Cultura Parului
BIBLIOGRAFIE
1. Braniște, N., Contribuții la îmbunătățirea sortimentului de pere în bazinul pomicol Ștefănești – Argeș, 1975;
2. Idem, Parnia, P., Cultura părului, [NUME_REDACTAT], București, 1986;
3. Chiva, A. și colab., Pomii fructiferi, Editura M.A.S.T., București, 2006
4. Cociu, V., Cercetări privitoare la comportarea unor soiuri de păr în bazinul pomicol Argeș. Lucrări științifice ale I.C.C.P.P. Pitești, vol. IX, București, 1982;
5. Idem, Soiurile noi – Factorul de progres în pomicultură, [NUME_REDACTAT], 1990;
6. Drăgănescu, E., Lucrări practice de pomicultură. Lito I.A.T., 1975;
7. Idem, Predescu, Gh., Cercetări privind rezistența la înghețurile târzii a florilor și a fructelor abia legate la măr, păr, cireș, vișin, piersic și cais. Lucrări științifice I.A.T., vol. XVII, 1980;
8. Ivan, I. și colab., Contribuții la îmbunătățirea sortimentului de păr în nord-vestul Transilvaniei. Analele I.C.P., vol. IV, 1975;
9. Negrila, A. și colab., Pomicultură și Viticultură, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1980;
10. Polmia, Cornelia și colab., Lucrări științifice ale Institutului de Cercetări pentru Pomicultură, vol. X, 1977;
11. Popescu, M. și colab., Revista de Horticultură și Viticultură, nr. 4, 1981;
12. Idem, Pomicultura specială și generală, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1982;
13. Predescu, Gh., Drăgănescu, E., Studiul particularităților de creștere și fructificare ale părului condus în diferite sisteme de coroană. Lucrări științifice I.A.T., vol. XVII, 1980;
14. Puiu, St. și colab., Pedologie, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1983;
15. Scheanu, V., Revista de Horticultură și Viticultură, nr. 12, 1982;
16. Venig, Aurora, Practicum de pomicultură generală, [NUME_REDACTAT], Oradea, 2006;
17. xxx, [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], vol. III, București.
C U P R I N S
Capitolul I
Importanța culturii părului, originea și arealul de cultură pe glob și
în [NUME_REDACTAT] II
Condițiile de sol și climă în care s-au desfășurat cercetările
2.1. Amplasarea geografică
2.2. Geomorfologia
2.3. Relieful
2.4. Factorii climatici
2.4.1. Temperatura aerului
2.4.2. Durata de strălucire a soarelui
2.4.3. Brumele și înghețurile
2.4.4. Precipitațiile
2.4.5. Umiditatea relativă a aerului
2.4.6. Regimul eolian
2.5. Factorii pedologici
2.5.1. Solul
2.5.2. Soluri existente în perimetrul pepinierei S.C.D.P. Bihor
2.5.3. Solul pe care s-au desfășurat cercetările
2.6. Vegetația spontană
Capitolul III
Particularitățile biologice și morfologice ale părului
3.1. Particularități biologice
3.2. Particularități morfologice de creștere și fructificare
3.3. Parcurgerea ciclului anual
Capitolul IV
Cerințele părului față de factorii de vegetație și particularități tehnologice
4.1. Cerințele față de factorii de vegetație
4.2. Particularități tehnologice
Capitolul V
Materialul cercetat și metode de lucru
5.1. Soiurile cercetate
5.2. Așezarea experienței
5.3. Agrofitotehnia plantației experimentale
5.4. Condițiile de recoltare, manipulare, transport și păstrare a fructelor
5.4.1. Grupa factorilor mediului ambiant de păstrare
5.4.2. Păstrarea perelor
5.4.3. Pierderile care se produc pe durata păstrării fructelor în stare proaspătă
5.4.3.1. Scăderile în greutate
5.4.3.2. Deprecierile calitative
5.4.3.2.1. Deprecierile calitative datorate desfășurării normale a
proceselor metabolice
5.4.3.2.2. Deprecierile calitative datorate accidentelor care se produc în timpul
procesului de valorificare
5.5. Metoda de lucru utilizată
Capitolul VI
Rezultate obținute și interpretarea lor
6.1. Vigoarea pomilor
6.2. Desfășurarea fenofazelor de rodire
6.3. Producția de fructe
6.4. Compoziția chimică a fructelor
Capitolul VII
Concluzii și recomandări
Bibliografie
C U P R I N S
Capitolul I
Importanța culturii părului, originea și arealul de cultură pe glob și
în [NUME_REDACTAT] II
Condițiile de sol și climă în care s-au desfășurat cercetările
2.1. Amplasarea geografică
2.2. Geomorfologia
2.3. Relieful
2.4. Factorii climatici
2.4.1. Temperatura aerului
2.4.2. Durata de strălucire a soarelui
2.4.3. Brumele și înghețurile
2.4.4. Precipitațiile
2.4.5. Umiditatea relativă a aerului
2.4.6. Regimul eolian
2.5. Factorii pedologici
2.5.1. Solul
2.5.2. Soluri existente în perimetrul pepinierei S.C.D.P. Bihor
2.5.3. Solul pe care s-au desfășurat cercetările
2.6. Vegetația spontană
Capitolul III
Particularitățile biologice și morfologice ale părului
3.1. Particularități biologice
3.2. Particularități morfologice de creștere și fructificare
3.3. Parcurgerea ciclului anual
Capitolul IV
Cerințele părului față de factorii de vegetație și particularități tehnologice
4.1. Cerințele față de factorii de vegetație
4.2. Particularități tehnologice
Capitolul V
Materialul cercetat și metode de lucru
5.1. Soiurile cercetate
5.2. Așezarea experienței
5.3. Agrofitotehnia plantației experimentale
5.4. Condițiile de recoltare, manipulare, transport și păstrare a fructelor
5.4.1. Grupa factorilor mediului ambiant de păstrare
5.4.2. Păstrarea perelor
5.4.3. Pierderile care se produc pe durata păstrării fructelor în stare proaspătă
5.4.3.1. Scăderile în greutate
5.4.3.2. Deprecierile calitative
5.4.3.2.1. Deprecierile calitative datorate desfășurării normale a
proceselor metabolice
5.4.3.2.2. Deprecierile calitative datorate accidentelor care se produc în timpul
procesului de valorificare
5.5. Metoda de lucru utilizată
Capitolul VI
Rezultate obținute și interpretarea lor
6.1. Vigoarea pomilor
6.2. Desfășurarea fenofazelor de rodire
6.3. Producția de fructe
6.4. Compoziția chimică a fructelor
Capitolul VII
Concluzii și recomandări
Bibliografie
CAPITOLUL I
IMPORTANȚA CULTURII PĂRULUI, ORIGINEA ȘI AREALUL DE CULTURĂ PE GLOB ȘI ÎN ROMÂNIA
Părul este o specie pomicolă importantă, datorită, în primul rând, fructelor sale foarte valoroase, utilizate în consumul proaspăt sau industrializate sub formă de compot, deshidratate, ca suc limpede ori tulbure (nectar). Din pere se mai prepară băuturi alcoolice foarte aromate.
Compoziția chimică complexă (tabelul 1.1 ), conferă perelor funcții: reconfortantă, mineralizantă, vitaminizantă etc. Perele sunt indicate în combaterea afecțiunilor hepatice, gastro-intestinale, renale iar savoarea, suculența, gustul și aroma deosebită fac din acestea fructe de lux.
Pomul este o specie longevivă, foarte productivă, destul de precoce, relativ rezistentă la secetă, ger și boli. Toate aceste atribute fac din păr o cultură rentabilă și apreciată.
Spre deosebire de măr însă, părul are și câteva inconveniente majore care limitează extinderea pe scară largă a acestei specii: este mai exigentă la climă și la sol, coroanele se formează mai greu, are un număr mic de portaltoi vegetativi (numai gutuiul), iar majoritatea soiurilor nu au afinitate cu acesta; fructele se păstrează, se transportă și se manipulează cu dificultate. Cu toate aceste inconveniente, părul rămâne mai ales pentru climatul temperat cald, o specie foarte atractivă și profitabilă.
Tabelul 1.1
COMPOZIȚIA CHIMICĂ A PERELOR
Părul este o specie originară din Europa și Asia, unde crește spontan la marginea pădurilor de foioase. Numeroși specialiști consideră însă trei centre genetice de origine și anume: Europa, Asia și nordul Africii. Cultura acestei specii se pare că are o vechime foarte mare (400 de ani î. Hr.), se știe însă că Teofrast, Columella și Pliniu cel Bătrân au descris câteva soiuri de păr.
În prezent, această specie este cultivată pe ambele emisfere, pe aproape toate meridianele, dar este dominantă în emisfera nordică, unde urcă până aproape la 52 – 55º latitudine, în Suedia.
Producția mondială de pere (tabelul 1.2) a crescut în ultimii 10 ani de la 8.952.000 tone în 1990 la 13.093.000 tone în 1996, creșterea cea mai semnificativă s-a realizat în Asia, mai ales grație Chinei. Țările mari producătoare de pere la nivelul anului 1996 sunt: China – 5.615.000 tone; Italia – 937.000 tone; SUA – 707.000 tone; Spania – 584.000 tone; Argentina – 513.000 tone; Japonia – 426.000 tone; Turcia – 410.000 tone; Germania – 370.000 tone; Franța – 350.000 tone.
În următorii ani producția de pere va trebui să crească, întrucât are debușeu, dar unele boli, îndeosebi arsura bacteriană este foarte periculoasă pentru această specie.
Tabelul 1.2
EVOLUȚIA PRODUCȚIEI DE PERE PE CONTINENTE
-mii tone-
[NUME_REDACTAT], părul reprezintă aproximativ 4,0 – 4,5%, din totalul pomilor, iar producția globală a înregistrat fluctuații de la o perioadă la alta. Astfel, între anii 1976 – 1980 producția de pere a atins valori de 87.000 tone, iar în 1993 s-au realizat 108.000 tone.
Repartiția teritorială a suprafeței de păr este foarte diferită în funcție de favorabilitatea condițiilor de climă și sol, de tradiția și experiența cultivatorilor. Județele cu pondere în cultura părului sunt: Argeș (8.458 tone); Dâmbovița (4.348 tone); Bacău (3.537 tone); Bihor (3.425 tone); Neamț (4.266 tone); Buzău (3.376 tone); Iași (3.224 tone); Suceava (3.139 tone). (după N. Braniște și Ghidra, 1999).
În partea de vest a României, părul este mai puțin extins în producție (lucru aproape inexplicabil), zonele Caransebeș, Vârciorova, Domașnca, Făget etc. Având o oarecare tradiție.
CAPITOLUL II
CONDIȚIILE DE SOL ȘI CLIMĂ ÎN CARE S-AU DESFĂȘURAT CERCETĂRILE
2.1. Amplasarea geografică
[NUME_REDACTAT] se găsește la 47°03' latitudine nordică și 21°56' latitudine estică, pe drumul European E. 60, în apropierea graniței cu Ungaria.
Stațiunea de Cercetatre și Dezvoltare pentru [NUME_REDACTAT] se găsește în nordul orașului, pe dealurile Oradiei.
2.2. [NUME_REDACTAT] cuprinde un teritoriu destul de intens care înglobează o diversitate de formațiuni geomorfologice, pedologice, aliniamente.
Pe teritoriul stațiunii se disting două formațiuni geomorfologice:
1. Câmpia de Vest – cu altitudine de 80-190 m, reprezentată prin câmpia de divagare ([NUME_REDACTAT], Ierului, Nirului) și câmpia premontană.
2. Piemonturile vestice – cu altitudini între 200-500 m, compusă din dealurile Crasnei, Oradiei și piemonturile [NUME_REDACTAT], Codrului, Cuiedrului. Formarea piemonturilor vestice este legată de tectonica părții apusene a [NUME_REDACTAT] și de evoluția lacului Panonic. În perimetrul zonei colinare de la Oradea, piemontul este format din depozite lacustre aluvionare, pliocene și cuaternare îngrămădite, foarte heterogen, în care după retragerea lacurilor Pliocene s-au adâncit văile râurilor.
2.3. [NUME_REDACTAT] cadrul bazinului pomicol Oradea predomină relieful de dealuri scunde, care determină o repartiție uniformă a valorilor meteorologice din timpul anului. Actuala modelare a reliefului este deterrminată de diversitatea depozitelor de eroziune accentuată la suprafață și de frecvente alunecări de teren. Treimea inferioară a dealurilor este constituită din depuneri pontiene, formate dintr-o alternanță de argilă și marne argiloase cu intercalații de straturi nisipoase. Partea superioară a dealurilor este constituită din sedimente daciene cu textură mai ușoară.
2.4. Factorii climatici
2.4.1. Temperatura aerului
Pentru caracterizarea condițiilor de climă ale S.C.D.P. Bihor s-au folosit datele [NUME_REDACTAT] Oradea, aflată la o distanță de aproximativ 5 Km sud-est. Temperatura medie anuală este de 10,7ºC în anul 2011 și de 12,6ºC în anul 2012. Luna cea mai rece din anul 2011 a fost luna ianuarie cu temperatura medie de –2,5ºC, iar în 2012, luna cea mai rece a fost luna decembrie, cu temperatura medie de 0,1ºC. Luna cea mai caldă a fost, în anul 2011, luna iulie cu temperatura medie de 24ºC, iar în 2012, luna cea mai caldă a fost tot luna iulie, cu temperatura medie de 24,7ºC. Temperatura maximă absolută (39,5ºC) a fost înregistrată în data de 29 iulie 1943, iar temperatura minimă absolută (-29ºC) s-a înregistrat în luna ianuarie a anului 1942, realizând o amplitudine maximă de 68,5ºC.
Temperaturile medii anuale din anii 2011 și 2012 sunt redate în tabelul 2.1
Tabelul 2.1
Temperaturile minime și maxime din lunile: martie, aprilie, mai, iunie, iulie, din anii 2011 și 2012 sunt redate în tabelul 2.2
Tabelul 2.2
2.4.2. Durata de strălucire a soarelui
Durata de strălucire a soarelui are o foarte mare importanță în creșterea și formarea pomilor în pepinieră. În condițiile de la Oradea, analizând o perioadă de 10 ani se constată că cele mai multe ore de strălucire a soarelui se înregistrează în luna iulie (292,9 ore) iar cele mai puține în luna decembrie (52,2 ore). Din perioada analizată, anul cu cele mai multe ore de strălucire a soarelui a fost anul 2000 cu o sumă de 2373,2 ore iar anul cu cele mai puține ore de strălucire a soarelui a fost anul 1998 cu 1859,8 ore. Se constată o diferență de 513,4 ore. În această perioadă, media sumelor orelor de insolație anuală a fost de 2096,7 ore.
2.4.3. Brumele și înghețurile
Brumele târzii de primăvară sunt frecvente în luna martie. Brumele timpurii de toamnă apar rar în luna septembrie fiind însă frecvente în lunile octombrie și noiembrie.
Brumele târzii de primăvară constituie uneori accidente climatice care periclitează desfășurarea normală a creșterii și dezvoltării pomilor altoiți. Brumele timpurii de toamnă au un efect negativ scăzut asupra vegetației pomilor altoiți care este la sfârșit.
2.4.4. [NUME_REDACTAT] maxime de precipitații s-au înregistrat în luna august, atât în 2011 cât și în 2012: 204,6 mm; 160,4 mm.
Condițiile minime de precipitații s-au înregistrat în luna decembrie a anului 2011, cu 9 mm, iar în 2012, 2 mm în luna aprilie. Precipitațiile căzute în perioada martie-iulie 2011 și 2012 sunt redate în tabelul 2.3.
Tabelul 2.3
Primele zăpezi cad de obicei în luna noiembrie, iar ultimele în luna martie. Cantitatea de zăpadă este relativ mică, stratul de zăpadă neuniform și intermitent, adesea spulberat de vânt.
Nivelul precipitațiilor este deosebit de important pentru o bună creștere și dezvoltare a pomilor altoiți.
2.4.5. Umiditatea relativă a aerului
Umiditatea relativă a aerului are o valoare medie anuală de 80,8 %, lunile extreme fiind luna decembrie cu 90,1 % și luna ianuarie cu 89,3 %, luna august a avut valori de 70,3%.
Vânturile cele mai frecvente sunt cele din nord-est și sud-vest. Cele cu intensitatea cea mai mare bat din direcția sud și sud-est.
Tabelul 2.4
2.4.6. Regimul eolian
Urmând evoluția lunară a frecvenței și direcției vânturilor, se constată că în lunile noiembrie, februarie predomină vânturile din sud și nord, începând din luna martie crește frecvența vânturilor din est care devin permanente în septembrie.
Vânturile devin importante sub aspect negativ atunci când viteza lor este mare, putân să rupă pomii de la punctul de altoire mai ales la cais, unde compatibilitatea în special pe mirobolan este mai slabă.
2.5. Factorii pedologici
2.5.1. [NUME_REDACTAT]
Din punct de vedere geomorfologic,S.C.D.P. Bihor aparține de ținutul Tisei, subținutul câmpiei de divagare, districtul [NUME_REDACTAT] și este situat pe malul drept al [NUME_REDACTAT]. Prezintă un relief plan, ușor frământat de zone depresionare și grinduri, caracteristice luncilor. O particularitate a perimetrului este prezența unor bancuri de pietriș rulat pe diferite areale, ce apar pe orice formă de microrelief: grind, zonă depresionară sau zonă plană.
Nivelările executate cu ocazia amenajării pentru irigat nu au reușit să realizeze un relief plan.
Din punct de vedere geologic ferma este situată în [NUME_REDACTAT], cu formațiuni de vârstă cuaternară. Roca mamă pe seama căreia au evoluat solurile identificate este formată din depozite fluviatile, stratificate de diferite texturi sau din pietrișuri fluviatile de dimensiuni diferite. Roca subiacentă este formată din nisipuri grosiere și pietrișuri.
Din punct de vedere hidrografic aparține de bazinul [NUME_REDACTAT], fiind situată pe malul drept al acestuia. Apa freatică se găsește la adâncimi de 3-5 m sau chiar mai mari dar irigarea intensă a solurilor a dus la o gleizare a acestora de intensitate mai mare decât cea provocată de apa freatică.
2.5.2. Soluri existente în perimetrul pepinierei S.C.D.P. Bihor
S.C.D.P. Bihor este situată în lunca [NUME_REDACTAT], fiind reprezentată de soluri formate de depozite fluviatile de diferite texturi, în special grosieră și de pietrișuri fluviatile aflate în diferite stadii de evoluție: de la soluri tinere, neevoluate (soluri aluviale – Aluviosoluri) la cambisoluri (Eutricambosoluri) și Preluvosoluri (fostele soluri brun argiloiluviale).
Soluri neevoluate (Protisolurile) – se caracterizează printr-un orizont A de diferite grosimi (30 –60 cm), orizont de trecere A /C spre roca mamă și orizont C (roca mamă).
