar și bancar al UE. Piețele financiare internaționale au fost situate în epicentrul acestui seism financiar, ceea ce a dus la scoaterea la suprafață a unor slăbiciuni ale sistemul de reglementare și promovarea unor produse financiare vulnerabile.
Conform declarațiilor lui Michel Barnier, membru al Comisiei Europene, însărcinat cu problematica pieței interne și a serviciilor, criza care a început în sectorul financiar-bancar s-a extins și asupra finanțelor publice, ceea ce a făcut necesară introducerea unor programe de austeritate, care au avut un impact dur asupra finanțelor. Această situație critică a impus concentrarea eforturilor UE spre o stabilizare a sistemului financiar-bancar, pentru înlăturarea neregulilor și abuzurilor care au existat, pentru a preveni apariția unor alte crize și nu în ultimul rând pentru a favoriza o creștere economică sustenabilă.
Realizarea unei piețe integrate pentru bănci și a conglomeratelor financiare este o componentă de bază a politicii europene în domeniul serviciilor financiar bancare. Nu trebuie neglijat faptul că instituțiile financiar bancare sigure sunt cruciale pentru stabilitatea financiară în UE și necesită stabilirea unui cadru comun de asigurare a supravegherii prudențiale și de protecție a consumatorului peste tot pe piața internă europeană. Instrumentul cheie pentru a atinge acest obiectiv este dezvoltarea, implementarea și aplicarea legislației privind conglomeratele bancare și financiare la nivelul UE, ceea ce acoperă norme de reglementare și prudențiale pentru instituțiile de credit, conglomerate financiare și firmele de investiții. Reforma sectorului financiar-bancar are ca principale direcții de acțiune: supraveghere strictă a sistemului financiar și bancar; asigurarea unei bune guvernanțe corporatiste în sectorul financiar-bancar; apărarea intereselor clienților băncilor prin garantarea depozitelor; promovarea unui sistem bancar orientat spre susținerea economiei și promovarea unei creșteri economice sustenabile.
Pentru a întări supravegherea sistemelor financiare s-au instituit noi autorități de supraveghere europeană (ESA), care sunt operaționale din ianuarie 2011: Autoritatea Europeană Bancară (EBA), Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Operaționale (EIOPA) și Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe (ESMA), fiind prezentate în anexa 1.
Rolul acestor instituții financiare este de a coopera strâns cu instituțiile financiare din statele membre, pentru armonizarea reglementărilor și asigurarea unei implementării stricte și coerente a acestora. Autoritățile europene de supraveghere au puteri sporite în cazuri de urgență. Astfel, dacă Consiliul decide că există turbulențe pe piețele financiare, aceste autorități de supraveghere pot coordona instituțiile financiare de supraveghere din statele membre și pot impune acțiunile necesare pentru armonizarea acestora în tot spațiul UE. Comitetul European de Risc Sistemic a fost instituit pentru a monitoriza amenințările aduse sistemului financiar.
I.2. Evoluția reglementărilor în domeniul financiar-bancar
Comisia Europeană a propus un pachet de reforme aplicabile instituțiilor și piețelor financiare, având în vedere lecțiile recentei crize financiare care a debutat în 2007, cu scopul de a putea preveni apariția unor eventuale crize și pentru a contracara cât mai bine efectele în cazul în care acestea au loc.
În noiembrie 2008, Comisia Europeană a încredințat unui grup la nivel înalt prezidat de Jacques de Larosière misiunea de a propune recomandări cu privire la modalitățile de consolidare a mecanismelor europene de supraveghere, în vederea unei protecții mai eficiente a cetățenilor și pentru a reinstaura încrederea în sistemul financiar. Fiind una dintre cele mai mari două piețe financiare din lume, UE are responsabilitatea clară de a promova stabilitatea și securitatea financiară la nivel mondial, rol pe care îl poate îndeplini numai având un cadru solid de reglementare și supraveghere. Raportul final prezentat de grupul de Larosière la 25 februarie 2009 a propus o viziune pragmatică și echilibrată asupra unui nou sistem de supraveghere financiară europeană. Această viziune are la bază propuneri de consolidare a cooperării și coordonării dintre autoritățile naționale de supraveghere. Ulterior în aprilie 2009, în Comunicarea Comisiei Europene intitulată „Supravegherea financiară europeană”, sublinia că mecanismele de supraveghere actuale s-au dovedit incapabile să prevină, să gestioneze și să soluționeze criza.
Criza a adus în prim plan probleme grave la nivel de cooperare, coordonare, coerență și încredere între autoritățile naționale de supraveghere.
În acest context, Comisia Europeană aprecia că noul cadru european de supraveghere financiară trebuie să răspundă integral în fața autorităților politice din UE și că este necesar să se creeze o cultură comună în domeniul supravegherii.
Comisia Europeană a relevat promovarea unui sistem bazat pe standarde înalte în materie de supraveghere, aplicat în mod echivalent, corect și coerent tuturor actorilor de pe piață, respectându-se în același timp independența autorităților de supraveghere în îndeplinirea datoriilor care le revin.
Un alt pas important s-a făcut pe 2 iunie 2010, prin Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Banca Centrală Europeană, intitulată „Reglementarea serviciilor financiare în folosul creșterii sustenabile”. Acest document urmărește să îmbunătățească siguranța și responsabilitatea sectorului financiar, pentru a favoriza dezvoltarea unei creșteri economice și durabile.
Propunerile prezentate în comunicare au venit în completarea reformelor deja inițiate în urma crizei financiare din 2008 și urmăresc patru obiective principale: transparența sporită a piețelor financiare; instituirea unei supravegheri și a unor controale ale aplicării eficace în sectorul financiar; creșterea rezistenței și stabilității sectorului financiar; sporirea responsabilității actorilor financiari și îmbunătățirea protecției consumatorilor. Una din principalele preocupări ale Comisiei Europene o constituie reglementarea într-un mod cât mai eficient a cerințelor de capital
ale băncilor. Cerințele de capital constituie capitalurile băncilor și garantează solvabilitatea acestora în cazul unor dificultăți. Comisia Europeană a propus modificări ale Directivei privind cerințele de capital pentru a îmbunătăți calitatea și cantitatea capitalului deținut de bănci, a introduce rezerve de capital și a garanta acumularea de capital în perioade favorabile, astfel încât acesta să poată fi utilizat în cazul deteriorării condițiilor economice. Specialiștii Comisiei Europeane apreciază faptul că recenta criză financiară internatională a scos în evidență că este necesar ca prevenirea crizelor să înceapă chiar la nivelul intern al băncilor, că acționarii și managerii trebuie să participe mai activ și mai responsabil la această prevenire și că ea trebuie să se bazeze pe sisteme de control intern mai robuste.
În consecință, prin introducerea noul regulament Basel III se urmărește ca sistemul bancar european să devină mai sigur. Îmbunătățirea calității și dimensiunii capitalului și reînnoirea managementul lichidităților sunt destinate să stimuleze băncile să îmbunătățească capacitatea de gestionare a riscului sistemic. Implementarea acestui acord se face treptat, a început din 2011, până la implementarea completă la finalul anului 2018. Ca răspuns la noile reglementări Basel III, băncile vor trebui să acționeze în următoarele direcții: asigurarea unui management eficient al capitalului și al lichidităților și ajustarea modelului de business și a serviciilor financiare oferite.
I.3. Noul cadru de guvernanță economică a Uniunii Europene
Criza financiară apărută la nivel international ne-a reamintit faptul că proiectul european este incomplet și că este indispensabilă consolidarea cadrului instituțional și continuarea reformei guvernanței economice a Uniunii Europene pentru crearea sustenabilă a obiectivelor esențiale ale UE.
Acest nou element, Uniunea Bancară este unul dintre pilonii esențiali ai noului cadru de guvernanță economică al Uniunii Europene. Construcția aceasta este un pilon în sine și nu este o alternativă suboptimală la înființarea Uniunii Fiscale, iar remediul mecanismelor unice de supraveghere și de rezoluție nu va ușura doar soluționarea cercului defectuos dintre bănci și datoria publică națională, ci va participa la realizarea unui sector bancar european cert, responsabil și care generează progres economic. Reforma sistemului financiar bancar a fost gândită în contextul asigurării unei bune guvernanțe a UE, care este prezentată în anexa 2.
În primul rând, finanțele suverane trebuie să fie durabile. O astfel de strategie înseamnă acțiuni conjugate de natură fiscală. La urma urmei, decizia cu privire la dimensiunea unui deficit bugetar este un lucru, iar obținerea de bani pentru a îl finanța este un alt lucru. O finanțare corespunzătoare poate veni din sectorul privat, sau prin sprijinul din partea BCE, asigurându-se susținerea completă a membrilor zonei euro. Pactul fiscal, finanțele publice au la bază o latură preventivă, care include: principiul unui buget echilibrat sau cu surplus sau o viteză de ajustare a deficitului; monitorizarea ajustării datoriei publice; procedură de aprobare prealabilă de către CE a bugetelor naționale și a prevederilor bugetare din Programul de convergență sau stabilitate. Latura corectivă presupune că în cazul unor deviații considerate semnificative de către CE de la programul asumat, aceasta poate emite recomandări și aplica sancțiuni bănești substanțiale.
În al doilea rând, băncile au nevoie de recapitalizare urgentă. Acestea trebuie să fie suficient de puternice pentru a face față riscurilor datoriilor suverane. Soluția cea mai eficientă ar fi recapitalizarea băncilor prin căutare de resurse private în primul rând, dar și folosirea de fonduri publice, dacă este necesar. Mecanismul European de Stabilitate este un instrument permanent de soluționare a crizelor pentru țările din zona euro; Acest mecanism: a fost inaugurat în octombrie 2012, iar acționarii sunt statele membre ale zonei euro; emite obligațiuni pentru a finanța împrumuturi și alte forme de asistență financiară către statele membre ale zonei euro pentru consolidarea sectorului bancar. Capitalul și capacitatea efectivă de creditare este prezentată în graficul .I.1.
Grafic I.1. Capitalul și capacitatea efectivă de creditare (mld. euro)
Capitalul și capacitatea efectivă de creditare (mld. euro)
Sursa: www.esm.europa.eu
În al treilea rând, Europa are nevoie de o viziune comună pentru viitorul său. Criza economică actuală a scos în evidență unele defecte grave în arhitectura zonei euro, defecte care amenință durabilitatea întregului proiect. Într-o astfel de atmosferă, nu există nici un loc pentru ambivalență cu privire la direcția viitoare. Un mesaj neclar sau confuz se va adăuga la incertitudinea pieței și va amplifica tensiunile economice din zona euro. Deci, Europa trebuie să promoveze în mod credibil o viziune comună, și aceasta trebuie să fie construită pe fundații solide, inclusiv pe reguli fiscale și financiar bancare care lucrează efectiv. Latura preventivă a dezechilibrelor macroeconomice presupune: construcția unor tabele centralizatoare pentru detectarea dezechilibrelor la nivel macroeconomic (11 indicatori); deviațiile de la limite nu determină aplicarea automată a laturii corective, aceste semnale sunt coroborate cu o analiză detaliată a economiei; planurile economice de stabilitate sau convergență pe termen mediu sunt avizate în prealabil de CE. Latura corectivă: Consiliul European poate emite recomandări sau avertismente pentru corectarea dezechilibrelor identificate; nerespectarea lor și inexistența unui plan național de corectare atrage sancțiuni severe. Cei 11 indicatori folosiți pentru detectarea dezechilibrelor la nivel macroeconomic sunt: soldul contului curent, poziția investițională internațională netă, cursul real de schimb efectiv, cota de piață a exporturilor de bunuri și servicii, costul unitar nominal cu forța de muncă, indicele prețurilor locuințelor, datoria sectorului privat, fluxul creditelor acordate sectorului privat, datoria sectorului public, rata șomajului, total pasive sector financiar.
