Cultura Graului

Cerеalele păioase, (grâul, orzul, ovăzul, secara, triticale, meiul) au fost de-a lungul timpului și vor rămâne întotdeauna grupa de plante cu cea mai mare importanță pentru existența și dezvoltarea ființei umane. Acest fapt este asigurat de compoziția chimica care o au boabele (peste 60% hidrați de carbon și 10-16% substante protеice, minerale, grăsimi, vitamine). Producția acestora este de fapt și principala materie primă pentru produsele secundare de lapte, ouă, carne utilizată în industria alimentară dar și de altă natură. Însușirile chimicе și fizicе ale boabelor de cereale păioase permit transportul la mari distanțe și păstrarea indelungată fără dificultăți. Ele se pot consuma în anul recoltării sau după o perioadă de timp fără să-și modifice valoarea nutritivă. Toate țările au constituit un fond de rezervă de cereale pentru cazuri speciale când trebuie să asigure hrana oamenilor și animalelor. Dar nu mai puțin important este gustul, aspect ce privește produsele din cereale și posibilitatea consumării lor zilnice fără a obosi organismul. Astăzi aproape 50% din suprafața arabilă a globului (estimată de FAO la aproape 1,6 miliarde ha) este ocupată de cereale (720-750 mil.ha).

Cerealele păioase au o sеrie de caracteristici care le fac foarte valoroase și apreciate de către om, ceea ce a făcut ca acestea să constituie din toate timpurile și să rămână și în viitor grupa de plante de cea mai mare importanță pentru existența și activitatea umană și anume:

– au diferite alternative de utilizare, cerealele putând fi utilizate în alimentația oamenilor, furajarea animalelor și ca materie primă pentru diferite industrii; – un conținut scăzut de umiditate (de obicei între 11-14%), ceea ce asigură o bună conservabilitate pe perioade mari de timp și transportul cu ușurință pe distanțe mari; – nu își modifică valoarea nutritivă în timp, acеstea fiind folosite la constituirea fondului de rezervă pentru asigurarea hranei oamenilor și animalelor în cazuri speciale, de criză (secetă, calamități etc.); – o mare plasticitate ecologică, cerealele fiind cultivate pe tot globul; – sunt plante anuale ce realizează într-o perioadă relativ scurtă de timp producții mari la unitatea de suprafață; – unele cereale au o perioadă scurtă de vegetație, după recoltarea acestora putându – se cultiva culturi succesive (porumb timpuriu, fasole, etc.), mai ales în condiții de irigare; – cerealele au un sistem radicular fasciculat, rădăcinile fiind răspândite în stratul superficial al solului de unde își extrag elementele nutritive putând intra în rotații cu plantele care au un sistem radicular mai profund (leguminoase pentru boabe, plante tehnice), care-și procură elementele nutritive din straturile mai adânci ale solului. – au o tehnologie de cultivare complet mecanizată și relativ simplă, fără probleme deosebite. ([NUME_REDACTAT] 2010) In alimentația omului, făina de din boabele de cereale se folosește pentru prepararea diverselor sortimente de pâine, paste făinoase, produse de patiserie mămăligă etc., iar boabele fierte-intregi sau măcinate mare (crupe), servesc la prepararea unor mâncăruri. (I. Vârban, 2008) Boabele întregi sau măcinate, precum și rezidurile rămase în urma prelucrării boabelor – tărâțele și borhotul- se utilizează în hrana animaleor. Unele cereale (secara, orzul,ovăzul) se cultivă pentru nutreț verde sau însilozat, constituind o sursă importantă de furaje pentru animale. Din boabele cerealelor se fabrică amidon, dextrină, glucoză, spirt, bere din orzoaică. Produsele secundare (paie, pleavă, coceni, pănuși) sunt folosite ca furaj grosie, așternut în grajduri, la acoperirea unor adăposturi simple (saivane, șoproane) pentru ambalaj sau diferite împletituri, ca material pentru foc sau ca materie primă în industria celulozei și hârtiei. (după I. Vârban, 2008)

Tabelul 1

Suprafețele cultivate cu cereale, pe specii și continente

(mii ha) ( FAOSTAT, 2009)

In cărțile de specialitate grâul este dat cea mai importantă plantă cultivată, din care se obține aliment de bază pentru cca. 40% din populația globului pâinea. Prin măcinare din boabele de grâu se obține făina care se utilizează pentru prepararea de diferite produse de panificație și patiserie, fabricarea de paste făinoase etc.