Textura la suprafață variază de la lutoasă la luto-nisipoasă, reacția solului (pH-ul) de la slab acidă la slab alcalină, conținutul în humus este slab spre mijlociu, conținutul în fosfor mobil este foarte bun, chiar excesiv datorită aplicării în doze mari de îngrășăminte fosfatice. Sunt soluri cu fertilitate bună cu excepția celor cu schelet care au un conținut în humus scăzut. Separarea unităților de sol a fost făcută pe baza texturii, a conținutului de schelet și a imensității fenomenului de gleizare provocat de un exces de umiditate temporală.
Cambisolurile – se caracterizează printr-un orizont A de acumulare a humusului, urmat de un orizont Bv (B cambic) de argilizare „in situ” (pe loc) și un orizont C (roca mamă).
Textura la suprafață a acestor soluri variază de la luto-argiloasă la luto-nisipoasă, pH-ul de la slab acid la neutru, și prezintă un conținut bun în fosfor mobil. Solurile din această clasă au fost subdivizate în funcție de textură, intensitatea gleizării și conținutul în schelet. Sunt soluri cu fertilitate bună sisținută și de aplicarea regulată de îngrășăminte organice și chimice.
Argiluvisolurile – se caracterizează printr-un orizont A (ocric sau molic), urmat de un orizont Bt (B argic) cu argilă migrată din orizonturile superioare și un orizont C (roca mamă).
În perimetrul studiat au fost întâlnite două subtipuri ale Preluvosolului (fostul sol brun argiloiluvial) și anume subtipul cu orizontul A ocric (Ao) de culoare mai deschisă și subtipul A molic (Am) de culoare închisă.
Datorită orizontului B argic (Bt) de acumulare de argilă, ambele subtipuri prezintă un proces de pseudogleizare slabă cauzată de stagnarea apei în profilul solului pe perioade scurte.
Sunt soluri cu textura ce variază de la lutoasă la luto-argiloasă, cu pH slab acid, conținut în humus și azot mijlociu și de la bun la foarte bun în fosfor.
Exceptând solurile cu schelet, celelalte soluri nu prezintă restricții pentru culturile pomicole sau pepinieră, dar pentru conservarea și mărirea fertilității acestor soluri se cere o exploatare rațională a acestora prin executarea de lucrări agrotehnice la umiditatea optimă a solului, aplicarea de îngrășăminte chimice în conformitate cu recomandările studiilor agrochimice, stabilirea unor norme de irigare conform stării de umiditate a solului pentru a nu provoca exces de apă, iar suprafețele parcelelor trebuiesc înierbate pentru a preveni băltirea apei la suprafață.
2.5.3. Solul pe care s-au desfășurat cercetările
Experiența a fost amplasată la S.C.D.P. Bihor pe un sol de tip Preluvosol care se caracterizează printr-un orizont A ocric (Ao), un orizont B argic (Bt) cu argilă migrată din orizonturile superioare și un orizont C (roca mamă).
[NUME_REDACTAT] – are o grosime de 20-25 cm de culoare mai deschisă, brun sau brun deschis;
[NUME_REDACTAT] – are o grosime de 75 cm, prezintă o acumulare de argilă, în partea superioară are culori cu nuanțe mai galbene, prezintă o pseudogleizare slabă cauzată de stagnarea apei în profilul solului pe perioade scurte.
Orizontul C – este reprezentat de roca neconsolidată.
Principalele proprietăți fizice și chimice ale solului pe care s-au desfășurat cercetările sunt redate în tabelele 2.6 și 2.7.
Tabelul 2.5
Legenda unităților de sol
Tabelul 2.6
Proprietăți fizice
După compoziția granulometrică, Eutricambosolul are o textură lutoargiloasă cu o slabă diferențiere texturală pe profil.
Principalele proprietăți fizice ale solului din perimetrul S.C.D.P. [NUME_REDACTAT] solului variază între 1,47 g/cm³ la adâncimea 0-10 cm și 1,50 g/cm³ la adâncimea 50-60 cm în orizontul A, între 11,61–1,63 g/cm³ la adâncimea 70-150 cm în orizontul Bt, respectiv 1,58 g/cm³ la adâncimea 160-170 cm în orizontul de trecere B/C.
Porozitatea este cuprinsă între 45-51% în orizontul A, respectiv pe adâncimea 0-60 cm și scade odată cu adâncimea astfel încât în orizontul Bt la adâncimea 70-150 cm nu depășește 40-42%.
Proprietăți chimice
Principalele proprietăți chimice ale Eutricambosolului sunt prezentate în tabelul 2.7
Tabelul 2.7
Principalele proprietăți chimice ale solului din cadrul S.C.D.P. [NUME_REDACTAT] solului este acidă spre slab acidă, având un pH cuprins între 5,75-6,35 în orizontul Ao și Bt.
Conținutul în humus la adâncimea 0-10 cm este de 1,85% în urma fertilizării mai intense cu îngrășăminte organice și scade la 1,41% la adâncimea 50-60 cm, corespunzător cu stratul desfundat. În stratul desfundat conținutul în humus variază între 1,46-1,70%, menținându-se la peste 1% până la adâncimea de 115 cm.
2.6. Vegetația spontană
S.C.D.P. Bihor se încadrează din punct de vedere al vegetației spontane în zona de silvostepă, dar lipsește vegetația lemnoasă în stare naturală și pajiștile naturale.
Vegetația spontană este reprezentată de următoarele specii: Capsella bursapastoris (traista ciobanului), Stellaria media (rocoină), Lamium purpureum (urzica moartă), Sinapis arvensis (rapița), Taraxacum officinale (păpădie), care apar primăvara devreme urmate de Matricaria maritima (mușețel prost), Papaver rhoeas (mac), Delphinium consolida și Delphinium orientale (nemțișori), Poligonum (troscot), Cirsium arvense (pălămidă), Conium maculatum (cucută), Chenopodium album (lobodă), Amarantus retroflexus (știr), Polygonum persicaris (ardeiul broaștei), Rumex crispus (ștevie), Calamagrostis epigeios (trestioară), Symphytum oficinale (tătăneasă), Equisetum arvense (coada calului), Lepidium draba (urda vacii), Arigeron canadensis (coada vacii), Setaria glauca (mohor) și Echinochloa crus galli (costrei).
CAPITOLUL III
PARTICULARITĂȚILE BIOLOGICE ȘI MORFOLOGICE ALE PĂRULUI
3.1. Particularități biologice
Specii, soiuri și portaltoi
Soiurile care alcătuiesc sortimentul speciei Pyrus sativa (Lam) provin din mai multe specii spontane, fiecare dintre acestea au transmis caracteristici morfologice specifice anumitor grupe de soiuri. Cele mai importante specii care au contribuit la formarea soiurilor sunt:
Pyrus piraster (L) sin P. Communis, părul pădureț care crește spontan în Europa, [NUME_REDACTAT], Caucaz etc. Și din care au provenit majoritatea soiurilor.
Este un pom înalt, cu șarpante puternice, frunze eliptice și ovate, fructe mici 3,0 – 4,0 cm în diametru, astringente, taninoase, aproape necomestibile, utilizate la prepararea unor băuturi tradiționale sau în hrana animalelor.
Pyrus ussuriensis (Maxim), părul din Ussuria, crește spontan în nord-estul Asiei, în Siberia și China de nord, are o mare rezistență la ger și a contribuit la formarea a numeroase soiuri din nordul Asiei. [NUME_REDACTAT] aceste soiuri nu au șansă de extindere.
Pyrus nivalis (Jack), părul nins, crește spontan în [NUME_REDACTAT], Iran, Balcani și în [NUME_REDACTAT], are frunzele și lăstarii presărați cu o pubescență albicioasă. Această specie se întâlnește sporadic în pădurea Băneasa, Giurgiu și în Gorj.
Alte specii care au contribuit la formarea soiurilor sunt:
P. elaeagrifolia (Pall) – părul sălcioară; crește în Crimeea, iar la noi în jurul localității Babadag;
P. salicifolia (Pall); P. caucasica (Ted); P. belulifolia (Bunge) etc.
V. Cociu și col. (2000) amintește 30 specii de păr care au contribuit la formarea soiurilor. Speciile de păr sunt diploide (2n=34 cromozomi), dar sunt și soiuri triploide (2n=51 cromozomi), precum și tetraploide (2n=68 cromozomi).
Sortimentul de păr este foarte bogat, apreciat la peste 6000 soiuri pe glob, dar foarte diferit de la o zonă la alta. Astfel soiurile din Asia se deosebesc mult față de cele din Europa, America etc. Soirile cu cea mai mare extindere internațională sunt: Williams, Conference, [NUME_REDACTAT], Dr. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]. Cele mai răspândite soiuri în Europa de Vest, în SUA și Canada, comparativ cu România se prezintă în tabelul 2.1 (după N. Braniște și Ghidra, 1999).
După epoca de coacere, dominante sunt soiurile de vară și toamnă, mai ales în SUA, Franța și Italia. Sortimentul de păr este mai puțin mondializat comparativ cu cel de la măr.
[NUME_REDACTAT], la început și chiar în prezent, au dominat soiurile locale: Harbuzești, Pepenii, Cu miezul roșu, Sălășene, Boierești, Sântămării etc.
Tabelul 3.1
STRUCTURA SORTIMENTALĂ ȘI PONDEREA ÎN PRODUCȚIA DE PERE DIN PRINCIPALELE ȚĂRI PRODUCĂTOARE ȘI ÎN ROMÂNIA
Primele soiri străine au pătruns cu peste 400 de ani în urmă, primele 13 soiuri de pere sunt descrise în documentul anonim, publicat la Caransebeș. Mai târziu, în 1812, Orban inventează 108 soiuri de pere la Cluj, iar în 1998, colecția națională cuprinde 500 de specii de soiuri. În privința soiurilor recomandate pentru producție în anii 1937 – 1938 se prevedeau 21 de soiuri (I. M. Botez, citat de N. Braniște, 1990), în anul 1949 se recomandau 44 de soiuri. Diverși autori au recomandat un sortiment mai restrâns conform și etapei istorice: V. Cociu (24 de soiuri), Gr. Mihăescu (18 soiuri) etc. Lista oficială a soiurilor pentru anul 1998 prevedea 29 cultivate din care 14 românești. Între timp, numărul de soiuri obținute recent în România a ajuns la 17 (V. Cociu și col. 2000). (tabelul 3.2).
Dintre soiurile străine care se mențin în sortiment mai importante sunt: Bella di Giugno, Untoasă precoce Morettini, Favorita lui Clapp, Williams, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Conference, Curé, Contesa de Paris, [NUME_REDACTAT], Olivier de Serres.
Tabelul 3.2
SOIURI NOI AUTOHTONE DE PĂR
Portaltoii părului sunt destul de numeroși și se pot clasifica după modul de înmulțire și după vigoarea pe care o imprimă soiurile altoite.
Portaltoii generativi, se înmulțesc prin semințe și imprimă soiurilor altoite o vigoare mare, intrare târzie pe rod (după 4 – 6 ani de la plantare), neuniformitatea materialului biologic și fructe ceva mai mici. Acesti portaltoi au și avantaje în sensul că imprimă pomilor longevitate, rezistență la ger, la secetă și vânt, suportă până la 12 – 15 % calcar activ în sol etc. În această grupă intră portaltoii franc (P. F.): Harbuzești, Alămâi, Pepenii de Dărmănești, Cu miezul roșu etc. Acești portaltoi se folosesc însă puțin, aproximativ 15-20% la noi și sub 10% în Franța și Italia.
Gutuiul este cel mai folosit și recomandat portaltoi pentru cultura intensivă a părului. El imprimă o vigoare mică de creștere (1/2 – 3/8 față de franc), precocitate de rodire, o calitate mai bună a fructelor, se adaptează pe o gamă mai largă de soiuri inclusiv cu apa freatică mai sus (1,2-1,5 m) și un oarecare grad de sărăturare. În schimb, gutuiul are probleme delicate de afinitate, are înrădăcinare superficială și, ca urmare, sensibilitate la ger, secetă și vânt, nu suportă mai mult de 5% calcar activ în sol.
Se utilizează selecții de gutui de Argeș, de Provence, de Fontenay, din alte zone inclusiv din România. Haton (1920) clasifică portaltoii de gutui în 7 tipuri ca vigoare (A, B, C, D, E, F, G), din care cel mai folosit este gutuiul A. Ulterior, au fost introduse și alte tipuri de gutui BA29, B12, precum și doi portaltoi obținuți la Geoagiu.
În ultimii ani s-au întrprins programe vaste de obținere a unor noi portaltoi prin încrucișarea diferitelor soiuri de păr, cele mai laborioase fiind cele din SUA, Canada, Franța, Italia, Africa de Sud. Din combinația [NUME_REDACTAT] x Formingdale a rezultat seria O.H.F. cu foarte bună afinitate cu toate soiurile, rezistență la calcar, secetă, ger iar vigoarea de la cea inferioară gutuiului BA29 (portaltoiul OH 40) până la cea egală francului (OHF282).
Selecții interesante sunt și în Franța seria Retuzière, în Italia seria F0 x B21; F0 x B28; în [NUME_REDACTAT] Africană, seriile P.B2; P.B3.
Afinitatea soiurilor de păr cu gutuiul este foarte diferită:
– au afinitate bună: [NUME_REDACTAT], Curé, Untoasă precoce Morettini, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT].
– au afinitate slabă (îndoielnică): [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Conference, Contesa de Paris, Untoasă de Geoagiu etc.
– nu au afinitate cu gutuiul: Favorita lui Clapp, Williams, [NUME_REDACTAT], Republica, Timpurii de Dâmbovița și multe alte soiuri.
Cu excepția primei grupe, restul soiurilor se altoiesc cu intermediar, cei mai indicați intermediari sunt soiurile [NUME_REDACTAT] și Curé.
Dintre portaltoii de gutui pentru păr obținuți în România, menționăm: G.S.4 de la [NUME_REDACTAT], B.60 VL (Vâlcea) și G4C, SP 2, P.C. 1/91 de la Pitești.
3.2. Particularități morfologice de creștere și fructificare
Creșterea sistemului radicular la păr este diferită în funcție de portaltoi, de soiul altoi, tipul de sol și de alți factori. Altoit pe franc, părul dezvoltă un sistem radicular profund, majoritatea depărtare de trunchi. La altoire pe gutui, soiul influențează considerabil masa sistemului radicular. Astfel, la soiurile viguroase (după cercetările lui Ghena și Gr. Mihăescu, 1961) s-au găsit de 2,5 ori mai multe rădăcini decât la cele de vigoare slabă. Biomasa sistemului radicular este influențată mult și de afinitatea cu gutuiul.
După I. Modoran (1963) rădăcinile părului încep creșterea la temperatura de 0,4-0,8ºC și au două valuri de creștere maximă ca și la măr: una primăvara, alta toamna.
Tulpina părului în primii 2-3 ani după plantare are o creștere lentă și un habitus erect. Trunchiul este drept, destul de viguros, la început cu scoarța netedă, apoi cu ritidom solzos, de culoare cenușie.
Forma coroanei este diferită în funție de soi, astfel:
– au coroana îngust conică: U. Hardy, U. Bosc, [NUME_REDACTAT];
– au coroana larg conică: Curé, Contesa de Paris, Favorita lui Clapp;
– au coroana sferică: Olivier de Serres, Untoasa de [NUME_REDACTAT] primii ani, aproape la toate soiurile coroanele sunt erecte, cu șarpante prinse la unghiuri de 25-40º, apoi după intrarea pe rod acestea se răsfrâng.
Vigoarea perilor este mare, comparabilă cu a mărului. În funcție de vigoare, soiurile se împart astfel:
– cu vigoare mare: [NUME_REDACTAT], Curé, Favorita lui Clapp;
– cu vigoare mijlocie: U. Bosc, Conference, Abatele, Fetel;
– cu vigoare slabă: U. Diel, Williams, [NUME_REDACTAT].
Diferențele dintre soiuri sunt aproximativ 1/4-1/3, iar la altoirea pe gutui, vigoarea aceluiași soi scade la 1/2, chiar 3/8 față de franc.
Creșterea pomilor este dezechilibrată în primii ani. La soiurile U. Hardy, U. Bosc, [NUME_REDACTAT], axul crește foarte viguros în detrimentul șarpantelor, alte soiri au o creștere mai echilibrată: [NUME_REDACTAT], Williams, [NUME_REDACTAT], Napoca.
Ramifică slab: U. Hardy, Favorita lui Clapp, U. Bosc;
Ramifică mulțumitor sau bine: U. [NUME_REDACTAT], Williams, [NUME_REDACTAT], Napoca. În general însă părul ramifică mai slab decât mărul, necesitând înclinarea ramurilor și de la caz la caz, scurtarea.
Tipul de fructificare este asemănător cu cel întâlnit la măr. Se comportă ca soiul de tip spur: U. Hardy, Contesa de paris, Bella di Giugno, Favorita lui Clapp etc. Acestea rodesc predominant pe țepușe și au coroane rare, cu degarnisire lentă.
Soiurile de tip standard sunt: Williams, Curé, U. Bosc, Josephine de Malines, [NUME_REDACTAT] și U. P. Morettini etc.
Vârsta intrării pe rod depinde de soi, portaltoi, condițiile de mediu și agrotehnica aplicată. Altoit pe franc, părul intră pe rod după 5-7 ani, în funcție de soi, iar altoit pe gutui, după 3-4 ani. Sunt soiuri mai precoce ca: Williams, U.P. Morettini, [NUME_REDACTAT], U. Diel, altele tardive, adică intră pe rod cu 2-3 ani mai târziu: U. Hardy, Favorita lui Clapp, U. Bosc, Curé etc. În general, soiurile care rodesc pe ramuri lungi și ramifică mai abundent (tipul standard) sunt mai precoce.
3.3. Parcurgerea ciclului anual
Părul are repausul de iarnă mai scurt decât mărul și gutuiul. Desmugurește și înflorește devreme, aproape concomitent cu cireșul, prunul și vișinul. Soiurile se comportă diferit, astfel:
– înfloresc devreme: Bella di Giugno, U. P. Morettini, [NUME_REDACTAT], Contesa de Paris;
– înfloresc târziu: U. Bosc, Williams și Favorita lui Clapp.
Durata înflotitului la un soi este de 8-12 zile, iar la tot sortimentul, de 20-21 zile. Pentru o bună legare, polenizarea și fecundarea trebuie să aibă loc în primele 3-5 zile de la deschiderea florii.
Soiurile de păr sunt autosterile sau cel mult parțial autofertile, lista polenizatorilor se prezintă în tabelul 3.3.
Unele soiuri au polen puțin și nu pot fi utilizate ca polenizatori: Curé, [NUME_REDACTAT], Olivierre de Serres.rădăcinilor sunt plasate între 20 și 80 sau 100 cm, iar lateral depășesc de 1,5 ori proiecția coroanei.
Altoit pe gutui, rădăcinile părului se plasează în majoritate între 20 și 60 cm adâncime, în funcție de sol, iar lateral sunt mult mai grupate, cele mai multe sunt plasate până la 1,0-1,5 m
Au polen bun și abundent: U. Hardy, Favorita lui Clapp, Conference, Williams, U. P. Morettini.
Soiurile diploide (2n=34 cromozomi) sunt bune polenizatoare, cele triploide sau pentaploide sunt rele polenizatoare.
