Cultura Porumbului
INTRODUCERE
Porumbul (Zea mays) este una din cele mai valoroase plante cultivate datorită productivității foarte ridicate și multiplelor întrebuințări a produselor sale în alimentația oamenilor, în zootehnie și în industrie. Boabele de porumb conțin proteine, grăsimi, celuloză, cenușă și apă. În ceea ce privește conținutul și valoarea nutritivă, porumbul este bogat în acizi grași nesaturați, în vitaminele A, B, C și E, în săruri minerale (magneziu, fosfor, potasiu) și în fibre. Porumbul este utilizat în alimentația oamenilor sub forme variate (mămăligă, turtă, porumb fiert și copt, floricele, fulgi etc,) precum și ca materie primă pentru importante industrii (a amidonului, glucozei, alcoolului și uleiului), de la care rămân reziduuri (tărâțe, turte, șroturi, borhoturi,) folosite in furajarea animalelor. Importanța deosebită a porumbului decurge și din alte avantaje ale culturii lui: dă producții foarte mari, iar recoltele sunt mai sigure decât la alte plante, fiind rezistent la secetă și având puține boli și dăunători; poate fi cultivat cu bune rezultate în condiții foarte variate de climă și sol; lasă terenul curat de buruieni și este o bună premergatoare pentru cele mai multe culturi. Producții mari de porumb se pot obține în condițiile unui sol de bună calitate și menținerea unei umidități optime în sol, lucru ce se poate realiza prin aplicarea irigației.
Determinările umidității solului au evidențiat în ultimii ani, în zona studiată, prezența secetei pedologice accentuate la cultura porumbului. Astfel a fost necesară o abordare științifică a posibilității irigării porumbului, care să asigure îmbunătățirea cantității și calității, accesibilității apei din sol, îmbunătățirea condițiilor de microclimat, garantându-se astfel obținerea unor producții economice și de calitate superioară.
Lucrarea se bazează pe cercetări efectuate în anii 2013-2014 la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], iar rezultatele obținute argumentează necesitatea aplicării irigației la cultura porumbului din [NUME_REDACTAT].
Pentru realizarea acestei lucrări doresc să aduc calde și respectuoase mulțumiri doamnei Șef lucrări dr. ing. [NUME_REDACTAT] Maria, conducător științific al lucrării, care cu o înaltă competență și grijă m-a îndrumat în activitatea de cercetare.
Capitolul I
CULTURA PORUMBULUI
I.1. [NUME_REDACTAT] alimentația omului, boabele porumbului se folosesc mai ales ca făină preparată sub diferite forme dar și ca boabe nemature fierte sau coapte.
Boabele se pot consuma în faza de coacere în lapte, ca porumb fiert sau copt, în special porumbul zaharat, care poate fi folosit în această fază și sub formă de boabe conservate (ca mazărea). Boabele mature se folosesc fierte, iar anumite forme de porumb sub formă de floricele etc. Din boabele degerminate se obține făina degresată, care se păstrează mai bine.
Făina (mălaiul) din boabele de porumb nu se poate folosi singură la prepararea pâinii (lipsindu-i glutenul), ci se utilizează numai într-o anumită proporție ca adaus în făina de grâu și secară (preferabil porumbul cu bobul alb). Din făina de porumb fiartă în apă se obține un aliment (mămăliga) apreciat și larg folosit și la noi în țară, mai ales de populația rurală în trecut. (Muntean L. S., 1995)
Prin măcinare umedă, din amidonul conținut în boabele de porumb se pot obține diferite siropuri bogate în fructoză, produse congelate, dulciuri solubile pentru cafea sau ceai. Din amidonul de porumb, prin hidroliză acidă la temperaturi și presiuni relativ ridicate, se obține un sirop, care prin procedee astăzi bine cunoscute, se transformă în glucoză solidă. După măcinatul umed, prin diferite tratamente se mai poate obține: whisky, gazohol, medicamente etc. (Borcean I., 2003).
Prin măcinare uscată, din embrionii boabelor de porumb se poate obține ulei folosit direct în arta culinară sau în industria margarinei. De asemenea, din endospermul boabelor de porumb se pot obține numeroase produse alimentare: cornete pentru înghețată, biscuiți, fulgi de porumb, produse de cofetărie etc.
Din 100 kg boabe de porumb se poate obține unul din următoarele produse: 77 kg făină, 63 kg amidon, 71 kg glucoză, 50-60 kg de izomeroză (zahăr invertit) sau 44 l alcool. Din embrioni rezultă în plus, 1,8-2,7 l ulei și 3,6 kg șroturi. ([NUME_REDACTAT], 2003).
În furajarea animalelor se folosește fie la fabricarea nutrețurilor combinate, fie sub formă de boabe mature și uruite ori boabe ajunse la coacerea în ceară, transformate în „paste” sau „fulgi” și însilozate.
Boabele de porumb constituie nutrețul concentrat cel mai important pentru toate speciile de animale. După datele FAO, din producția mondială de porumb circa 21% se folosește în alimentația oamenilor, 72% în hrana animalelor și 7% în industrie. ([NUME_REDACTAT]., 2003).
Porumbul pentru siloz, recoltat în faza de lapte-ceară, asigură la hectar, cu excepția sfeclei furajere, cel mai mare număr de unități nutritive și cu costul de producție cel mai redus. Prin adaos de uree și melasă, cocenii de porumb însilozați își ridică mult valoarea nutritivă și pot constitui unul din nutrețurile suculente de bază pentru rumegătoare în perioada de iarnă.
În industrie, boabele porumbului au multiple utilizări constituind materia primă pentru fabricarea: glucozei, dextrozei, spirtului, diferitelor cleiuri sau a unor materiale plastice biodegradabile etc. De asemenea din planta întreagă verde, prin anumite procedee tehnologice se poate extrage metanol sau etanol. Cocenii de porumb pot fi întrebuințați în industria de celuloză, iar pănușile pentru ambalaj, împletituri etc. ([NUME_REDACTAT]., 2003).
Față de cele menționate, care nu epuizează nici pe de parte multiplele aspecte ale utilizării recoltei, porumbul s-a extins în cultură și datorită unor particularități fitotehnice și biologice deosebite:
prezintă o mare capacitate de producție, cu circa 50% mai ridicată față de celelalte cereale;
are o mare plasticitate ecologică, care îi permite o largă arie de răspândire dând recolte mari și relativ constante, mai puțin influențate de abaterile climatice;
este o plantă prășitoare, bună premergătoare pentru majoritatea culturilor;
are un coeficient mare de înmulțire (150-400);
având o însămânțare mai târzie în primăvară, permite o mai bună eșalonare a lucrărilor agricole;
cultura este mecanizabilă 100%; recoltarea se face fără pericol de scuturare;
valorifică foarte bine îngrășămintele organice și minerale, cât și apa de irigație;
posibilitățile de valorificare sunt foarte variate etc. ( Borcean I., 2003)
I.2. Compoziție chimică
După R. J. MARTIN și colab. (1970), boabele conțin în medie: apă 13,5%; proteine 10,0%; glucide 70,7% (din care amidon 61,0%); grăsimi 4,0%, săruri minerale 1,4%, substanțe organice acide 0,4%.
Amidonul este format din amilopectine (72 – 77%) și amiloză (21 – 28%). Repartizarea amidonului pe componentele bobului reliefează că 98% se depune în endosperm, 1,3% în embrion și 0,7% în pericarp.
Proteinele, în proporție de 15 – 18%, conțin 45% prolamine (predominantă fiind zeina), 35% glutenine și 20% globuline.
Din totalul proteinelor, 73,1 % se acumulează în endosperm, 23,0% în embrion și 2,2% în pericarp.
Fertilizarea rațională influențează conținutul în aminoacizi. Astfel, îngrășămintele cu azot ridică conținutul de triptofan, iar cele cu azot și fosfor duc ia o creștere a conținutului în lizină (JEGES și colab., 1970).
Indicele iod al uleiului de porumb este de 111 – 130. în componența uleiului intră: acid oleic 46%, acid linoleic 41,5%, acid palmitic 7,8%, acid stearic 3,5% și alții.
Boabele conțin vitaminele B1, B2 și E și PP în proporție mai mare, provitamina A (la varietățile cu boabe galbene); vitamina C lipsește.
Compoziția chimică este mult influențată de hibrid (soi), condițiile de vegetație și tehnologia aplicată.
I.3. [NUME_REDACTAT] toate plantele de cultură asupra cărora s-au efectuat cercetări cu privire la origine, nici una nu a solicitat în asemenea măsură atenția cercetătorilor ca porumbul. Descoperirea originii porumbului are importanță nu numai ca interes strict academic, dar și o importanță practică, legată de creșterea continuă a producției de porumb. (Cristea M., 2004).
Patria de origine a porumbului este America, unde se cultivă din timpuri străvechi. Aceasta este atestată de numeroase descoperiri arheologice din Lumea nouă, resturi de știuleți sau boabe, vase cu desene și încrustații reprezentând porumbul (plante sau știuleți). Fiind principala plantă alimentară, porumbul a pătruns și în manifestările spirituale, în credința și mitologia băștinașilor. La unele triburi vechi (din Mexic), porumbul din primele recolte se oferea ca ofrandă zeului agriculturii Cinteoll, a cărui nume derivă din cel al porumbului (Velican V., 1965). În cercetările arheologice întreprinse în unele peșteri din [NUME_REDACTAT] (S.U.A.), s-au găsit resturi de știuleți ce datează de cca. 4000 de ani, iar în Peru și Mexic s-au descoperit urme de vechi canale pentru irigație (unele de 750 km lungime și 4 m lățime), ceea ce atestă grija băștinașilor pentru cultura porumbului.
Mureșan T. și colab., 1973, arată că, în săpăturile efectuate la [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], s-au descoperit știuleți primitivi de porumb vechi de cca. 5600 de ani, ceea ce atestă că porumbul s-a luat în cultură cu 4000-6000 de ani înaintea erei noastre.
Primii europeni care au văzut porumbul au fost marinarii lui Columb debarcați în Cuba în 1492 cu ocazia primei călătorii. Cu această ocazie doi marinari care au explorat interiorul insulei se întorc la navă afirmând că au văzut boabe produse de o plantă pe care indigenii o numesc „Mahiz” și din care se face făină (Weatherwax, 1955 citat de Mureșan T. și colab., 1973). Faptul că porumbul și produsele sale formează obiect de cult și de ceremonii oficiale, atestă în mod incontestabil vechimea cultivării lui de către populațiile indigene. Vechimea luării în cultură a porumbului de către populațiile băștinașe din America, este atestată și de tehnologia relativ avansată de cultivare, la care ajunseseră indigenii, fapt consemnat, adesea cu mirare, de exploratorii care au urmat după Columb.
În urma cercetărilor și descoperirilor se poate afirma fără a greși, că platoul mexican și zona [NUME_REDACTAT], unde s-au găsit cei mai vechi știuleți primitivi de porumb, constituie centrul de origine a acestei plante, locul unde ea a fost, după toate probabilitățile, luată în cultură pentru prima dată. În același timp, această zonă reprezintă și unul din centrele genice ale porumbului, în care se întâlnește o mare bogăție și varietate de forme. Celelalte două centre genice sunt localizate aproximativ în Peru și în zona Yucatan-Guatemala și reprezintă centre de dezvoltare secundară a porumbului. (Mureșan T. și colab., 1973).
Din centrul de origine, porumbul s-a răspândit și este cultivat pe glob în foarte variate condiții de climă și sol. Astfel, în emisfera nordică se întâlnește în Canada, în Rusia, până la 58o latitudine, iar în emisfera sudică până la 42-43o, în [NUME_REDACTAT]. Cultura pentru boabe este cuprinsă aproximativ între 42o latitudine sudică și 53o latitudine nordică.
Cât privește altitudinea, porumbul poate fi întâlnit la 3.900 m în Peru, 1.200 m în Carolina de Nord, 2.000 m pe văile munților Kașmir și la 500-800 m în Carpați.
[NUME_REDACTAT] Unite ale Americii zona principală a culturii porumbului se găsește în statele Minnesota, Nebraska, Iowa, Wisconsin, Ilinois, Indiana, Ohio și Missouri, situat între 40-45o latitudine nordică. [NUME_REDACTAT] zona principală de cultură a porumbului este situată în jurul cursului inferior al Dunării, aproximativ la jumătatea distanței dintre ecuator și polul nord, precum și în [NUME_REDACTAT], nordul Spaniei, nord-vestul Portugaliei, sud-estul Franței și sud-estul Austriei. (Gh. Bîlteanu, 2003). Porumbul se cultivă din America de Sud până în Argentina, în Africa mai ales în jumătatea de sud și în Asia, mai ales în China, India, Filipine și Indonezia..
La noi în țară porumbul a fost introdus prin sec. al XVII-lea. Mureșan T. și colab., 1973, pe baza studiilor existente, consideră că se pot admite ca perioade pentru introducerea porumbului:1673-1678 în Moldova, 1623-1628 în Muntenia și în Transilvania între 1631-1648. Porumbul a fost menționat în Muntenia sub domnia lui [NUME_REDACTAT] (1693-1695), iar în Transilvania porumbul s-a cultivat pe timpul împărătesei [NUME_REDACTAT] (1740-1760). S-a răspândit în timp scurt datorită condițiilor de climă și sol foarte prielnice și a faptului că el nu a fost inclus în restricțiile impuse de [NUME_REDACTAT] Române.