Boabele intră în alcătuirea amestecurilor de cereale prentru micul dejun dar se utilizează și în hrana animalelor ca atare sau măcinate. Dar în furajarea animalelor se utilizează și tărâța rezultată ca un subprodus în urma procesului de măcinare, aceasta având un aport bogat în săruri minerale, proteine și lipide.

Paiele au utilizări multiple:

materie primă în industria celulozei și hârtiei

așternut pentru animale;

furaj grosier;

îngrășământ organic prin încorporare în sol după recoltare;

producerea de energie termină prin arderea în arzătoare cu recuperare de căldură;

germenii de grâu rezultați în urma procesului de măcinare sunt utilizați în hrana omului ca produse energizante (germeni consumați cu lapte sau miere de albine), ca adaus în diferite produse de panificație, sau pentru obținerea de ulei foarte apreciat în industria cosmetică;

Tabelul 1.1

Suprafața cultivată și producția principalelor culturi în [NUME_REDACTAT] în prezent se utilizează mai puțin în alimentația omului dar cu numeroase întrebuințări în hrana animalelor și în industrie. Acesta se cultivă în special pentru boabele sale care sunt folosite în primul rând ca nutreț concentrat in creșterea animalelor (porci si cai). Se poate utiliza sub formă de boabe sau uruială având valoarea nutritivă similară cu a boabelor de porumb. În prezent boabele de orz se folosesc în industria berii, glucozei și amidonului, circa 20% din producție merge la fabricile de bere. Și la orz ca și la grâu paiele se folosesc în hrana animalelor, având valoare nutritivă mult superioară celor de grâu și secară. Orzul se poate cultiva ca masă verde in cultură pură singur sau în amestec. Orzul reprezintă și o bună plantă premergătoare pentru toate culturile dar și eliberează terenul devreme.

Aprecierile acordate speciei Triticale, comparativ cu cerealele de bază grâul,orzul se datorează următoarele însușiri speciale: capacitate de creștere pe soluri sărace în elemente nutritive, conținut mai ridicat de proteină în bob, rezistență la frig și seceta, potențial mare de productivitate, posibilitate de utilizare diversă atât ca furaj cât și în alimentația omului. Valoarea nutritivă a produselor obținute din triticale este dată, în cea mai mare parte, de conținutul sporit de substanțe proteice, care depășește pe cel al grâului, precum și de structura de acizi aminici ai complexului de proteine și îndeosebi de conținutul mai bogat în lizină. Valoarea nutritivă, digestibilitatea ridicată a hidraților de carbon și a substanțelor proteice, conferă triticalelor o utilizare largă îndeosebi în furajarea animalelor nerumegătoare, a porcilor și a păsărilor. Cercetările efectuate în această privință au demonstrat că raportul proteină-energie este în general mai mare în cazul nutrețurilor obținute din triticale decât al nutrețurilor concentrate tradiționale. O altă cale de valorificare a boabelor de triticale este extragerea de alcool, obținându-se, în medie, 400 l alcool din 1.000 kg boabe de triticale. ( RACZ I. IONUȚ, 2013)