Intersterilitatea se întâlnește la câteva combinații: [NUME_REDACTAT] d'Avranches cu Williams; Bella di Giugno cu Republica; passe Crassane cu Williams (N. Braniște, 1986).
Părul leagă fructe în proporție modestă și pe cale partenocarpică: Favorita lui Clapp, Williams, Conference, [NUME_REDACTAT], acest fenomen putând fi stimulat prin tratamente cu G. A.3 și Cycocel 8-14 ppm. Acest procedeu este util în primăverile umede și reci, când, de regulă, părul leagă slab.
Fenomenul de remontanță este întâlnit la soiurile: Williams, [NUME_REDACTAT], U. P. Morettini, dar este aproape total lipsit de importanță practică. Conținutul redus da nectar al florilor de păr și lipsa unei arome specifice, determină ca florile să fie vizitate mai puțin de albine.
Maturarea fructelor se eșalonează de la 10-15 iulie (Bella di Giugno) până la 25-30 octombrie ([NUME_REDACTAT]). Stabilirea corectă a momentului optim de recoltare are importanță pentru calitatea fructelor.
Tabelul 3.3
LISTA POLENIZATORILOR LA PĂR
(după N. Braniște)
CAPITOLUL IV
CERINȚELE PĂRULUI FAȚĂ DE FACTORII DE VEGETAȚIE ȘI PARTICULARITĂȚI TEHNOLOGICE
4.1. Cerințele față de factorii de vegetație
Cerințele față de lumină ale părului sunt mari, plasându-se după nuc, cais, piersic și cireș. În condiții de lumină insuficientă, părul nu-și maturează bine lemnul, degeră, fructele nu se maturează și rămân slab aromate. La înființarea plantațiilor se vor alege expoziții favorabile, distanțe de plantare corespunzătoare și sisteme de coroane bine luminate (aplatizate sau globuloase cu volum redus).
Cerințele față de căldură. Părul reușește bine în zonele cu temperaturi medii anuale de 9,5-11ºC, pragul biologic este de 8,0 … 8,5ºC, iar temperatura medie în perioada de vegetație este de 16-18ºC. Lungimea perioadei de vegetație trebuie să fie de 135-140 zile pentru soiurile de vară și 150-185 zile pentru cele de toamnă și iarnă. Fenofazele cu cerințe mai mari la căldură sunt: la înflorit, creșterea lăstarilor și a fructelor, la coacerea fructelor.
În condiții de climat răcoros majoritatea soiurilor dar mai ales Ducesa D'Angouleme, [NUME_REDACTAT], Olivier de Serres, leagă puține fructe, se accentuează căderea fiziologică, fructele rămân de calitate slabă, cu multe sclereide.
Rezistența la ger pentru majoritatea soiurilor se consideră –28…-30ºC, alte soiuri locale rezistă până la -32ºC, iar soiuri ca Williams, [NUME_REDACTAT] pierd parțial mugurii floriferi chiar la -26ºC. Bobocii florali rezistă până la –3,3ºC, florile deschise până la –1,7…-2,2ºC, iar fructele abia legate, până la -1,5… –1,7ºC. Diferențele între soiuri în aceste faze sunt mici. Soiurile cu înflorire târzie pot să scape de brume.
Cerințele părului față de apă sunt diferite în funcții de soi și mai ales de portaltoi. În cazul altoirii pe franc, părul are cerințe moderate, plasându-se după măr și prun. Interesant este faptul că în acest caz părul suferă la excesul de umiditate. Astfel, unele soiuri altoite pe franc (Clapp's Favourite, Williams, U. Bosc), reușesc bine și în zona de silvostepă la un nivel de 500-600 mm/an, în schimb soiurile de toamnă și iarnă necesită un regim mai ridicat de precipitații (600-700 mm), apa freatică să fie la 3,0-3,5 m.
Părul altoit pe gutui are cerințe mai mari față de apă, astfel că nivelul acesteia să fie menținut la 60-80% din IUA. Nivelul de precipitații trebuie să fie 650-850 mm în funcție de grupa de soiuri. Irigarea în cazul părului altoit pe gutui este aproape obligatorie.
Părul altoit pe gutui suportă inundarea 7-10 zile în perioada de vegetație, iar apa freatică poate fi la 1,5-2,0 m. Insuficiența apei în sol atrage un dezechilibru între creștere și rodire, fructele rămân mici, slab suculente, bogate în sclereide, prea taninoase, cu gust deficitar. Excesul de apă din sol și aer favorizează atacul de rapăn, fructele sunt nearomate și deficitare în glucide.
Cerințele părului față de sol sunt destul de mari mai ales atunci când este altoit pe gutui. Părul reușește bine pe soluri ușoare luto-argiloase, luto-nisipoase cu 25-30% argilă, scurse, aerate, calde. Conținutul de calcar activ maxim este de 5-6% când este altoit pe gutui și 15-16% când este altoit pe păr franc. pH-ul solului trebuie să fie cuprins între 6,5 și 7,5. În cazul altoirii pe gutui, părul suportă un grad redus la sărăturare al solului. Pentru a obține producții mari și de calitate procentul de humus trebuie să fie de cel puțin 2,5-3,5%. Solurile grele, reci, umede sunt greu tolerate de păr. Cernoziomurile, solurile aluviale, solurile brune și brun-roșcate de pădure din partea de sud a țării satisfac cerințele majorității soiurilor de păr.
4.2. Particularități tehnologice
Producerea materialului săditor se realizează în pepiniere. În câmpul I portaltoii au creștere lentă și necesită fertilizare suplimentară. Puieții franc se altoiesc în iulie, iar marcotele de gutui se altoiesc în august. În câmpul II unele soiuri cum sunt: Curé, Ducesa d'Angoulême cresc strâmb și necesită a fi palisate de cepi sau chiar de tutori.
Alte soiuri cum sunt Dr. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Napoca, formează lăstari anticipați.
Pomii se scot din câmpul II de regulă sub formă de vergi sau vergi cu lăstari anticipați.
Manipularea pomilor se face cu atenție spre a nu se desprinde mugurii care sunt mari și cu vârful depărtat, sensibili la „scuturare” mai ales primăvară când se umflă rapid.
Materialul săditor. Aproape toate soiurile se pot altoi pe păr pădureț și pe păr franc, nu toate însă se comportă la fel de bine în cazul altoirii lor pe gutui (în calitate de intermediari pentru soiurile lipsite de afinitate cu gutuiul se folosesc curent soiurile [NUME_REDACTAT] și Curé). Soiurile de bază recomandate, atât pentru plantațiile comerciale, cât și pentru livezile de tip familial, se pot clasifica în cele cu coacere timpurie (iulie), soiuri de vară (august), soiuri de toamnă (septembrie-noiembrie) și soiuri de iarnă (care se păstrează până în februarie-martie). La alegerea sortimentului este bine să se aibă în vedere rolul portaltoiului cu care este asociat, polenizatorii, precum și tipul de livadă.
Alegerea terenului se face cu multă atenție, întrucât în funcție de acest lucru depinde reușita plantației. Atenție deosebită se acordă solului, precum și absenței brumelor și a înghețurilor târzii, care pot compromite florile.
Pregătire terenului se face prin fertilizare organică și minerală, nivelare după caz și apoi mobilizarea adâncă prin desfundare la 50-60 cm.
Înființarea plantaților se face de regulă toamna sau primăvara foarte devreme.
Distanțele de plantare diferă în funcție de portaltoi, sistemul de coroană și fertilitatea solului.
Perii altoiți pe franc (când este cazul) se plantează la minim 5-6 m între rânduri și 4,0-5,0 m pe rând, coroanele se conduc în sistem globulos.
Perii altoiți pe gutui se plantează la 3,5-4,0 m între rânduri și 2,0-2,5 m pe rând dacă coroanele sunt conduse sub formă de palmetă etajată sau palmetă liberă.
În cazul pomilor conduși sub formă de Fus subțire, [NUME_REDACTAT], Cordon vertical, distanța între rânduri scade la 3,0-3,5 m, iar pe rând de la 0,5 m până la 1,5 m.
Pentru fermierii din România și după opinia noastră distanțele cela mai recomandate sunt de 3,5-4,0 m între rânduri și 1,5-2,5 m pe rând, în funcție de factorii amintiți mai sus.
Cele mai recomandate coroane pentru păr sunt: palmeta liberă, Palspidelbuch sau palmeta simplă, fusul subțire, [NUME_REDACTAT] și gardul belgian. La formarea coroanelor se impune echilibrarea creșterilor întrucât există tendința la toate soiurile de a se dezvolta exagerat axul în detrimentul șarpantelor. În acest caz axul se ciupește repetat, iar lăstarii, viitoare șarpante, se dirijează la unghiuri de 45-55º.
La soiuriule Williams, [NUME_REDACTAT] Morettini, [NUME_REDACTAT] și altele care ramifică mai abundent, iar lăstarii au unghiuri ramificate mai mari, coroanele se formează mai ușor. Lucrările în verde și tratamentele cgimice cu Paclobutrazol sau cu Cycocel reglează creșterea lăstarilor, ameliorează formarea și grăbesc intrarea pomilor pe rod.
Densități și sisteme de cultură. Distanțele de plantare se vor stabili în funcție de tipul de livadă (care la rândul ei se stabilește în funcție de condițiile geografice și ecopedologice și de unii factori sociali), de portaltoi, vigoare, formă de coroană etc. Ele pot fi alese, în funcție de zona de cultură, între 3-3,5 m x 1-1,25 m și 4-4,5 m x 2-2,5-3 m, aceasta pentru sistemele de cultură intensiv și superintensiv (soiuri cu vigoare mijlocioe-mică, cu fructificare tip spur, altoite pe gutui), iar în livezile de tip calsic (sau în unele amenajări de tip tradițional-gospodăresc), cu coroane globuloase (piramidă etajată), distanțele de plantare pot fi de 4,5-5 m între rânduri și 3-4 m pe rând, la pomii altoiți pe gutui sau 5-6 m între rânduri și 4,5-5 m pe rând la pomii altoiți pe franc. Exemplificăm astfel, distanțele de plantare pentru pomii conduși aplatizat (palmeta cu brațe oblice, după N. Braniște și P. Pârvan, 1986), stabilite în funcție de portaltoi, vigoarea soiului și gradul de fertilitate al terenului, care pot fi:
În livezile superintensive părul poate fi plantat în rânduri simple sau în rânduri duble, în forme libere sau susținute. Menționăm că părul este o specie care se conduce bine în forme susținute pe șpalier, forme aplatizate și forme artistice. Soiurile tip spur și vigoare mijlocie (Republica, Untoasă de Geoagiu) se pretează la densități până la 3000 de pomi/ha, iar în cazul folosirii cordonului ca formă de coroană, se pot realiza desimi de peste 5000 pomi/ha. În funcție de zona de cultură și vigoarea soiului și portaltoiului, distanțele de plantare la păr pot fi următoarele (N. Cepoiu, 1994):
Coroane. Coroanele folosite la cultura părului pot fi formele libere (fusul olandez, axul vertical, fusul liber, piramida etajată), formele aplatizate (palmeta cu brațe oblice și cea cu brațe orizontale) sau cordoanele, dintre care exemplificăm pe cele mai răspândite:
– piramida etajată – se formează prin scurtarea vergii la plantare (la 60-70 cm de sol), la un mugure opus altoiului, după care se aleg 4-5 muguri la partea superioară, restul îndepărtându-se de pe trunchi în timpul vegetației. În timpul verii se alege prelungirea axului, precum și trei lăstari dispuși în mod echilibrat în jurul axului, aceștia constituind șarpantele și se lasă să vegeteze liber, restul lăstarilor îndepărtându-se. În anul următor se intervine asupra lăstarilor aleși în vară, reducându-se cu o treime (sau la jumătatea lor). Tăierea lăstarului anual se face la un mugure exterior și se înclină la 45º. În anii următori se aleg ramurile de schelet pentru etajele 2 și 3 la distanța de 40-50 cm față de primul etaj, iar pentru favorizarea ramurilor de semischelet se taie lăstarii la 50-60 cm de la locul de inserție. În acest mod, după 4-5 ani de la plantare se realizează o coroană echilibrată cu formațiuni de rod bine plasate.
– fusul liber – se formează prin creșterea liberă a pomilor (fără intervenții) până în anul trei sau patru de vegetație, după care se intervine, corectându-se coroana prin rărirea ramurilor de schelet rău plasate. El constă dintr-un ax central înalt de 2-2,5 m, care pornește de la 40-50 cm de sol, cu ramuri multe, de lungime redusă, îmbrăcate cu formațiuni de rod. Brațele se înclină la 45º și au o lungime maximă de 1,4-1,6 m.
– palmeta cu brațe oblice – se formează prin scurtarea, înainte de pornirea în vegetație, a vergilor plantate, la 40-50 cm (dacă varga prezintă ramuri anticipate, ele se scurtează la 2-3 muguri), în cursul vegetației lăsându-se să crească toți lăstarii porniți. În anul următor, înainte de pornirea în vegetație, se aleg și se palisează ramurile ce vor constitui primele șarpante, restul aplecându-se sau suprimându-se în funcție de poziția și vigoarea lor. Astfel se poate forma câte un etaj anual, iar dacă creșterile anuale sunt mai mari, există posibilitatea formării chiar a două etaje în același an.
– cordonul vertical – se formează scurtându-se varga la 80 cm, iar în următorii ani se lasă prelungiri de câte 30-40 cm până la înălțimea de 2-2,5 m, menținerea echilibrului creștere-fructificare făcându-se prin tăieri (în verde sau în uscat) lungi de 40-50 cm din lăstari (sau la 10-12 muguri).
– cordonul oblic – pomul sub formă de vargă nu se taie la plantare, plantarea făcându-se în poziție oblică, în unghi de 45º, axul fiind singura structură a pomului, dezvoltarea ramurilorfructifere făcându-se direct pe el. Pentru o bună și continuă fructificare se aplică aceleași principii ca la cordonul vertical (scurtări și răriri ale ramurilor de rod). Acest tip de cordon se recomandă soiurilor care au tendință de degarnisire la baza pomului.
– forme artistice de coroană – cordonul orizontal (simplu sau dublu), forma de „U”, de „U” dublu, de „U” candelabru ș.a.
Tăierile de rodire și întreținere. Ramurile de rod la păr au longetivitate mare, iar pomii sunt mai puțini alternanți. Necesitatea tăierii detaliate decurge însă din faptul că perele sunt fructe mari și grele care arcuiesc sau rup semischeletul supraîncărcat.
La pomii tineri, principala preocupare este grăbirea intrării pw rod, iar la cei care au coroane rare, completarea elementelor coroanei. În acest scop sunt necesare scurtări ale lăstarilor de garnisire combinate cu înclinarea celor reținuți. După intarea pe rod, tăierile se diferențiază pe grupe de soiuri. La soiurile spur se fac tăieri sumare de simplificare a vetrelor de rod, completarea semischeletului din creșterile ce apar, inclusiv lacome, care se scurtează cu 1/3-1/2 din lungime.
[NUME_REDACTAT], Clapp's Favourite, [NUME_REDACTAT] Morettini etc., conduse după sistemul fus subțire sau fus tufă, formează la vârful șarpantelor, chiar pe prelungirile anuale mulți muguri de rod. În acest caz, semischeletul se arcuiește puternic și de la locul de curbură apar lăstari puternici. În anul următor, din aceștia se va păstra unul cu poziție de prelungire care se va scurta cu 1/3, iar restul se suprimă. În plantațiile artistic palisate se recomandă formarea unui schelet solid iar pe acesta să se opereze tăieri după metoda scurtă, adică să se rețină țepușe sau nuielușe scurte. Mlădițele lungi cu numeroși muguri de rod în partea terminală (întâlnite la soiuriule Williams, [NUME_REDACTAT] Morettini, Napoca) se scurtează deasupra a 2-3 muguri micști. Întrucât majoritatea soiurilor de păr au coroane rare, destul de aerisite, recomandăm a se opera mai puține tăieri comparativ cu mărul.
Întreținerea și lucrarea solului. În livezile tinere de păr se recomandă ogorul permanent lucrat mai ales în cazul portaltoiului gutui și în zonele mai secetoase. În livezile pe rod amplasate în zone cu suficientă umiditate se recomandă: înierbarea intervalelor și lucrarea sau erbicidarea solului pe rând; plantele pentru îngrășământ verde și mai rar alte sisteme.
Erbicidarea la păr trebuie să se facă mai atent comparativ cu a mărului, întrucât această specie este mai sensibilă la erbicide (mai ales la triazinice) îndeosebi atunci când pomii sunt altoiți pe gutui.
Se recomandă cu prudență Gesatop 50 6-8 kg/ka pe soluri mai grele și cu suficient humus sau numai 5-6 kg/ha pe solurile ușoare. În cazul portaltoiului gutui, aplicarea erbicidelor pe bază de triazine este bine să fie evitată.
Erbicidele sistemice: Roundup 3-5 l/ha, Fusilade 3-5 l/ha, Basta 3-5 l/ha etc. pot fi aplicate fără risc chiar și în livezile tinere dacă acestea nu ajung pe organele pomilor.
Lucrările solului în cazul ogorului negru (lucrat) constau în 1-2 arături la 12-15 cm, când pomii sunt altoiți pe gutui și la 18-22 cm, dacă pomii sunt altoiți pe franc. în timpul vegetației se fac 4-5 prașile cu freza, cultivatorul sau grapa cu discuri.
Fertilizarea părului constituie o măsură tehnologică de bază pentru creșterea producției și îmbunătățirea calității fructelor.
Cercetările întreprinse la păr arată că la o producție de 1000 pomi la ha, se consumă anual 33 kg azot, 12 kg fosfor, 48 kg potasiu și 35 kg calciu, aceasta numai pentru fructe (N. Braniște, 1999).
În cazul în care producția atinge 40 t/ha consumul anual de elemente minerale este de 114 kg azot; 90 kg P2O5; 137 kg K2O; 80 kg CaO; 15 kg MgO. Diagnoza foliară executată la păr, atestă faptul că o nutriție echilibrată o au perii care conțin în frunze: 2,3% N; 0,27% P; 1,8% K; 0,3% Mg, socotită din substanță uscată (dup M. Gautier, citat de Gr. Mihăescu, 1977).
Dozele de îngrășăminte la păr diferă în funcție de numeroși factori: producția planificată; fertilitatea solului; regimul de precipitații etc.
Numeroși autori susțin că dozele la păr sunt mai mici comparativ cu mărul cu 25-30%. N. Braniște și Ghidra, 1999, recomdă însă următoarele cantități de îngrășăminte:
– anul I – 100 kg/ha azotat de amoniu; 120 kg/ha superfosfat; 80 kg sare potasică;
– anul II – 200 kg/ha azotat de amoniu; 250 kg /ha superfosfat; 160 kg/ha sare potasică.
În anii III și următorii ani se recomndă 300 kg/ha azotat de amoniu, 250-300 kg/ha superfosfat și 250-300 kg sare potasică.
Îngrășamintele organice se aplică la 3-4 ani, 30-40 t/ha, în anul respectiv nu se mai aplică azot iar fosforul și potasiul se reduc cu 30-50%.