În 1871 se exporta ¼ din producția totală de porumb, în valoare de peste 40.000.000 lei aur, reprezentând 30% din exportul cerealier și 15% din exportul total al țării. Între cele două războaie mondiale, România a rămas tot o mare exportatoare de porumb (ocupând locul al 2-lea după Argentina), adică 10-20% din producție (în unii ani 27% din producție). (T. Săvulescu și colab., 1957). După cel de al 2-lea război mondial, s-a schimbat și orientarea privind utilizarea porumbului, s-a redus exportul și consumul direct în alimentație și a crescut utilizarea lui ca furaj. (Muntean L. S., 1995).Porumbul ocupă al treilea loc între plantele cultivate pe glob, totalizând după datele statistice FAO din 2005, suprafața de 147,1 mil. ha. Cele mai întinse suprafețe cu porumb sunt în SUA (28,05 mil. ha), după care urmează China (24,6 mil. ha), Brazilia (11,7 mil ha), Mexic (7,1 mil. ha), India (6,2 mil. ha). Producția medie mondială în anul 2008 a fost de 5109,4 kg/ha.
Țara noastră are pondere însemnată între țările cultivatoare de porumb. În anul 2008, în România, porumbul a ocupat o suprafață de 2.432.210 ha , producția medie obținută fiind de 3227,1 kg/ha. [NUME_REDACTAT] Crișurilor, cultura porumbului, alături de cea a grâului ocupă suprafațe care reprezintă 65 – 80% din suprafața arabilă iar producțiile au o evoluție similară cu cea de la nivelul țării.
I.4. Biologia și zonele de cultură din România
a) [NUME_REDACTAT] „o enigmă a evoluției” ori „planta Zeilor”, a fost și continuă să fie obiect predilect în studiile de genetică, urmare a locului însemnat pe care îl ocupă în economia producției vegetale și mai cu seamă, datorită caracteristicilor biologice care îl fac o specie model. ([NUME_REDACTAT], 2004)
Rădăcina. Embrionul dezvoltă o singură rădăcină care crește foarte repede în adâncime. Din mezocotilul embrionului pornesc rădăcinile adventive seminale în număr de 3-7. Acestea, împreună cu rădăcina embrionară constituie sistemul radicular „temporar” al plantei .La câteva zile după răsărit, planta formează în sol, la mică adâncime, primul nod tulpinal. În continuare, planta formează pe tulpină, în sol, mai multe noduri succesive, foarte mult apropiate între ele, cu internoduri foarte scurte, lăsând impresia unui singur nod, care se poate asemăna nodului de înfrățire de la grâu.Numărul de noduri ce se formează în sol este caracteristic fiecărui hibrid și el variază între 6 și 10.
Din fiecare nod subteran se formează 8-16 și chiar 20 de rădăcini. Acestea constituie rădăcinile adventive propriu-zise ale porumbului, sau rădăcinile permanente. Sub 10oC, rădăcinile nu cresc; la 20oC cresc 1 mm/oră, la 25oC – 2 mm, iar la 30oC – 3 mm/oră .([NUME_REDACTAT]., 2003). Există o relație determinată între numărul de noduri subterane și durata perioadei de vegetație a porumbului. Cu cât numărul de noduri este mai mare, cu atât perioada de vegetație a hibrizilor este mai lungă.
Hibrizii semitardivi și tardivi, datorită unui număr mare de noduri, au și sistemul radicular mai dezvoltat, deci o capacitate mai mare de valorificare a fertilității solului.
Porumbul mai formează rădăcini adventive aeriene (rădăcinile „ancoră”) din nodurile 2 –7 de la suprafață. Rădăcinile ce se formează din nodurile apropiate de baza tulpinii pătrund în sol, unde ramifică și îndeplinesc funcții de absorbție și susținere.
Sistemul radicular al porumbului este fasciculat, ca și al celorlalte cereale. El este însă mult mai dezvoltat și pătrunde în pământ până la 2,4 m adâncime. Plantele de porumb răsar în cca. 14-20 zile de la semănat în funcție de temperatura solului. La 8-10 zile de la răsărire, plantele au 3 frunze, după care la 3-4 zile își formează o nouă frunză (la temperaturi de peste 15oC). Când plantele au 6-8 frunze este format primul internod al tulpinii de la suprafața solului. Creșterea în prima fază de vegetație și în perioada formării internodurilor tulpinii este dependentă de condițiile de climă și de fertilizare. Tulpina crește mai intens până în faza apariției inflorescențelor. (Muntean L. S., 1995 ).
Tulpina este formată din 7-15 (21) internoduri și variază foarte mult ca înălțime, de la 0,30 m la 9 m, dar mai frecvent de la 1,5 – 3 m. Formele de porumb cu perioada de vegetație scurtă au tulpina mai scundă în comparație cu formele semitardive sau tardive.Internodiile sunt rotunde în secțiune, cu excepția celor mijlocii (până la inflorescența femelă superioară), care sunt prevăzute cu un jgheab longitudinal. Grosimea internodiilor este variabilă: de la 20 mm la bază, până la 60 mm la mijloc, apoi se subțiază, ajungând la 5-10 mm sub panicul. Tulpina porumbului este plină cu măduvă, iar vasele conducătoare de sevă se găsesc dispuse neregulat în această măduvă.Din nodurile de la bază, tulpina porumbului emite lăstari, numiți curent copili. Capacitatea de lăstărire nu este aceeași la toți hibrizii cultivați. În general, capacitatea cea mai redusă de lăstărire o au formele ce aparțin porumbului dintre de cal și cea mai dezvoltată formele ce aparțin porumbului zaharat.
Tulpina porumbului trebuie să prezinte o mare rezistență la frângere și cădere. Frângerea porumbului aduce mari prejudicii recoltării mecanizate și producției. Creșterea densității plantelor și semănatul în rânduri mai apropiate, elemente importante ale productivității, nu se pot realiza decât cu hibrizi rezistenți la frângere și cădere. Frângerea tulpinii de porumb poate fi determinată de o insuficiență în nutriția cu potasiu, de diferite specii ale genului Fusarium (F. culmorum, F. moniliforme, F. graminearum), de atacul sfredelitorului (Ostrinia nubilalis), precum și de insuficienta dezvoltare a sistemului radicular sau de insuficiența luminii, când densitatea culturii depășește anumite limite.
Frunzele au limbul lat lanceolat, lung de 50-80 cm, lat de 4-12 cm, cu marginile ondulate, ceea ce le conferă flexibilitate.Prezența celulelor buliforme din epiderma superioară determină răsucirea limbului spre interior în condiții de secetă, proces prin care planta își mărește rezistența la secetă.Indicele suprafeței foliare la care se obțin recolte bune are valori de 4,0 – 5,0 în culturile neirigate și de 5,0 – 6,0 în culturile irigate.Suprafața foliară atinge valori maxime în momentul înfloririi florilor femele.
Numărul de frunze este corelat cu perioada de vegetație, astfel hibrizii de porumb se pot clasifica după cum urmează: extratimpurii sub 18-20, tardivi 20-22, foarte tardivi, cu peste 22 frunze. Condițiile ecologice au mare influență asupra mărimii suprafeței de asimilație și a productivității frunzelor. Insuficiența apei în sol sau fertilitatea redusă determină uneori reducerea suprafeței de asimilație la numai 7.000 sau 10.000.
Primele frunze au activitate mai scurtă și ele joacă un rol de mare importanță pentru primele etape în organogeneza porumbului. Următoarele frunze au o durată foarte lungă, o suprafață de asimilație mare și ele joacă rolul de bază în evoluția procesului de formare a recoltei. ([NUME_REDACTAT], 1989).
Inflorescențele. Porumbul este o plantă unisexuat-monoică.Florile mascule sunt grupate, într-o inflorescență terminală de tip panicul,iar cele femele sunt grupate în inflorescențe de tip spadice (spic cu rahisul mai îngroșat), protejate de frunze modificate (pănuși) situate la subsuoara frunzelor.Lungimea inflorescenței variază între 15 și 20 cm, iar diametrul între 10 și 20 cm.
Floarea este alcătuită din două palee și androceu cu trei stamine. Glumele sunt de aceiași lungime cu spiculețele, mai mult sau mai puțin pubescente, verzi, sau cu nuanțe roz-violacu. Lodiculele sunt mici, aproape pătrate, cărnoase.În momentul înfloririi, filamentele se alungesc, din care cauză anterele ies afară din floare, depășind cu mult glumele și paleile.
Porumbul este o plantă protandră, polenul putând apărea cu 5 – 7 zile înaintea maturării ovulelor, în condiții de secetă decalajul poate să depășească chiar 10 zile, determinând creșterea procentului de plante sterile.
Spiculețele sunt biflore, însă fertilă este o singură floare, de regulă, cea superioară.
Ovarul este monocarpelar și uniovular. Stigmatele (mătasea porumbului) sunt lungi (10-15 sau chiar 75 cm la florile inferioare), verzi sau colorate.
Inflorescența, în întregimea ei este protejată de așa-numitele pănuși, care nu sunt altceva decât tecile unor frunze modificate. Ele sunt bine strânse de știulete la unele forme și se desfac ușor la altele. Această ultimă caracteristică prezintă o deosebită importanță pentru recoltarea mecanizată.
Știuletele de porumb se prinde pe un peduncul, mai mult sau mai puțin dezvoltat, considerat ca o ramificație a tulpinii. Sunt cazuri când pedunculul prezintă 1-2 sau chiar mai multe internoduri. Ușurința desprinderii știuletelui de peduncul constituie, de asemenea, o însușire importantă în cazul recoltării mecanizate. Inflorescențele femele iau naștere în jumătatea inferioară a tulpinii de porumb, pe noduri, la subsuoara frunzelor, din muguri axilari care se formează în cursul creșterii. Înălțimea de inserție a știuletelui este o însușire de hibrid sau varietate. O inserție înaltă caracterizează formele tardive. Plantele cu astfel de inserție au o rezistență mai slabă la cădere, dar se pretează mai bine la recoltatul mecanizat. O plantă de porumb formează unul sau mai mulți știuleți. Primul care apare este știuletele superior. Acesta este și cel mai dezvoltat. Culturile de porumb formează pe plantă unul sau mai mulți știuleți.
Polenizarea este alogamă anemofilă, vântul poate duce polenul până la 1000 m, dar cei mai mulți grăunciori se opresc la 6-15 m. Polenul rămâne viabil 18-24 h, iar tubul polenic străbate stigmatul în 12-18 h. Polenizarea, fecundarea și primele zile de dezvoltare a zigotului s-au dovedit „faze critice” în ceea ce privește căldura, luminozitatea, aprovizionarea cu apă și hrană. Reducerea luminozității la numai 10% din normal (umbrire 90%) timp de 3 și 6 zile în primele faze de creștere a zigotului a micșorat producția de boabe cu 25 și 71% (Aldrich S. și colab., 1975 citat de Vasílica C., 1991).
Bobul de porumb ca și boabele celorlalte cereale este o cariopsă (fruct uscat indehiscent). El prezintă o foarte mare variabilitate privind dimensiunile, greutatea, forma și culoarea. Se menționează lungimi cuprinse între 2,5 și 22 mm, lățimi între 3 și 18 mm, grosimi de 2,7-8 mm, masa a 1.000 de boabe între 30 și 1.200 g. Forma și mărimea boabelor variază chiar pe același știulete. (Gh. Bîlteanu, 1989).
Pericarpul poate fi galben-deschis, portocaliu, brun, roșu, vișiniu sau violaceu. Culoarea stratului aleuronic variază de la incolor la galben, brun, roșu, vișiniu sau violaceu; endospermul poate fi de culoare albă, galbenă-deschis sau închis. Uneori, pe același știulete de porumb se întâlnesc boabe ce se abat mult din punctul de vedere al culorii, de la culoarea specifică soiului. Aceste abateri, numite xenii, sunt determinate de transmiterea unor caractere ale plantei tată chiar în anul încrucișării (F0).
Structura anatomică a bobului de porumb este foarte asemănătoare cu structura bobului de grâu. Raportate la greutatea totală, diferitele părți ale bobului de porumb reprezintă: învelișul 7-10%; stratul aleuronic 8-12%; endospermul 70-75%; embrionul 10-12%.
Spre deosebire de grâu, la bobul de porumb învelișul seminței este constituit dintr-o membrană subțire, semipermeabilă, iar embrionul este mult mai dezvoltat (10-12% față de 2-3%).
b) Zonele de cultură din [NUME_REDACTAT] pentru caracterizarea perimetrelor ecologice în cadrul cărora sunt cantonate diverse culturi, au în mod firesc un caracter dinamic. Această tendință este imprimată de noile cunoștințe ce se acumulează într-o anumită secvență temporală, fie că ele se referă la noi criterii de evaluare a unor parametrii ecologici, fie că noile informații permit o mai bună ilustrare a influențelor acestora asupra biologiei lanului.
Estimarea potențialului de productivitate al parcelelor, mai ales dacă notele de bonitare sunt însoțite de descriptori cu acțiune restrictivă, prezintă reale avantaje, facilitând:
– diferențierea sistemelor de cultură pentru armonizarea în mai mare măsură a ofertei ecologice cu cerințele porumbului;
– elaborarea unei strategii culturale integrate în scopul îmbunătățirii fertilității solului;
– alegerea mai juducioasă a genotipurilor cu grad sporit de tolereanță la componentele restrictive ale unor ecotopuri;
– evaluarea nivelului de suportabilitate al costurilor alocate proceselor de producție;
– o mai bună fundamentare a gradului de diferențiere a rentei funciare. (Scurtu D., 2004).
Stabilirea zonelor de favorabilitate pentru cultura porumbului în țara noastră are la bază cerințele față de temperatură. Astfel s-au stabilit în țara noastră trei zone de favorabilitate pentru cultura porumbului.
Zona I cuprinde arealul în care suma temperaturilor biologic active este de 1.400-1.600oC. În această zonă sunt cuprinse: Câmpia din sudul țării, Dobrogea și partea de sud a [NUME_REDACTAT], Câmpia de Vest, până la sud de Oradea. În această zonă se recomandă să se cultive 75-80% din suprafață cu hibrizi tardivi, care să valorifice eficient potențialul termic și 20-25% cu hibrizi mijlocii.