Pe lângă aceste elemente, a fost deosebit de importantă crearea Uniunii Bancare, ca element al noului cadru de guvernanță economică a UE. Uniunea Bancară este necesară deoarece arhitectura instituțională inițială a Uniunii Economice și Monetare s‐a dovedit insuficientă, având un design minimalist. Uniunea Bancară este necesară pentru a: sprijini întărirea supravegherii bancare, pentru a asigura o mai bună siguranță a depozitelor, pentru a ajuta la recapitalizarea băncilor și nu în ultimul rând pentru promovarea unui management centralizat al crizelor în sistemul bancar. Proiectul instituțional actual vizează rezolvarea acestor probleme prin constituirea unei uniuni bancare la nivelul zonei euro, cu posibilitatea celorlalte state membre ale UE de a opta pentru participarea la această uniune.
Capitolul II. Uniunea Bancară – De unde? De ce?
Este unanim recunoscut faptul că recenta criză financiară care a început în anul 2007 din SUA, ca o criză pe piața creditelor ipotecare, s-a dovedit extrem de contagioasă și s-a extins la nivel global, afectând și sistemul financiar și bancar al UE. Unii specialiști susțin că apariția crizei a avut loc datorită unui sistem financiar defect care presupune că: intermedierea financiară în economiile avansate are încă vicii majore; securitizarea a accentuat fragilitatea sistemelor financiare; nu oricare inovație financiară este bună; au fost folosite modele de risc inadecvate, precum și existența unui sector financiar supradimensionat.
II.1. Răspunsul Uniunii Europene la criză
Criza bancară existentă la nivel european a apărut datorită dezechilibrelor macroeconomice, precum și al expansiunii în mod excesiv a creditării. Astfel, se impune consolidarea reglementărilor și a mecanismelor care să ofere un cadru macroprudențial adaptat atât în fiecare țară cât și la nivelul Uniunii Europene. Este necesar realizarea unei combinații eficace la nivel național între un management precaut al fiecărei bănci (care să beneficieze de o supervizare bancară concretă la nivel de sistem) și afundarea reformelor structural și fiscale.
II.1.1. Reglementarea sectorului bancar din Uniunea Europeană: ce s-a făcut până acum
De la apariția crizei, Comisia Europeană a exprimat aproximativ treizeci de propuneri cu scopul de a îmbunătăți reglementarea sistemului financiar și de a aduce beneficii pentru economie.
Ca răspuns la criză, Comisia a efectuat următoarele acțiuni:
Măsurile utilizate pentru a avea o supervizare bancară mai integrată:
Propunerile adoptate au urmărit 2 linii de acțiune: optimizarea supravegherii sistemului financiar (crearea autorităților europene de supervizare) și un singur set de reglementări.
La data de 1 ianuarie 2011 au fost create 3 autorități europene de supervizare în același timp cu crearea unei arhitecturi de supervizare: Autoritatea Bancară Europeană, care este ocupată cu supervizarea bancară și inclusiv cu supervizarea recapitalizării băncilor; Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe, aceasta ocupându-se de supervizarea piețelor de capital; Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale, aceasta ocupându-se de supervizarea asigurărilor, fiind prezentate în anexa 1. Comitetul European pentru Riscuri Sistemice care a fost însărcinat cu supravegherea macroprudențială a intrat în vigoare în 2010.
Setul de reglementări se referă la patru elemente pentru cele 8.300 de bănci din Uniunea Europeană: precizări cu privire la instituții și produse ale sectorului financiar; întărirea schemelor de garantare a depozitelor; întărirea cerințelor prudențiale de capital pentru bănci; armonizarea cadrului de soluționare a crizelor bancare.
Răspunsul UE la criza financiară presupune deci, un cadru financiar puternic pentru UE. Acesta cuprinde măsuri pentru o supraveghere mai bună a sistemului financiar (EBA, ESMA, EIOPA) și un cadru legislativ unic pentru toate băncile din Uniunea Europeană.
Consolidarea sistemului bancar
Consolidarea sistemului bancar printr-o mai bună capitalizare. Instituțiile bancare au intrat în criză cu capital insuficient, motiv pentru care au avut nevoie de un sprijin fără precedent din partea autorităților naționale. Prin propunerea privind capitalizarea băncilor, Comisia a lansat procesul de implementare în UE a noilor standarde internaționale privind capitalul bancar.
Consolidarea sistemului bancar prin facilitarea restructurării sectorului bancar. În ceea ce privește sectorul bancar, măsurile de politică necesare se referă, pe de o parte, la lichidarea în bune condiții a instituțiilor neviabile și, pe de altă parte, la restructurarea băncilor viabile. Mai mult, trebuie reamintit faptul că prin Fondul European de Stabilitate Financiară se pot oferi împrumuturi statelor membre din zona euro care nu fac obiectul unui program, cu scopul specific de a recapitaliza instituțiile financiare, în condițiile respectării unor cerințe adecvate.
Consolidarea sistemului bancar printr-o mai bună protecție a depozitelor bancare. Datorită legislației UE, depozitele bancare din orice stat membru sunt deja garantate până la 100.000 EUR pentru fiecare deponent, în eventualitatea în care banca intră în criză. În iulie 2010, Comisia a propus să se treacă la etapa următoare, aceea că, în cazul în care ajung într-o situație critică, schemele naționale de garantare a depozitelor pot împrumuta de la alte fonduri naționale.
Consolidarea sistemului bancar prin calibrarea controlului ajutoarelor de stat.
Când piețele financiare au fost pe punctul de a se prăbuși, mai mulți factori de decizie au acționat, renunțând la normele comune și acționând unilateral. În absența unei forme de coordonare la nivelul UE, am fi putut asista la o adevărată concurență a subvențiilor, la transferuri masive de capital dintr-o țară într-alta și, probabil, la sfârșitul pieței interne, așa cum arată ea astăzi.
Alte măsuri adoptate în vederea consolidării sectorului financiar european. Comisia mai lucrează la: creșterea fiabilității ratingurilor de credit; revizuirea normelor actuale privind comerțul cu instrumente financiare; reformarea sectoarele de audit și contabilitate.
II.1.2. Soluții pe plan internațional la vulnerabilitățile instituționale și imperfecțiunile
pieței relevate de criza financiară
Externalitățile negative ale sistemului financiar domină percepția publică în urma crizei financiare globale: costul direct al salvării unor instituții financiare și costul indirect asociat recesiunii economice, contribuind la orientarea politicilor publice către prevenirea crizelor viitoare, determinată de furie și resentimente manifestate în rândul publicului. Obiectivul asigurării stabilității financiare trebuie îmbinat cu cel al menținerii potențialului sistemului financiar de a genera creștere economică.
Funcționarea corespunzătoare a piețelor a fost distorsionată de: garanții formale și informale, problema principal‐agent (necorelarea intereselor părților implicate) și subestimarea evenimentelor cu probabilitate scăzută. Acestea au contribuit la asumarea unor riscuri excesive.
Pentru ca sistemul financiar să poată funcționa eficient trebuie remediată aria de acoperire a activității instituțiilor financiare, această remediere ducând la interzicerea implicării în anumite activități riscante, în vederea protejării funcțiilor esențiale ale acestora.
O altă remediere trebuie făcută asupra dimensiunii instituțiilor financiare, care ține cont de problematica “too big to fail”. Toate instituțiile financiare ar trebui să se confrunte cu riscul falimentului ca urmare a deciziilor manageriale greșite, iar dacă legislația standard privind falimentul este neadecvată atunci se impune construirea unui cadru special de soluționare, care să nu genereze riscuri inacceptabile pentru economie.
II.2. Necesitatea Uniunii Bancare. Înființarea Uniunii Bancare
II.2.1. De ce este necesară Uniunea Bancară
Uniunea Bancară este necesară deoarece arhitectura instituțională inițială a UEM s‐a dovedit insuficientă. Aceste elemente se referă în primul rând la influența negativă a cercului vicios al băncilor, aceasta fiind prezentată în graficul II.1. Acest element a fost cel care a determinat criza euro în 2012. Al doilea element are în vedere fragmentarea pieței financiare de-a lungul granițelor naționale, în condițiile în care piața financiară nu este reglementată unic și arbitrajul de reglementare este o sursă de profit ca oricare alt arbitraj. Acest element este strâns corelat cu cel de-al treilea, întreruperea transmisiei politicii monetare, în condițiile în care politica monetară limitată la granițele suverane nu poate face față fluxurilor financiare libere.
Grafic II.1. Cercul vicios sector public – sector bancar
Sursa: CRPE, De ce este nevoie de supraveghere internațională a operațiunilor bancare, Oana- Maria Georgescu, Februarie 2013
În sens restrâns, Uniunea Bancară este necesară pentru: stoparea actualei tendințe de fragmentare a piețelor financiare în Uniunea Europeana, care e incompatibilă cu existența unei Uniuni Economice și Monetare; ruperea cercului vicios dintre băncile în dificultate și datoria publică a statelor; prevenirea retragerilor masive de depozite, întărirea stabilității financiare și restaurarea încrederii piețelor în euro; supravegherea unică este o precondiție pentru introducerea capitalizării directe a băncilor din zona euro de către Mecanismul European de Stabilitate.
În sens larg, Uniunea Bancară este necesară deoarece arhitectura instituțională inițială a UEM s‐a dovedit insuficientă, având un design minimalist: politică monetară unică plus o frână fiscală reprezentată de Pactul de Stabilitate și Creștere. În acest context avem următoarele implicații: sincronizarea ciclurilor de afaceri între statele membre urma să se producă spontan; mecanismele naționale erau privite ca suficiente din perspectiva absorbției eventualelor șocuri; sectorul privat era perceput ca fiind în mod esențial echilibrat și capabil de autoreglare, doar sectorul public era privit ca o potențială sursă de instabilitate.
Proiectul instituțional actual a vizat rezolvarea acestor probleme prin constituirea unei uniuni bancare la nivelul zonei euro, cu posibilitatea celorlalte state membre ale UE de a opta pentru participarea la această uniune.