Capitolul 1

Studiul actual al cercetărilor pe plan mondial și la noi în țară

1.1 [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] resturi de grâu carbonizate (boabe si spiculețele) au fost găsite în săpăturile de la Jarmo, o localitate situată între Mosul si Sulemaniya în Irak. Vechimea lor se ridică la circa 6700 ani î.e.n. (Braidwood , 1950 si Braidwood, 1958; Helbaek, 1959). Dovezile găsite arată că, grâul a fost folosit în alimentația omului în perioada mezolitică (9000 – 7000 î.e.n.) în [NUME_REDACTAT]. Primele vestigii de spice întregi, spiculețe, glume și boabe de grâu au fost găsite în [NUME_REDACTAT] și datează din perioada neolitică (7000 – 3000 î.e.n.). Resturi de grâu carbonizate (spiculete și boabe) au fost găsite în săpăturile de la Jarmo o localitate situată între Mosul si Sulemaniya în Irak. Vechimea lor se ridică la circa 6700 ani î.e.n. (Braidwood , 1950 si Braidwood, 1958; Helbaek, 1959). La începutul mileniului al 7-lea î.e.n. s-au abandonat formele sălbatice și s-au realizat de către om primele culturi de grâu. [NUME_REDACTAT], Triticum dicoccum s-a răspândit în mileniile 7- până în al 3-lea spre răsărit și apus. Hosono (1935) si Nakao (1967) au arătat că, grânele s-au extins din centrul lor de origine spre rasărit. Grâul cu bobul alb s-a răspândit prin Turkestan și Sinkiang sudul Mongoliei și nordul Chinei. Grâul cu bobul roșu s-a răspândit prin Afganistan, [NUME_REDACTAT] și poalele Himalaiei a traversat Yunnanul si Seciuanul din China, ajungând până pe valea râului Yangtse. Spre apus grâul s-a răspândit mai întâi în nordul Africii, principal fiind în Egipt și de aici a trecut in Sicilia, Italia, Spania, Elvetia, Franta, Anglia, Olanda, Germania, Scandinavia. O zonă de extindere a grâului a fost și Iranul, T, Grecia si [NUME_REDACTAT]. Datele arheologice arată că în India se cultiva cu circa 1700-2300 ani î.e.n. Triticum sphaerococcum care se mai cultivă și în prezent în unele zone (Vishnu-Mittre, 1974). [NUME_REDACTAT] (1978) unele varietăți de grâu se cultivau în India cu 4500 ani î.e.n., demonstrând că, grâul cultivat pentru pâine a început să se cultive în Africa și Europa la începutul mileniului al 7-lea î.e.n. [NUME_REDACTAT] și Italia antică grâul s-a cultivat din timpuri foarte vechi, fiind nevoiți să importe din Asia și nordul Africii, odată cu creșterea populației. Nu avem nici o specie de grâu care s-a format în [NUME_REDACTAT] (America de Nord, America de Sud, Australia), în aceste continente grâul a fost adus. În S.U.A. grâul a ajuns din Europa apuseană în secolul al XVII-lea, iar în Canada a fost adus din Franța iar în Australia grâul a fost luat în cultură la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Răspândirea masivă a grâului în [NUME_REDACTAT] s-a produs abia în secolul al XIX-lea iar speciile de grâu care s-au cultivat în [NUME_REDACTAT]  au  fost Triticum  aestivum,  T. compactum,  T.  durum,  T. turgidum (Peterson, 1965). În țara noastră, cultura grâului este cunoscută din timpuri străvechi. Cercetarile arheologice de la Cucuteni, județul Iași, arată, că grâul se cultiva în neoliticul superior și epoca bronzului (3000-1000 î.e.n.). Speciile primitive de grâu folosite de popoarele vechi de pe meleagurile noastre au fost T. monococcum (care s-a menținut sporadic în cultură până în zilele noastre), T. dicoccum, T. compactum si probabil T. spelta (Vasiliu, 1974). Deoarece T. aestivum a fost luat în cultură la sfârșitul mileniului al 3-lea î.e.n. și pentru că putea fi ușor treierat, având bobul golas, nu este exclusă posibilitatea cultivării acestuia în epoca bronzului și la noi.