Zona a II-a de cultură cuprinde suprafețele cu resurse termice cuprinse între 1.200-1.400oC. Zona include cea mai mare parte a [NUME_REDACTAT], o mică parte din zona de trecere de la Câmpia de Sud spre zona colinară a [NUME_REDACTAT] și Câmpia din Nord-Vestul țării.
În acest areal hibrizii tardivi se vor cultiva pe suprafețe care nu vor depăși 20%, hibrizi mijlocii pe circa 50% iar cei timpurii pe circa 30%.
Zona a III-a de favorabilitate are în vedere suprafețele cu suma temperaturilor biologic active de 800-1.200oC. Sunt cuprinse zonele subcolinare ale [NUME_REDACTAT] și Răsăriteni, [NUME_REDACTAT], iar în [NUME_REDACTAT] Maramureșului.
În această zonă ponderea hibrizilor timpurii crește la circa 75% din suprafața cultivată, diferența de 25% revenind hibrizilor mijlocii. (Borcean I., 2003).
I.5. [NUME_REDACTAT] (Zea mays L.) face parte din fam. Gramineae (Poaceae), subfam. Panicoidae, tribul Maydeae, la care mai aparțin genurile Euchlaena și Tripsacum. Porumbul este mai înrudit genetic cu Euchlaena (care are n= 10 ca și porumbul), cu care se hibridează mai ușor decât cu Tripsacum (care are n= 18 sau 36). [NUME_REDACTAT] mexicana (teosint anual), răspândit în [NUME_REDACTAT] și Mexic, precum și Euchlaena perennis (teosint peren) sunt propuse de Mangelsdov (1938) să fie incluse în genul Zea (Zea mexicana, Zea perennis).
Specia cultivată Zea mays L. a fost împărțită inițial în mai multe subspecii (Jukovski, citat de Velican V., 1965), care în accepțiunea ulterioară au fost denumite convarietăți deosebite după forma și consistența endospermului (fig.2.2.)În continuare sunt redate convarietățile speciei Zea mays:
Zea mays indurata Sturt. (porumbul cu bobul tare) are endospermul amidonos în partea centrală, iar partea externă este cornoasă (diferite grosimi). Are diferite forme în [NUME_REDACTAT] și nordul Americii de Sud. A fost prima formă de porumb adusă și răspândită în Europa, însă suprafața s-a redus după introducerea hibrizilor. Având biotipuri cu perioadă de vegetație mijlocie sau scurtă, s-a răspândit în zona temperată. Această convarietate cuprinde mai multe varietăți deosebite după culoarea boabelor și a paleelor (rahisul). Mai răspândite la noi în țară sunt var. vulgata (bob galben, rahis alb), rubropaleata (bob galben, rahis roșu), rubra (bob și rahis roșu) și aurantiaca (bob portocaliu, rahis alb). Din această convarietate fac parte vechile soiuri cultivate la noi în țară (Galben timpuriu, Suceava 1, Arieșan, [NUME_REDACTAT] de Studina, Dobrogean, etc.) care, împreună cu numeroase populații, se folosesc astăzi în obținerea de linii consangvinizate, pentru crearea de hibrizi adaptați condițiilor de climă de la noi.
Zea mays dentiformis Körn (syn. Z. m. indentata Sturt.) (porumbul dinte de cal), cu endospermul cornos numai în părțile laterale a bobului, iar în partea superioară endospermul amidonos, care la maturitate reducându-și volumul, prin uscare, formează o adâncitură (mișună). Această convaritate își are originea în Mexic, cuprinzând diverse forme, cu perioada de vegetație semitimpurie până la târzie, iar talia mijlocie la înaltă. [NUME_REDACTAT] a fost adusă și extinsă mai târziu, iar în România pe la 1906, când s-a importat porumb din Argentina (din cauza secetei de la noi din anii 1904-1905). În prezent este cea mai răspândită convarietate la noi în țară. Cuprinde mai multe varietăți deosebite după culoarea boabelor și paleelor (rahisul), dintre care mai răspândită în țara noastră este var. flavorubra (bob galben, rahis roșu), la care aparțin numeroși hibrizi cultivați.
Zea mays aorista Grebensc., descrisă mai târziu (1949), cuprinde forme cu caractere intermediare între Z. m. dentiformis și Z. m. indurata. Bobul are conținutul ca și cel de la porumbul dinte de cal dar fără mișună. Este o convaritate polimorfă, având caractere mai apropiate de una sau alta din convarietățile din care provine.
Zea mays everta Sturt. (porumbul de floricele), o veche formă cultivată în America, la care boabele sunt mărunte, alungite și cu endospermul cornos. La boabele puse la prăjit, apa din grăunciorii de amidon se transformă în vapori, ce presează spre exterior și sparg endospermul, care își mărește volumul, luând aspectul unor floricele. Convarietatea everta cuprinde mai multe varietăți deosebite după prezența sau lipsa rostrului (proeminență ascuțită în partea coronară a bobului), precum și după culoarea bobului și paleelor (a rahisului). Mai răspândită este varietatea oryzoides (bob alb cu rostru și rahis alb). Această convarietate se cultivă pe suprafețe mai restrânse.
Zea mays rugosa (Zea mays zaccharata Sturt.) (porumbul zaharat sau dulce) are la maturitate boabele zbârcite (prin pierderea apei), învelișul cornos, transparent. Boabele sunt dulci datorită conținutului amylodextrină (au puțin amidon). Se cultivă pe suprafețe mai mari în S.U.A., fiind consumat proaspăt (la coacerea în lapte) sau conservat. Plantele au perioadă de vegetație scurtă, talia mai redusă și tendință de lăstărire mai puternică.
Zea mays amylacea Sturt. (porumbul amidonos) cuprinde forme tardive, cu cerințe termice mari, boabe mari (MMB până la 1000 g) cu endosperm amidonos, iar stratul cornos foarte subțire. Este o convarietate veche în cultură în Peru și Bolivia, unde se întâlnesc numeroase forme.
Zea mays amylaceae – zaccharata Sturt. (Z. m. amylo-saccharata Sturt.) (porumbul amidonos-zaharat), puțin răspândit în Mexic, Peru și Bolivia, are caractere intermediare între porumbul amidonos și zaharat (boabele la partea superioară sunt zaharate și la cea inferioară amidonoase).
Zea mays ceratina Kulesch (porumbul ceros sau chinezesc), cunoscut la Shanhai (din 1909) și descris de Collins, are endosperm opac (ca de ceară), dar cornos (ca indurata sau everta), în loc de amidon conținând eritrodextrină. Este răspândit în China, Birmania și Filipine, probabil dintr-o formă de porumb adus din Asia înainte de Columb sau provenind dintr-o mutație a porumbului introdus în China.
Zea mays tunicata (A. Saint. H.). Sturt. (porumbul îmbrăcat), la care paleele și glumele cresc mult, îmbrăcând fiecare bob în parte. Deoarece boabele se aseamănă cu indurata, dentiformis, amylaceae etc., este considerat ca un caz teratologic ereditar (monstruozitate). Unii sistematicieni îl consideră ca formă ancestrală a porumbului de azi. Este o formă veche în cultură, fapt dedus din știuleții cu bobul îmbrăcat descoperiți în săpăturile arheologice din [NUME_REDACTAT] (S.U.A.). Se cultivă pe suprafețe restrânse în Paraguai.
Zea mays canina S. Watson, caracterizat prin lăstărire și fertilitate puternică (plantele au mai mulți știuleți, grupați).
Zea mays gracilina Körn., o formă pitică, cu frunze înguste, cultivată în scop ornamental.
Zea mays japonica Körn., folosit ca plantă ornamentală, având frunze vărgate.
Zea mays gigas, o formă tropicală gigantică, înălțimea plantei ajunge până la 9 m, iar știuleții au până la 50 cm lungime.
Pentru condițiile țării noastre prezintă importanță în primul rând Z.m. dentiformis, Z.m. aorista și Z.m. everta, primele două convarietăți fiind și cele mai răspândite pe glob. (Muntean L.S., 1995).
I.6. Pericole sezoniere
Înghețul. Porumbul este de obicei în siguranță de îngheț până în etapa de două frunze pentru că punctul de creștere este sub suprafața solului.Temperatura solului poate fi diferită de temperatura aerului.Conținutul hidric al solului și "învelișul rezidual" afectează încălzirea și răcirea solului.Dacă înghețul a fost suspectat, o evaluare poate fi realizată prin retezarea plantei în jumătate pe verticală.Dacă partea cea mai interioară a plantei (zona cu cea mai nouă creștere) este moale și decolorată (maro si/sau negru), planta foarte probabil nu-și va reveni.Evaluările nu ar trebui făcute numai după 3 zile de la îngheț.Temperaturile calde ajută planta să-și reia creșterea, pe când cele reci nu.În cazul în care se efectuează o evaluare înainte ca planta să-și revină , aceasta nu va fi una exactă.
Grindina poate defolia cultura, poate rupe sau învineți tulpina, creând astfel locuri de intrare pentru insecte și boli.Gravitatea daunelor produse de grindină este condiționată de mărimea și durata acesteia, însă în majoritatea cazurilor cultura își va reveni.Pierderile de cultură depind și de stadiul de dezvoltare al plantei în momentul evenimentului.Dacă grindina are loc când punctul de creștere al plantei este sub sol, atunci va afecta doar frunzele apărute, iar cu cât este mai dezvoltată cu atât vor fi mai mari pierderile.Frunzele și tulpinile afectate pot reduce recolta dacă circulația zaharurilor de la frunze la urechiușe este restricționată.Grindina în momentul dezvoltării urechiușelor poate duce la o cultură ștearpă.
Seceta și inundațiile. Apa este esențială pentru creșterea și dezvoltarea plantelor, dar trebuie să fie disponibilă într-un interval optim.Prea multă apă poate ucide plantele din cauza lipsei de oxigen din sol sau poate duce la probleme legate de boli.Inundațiile sunt specifice zonelor joase și se pot combate cu sisteme de drenaj.
Seceta limitează de asemenea randamentul porumbului dacă intervine în timpul formării mătasei și polenizării. (Robert G. Hall, 2009)
I.7 Tehnologia culturii
Importanța economică a porumbului a determinat dezvoltarea unor preocupări în domeniul tehnologiei de cultivare a acestei plante.
I.7.1 [NUME_REDACTAT] are pretenții reduse față de planta premergătoare. Rezultatele cele mai bune se obțin după leguminoasele anuale (mazărea, fasolea, soia, borceagul) și perene (trifoiul, lucerna, sparceta, rezultate bune după cereale păioase, in, sfeclă pentru zahăr, cartof, floarea soarelui.
Lucerna, deși asigură cantități importante de azot (120 – 160 kg/ha) și contribuie la refacerea structurii, datorită consumului mare de apă, nu este considerată o premergătoare potrivită pentru porumb în zonele secetoase, fără condiții de irigare.
În structura actuală a culturilor în asolament (peste 55% din terenul arabil al țării este ocupat de grâu și porumb), grâul de toamnă rămâne principala plantă premergătoare pentru porumb, întrucât eliberează terenul devreme permițând efectuarea lucrărilor solului și de combatere a buruienilor și favorizează acumularea nitraților în sol.Practicată însă timp îndelungat, rotația grâu-porumb favorizează atacul de fuzarioză (Fusarium sp.), boală comună ambelor plante.În caz de atac se recomandă întreruperea rotației grâu-porumb și intercalarea între cele două culturi a unor plante cum sunt: floarea soarelui, sfecla pentru zahăr, leguminoasele etc. ([NUME_REDACTAT], 2010)
Porumbul suportă monocultura, însă s-a constatat că monocultură prelungită reduce conținutul de humus al solului, structura se degradează, are loc o acidifiere progresivă a solului, se epuizează solul în macroelemente și unele microelemente, se înmulțesc bolile și dăunătorii, care urmare se impune utilizarea unor doze mărite de îngrășăminte și tratamente costisitoare.În ultimii ani, atacul viermelui vestic al rădăcinilor de porumb (Diabrotica virgifera virgifera) s-a extins foarte mult, iar această extindere este favorizată de monocultură. (Domuța C., 2009).
I.7.2. [NUME_REDACTAT] cerințelor porumbului față de elementele nutritive este necesară pentru a argumenta efectul îngrășămintelor aplicate acestei culturi și a diferențierii acestui efect în funcție de condițiile de climă, de doza de îngrășăminte, de hibridul cultivat și de agrotehnica aplicată. ([NUME_REDACTAT]., 2004).
În categoria îngrășămintelor organice intră: gunoiul de grajd, toate resturile vegetale și composturile.
Porumbul este una din plantele care reacționează foarte bine la aplicarea îngrășămintelor organice. Acest tip de îngrășăminte eliberează lent azotul și fosforul, pe măsura mineralizării biochimice, efectul ca îngrășământ extinzându-se pe cel puțin trei ani, în funcție de doza aplicată. Aplicarea îngrășămintelor organice crește cantitatea de humus din sol, îmbunătățește însușirile fizice ale solului, crește capacitatea de tamponare înfluențând pozitiv accesibilitatea anumitor microelemente. ([NUME_REDACTAT]., 2004).
Gunoiul de grajd constituie pentru porumb un îngrășământ deosebit de valoros care prin acțiunea sa multiplă contribuie la îmbunătățirea însușirilor fizico-chimice și biologice ale solului.Este bine valorificat de către porumb mai ales pe solurile grele, reci, bogate în argilă, dar este recomandat deopotrivă atât pe solurile mai grele cât și pe cele mai ușoare, în doze de 20-40 t/ha, o data la 4-5 ani pe același teren și se încorporează în sol prin arătură.