După părerea noastră cantitățile de îngrășaminte recomandate sunt ușor exagerate, mai ales dacă se ține cont de protecția mediului ambiant.
Irigarea părului este necesară în zonele în care precipitațiile atmosferice sunt sub 600-650 mm și mai ales dacă pomii sunt altoiți pe gutui. [NUME_REDACTAT], intensitatea transpirației diferă în funcție de soi, portaltoi și alți factori, între 85,2 și 130 g/mp frunză pe oră.
Normele de udare sunt de 250-400 m3/ha la pomii tineri (funcție de portaltoi) și 400-700 m3/ha la pomii de rod.
Numărul de udări: 2-3 la livezile tinere și 4-6 la cele pe rod. Fenofazele în care consumul este maxim sunt: la 15-20 zile după înflorire; la creșterea intensivă a lăstarilor și a fructelor; la diferențierea mugurilor de rod.
Înainte de recoltarea fructelor, cu 2-3 săptămâni, irigarea se sistează.
Îngrijirea recoltei de fructe. Protejarea florilor și a fructelor tinere de efectul brumelor și al înghețurilor târzii este obligatoriu, întrucât soiurile înfloresc și leagă devreme.
În anii răcoroși cu ploi reci se fac tratamente cu substanțe stimulatoare G-A3 10-16 ppm pentru a stimula formarea de fructe partenocarpice.
Atenuarea căderii premature a fructelor se poate realiza prin: tratamente chimice cu A.N.A. 10-12 ppm sau N.A.D. 15-20 ppm, micro elemente B, Mg, Zn. Stropirile se fac cu 10-15 zile înainte de recoltare.
Prevenirea frângerii sau a dezbinării ramurilor se realizează prin legarea ramurilor de spalier, alți suporți sau proptirea. Lucrarea este necesară mai ales la soiurile cu fructe mari: Ducesa d’Angouleme, [NUME_REDACTAT], Curé etc.
Combaterea bolilor și a dăunătorilor. Părul are un număr destul de mare de boli și dăunători. Astfel, cei mai periculoși dăunători sunt:
– Psylla piricola (Först) – purecele melifer al părului,
– Aphis pomi – păduchii verzi ai pomilor,
– Qadraspidiotus perniciosus – păduchele din San José,
– Carpocapsa pomonella – viermele perelor,
– Anthonomus piri (koll) – gărgărița mugurilor de păr,
– [NUME_REDACTAT] – Viespea părului,
– Paratetranychus pilosus – păianjenul roșu,
– Eryophyes pyri – păianjenul roșu.
Părul are și un număr mare de boli produse mai ales de bacterii (bacterioze) și de ciuperci (micoze). Cele mai periculoase boli sunt:
Arsura bacteriană sau focul bacterian, produsă de Erwinia amylovora, provoacă pagube deosebit de mari, este o boală de carantină. Sensibilitatea soiurilor la această maladie este diferită:
– foarte sensibile: Conference, Trivale, Aromate de Bistrița;
– soiuri relativ rezistente: U. Hardy, Haydeea, Triumf, Getica.
Arsura bacteriană (Pseudomonas syringae)
Sunt atacate ramurile, frunzele și fructele de către bacteria (Pseudomonas syringae).
Pe frunze apar pete mici circulare de culoare verzui deschis-gălbuie la început, pentru ca mai târziu să ia o culoare brun roșiatică.
În dreptul petelor țesutul se usucă. Aceste părți de pe frunza moartă se vor desprinde și vor cădea, generând un aspect de frunză ciuruită.
Pe fructe apar pete mici circulare, negricioase, chiar adâncite.
Pe ramuri se produc leziuni adânci și deschise.
Rapăn (Venturia pyrinia)
Pe fructe, în dreptul petelor cafenii care există pe suprafață, coaja este puternic îngroșată, crăpată și deformată. Pe frunze apar pete cenușii. La început, petele de pe fructe sunt catifelate, dar mai apoi devin crustoase și cenușii.
Pe ramuri apar crăpături adânci în toate direcțiile, ceea ce va duce, finalmente la uscarea ramurei.
Ficul bacterian (Erwinia amilovora).
Simptomele sunt identice cu cele descrise la măr cu diferența că frunzele și lăstarii afectați capătă o culoare negricioasă.
Monilioza semințoaselor (Monilinia fructigena) sau Putregaiul brun și mumifierea fructelor.
Este o ciupercă care atacă ramurile cu frunze, florile și fructele în diferite faze de coacere.
În timpul înfloritului, primăvara, unele ramuri tinere încep să se veștejească, iar frunzele devin brune și se usucă.
Pe scoarța ramurilor atacate și pe flori apar mici pernițe de mucegai cenușiu- gălbui.
Totuși mai găsim și flori sănătoase, neatacate, situate printre florile distruse, brune. Fructele foarte tinere, atacate, se brunifică și putrezesc în întregime fiind acoperite cu pernițe de mucegai și cad pe sol.
Vara pe fructele aproape coapte, apar pete brune ce adâncesc și cuprind pulpa în profunzime. Fructul putrezit aproape de tot cade ușor.
Căldura și umezeala determină apariția în dreptul zonei putrezite, a unor pernițe de putregai brun. Fructul și umezeala determină putrezirea, brunificarea și apoi înnegrirea fructelor.
Seceta determină mumificarea fructelor. Apariția unei pete brune la locul de prindere a codiței, sau în partea diametral opusă, este semnul unui „putregai al inimii”.
Putregaiul cenușiu (Botrytis cinerea).
Ca urmare a bolii, constatăm o înmuiere a țesuturilor, care se acoperă cu un mucegai cenușiu. Apar pete brune, bine conturate și acoperite de un mucegai care la început este cenușiu, pentru ca mai apoi să devină brun-olive și pulverulent. Țesuturile se înmoaie și putrezesc.
Fumagina (Capnodium salicinum) se întâlnește frecvent în livezile de păr, măr, prun, cais și piersic neîngrijite, atacate de afide.
Ciuperca se dezvoltă numai pe seama substanțelor dulci secretate de insecte sau produse de unele plante ca urmare a înțepăturilor de afide. Pe frunze, ramuri și uneori pe fructe, se formează cruste negricioase, asemănătoare funinginei. Aceste cruste acoperă numai partea superioară a frunzelor, cea inferioară păstrându-și culoarea verde. Pomii atacați prezintă frunzele și ramurile înnegrite.
Gărgărița mugurilor (Scaphobus squalidus)
Dăunătorul în stadiu adult roade mugurii vegetativi și floriferi, florile si frunzele în formare, cu efect compromițător pentru recoltă. Are o generație pe an.
Iernează în sol, ca larvă sau adult, femela dăunător depune 20-30 de ouă pe frunze, iar apoi lipește cele două margini ale acestor frunze între ele cu un lichid lipicios.
Mai poate depune ouă și pe ramuri, sub scoarță exfoliantă, acoperindu-le cu o frunză pe care o lipesc local.
Gărgărița bobocilor (Anthonomus pomorum)
Atacă și părul. Adultul care a hibernat în crăpăturile scoarței se va hrăni apoi cu muguri pe care-i găurește.
În aprilie sunt depuse ouăle (2-5 ouă într-un boboc), iar locul de depunere este astupat cu un clei.
Larva se dezvoltă în intreiorul bobocului. În iunie, adultul găurește bobocul, care între timp s-a uscat și a devenit brun.
Păduchele din San José (Quadraspidiotus perniciosus)
Sunt atacate tulpinile, ramurile, frunzele și fructele. În jurul locurilor de fixare a fructelor (unde se prinde codița) se formează pete roșii caracteristice.
Perii atacați suferă în dezvoltare și cu timpul, se usucă de la vârf.
Păduchele țestos (Parthenolecanium corni)
Atacă pe lângă peri și meri, prunii, arborii forestieri și ornamentali.
Se depun în colonii mai ales pe ramurile tinere, pe care le acoperă uneori complet, cu cruste.
Au o singură generație pe an. Iernează ca larve.
Puricele melifer al părului (Psylla psycola)
Larvele de Psylla colonizează primăvara devreme, mugurii florali și mugurii vegetativi, frunzele și fructele tinere, din care extrag seva.
La pomii atacați, lăstarii se răsucesc, iar frunzele tinere, rămân mici.
Excrementele insectei conțin substanțe zaharoase ce ajută la dezvoltarea ciupercilor asupra acelorași pomi.
Iernează ca adult pe scoarța tulpinilor și ramurilor pomilor. Într-un an se pot dezvolta 2-3 generații sau chiar mai mult.
Colonizează de asemenea lăstarii, mugurii, frunzele și fructele de la perii pitici și puieții din pepiniere. În urma atacului, lăstarii se curbează, florile avortează, iar frunzele se răsucesc, se usucă și cad.
Cariul scoarței (Rugulorcolytus rugulosus)
Dăunătorii în stare adultă sapă galerii între scoarță și lemn, în care depun ouăle.
Aceste galerii sunt scurte, drepte și în sensul fibrelor de lemn. Larvele în schimb, sapă niște galerii adânci, cu multe încâlcituri de direcție și așezate sub forma razelor unui cerc
La capătul galeriei se dezvoltă nimfa.
Gândacii (carii) ies prin mici găurele rotunde, făcute în scoarță.
Se realizează astfel un atac puternic al pomului, el uscându-se în final.
Acarianul roșu al pomilor (Panonychus ulmi)
Acest dăunător, care atacă toți pomii fructiferi, împiedică hrănirea normală a fructelor cu substanțe nutritive (sevă), ceea ce va duce la scăderea producției.
Larvele acestui dăunător se hrănesc cu seva mugurilor, a frunzelor, petalelor și sepalelor.
Ouăle de vară sunt depuse pe frunze iar ouăle de iarnă pe partea inferioară a ramurilor, în jurul ramificațiilor, precum și în crăpături.
Viespea perelor (Haplocampa testudinea)
Larvele rod în pulpa fructului galerii rotunde, largi, uneori înconjurate de un cerc negru. Apoi distrug semințele. Perele atacate au găuri (scobituri) rotunjite, iar în exterior ele par strangulate.
Fructele cad înainte de vreme, fiind infectate în același timp și de o ciupercă. Larvele părăsesc fructele și vor intra în sol, unde iernează.
Sfredelitorul tulpinelor (Cossus cossus)
Pomii atacați prezintă la baza trunchiului, orificii circulare înconjurate de rumeguș și un lichid roșcat cu un miros caracteristic. Din cauza galeriilor săpate în trunchi și în ramuri, pomii se debilitează și, cu timpul, ajung să se rupă la un vânt puternic sau se usucă.
În prima primăvară, larvă sapă galerii ascendente și oblice în lemn, secretând o substanță corozivă cu un miros specific. Înaintea împupării din primăvara următoare, perforează coajă în modul amintit.
Omizi defoliatoare
În acest grup de dăunători se înscriu: omida păroasă a dudului, nălbarul (fluturele alb) și fluturele auriu.
a) Omida păroasă a dudului: atacă pe lângă măr, păr, dud și alte specii cum sunt cireșul, vișinul, prunul, nucul și vița de vie.
Ouăle depuse pe partea inferioară a frunzelor sunt acoperite cu perișori albi.
Larvele se hrănesc cu frunze și își formează cuiburi mici din 2-3 frunze, prinse cu fire de mătase. Frunzele atacate se îngălbenesc, devin apoi brune și se usucă. În ultima fază, omizile rod frunzele în întregime, lăsând numai nervurile mai groase. Frunzele atacate sunt înlăturate laolaltă, cu fire de mătase, formându-se cuiburi mari. Când atacul acestui dăunător este foarte puternic, toată coroana pomului își pierde frunzele. Omizile pot roade și coaja fructelor.
b) Nălbarul produce, de asemenea, pierderea frunzelor pomilor fructiferi.
Larva acestui dăunător iernează în cuiburi formate din frunze legate cu fire de mătase și agățate de ramurile pomilor.
Primăvara rod mugurii și apoi frunzele (mai ales fața superioară a frunzelor). Ouăle sunt depuse pe fața interioară a frunzelor.
c) Fluturele auriu determină același efect și anume căderea frunzelor.
Iernează tot în cuiburi formate din frunze; împletite cu fire de mătase și care se găsesc mai ales în vârful ramurilor.
Primăvara rod mugurii și apoi frunzele, ouăle depuse pe partea inferioară a frunzelor, sunt acoperite cu pete aurii, dând aspectul de pâslă.
[NUME_REDACTAT] dăunător atacă în pădurile de foioase dar și în livezi. La invazii produce defolieri, mai ales când se asociază cu larvele de tortricide.
Larvele se hrănesc cu muguri la începutul primăverii iar apoi cu flori și frunze.
De obicei se ascund între 2 frunze pe care le rod și le leagă cu fire de mătase. Vara se transformă în pupe, în pământ, toamna târziu femelele depun ouă pe ramuri. Are o singură generație pe an.
Molia cojii fructelor
Aceasta atacă multiple specii de pomi fructiferi și specii forestiere, la care rod coaja fructelor.
Luând aceste rosături drept poartă de intrare, pătrund în fructe multe ciuperci
și în special Monilinia fructigenă, a cărei acțiune nocivă am descris-o în paragraful respectiv.
Molia cojii fructelor are două generații pe an și iernează ca larvă pe ramurile pomilor, în jurul mugurilor sau între frunzele uscate agățate cu fire mătăsoase.
Organele atacate de larve sunt înfășurate cu fire de mătase sub formă de cuiburi. Împupează în interiorul organelor atacate.
Sunt depuse câte 4-16 ouă pe fața superioară a frunzelor. Larvele nou-născute acoperă frunzele tinere cu un păienjeniș de fire la adăpostul căruia rod epiderma superioară a țesutului foliar, lăsând neatinsă epiderma interioară. Mai târziu frunzele atacate se răsucesc sub formă de cornet sau se produce lipirea a câte 2-3 frunze, legate cu firele de mătase secretate. Uneori larvele se așază la locul de contact al unei frunze cu un fruct. Larva aflată la adăpost, va face rosături la suprafața fructului, pe o arie destul de mare. Ouăle sunt depuse pe fructe, frunze și lăstari. Noile larve rod frunzele, lăsând numai nervurile. Acțiunea nocivă a larvelor poate continua și în depozite.
Molii minatoare
Larvele moliilor pătrund în interiorul mugurilor, minează frunzele și, în ultimul stadiu, rod frunzele complet, formându-și cuiburi care pot cuprinde toată coroana.
Frunzele atacate se înroșesc, se brunifică și se usucă. În cuib apar coconii compacți, albi, uniți între ei și așezați perpendicular sub formă de pachete.
Femelele depun ouă în grupuri de 20-30 ouă, pe scoarța ramurilor tinere, pe care le acoperă cu o substanță asemănătoare unui lac.
CAPITOLUL V
MATERIALUL CERCETAT ȘI METODE DE LUCRU
5.1. Soiurile cercetate
Varianta 1
Favorita lui [NUME_REDACTAT]. Soi de origine americană, obținut în localitatea Dorchester din satul Massachusetts de către pomologul T. Clapp, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, dintr-o sămânță provenită de la soiul Fondanta de pădure.
Răspândire. Datorită însușirilor sale deosebit de prețioase, acest soi s-a răspândit în toate țările unde se cultivă părul. În SUA figurează printre primele șase soiuri standard. În nordul Caucazului, în regiunile Rostov, Crasnodar și în Crimeea este foarte răspândit. [NUME_REDACTAT], Belgia, Anglia, Germania, Ungaria ocupă deasemenea un loc de frunte.
La noi este cunoscut și răspândit pretutindeni unde în general se cultivă părul, ocupând primul loc printre soiurile de păr valoroase de vară.
Caracteristica soiului. În pepinieră, pomul crește drept și viguros; în perioada de rodire, vigoarea scade și rămâne moderată. Trăiește în medie 50-55 ani și reușește foarte bine altoit pe păr pădureț. Pe gutui, adesea este necesară altoirea pe portaltoi intermediar, deoarece altoiul se dezbină ușor la locul de altoire. Necesită tăieri scurte.
Pomul nu este pretențios față de sol și dintre soiurile străine valoroase, este considerat ca unul dintre cele mai rezistente la ger. Este de asemenea rezistent la secetă, însă în terenurile secetoase și în anii fără ploi fructele se scutură de vânt. Atât pomii cât și fructele sunt rezistente la boli și dăinători. Numai în anii excesiv de ploioși, fructele sunt atacate de rapăn, însă într-o mpsură mai mică decât alte soiuri.
Înflorește semitârziu sau târziu, iar în regiunile sudice odată cu majoritatea soiurilor de păr. Este un bun polenizator pentru alte soiuri. Ca polenizatori, se recomandă soiurile: [NUME_REDACTAT] de Avranches, Fondanta de pădure, [NUME_REDACTAT], Roșioare de Stuttgart, [NUME_REDACTAT], Timpurie de Trévoux, Triumf de Vienne, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Williams. În condiții favorabile devine parțial autofetrtil; are tendința de a produce fructe pe cale partenocarpică.
Intră pe rod la 6-8 ani altoit pe păr pădureț și la 4-5 ani, pe gutui. Produce regulat și dă recolte bogate, uneori abundente. La vârsta de 16-18 ani dă 120-160 kg, iar la vârsta de 30-35 ani dă până la 250-300 kg fructe anual.
Fructele sunt foarte bune la gust, conțin 8,10% zahăr, 0,23% aciditate, 0,14% substanțe pectice, 0,50% proteine și 2,10 mg% vitamina C. Valoarea energetică a perelor este de 51, 08 cal. Fructele trebuie recoltate cu 10-12 zile înainte de maturitatea deplină, altfel se prăbușesc după câteva zile și nu suportă transportul la distanțe mari. Se păstrează greu și cu pierderi însemnate. Sunt excelente pentru a fi consumate în stare proaspătă, iar recoltate înainte de maturitatea de consum, constituie o materie primă foarte bună pentru compot, uscat și marmeladă.
Asemănări cu alte soiuri. Fructele se aseamănă mult cu acelea ale soiului Timpurie de Trévoux, care ajung la maturitate aproape în același timp; sunt însă mai mari și mai puțin înalte în raport cu diametrul.
Calități: productivitatea ridicată, rezistența la ger, boli și dăunători a pomilor, frumusețea, calitatea și gustul excelent al fructelor.
Defecte: slaba rezistență la păstrare a fructelor.
Pomul. Atinge 9-10 m înălțime, are trunchiul drept și gros, cu scoarța brună- roșcată la început și brună-cenușie mai târziu; ritidomul se formează târziu.
Coroana – larg-piramidală, destul de rară, de dimensiuni mijlocii.
Ramurile de schelet – lungi, de grosime mijlocie, formând cu axul unghiuri de 45-55º, cu vârfurile arcuite la pomii în plină producție, au scoarța netedă, de culoare brună-cenușie, cu nuanță roșiatică la ramurile mai tinere.
Ramurile de rod – numeroase, reprezentate prin pinteni și țepușe, cu scoarța netedă, semilucioasă, de culoare brună, cu nuanță roșiatică.