II.2.2. Înființarea Uniunii Bancare
Coordonarea între autoritățile de supraveghere din sistemul financiar-bancar este vitală, dar criza a demonstrat că nu este suficientă, și că în special în contextul unei monede unice ar fi nevoie de luarea mai multor acțiuni comune în UE.
Prin urmare, Comisia Europeană a solicitat “înființarea unei uniuni bancare” cu scopul de a plasa sectorul bancar pe o bază mai solidă și a restabili încrederea în moneda unică, ca parte a unei viziuni pe termen mai lung pentru promovarea integrării economice și fiscale. Noua direcție a reformei financiar bancare este „crearea unei uniuni bancare”, care va sprijini întărirea supravegherii bancare, va asigura o mai bună siguranță a depozitelor, va ajuta la recapitalizarea băncilor și va promova un management centralizat al crizelor în sistemul bancar.
Comisia consideră că trebuie să existe o viziune clară și pe termen mai lung privind viitorul Uniunii Economice și Monetare, care să imprime o direcție precisă reformelor și deciziilor necesare pentru ca UE și statele sale membre să poată face față provocărilor actuale. Prin urmare, Comisia a insistat asupra faptului că o integrare economică aprofundată reprezintă unul dintre remediile crizei actuale. Această nouă etapă în integrarea europeană ar completa Uniunea Monetară existentă.
Cu toții am asistat la o anume decădere a procesului de decizie la nivelul UE după declanșarea crizei financiare. Acum însă, cel puțin la nivelul zonei euro, s-a regăsit o direcție de acțiune și mai ales un pol de putere care să impună viziunea pe termen lung.
Uniunea Bancară este un termen recent. El pare să facă parte dintr-un șir de instituții, măsuri sau inițiative ale birocrației din Bruxelles care ar putea să cadă în desuetudine sau dimpotrivă, chiar să fie o construcție utilă și care să aibă la bază o idee în jurul căreia să fie atrase toate acele state care doresc să fie parte a unei viitoare uniuni politice.
Uniunea Bancară își are originea într-o propunere din luna mai 2012 a Comisiei Europene care viza o supraveghere financiară integrată la nivelul UE. Anul 2012 a fost extrem de dificil pentru apariția Uniunii Bancare. Au fost necesare negocieri de amploare, conduse pe fondul unui euro-scepticism acut, pentru ca statele membre să fie de acord cu alocarea către BCE a funcției de supraveghetor al sistemului bancar în cazul băncilor semnificative din zona euro (Sistematically Important Financial Institutions – SIFI’s).
Realizarea Uniunii Bancare, va permite evitarea situațiilor în care contribuabilii suportă costurile de lichidare a băncilor, în cazul unor noi crize.
În condițiile în care România s-a angajat să sprijine acest proiect, din care vrea să facă parte, votul din Parlamentul European este momentul de la care, în plan intern, atenția trebuie să se concentreze pe îndeplinirea criteriilor care să conducă la adoptarea monedei euro.
Comisia Europeană a propus o abordare structurată pe trei coordonate:
stabilirea unui Mecanism Unic de Supraveghere (MUS) – transferul de la nivel național la nivel european al principalelor responsabilități privind supravegherea.
stabilirea unui Mecanism Unic de Rezoluție (MUR) – introducerea unor prevederi comune în vederea asigurării suportului legal necesar gestionării falimentelor băncilor cu probleme.
stabilirea unei Scheme Unice Europene de Garantare a Depozitelor -armonizarea și centralizarea garantării depozitelor
În cadrul răspunsului UE la criza financiară intră o uniune bancară pentru zona euro, cu elementele aferente construcției acestea. Elementele constitutive ale Uniunii Bancare: armonizarea cadrului de reglementare și supraveghere bancară (un singur set de reglementări); transferul de la nivel național la nivel european al principalelor responsabilități privind supravegherea (un mecanism unic de supraveghere); armonizarea și centralizarea garantării depozitelor (o schemă unică de garantare a depozitelor bancare) și introducerea unor prevederi comune în vederea asigurării suportului legal necesar gestionării falimentelor băncilor cu probleme (un singur mecanism de soluționare a crizelor bancar). Acesti piloni trebuie implementați simultan în vederea instituirii uniunii bancare, fiind prezentați în anexa 3.
Capitolul III. Mecanismele Uniunii Bancare
În virtutea normelor care guvernează Uniunea Bancară Europeană, atât băncile, cât si clienții lor trebuie să îsi adapteze raporturile, pentru ca băncile să-si poată menține încrederea clienților, iar clienții să continue să apeleze la servicii bancare.
Sistemul bancar european se transformă, iar propunerile și deciziile luate la nivelul Uniunii Europene vor avea efecte și asupra mediului de afaceri.
“Criza a arătat că, atunci când lucrurile au mers prost, contribuabilii au fost cei care au plătit factura, iar simpla coordonare nu mai este adecvată”, a declarat președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, atunci când a prezentat, în fața Parlamentului European, propunerea înființării unei Uniuni Bancare.
Simpla coordonare a devenit insuficientă. Este nevoie acum de o supraveghere mai strictă și de o mai bună integrare la nivel european, pentru a evita reproducerea crizelor bancare, pentru a restabili încrederea în sistemul financiar și pentru a-i proteja pe deponenți.
Unul dintre obiectivele majore ale Uniunii Bancare este ruperea legăturii dintre bănci și guverne, astfel încât să fie eliminată necesitatea susținerii instituțiilor financiare în dauna interesului public. Banca Centrală Europeană a preluat supravegherea băncilor din Zona Euro, dar și a băncilor din Țările Uniunii Europene care doresc să fie incluse în proiect.
III.1. Mecanismul unic de supraveghere (MUS)
Banca Centrală Europeană (BCE) a dobândit noi atribuții de monitorizare a activității unui număr de aproximativ 6 000 de bănci din zona euro. Acordul ar fi cunoscut sub numele de Mecanismul Unic de Supraveghere. BCE a preluat sarcini precum autorizarea băncilor și a altor instituții de credit, garantarea că acestea dispun de suficient capital (lichidități) pentru a continua să opereze chiar și când înregistrează pierderi și monitorizarea activității conglomeratelor financiare. În cazul în care o bancă încalcă sau riscă să încalce cerințele de capital, BCE va putea să îi solicite luarea unor măsuri de corecție. Autoritățile naționale de supraveghere vor continua să efectueze controale zilnice. În concluzie, BCE și autoritățile naționale de supraveghere bancară funcționează ca un sistem. BCE va supraveghea direct doar băncile „semnificative” (circa 130), restul rămânând în sarcina autorităților naționale, dar: activitatea va fi guvernată de un manual de supraveghere unic, toate datele aferente activității de supraveghere vor fi transmise BCE și BCE va putea decide să supravegheze direct orice bancă ori grup de bănci considerate a reprezenta o sursă potențială de risc sistemic. Instituțiile de supraveghere sunt prezentate în anexa 4.
BCE a demarat procedura în ianuarie 2013, monitorizând unele bănci care au primit sau au solicitat ajutor financiar de la sectorul public. Deci, primul pas pentru formarea Uniunii bancare a fost mecanismul unic de supraveghere: Banca Centrală Europeană a început supravegherea sistemului bancar din zona euro din luna noiembrie 2014.
Supravegherea se face în strânsă cooperare cu autoritățile naționale de supraveghere și va putea interveni dacă băncile au probleme. În contrast cu Autoritatea Bancară Europeană, care stabilește regulile de funcționare pentru băncile din întreaga UE, BCE are puterea de a-și impune punctul de vedere asupra reglementatorilor naționali.
Cadrul legal privind Mecanismul Unic de Supraveghere. Pachetul legislativ la Mecanismului Unic de Supraveghere cuprinde două Regulamente: Regulamentul (UE) privind conferirea unor atribuții specifice Băncii Centrale Europene în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit (Regulamentul BCE); Regulamentul (UE) pentru modificarea Regulamentului (UE) de instituire a Autorității Europene de Supraveghere (ABE) în ceea ce privește interacțiunea sa cu Regulamentul BCE (Regulamentul ABE).
Cadrul instituțional al Mecanismului Unic de Supraveghere. Crearea în cadrul BCE a unei noi instituții, și anume Consiliul de Supraveghere, care este autoritatea de supraveghere în cadrul Mecanismului unic de supraveghere. Componența Consiliului de Supraveghere: președinte, vicepreședinte, 4 reprezentanți ai BCE, 1 reprezentant al CE (observator) – pe bază de invitație, 1 reprezentant al autorităților naționale de supraveghere (ANS).
Procesul decizional este format din: majoritate simplă (decizii curente) și majoritate calificată (adoptarea de regulamente).
III.1.1. Repere temporale privind Mecanismul Unic de Supraveghere
Trebuie subliniat că din momentul mai 2012, în care s-au început negocierile pentru realizarea unui ansamblu instituțional care să împiedice repetarea unei crize a datoriilor bancare și suverane ca cea din 2010-2012 la nivelul UE, negocierile s-au purtat după un calendar foarte strâns și pe principiul pașilor mărunți.
În 30 mai 2012 Comisia Europeană solicită realizarea unei uniuni bancare. Comisia Europeană promovează trecerea la o supraveghere financiară integrată în vederea restabilirii încrederii în bănci și în euro.
În 29 iunie 2012 șefii de stat sau de guvern din zona euro decid înființarea unui mecanism unic de supraveghere pentru bănci și conferă BCE atribuții specifice de supraveghere.
În 12 septembrie 2012 Comisia Europeană prezintă propuneri legislative. Comisia Europeană prezintă proiecte de regulamente și comunicări privind crearea mecanismului unic de supraveghere. Acestea includ: conferirea unor atribuții specifice de supraveghere BCE; alinierea rolului și responsabilităților ABE la noul cadru de supraveghere bancară; formularea unei Foi de parcurs către o uniune bancară.
În 12 septembrie 2012 are loc publicarea pachetului legislativ al CE privind MUS.
În 5 decembrie 2012 are loc prezentarea „Raportului celor patru președinți”. Președinții Consiliului European, Comisiei Europene, Băncii Centrale Europene și Eurogrupului prezintă raportul “Către o veritabilă uniune economică și monetară”.
În 19 martie 2013 Consiliul UE, Comisia Europeană și Parlamentul European ajung la un acord. Consiliul UE, Comisia Europeană și Parlamentul European ajung la un acord privind crearea unui mecanism unic de supraveghere pentru zona euro.
În 18 aprilie 2013 Consiliul UE confirmă acordul cu Parlamentul European privind înființarea unui mecanism unic de supraveghere pentru zona euro.
Astfel, în septembrie 2013, Parlamentul European a adoptat propunerile Comisiei UE cu privire la înființarea MUS. Mai exact, în 12 septembrie 2013 Parlamentul European adoptă propunerile Comisiei Europene privind crearea unui mecanism unic de supraveghere. În 15 octombrie 2013 Consiliul UE adoptă Regulamentul privind mecanismul unic de supraveghere. Consiliul UE adoptă Regulamentul de conferire a unor atribuții specifice BCE în ceea ce privește politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit. Regulamentul creează un mecanism unic de supraveghere pentru instituțiile de credit din zona euro și, potențial, din alte state membre ale UE, care reprezintă unul dintre principalele elemente ale uniunii bancare din Europa.