Îngrășămintele chimice sunt substanțe simple sau complexe de natură minerală, care conțin elemente solubile, necesare nutriției plantelor.Ele asigură sporuri substanțiale de producție în toate zonele ecologice ale țării și pe toate tipurile de sol.
Consumul specific de substanțe nutritive este determinat de nivelul producției. În funcție de producție, porumbul consumă pentru o tonă de boabe 18-28 kg N; 8,6-14 kg P2O5 și 23,9-36 kg K2O.
Un criteriu mai corect de stabilire a dozelor de îngrășăminte cu azot, fosfor și potasiu are la bază modul de aprovizionare al solului cu aceste elemente nutritive. Pentru a cunoaște potențialul de fertilitate al solului este absolut necesar ca periodic să se facă analize chimice de sol și să se stabilească corect dozele de îngrășăminte și eventualele măsuri de corecție a acidității, stării fizice a solului etc. ([NUME_REDACTAT]., 2003).
Cunoașterea efectului îngrășămintelor aplicate porumbului și a diferențierii acestui efect în funcție de condițiile de climă, de doza de îngrășământ, de proporția dintre îngrășăminte, de hibridul cultivat și de agrotehnica aplicată, ajută la stabilirea în mod judicios a cantităților de îngrășăminte ce trebuie aplicate pentru a obține efectul economic optim în condițiile unității agricole. (Mureșan T. și colab., 1973)
Azotul este elementul nutritiv principal în fertilizarea porumbului, care favorizează formarea unei suprafețe foliare mari și influențează favorabil acumularea proteinelor în bob.Carența azotului, duce la îngălbenirea frunzelor, se încetinește creșterea părților aeriene inclusiv a boabelor, iar producția scade simțitor.Excesul de azot favorizează creșterea luxuriantă a plantelor, intensifică transpirația și slăbește rezistența plantelor la secetă, cădere, frângere și boli și prelungește vegetația.
Fosforul, joacă un rol important în nutriția porumbului.El participă la formarea fosfolipidelor, lecitinei, nucleoproteinelor, la diferite procese metabolice și influențează favorabil procesul de fructificare, buna înrădăcinare și rezistența la secetă și boli a plantelor.Insuficiența lui se manifestă prin înroșirea frunzelor de la vârf spre bază.
Potasiul este consumat în cantități mari și participă la desfășurarea proceselor metabolice din plantă, la biosinteza glucidelor, proteinelor și lipidelor și sporește rezistența plantelor la boli, secetă și cădere.Insuficiența potasiului determină reducerea masei rădăcinilor și a suprafeței foliare, intensifică respirația și micșorează rezistența plantelor la secetă, cădere și boli. ([NUME_REDACTAT], 2010)
I.7.3 Lucrările solului
Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoare și vizează, pe lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunțirea, nivelarea și realizarea în rezerve cât mai mari de apă în sol.
După premergătoare timpurii se execută arătura de bază la 20 – 25 cm adâncime pe terenurile mai ușoare și la 25 – 30 cm pe terenurile mijlocii și grele, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
Până în toamnă terenul se menține afânat și curat de buruieni, prin lucrări cu grapele cu discuri.
Efectuarea a două arături, vara la 20 cm adâncime, și toamna la 30 cm, nu se justifică prin sporurile de producție obținute.
După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleași adâncimi ca și arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.
În condițiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate, pentru îmbunătățirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 – 80 cm, odată la4 ani.
Pe solurile cu strat arabil subțire, adâncimea arăturii se va limita în funcție de grosimea acestuia.
Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a lungul curbelor de nivel.
Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânțării, încolțirea și răsărirea porumbului.
Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat și fără resturi vegetale la suprafață, solul se va lucra în preziua semănatului cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colți.
Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, și îmburuienat, după zvântarea terenului se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colți, pregătirea patului germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu combinatorul, perpendicular pe direcția de semănat.
Se vor evita trecerile repetate cu agregatele, de la desprimăvărare și până la semănat.
Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 – 6 cm este mărunțit și zvântat, iar dedesubt este „așezat", pentru a favoriza ascensiunea apei la bob.
Pentru obținerea de economii de combustibil și evitarea tasării accentuate se recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operațiuni: administrarea îngrășămintelor, a erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările de pregătire a patului germinativ.
În diferite țări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime („minimum tillage”), în două variante:
cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul, erbicidarea și semănatul;
cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura;
discuirea și erbicidarea – variantă posibil de aplicat și în condițiile din țara noastră.
În S.U.A., Franța și Italia s-au obținut rezultate bune în sistemul „no tillage”, adică prin semănatul porumbului în miriștea plantei premergătoare, deci în teren nelucrat. Acest sistem se practică și la noi în cultura succesivă pe terenuri irigate, prin însămânțare în miriște cu MCSN-6 care, la o singură trecere, realizează lucrarea solului în zona rândurilor, semănatul și erbicidarea.
Atenție se acordă în diferite țări și sistemului alternativ prin care arătura nu se execută anual și între acești ani se lucrează numai cu grapele cu discuri. Rezultatele de până acum reliefează că nivelul recoltelor, prin acest sistem se diminuează numai cu 4 – 5% față de sistemul cu arături normale.
I.7.4. Sămânța și semănatul
Finalizarea activității de ameliorare și înregistrarea noilor creații se realizează prin producerea de sămânță, care are menirea de a multiplica sămânța din soiurile și hibrizii valoroși și a asigura extinderea acestora în cultură. Soiul sau hibridul reprezentat printr-o sămânță de calitate (biologică și culturală) poate fi considerat unul dintre cei mai dinamici factori agrofitotehnici de creștere a producției agricole. ([NUME_REDACTAT], 2004).
Sămânța. Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% și facultatea germinativă peste 90%, conform standardelor actuale, utilizându-se numai sămânță hibridă certificată (F1).
Împotriva agenților patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Sorosporium holcisorghi etc.) sămânța se tratează cu Tiradin 70 PUS (3.5 kg/t), Metoben 70 (2 kg/t), TMTD 75 (4 kg/t), Vitavax 200 FF (2 l/t), fungicide care previn fenomenul de "clocire" a semințelor în sol. (Csép N. și colab. 2005).
Împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis,Ostrinia nubilalis, Diabrotica virgiferea virgifera etc.) sămânța se poate trata cu insecticidele: Mospilan 20 SG (0,1 kg/ha), Cosmos 250 FS (5 l/t), Gaucho 600 SC (7l/t), Cruiser 350 FS (1,5 l/t), Fury 10 EC (0,2 l/ha adulți).
Epoca de semănat. Lucrarea de semănat se efectuează într-un interval de 8-10 zile, începându-se în momentul realizării în sol, la adâncimea de 10 cm, a temperaturii de 8-10 oC, măsurată dimineața, având tendința de creștere în următoarele zile. Calendaristic, semănatul porumbului de regulă nu va începe mai devreme de 10 aprilie, chiar dacă se realizează temperaturi de 8-10oC în sol.
Hibrizii timpurii se seamănă la începutul intervalului optim (fiind mai rezistenți la temperaturile scăzute), pe soluri cu textură ușoară, care se zvântă mai repede; apoi se continuă lucrarea cu cei tardivi.
Densitatea constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor recolte mari, porumbul reacționând mai puternic la acest element tehnologic decât alte prășitoare.
Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin introducerea de hibrizi noi, mărirea nivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au condus la recolte mai mari numai prin corelarea acestor verigi cu densitatea lanului, respectiv cu creșterea suprafeței foliare la unitatea de suprafață. La densități prea mari însă, frunzele inferioare ajung la un randament fotosintetic scăzut, în lan se accentuează protandria, se reduce conținutul de substanțe proteice din boabe. (L. S. Muntean și colab., 2001).
Cantitatea de sămânță la hectar variază între 15-30 kg, în funcție de puritate, germinație și MMB. Pentru realizarea densităților dorite la recoltare, la semănat, se mărește numărul de semințe cu 10 – 15% reprezentând pierderile ce apar până la răsărire și în intervalul răsărire – recoltare.
Distanța între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate și pe cele irigate prin aspersiune și de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.
Reducerea distanței între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor sporuri de 5 – 10%, dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanței se realizează o mai bună distribuție a plantelor în lan.
Adâncimea de semănat variază în funcție de textura și umiditatea solului, în regiunile mai umede, cu soluri grele semănatul se va realiza la 5 – 6 cm. Pe suprafețele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de semănat se mărește la 6 – 8 cm. Fiecare centimetru în plus la adâncimea de semănat, în funcție de temperatură, întârzie răsărirea cu 5 – 30 ore.
Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obișnuit cu SPC8 pe terenurile plane și cu SPC4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de 5-11 km/oră.
I.7.5. Lucrări de îngrijire
Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire, porumbul având un ritm lent de creștere în primele faze și o densitate redusă la unitatea de suprafață, nu poate rezista în competiția cu cele 800-1.500 buruieni care răsar la 1m2.
Cunoașterea biologiei și ecologiei buruienilor capătă la ora actuală o importanță cu mult mai mare pentru că această cunoaștere stă la baza unui nou management al monitorizării controlului acestora, respectiv [NUME_REDACTAT] al Buruienilor.
Acest sistem de control al buruienilor care, fără să renunțe la erbicide ( nu se poate încă renunța), să îmbine într-o așa manieră factorii de convergență ai managementului integrat încât rezultatul să fie obținerea unor produse agricole libere de reziduuri de pesticide.
Obținerea unor recolte mari și sănătoase, apropiate potențialului agricol al tării, nu se pot realiza (îndeosebi la culturile de câmp) fără combaterea chimică a buruienilor (Berca M., 2004).
Combaterea buruienilor (Echinochloa, Raphanus, Amaranthus, Polygonum (persicaria), Chenopodium, Cirsium) se poate realiza prin lucrări mecanice și manuale, prin utilizarea erbicidelor ([NUME_REDACTAT] 5 l, kg/ha, Alazin 5,0 l/ha) sau, combinat: prin lucrări mecanice și folosirea erbicidelor (Merlin 2l/ha+1 prașilă mecanică; Frontier900+OltisanM (1,4+1,0 kg/ha)+1 prașilă mecanică), asigurând o combatere integrată a buruienilor.
În concluzie pentru stabilirea unei strategii optime de combatere a buruienilor din cultura porumbului trebuie să se tină cont de: spectru și dominanța buruienilor, condițiile pedoclimatice, gradul de infestare, alegerea erbicidului cu doza și epoca de aplicare etc. ([NUME_REDACTAT], 2004)
Irigația este considerată o măsură agrotehnică complementară care asigură valorificarea potențialului biologic al soiurilor și hibrizilor și o mai bună folosire a tuturor celorlalte input-uri tehnologice. (Canarache A., 2001, [NUME_REDACTAT]. și A. Canarache A. 2004).
Dintre toate culturile de câmp din România, porumbul se irigă pe cele mai mari suprafețe. Acest fapt este determinat de cantitatea de precipitații din perioada de vegetație a porumbului, dar mai ales de repartiția acestora. De asemenea, se are în vedere ponderea mare a porumbului în structura de culturi. (Domuța C, 2009) .
În funcție de zona de cultură și hibridul cultivat, consumul de apă al porumbului variază, între 4.800 și 7.800 m3/ha.
Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20 -30 iunie si 20 – 30 august.
Se recomandă ca pe adâncimea de udare pe toată durata sezonului de irigare să se mențină umiditatea între plafonul minim și capacitatea de câmp.
Primele cercetări privind irigarea porumbului în [NUME_REDACTAT] au fost efectuate la Girișul de Criș de către E. Stepănescu începând cu 1969 ele vizând diferite adâncimi de udare și diferite plafoane minime. În 1973 autorul amintit a amplasat câmpul de cercetare a bilanțului apei în sol, pentru ca în 1976 cercetările privind bilanțul apei în sol să se desfășoare la Oradea, fiind efectuate de către E.Stepănescu. Până în 1980, [NUME_REDACTAT] (1980-1982), [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] (1986) iar din 1987 de către C. Domuța.
Prima sinteză a rezultatelor de cercetare din câmpurile de bilanț al apei în sol la Girișu de Criș și Oradea a fost publicată de către N. Grumeza și colab., 1987. Sunt evidențiate consumul de apă zilnic și total, sursele de acoperire, influența irigației asupra producției și coeficientului de valorificare a apei totale și de irigație, corelația consum de apă-producție, parametri necesari prognozei irigației cu evaporimetrul Bac clasa A.
În situația în care din diferite motive, nu se poate menține rezerva de apă între plafonul minim și capacitatea de câmp se va avea în vedere aplicarea unei udări în faza de 8-10 frunze. Prezența stresului hidric în sol în perioada apariției paniculului cauzează scăderea producției cu 30-70%. ( Domuța C., 2005).
În perioada 1976-2008, la cultura porumbului neirigat de la Oradea, pe adâncimea de 0-75 cm, rezerva de apă a scăzut sub nivelul plafonului minim în fiecare an, luna cu cel mai mare număr de zile cu secetă pedologică și cu cea mai mare frecvență a fenomenului fiind luna august. Dintre lunile sezonului de irigație, o frecvență ridicată a fenomenului s-a înregistrat și în luna iulie.
Normele de udare folosite pentru irigarea culturilor se stabilesc în funcție de tipul de sol. Mărimea normei de udare reprezintă diferența dintre capacitatea de câmp pentru apă a solului și plafonul minim, având valori de 350-450 m3/ha pe solurile brune luvice și 500-600 m3/ha pe cernoziomuri. Stabilirea mărimii normelor de udare se va face pe baza indicilor hidrofizici ai solului. Folosirea unor norme de udare prea mari produce băltiri, risipă de apă, ridicarea nivelului freatic și sărăturarea secundară.