Lăstarii – lungi, groși, noduroși, drepți, cu scoarța netedă, lucioasă, de culoare brună-violacee pe partea însorită și măslinie pe partea umbrită, cu numeroase lenticele amri, alungite, de culoare cenușie sau gălbuie.
Mugurii vegetativi – mici sau mijlocii, ovoizi, ascuțiți la vârf, îndepărtați, însă cu vârful îndoit spre ramură, de culoare brună-cenușie.
Mugurii floriferi – de mărime mijlocie, ovoizi, ascuțiți la vârf, de culoare brună închis.
Frunzele – mari, de 65-110 mm lungime și 41-70 mm lățime, eliptic-alungite, îngustate la bază și alungite către vârf, cu marginile serate mărunt și regulat. Limbul arcuit și puțin răsucit, gros, pielos, de culoare verde intens, cu marginile formând un jgheab. Pețiolul lung de 30-63 mm, subțire, drepr sau arcuit, de culoare verde deschis, cu slabă roșeață pe partea însorită.
Florile – câte 6-7 în inflorescență, sunt mari, cu petalșe late care se suprapun cu marginile albe, cu iritații roz. În perioada de tinerețe, foarte multe flori sunt involte.
[NUME_REDACTAT] – destul de uniformă pe același pom, însă foarte variabilă în general, în raport cu portaltoil, modul de cultură și mărimea recoltei: mijlocie la pomii altoiți pe păr pădureț și mare sau foarte mare la pomii tineri și altoiți pe gutui. Dimensiunile variază astfel: H = 85-100 mm și D = 60-75 mm; greutatea de 130-260 gr; în cazuri excepționale, greutatea unui fruct ajunge până la 500 gr.
Forma – ovoid-alungită sau piriformă, puțin strangulată spre peduncul și trunchiată la vârf, simetrică, cu suprafața netedp, uneori puțin vălurată și contur regulat.
Culoarea – galbenă-verzuie sau verde-gălbuie la recoltare, galbenă sau galbenă deschis la maturitatea de consum, acoperită cu roșu-carmin sau purpuriu nuanțat pe partea însorită; uneori peste roșață se observă dungi de culoare purpurie. Pe toată suprafața fructului sunt răspândite puncte de culoare brună sau ruginie, puțin vizibile pe partea umbrită și încercuite cu inele roșii pe partea însorită, care dau fructelor un aspect foarte atrăgător. Pete de rugină se găsesc numai în cavitatea calicială și mai rar la baza pedunculului.
Pedunculul – de lungime variabilă, 26-40 mm, gros, semilignificat, îngroșat și adesea cărnos, drept, slab arcuit, înfipt puțin oblic.
Cavitatea pedunculară – de adâncime și lărgime foarte mici, superficială, uneori inexistentă.
Caliciul – de mărime mijlocie sau mare, deschis sau semideschis, cu sepalele înguste, ascuțite, drepte, tari.
Cavitatea calicială – de adâncime mică, îngustă, cu pereții netezi sau puțin plisați.
Pielița – fină, potrivit de groasă, netedă, lucioasă, destul de rezistentă, aderentă la pulpă.
Cavitatea subcalicială – de mărime mijlocie, în formă de pâlnie sau de cupă; staminele cu așezare mijlocie.
Inima – de mărime mijlocie, piriform-alungită, deplasată spre caliciu, slab delimitată de granulații fine.
Lojele – de mărime mijlocie, largi, ovale, închise, cu pereții subțiri, albi.
Semințele – mici sau mijlocii, ovoide, cu vârful alungit și foarte ascuțit, pline de culoare castanie deschis.
Axul – închis sau uneori formează o cameră îngustă, fusiformă.
Pulpa – albă sau albă-gălbuie către exterior, gălbuie și uneori cu nuanță roz către interior și în jurul inimii fină, fondantă, foarte suculentă, aproape apoasă, dulce-vinurie sau uneori slab-acidulată, răcoritoare, cu aromă plăcută, foarte bună sau excelentă la gust. La fructele provenite din pomii cultivați în terenuri ușoare și cu insuficientă umiditate este mai puțin suculentă, fadă și cu puțină dulceață; la cele provenite din terenuri compacte, argiloase și umede, este puțin astringentă.
Maturitatea de consum – începe la sfârșitul lunii iulie – începutul lunii august și se prelungește până la sfârșitul lunii august, în funcție de regiune, sol și condițiile anului respectiv.
Varianta 2
[NUME_REDACTAT]. Soi de origine engleză, obținut în anul 1770 de M. Wheeller în Aldermaston, ducatul Berkshire din Anglia și înmulțit de pepinieristul R. Williams din Londra. În anul 1797 a fost introdus în S.U.A. de pomologul american E. Bartlett și începând din anul 1817 a fost pus în circulație sub numele de Bartlett.
Răspândire. Este răspândit în toate țările din Europa și America de Nord. La noi a fost introdus la sfârșitul secolului trecut și s-a răspândit în toate regiunile.
Caracteristica soiului. Pomul crește moderat, nu atinge dimensiuni mari și are o durată redusă de viață. Dă rezultate bune altoit pe păr pădureț și pe portaltoi intermediar, parțial pe gutui. Nu este pretențios față de condițiile de climă și sol, reușește pretutindeni și este rezistent la ger și secetă. Altoit pe gutui nu realizează o sudură perfectă între portalștoi și altoi, din care cauză se dezbină ușor de la punctul de altoire. Este sensibil la ger și secetă și asigură recolte mari numai dacă este plantat în locuri adăîpostite și bine expuse spre soare, cu soluri fertile, permeabile, reavene și calde. Poate fi întrebuințat la formarea de cordoane și orice forme palisate.
Înflorește destul de târziu, iar perioada respectivă durează 10-12 zile. Este un soi autosteril, în condiții favorabile devine parțial autofertil, iar uneori rodește partenocarpic. Ca polenizatori se recomandă soiurile: [NUME_REDACTAT], Dr. [NUME_REDACTAT], Ducesa de Angoulême, Favorita lui Clapp, Fondanta de pădure, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Păstrăvioare, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT]; este intersteril cu soiul [NUME_REDACTAT] de Avranches. La rândul său, soiul Williams este un bun polenizator pentru alte soiuri.
Intră pe rod de timpuriu, altoit pe păr pădureț la vârsta de 5-6 ani, iar pe gutui la 3-4 ani, uneori chiar în pepinieră și fructifică abundent aproape în fiecare an; un pom în vârstă de 10-12 ani produce în medie 30-40 kg fructe, iar la vârsta de 25-30 ani producția se ridică la 120-150 kg. Datorită faptului că intră pe rod timpuriu, se epuizează repede; de aceea pomii necesită tăieri scurte în fiecare an.
Fructele sunt mari, de calitate foarte bună, se țin bine pe pom și rezistă la cădere; suportă transportul și se păstrează ușor dacă se recoltează cu 10-12 zile înainte de maturitate; recoltate mai târziu, pierd mult din suculență, devin fîinoase, se păstreză greu și cu pierderi mari. Sunt rezistente la atacul bolilor și dăunătorilor, însă sensibile la atacul viermelui merelor. Se folosesc atât pentru consumul în stare proaspătă cât și ca materie primă pentru industrializare.
Calități: precocitatea soiului, rodirea regulată și abundentă, uniformitatea, frumusețea și calitatea superioară a fructelor.
Defecte: slaba afinitate a pomului cu gutuiul ca portaltoi.
Pomul. Atinge înălțimea de 7-8 m și formează trunchi drept, subțire; scoarța prezintă crăpături adânci și neregulate.
Coroana – piramidală, înaltă, rară și uneori neregulată; în perioada de plină producție se lărgește și devine aproape sferică.
Ramurile de schelet – scurte sau mijlocii destul de groase, dresate, formează cu axul unghiuri de ramificare de 35-60º; au scoarța netedă, de culoare brună-gălbuie.
Ramurile de rod – scurte, groase, fragile, reprezentate prin pinteni, țepușe și burse.
Lăstarii – foarte numeroși, de lungime mijlocie, destul de groși, drepți sau slab arcuiți, cu scoarța de culoare gălbuie, glabri, cu lenticele mici, cenușii, puțin proeminente.
Mugurii vegetativi – mici sau mijlocii, conici, glabri, cu vârful îndepărtat de ramură, așezați pe pernițe destul de proeminente.
Mugurii floriferi – mici sau mijlocii, ovoizi, cu vîrful rotunjit, bombați, de culoare castanie închisă la bază și brună deschisă către vârf.
Frunzele – mari, cu lungimea de 75-82 mm și lățimea de 42-55 mm; eliptice sau ovate, asacuțite la vârf și rotunjite la bază. Limbul de grosime mijlocie, cu marginile puțin ridicate și adânc dințate. Pețiolul de 25-40 mm lungime, de grosime mijlocie, cu stipelele foarte mici și înguste la bază.
Florile – mici sau mijlocii cu petalele albe, rotunjite și cu stilurile mai lungi decât staminele.
[NUME_REDACTAT] – supramijlocie sau mare, H = 80-116 mm și D = 67-76 mm; greutatea de 150-250 gr.
Forma – gutuiform-alungită și stangulată spre peduncul sau piriform-trunchiată, tipică, cu suprafața neregulată.
Culoarea – la recoltare verde-gălbuie, presărată cu numeroase puncte mici, ruginii, iar la maturitatea de consum galbenă-limonie sau galbenă-aurie, uneori acoperită cu o roșeață suflată pe partea expusă la soare. Sub pieliță există numeroase puncte mici, cenușii.
Pedunculul – mic sau mijlociu, drept sau ușor curbat, gros, mai ales la capete, uneori cărnos sau lignificat, de culoare brună-verzuie și înfipt puțin oblic în cavutatea pedunculară.
Cavitatea pedunculară – foarte mică, îngustă, asimetrică, cu pereții ondulați sau acoperiți cu proeminențe mici.
Caliciul – mijlociu sau mare, deschis, format din sepale înguste și ascuțite, de culoare brună-cenușie.
Cavitatea calicială – mică, îngustă, puțin adâncă, uneori inexistentă.
Pielița – foarte fină, subțire, netedă, lucioasă, se desprinde ușor de pulpă.
Cavitatea subcalicială – largă, destul de adâncă, conică sau în formă de pâlnie, cu pereții subțiri și netezi; staminele cu așezare superioară.
Inima – de mărime mijlocie, ovală, așezată spre cavitatea calicială, delimitată de o zonă îngustă de scereide foarte fine.
Lojile – mici, eliptice, înguste, închise, cu pereții foarte subțiri.
Semințele – mici, ovoid-alungite, ascuțite la vârf, de culoare brună închis.
Axul – închis sau formează o cameră axială foarte mică.
Pulpa – albă, uneori cu nuanță gălbuie, fină, fondantă, fără sclereide, foarte suculentă, dulce-vinurie și cu aromă puternică.
Maturitatea de consum – începe în prima decadă a lunii septembrie și se prelungește 15-20 de zile.
Varianta 3
[NUME_REDACTAT]. Soi de origine germană, obținut de Büttner în orașul Halle. A fost descris pentru prima dată de Christ în anul 1804. Numele de Păstrăvioare i s-a dat din cauza colorației de pe partea însorită a fructelor, care are asemănare cu roșața păstrăvilor.
Răspândire. Este răspândită în Germania, Franța, fosta U.R.S.S. și în alte țări unde se cultivă părul. Deși este considerat ca un soi bun, nu s-a extins prea mult.
La noi se întâlnește numai în colecții și în grădinile de lângă case, îndeosebi în Moldova.
Caracteristica soiului. Pomul crește viguros, atinge dimensiuni mari, trăiește mult și se formează ușor. Reușește altoit pe păr pădureț și pe gutui. Are proprietatea de a forma lăstari anticipați. Nu este pretențios față de condițiile de sol și climă, însă pentru a produce fructe de calitate superioară necesită soluri calde, fertile, revene, precum și locuri adăpostite și expuse la soare. În solurile umede și reci, pomul crește anevoios, iar fructele și lăstarii sunt atacați puternic de rapăn. Este rezistent la ger, însă sensibil la secetă, precum și la atacul bolilor și dăunătorilor.
Înflorește destul de târziu, iar perioada respectivă durează mult. Florile sunt rezistente la brume.
Intră târziu pe rod și produce abundent. Recolta este însă considerată ca moderată, din cauză că până la recoltare multe fructe se scutură de vânt.
Fructele sunt de calitatea I, apreciate atât pentru gustul răcoritor, cât și pentru aspectul lor atrăgător. Conțin 10,54% zahăr, 0,19% aciditate, 0,29% substanțe pectice și 0,33% proteine. Valoarea energetică a perelor este de 69,24 cal. Se scutură ușor de vânt, suportă însă bine transportul și se păstrează fără pierderi însemnate.
Calități: vigoarea pomului, calitatea și rezistența fructelor la transport și păstrare.
Defecte: sensibilitatea pomului la secetă, boli și insecte și slaba rezistență a fructelor la cădere.
[NUME_REDACTAT] atinge înălțimea de 9-10 m și formează trunchi înalt, viguros, de grosime mijlocie, uneori strâmb, ușor răsucit, cu scoarța de culoare brună-cenușie, cu crăpături longitudinale, rare și adânci.
Coroana – invers piramidală, regulată, potrivit de deasă.
Ramurile de schelet – puțin numeroase, slab ramificate, lungi, groase, noduroase, cu scoarța de culoare brună-cenușie, cu crăpături adânci.
Ramurile de rod – scurte, groase, reprezentate prin pinteni, țepușe și burse.
Lăstarii – viguroși, slab pubescenți, cu scoarța de culoare roșie închis, cu lenticele mici, dispuse rar.
Mugurii vegetativi – mici, conici, turtiți, de culoare roșiatică, pubescenți, lipiți de ramură, așezați pe pernițe slab proeminente, aproape inexistente.
Mugurii floriferi – mari, ovoizi, bombați, de culoare roșiatică, pubescenți.
Frunzele – de mărime mijlocie, ovat-alungite, cu marginile serate fin și rar, cu limbul îndoit în formă de jgheab. Frunzele tinere sunt foarte pubescente, aproape pâsloase, însă după ce ajung la dimensiuni normale pubescența dispare.
Florile – grupate câte 5-7 într-o inflorescență, sunt mici, cu petale albe, rotunde.
[NUME_REDACTAT] – mijlocie sau supramijlocie, H = 60-85 mm și D = 59-70 mm; greutatea de 125 150 gr.
Forma – foarte variabilă, uneori coni- trunchiată, alteori alungită în formă de clopot, adesea asimetrică, cu contur destul de regulat.
Culoarea – de fond la recoltare verde-gălbuie, iar la maturitatea deplină galbenă-limonie, acoperită pe partea însorită cu o culoare roșie-portocalie, care se pierde pe partea umbrită a fructului, peste care sunt suprapuse pete roșii-carmin, lucioase; pe toată suprafața fructului sunt împrăștiate numeroase puncte ruginii.
Pedunculul – de 19-37 mm lungime, de grosime mijlocie, îngroșat la ambele capete, arcuit, mai rar drept, uneori răsucit, lignificat, de culoare verde, cu nuanță cărămizie pe partea însorită, înfipt puțin oblic.
Cavitatea pedunculară – foarte mică, cu marginile ușor ondulate, uneori inexistentă.
Caliciul – mic sau mijlociu, dechis, format din sepale distanțate la bază, cu vârfurile răsfrânte în afară, pubescente.
Cavitatea calicială – largă și adâncă, asimetrică, cu pereții ondulați neregulat, acoperiți cu rugină dispusă concentric; la baza sepalelor se observă ondulații proeminente.
Pielița – subțire, rezistentă, netedă, aderentă la pulpă.
Cavitatea subcalicială – de lărgime mijlocie, adâncă, în formă de pâlnie; sepalele cu așezare inferioară.
Inima – mică, turtită, delimitată de sclereide fine, gălbui.
Lojile – destul de mari, largi, închise, cu pereții subțiri, netezi, de culoare albă-gălbuie.
Semințele – mici sau mijlocii, ovoide, cu vârful ascuțit, de culoare cafenie deschis, adesea seci.
Axul – formează o cameră axială mare, largă, care nu comunică cu lojile.
Pulpa – albă sau albă-gălbuie, semicompactă, fină, fondantă, plăcut acidulată, cu aromă caracteristică.
Maturitatea de consum – începe în ultima decadă a lunii octombrie și se prelungește până la începutul lunii ianuarie.
Varianta 4
Contesa de [NUME_REDACTAT]. Soi de origine franceză, obținut în anul 1884, la Dreux, de către horticultorul W. Fourcine, în urma încrucișării soiului [NUME_REDACTAT] cu Curé.
Răspândire. Datorită calităților sale a căpătat o largă răspândire în Franța și în celelalte țări din Europa, asigurându-și un loc de frunte în livezile de păr.
La noi se cultivă încă puțin în Moldova, Transilvania și Muntenia.
Caracteristica soiului. Pomul crește drept și viguros atât în pepinieră, cât și în livadă și se formează ușor în pepinieră. Reușește bine altoit pe păr pădureț și în special pe gutui, pretându-se la orice formă liberă sau artificială. Este destul de pretențios față de sol și expoziție. Preferă solurile fertile, adânci, permeabile, semicompacte, revene și locurile adăpostite, bine expuse la soare. În solurile ușoare, nisipoase, expuse la secetă, fructele pierd foarte mult din calități, pulpa devine fadă și puțin mălăiață, iar în solurile compacte, lutoase, cu exces de umiditate, ramurile tinere suferă de ger. În regiunea colinelor Moldovei, unde oscilațiile de temperatură în iernile grele sunt mai mari, pomii tineri suferă destul de mult. Pomii sunt rezistenți la boli și la atacul dăunătorilor.
Înflorește foarte timpuriu, iar durata înfloririi este relativ scurtă. Florile sunt sensibile la brume și ploi reci de primăvară. Este un soi autosteril. Ca polenizatori se recomandă soiurile Favorita lui Clapp și Triumf de Vienne.
Pomii altoiți pe păr pădureț intră pe rod la vârsta de 5-6 ani, iar pe gutui la 4-5 ani; rodesc regulat și abundent.
Fructele conțin 12,72% zahăr, 0,13% aciditate, 0,50% substanțe pectice, 0,41% proteine și au o valoare energetică de 79,12 cal. Sunt de calitate foarte bună, rezistente la cădere, suportă transportul și se păstrează bine, aproape fără pierderi. Fructele cele mai frumoase și de calitate cu totul superioară se obțin de la pomii altoiți pe gutui. Ca și pomii, fructele sunt rezistente la boli și dăunători.
Asemănări cu alte soiuri. Fructele acestui soi se pot uneori confunda cu acelea ale soiului Curé, sunt însă mai mici, au forma mai regulată și nu au dunga caracteristică perelor Curé; în schimb, au pulpa mai fină și de calitate superioară.
Calități: uniformitatea mărimii și formei, calitatea foarte bună, precum și rezistența la transport și păstrare a fructelor.
Defecte: insuficiența rezistență la ger a pomilor.
[NUME_REDACTAT] are trunchiul de înălțime și grosime mijlocii, drept, cu scoarța brună-cenușie.