În 29 octombrie 2013 are loc publicarea Regulamentului BCE și Regulamentul ABE. Astfel că în 3 noiembrei 2013 Regulamentul privind Mecanismul Unic de Supraveghere intră în vigoare.
În ianuarie 2014 apare Decizia BCE nr. 5/2014 privind cooperarea strânsă.
În aprilie 2014, BCE a publicat Regulamentul – cadru care pune bazele desfășurării activității MUS.
În 14 mai 2014 are loc publicarea Regulamentului (UE) 468/2014 al BCE privind cadrul de cooperare în MUS. În octombrie 2014 are loc încheierea exercițiului de evaluare cuprinzătoare (AQR).
BCE își asumă pe deplin atribuțiile de supraveghere din data de 4 noiembrie 2014, respectiv la 12 luni de la intrarea în vigoare.
Crearea unui mecanism unic de supraveghere în toamna anului 2014 reprezentă un moment de referință în vederea realizării unei uniuni bancare în Europa.
Uniunea bancară constituie unul dintre fundamentale necesare pentru o Uniune Economică și Monetară autentică.
Uniunea bancară vizează construirea unui cadru financiar integrat în vederea salvgardării stabilității financiare și a reducerii la minimum a costurilor eșecurilor bancare.
Aceasta va fi formată din mecanismul unic de supraveghere și din noile cadre integrate de asigurare a depozitelor și de rezoluție a instituțiilor de credit.
Uniunea bancară va fi bazată pe un cadru unic, cuprinzător și detaliat, de reglementare pentru serviciile financiare.
Autoritatea bancară europeană (ABE) deține competența perfecționării cadrului de reglementare și a monitorizării implementării sale.
III.1.2. Pregătirea pentru operaționalizarea MUS. Evaluarea cuprinzătoare.
Ca prefață la mandatul de supraveghere prudențială a BCE, pentru a avea o idee clară cu privire la calitatea instituțiilor pe care le va supraveghea, BCE a efectuat până în noiembrie 2014 o evaluare cuprinzătoare a celor 128 de bănci europene care sunt considerate semnificative (SIFI), (valoarea activelor mai mare de 30 miliarde euro și valoarea activelor să satisfacă concomitent condițiile de a fi mai mare de 5 miliarde euro și mai mare decât 20% din PIB-ul țării în care este localizată), conform regulamentului MUS. Aceste 128 de bănci dețin aproximativ 85% din activele bancare din zona euro.
Scopul acestui exercițiu este de: (i) a mări transparența prin creșterea calității informațiilor cu privire la situația băncilor, (ii) a lua măsuri corective după identificare și (iii) a contribui la creșterea încrederii tuturor celor afectați de activitatea sectorului bancar în sănătatea și onestitatea băncilor. Exercițiul este foarte complex și implică atât alte instituții la nivel european (EBA) cât și instituții naționale (supraveghetorii băncilor din zona euro și din celelalte state membre ale UE)
Acest exercițiu este compus din trei faze care se desfășoară într-o anumită măsură concomitent. O primă fază se referă la evaluarea supravegherii riscului. Aceasta implică o analiză cantitativă și calitativă a principalilor factori de risc din punctul de vedere al supravegherii, și anume lichiditatea, îndatorarea și finanțarea. A doua etapă este probabil cea mai cunoscută și se referă la evaluarea calității activelor (AQR). În această fază este implicată și EBA pentru că se va folosi oportunitatea acestui exercițiu pentru a unifica definiția activelor neperformante. Cea de-a treia secțiune se concentrează pe executarea unei testări la stres pornind de la rezultatele furnizate de AQR. Schema metodologiei pentru AQR. Procesul de colectare a datelor pentru această etapă s-a încheiat la mijlocul lunii februarie 2014. Metodologia finală a AQR a fost publicată la finalul lunii martie 2014. La rândul său, etapa de AQR este compusă din trei faze: (i) selectarea portofoliului finalizată la finalul lunii februarie, (ii) evaluarea propriu-zisă a activelor, colateralului și a provizioanelor pentru portofoliul selectat, etapă care a început în luna martie 2014, (iii) raportarea rezultatelor în octombrie 2014.
Este important de menționat că cele 128 de bănci supuse acestui exercițiu includ și un număr de subsidiare ale unor instituții de credit din afara zonei euro. Aceasta înseamnă că de facto și autoritățile de supraveghere din statele membre ale UE dar care nu sunt membre ale zonei euro participă la acest exercițiu.
Detaliile cu privire la evoluția acestui proces sunt publicate lunar de către BCE ceea ce asigură transparența și ridică nivelul de credibilitate al exercițiului, întărind nivelul de încredere în sistemul bancar european.
Ultima fază a exercițiului de evaluare cuprinzătoare are ca scop determinarea necesarului de completare a capitalului băncilor supravegheate de către BCE. Acest capital va trebui vărsat din fondurile pe care guvernele statelor membre trebuie să le aibă ex-ante la dispoziție.
III.1.3. Elementele definitorii ale Mecanismului Unic de Supraveghere
Piramida elementelor cheie ale MUS cuprinde: sfera de cuprindere, responsabilități și prerogative de supraveghere ale BCE vs. ANS, implicarea statelor membre non-euro în MUS, guvernanța, separarea funcției de politică monetară de funcția de supraveghere, finanțarea MUS și responsabilitatea.
Sfera de cuprindere. Banca Centrală Europeană BCE realizează supravegherea directă a: băncilor semnificative (criteriile de delimitare fiind dimensiunea, importanța pentru economia națională sau a UE, importanța activităților transfrontaliere); băncilor care au solicitat sau primit asistență financiară publică direct din partea EFSF sau a MES; băncilor mai puțin semnificative, când este necesar pentru a asigura aplicarea consecventă a unor standarde înalte de supraveghere și a celor mai importante trei bănci din fiecare stat membru participant.
Autoritatea Națională de supraveghere realizează supraveghere directă a băncilor mai puțin semnificative, în timp ce Banca Centrală Europeană relizează supravegherea indirectă a bancilor mai puțin semnificative, acestea din urmă fiind supravegeate direct de autoritățile naționale de supraveghere.
Banca Centrală Europeană supraveghează direct aproximativ 130 grupuri bancare din zona euro și aproximativ 85% din activele bancare din zona euro. Banca Centrală Europeană realizează supravegherea indirectă a peste 6.000 bănci din zona euro, iar supravegherea directă a acestor bănci fiind realizată de Autoritățile Naționale de Supraveghere.
A fost aleasă BCE deaoarece: este o instituție cu o reputație deja consolidată, cu expertiză în domeniul financiar și independență operațională; oportunitate legală, prevederile Tratatului privind funcționarea UE [Art. 127 (6)] permit în mod explicit încredințarea unui astfel de mandat BCE; sinergia existentă între supravegherea bancară și funcția de împrumutător de ultimă instanță și supravegherea sistemelor de plăți; capacitatea de a combina supravegherea microprudențială cu cea macroprudențială.
Responsabilități și prerogative de supraveghere micro și macro-prudențiale ale BCE vs. ANS. Responsabilitățile BCE sunt: fonduri proprii, limitele privind expunerile mari, cerințele de lichiditate, cerințe de transparență, autorizarea și retragerea autorizației, evaluarea fuziunilor și achizițiilor, desfășurarea de stress teste și evaluarea necesarului de recapitalizare din fonduri publice, impunere de amortizoare macro-prudențiale (capital și lichiditate), sarcini privind intervenția timpurie în relația cu cerințele prudențiale, evaluarea cadrului de guvernanță și evaluarea adecvării capitalului intern.
Responsabilitățile Agenției Naționale de Supreveghere sunt: pregătirea și implementarea deciziilor BCE; desfășurarea de activități de supraveghere curente; supravegherea directă a instituțiilor de credit “mai puțin semnificative” în numele BCE; competențe exclusive de supraveghere (în următoarele domenii: protecția consumatorului; primirea de notificări de la instituțiile de credit în legătură cu dreptul de stabilire și de liberă prestare a serviciilor); competențe exclusive de supraveghere a organismelor (care: nu se încadrează în definiția instituțiilor de credit conform dreptului Uniunii și sunt supravegheate ca instituții de credit conform dreptului național; serviciilor de plăți).
Implicarea statelor membre non-euro în MUS. BCE a elaborate cadrul legal care stabilește procedura pentru instituire a cooperării strânse. Decizia BCE privind cooperarea strânsă cu autoritățile naționale competente din statele membre participante a căror monedă nu este euro – cuprinde dispoziții privind documentația necesară în vederea stabilirii cooperării strânse între BCE și autoritățile nationale competente din statele membre non-euro.
Autorități naționale competente din zona non-euro (participare opțională) încheie un acord de cooperare strânsă cu BCE, iar BCE își va exercita atribuțiile de supraveghere prin instrucțiuni adresate autorităților naționale competente.
Guvernanța MUS, separarea funcției de politică monetară de cea de supraveghere. În schema funcției de supraveghere intră și Comitetul European pentru Risc Sistemic, Autoritatea Bancară Europeană, Autoritatea Europeană pentru Valori Mobiliare și Piețe, Autoritatea Europeană pentru Asigurări și Pensii Ocupaționale și Autorități din Sistemul European al Supraveghetorilor Financiari.
Finanțarea MUS – taxa de supraveghere. Baza de calcul reprezintă nivelul cel mai înalt de consolidare. Criteriile BCE sunt referitoare la: importanța; profilul de risc și activele ponderate în funcție de risc. În legătură cu taxa anuală, BCE poate solicita plăți în avans în colaborare cu ANS. Taxa anuală de supraveghere nu exclude posibilitatea unor taxe de supraveghere ANS. Taxa anuală este valabilă și pentru sucursalele statelor membre participante cu sediul în statele membre neparticipante și pentru instituțiile de credit din statele membre participante.
În responsabilitatea de raportare un rol important îl au următoarele instituții: Parlamentul European, Consiliul Guvernatorilor, Parlamentele naționale, BCE, Consiliul de Supraveghere și altele.
III.1.4. Cadrul unic de reglementare (Directiva privind cerințele de capital IV) și Cadrul unic de supraveghere (“Single Rulebook”)
Setul unic de reglementări. Criza financiară a pus în evidență necesitatea actualizării reglementărilor aplicabile sectorului bancar. În UE există problema adițională a reglementărilor diferite de la o țară la alta. Diversitatea în materie de reglementări în interiorul Uniunii Economice și Monetare este contraproductivă (Raportul de Larosière, 2009). Aceasta împiedică valorificarea potențialului pieței unice; distorsionează concurența și stimulează arbitrajul jurisdictional; în cazul grupurilor transnaționale, subminează eficiența administrării riscurilor și alocării capitalurilor; îngreunează substanțial managementul de criză în cazul eșecului instituțiilor transnaționale.