Dacă accidental rezerva de apă a solului scade sub plafonul minim pe adâncimea de udare, în funcție de provizia momentană de umiditate a solului, se aplică o normă de udare mai mare aducând rezerva de apă la capacitatea de câmp a solului. (Domuța C., 2009).
În zona moderată subumedă a [NUME_REDACTAT], în condițiile unui regim optim de aprovizionare cu apă irigația a determinat obținerea unui spor mediu pe perioada 1976-2008 de 78%. Diferența medie și diferențele înregistrate în timpul anilor au fost foarte semnificative statistic.
Combaterea dăunătorilor. Asolamentul este o măsură foarte importantă în combaterea sau eliminarea dăunătorilor, de exemplu includerea în schema de rotație a culturii de soia, fasole sau mazăre este foarte eficientă.Alte măsuri ar fi menținerea terenului liber de buruieni pe tot parcursul anului, deoarece acestea sunt plante gazdă pentru anumiți dăunători, tratamentul solului înainte sau în timpul semănatului cu insecticide granulare sau lichide, cele granulare fiind în general mai sigure și tratamentul semințelor.( [NUME_REDACTAT], 2005).
Dintre dăunători, pagube mai mari provoacă rățișoara (Tanymecus dilaticolis) și viermii sârmă (Agriotes sp.).Pentru prevenirea atacului se recomandă tratarea semințelor cu Cruiser 350 FS (9 l/t), Gaucho 600 FS (6-8 l/t), Nuprid AL 600 FS (6 l/t).Pe vegetație se pot aplica unul din produsele: Actara 25 WG (0,1 kg/ha), Calypso 480 SC (90 ml/ha), Faster 10 CE (0,1 l/ha), [NUME_REDACTAT] (0,250 l/ha). ([NUME_REDACTAT], 2010).
I.7.6. [NUME_REDACTAT] mecanizată a porumbului sub forma de știuleți. Începe când umiditatea boabelor ajunge la 30-32% și se încheie când aceasta este cuprinsă între 24-26%. Mai târziu „recoltarea în știuleți” se execută manual, pentru a preveni scuturarea boabelor. Dintre combine și echipamentele care s-au fabricat în țară pentru „recoltarea în știuleți” menționăm: Combina autopropulsă C6P, care execută o recoltare integrală, știuleții depănușați fiind încărcați în remorca trasă de combină, iar tulpinile tocate într-o altă remorcă ce se deplasează paralel cu combina; combina tractată C3P, care recoltează știuleții pe care-i colectează într-o remorcă, taie și toacă tulpinile. Depănușarea știuleților se execută staționar cu instalația DS-6; combina C12 + CS – 4M70 și EDR reprezintă culegător de știuleți, echipament de depănușare și combină de fabricație străină cu echipamente adecvate;
Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Începe când umiditatea acestora scade sub 25%. Recoltarea sub formă de boabe se execută cu C12 + CS – 4 – M70 + EZ sau C14 + CS – 6 + ET sau alte tipuri de combine cu echipamente de culegere a știuleților și treieratul acestora.
Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14%.
Păstrarea știuleților se realizează în pătule de diferite tipuri constructive. Raportul dintre recolta de boabe și recolta de „tulei” (tulpini) variază între 0,51-0,92, micșorându-se cu atât mai mult, cu cât condițiile au fost mai puțin favorabile culturii porumbului.
Procentul de pănuși poate fi apreciat la 1/8-1/10 din producția de boabe.
Randamentul de boabe oscilează între 78 – 83%.
I.7.7. [NUME_REDACTAT] medie mondială în anul 2005 a fost de 4.707,2 kg/ha. Țara noastră are pondere însemnată între țările cultivatoare de porumb. Conform buletinului FAO din anul 2005, porumbul s-a cultivat pe 2.662.000 ha, obținându-se un randament mediu scăzut de numai 3.743.4 kg/ha.
Capitolul II
CÂMPIA CRIȘURILOR – PREZENTARE GENERALĂ
[NUME_REDACTAT] ocupă partea centrală a Câmpiei de Vest a României, întrepătrunzându-se la nord cu [NUME_REDACTAT]; la sud este separată de [NUME_REDACTAT] pe linia [NUME_REDACTAT]; la est este delimitată de dealurile [NUME_REDACTAT], dealurile Tășadului, depresiunile Holodului, Vadului, Zărandului și Cigherului, iar la vest de granița cu Ungaria. [NUME_REDACTAT] ocupă bazinul inferior al celor trei Crișuri; are o suprafață de 3059,6 Km2, reprezentând 25,5 % din suprafața Câmpiei de Vest.
În ce privește limitele [NUME_REDACTAT] în literatura de specialitate există mai multe referiri. [NUME_REDACTAT]., pe baza argumentelor de ordin geologic și geomorfologic, climatic, pedologic, al vegetației naturale și a structurii culturilor agricole, a tipurilor de așezări umane, stabilește limita estică pe linia localităților: Pâncota, Moroda, Mocrea, Bocsig, Beliu, Craiva, Ucuriș, Olcea, Belfir, Tinca, Husasău de Tinca, Sititelec, Păușa, Apateu, Sânmartin, Oradea, Episcopia-Bihor, Biharia. Limita sudică a [NUME_REDACTAT] este dată de valea [NUME_REDACTAT], care o separă de [NUME_REDACTAT] pe linia localităților Pâncota-Olari-Șimand-Sânmartin. La vest [NUME_REDACTAT] este limitată de granița cu Ungaria între localitățile [NUME_REDACTAT] la nord și Sânmartin la sud. Hotarul nordic al [NUME_REDACTAT] este considerat a fi pe la nord de Biharia și [NUME_REDACTAT] (Berindei I.O. și colab., 1977).
II.1. [NUME_REDACTAT] cea mai mare a [NUME_REDACTAT] nu depășește 175 – 180 m, iar cea mai mică este cu puțin sub 90 m. Formele de relief au o dispunere longitudinală, coborând în trepte de la est la vest.
Pe baza datelor morfometrice – densitatea fragmentării orizontale, energia și gradul de înclinare a reliefului și a evoluției poligeomorfologice, s-a constatat existența a două subunități în [NUME_REDACTAT]: Câmpia glacisurilor (cu Câmpia înaltă a glacisurilor și Câmpia mijlocie) și Câmpia joasă (aluvială) (Berindei I.O. și colab., 1977).
Câmpia înaltă a glacisurilor este situată la altitudinea de 120 – 185 m. Aceasta cuprinde [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Câmpia înaltă a Bocsigului. Are o vârstă pleistocenă. Este fragmentată de o rețea hidrografică cu caracter torențial; indicele fragmentării medii este de 0,56 – 1,25 km/km2, energia de relief este cuprinsă între 10 – 25 m, iar înclinarea medie este de 0,50 – 080 %.
Câmpia mijlocie este situată la o altitudine de 100 – 120 m și cuprinde: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Câmpia joasă a Bocsigului. Câmpia mijlocie a apărut în halocenul inferior și are o fragmentare medie de 0,5 km/km2, energia reliefului este cuprinsă între 4 – 5 și 5 – 7 m, iar înclinarea medie este de 0,20 – 045 %. Văile sunt relativ dezvoltate și largi, iar câmpiile interfluviale joase și plate prezintă numeroase fenomene de înmlăștinire.
Câmpia joasă (aluvială) are o altitudine sub 100 m și se prelungește tentacular în câmpia glacisurilor de-a lungul râurilor. Din această subunitate fac parte: [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Caracteristic acestei subunități este fragmentarea mică (0,0 – 0,25 km/km2), însă datorită rețelei de canale apar areale cu fragmentare de 1,25 km/km2. în condițiile unor râuri puțin adânci, lipsite de terase, energia de relief este mică (0 – 3 m). Câmpurile interfluviale au înclinare slabă, fiind situate la nivelul luncilor. În această subunitate se întâlnesc numeroase lacuri, procese de colmatare a râurilor, a canalelor, precum și soluri sărăturate. (Berindei I.O. și colab., 1977).
II.2. [NUME_REDACTAT] de ape a [NUME_REDACTAT] este formată din râuri alohtone – cele trei Crișuri și câțiva afluenți cu izvoare în [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] – și râuri autohtone, care au izvoare în zona glacisurilor sau a teraselor și au caracter temporar. La această rețea naturală s-au adăugat canalele construite de-a lungul anilor.
Întregul sistem hidrografic străbate [NUME_REDACTAT] de la est la vest, unindu-se într-un curs comun pe teritoriul Ungariei și vărsându-se în Tisa.
Densitatea rețelei hidrografice coincide cu densitatea fragmentării reliefului. La contactul câmpiei cu piemonturile vestice există cea mai mare densitate a rețelei hidrografice – 1,25 km/km2. Rețeaua de canale construită de-a lungul timpului a făcut ca la vest de canalul colector densitatea hidrografică să fie de 0,54 km/km2. În zona Gurba – Luntreni – Mișca – Socodor – Crișana, densitatea canalelor artificiale atinge și chiar poate depăși 1,25 dm/km2.
Construirea canalelor a modificat cumpăna apelor, schimbând configurația benzilor hidrografice ale multor râuri.
Heleșteele ocupă aproximativ 1200 ha. [NUME_REDACTAT] heleșteele ocupă 670 ha. Aici există o cunoscută întreprindere piscicolă. Heleștee se mai găsesc la Inand, Cermei, Bocsig, Seleuș.
[NUME_REDACTAT] sunt slab spre moderat mineralizate. Mineralizarea este de tipul bicarbonato-calcic și nu prezintă pericol de alcalizare a solului. [NUME_REDACTAT] negru sunt excelente pentru irigație (grupa I de irigație), iar cele ale [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Teuzului sunt foarte bune pentru irigație (grupa II de irigație).
Apa din principalele canale este slab mineralizată, cu același tip de mineralizare ca și apa râurilor. Apa din canalul colector (Ghiorac) este “excelentă pentru irigații”, iar la Giriș și Inand “foarte bună”. Tot “foarte bună” pentru irigare este și apa din canalul Crișurilor la Salonta (Colibaș M., 1974).
II.3. [NUME_REDACTAT] Crișurilor se găsește în zona moderat subumedă.
Pentru caracterizarea climatică există observații meteorologice la stațiile meteorologice de la: Oradea, Salonta, [NUME_REDACTAT], Ineu și la posturile pluviometrice de la Sânmartin, Tărian, Miersig, Talpoș, Ciumeghiu, Siad, Beliu, Cermei, Bocsig, Zerind, Pâncota, Sântana, Cheru, Siclău.
În atlasul climatologic al României stația meteorologică Oradea figurează cu observații începând cu anul 1887. Datorită repetatelor schimburi de amplasament, [NUME_REDACTAT]., 1977 apreciază ca omogen șirul de date meteorologice obținut după anul 1930. pentru stația meteorologică [NUME_REDACTAT] care funcționează numai din 1951 completarea șirului de observații s-a făcut după stația Arad.
II.3.1. Regimul eolian
La nivelul solului cele mai mari frecvențe le-au avut vânturile din sectorul sudic (17,4 % la Oradea, 10.6 % la [NUME_REDACTAT]) și din sectorul nordic (11,3 % la Oradea și 10,7 % la [NUME_REDACTAT]). Vânturile din sectorul vestic au frecvența cea mai scăzută: 3,6% la Oradea, 4,5 % la [NUME_REDACTAT].
Vânturile din sectorul estic au o diversitate permanentă, în partea nordică au o frecvență de 10,4 %, iar în partea sudică a câmpiei 4,9 %. În apropierea regiunii piemontane și în dreptul depresiunilor se semnalează o circulație a aerului de tip briză.
Viteza medie anuală a vântului de sol este mai mare pe interfluvii (Oradea 3,5 m/s) și mai mică în sectoarele mai joase ale câmpiei ([NUME_REDACTAT] 2,4 m/s).
În anotimpul rece predomină vântul din nord și din sud, iar în timpul verii se intensifică vântul din est și din vest. Vitezele cele mai mari se înregistrează pe direcțiile vânturilor dominate primăvara și iarna.
II.3.2. Durata de strălucire a soarelui
Durata de strălucire a soarelui este analizată în perioada 1970 – 2010. Între durata totală anuală de strălucire a soarelui înregistrată în Câmpia glacisurilor (Oradea) și cea din Câmpia aluvială ([NUME_REDACTAT]) nu există o diferență mare: 2.034,9 ore față de 2.064,9 ore (fig.2.1.).
Fig.2.1. Variații lunare ale duratei de strălucire a soarelui la
Oradea și [NUME_REDACTAT]
În perioada rece (X-III) diferențele sunt numai 1,3 ore, iar în perioada caldă (IV-IX) durata de strălucire a soarelui este mai mare în Câmpia aluvială cu 31,7 ore (1.475,3 ore la [NUME_REDACTAT] și 1.443,3 ore la Oradea).
În timpul anului, cele mai mari valori s-au înregistrat în luna iulie, 283,7 ore la Oradea și 292,8 ore la [NUME_REDACTAT], iar cele mai mici în luna decembrie, 53,5 la Oradea și 40,7 ore la [NUME_REDACTAT].
Abateri pozitive ale duratei de strălucire a soarelui la [NUME_REDACTAT] față de Oradea se înregistrează în lunile februarie, mai iulie, august, septembrie, octombrie și noiembrie, cea mai mare diferență înregistrându-se în luna august.
II.3.3. Umiditatea aerului
Media anuală a umidității aerului la Oradea și [NUME_REDACTAT] are valori foarte apropiate, 78 % respectiv 79 %. (fig. 2.2.) Umiditatea aerului din perioada rece (X-III) are, în general valori mai ridicate la [NUME_REDACTAT] decât la Oradea, iar media pe perioadă este superioară cu 1 % (84 % față de 83 %).