Coroana – larg-piramidală, iar în periada de plină rodire devine răsfirată, cu ramuri aplecate.
Ramurile de schelet – lungi, de grosime mijlocie, flexibile, cu unghiuri mici de ramificare; au scoarța la început netedă, de culoare cenușie deschis, care mai târziu formează ritidom, cu crăpături longitudinale.
Ramurile de rod – predomină cele scurte, reprezentate prin pinteni și țepușe.
Lăstarii – de grosime și lungime mijlocii, puțin arcuiți, de culoare roșiatică închis, aproape violacee, pubescenți, cu numeroase lenticele alungite, de culoare albă-cenușie.
Mugurii vegetativi – mari, conici, ascuțiți, cu vârful îndepărtat de ramură.
Mugurii floriferi – mari, ovoizi, bombați, puțin strangulați către bază, cu solzii puțin desfăcuți; cei din vârf de culoare castanie închis, iar cei de la bază cenușie-argintie, pubescenți.
Frunzele – de mărime mijlocie, ovate, arcuite, de culoare verde închis, lucioase pe partea superioară și verde deschis, pubescente pe cea inferioară. Pețiolul de lungime și grosime mijlocii.
Florile – de mărime mijlocie, cu petale mici, albe.
[NUME_REDACTAT] – mijlocie sau supramijlocie, destul de uniformă pe același pom, H = 64-115 mm și D = 82-99 mm; greutatea de 115-175 gr.
Forma – piriformă sau piriform-alungită, foarte regulată pe același pom, simetrică sau foarte puțin asimetrică la unele fructe, cu suprafața foarte regulată; diametrul maxim situat în treimea dinspre caliciu.
Culoarea – verde deschis în recoltare, galbenă cu nuanță verzuie sau galbenă-limonie la maturitatea de consum, fără roșeață. Pe toată suprafața fructului sunt împrăștiate puncte dese, ruginii, de mprimi și forme variabile, care pe alocuri se unesc și formează pete de rugină, de mărimi și forme foarte neregulate și variate, caracteristice soiului.
Pedunculul – lung de 20-30 mm, de grosime mijlocie, arcuit, semilignificat, fragil, cărnos către fruct, formând deseori un mamelon care-i dă o poziție oblică, de culoare verzuie la bază, brună-măslinie spre vârf, cu numeroase lenticele albicioase, foarte caracteristice.
Cavitatea pedunculară – inexistentă sau uneori foarte mică, îngustă și superficială, înclinată în direcția pedunculului.
Caliciul – supramijlociu sau mare, deschis, cu sepalele lungi, ascuțite la vârf, uscate, unite la bază, răsfrânte în afară în formă de stea.
Cavitatea calicială – îngustă sau de lărgime mijlocie, puțin adâncă, aproape superficială, de cele mai multe ori înclinată într-o parte, foarte regulată, cu suprafața stropită de rugină, de culoare castanie-gălbuie, care se revarsă în afară în formă de stropi regulați, foarte caracteristici soiului.
Pielița – subțire, elastică, rezistentă, semilucioasă și semiaderentă la pulpă.
Cavitatea subcalicială – de mărime mijlocie, în formă de cupă.
Inima – supramijlocie, aproape mare, fusiformă, așezată în mijlocul fructului, foarte slab delimitată.
Lojile – de mărime mijlocie, în formă de migdală, închise, cu pereții albi, netezi, subțiri și lucioși.
Semințele – mari, alungite și ascuțite, cu un mic cioc la vârf, de culoare castanie deschis; adesea seci.
Axul – mic, marcat printr-o linie.
Pulpa – albă, semifină, fondantă, suculentă, cu vinișoare fine, cu gust dulce, fin și plăcut acidulat, bine armonizat; de calitate foarte bună; gustul și calitatea fructului, în general, mult influențate de epoca de recoltare.
Maturitatea de consum – începe la sfârșitul lunii octombrie și se prelungește până la începutul lunii ianuarie.
Varianta 5
Curé
Origine. Soi vechi de origine franceză, descoperit de preotul Leroy din Villière în anul 1760, în pădurea de la Fromenteau din apropierea localității Clion, departamentul Indre.
Răspândire. Acest soi s-a răspândit repede în Franța și belgia, apoi în toate țările din Europa.
La noi, în unele bazine pomicole din Moldova și Muntenia atinge 30-40% din numărul total al perilor și îm general este cel mai răspândit soi de păr din întreaga țară.
Caracteristica soiului. Pomul crește viguros sau foarte viguros, mai ales în perioada de tinerețe; în pepinieră crește strâmb și se formează destul de greu. Altoit pe gutui se cultivă ca pom pitic sau semipitic, iar altoit pe păr pădureț ca semitrunchi, trunchi sau chiar trunchi înalt. Pe măsură ce înaintează în vârstă, ramurile se degarnisesc, fructificația apropiindu-se de vârf; se poate întineri chiar la vârste înaintate, folosind în acest scop lăstarii lacomi. Servește ca portaltoi intermediar pentru soiurile cu afinitate slabă față de gutui. Trăiește destul de mult, atingând 60-70 de ani altoit pe păr pădureț și 40-50 de ani pe gutui. Nu este pretențios față de sol, reușind chiar și în cele ușoare, nisipoase. Fructe de calitate superioară produce însă numai în soluri fertile, luto-nisipoase, calde, revene, situate în locuri bine expuse la soare și ferite de vânturi. Nu este suficient de rezistent la ger, mai ales în perioada de tinerețe, iar în locurile umede și mai ales în anii ploioși, când vegetația se prelungește, ramurile tinere degeră. Atât frunzele cât și fructele sunt sensibile la rapăn și putregaiul brun și mai puțin sensibile la atacul dăunătorilor.
Înflorește semitimpuriu, iar florile sunt rezistente la brume. Nu are polen bun, însă are tendința de aproduce fructe pe cale partenocarpică. Ca polenizatori se recomandă soiurile: [NUME_REDACTAT], Bergamot Espéren, Decana N. Krier, Favorita lui Clapp, Josefina de Malines, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Williams.
Intră de timpuriu pe rod, la vârsta de 4-5 ani altoit pe gutui și la 6-7 ani pe păr pădureț. Rodește abundent în fiecare an; un pom în vârstă de 25-30 ani dă 150-300 kg fructe anual.
Fructele sunt de calitate bună, uneori foarte bună, în funcție de condițiile de sol și climă: conțin 9,35-11,11% zahăr, 0,21% aciditate, 0,27% substanțe tanoide, 0,29-0,45% substanțe pectice, 0,24-0,37% proteine și 1,1-1,5 mg% vitamina C. Valoarea energetică a perelor variază între 58,00 și 68,48 cal. Se folosesc atât pentru consumul în stare proaspătă, cât și ca materie primă pentru industria alimentară. Sunt rezistente la cădere, însă în anii secetoși se scutură ușor, mai ales în lunile august și septembrie; suportă transportul și se păstrează ușor, fără pierderi.
Asemănări cu alte soiuri. Fructele soiului Curé se aseamănă cu cele ale soiului [NUME_REDACTAT], însă acesta are fructele pătate de rugină; de asemenea și cu soiul Contesa de Paris, care are însă fructul de formă mai regulată, lipsit de dunga de rugină.
Calități: precocitatea, productivitatea ridicată și exigența redusă față de condițiile de climă și sol ale pomului, mărimea, uniformitatea pe același pom, frumusețea, păstrarea ușoară și îndelungată a fructelor.
Defecte: creșterea strâmbă a pomilor și formarea dificilă în pepinieră, fragilitatea ramurilor de rod.
[NUME_REDACTAT] atinge înălțimea de 9-10 m și formează trunchi înalt, puternic, la început drept, iar pe măsură ce înaintează în vârstă se răsucește, cu scoarța de culoare brună-cenușie, cu crăpături adânci longitudinale.
Coroana – piramidală, rară în perioada de tinerețe, iar mai târziu devine larg-piramidală, potrivit de deasă, foarte caracteristică.
Ramurile de schelet – lungi, groase, cu vârfurile aplecate, cu scoarța de culoare cenușie închis, cu crăpături adânci, lungitudinale.
Ramurile de rod – scurte, predominând țepușele și bursele.
Lăstarii – lungi, groși, sinuoși și arcuiți, fragili, cu scoarța de culoare brună-cenușie, cu lenticele mari, ovale, proeminente, răspândite neuniform; vârful lăstarilor de cele mai multe ori este îngroșat, pubescent.
Mugurii vegetativi – de mărime mijlocie, conici, cu vârful ascuțit și îndepărtat de ramură, de culoare cafenie închis.
Mugurii floriferi – mari, ovoizi, bombați, pubescenți la vârf.
Frunzele – mari, ovate sau rotunde, cu vârful acut. Limbul cu suprafața plană, marginile fin serate, gros, pielos, de culoare verde închis, cu nervurile slab proeminente, fine, de culoare verde-albicioasă, transparente. Pețiolul de lungime mijlocie sau mare și subțire la frunzele din rozete și scurt și gros la frunzele de pe lăstari, de culoare verde deschis, albicios, canaliculat.
Florile – grupate câte 4-7 într-o inflorescență, sunt mijlocii, cu petalele rotunjite și îndepărtate unele de altele, de culoare albă.
[NUME_REDACTAT] – mare sau foarte mare, H = 106-120 mm, D = 69-83 mm; greutatea de 100-500 gr.
Forma – piriform-alungită, adesea asimetrică, cu contur neregulat, cu o brazdă marcată de o linie groasă de rugină, foarte caracteristică, care se întinde aproape pe toată înălțimea fructului.
Culoarea – la recoltare verde deschis, iar la maturitatea de consum galbenă-limonie, acoperită uneori cu o nuanță vișinie pe partea expusă la soare. Pe toată suprafața fructului sunt împrăștiate neregulat puncte aureolate și pete de rugină de diferite forme și dimensiuni.
Pedunculul – lung, de grosime mijlocie, răsucit, cu o îngroșare cărnoasă în cavitatea pedunculară, înfipt oblic.
Cavitatea pedunculară – foarte mică, aproape inexistentă.
Caliciul – mare, deschis, format din sepale lungi, înguste, răsfirate în formă de stea.
Cavitatea calicială – largă, superficială, așezată oblic fașă de ax, , cu pielița acoperită de cele mai multe ori cu rugină fină.
Pielița – netedă, groasă, aspră la pipăit, aderentă la pulpă.
Cavitatea subcalicială – de lărgime mijlocie, destul de adâncă, conică, cu pereții tari.
Inima – relativ mică, îngustă, alungită, delimitată de fascicule verzi-gălbui, care se unesc deasupra lojilor într-un fascicol semilignificat.
Lojile – oval-alungite, regulate, cu pereții subțiri.
Semințele – mari, ovoid.alungite și ascuțite la vârf, de culoare brună închis.
Axul – formează o cameră axială mică, îngustă, de cele mai ulte ori inexistentă.
Pulpa – albă cu nuanță verzuie, la maturitatea completă devine gălbuie, foarte suculentă, fondantă, dulce-acidulată, puțin astringentă, fără aromă; uneori în jurul inimii prezintă numeroase sclereide.
Maturitatea de consum – de la sfârșitul lui noiembrie se prelungește până în ianuarie, unori chiar până în februarie.
Varianta 6
Olivier de [NUME_REDACTAT]. Acest soi a fost obținut din semințele soiului Fortunée d'Angers de A. Th. Boisbunel la Rouen (Franța), în jurul anului 1847. După unii autori, primele fructe s-au obținut în anul 1851; A. Leroy susține însă că s-au obținut în anul 1861. Soiul a fost dedicat memoriei lui Olivier de Serres.
Răspândire. S-a răspândit repede în Franța, Belgia, Austria, Germania, fosta U.R.S.S.
La noi a fost introdus pe la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea și răspândit prin pepinierele Istrița-Buzău, Vișan-Iași și altele. Este răspândit mai mult în Moldova.
Cu toate calitățile sale, soiul Olivier de Serres nu a căpătat până în prezent o extindere mare.
Caracteristica soiului. Pomul crește moderat. Rezultatele cela mai bune, adică fructele mari, de calitate superioară, se obțin de pe pomii pitici altoiți pe gutui, mai ales pe intermediar (Curé, Favorita lui Clapp), și cultivați pe terenurile de aluviune. Altoit pe păr pădureț crește mai viguros și dă rezultate bune în locuri bine însorite și adăpostite și în terenuri adânci, permeabile, bogate și revene. Pentru ajungerea la maturitate și obținerea fructelor de calitate superioară are nevoie de o periadă lungă de vegetație. Are o durată mijlocie de viață. Pomul este dezistent la ger și slab rezistent la secetă. Este pretențios față de sol; în terenurile compacte și reci și în regiunile umede fructele nu ajung întotdeauna la maturitate completă, rămân mici, iar pulpa conține numeroase sclereide. În general, pomul este rezistent la boli și atacul dăunătorilor.
Înflorește la mijlocul sezonului, o dată cu cele mai multe soiuri. Este parțial autofertil, totuși pentru sporirea producției se recomandă următorii polenizatori: Bergamot Espéren, Fondanta de pădure, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și Williams. Nu este bun polenizator pentru alte soiuri.
Intră pe rod la 6-7 ani. Deși înflorește abundent, leagă relativ puține fructe și produce în general moderat.
Fructele sunt de calitate bună sau foarte bună și sunt foarte apreciate în comerț, deși nu au un aspect tocmai atrăgător. Cele de calitatea I și a II-a sunt consumate în stare proaspătă, iar cele de calitatea a III-a sunt foarte bune pentru compoturi. Sunt rezistente la cădere, suportă bine transportul și se păstrează timp îndelungat și cu pierderi puține. Sunt rezistente la boli și atacul dăunătorilor.
Asemănări cu alte soiuri. Fructele soiului Olivier de Serres se pot confunda ca formă cu cele ale soiului Bergamot Espéren; sunt însă mai mari, mai turtite, cu cavitatea pedunculară mai largă și mai adâncă.
Calități: calitatea foarte bună, gustul excelent, păstrarea ușoară și îndelungată a fructelor.
Defecte: exigența pomului față de condițiile de climă și sol, rodirea moderată și neregulată, precum și dimensiunile relativ mici ale fructelor.
[NUME_REDACTAT] atinge dimensiuni mijlocii, are trunchiul drept, cilindric, cu scoarța de culoare brună-cenușie.
Coroana – larg-piramidală, potrivit de deasă.
Ramurile de schelet – scurte, groase, noduroase, cu scoarța de culoare brună-cenușie.
Ramurile de rod – predomină cele scurte, pintenii și țepușele care garnisesc bine ramurile de schelet.
Lăstarii – de lungime și grosime mijlocii, geniculați, cu internoduri scurte, de culoare cafenie, cu nuanță verzuie, mai târziu brună-cafenie, cu numeroase lenticele, foarte mici, albicioase.
Mugurii vegetativi – mici, scurți, ovoizi, cu vârful ascuțit și îndepărtat de ramură, așezați pe pernițe proeminente și voluminoase.
Mugurii de rod – mari, însă scurți și bombați, cu vârful rotunjit, de culoare cenușie deschis, pubescenți la vârf și pe marginea solzilor.
Frunzele – mici, cu lungimea de 50-85 mm și lățimea de 38-47 mm, eliptice, alungite, cu marginile slab ridicate, serate mărunt, adânc și neregulat. Limbul puțin arcuit, de culoare verde deschis, lucios. Pețiolul lung și subțire, drept sau slab arcuit, de culoare verde deschis, albicios, glabru.
Florile – câte 1-9 într-o inflorescență, sunt mijlocii sau mici, cu petale aproape dreptunghiulare, înguste la bază, cu marginile revolute, îndepărtate una de alta, de culoare albă.
[NUME_REDACTAT] – mijlocie sau mare, H = 62-75 mm și D = 75-90 mm; greutatea de 140-210 gr.; fructele destul de uniforme pe același pom.
Forma – sferic-turtită, rar sferică, cu suprafața neregulată, mai ales către cavitatea calicială și cea pedunculară, unde formează coaste lungi, rotunjite.
Culoarea – verde-gălbuie, uneori cenușie închis la recoltare și galbenă-verzuie la maturitate, până la galbenă aurie pe partea însorită și foarte rar cu o roșeață slabă. Pe toată suprafața sunt răspândite puncte brune și pete de rugină de culoare cafenie, formând un desen marmorat. În general aspectul fructelor nu este atrăgător.
Pedunculul – de lungime mijlocie, 20-33 mm, gros, îngroșat la bază, arcuit înfipt puțin oblic, lignificat, de culoare măslinie sau brună-roșiatică, glabru.
Cavitatea pedunculară – largă și adâncă, conică, adesea asimetrică, cu pereții neregulați, acoperiți cu rugină, care se revarsă uneori peste margini.
Caliciul – mare, deschis sau semideschis, cu sepalele late, groase, uscate, de culoare brună închis.
Cavitatea calicială – foarte largă, potrivit de adâncă, alteori puțin adâncă, cu pereții neregulați și brăzdați, acoperiți cu rugină în formă de striuri concentrice.
Pielița – groasă, aspră, mată, aderentă la pulpă.
Cavitatea sub calicială – foarte îngustă și puțin adâncă, în formă de pâlnie, cu gâtul scurt și îngust.
Inima – de mărime mijlocie, în formă de ceapă, deplasată puțin spre cavitatea calicială, delimitată de câteva rânduri de sclereide.
Lojile – mari, închise, în formă de semilună, cu vârful îndepărtat de ax.
Semințele – mari, pline, turtite pe o parte, late la bază, de culoare brună închis.
Axul – formează adesea o cameră axială destul de spațioasă, cu pereții netezi.
Pulpa – albă cu nuanță gălbuie, sau gălbuie, destul de compactă, fină, foarte suculentă, fondantă, untoasă, dulce, cu slabă aciditate proaspătă, plăcută, cu aromă de migdale, excelentă la gust.
Maturitatea de consum – începe din decembrie și se continuă până în martie.
5.2. Așezarea experienței
Experiența a fost inițiată în primăvara anului 2011, în sistemul super intensiv, cu alei tehnologice. Portaltoiul este gutuiul, lățimea benzilor plantate cu păr este da șase metri iar lățimea aleilor de trafic de patru metri.
În cadrul benzilor, distanțele de plantare a pomilor au fost de 2,5 m între rânduri și de 1,5 m pe rând. Densitatea la plantare la ha este de 2000 de pomi.
Variantele experienței sunt prezentate de șase soiuri:
V1 – Favorita lui Clapp
V2 – Williams
V3 – Păstrăvioare
V4 – Contesa de Paris
V5 – Oliver de Seres
V6 – Curé
Variantele sunt așezate liniar. Fiecare variantă are 5 rândulețe la un soi. Acest mod de așezare al variantelor și repetițiilor pe lângă unele inconveniente, are următoarele avantaje:
– se execută mai ușor observațiile fenologice de producție, de rezistență a pomilor la atacuri de boli și dăunători;
– experiența se pretează mai bine la trecerea în producție după aplicarea ciclului experimental.