Ce se poate obține prin setul unic de reglementări? Printr-un set unic de reglementari se poate obține: eliminarea arbitrajului jurisdicțional, (reducerea riscului la adresa stabilității financiare la nivelul UE), consolidarea principiului neutralității concurențiale (aceeași activitate, același risc, aceleași reguli), consolidarea pieței unice (un sector bancar mai eficient) și transparență sporită, generatoare de încredere.
Câtă flexibilitate vor deține statele membre? Reglementări naționale mai stricte vor fi permise în circumstanțe justificate de existența unor riscuri la adresa stabilității financiare. Exemplu: cerințe de capital mai stricte pentru creditul ipotecar dacă există riscul apariției unei bule speculative, iar reglementările mai stricte vor fi aplicabile și instituțiilor de credit din alte state membre care își desfășoară activitatea înrespectivul stat. Flexibilitate în impunerea unor cerințe adiționale (aport suplimentar de capital) pentru anumite instituții de credit, în cazul în care supravegherea identifică existența unor riscuri superioare mediei.
Mecanismul unic de supraveghere cuprinde un cadru unic de reglementare, CRD IV (Basel 3) și un cadru unic de supraveghere, reguli prudențiale comune (single rulebook).
Cadrul unic de reglementare. Directiva privind cerințele de capital IV. Aplicarea acelorași reguli în cadrul Pieței Unice Bancare pentru asigurarea de condiții competitive egale (“level playing field”). Astfel, obiectivele urmărite prin Cadrul unic de reglementare privind cerințele de capital sunt: asigurarea unui cadru unitar de reglementare la nivelul UE, limitarea opțiunilor de reglementare naționale și evitarea arbitrajului de reglementare. Un rol important în armonizarea cadrului de reglementare revine pachetului CRD/CRR IV. Regulamentul presupune aplicarea directă în toate statele membre UE, în legătură cu: fonduri proprii, lichiditate, efectul de pârghie, risc de contrapartidă și cadru unic de reglementare.
Cadrul unic de supraveghere (“Single Rulebook”). Autoritatea Bancară Europeană are responsabilitatea detalierii directivelor și regulamentelor prin emiterea de: standarde tehnice obligatorii; orientări; recomandări.
III.2. Mecanismul Unic de Rezoluție (MUR)
Rezoluția presupune restructurarea unei bănci/instituții financiare de către o autoritate de rezoluție, prin utilizarea instrumentelor specifice de rezoluție. Scopul rezoluției este: asigurarea continuității funcțiilor critice ale entității; menținerea stabilității financiare; revitalizarea entității, în întregime sau în parte – restul entității urmează procedurile legale de insolvență; evitarea hazardului moral. Rezoluția bancară înseamnă restructurarea asistată de stat a unei instituții de credit în vederea asigurării continuității funcțiilor sale esențiale pentru economie.
III.2.1. Repere temporale esențiale pentru Mecanismul Unic de Rezoluție
În 10 iulie 2013 apare propunerea legislativă a Comisiei Europene. În 18 decembrie 2013 se încheie acordul general la nivelul Consiliului UE. În 6 februarie 2014 a avut loc votul parțial în sesiunea plenară a Parlamentului European. În 27 martie 2014 a avut loc înțelegerea finală între Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene.
Votul final în ședința plenară a Parlamentului European a avut loc în 14 aprilie 2014.
La 1 ianuarie 2015 a intrat în vigoare prevederile privind pregătirea planificării rezoluției, colectarea informațiilor și cooperarea cu autoritățile naționale
La 1 ianuarie 2016 vor intra în vigoare prevederile referitoare la planificarea rezoluției, intervenția timpurie, acțiunile și instrumentele de rezoluție inclusiv bail‐in, sub rezerva îndeplinirii condițiilor privind transferul contribuțiilor la Fondul unic de rezoluție.
Elementele concrete ale mecanismului au următoarele constrângeri, care se referă la existența unor resurse financiare suficiente pentru a asigura credibilitatea sistemului, care cuprinde: constituirea unui fond alimentat ex ante prin contribuții ale sectorului bancar; existența unui mecanism de urgență care să asigure accesul la fonduri publice apare drept esențială pentru viabilitatea sistemului; recursul la disponibilitățile Mecanismului European de Stabilitate nu poate fi exclus în cazuri extreme, potențială asimetrie de tratament între țările membre ale zonei euro și cele din afara acesteia care se alătură Uniunii Bancare; și problema gestionării hazardului moral asociat implicării fondurilor publice.
III.2.2. Necesitatea reglementării măsurilor de redresare și rezoluție
În timpul recentei crize financiare o serie de bănci europene au trebuit să fie sprijinite din fonduri publice (bail-out), astfel au fost folosite 592 mliarde € între octombrie 2008 și decembrie 2012 (4.6% din PIB Uniunii Europene aferent anului 2012) prin măsuri de susținere a capitalizării, iar pentru măsuri de garantare și alte forme de sprijinire a lichidității, maximul atins în 2009 a fost de 906 miliarde € (7.8% din PIB Uniunii Europene aferent anului 2012).
Utilizarea fondurilor publice în acest scop, deși a fost considerată necesară, nu mai este sustenabilă pe viitor.
Din gestionarea crizei financiare s-a dovedit o lipsă de instrumente adecvate pentru a menține stabilitatea financiară în condițiile ieșirii din piață a instituțiilor de credit neviabile, iar statele din UE nu au avut altă soluție decât să asigure suport de capital din bani publici instituțiilor problemă, în completarea emiterii de garanții, achiziției de active și injecției de lichiditate la costuri reduse. Astfel apare nevoia unui mecanism unic de rezoluție.
Acesta înseamnă restructurarea asistată de stat a unei instituții de credit în vederea asigurării continuității funcțiilor sale esențiale pentru economie, restructurarea administrativă a activității, se poate finaliza prin: lichidare ordonată a instituției, după transferul componentelor critice, sau continuarea activității, ulterior recapitalizării interne (bail-in).
Pentru a se asigura că sectorul privat contribuie echitabil la eventualele acțiuni de salvare viitoare, UE a propus astfel un cadru comun de norme și competențe pentru a ajuta țările UE să intervină pentru a gestiona băncile aflate în dificultate. Salvările repetate ale băncilor au alimentat percepția publică conform căreia s-a produs o profundă nedreptate, au dus la creșterea datoriei publice și i-au împovărat în plus pe contribuabili.
Al doilea pilon al uniunii bancare instituie o autoritate europeană de rezoluție, care va decide dacă o instituție bancară cu probleme trebuie salvată sau trebuie să intre în procedura de faliment. Asupra acestui mecanism s-a ajuns la un compromis interinstituțional, între Consiliu și Parlamentul European, abia în 20 martie 2014. În cadrul Mecanismului Unic de Rezoluție Banca Centrală Europeană face atenționări în privința băncii care ar trebui să intre în rezoluție.
Comitetul va emite reguli/instrucțiuni generale pentru toate băncile din statele membre participante. Comitetul Unic de Rezoluție deține rolul central la nivel european în toate fazele rezoluției. Comitetul va fi responsabil pentru faza de planificare și rezoluție a băncilor supravegheate direct, precum și a băncilor transfrontaliere din statele membre participante (băncile care au o filială sau o subsidiară în cel puțin un alt stat membru participant). Comitetul unic de rezoluție definește modul de abordare a rezoluției, recomandă Comisiei aplicarea procedurii de rezoluție, supraveghează modul cum autoritățile de rezoluție naționale pun în aplicare planul de rezoluție, înființează și stabilește modul de implicare a Fondului Unic de Rezoluție.
Pentru deciziile referitoare la declanșarea rezoluției Comisia joacă un rol central, deoarece examinează dacă deciziile Comitetului sunt acceptabile sau nu. În cazul în care Comisia nu are o reacție într-un anumit interval de timp, deciziile Comitetului vor intra în vigoare automat. În cazul în care Comisia nu este de acord cu deciziile Comitetului și consideră că ar trebui făcute obiecții sau că deciziile respective ar trebui modificate, decizia va fi responsabilitatea Consiliului, compus din reprezentanții celor 28 de state.
Comisia Europeană decide declanșarea rezoluției, la recomandarea Comitetului sau din proprie inițiativă și stabilește cadrul de utilizare a instrumentelor de rezoluție. Autoritățile naționale de rezoluție au responsabilități de punere în aplicare a planului de rezoluție. Autoritățile naționale de rezoluție vor fi responsabile pentru faza de planificare și rezoluție a celorlalte bănci supravegheate indirect. Cu toate acestea, în cazul în care rezoluția acestor bănci implică utilizarea resurselor Fondului Unic de Rezoluție, responsabilitatea fazei de rezoluție va reveni Comitetului.
Directiva privind redresarea și rezoluția bancară urmărește consolidarea stabilității financiare și minimizarea costurilor de rezoluție prin reguli comune ale UE; prevede deplasarea costului salvării băncilor din sfera contribuabililor în zona acționarilor și creditorilor (bail-in).
În urma negocierilor, rolul statelor a fost redus, iar procedura simplificată, astfel încât în cazul unor probleme urgente ale băncilor soarta acestora să poată fi decisă în weekend, când piețele financiare sunt închise.
III.2.3. Obiectivele Mecanismului Unic de Rezoluție
Obiectivele acestui mecanism sunt: ieșirea ordonată din piață a băncilor cu probleme și evitarea utilizării resurselor publice, aceste obiective contribuie la întreruperea spiralei vicioase dintre riscul suveran și costurile de finanțare ale instituțiilor de credit.
Domeniul de aplicare și sfera de cuprindere a Mecanismului Unic de Rezoluție reflectă sfera de aplicare a Mecanismului Unic de Supraveghere și implică distribuția responsabilităților, similar MUS: între Comitetul Unic de Rezoluție și Autoritățile Naționale de Rezoluție (sfera de cuprindere a MUR este prezentată în anexa 6). Similar MUS, Comitetul are răspunderea finală pentru toate băncile. Înainte de adoptarea monedei euro intrarea sub aria de aplicare a Mecanismului Unic de Supraveghere este opțională. Din momentul adoptării monedei euro intrarea sub aria de aplicare a Mecanismului unic de supraveghere se face automat. Toate statele membre participante la MUS intră automat în aria de aplicare a MUR, fiind prezentat în anexa 5.
”Când o bancă dă faliment în Europa, nu este un pericol doar pentru acționarii săi și pentru clienții care au depozitele în respectiva instituție financiară. Este un pericol pentru guvernul care încearcă să o salveze, pentru bugetele naționale din care s-au redirecționat banii salvatori și pentru contribuabili, ai căror bani sunt cheltuiți pentru repararea greșelilor altora” așa au descris decidenții europeni cercul vicios care a dus la apariția nevoii unei uniuni bancare în Europa. “Este finalul epocii recapitalizărilor masive ale băncilor“ a spus comisarul pentru piață internă, Michel Barnier. Prima dată însă a fost nevoie să se stabilească alte aspecte importante: în ce condiții o bancă a eșuat; cine va plăti pentru asta; cum se împart pierderile.