Fig.2.2.Variațiile lunare ale umidității aerului la Oradea și [NUME_REDACTAT]
Cea mai mare abatere între cele două localități s-a înregistrat în luna noiembrie (2 %), această abatere a mediei lunare a umidității aerului fiind și cea mai mare din întreg anul.
Media umidității aerului în perioada caldă (IV-IX) înregistrată la Oradea este egală cu cea înregistrată la [NUME_REDACTAT] (73 %). În lunile aprilie, mai și august media lunară a umidității aerului are valori mai mari la [NUME_REDACTAT], iar în lunile iunie și iulie la Oradea; în luna septembrie valorile sunt egale.
Cea mai mică valoare a umidității aerului se înregistrează în luna iulie atât la Oradea (70 %) cât și la [NUME_REDACTAT] (77 %), iar cea mai mare în luna decembrie, 89 % la [NUME_REDACTAT] și 88 % la Oradea.
II.3.4. Temperatura aerului
Din punct de vedere termic [NUME_REDACTAT] ocupă o poziție mediană în Câmpia de Vest, 10,3 0C la Oradea, față de 9,7 0C în [NUME_REDACTAT], la Satu-Mare și 10,9 0C în [NUME_REDACTAT], la Timișoara.
Mediile multianuale (1931 – 2007) ale temperaturilor anuale înregistrate în Câmpia glacisurilor (Oradea) și în Câmpia joasă ([NUME_REDACTAT] sunt foarte apropiate, 10,3 0C, respectiv 10,4 0C. Cea mai ridicată temperatură lunară se înregistrează în luna ianuarie –1,7 0C la Oradea și –2,1 0C la [NUME_REDACTAT] (fig. 2.3.). Cea mai mare abatere a temperaturilor medii lunare a nordului (Oradea) față de sudul ([NUME_REDACTAT]) [NUME_REDACTAT] este de –0,6 0C în luna august și + 0,4 0C în luna ianuarie. În lunile martie, mai și octombrie, media multianuală a temperaturilor este egală în cele două localități. Vara și iarna sunt mai calde la [NUME_REDACTAT] decât la Oradea cu 20,3 0C față de 20,0 0C, și respectiv – 0,4 0C față de – 0,5 0C.
Primăvara, este mai caldă în nordul [NUME_REDACTAT] (10,7 0C față de 10,6 0C) iar temperatura medie multianuală a lunilor de toamnă – 10,9 0C – este egală în cele două localități. Media multianuală a temperaturilor medii lunare calculată pentru perioada rece (X – III) are aceiași valoare: – 3,3 0C la Oradea și la [NUME_REDACTAT].
Perioada caldă (IV – IX) este mai caldă la [NUME_REDACTAT] decât la Oradea, 17,4 0C față de 17,2 0C, detașându-se lunile august și iunie când se înregistrează temperaturi mai ridicate cu 0,5 0C, respectiv 0,3 0C. Suma gradelor de temperatură în perioada caldă este de 3.179,9 0C la Oradea și de 3.189,6 0C la [NUME_REDACTAT].
Fig. 2.3. Variații lunare ale temperaturii aerului la Oradea și [NUME_REDACTAT]
II.3.5. [NUME_REDACTAT] oferit de către [NUME_REDACTAT] în partea estică și larga deschidere pentru circulația maselor de aer mai umede din vest determină în [NUME_REDACTAT] o cantitate anuală de precipitații mai mare decât în [NUME_REDACTAT] sau [NUME_REDACTAT]. Relieful relativ uniform nu determină diferențieri mari în repartiția precipitațiilor (Berindei I.O. și colab., 1977).
Cercetări anterioare au stabilit că prin influența munților și a piemonturilor vestice, cantitatea anuală de precipitații scade de la est la vestul [NUME_REDACTAT]. Analiza noastră are în vedere stabilirea diferențierii precipitaților căzute în nordul (Oradea) comparativ cu sudul ([NUME_REDACTAT]) câmpiei, în perioada 1931 – 2007.
Precipitațiile medii multianuale lunare evoluează asemănător la Oradea și [NUME_REDACTAT] (fig. 2.4.)
Fig. 2.4. Variațiile lunare ale precipitațiilor la Oradea și [NUME_REDACTAT]
Cea mai mică cantitate de precipitații lunare se înregistrează în luna februarie (33,4 mm la Oradea și 28,8 mm la [NUME_REDACTAT]) iar cantitatea maximă se înregistrează în luna iunie (85,7 mm la Oradea și 77,8 mm la [NUME_REDACTAT])
Vara este anotimpul cel mai ploios (207,0 mm la Oradea și 187,3 mm la [NUME_REDACTAT]). Primăvara și toamna cad cantități apropiate de precipitații în cele două localități 141,4 mm și 130,7mm respectiv 140,3 mm și 128,0 mm.
Iarna este anotimpul cel mai secetos înregistrându-se 116,3 mm la Oradea și 102,6 mm la [NUME_REDACTAT].
Media anuală pentru anul agricol este de 605,0 mm la Oradea și 547,7 mm la [NUME_REDACTAT]. 41,1 % din precipitații (148,6 mm la Oradea și 225,1 mm la [NUME_REDACTAT]) cad în perioada rece (X – III), iar 58,9 % (356,4 mm la Oradea și 322,6 mm la [NUME_REDACTAT]) se înregistrează în perioada caldă (IV – IX).
În prima parte a perioadei calde (IV – VI) media multianuală a precipitațiilor este de 192,9 mm la Oradea și 177,6 mm la [NUME_REDACTAT], 54,1 % respectiv 55,0 % din precipitațiile căzute în perioada caldă În a doua parte a perioadei calde, care coincide și cu perioada consumului maxim la culturile de primăvară și perene, cantitatea de precipitații căzute este de 163,5 mm la Oradea, respectiv 144,9 mm la [NUME_REDACTAT], iar în luna iulie s-au înregistrat 65,6 mm la Oradea și 52,0 mm la [NUME_REDACTAT] (tabel 2.1.).
Din cele prezentate rezultă că precipitațiile căzute în perioada aprilie-iunie pot asigura un consum zilnic de 2,1 mm la Oradea și 1,95 mm la [NUME_REDACTAT]; cele căzute în perioada iulie-septembrie asigură un consum zilnic de 1,78 mm la Oradea și 1,59 mm la [NUME_REDACTAT], iar cele din luna iulie (luna consumului maxim pentru multe culturi) asigură un consum de 2,12 mm/zi la Oradea și 1,68 mm/zi la [NUME_REDACTAT].
Tabel 2.1
Analiza precipitațiilor, [NUME_REDACTAT] 1931-2007
Numărul mediu anual al zilelor în care au căzut cel puțin 0,1 mm este de 120,7 la Oradea și 99,2 la [NUME_REDACTAT], ceea ce reprezintă 33,0 %, respectiv 27,1 % din numărul zilelor unui an.
Numărul de zile cu precipitații este: vara 28,8 zile (17,8 %) la Oradea, 22,7 zile (6,2 %) la [NUME_REDACTAT]; toamna 26,3 zile (7,2 %) la Oradea, 22,1 zile (6,1 %) la [NUME_REDACTAT]; iarna 34,6 zile (9,4 %) la Oradea, 27,2 zile (7,4 %) la [NUME_REDACTAT]. Datele privind numărul mediu al zilelor cu ploaie sunt determinate pe perioada 1931 – 1968 (Berindei I.O. și colab., 1977). Stratul de zăpadă este mai mare în nordul decât în sudul [NUME_REDACTAT]. În perioada 1931 – 2006 acesta a fost în luna ianuarie la Oradea și [NUME_REDACTAT], de 1,5 mm și 9,4 mm; în luna februarie 6,0 mm și 4,8 mm; în luna martie 1,0 mm și 0,6 mm; în luna noiembrie la Oradea 0,7 mm, iar în luna decembrie 3,5 mm la Oradea și 1,5 mm la [NUME_REDACTAT].
II.4. [NUME_REDACTAT] punct de vedere floristic, [NUME_REDACTAT] se încadrează în subregiunea euro-siberiană, provincia [NUME_REDACTAT], districtul șesului Crișurilor (Berindei I.O. și colab., 1977).
Plantele din grupa mezofitelor ocupă 62 % din suprafața câmpiei, aceasta, indicând umiditatea moderată. Urmează plantele xerofite (21,2 %) hidrofitele, higrofitele și halofitele.
Districtul șesul Crișurilor este o unitate floristică distinctă. Districtul învecinat în nord (șesul Satu-Mare) are o vegetație hidro-higrofilă specifică zonei Eccedea, iar districtul din sud (șesul bănățean) conține specii termo și xerofile care lipsesc din șesul Crișurilor.
[NUME_REDACTAT] era ocupată odinioară de mari suprafețe de păduri, fapt dovedit de prezența solurilor de pădure în Câmpia glacisurilor, de toponimia din regiune (la poiană, la pădure etc.) și așezarea răsfirată, polinucleară a satelor, tipică pentru așezările din zona pădurilor (Berindei I.O. și colab., 1977).
Pădurile ocupă în prezent 4,5 % din suprafața [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] glacisurilor se găsesc păduri, (Căușad, Gurbediu, Apateu, Păușa-Sauaeu, etc.) alcătuite din asociații de cer și stejar (Querqus cerris, Querqus robur, Querqus frainetto) precum și Acer compestre, Ulmus foliacea, Carpenus betulus.
Pădurile sunt luminoase, speciile ierboase, putând acoperi solul în proporție de 20-25 %. Pădurile din Câmpia joasă ([NUME_REDACTAT], Socodor, [NUME_REDACTAT], Ghiorac, Marțihaz etc.) sunt alcătuite din asociații de stejar și ulm; vegetația ierboasă este mai slab dezvoltată decât în Câmpia înaltă. Vegetația de luncă este reprezentată de petice de zăvoaie cu specii lemnoase moi: Salix sp, Populus nigr, Alnus glutinosa etc. precum și de o vegetație ierboasă în care apar și Phragmites sp., Juncus sp., Carex sp.
Vegetația ierboasă naturală, datorită desțelenirilor, ocupă suprafețe foarte mici.
II.5. [NUME_REDACTAT] s-au format la suprafața scoarței terestre ca urmare a acțiunii interdependente și îndelungate a factorilor bioclimatici.
Rocile de suprafață pe seama cărora s-au format solurile din [NUME_REDACTAT] au o varietate pronunțată. [NUME_REDACTAT] înaltă predomină argilele și depozitele leosoide, iar în Câmpia joasă depozitele aluviale și argilo-nisipoase. Pe depozitele nisipoase s-au format cernoziomurile cambice. Depozitele bogate în baze cu textură argiloasă, greu permeabile și cu drenaj intern slab au creat condiții de formare a lăcoviștilor. Cernoziomurile tipice s-au format pe depozite de loess.
Precipitațiile mai scăzute și temperaturile mai ridicate în sudul [NUME_REDACTAT] au influențat formarea cernoziomurilor, iar pe măsură ce umiditatea crește spre nordul și estul câmpiei, descompunerea materiei organice este mai lentă, în timp ce levigarea este mai accentuată, formându-se solurile brune și brune luvice.
În geneza și evoluția solurilor o importanță mare au avut hidrografia și hidrologia [NUME_REDACTAT]. Nivelul și mineralizarea apelor freatice din Câmpia joasă provoacă fenomene de gleizare și alcalizare, necesitând lucrări hidroameliorative. [NUME_REDACTAT] înaltă nivelul apelor freatice este mai coborât de 5 m și nu influențează procesele pedogenetice.
Vegetația ierboasă a determinat formarea solurilor cu un orizont superior bogat în humus și azot, tipic cernoziomurilor, iar vegetația de pădure a determinat formarea unui orizont superior mai scurt sub care cantitatea de humus scade foarte mult. Fauna prin rozătoare (formarea crotovinelor), râme și viermi (amestecul mecanic al solului), a contribuit de asemenea la formarea solurilor. Omul a influențat procesul de evoluție a solului prin înlocuirea vegetației naturale cu plante de cultură și pajiști semănate, prin măsuri agrochimice, îndiguiri, desecare, drenaj, irigații.
Harta solurilor [NUME_REDACTAT] are un aspect mozaicat, imprimat în special de condițiile hidrogeologice și de relief. Din cele 10 clase de soluri existente în sistemul român de clasificare a solurilor sunt prezente 6 clase: molisoluri (cernoziomuri tipice, freatic umede, cambice), argiluvisoluri (luvosoluri, luvisoluri), soluri hidromorfe (lăcoviște), soluri halomorfe (soloneț), soluri neevoluate (soluri aluviale, coluvisoluri).
Din clasa molisoluri în [NUME_REDACTAT] se întâlnesc cernoziomuri tipice pe suprafețe mai mari în zonele: Grăniceri, Socodor, Pâncota, Roit, Miersig. Tot din clasa molisoluri, cernoziomurile freatic umede și cernoziomurile cambice se întâlnesc în zonele: Pâncota, Marțihaz, Homorg, [NUME_REDACTAT], Palota, Girișul de Criș.
Din clasa argiluvisoluri, luvosolurile se întâlnesc pe o fâșie care începe la Tulca și se termină la Nojorid, de asemenea în jurul Bihariei.Luvosolurile se întâlnesc pe o porțiune pe linia Tinca-Tulca, continuând pe la vest de Miersig prin Leș pe la sud-vest de Oradea. Cercetările noastre s-au desfășurat pe un astfel de sol. Luvisolurile ocupă partea de est a [NUME_REDACTAT] de la sudul localității Beliu până la [NUME_REDACTAT].La nord de [NUME_REDACTAT] luvisolurile se întâlnesc de la Husasău de Tinca până la Sânmartin.