5.3. Agrofitotehnia plantației experimentale
Întreținerea solului s-a făcut sub formă de ogor permanent pe întreg ciclul experimental. Lucrările solului contribuie la regularizarea circuitului și consumului hidric din sol, la crearea și păstrarea structurii solului, la ameliorarea proprietăților fizice, chimice și microbilologice.
Lucrările solului au constat din două arături:
– o arătură de toamnă la adâncimea de 18-20 cm
– o a doua în luna aprilie la adâncimea de 12-15 cm
În cursul perioadei de vegetație, solul s-a menținut curat de buruieni prin 5-6 discuiri, cu ajutorul grapei cu discuri, iar pe rând s-au executat una-două prașile mecanice, completate de administrarea cu erbicide. Prin aceste lucrări s-au combătut buruienile și s-a conservat apa în sol.
Alte lucrări cu caracter anual și permanent care se aplică solului sunt: fertilizarea și irigarea. Fertilizarea constituie una din lucrările ce are repercursiuni importante asupra cantității și calității producției de fructe. În general, administrarea îngrășămintelor se face prin împrăștiere înaintea efectuării lucrărilor solului, sau la pomi înainte și după plantare sau se aplică îngrășăminte solubile direct pe sol, sau foliare cu mașina de stropit, odată cu tratamentele de combatere a bolilor și dăunătorilor.
Anual s-au aplicat următoarele cantități de îngrășăminte: 114 kg/ha N; 137 kg/ha P2O5; 80 kg CaO; 157 kg K2O; 15 kg MgO. Îngrășămintele organice s-au aplicat numai la plantare.
Vigoarea pomilor, lungimea creșterilor anuale, numărul de muguri floriferi, diferențierile florale au demonstrat că pomi sunt bine aprovizionați cu elemente fertilizante.
Irigarea nu s-a putut aplica din lipsa sursei de apă și a amenajării terenului. În majoritatea anilor experimentali, irigarea s-ar fi impus în lunile iulie – august când cerințele de consum ale pomilor sunt maxime.
Dintre lucrările de întreținere a pomilor, tăierile de formare și cele de rodire se efectuează după felul coroanei adoptat, uneori diferențiat chiar în cadrul aceluiași soi sau de la soi la soi.
Tăierile de formare încep chiar de la plantare și diferă după vârsta pomilor. Tăierile de formare a coroanei pentru realizarea sistemului de coroană, palmetă cu brațe înclinate, s-au făcut conform tehnologiilor recomandate.
Tăierile de rodire și întreținere a coroanei se execută atât în verde cât și în timpul repausului pomilor și au ca scop obținerea unor producții mari, constante și cu fructe de calitate. Ele constau în:
– eliminarea lăstarilor care apar în coroană;
– eliminarea concurenților prelungirii șarpantelor și axului;
– scurtarea ramurilor lungi care au rodit la 3-4 muguri pentru stimularea formării de noi pinteni și țepușe;
– eliminarea ramurilor uscate precum și a celor rănite sau frânte.
Tratamente fitosanitare au fost făcute la avertizare, utilizându-se o bună protecție a pomilor.
5.4. Condițiile de recoltare, manipulare, transport și păstrare a fructelor
Dintre factorii importanți care influențează capacitatea de păstrare a fructelor, alegerea momentului optim de recoltare constituie un element de prim ordin.
Stabilirea momentului optim pentru recoltarea fructelor
Cunoașterea complexelor fenomene biochimice și fiziologice care însoțesc evoluția fructelor în cursul dezvoltării lor, este de o importanță fundamentală în stabilirea celui mai potrivit moment pentru desprinderea fructelor de pe ramuri-recoltarea lor.
Factorii meteorologici
a) Data calendaristică. S-a constat de către orice pomicultor că recoltarea unui soi se face într-o anumită perioadă. Această perioadă este influențată însă de specificul climatic al fiecărui an (temperaturile medii lunare din perioada de vegetație, suma precipitațiilor, insolația etc).
b) Numărul de zile parcurse de la înflorit la recoltare.
Deși prezintă unele variații anuale, urmărit an de an, pentru aceeași localitate, acest test poate da unele indicații asupra momentului de recoltare.
c) Suma gradelor de temperatura activă, adică suma diferenței dintre temperaturile medii zilnice și temperaturile minime.
Factorii fizici, la care se apelează pentru determinarea maturării fructelor sunt: culoarea fructelor și fermitatea (consistența) pulpei.
a) Culoarea fructului reprezintă un criteriu principal pentru aprecierea gradului de maturare, urmărindu-se culoare de fond și cea acoperitoare. Variația culorii de fond este evidentă în perioada maturării când conținutul în clorofilă se diminuează și se formează pigmenții flavonici care dau culoarea galbenă. Pigmenții autocianici, care dau culoarea roșie definesc culoarea acoperitoare.
Apreciera diferitelor nuanțe de culoare cuprinse între verde și galben se pot face folosind codul de culori sau de dată mai recentă colorimetre care ajută la determinarea exactă a gradului de colorare al fructelor și deci a maturității.
b) Fermitatea pulpei sau consistența este de asemenea un criteriu de bază, care se determină cu ajutorul penetrometrului și se exprimă în kg f/cm2. Metoda constă în măsurarea rezistenței pe care o pune pulpa fructului la pătrunderea unui piston cu diametrul de 8 sau 11 mm, după ce în prealabil a fost îndepărtată o rondea din pielița fructului.
Factorii biochimici curent determinați pentru apreciera momentului optim de recoltare sunt: conținutul în amidon, în zaharuri solubile și în acizi organici.
a) Conținutul în amidon se determină prin introducerea unei secțiuni transversale din fruct (măr sau pară) într-o soluție de iod în iodură de potasiu (950 ml apă + 2,5 g iod +10 g iodură de potasiu). Amidonul din fruct se colorează în albastru închis în contact cu soluția de iod. Pe măsura maturării fructelor, amidonul din fructe se transformă în glucide (zaharuri) și ca urmare intensitatea culorii albastre se diminuează. Se apreciază că soiurile de mere de vară pot fi recoltate când amidonul a dispărut din partea centrală a fructului și prezența lui se constată doar pe o fâșie îngustă, periferică, imediat sub pieliță, iar soiurile târzii atunci când în apropierea lojelor seminale amidonul a dispărut.
b) Conținutul în zaharuri solubile și acizi organici sau mai bine spus raportul zaharuri/acizi, dă indicație asupra evoluției maturării fructelor. Acest raport se mărește pe măsura ce fructele se maturează, deoarece crește cantitatea de zaharuri și scade aciditatea totală. Urmărind în dinamic acest raport și făcând corelația cu evoluția calității organoleptice se poate determina momentul de recoltare.
În concluzie, maturarea fructelor este influențată de un ansamblu de factori, a căror acțiune este interdependentă. Determinarea momentului optim de recoltare se face apelând la cât mai mulți factori, deoarece nici un parametru nu poate da indicații suficiente, complete.
O metodă practică, simplă, la îndemâna oricui care poate fi utilizată pentru aprecierea momentului optim de recoltare constă în recoltarea a câte 5-6 fructe din fiecare soi, când se apropie de maturare, începând din faza în care acestea s-au colorat pe jumătate din suprafață. Acestea se introduc într-o cameră, notându-se ziua recoltării și se urmăresc zilnic. În cazul când după trei patru zile, mai ales la sâmburoase, fructele s-au colorat în întregime, au căpătat un aspect mai atrăgător, sunt mai lucioase, au gust și aromă specifică, înseamnă că fructele se pot recolta imediat. În caz contrar se repetă luarea de probe până ce se constată că fructele au atins gradul de maturare necesar pentru a fi recoltate.
Pentru a evidenția însemnătatea momentului optim de recoltare este necesar să prezentăm inconvenientele unei recoltări anticipate sau a unei recoltări întârziate.
Dezavantajele unei recoltări prea timpurii:
– pierderea în greutate, deci o reducere a recoltei, deoarece fructele nu s-au dezvoltat complet, nu și-au atins dimensiunile normale. Pierderile în greutate sunt mari și în timpul depozitării, evaporarea apei din fruct fiind mai intensă;
– lipsa unor însușiri calitative ca gustul și aroma plăcută;
– colorația slabă, iar în timpul păstrării culoarea nu devine suficient de vie;
– predispoziția la unele dereglări fiziologice ca: opăreala moale, brunificarea intensă și pătarea amară;
Dezavantajele unei recoltări întârziate sunt:
– pierderi de recoltă datorită căderii anticipate a fructelor;
– creșterea gradului de vătămare mecanică pe durata transportului și manipulării;
– reducerea duratei de păstrare deoarece, fructele lăsate mai mult timp pe pom devin foarte mature, supracoapte și ele nu mai sunt apte pentru păstrare, trebuind să fie valorificate imediat;
– predispoziția la unele boli și dereglări fiziologice ca putregaiul cenușiu, monilioza, brunificarea internă și sticlozitatea.
5.4.1. Grupa factorilor mediului ambiant de păstrare
Factorii mediului ambiant care influențează păstrarea fructelor sunt: lumina, temperatura, umiditatea relativă a aerului, mișcarea și compoziția aerului.
Lumina solară este un factor care influențează negativ păstrarea fructelor deoarece ea le grăbește maturarea. De aceea depozitele vor avea celulele de păstrare cât mai întunecate, fără ferestre sau cu ele cât mai mici, așezate mai ales în partea nordică.
Temperatura influențează mult intensitatea respiratorie care devine de 2 ori mai mare atunci când temperatura crește cu 10º C. Odată cu ridicarea temperaturii aerului, fructele pierd din ce în ce mai mult în greutate, datorită pierderii apei prin evaporare. Această pierdere este normală în cazul când temperatura este relativ joasă (2-6º C).
Temperatura optimă recomandată pe durata transportului fructelor este redată în tabelul 5.1.
Tabelul 5.1.
Temperaturile recomandate pe durata transportului fructelor
Valorile tempe raturilor optime de păstrare ale fructelor sunt redate în tabelul 5.2.
Tabelul 5.2.
Temperaturile optime de păstrarea a fructelor
La conducerea temperaturii din depozitul de păstrarea a fructelor este necesar să se țină seama de limitele temperaturilor la care ele pot îngheța (tabelul 5.3.).
Tabelul 5.3.
Limitele temperaturilor de înghețat
Având în vedere faptul că, la temperaturi joase consumul de substanțe hrănitoare necesare fructelor pentru menținerea activității vitale este redus, iar dezvoltarea microorganismelor este stânjenită, este absolut necesar ca fructele să fie păstrate la temperaturi scăzute.
Umiditatea relativă a aerului prezintă o mare importanță în păstrarea fructelor căci determină intensitatea deshidratării fructelor, a pierderii turgescenței și a intensității dezvoltării microorganismelor. Ca urmare a pierderii apei se produc transformări ireversibile care au drept urmare dereglări în schimbul normal de substanțe din țesuturi. Apar în final în țesuturi procese de autoliză, descompunerea internă, care reduc rezistența celulelor și capacitatea lor de a împiedica pătrunderea microorganismelor.
Valorile optime ale umidității relative a aerului din spațiile de păstrare sunt prezentate în tabelul 5.4.
Tabelul 5.4.
Valorile optime ale umidității relative a aerului
Compoziția aerului din spațiile de depozitare contribuie mult la asigurarea unei păstrări corespunzătoare a fructelor cu pierderi minime și cu o durată cât mai lungă. Oxigenul în cantități mari, intensifică respirația și deci maturarea fructelor; bioxidul de carbon în schimb o frânează, iar etilena și substanțele aromate degajate de fructe în timpul maturării, chiar în cantități mici, grăbesc coacerea și slăbesc rezistența la păstrare. De aceea, pentru o păstrare îndelungată a fructelor, compoziția aerului din spațiile de păstrare se recomandă să fie: O2=2-3%, CO2=4-6% iar etilenă deloc. Reglarea compoziției aerului se face prin ventilație, în depozitele simple și cu ajutorul unor aparate speciale în depozitele frigorifice cu atmosferă controlată.
5.4.2. Păstrarea perelor
Ca și la mere, pentru o păstrare îndelungată alegerea momentului optim de recoltare are o mare importanță.
Soiurile de vară se pot recolta cu 6-8 zile înaninte de maturare, adică atunci când fructele ating mărimea normală iar culoarea de fond verde începe să devină albicioasă, iar la unele soiuri un început de gălbui.
Soiurile de toamnă se recoltează cu 10-14 zile înainte de maturare, iar la cele de iarnă atunci când numeroase teste la care se apelează indică momentul optim.
În spațiile folosite pentru păstrarea perelor nu se introduc alte fructe întrucât le grăbesc coacerea.
Temperatura optimă pentru păstrarea perelor este de -1º C…+0,5º C, iar umiditatea relativă a aerului 85-90%.
a) Păstrarea perelor în depozite cu ventilație normală
Tehnologia utilizată pentru păstrarea perelor în acest tip de depozit este aceeași cu cea de la mere, durata păstrării fiind de 70-100 zile. Stivuirea lăzilor sub formă de cruce (sistemul lax) creează cele mai bune posibilități de circulație a aerului.
b) Păstrarea perelor în depozite frigorifice cu atmosferă controlată
Ambalajele folosite pentru pere sunt lăzi din lemn tip P, care se așează pe paleta de depozitare după sistemul țesut, 5 în plan orizontal pe 4 nivele ca înălțime. În depozit paletele cu lăzi se stivuiesc compact în stive bloc pe 4 nivele.
Spre deosebire de mere, la pere, în majoritatea cazurilor maturarea fructelor nu se face complet în depozitele frigorifice, astfel încât pentru a realiza însușirile calitative caracteristice, fructele se țin 6-12 zile la temperaturi de 15-20º C, în vederea maturării complementare.
c) Păstrarea perelor în depozite frigorifice cu atmosferă controlată
Sunt recomandate pentru acest tip de păstrare soiurile cu o mare valoare economică cum sunt: Curé, Oliver de Serres, [NUME_REDACTAT], Conference etc.
Nivelul compoziției gazoase în celule se menține la: 3-5% O2, 2-5% CO2, restul azot în funcție de soi.
Temperatura și umiditatea relativă a aerului se menține la aceleași valori ca și în depozitele frigorifice cu atmosferă normală. Perele se păstrează în acest tip de depozit timp de 5-7 luni.
5.4.3. Pierderile care se produc pe durata păstrării fructelor în stare proaspătă
Fructele, ca organisme vii, sunt supuse deprecierii și pierderilor ca urmare a acțiunii diferiților factori externi și a microorganismelor. Deprecierea într-un grad mai accentuat determină ca produsele să nu mai poată fi utilizate și ca atare se produce „moartea lor”.
În funcție de natura lor pierderile și deprecierile pot fi grupate astfel:
– scăderi în greutate datorită desfășurării normale a proceselor metabolice (transpirație, respirație);
– deprecieri calitative, datorate desfășurării normale sau anormale a proceselor fiziologice, acțiunii microorganismelor etc., care se manifestă prin modificări de culoare, fermitate, gust, apariția de putreziri etc.
5.4.3.1. Scăderile în greutate
În timpul păstrării are loc o diminuare a greutății fructelor cunoscută sub denumirea de „scăderea în greutate”. Acest fenomen este rezultatul unui proces normal, caracteristic produselor horticole, care sunt organisme vii și se datorește:
– reducerii conținutului în substanță uscată;
– pierderii apei prin transpirație.
Reducerea conținutul în substanță uscată
După detașarea produselor de pe plantă, încetează aprovizionarea cu apă și substanțe minerale sau transformarea substanțelor organice din plantă. Cu toate acestea și după recoltare, deși cu o mică intensitate, continuă procesul de fotosinteză în special în cazul fructelor ce conțin clorofilă. Astfel, potrivit determinărilor efectuate la mere s-a stabilit că procesul de fotosinteză se desfășoară până la apariția maximului respirator, atât în celulele din coajă cât și în cele din pulpa fructelor.
Cu toate acestea trebuie subliniat faptul că după recoltarea fructelor, predomină procesele de dezasimilație iar ca urmare a oxidării substanțelor organice se produc scăderi în greutate și reducerea volumului.
În procesele de oxidare sunt utilizate în principal glucidele, acizii organici, lipidele etc., rezultând bioxidul de carbon, apă și energie.
Bioxidul de carbon, apa și energia rezultată sub formă de căldură se elimină treptat în mediul ambiant, ceea ce are ca rezultat micșorarea greutății produselor. Intensificarea proceselor de oxidare depinde atât de însușirile speciei și soiului cât și de acțiunea factorilor ambianți: temperatura, agenții chimici (etilenă) etc.
Pierderea apei din fructe
Apa din fructe se elimină din mediul ambiant în urma procesului de transpirație. Acest proces constă în difuzarea apei din celule în spațiile intercelulare ale produselor și de aici, sub formă de vapori, în mediul ambiant.
Eliminarea apei din produse are loc prin stomate, lenticele, răni etc., și este influențată de numeroși factori. Dintre aceștia pot fi menționați: numărul lenticelelor și stomatelor, gradul de deschidere a stomatelor, prezența pe suprafața produselor, a țesuturilor suberificate, a cerurilor, conținutul în apă, prezența rănilor sau a țesuturilor atacate de microorganisme, precum și condițiile de păstrare: temperatura, umiditatrea relativă a aerului, viteza curenților de aer etc.
Totalul scăderilor în greutate
Mărimea scăderilor în greutate se determină prin cântărire, iar valorile obținute includ atât pierderile care se produc în urma proceselor de oxidare, cât și cele datorate pierderii apei prin transpirație.
Scăderile în greutate ale fructelor depozitate sunt influențate de însușirile biologice ale acestor produse și ca urmare diferă cu specia și soiul.
Caracteristicile de specie determină mărimea scăderilor în greutate în sensul că la produsele cu un grad mai ridicat de perisabilitate (cireșe, vișine), valoarea acestor scăderi este mai mare comparativ cu speciile cu un grad mai redus de perisabilitate (nuci), pentru aceeași perioadă de timp și aceleași condiții de păstrare.
Pentru speciile de fructe care se depozitează pe timpul iernii în România, mărimea scăderilor în greutate este prezentată în tabelul 5.5.
Tabelul 5.5.
Scăderile în greutate pe durata păstrării (%)
În cazul aceleiași specii, scăderile în greutate diferă cu însușirile biologice ale soiurilor respective.
Pentru același soi, scăderile în greutate diferă în funcție de condițiile pedoclimatice, poziția pe ramuri, mărimea, gradul de maturare etc.
Poziția pe ramuri influențează aprovizionarea fructelor cu substanțe nutrizive, fapt ce are repercursiune asupra scăderilor în greutate.
Mărimea fructelor constituie un alt factor care influențează scăderile în greutate. Într-o aceeași cantitate de produse sunt cuprinse mai multe fructe de dimensiuni mici, a căror suprafață de contact cu mediul ambiant este mai mare.
Condițiile de păstrare sunt factori determinați în diminuaea scăderilor în greutate a fructelor.
Menținerea parametrilor de păstrare și deci valoarea scăderilor în greutate diferă în funcție de tipul de depozit astfel:
– în spațiile cu atmosferă controlată, se realizează o reducere evidentă a proceselor de respirație, transpirație și o inhibare a dezvoltării agenților patogeni. În aceste condiții se realizează cele mai mici valori ale scăderilor în greutate.