O economie de piață funcțională presupune ieșirea de pe piață în caz de eșec; costul rezoluției trebuie să fie suportat în primul rând de acționari și de creditori; implicarea fondurilor publice trebuie să fie doar una de ultimă instanță și însoțită de măsuri care să asigure neutralitatea fiscală pe termen mediu; pentru evitarea unui potențial conflict între obiective, administrarea acestui mecanism nu trebuie să revină BCE, ci unei autorități unice de rezoluție.
Soluționarea situației unei instituții în dificultate. În etapa de pregătire intră planificarea redresării de către instituție și planificarea rezoluției de către autoritate. Intervenția timpurie. În situația în care instituția înregistrează un declin al indicatorilor prudențiali se face solicitarea adresată instituției de către autoritate pentru implementarea planului de redresare și există posibilitatea numirii de către autoritate a unui administrator temporar la conducerea instituției. În situația în care instituția se confruntă cu dificultăți majore există posibilitatea numirii unui administrator special la conducerea instituției și aplicarea instrumentelor de rezoluție: vânzare a activității, banca-punte, separarea activelor-good-bank/bad bank, recapitalizarea internă (bail-in), adică suportarea pierderilor de către acționari/creditori (categoria depozitelor garantate este exceptată). Instrumentele de rezoluție sunt prezentate în graficul III.1.
Grafic III.1. Instrumente de rezoluție
Sursa: http://bnr.ro/Studii,-analize,-puncte-de-vedere-4009.aspx, Florin Georgescu, “Reforma supravegherii bancare pentru asigurarea stabilității financiare și a creșterii economice durabile”, București, 18 iulie 2013
Recapitalizarea internă (bail-in) este noua paradigmă privind rezoluția. Până recent bail-out era costul restructurării bancare, de la bugetul de stat plus împrumuturi FMI, UE, BM; este un răspuns la problema “too big to fail”; se evită apelul la banii publici. Odată ce a fost luată decizia de lichidare, este nevoie și de banii care să finanțeze această procedură.
Rezoluția este finanțată prin Mecanismul European de Stabilitate (recapitalizare directă) și Fondul de Restructurare Bancară al UE (proiect de viitor- – standarde privind ajutorul de stat.). La baza acestora stă un Cadru comun de reglementare, Legislația UE (directiva BRR), Standarde și orientări privind ajutorul de stat. Mecanismul European de Stabilitate (MES) este un mecanism permanent de soluționare a crizelor pentru țările din zona euro; Acest mecanism: a fost inaugurat în octombrie 2012 și urmează a prelua Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară; emite obligațiuni pentru a finanța împrumuturi și alte forme de asistență financiară către statele membre ale zonei euro; acționarii sunt statele membre ale zonei euro.
Mecanismul european de stabilitate (MES) va avea o capacitate de împrumut de 500 miliarde EUR. Pentru statele membre din zona euro care nu sunt incluse într-un program anume, MES va oferi posibilitatea acordării de împrumuturi cu scopul precis al recapitalizării instituțiilor financiare. Acordarea acestui tip de asistență financiară este condiționată de o decizie pozitivă a Consiliului guvernatorilor MES, adică miniștrii finanțelor din statele membre ale zonei euro. Condițiile de care depinde asistența financiară trebuie detaliate într-un memorandum de înțelegere; printre ele se numără atât condiții specifice anumitor instituții, cât și condiții orizontale. Recapitalizările se pot realiza și printr-un împrumut însoțit de un program amplu de ajustare macroeconomică. Tratatul privind MES nu prevede pentru moment împrumuturi directe acordate de MES instituțiilor financiare.
III.2.4. Fondul Unic de Rezoluție (FUR)
Comisia a propus crearea de fonduri la nivel național care să interacționeze și să se împrumute reciproc în anumite condiții și, dacă este cazul, pentru a constitui un sistem european al fondurilor de rezoluție.
S-a decis constituirea unui fond de 55 de miliarde de euro pentru băncile în dificultate, iar perioada în care se va ajunge la această sumă este de 8 ani, după ce inițial a fost propusă o perioadă de 10 ani. Parlamentul European ar fi dorit ca fondul să devină pe deplin operațional în termen de trei ani.
Inițial, va fi creat un astfel de fond în fiecare stat membru, pentru susținerea băncilor care operează pe piața internă a acestora. După doi ani, acestea vor fi cumulate în proporție de 60%, pentru ca, după trei ani, să fie cumulate în proporție de 70% după trei ani.
Calendaristic, 40% din cei 55 de miliarde de euro vor trebui alocați în primul an, 20% în cel de-al doilea, pentru ca în următorii 6 ani să se ajungă la suma finală.
Dacă necesarul de finanțare va depăși capacitatea fondului, acesta va putea să se împrumute pe piețele financiare.
Finanțarea rezoluției este prezentată în anexa 7. Autoritățile Naționale de Rezoluție determină contribuțiile băncilor autorizate pe teritoriul național, 10% din nivelul țintă pentru Fondul de rezoluție național. Comitetul Unic de Rezoluție determină contribuțiile băncilor autorizate pe teritoriul statelor membre participante, 12,5% din nivelul țintă pentru Fondul Unic de Rezoluție.
Mecanismul de lichidare a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2015, dar va funcționa din 2016.
Statelor membre li se va oferi opțiunea de a realiza fuziuni între SGD și mecanismele de finanțare a măsurilor de rezoluție, în loc să creeze fonduri de rezoluție separate. Fondul unic de rezoluție va fi înființat prin Regulamentul MUR. Acesta va cuprinde compartimente, corespunzătoare fiecărui stat membru participant. Regulamentul trebuie să stabilească mai multe elemente care să lege funcționarea FUR de principiile și integritatea pieței interne și care să asigure coerența dintre nivelul interguvernamental și cel al Uniunii.
III.3. Schema Europeană de Garantare a Depozitelor
III.3.1. Repere temporale privind Schema Unică de Garantare a Depozitelor
Comisia a transmis propunerea sa la 12 iulie 2010. Parlamentul European a adoptat poziția sa în primă lectură în cadrul ședinței plenare din 16 februarie 2012.
În decembrie 2013, s-a ajuns la un compromis final cu Parlamentul European atât cu privire la DRRB, cât și la DSGD, ceea ce a permis încheierea negocierilor pe marginea celor două dosare.
În cadrul trilogului din 17 decembrie 2013, colegiuitorii au ajuns la un acord provizoriu în vederea obținerii rapide a unui acord în a doua lectură.
La 9 ianuarie 2014, Comisia pentru afaceri economice și monetare (ECON) a Parlamentului European a aprobat rezultatul negocierilor din cadrul trilogului.
La 10 ianuarie 2014, președintele comisiei respective a adresat o scrisoare Președinției prin care indica faptul că, în cazul în care Consiliul va transmite oficial Parlamentului poziția sa sub forma prezentată în anexa la respectiva scrisoare, președintele va recomanda plenului să accepte poziția Consiliului fără amendamente.
La 18 februarie 2014, Consiliul a ajuns la un acord politic cu privire la textul revizuit. Având în vedere acordul menționat și în urma revizuirii textului de către experții juriști-lingviști, Consiliul a adoptat poziția sa în primă lectură la 3 martie 2014, în conformitate cu procedura legislativă ordinară prevăzută la articolul 294 din Tratatul privind funcționarea UE.
III.3.2. Obiectivele Schemei Unice de Garantare a Depozitelor
Obiectivele urmărite sunt: armonizarea la nivel UE a categoriilor și nivelului depozitelor garantate; reducerea termenului de plată a compensațiilor; armonizarea informațiilor furnizate deponenților; instituirea de cerințe de supraveghere a schemelor de garantare a depozitelor.
Propunerea DSGD a fost prezentată de Comisie cu obiectivul de a restabili încrederea deponenților și de a contribui la menținerea stabilității financiare, prin promovarea convergenței sistemelor de garantare a depozitelor (SGD) din Uniune.
Directiva reformează legislația aflată în prezent în vigoare și aduce îmbunătățiri suplimentare în ceea ce privește protecția economiilor deponenților. Principalele elemente sunt: simplificarea și armonizarea, în special în ceea ce privește nivelul de acoperire și modalitățile de plată; reducerea suplimentară a termenului de rambursare către deponenți de la 20 de zile lucrătoare potrivit dispozițiilor actuale la 7 zile lucrătoare până în 2024; introducerea mecanismelor de finanțare ex ante, cu un nivel-țintă minim pentru fondurile ex ante stabilit, în general, la 0,8% din depozitele acoperite, mecanisme care urmează să fie instituite în termen de zece ani; îmbunătățirea accesului deponenților la informații privind protecția depozitelor lor și al SGD la informații privind membrii lor (și anume băncile).
Schemele de garantare a depozitelor sunt, încă, naționale. Pentru ca uniunea bancară să fie completă, este necesară crearea unei scheme de garanții la nivelul zonei euro: aceasta este una din cererile cheie ale Parlamentului European, dar nu a fost, încă, îndeplinită.
În contextul propunerii privind SGD din 2010, Comisia a propus posibilitatea împrumutului reciproc în situația în care una dintre scheme este în criză de fonduri. În prezent, Comisia analizează diferite opțiuni de continuare a acestui demers. În plus, Comisia este de părere că schema de garantare a depozitelor și fondul de rezoluție fac parte din același cadru, deoarece, dacă rezoluția unei bănci este eficace, se poate evita utilizarea fondurilor schemei de garantare a depozitelor. Raportul de Larosière (2009) nu susține ideea punerii împreună a resurselor schemelor de garantare a depozitelor din statele membre, considerând că armonizarea seturilor de reguli aferente acestora ar trebui să fie suficientă. Reforma legislației bancare are ca obiectiv ruperea legăturii dintre tulburările bancare și datoria statului, prin crearea unui sistem mai eficient de supraveghere a marilor bănci de către BCE, astfel încât problemele să fie identificate și abordate mai curând, pentru evitarea folosirii banilor contribuabililor.
"Actualizarea schemei de garantare a depozitelor va obliga statele membre să creeze propriile lor scheme finanțate de bănci pentru a rambursa depozitele garantate (maximum 100.000 euro), atunci când o bancă aflată în criză nu o poate face ea însăși. Astfel, se asigură faptul că nu contribuabilii vor fi obligați să suporte costurile de garantare a unor astfel de depozite", se afirmă în comunicatul Parlamentului European. Țările din Uniunea Europeană au, în prezent, scheme de garantare a depozitelor bancare, pentru anumite categorii de deponenți, în limita a 100.000 euro.
Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar (FGDB) se lăuda, în luna mai a anului trecut, că are unul dintre cele mai mari procente din UE de acoperire a depozitelor bancare garantate, deși arăta că raportul dintre totalul resurselor sale și depozitele garantate este de doar 2,2%. Acest lucru înseamnă, deci, că banii din fondurile de garantare ajung pentru despăgubirea deponenților doar în cazul în care o bancă de talie mică întâmpină probleme, nicidecum dacă se prăbușește o bancă sistemică sau întregul sistem bancar al unei țări intră în dificultate. Diferența dintre resursele fondurilor și suma de plată ar fi fost asigurată, până acum, din contribuții ale statelor. Deciziile luate de Parlamentul European prevăd ca și statele care nu vor adera la uniunea bancară să fie obligate să creeze, pe parcursul a zece ani, un fond comun de rezoluție, a cărui valoare ar urma să atingă 55 miliarde euro.
III.3.3. Implicarea Schemelor de Garantare a Depozitelor în restructurarea instituțiilor de credit problemă
În scopul asigurării continuității accesului deponenților la fonduri, schemele de garantare a depozitelor vor furniza o sumă echivalentă cu pierderile pe care le-ar fi suportat dacă instituțiile cu probleme ar fi intrat în insolvență. Celelalte necesități de finanțare ar urma să fie asigurate din fondurile de restructurare. Pe de altă parte, schemele de garantare a depozitelor ar putea finanța, în general, măsurile de restructurare, existând posibilitatea unui fond comun de garantare a depozitelor și de restructurare bancară.
În condițiile în care autoritatea de restructurare este separată de schema de garantare a depozitelor, se pune problema existenței unor prevederi clare privind transparența și responsabilitățile utilizării fondurilor necesare pentru aplicarea măsurilor de restructurare.
Aranjamentele de finanțare ar putea fi utilizate de autoritatea de restructurare pentru: garantarea activelor sau pasivelor instituției supuse restructurării, subsidiarelor sale, ale unei bănci-punte sau ale unui vehicul de gestionare a activelor; acordarea de împrumuturi către instituția supusă restructurării, subsidiarele sale, o bancă-punte sau un vehicul de gestionare a activelor; achiziția de active ale instituției supuse restructurării; participarea la banca-punte; orice combinație a acțiunilor menționate la punctele anterioare.
Dacă fondurile schemelor de garantare a depozitelor vor fi utilizate pentru finanțarea măsurilor de restructurare, atunci contribuțiile instituțiilor de credit participante vor fi determinate pro rata, luând în calcul pasivele acestora, cu excepția fondurilor proprii și a depozitelor garantate.
În România se aplică un mod similar de calcul pentru cotizațiile pe care instituțiile de credit participante la FGDB le plătesc la fondul de restructurare bancară administrat de FGDB. Astfel, cotizația anuală a unei instituții de credit la fondul de restructurare bancară se determină prin aplicarea unei cote procentuale asupra valorii în lei a elementelor bilanțiere de pasiv, altele decât capitalurile proprii, din care se deduce soldul depozitelor garantate.
În orice situație care va necesita implicarea schemei de garantare a depozitelor, un obiectiv primordial unanim recunoscut îl reprezintă menținerea unui nivel de resurse adecvat astfel încât să poată fi acoperite eventualele plăți de compensații în cazul în care depozitele la o instituție de credit ar devein indisponibile.
Un nou acord politic a fost încheiat între Parlamentul European și statele membre ale Uniunii Europene cu privire la noile norme privind sistemele de garantare a depozitelor (SGD), făcându-se astfel un pas important spre finalizarea cadrului unic de reglementare privind gestionarea situațiilor de criză, pentru instituțiile de credit din UE.
Conform acestui acord, pierderile unei bănci în caz de faliment vor fi suportate mai întâi de acționarii băncii, apoi de către deținătorii de obligațiuni și, în ultimă instanță, din depozitele negarantate ale deponenților – sume de peste 100.000 EUR. Directiva SGD consolidează sistemul existent de garantare a depozitelor naționale și, în plus, vine cu soluții pentru a răspunde la punctele slabe pe care criza financiară le-a relevat. Astfel toate statele membre ale UE și Parlamentul European au convenit asupra reformelor necesare pentru a constitui fonduri de rezervă de până la 0,8% din depozitele existente în sistemul bancar.
III.3.4. Finanțarea Schemelor Unice de Garantare a Depozitelor
Fondurile de rezoluție ex ante armonizate FR și sistemele de garantare a depozitelor SGD finanțate de societățile din sector vor îmbunătăți șansele de succes ale măsurilor de rezoluție și vor oferi măsuri de salvgardare suplimentare pentru contribuabili.
Pe baza exemplelor de calcul, dimensiunea țintă optimă a SGD și FR ar fi de cel puțin 1 % din depozitele garantate deținute de băncile din UE. Fondurile ex ante ar putea fi eventual acumulate în SGD-uri, dar în acest caz SGD-urile ar trebui să fie în măsură să finanțeze rezoluția. Dacă un stat membru nu permite SGD-urilor să finanțeze rezoluția, va fi nevoie de un fond separat. Modificările aduse de Consiliu reflectă necesitatea de a găsi echilibrul potrivit în ceea ce privește nivelul de armonizare a normelor referitoare la sistemele de garantare a depozitelor, în vederea unei mai bune protejări a deponenților în întreaga Uniune în cazul în care depozitele de la o bancă ar deveni indisponibile.
Protecția depozitelor trebuie limitată la ce este necesar pentru a evita transferul riscurilor de investiții către SGD. Prin urmare, instrumentele financiare trebuie excluse din sfera de aplicare a acoperirii, cu excepția produselor de economisire existente, dovedite printr-un certificat de depozit emis pe numele unei persoane.
În plus, ar trebui ca statele membre să poată decide că depozitele autorităților locale cu un buget anual de până la 500.000 EUR să fie acoperite. Ca urmare a acestei directive, astfel cum a fost modificată de Consiliu, deponenților li se va asigura un nivel mai uniform de protecție în întreaga Uniune.
Statele membre pot permite totodată, în conformitate cu normele privind ajutorul de stat, în cazul depozitelor care servesc unor scopuri sociale specifice, o protecție a acestora care să fie superioară valorii de 100 000 EUR și să fie aplicabilă pentru o perioadă limitată, luându-se în considerare îndeosebi condițiile de viață din statul membru respectiv.
Capitolul IV. Implicațiile Uniunii Bancare pentru țările membre
IV.1. Cum ar trebui să se poziționeze țările membre?
IV.1.1. Poziția țărilor din zona euro și non-euro exceptând România
Comisia Europeană a dat posibilitatea statelor din ECE de a opta să participe sau nu la Uniunea Bancară, cu mențiunea că acestea nu vor avea însă drept de vot în Consiliul Guvernatorilor. La nivel de declarații toată lumea a fost de acord cu proiectul Uniunii Bancare, până când s-a pus problema de cine cu cât vine să contribuie/finanțeze proiectul. Statele dezvoltate s-au dovedit a fi extrem de reticente în acest sens.
În urma summit-ului din decembrie 2014, Suedia, Marea Britanie și Republica Cehă au decis sa rămână în afara Uniunii Bancare. Propunerea inițială a Comisiei Europene nu prevedea drepturi de vot pentru țările din afara zona euro, generând scepticism în rândul unor țări ca Polonia sau Suedia. Summit-ul din decembrie 2014 prevede însă ca toate statele participante la sistemul unic de supraveghere să aibă drept de vot într-un nou organ de decizie din cadrul BCE, Consilulul de Supraveghere, dar nu și în cadrul Consiliului Guvernatorilor, care reține drept de veto pentru deciziile Consiliului de Supraveghere.
Pentru a ameliora îngrijorarea unor țări cum ar fi Marea Britanie și a altor țări din afara zonei euro că Uniunea Bancară va diviza UE în factori de decizie și spectatori pasivi, procedura de votare în (Autoritatea Bancară Europeană) este amendată, fiind nevoie de o majoritate duală, atât din grupul țărilor din interiorul cât și din exteriorul zonei euro. Trebuie menționat aici faptul că atribuțiile EBA sunt limitate la implementarea uniformă a regulilor impuse de Comisia Europeană în interiorul UE.
Astfel, deși noua propunere vizând structura mecanismului unic de supraveghere diminuează pericolul unei Europe în ‘două viteze’, nu rezolvă decât aparent dilema inițială a țărilor din zona CEE: aceea de a pierde atribuțiile de supervizare pentru bănci pentru care aceste țări suportă nota de plată în cazul în care aceste bănci dau faliment. Un avantaj major al unor reguli uniforme de supraveghere este limitarea arbitrajului între țări cu reguli diferite. Trebuie avute în vedere însă riscurile diferite la care sunt expuse băncile din afara zonei euro: o abordare uniformă ar putea fi soluția greșită în unele cazuri.
IV.1.2. Poziția României
Aderarea la Mecanismul Unic de Rezoluție poate constitui pentru România o plasă de siguranță, permițând adoptarea mai rapidă de măsuri care să evite falimentele băncilor mari și a externalităților negative generate de acestea. Pe de altă parte, nu trebuie ignorat un aspect important, problema resurselor financiare/contribuțiilor.
Beneficiile pe care Uniunea Bancară le poate avea pentru România sunt mai degrabă de natură indirectă. Cel puțin până când aceasta va fi admisă în zona euro.
Sistemul bancar din România este dominat de filialele unor bănci multinaționale din zona euro. Aceste filiale sunt de importanță sistemică pentru țara gazdă (România), dar nu și pentru țara mamă (Austria, Franta, Italia).
În 2009, în jur de 80% din sectorul bancar românesc era deținut de bănci străine, similar cu alte țări din regiune, în timp ce doar 14% din activele bancare din țările vest europene erau deținute de bănci străine. În cazul băncilor multinaționale, problema de coordonare între instituțiile de supraveghere din țara gazdă și cele din țara mamă se găsește pe agenda reformei sistemului financiar încă din timpul crizei din 2007-2008. Aceste experiențe sugerează că țările gazdă vor evita să participe la salvarea unor bănci asupra cărora instituțiile de supraveghere nu au exercitat nici un control, cum e cazul sucursalelor de bănci.
Creditele în valută de exemplu reprezintă o sursă majoră de vulnerabilitate pentru băncile românesti, motiv pentru care BNR monitorizează și limitează în permanență creditele în valută ale băncilor din România. Dimpotrivă, dependența crescută de credite interbancare pe termen scurt în combinație cu expunerea la active toxice au generat probleme băncilor din zona euro în timpul crizei financiare din 2007-2008. Din prisma stabilitații financiare, acomodarea acestor riscuri necesită instrumente diferențiate. O cooperare strânsă între BCE și BNR precum și o abordare flexibilă în prezenta unor specificități locale este necesară în eventualitatea participării României la Uniunea Bancară. În acest sens, vice-guvernatorul BNR, a atras atenția asupra faptului ca România și alte țări din zona CEE necesită o perioadă de tranziție în timpul căreia se vor aplica reguli prudențiale mai stricte.