Solurile hidromorfe din [NUME_REDACTAT] sunt reprezentate de lăcoviști și soluri gleice. Lacoviștele se întâlnesc pe suprafețe însemnate în Câmpia joasă în jurul localităților: Grăniceri, Zerind, Ciumeghiu, Homorog, Cefa, Ateaș, Toboliu. Solurile gleice sunt prezente în zona de la sud de Talpoș, de la Berechiu până la Cermei și pe suprafețe mici în [NUME_REDACTAT].Solurile halomorfe sunt reprezentate de diferite tipuri de soloneț prezente în jurul localităților: Zerind, Socodor, [NUME_REDACTAT], Berechiu, Salonta, Cefa. Vertisolurile ocupă o suprafață mică în jurul localităților Homorog și Cefa.
Solurile neevoluate sunt reprezentate în special prin solurile aluviale care ocupă suprafețe mari pe valea [NUME_REDACTAT] și a [NUME_REDACTAT]. Solurile aluviale sunt mozaicate cu suprafețe mici de coluvisoluri, solonețuri, soluri gleice. Suprafețele cu soluri neevoluate de pe valea [NUME_REDACTAT] sunt mai mici decât cele de pe văile [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].
II.6. Culturile agricole
[NUME_REDACTAT] ocupă aproximativ 310.000 ha. Terenurile agricole însumează 257.272 ha, pădurile și terenurile cu vegetație forestieră reprezintă 11.914 ha, apele curgătoare și heleșteele 4.555 ha, iar alte terenuri 12.386 ha (Berindei I.O. și colab., 1977).
Terenurile arabile din [NUME_REDACTAT] depășesc 60 % din terenurile agricole cu excepția a patru localități: Sânmartin, Ateaș, Cintei, Craiva. Pășunile naturale ocupă 19,7 % din suprafața agricolă; suprafețele cu pășuni naturale cresc de la nord spre sud. Din totalul suprafeței agricole fânețele ocupă 3,0 % plantațiile de viță-de-vie 0,55 %, iar livezile și pepinierele pomicole 0,4 %. În perioada 1970 – 1974 cerealele ocupau 122.950 ha, reprezentând 70,2 % din suprafața arabilă și mai mult de o treime din suprafața [NUME_REDACTAT] (Berindei I.O. și colab., 1977). Aceștia au constatat că grâul (57.320 ha) și porumbul (55.142 ha) sunt culturile care ocupă cele mai mari suprafețe. Dintre cereale se mai cultivă: orzul 7.814 ha, ovăzul 1.089 ha, secara 670 ha. În 1935 se realizează primele încercări privind cultura orezului. [NUME_REDACTAT] ([NUME_REDACTAT], Cefa, Mădăras, Salonta) este cea mai nordică zonă de cultură a orezului din țara noastră. Plantele uleioase (floarea soarelui 6.683 ha, inul pentru ulei 1.465 ha) sunt cultivate pe 4,7 % din suprafața arabilă, leguminoasele pentru boabe pe 2,4 % (mazăre 2.210 ha, fasolea 520 ha, soia 1.404 ha); plantele textile sunt reprezentate prin cânepa de fuior cultivată în special la nord de [NUME_REDACTAT], suprafață ocupată de 1.759 ha. Sfecla de zahăr a ocupat în perioada 1970 – 1974 o suprafața medie anuală de 6.910 ha. [NUME_REDACTAT] este foarte favorabilă culturii sfeclei de zahăr cu excepția zonei de contact a câmpiei cu dealurile piemontane.
După anul 1990 nu s-au publicat date riguroase privind structura culturilor agricole în noile condiții de proprietate, create de aplicarea legii 18/1990. Domuța C., 2003 apreciază că a avut loc o creștere a suprafețelor cu grâu, porumb, floarea soarelui, lucernă, trifoi și o scădere a suprafețelor cultivate cu soia, in de ulei, fasole, cânepă.
Capitolul III
MATERIALUL ȘI METODA DE CERCETARE
III.1. Condițiile pedoclimatice de efectuare a cercetărilor
III.1.1. Clima din perioada de cercetare
În anii studiați condițiile climatice nu au fost foarte diferite, ambii ani fiind caracterizați ca secetoși.Temperatura medie anuală a fost în 2013 de 11,58 oC, iar în 2014 de 12,55 oC. Precipitațiile anuale s-au situat sub valoarea mediei multianuale (616,3 mm), atât în 2013 (418,9 mm) cât și în anul 2014 (453,8 mm). (tabel 3.1.).
III.1.2. Solul din câmpul de cercetare
Câmpul de cercetare este amplasat la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] Oradea pe un luvosol cu următorul profil: Ap = 0 – 24 cm; El = 24 – 34 cm; Bt1 = 34 – 54 cm; Bt2 = 54 – 78 cm; Bt/c = 78 – 95 cm; C = 95 – 145 cm. Se remarcă faptul că migrarea argilei coloidale a determinat apariția orizontului El cu 31,6 % argilă coloidală și a două orizonturi de acumulare a argilei coloidale Bt1 și Bt2 cu 39,8 % și 39,3 % argilă coloidală.
Proprietățile fizice și hidrofizice
Luvosolul din câmpul de cercetare se caracterizează printr-o hidrostabilitate foarte mare a agregatelor de sol mai mari de 0,25 mm, 47,5 % pe stratul de 0 – 20 cm (tabel 3.2.)
Solul are o porozitate totală mijlocie pe adâncimile 0 – 20 cm, 20 – 40 cm, 40 – 60 cm și mică pe adâncimile 6 – 80 cm, 80 – 100 cm și 100 – 150 cm. Valorile porozității totale scad pe profilul solului de la suprafață spre adâncime. Conductivitatea hidraulică este mare pe adâncimea 0 – 20 cm, mijlocie pe adâncimile 20 – 40 cm și 40 cm, mică și foarte mică pe următoarele adâncimi studiate. Densitatea aparentă – 1,41 g/cm3 – caracterizează un sol slab tasat pe adâncimea 0 – 20 cm.; pe celelalte adâncimi studiate greutatea aparentă evidențiază un sol moderat și puternic tasat. Pe adâncimile de udare (0 – 50 cm, 0 – 75 cm) și pe 0 – 150 cm solul este puternic tasat. Capacitatea de câmp are o valoare mijlocie pe întreg profilul de sol, iar coeficientul de ofilire are, de asemenea, valoare mijlocie până la adâncimea de 80 cm și mare sub această adâncime. Intervalul umidității active IUA sau capacitatea de apă utilă are valoare mare pe adâncimea 0 – 80 cm și mijlocie pe adâncimea 80 – 150 cm. Pe adâncimile de udare folosite în câmpul de cercetare intervalul umidității active are valoare mare. Tabel 3.2
Tabel 3.1.
Elemente ale climei la Oradea în perioada 2013 – 2014
(după Stația Meteorologicã Oradea)
* Media pe perioada 1931 – 2012
Tabel 3.2
Însușiri fizice și hidrofizice ale luvosolului din câmpul de cercetare, Oradea, [NUME_REDACTAT]
Proprietăți chimice
Solul din câmpul de cercetare are o reacție slab acidă pe întreaga adâncime studiată, cu valori crescătoare de la suprafață spre adâncime (tabel 3.3).
Tabel 3.3
Principalele însușiri chimice ale luvosolului din câmpul de cercetare, Oradea,
[NUME_REDACTAT] (după Domuța C., 2009)
Aprovizionarea cu humus este slabă, iar cea cu azot totală, slabă – mijlocie, pe întreaga adâncime cercetată.
Raportul C/N are o valoare mai mare pe adâncimea 0 – 20 cm (8,01) și scade cu adâncimea de determinare.
Fertilizarea an de an cu doze de fosfor specifice agrotehnicii solurilor irigate a determinat ridicarea nivelului fosfatic al solului brun luvic din câmpul de cercetare încât după 18 ani de cercetări staționare cantitatea de fosfor mobil din sol a crescut pe stratul arat de la 22,0 ppm (sol mijlociu aprovizionat) la 150,8 ppm (sol foarte bine aprovizionat).
Conținutul solului în potasiu mobil este mic – mijlociu, cu valori ce cresc de la stratul arat (124,5 ppm pe 0 – 20 cm) spre profunzime (145,4 ppm pe 100 – 150 cm).
Conținutul solului în magneziu schimbabil pe profilul solului are o evoluție similară cu a potasiului, solul fiind mijlociu aprovizionat cu acest element pe întregul profil.
Manganul caracterizează solul din câmpul de cercetare ca sol cu un conținut mijlociu pe adâncimile 0 – 20 cm și 20 – 40 cm și mic pe adâncimile următoare.
Solul este moderat submezobazic pe întreaga adâncime studiată.
III.2. Metoda de cercetare
Cercetările s-au desfășurat în perioada 2013 – 2014 în câmpul de cercetare (Foto.3.1) amplasat la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] și s-a urmărit studiul influenței irigației asupra cantității și calității porumbului.
S-a folost hibridul Fundulea 376, creat de [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] Fundulea și a fost omologat în anul 1990. Este un hibrid simplu, semitardiv încadrându-se în grupa FAO 500 (Foto.3.2)
Influența irigației asupra culturii de porumb s-a studiat într-o experiență monofactoriale cu următoarele variante:
V1 – Neirigat;
V2 – Irigat, fără suspendarea udărilor în sezonul de irigație al culturii;
V3 – Irigat, cu suspendarea udărilor în luna Mai;
V4 – Irigat, cu suspendarea udărilor în luna Iunie;
V5 – Irigat, cu suspendarea udărilor în luna Iulie;
V6 – Irigat, cu suspendarea udărilor în luna August.
Experiențele au fost așezate după metoda blocurilor.
Numărul de repetiții folosit: 4.
Suprafața parcelei experimentale: 50 m2
III.2.1. Tehnologia culturii porumbului
În anul 2013 planta premergătoare culturii porumbului a fost soia, iar în anul 2014 planta premergătoare a fost sfecla de zahăr.
Fertilizarea porumbului s-a realizat cu dozele N120P90 sub formă de îngrășăminte complexe cu raportul N:P de 1:1 aplicate înainte de semănat și cu azotat de amoniu la prima prașilă. Lucrările solului au constat în arătură executată toamna la adâncimea de 25 cm cu U650 + PP-4-30 și două lucrări cu U650 + GD4,2 și o lucrare cu combinatorul realizate primăvara în vederea pregătirii patului germinativ.
Protecția culturilor de porumb împotriva buruienilor s-a realizat prin erbicidare cu Guardian 2 l/ha încorporat cu combinatorul și 2 prașile.
Protecția culturilor împotriva bolilor și dăunătorilor s-a realizat prin tratamente la sămânță cu Cruiser 350 FS la porumb.
În varianta irigată, fără suspendarea udărilor în sezonul de irigare al culturi de porumb s-a avut în vedere menținerea rezervei de apă pe adâncimea de udare (0-75 cm) între plafonul minim și capacitatea de câmp. În acest scop, din 10 în 10 zile, s-au prelevat probe de sol pentru determinarea umidității solului, irigându-se de câte ori rezerva de apă pe adâncimea de 0-75 cm se situa sub nivelul plafonului minim. În variantele cu suspendarea udărilor în diferitele luni ale sezonului de irigație al culturii porumbului s-a procedat ca atare în luna respectivă, iar în celelalte luni s-a irigat cu aceeași normă de udare care s-a folosit în varianta fără suspendarea udărilor. Recoltarea experiențelor s-a făcut manual.
III.2.2. Metoda de calcul și interpretare a rezultatelor
Umiditatea solului s-a determinat prin metoda gravimetrică. Probele de sol au fost prelevate cu sonda agrochimică, în 3 repetiții. Temperatura folosită pentru uscarea probelor în etuvă a fost de 105oC, timp de 8 ore.
Numărul de zile cu rezerva de apă pe adâncimea de udare (0-75 cm) sub nivelul plafonului minim respectiv sub nivelul coeficientului de ofilire s-a determinat pe baza datelor de umiditate a solului, care au fost transformate în rezervă de apă și reprezentate grafic, pe hârtie milimetrică (Domuța C., 1995). Aceste grafice au permis stabilirea numărului de zile cu rezerva de apă sub plafonul minim și a numărului de zile cu rezerva de apă sub coeficientul de ofilire.
Umiditatea gravimetrică (Canarache A., 1990) s-a calculat după formula:
; (3.1)
în care: Ug = umiditatea gravimetrică (%);
b = masa solului umed (g);
c = masa solului uscat (g);
a = masa fiolei (g);
100 = factor de raportare procentuală
Calcularea rezervei de apă (Luca E. și colab., 2008) din sol s-a făcut după formula:
Ra = Ug x DA x H; (3.2)
în care: Ra = rezerva de apă (m3/ha);
Ug = umiditatea gravimetrică (%);
DA = densitatea aparentă (%);
H = grosimea stratului de sol (cm)
Plafonului minim ține seama de textură și de gradul de tasare al terenului s/a calculat astfel:
PM = CO + f(CC + CO) = CO + f · CU
în care:
PM = plafonul minim (% g/g);
f = fracție din intervalul umidității accesibile pentru care se folosesc următoarele valori:
– 2/3 pentru solurile nisipoase, solurile nisipo-lutoase puternic tasate, pentru solurile luto-argiloase moderat și puternic tasate și pentru solurile argiloase;
CC = capacitatea de câmp
CO = coeficientul de ofilire
Pentru studiul influenței irigației asupra microclimatului porumbului, s-a ales indicele de ariditate de Martonne, cel mai cunoscut indicator climatic din România, (Domuța C., 2005); pentru caracterizarea microclimatului creat de irigație au folosit clasele de caracterizare adaptate pentru condiții de irigare de către Domuța C. în anul 1995 și asimilate ulterior de către Tușa C. (1997), Petrescu E. (1999), Sabău N.C. și colab, 2003.