5.4.3.2. Deprecierile calitative
În timpul păstrării fructelor se realizează o reducere a nivelului calitativ datorită proceselor de metabolism și acțiunii microorganismelor etc. Ca urmare se produc modificări de culoare, gust, fermitate, aromă și au loc putreziri.
Deprecierile calitative pot fi grupate în două categorii:
– deprecieri calitative care reprezintă trecerea produselor de la o calitate superioară la alta inferioară;
– scăzămintele prin stricare (declasare) care au la bază faptul că produsele devin necorespunzătoare pentru consumul în stare proaspătă pot fi valorificate în industria alcoolului, sub formă de deșeuri, în alimentația animalelor sau sub formă de îngrășaminte.
5.4.3.2.1. Deprecierile calitative datorate desfășurării normale a proceselor metabolice
În timpul păstrării fructelor ca urmare a proceselor metabolice care au loc se produce deprecierea lor. Aceasta constă în: zbârcirea, modificarea culorii, a fermității structuro-texturale, modificarea gustului, aromei, valorii nutritive.
Zbârcirea (încrețirea, veștejirea) se datorează pierderii apei din țesuturi, ca urmare a procesului de transpirație, astfel încât fructele își pierd turgescența.
Prevenirea apariției zbârcirii se realizează prin păstrarea fructelor în condiții optime de temperatură și umiditate relativă.
Modificarea culorii fructelor se produce frecvent în timpul păstrării și se datorează în principal transformărilor pe care le suferă pigmenții clorofilieni, carotenoizi și flavonici, cât și a oxidării fenolilor.
Scăderea fermității este cunoscută sub denumirea de mălăiețire și se datorează transformării substanței de legătură dintre celule, adică a protopectinei, în pectină solubilă.
Modificarea gustului și aromei fructelor pe durata păstrării se desfășoară în sens pozitiv în direcția formării gustului și aromei caracteristice.
În timpul păstrării fructelor se constată în mod frecvent nerealizarea aromei și scăderea fermității, ceea ce diminuează valoarea calitativă a produsului. Fenomenul se manifestă în cazul păstrării la temperaturi coborâte, când se produce o inhibare a procesului de formare și degajare a substanțelor volatile. În acest caz se practică postmaturarea produselor, proces care constă în menținerea lor la temperaturi mai ridicate (16-24º).
Modificarea valorii nutritive a fructelor se produce ca urmare a oxidării substanțelor importante pentru alimentație ca de exemplu: glucide, acizi organici, vitamine, substanțe proteice etc. În depozitele improvizate condițiile optime de păstrare se realizează mai greu și astfel fructele suferă o însemnată diminuare a valorii lor nutritive.
5.4.3.2.2. Deprecierile calitative datorate accidentelor care se produc în timpul procesului de valorificare
Lovirea sau strivirea fructelor se poate produce în timpul recoltării, a deversării recipiente- lor pentru recoltare, a manipulării, transportului, stivuirii etc. Poate să determine lezarea țesuturilor externe, în care caz este afectată lezarea epidermei. Aceste zone constituie „porți” de intrare pentru microorganismele parazite care determină putrezirea acestor fructe.
Reducerea deprecierilor cauzate de lovirea sau strivirea fructelor se face respectând unele măsuri tehnologice:
– recoltarea se execută cu multă grijă, astfel încât la detașare să nu se aplice presiuni mari;
– deversarea recipientelor utilizate la recoltare se face de la înălțime mică,
– în vehiculele de transport, ambalajele se fixează astfel încât să se evite alunecarea unuia într-altul;
– în cazul unor drumuri necorespunzătoare, vehiculele se deplasează cu viteză mică;
Înghețarea fructelor. Se menționează că fructele cu un grad de maturare mai puțin avansat îngheață mai repede, comparativ cu cele maturate. În cazul unui îngheț grav, celulele mor și, ca urmare, țesuturile se brunifică, pierd apa și se depreciază rapid.
Calitatea fructelor, în general, este strâns legată și de starea lor fitosanitară la introducerea în depozit cât și de măsurile ce trebuie aplicate pentru evitarea extinderii bolilor în timpul păstrării.
5.5. Metoda de lucru utilizată
În cadrul cercetării de față s-a lucrat după metodologia frecvent utilizată în experiențele de pomicultură.
Vigoarea pomilor s-a determinat după diametrul trunchiului, dimensiunile coroanei și volumul acesteia. Diametrul trunchiului s-a măsurat cu șublerul în fiecare an la aceeași înălțime. Deasemenea, dimensiunile coroanei s-au calculat cu ajutorul formulei:
V=
Parcurgerea fenofazelor de rodire s-a urmărit în livadă notându-se cu mare atenție momentul îmceperii și sfârșitul fiecărei faze fenologice. Datele respective au fost trecute în carnetul de observație.
Rezistența la ger a mugurilor floriferi s-a determinat în fiecare primăvară prin secționare și observarea culorii și aspectului cu ajutorul lupei.
Producția de fructe s-a determinat prin cântărire pe pomi, apoi s-a calculat pe fiecare soi în parte. Pentru a se calcula producția la ha s-a înmulțit producția pe pom cu densitatea de 2000 pom/ha.
Compoziția chimică a fructelor are mare importanță pentru a cunoaște valoarea lor alimentară, posibilitățile de prelucrare industrială și alte caracteristici. În cadrul analizelor s-au determinat substanța uscată din fructe, glucidele totale și aciditatea.
Substanța uscată solubilă s-a determinat cu refractometru de mână care are o precizie suficientă pentru scopul urmărit, în plus este ușoară, expeditivă și fără erori grosolane.
Glucidele totale s-au determinat prin calculul pe baza procentului de substanță uscată solubilă cu ajutorul formulei:
glucide totale % =
Aciditatea totală s-a determinat titrimetric astfel: 10 gr. pulpă de fructe se fierb timp de 5 minute cu 70-80 ml apă distilată. După răcire, volumul s-a adus la 100 ml apă, s-a filtrat prin vată, iar din filtrat s-au luat 10 ml pentru determinarea acidității prin titrare cu soluție normală de Na OH. Cunoscând că s-a utilizat n ml soluție Na OH, formula de calcul este:
aciditatea g % = n x F x T x 100 în care:
n = nr. ml Na OH n/10 utilizați;
F = factorul soluției de Na OH
T = titrul acidului în care dorim să exprimăm
100 = coeficientul pentru a ajunge la 100 gr. pulpă.
Rezultatele obținute în determinări, măsurători și analize se prezintă în tabele și grafice în continuare.
CAPITOLUL VI
REZULTATE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR
Experiența a fost inițiată în primăvara anului 2012 pe un cernoziom cambic bine aprovizionat în humus și elemente minerale, pânza de apă freatică fiind situată la 1,5-2 m. Experiența cuprinde următoarele soiuri: Favorita lui Clapp, Williams, Păstrăvioare, Contesa de Paris, Oliver de Seres și Curé.
Cele șase soiuri de păr au fost plantate în benzi cu alei tehnologice la distanța de 2,5 m între rândulețe și 1,5 m între pomi pe rând, lungimea rândului fiind de 6 m iar densitatea de plantare 2000 pomi pe hectar.
Pomii sunt altoiți pe păr franc iar coroana este dirijată după sistemul cordon vertical.
Prin cercetare, s-a urmărit o serie de indici biologici de creștere și rodire a pomilor:
– vigoarea pomilor prin determinarea diametrului trunchiului, diametrul coroanei, volumul coroanei;
– parcurgerea principalelor fenofaze de rodire;
– rezistența florilor la brumele și înghețurile târzii în primăvara anului 2012;
– productivitatea și calitatea fructelor.
În continuare se prezintă rezultatele obținute.
6.1. Vigoarea pomilor
Părul prezintă o vigoare mare de creștere în primii ani de plantare, dar diferită în funcție de soi. Vigoarea pomilor este dată de caracterele ereditare ale soiului, portaltoiului și agrotehnica aplicată.
Pentru a aprecia mai bine vigoarea pomilor am executat măsurători asupra diametrului trunchiului, diametrul coroanei și volumul coroanei, datele obținute prezentându-se în tabelele 6.1, 6.2 și 6.3.
Tabelul 6.1
Vigoarea pomilor (diametrul trunchiului mm) anul VII
Din datele prezentate în tabelul 6.1 se constată că diametrul trunchiului la sfârșitul anului VII de vegetație este cuprins în tre 51,7 mm la soiul Contesa de Paris și 78,3 la soiul Favorita lui Clapp; iar media soiurilor este 62,16 mm.
Diferențele între soiuri și media lor (luată ca martor) sunt de la semnificativ la foarte semnificativ, pozitiv sau negativ.
Se consideră soiuri destul de viguroase cele ce depășesc media soiurilor, acestea fiind: Williams și Favorita lui Clapp iar restul au vigoare mijlocie și slabă: Păstrăvioare, Contesa de Paris, Oliver de Seres și Curé. Coeficienții de valabilitate sunt mari, reliefând diferențe evidente între pomii aceluiași soi.
Habitusul pomilor are mare importanță în stabilirea sistemului de coroană, a distanțelor de plantare și alte verigi tehnologice.
Pentru a aprecia mai bine vigoarea pomilor, am efectuat măsurători asupra dimensiunilor pomilor și s-a calculat diametrul coroanei, datele obținute prezentându-se în tabelul 6.2.
Tabelul 6.2
Diametrul coroanei la sfârșitul anului VII de vegetație
Din datele prezentate în tabelul 6.2 se constată că diametrul coroanei este cuprins între 99,5 cm la soiul Oliver de Seres și la soiul Contesa de Paris, iar la soiul Favorita lui Clapp 167,5 cm; media soiurilor este de 127,2 cm. Un alt element important al cercetării este volumul coroanei pomilor, datele obținute prezentându-se în tabelul 6.3.
Din datele tabelului 6.3 se constată că volumul coroanei/pom element important al cercetării este cuprins între 3,38 la soiul Contesa de Paris și 6,25 la soiul Favorita lui Clapp iar media este de 4,61 m.
Tabelul 6.3
Volumul coroanei la sfârșitul anului VII de vegetație
6.2. Desfășurarea fenofazelor de rodire
Momentul paecurgerii diferitelor faze fenologice are importanță practică și teoretică, pentru a se aplica corect și în timp diferitele lucrări tehnologice. Declanșarea și parcurgerea fazelor fenologice este diferită de la un soi la altul fiind influențată direct de condiții climatice îndeosebi de temperatură.
În tabelul 6.4 se prezintă parcurgerea fenofazelor de rodire în anii 2012-2013.
Din datele tabelului 6.4 se constată că în anul 2012 fenofazele de rodire s-au declanșat mai devreme cu 14-16 zile comparativ cu anul 2013. Umflarea mugurilor floriferi au avut loc între 15-17 martie și 24-25 martie în 2013 și între 14-18 martie în 2012.
Înfloritul s-a desfășurat între 13-22 aprilie în 2012, și între 30 martie-5 aprilie în 2012. Între soiuri sunt deasemenea diferențe remarcabile. În legătură cu desfășurarea fenofazei de înflorit, soiurile de păr se împart în trei grupe:
înfloresc devreme: Favorita lui Clapp
înfloresc târziu și foarte târziu: Păstrăvioare, Curé
restul soiurilor înfloresc la mijlocul intervalului
Coacerea deplină a fructelor s-a realizat începând din 25 iulie – 27 august la soiul Favorita lui Clapp și s-a terminat în ultimele zile ale lunii decembrie la soiul Oliver de Seres.
După clasificarea propusă de Cociu V. (1981) din întreg sortimentul cercetat, un soi este cu coacere medie (iulie) și restul soiurilor sunt cu coacere foarte târzie (începând din luna septembrie până iarna).
Precocitatea soiurilor se poate judeca și după numărul de flori deschise pe pom la începutul anului VII de la plantare.
Din datele obținute se constată că numărul mediu de flori deschise pe pomi este cuprins între 1120 la soiul Contesa de Paris și 1470 la Williams, media soiurilor fiind de 568 flori.
DESFĂȘURAREA FENOFAZELOR DE RODIRE
6.3. Producția de fructe
Producția de fructe, obținută în anul VII de la plantarea pomilor, este extrem de diferită de la un soi la altul, datele obținute prezentându-se în tabelul 6.5.
Tabelul 6.5
PRODUCȚIA DE FRUCTE KG/HA ÎN ANUL VII DUPĂ PLANTARE
Din tabelul 6.5 se constată că producția medie pe pom a fost cuprinsă între 7,8 la soiul Olivier de Serres și 14,4 la soiul Favorita lui Clapp, iar media soiurilor este de 11,28 kg/pom.
Diferențele de producție sunt cauzate în primul rând de vigoarea foarte diferită a soiurilor, urmare firescă fiind volumul productiv al coroanei foarte variabil.
Diferențele de productivitate provin și din particularitățile biologice ale soiului (numărul de muguri, de rod diferențiat, grad de legare a fructelor, căderea fiziologică a fructelor etc.).
Producția la hectar oscilează între 28000 kg la soiul Favorita lui Clapp și 15600 la soiul Olivier de Serres, iar media soiurilor este de 22433,3 kg/ha.
Comparând soiurile între ele se constată că sunt productive și chiar foarte productive următoarele soiuri: Favorita lui Clapp, Curé, Williams, Păstrăvioare, Olivier de Serres, care depășesc 10 to/ha și slab productiv este Contesa de Paris și Olivier de Serres.
Producția relativă fașă de media soiurilor este cuprinsă între 124,81 la soiul favorita lui Clapp și 69,5 la soiul Olivier de Serres.
6.4. Compoziția chimică a fructelor
Conținutul chimic al fructelor în diferite substanțe chimice, diferă în funție de soi, în funcție de condițiile de sol, de climă și agrotehnica aplicată.
Perele sunt fructe care se consumă parțial în stare proaspătă, îndeosebi sunt folosite în industria alimentară pentru prelucrare în diverse forme.
În cazul cercetării am determinat conținutul fructelor în substanță uscată solubilă, în glucide, în acizi organici, exprimat în acid malic, și am calculat raportul glucide/aciditate (tabelul 6.6).
Tabelul 6.6
COMPOZIȚIA CHIMICĂ A FRUCTELOR
Din tabelul 6.6 se constată că substanța uscată solubilă este cuprinsă între 14,2% la soiul Olivier de Serres și 10,5% la soiul Favorita lui Clapp. Se constată că unele soiuri acumulează cantități mari de substanță uscată solubilă și glucide, cum sunt: Olivier de Serres, Williams și Contesa de Paris. Restul soiurilor acumulează cantități mijlocii sau mici de glucide în fructe.
Conținutul în acizi organici oscilează în limite mai mici, fiind cuprins între 0,81 la soiul Păstrăvioare și 0,43 la soiul Favorita lui Clapp.
Raportul glucide/aciditate oscilează între 21,7 la soiul Favorita lui Clapp și 11,8 la soiul Păstrăvioare. Media soiurilor a fost de 18,8.
CAPITOLUL VII
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Părul este o specie pomicolă foarte valoroasă prin productivitatea, precocitatea pomilor și mai ales prin calitatea și savoarea deosebită a fructelor.
Zona de Nord-Vest a țării este destul de favorabilă culturii părului.
Factorul decisiv al culturii părului în Bihor îl reprezintă înghețurile târzii de primăvară, care compromit în mulți ani florile sau fructele abia legate. Părul reușește bine în cultura superintensivă cu alei tehnologice dar reușita și eficiența culturii este diferită de la un soi la altul. Diferențele survin de la vigoarea pomilor, modul de creștere, pretabilitatea la diferite sisteme de coroane, productivitatea și alte elemente biologice.
Vigoarea pomilor reprezintă un element important pentru cultura în sistem intensiv, influențând direct distanțele de plantare și deci densitatea/hectar. Dintre soiurile cercetate:
sunt viguroase: Favorita lui Clapp și Curé;
au vigoare mijlocie: Williams, Olivier de Serres și Păstrăvioare;
cu vigoare slabă: Contesa de Paris.
În ce privește desfășurarea fenofazelor de rodire, se remarcă diferențe evidente între soiuri. Înfloresc devreme și pot fi afectate de brumele târzii de primăvară soiurile: Favorita lui Clapp și Williams, în schimb, înfloresc mai târziu Păstrăvioare și Curé.
În ce privește producția de fructe s-au dovedit a fi productive soiurile Favorita lui Clapp, Curé, Williams și Păstrăvioare.
Calitatea fructelor exprimată prin mărime, culoare și îndeosebi gust, este excelentă la soiurile Williams și Favorita lui Clapp.
În urma cercetărilor efectuate, se recomandă extinderea culturii părului în sistem superintensiv cu alei tehnologice, cu pomii dirijați după sistemul pillor, cu densități cuprinse între 2000 – 2500 pomi/ha.
Cele mai bune soiuri s-au dovedit a fi: Favorita lui Clapp, Williams, Păstrăvioare și Curé, care se recomandă a se extinde în producție.
BIBLIOGRAFIE
1. Braniște, N., Contribuții la îmbunătățirea sortimentului de pere în bazinul pomicol Ștefănești – Argeș, 1975;
2. Idem, Parnia, P., Cultura părului, [NUME_REDACTAT], București, 1986;
3. Chiva, A. și colab., Pomii fructiferi, Editura M.A.S.T., București, 2006
4. Cociu, V., Cercetări privitoare la comportarea unor soiuri de păr în bazinul pomicol Argeș. Lucrări științifice ale I.C.C.P.P. Pitești, vol. IX, București, 1982;
5. Idem, Soiurile noi – Factorul de progres în pomicultură, [NUME_REDACTAT], 1990;
6. Drăgănescu, E., Lucrări practice de pomicultură. Lito I.A.T., 1975;
7. Idem, Predescu, Gh., Cercetări privind rezistența la înghețurile târzii a florilor și a fructelor abia legate la măr, păr, cireș, vișin, piersic și cais. Lucrări științifice I.A.T., vol. XVII, 1980;
8. Ivan, I. și colab., Contribuții la îmbunătățirea sortimentului de păr în nord-vestul Transilvaniei. Analele I.C.P., vol. IV, 1975;
9. Negrila, A. și colab., Pomicultură și Viticultură, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1980;
10. Polmia, Cornelia și colab., Lucrări științifice ale Institutului de Cercetări pentru Pomicultură, vol. X, 1977;
11. Popescu, M. și colab., Revista de Horticultură și Viticultură, nr. 4, 1981;
12. Idem, Pomicultura specială și generală, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1982;
13. Predescu, Gh., Drăgănescu, E., Studiul particularităților de creștere și fructificare ale părului condus în diferite sisteme de coroană. Lucrări științifice I.A.T., vol. XVII, 1980;
14. Puiu, St. și colab., Pedologie, [NUME_REDACTAT] și Pedagogică, București, 1983;
15. Scheanu, V., Revista de Horticultură și Viticultură, nr. 12, 1982;
16. Venig, Aurora, Practicum de pomicultură generală, [NUME_REDACTAT], Oradea, 2006;
17. xxx, [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT], vol. III, București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Cultura Parului (ID: 1425)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.