Din punct de vedere politic, cine nu participă la masa negocierilor acum nu va putea în viitor să aibă pretenții la noile structuri de decizie și ca atare nu va avea nici un cuvânt de spus în ceea ce privește prioritățile viitoare de acțiune. Să nu uităm și latura importantă care se va derula în etape pe măsura implementării noilor reglementări și cerințe europene, și anume viitoarele negocieri. Un statut de membru al Uniunii Bancare va întări poziția României în cadrul unor astfel de negocieri.
Încă de la primele discuții pe această temă, statul român a susținut demersurile europene de realizare a Uniunii Bancare. În decembrie 2012, Guvernul României a adoptat un Memorandum care conține o serie de elemente de poziție a României privind propunerile de consolidare a Uniunii Economice și Monetare (UEM). În textul documentului se spune că România susține demersurile privind consolidarea instituțională a UE și crearea unei veritabile uniuni bancare, bugetare și economice. Acțiunea guvernamentală a fost prefațată de declarații ale guvernatorului BNR, Mugur Isărescu, care spunea, în septembrie 2012: “Uniunea bancară, consolidarea supravegherii reprezintă un proces inevitabil, iar România va trebui să se înscrie în el”.
IV.2. Implicații pentru țările membre
IV.2.1. Implicații pentru România
Decizia privind apartenența la Uniunea Bancară este legată strâns de cea a adoptării euro. Trecerea la euro antrenează în mod automat statutul de membru al Uniunii Bancare. Data‐țintă pentru adoptarea monedei unice a fost deja fixată (2019). Argumentele pledează pentru o integrare cât mai rapidă în Uniunea Bancară, deoarece: Uniunea Bancară este un proiect ale cărui detalii nu au fost finalizate (este preferabil să participi din interior la construcția unui mecanism căruia va trebui oricum să i te alături); Existența Uniunii Bancare va produce efecte asupra sistemului financiar din România indiferent de statutul de membru sau nemembru al acestei uniuni (este preferabil să participi la adoptarea deciziilor care generează acele efecte în condițiile în care acestea vor fi oricum resimțite); Este de așteptat ca apartenența la Uniunea Bancară să genereze avantaje pentru statele membre: înlăturarea unui stimulent pentru dezintermediere din partea băncilor străine; supraveghere mai eficientă prin îmbunătățirea accesului la informații și eliminarea posibilității arbitrajului jurisdictional; piață mai competitivă prin reducerea distorsiunilor și a barierelor de intrare. România intenționează să se alăture Uniunii Bancare și aspiră să devină parte a acesteia prin participarea la toți cei trei piloni. Este de așteptat ca apartenența la Uniunea Bancară să aibă drept efecte: întărirea stabilității financiare; sporirea încrederii în sistemul bancar național; sprijinirea unei creșteri sustenabile a creditării și activității economice. Apartenența la Uniunea Bancară apare drept alegere naturală în condițiile în care băncile din zona euro dețin peste 70 la sută din activele nete și din capitalul sistemului bancar din România. În graficul IV.1. este prezentată imaginea sistemul bancar din martie 2014.
Grafic IV.1. Sistemul bancar (martie 2014)
Sursa: BNR
Avantajele aderării la Uniunea Bancară sunt: supraveghere mai eficientă prin îmbunătățirea accesului la informații și eliminarea posibilității arbitrajului jurisdicțional; beneficiile depășesc costurile; evitarea eventualelor distorsiuni în planul competiției; este preferabilă participarea la construcția unui mecanism căruia România i se va alătura în mod necesar odată cu adoptarea euro; înlăturarea unui stimulent pentru dezintermediere, inclusiv din motive conjuncturale care țin de grupurile bancare din țara de origine.
Dezavantajele aderării la Uniunea Bancară sunt: aportul la un eventual fond de asistență în caz de criză bancară. În condițiile în care atât băncile cât și statele din zona euro se pregătesc în acest termen mediu 2014-2016 pentru o creștere a costurilor pentru constituirea rezervelor necesare în vederea aplicării prevederilor Uniunii Bancare este evident că vom asista la scăderea interesului pentru zona emergentă a UE. Băncile care vor face parte dintre instituțiile supravegheate de către BCE vor efectua o amplă restructurare a portofoliilor pentru reducerea costurilor. Acest lucru ar putea avea ca rezultat, la limită, chiar renunțarea la afaceri în zona noastră.
IV.2.2. Implicații pentru celelalte state membre
Zona euro este în acest moment expusă la dificultăți. Dacă Uniune Bancară era deja completă, managementul acestor dificultăți ar fi mult mai ușor. Aceste evenimente ar întări hotărârea UE de a reforma guvernanța băncilor într-un mod semnificativ. Un semnal puternic de angajament și responsabilitate a fost, dat de către UE de a stabiliza zona euro prin consolidarea pieței unice și a forma o bază pentru a da startul creșterii economice.
Marele avantaj, recunoscut de toți economiștii, este că marile bănci din Europa nu vor mai fi supuse controlului îngăduitor al reglementatorilor naționali, iar speranța este că BCE va fi mai dură și va identifica problemele înainte ca ele să devină de necontrolat.
Germania a fost unul dintre opozanții acordării de puteri mai mari BCE, guvernul german a pledat pentru un rol mai mic al acesteia, pentru că nu a vrut ca instituția europeană să aibă putere de decizie asupra băncilor sale naționale de economii. Reprezentanții acestui stat susțin că, BCE nu trebuie împovărată cu noi atribuții. Zona euro are discrepanțe majore între economii, iar euro funcționează ca o monedă subevaluata pentru economia superperformantă a Germaniei și ca o monedă supraevaluată pentru economiile mai puțin competitive.
Uniunea Bancară înaintează ca o formulă de a salva zona euro, în condițiile în care are loc o fragmentare a piețelor. Se încearcă ruperea legăturii dintre datorii suverane și bilanțuri bancare prin instituția suprevegherii comune și un fond de rezoluție comun. Acesta din urma ar beneficia, peste un număr de ani, de cca 55 miliarde euro pentru a interveni în cazul esecului unei bănci. Însă, dimensiunea Fondului este mica față de mărimea sectorului bancar european.
Bugetele naționale sunt esențialmente responsabile din acest punct de vedere, iar resursele țărilor sunt foarte diferite. Schemele de implicare a creditorilor și acționarilor în salvarea unor bănci vor mări costurile de finantare, mai ales pe termen scurt. Țările ce au aderat la UE începând cu 2004 și care nu fac parte din zona euro încă, au beneficiat de o intrare “prematura”. Criza zonei euro arată că fără o convergență reală riscurile de a te sufoca “înauntru” sunt foarte mari.
O concluzie ar fi că este încă cale lungă până la însănătoșirea zonei euro.
CONCLUZII
Criza financiară internațională ne-a dovedit faptul că proiectul european este incomplet. Consolidarea cadrului instituțional și continuarea reformei guvernanței economice a Uniunii Economice reprezintă demersuri importante pentru realizarea sustenabilă a obiectivelor fundamentale ale Uniunii.
Conservatorismul abuziv nu se mai regăsește în noua viziune europeană privind intermedierea financiară. Contracararea riscului de contagiune regională duce la adâncirea integrării europene privind activitatea bancară.
Revenirea Uniunii Europene pe calea unei creșteri economice durabile, generatoare de locuri de muncă și competivitate, este sprijinită de o reformă intensă a reglementării și supervizării sistemului financiar din Europa, în linie cu agenda internațională.
Criza bancară care a aparut în Europa este consecinta dezechilibrelor apărute la nivel macroeconomic, precum și consecința creditării în condiții excesive. Se impune astfel consolidarea reglementărilor care să ofere un cadru macroprudențial adaptat în fiecare țară și la nivelul Uniunii Europene.
Este indispensabilă, astfel reluarea activității de creditare a economei pentru a se reveni la o creștere economică solidă.
În acest context este indispensabilă realizarea unei îmbinări eficace la nivel național între un management prudent al fiecărei bănci și aprofundarea reformelor fiscale și structurale.
Astfel că, diminuarea gradului de îndatorare existent la nivelul grupurilor bancare europene cu prezență în România va continua și va afecta economia națională pe termen îndelungat.
Concluzionez prin a spune că economia țării noastre este dependentă de finanțarea bancară mulți ani înainte. În aceste condiții este necesară analizarea situației actuale și de perspectivă din sistemul bancar de la noi (în special al grupului băncilor având capital total sau majoritar străin) și lansarea imediată a unui plan de acțiune pe termen lung care să sprijine în continuare programele guvernamentale de creștere și de dezvoltare economică.
Ținând cont de măsurile și soluțiile la nivel UE și Zona Euro, probabil, vom constata că o perioadă de timp sistemul bancar european și piețele de capital vor rămâne în teritoriul unui puternic caracter și interes național.
Țara noastră a fost afectată de instabilitatea importată din Uniunea Europeana, și va beneficia și de avantajele unui singur supervizor al băncilor.
Uniunea Bancară este o soluție să ieșim din criză. În mod sigur, nu este unica soluție, dar sigur trebuie să existe în acest peisaj, pentru ca Uniunea Europeană să aibă asigurat un viitor prosper.
Unul dintre pilonii noului cadru de guvernanță economică la nivelul Uniunii Europene este Uniunea Bancară. Aceasta este un pilon în sine și nu este o alternativă la constituirea Uniunii Fiscale.
Soluția mecanismelor unice de supraveghere și de rezoluție nu va facilita doar tratarea componentei bancare a cercului defectuos a interacțiunilor dintre bănci și datoria publică națională, ci mai ales va contribui la dezvoltarea unui sector bancar european cert, responsabil și generator de progres economic.
Aderarea României la Uniunea Bancară înainte de momentul adoptării euro constituie o opțiune preferabilă. Deciziile la nivelul MUS se vor reflecta oricum la nivelul sistemului bancar din țara noastră, datorită prezenței înalte a capitalului din zona euro în structura instituțiilor de credit cu personalitate juridică română.
Aderarea României la Uniunea Bancară constituie un reper în parcursul către adoptarea monedei unice, pentru că: consolidează stabilitatea financiară, inclusiv prin diminuarea riscului de contagiune regională și înlăturarea unui stimulent al dezintermedierii din partea băncilor cu capital strain și facilitează revenirea creditării pe o linie compatibilă cu dezvoltarea durabilă a activității economice în tandem cu resursele economice eliberate de reformele structurale (convergență reală intensificată → realizarea sustenabilă a criteriilor de aderare la zona euro).
Întrucât adoptarea euro antrenează în mod automat obținerea statutului de membru al Uniunii Bancare, odată ce a fost stabilită o dată-țintă pentru primul obiectiv rămâne deschisă doar chestiunea oportunității aderării la Uniunea Bancară înaintea acestui moment, cât mai repede posibil. Consider că, a rămâne pe termen lung în afara Uniunii Bancare nu este o opțiune.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Mecanismele Uniunii Bancare (ID: 142788)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.