Indicele de ariditate de Martonne (IdM) s-a calculat după formula (Grumeza N. și colab., 1989):
(3.3)
în care: p = precipitațiile lunare, mm;
t = temperatura medie a aerului din luna respectivă, oC;
12, 10 = coeficienți.
Interpretarea rezultatelor s-a făcut după clasele de caracterizare adaptate de către Domuța C. (1995) și pentru condiții de irigare: 15-24 semiarid; 24-30 moderat uscat; 31-35 moderat umed I; 36-40 moderat umed II; 41-50 umed; 51-60 umed I; 61-80 umed II; 81-100 foarte umed; >100 excesiv umed.
Azotul total (Nt) din boabele de porumb s-a determinat în laboratorul Stațiunii de [NUME_REDACTAT] Oradea folosind metoda Kjeldahl ([NUME_REDACTAT]., 1963). Pentru calcularea proteinei brute s-a folosit relația Nt x 6,25 ([NUME_REDACTAT]., Bîrnaure V., 1979).
Recoltarea experiențelor, calcularea și interpretarea rezultatelor obținute s-a făcut cu respectarea protocolului stabilit de tehnica experimentală (Săulescu N.N., Săulescu N., 1966, Domuța C., 2006).
Capitolul IV
Rezultate obținute
IV.1. Seceta pedologică la cultura porumbului
La porumbul neirigat, seceta pedologică înregistrată în sezonul de irigare a totalizat un număr de 61 zile în 2013 și un număr de 64 zile în 2014. (tabel 4.1, tabel 4.2). Cele mai multe zile cu secetă pedologică s-au înregistrat în luna august atât în anul 2013 cât și în anul 2014. Suspendarea irigației în diferite luni ale sezonului de irigare a determinat apariția secetei pedologice și în aceste luni (tabel 4.1, tabel 4.2)
Tabel 4.1
Numărul de zile cu secetă pedologică la cultura porumbului în diferite variante de aprovizionare cu apă, în condițiile de la Oradea în anul 2013
Atât în anul 2013, cât și în anul 2014 pe adâncimea de udare (0-75 cm) rezerva de apă a coborât sub nivelul coeficientului de ofilire, fenomenul înregistrându-se în luna august (10 zile), în anul 2013 și în lunile iulie (10 zile) și august (15 zile) în anul 2014 (tabel 4.3).
Tabel 4.3
Numărul de zile cu secetă pedologică accentuată înregistrat la
cultura porumbului neirigat în condițiile de la Oradea, 2013-2014
În anul 2013, regimul optim de irigare al culturii porumbului a cuprins o normă de irigare cu valoarea de 2800 m³/ha. Cea mai mare normă de irigație lunară s-a folosit în august, 1200 m³/ha. Suspendarea udărilor în diferite luni ale sezonului de irigare al porumbului a determinat scăderea normei de irigație (tabel 4.4).
În anul 2014, regimul optim de irigare al culturii porumbului a cuprins o norma de irigare cu valoarea de 3200 m³/ha aplicată în 8 udari. În variantele cu suspendarea udărilor în diferite luni ale perioadei de vegetație a porumbului valoarea normei de irigare lunară a scăzut. (tabel 4.5)
Tabel 4.4
Regimul de irigare al culturii porumbului în diferite variante de aprovizionare cu apă, în condițiile de la Oradea, 2013
Tabel 4.5
Regimul de irigare al culturii porumbului în diferite variante de aprovizionare cu apă, în condițiile de la Oradea, 2014
IV.2. Influența irigației asupra nivelului producției de porumb
Aprovizionarea optimă cu apă a culturii porumbului prin folosirea irigației a determinat obținerea unei producții de 13500 kg/ha în anul 2013. Suspendarea irigației în lunile sezonului de irigare a determinat pierderi de producție foarte semnificative statistic. În condiții de neirigare, producția inregistrată (4780 kg/ha) reprezintă 35% din producția optim aprovizionată cu apă cu ajutorul irigației.
În anul 2014 producția variantei fără suspendarea irigației în lunile sezonului de irigație ale porumbului au fost de 12500 kg/ha. Și în acest an suspendarea irigației a determinat pierderi de producție foarte semnificative statistic în toate cazurile. În condiții de neirigare, producția înregistrată (3860 kg/ha) reprezintă 31,1% din producția optim aprovizionată cu apă cu ajutorul irigației.
Tabel 4.6
Influența suspendării irigației în diferite luni ale perioadei de vegetație asupra producției culturii de porumb, în condițiile de la Oradea, 2013
IV.3. Influența irigației asupra conținutului în proteină a boabelor de porumb
În anul 2013, cel mai ridicat conținut în proteină al boabelor de porumb (11,12%) s-a determinat în varianta fără suspendarea irigației în sezonul de irigare al porumbului. Pe măsura înaintării în vegetație a porumbului, suspendarea irigației a determinat un conținut mai scăzut în proteină, astfel că prin suspendarea udărilor în luna august diferența față de varianta irigată la nivel optim a fost de 28,6%. În condiții de neirigare diferența a crescut la 37,0%. Cu excepția diferenței înregistrate în variantele cu suspendarea udărilor în mai și iunie, la care diferența este nesemnificativă statistic, în toate celelalte variante s-au înregistrat diferențe foarte semnificative statistic (tabel 4.8.).
În anul 2014, în condiții de aprovizionare optimă cu apă s-a înregistrat cel mai ridicat conținut de proteină, 11,38%. Prin suspendarea udărilor în luna mai s-a produs o scădere nesemnificativă (3,9%) a conținutului boabelor în proteină; în varianta cu suspendarea irigației în luna iunie, scăderea conținutului în proteină (16,5%) a fost distinct semnificativă statistic, iar prin suspendarea udărilor în iulie și august scăderea conținutului în proteină a fost foarte semnificativă statistic (19,2% și 30,2%), iar în varianta neirigată s-a determinat cel mai mic conținut de proteină (6,75%) cu 40,6% mai mic decât în varianta aproximată la nivel optim (tabel 4.9.).
Tabel 4.8.
Influența suspendării irigației în diferite luni ale perioadei de vegetație asupra conținutului în proteină al boabelor de porumb, în condițiile de la Oradea, 2013
Capitolul V
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Cercetările s-au efectuat în anii 2013 și 2014 la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] Oradea în condițiile unui luvosol, iar rezultatele obținute au dus la următoarele concluzii:
Determinările decadale ale umidității solului arată că în cei doi ani studiați pe adâncimea de udare de 0-75 cm rezerva de apă a coborât sub nivelul plafonului minim astfel că în condiții de neirigare s-a înregistrat fenomenul de secetă pedologică. Numărul de zile cu secetă pedologică la cultura porumbului neirigat a fost de 61 zile în 2013, 64 zile în 2014;
Pentru menținerea rezervei de apă între plafonul minim și capacitatea de câmp pe adâncimea de udare (0-75 cm) la cultura porumbului au fost necesare norme de irigare cu valorile de 2800 m3/ha în anul 2013 și de 3200 m3/ha în anul 2014;
Cele mai mari producții de porumb (13500 kg/ha în 2013 și de 12500 kg/ha în anul 2014 s-au obținut în varianta fără suspendarea udărilor, iar cele mai mici în condiții de neirigare (4780 kg/ha în 2013 și de 3860 kg/ha în 2014). Suspendarea udărilor în lunile sezonului de irigare a determinat pierderi de producție asigurate statistic atât în 2013 cât și în 2014. Face excepție luna iunie din 2013 când nu a fost nevoie de irigații.
Conținutul în proteină al boabelor de porumb din varianta irigată la nivel optim a crescut comparativ cu varianta neirigată, suspendarea udărilor în iulie respectiv august a determinat scăderea foarte semnificativă statistic a conținutului în proteină față de varianta optim aprovizionată cu apă.
Rezultatele de cercetare obținute argumentează necesitatea irigării culturii porumbului din [NUME_REDACTAT], întrucât se obțin sporuri de producție asigurate statistic și creșterea conținutului în proteină al boabelor de porumb. Totodată, rezultatele reflectă necesitatea unei aprovizionări optime cu apă întrucât suspendarea udărilor în lunile sezonului de irigație al porumbului determină pierderi de producție și scăderea conținutului de proteină.
BIBLIOGRAFIE
[NUME_REDACTAT]., 2001- Fiziologia plantelor. Ed. [NUME_REDACTAT]-Napoca, p. 60-100
Berbecel O. și colab., 1970 – Agrometeorologie. Editura CERES, București.
Berindei I.O., [NUME_REDACTAT]., [NUME_REDACTAT]. P., [NUME_REDACTAT], 1977 – [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] și Enciclopedică, București.
[NUME_REDACTAT]., 2003 – Fitotehnie, vol I, Ed. [NUME_REDACTAT] p. 220-338
[NUME_REDACTAT]., Bîrnaure V., 1989- Fitotehnie. [NUME_REDACTAT], București p. 165-250
[NUME_REDACTAT]., [NUME_REDACTAT]., Vasilică C., Bîrnaure V., Borcean I., 1991- Fitotehnie. E.D.P., București. p. 124-174
[NUME_REDACTAT], 2007 – Valorificarea apei de către cultura porumbului din [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] din Oradea.
[NUME_REDACTAT], 2010 – Fitotehnie. [NUME_REDACTAT] din Oradea.
Canarache A., 1990 – Fizica solurilor agricole, Editura CERES, București.
Chiriță C și colab., 1974 – Ecopedologie, cu bazele de pedologie generală, Editura. Ceres, București.
[NUME_REDACTAT]., Domuța C., [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]., 2004 – Tehnologia culturii porumbului în nord-vestul României. Ed. Universității din Oradea, p. 128
[NUME_REDACTAT], 1974 – Cercetări privind influența chimismului apelor freatice din zona de câmpie [NUME_REDACTAT] asupra solului și plantelor agricole. Teză de doctorat ASAS București.
Domuța C. – 1995 – Contribuții la stabilirea consumului de apă al principalelor culturi din [NUME_REDACTAT]. Teză de doctorat, ASAS „[NUME_REDACTAT] Șișești”, București.
Domuța C. – 2003 – Oportunitatea irigațiilor în [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] din Oradea, 2003.
Domuța C, 2005 – Irigarea culturilor, [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] C, 2005 – Practicum de irigarea culturilor și agrotehnică, [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] C, 2006 – Agrotehnică diferențiată, [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] C, 2009 – Irigarea culturilor, [NUME_REDACTAT] din [NUME_REDACTAT] C., Sabău N.C., [NUME_REDACTAT]., Tușa C. – 2000 – Irigarea culturilor, Ed. Universității din Oradea.
[NUME_REDACTAT], 2009 – Influence of the [NUME_REDACTAT] and Irrigation on Quantity and Quality of the [NUME_REDACTAT] in the [NUME_REDACTAT] Conditions. Bulletin of University of [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], Agriculture, Vol 66 (2) Print ISSN 1843-5246, Electronic ISSN 1843-5386 pp. 75-82
[NUME_REDACTAT], 2009 – Rezultate parțiale privind influența irigației asupra culturilor de porumb, soia și sfeclă de zahăr în condițiile [NUME_REDACTAT] (I) – Referat doctorat
[NUME_REDACTAT], 2009 – Cercetări privind influența irigației asupra culturilor de porumb, soia și sfeclă de zahăr în [NUME_REDACTAT]. Teză de doctorat susținută la USAMV Cluj-Napoca, 2009
Florea N. și colab., 1987 – Metodologia elaborării studiilor pedologice, ICPA. Redacția de propagandă tehnică agricolă, București.
Guș P., Rusu T., [NUME_REDACTAT], 2004 – Agrotehnica, [NUME_REDACTAT], Cluj-Napoca 2004
Grumeza N., [NUME_REDACTAT]., Merculiev O., 1989 – Prognoza și programarea aplicării udărilor în sistemele de irigații. [NUME_REDACTAT]. București, p. 111-163
Grumeza N., [NUME_REDACTAT]., 2005 – Amenajările de irigații. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] L. S., Borcean I, Axinte M., [NUME_REDACTAT].V., 2003- Fitotehnie, Ed. [NUME_REDACTAT] de la Brad, [NUME_REDACTAT] L.S., [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], 2008 – Fitotehnie.Ed. AcademicPres [NUME_REDACTAT] L.S. și colab., 2011 – Fitotehnie. Ed. [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] Porter, 2005 – Managing insect and mite pests of Texas corn.
[NUME_REDACTAT]., 1977 – [NUME_REDACTAT] probleme geografico-economice. Editura științifică și enciclopedică, București.
Pop I., 1962 – Flora și vegetația [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] RSR, București.
Robert G. Hall, 2009 – Best management practices for corn production in [NUME_REDACTAT].
Sabău N.C. – 1997 – Impactul lucrărilor hidroameliorative asupra solurilor din perimetrul [NUME_REDACTAT], Ed. Univ. din Oradea.
Sabău N.C., și colab. – 2002 – Geneza, degradarea și poluarea solurilor, partea a II-a Degradarea și poluarea solului. Ed. Univ. din Oradea.
Stepănescu E., Mate E., 1972 – Irigațiile – mijloc de sporire a producțiilor la principalele culturi, în vol SCAZ Oradea zece ani de activitate în sprijinul producției. Red. de prop. agr. [NUME_REDACTAT] D., 1980 – Bonitarea terenurilor agricole. Editura CERES București.
Vasilică C., 1991- Porumbul în Fitotehnie, EDP București p. 124-168
Velican V., 1965- Porumbul, în Fitotehnie, vol 1, EAS [NUME_REDACTAT] P., [NUME_REDACTAT], 2005 – Fitotehnia plantelor cultivate pe solurile acide din nord-vestul României. Ed. [NUME_REDACTAT] p. 156-230
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cultura Porumbului (ID: 1426)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.