Despre cultura grâului în Moldova se aminteste în expediția lui Darius, (regele persilor) impotriva sciților (513 î.e.n.) care locuiau în [NUME_REDACTAT] Orientale, în Ucraina și în regiunile din jurul [NUME_REDACTAT]. Grâul ocupa suprafețe apreciabile în [NUME_REDACTAT] extinzându-se spre răsărit în sudul Moldovei și stepele Ucrainei, iar spre apus, în [NUME_REDACTAT]. Despre cultura grâului în [NUME_REDACTAT] se fac mențiuni cu ocazia expediției lui Alexandru cel Mare împotriva geto-dacilor de pe malul stâng al Dunării în anul 335 î.e.n. De asemenea Teofrost (372 – 287 î.e.n.) vorbeste despre o agricultură foarte mănoasă la geto-daci. Legăturile comerciale ale țărilor romane cu sudul au fost reluate odată cu întemeierea Imperiului bizantin iar cultura grâului a cunoscut o înviorare în secolele XIV – XVI în urma comerțului între negustorii italieni care apreciau grânele românești. Din anul 1850 și până la cel de-al 2-lea război mondial, agricultura țării a cunoscut o mare dezvoltare aceasta fiind cultura principală care a determinat acest progres. Apoi din primului război mondial și până în 1920 cultura grâului a decăzut foarte mult. În anul 1920 suprafața cultivată cu grâu a fost de 2.028.700 ha, iar suprafața crescând până în 1925 ajungând la 2.3 mil. ha. Dar în perioada 1926-1938 suprafața cu grâu s-a menținut constantă la cca 3.3 mil. ha, iar producția medie a variat foarte mult. După al doilea război mondial, cultura grâului s-a dezvoltat continuu în tară, datorită introducerii și extinderii în cultură a soiurilor ameliorate și îmbunătățirii tehnologiei de cultură.

1.2 [NUME_REDACTAT] la [NUME_REDACTAT] este foarte pretențios față de planta premergătoare, el preferă plantele cu recoltare timpurie care lasă terenul curat și cu un conținut ridicat de elemente în sol. Recoltarea timpurie a plantei premergătoare permite lucrarea devreme a solului, care până în toamnă acumuleză apă și substanțe nutritive și se pot distruge cu ușurință buruienile și mărunțesc bolovanii. Plantele cele mai bune premergătoare sunt: mazărea, fasolea, rapița de toamnă, borceagul, cartoful timpuriu și de vară, trifoiul, muștarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânță, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul și coriandrul. Planta de grâu are un sistem radicular mijlociu dezvoltat și o putere mică de străbatere a solului și de absorbție a substanțelor nutritive. 1.2.1 [NUME_REDACTAT] este cunoscut ca o plantă care reacționează foarte bine la aplicarea îngrășămintelor minerale și organice, deși consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 2,3 – 3,3 kg N;1,1 – 1,8 kg P2O5; 1,9 – 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente (după GH. BÂLTEANU, 1991). Grâul este destul de pretențios la îngrășare deoarece are următoarele particularități: are sistemul radicular slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol și are o putere mică de solubilizare și absorbție a elementelor nutritive din rezerva solului. În plus, consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului și până la coacere, interval în care sunt absorbite circa 79% din azot, peste 75% din fosfor și peste 80% din potasiu în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziție cantitățile necesare de elemente nutritive și în forme ușor accesibile.

Fertilizantul de bază se aplică toamna, înaintea pregătirii patului germinativ iar fertilizarea fazială, prima la sfârșitul iernii, începutul primăverii, a doua la începutul înpăierii, iar a treia pe perioada înspicării. Fertilizarea foliară se aplică în condițiile prielnice tratamentelor fitosanitare, mai ales toamna dar primăvara se va aplica pe perioada pornirii în vegetație, în timpul înfrățirii și în timpul înpăierii. 1.2.2 Lucrările solului

Se poate aspune că starea în care se găsește solul în momentul semănatului depinde în mare măsură de felul cum vegetează plantele de grâu

în toamnă. Pregătirea terenului pentru semănatul grâului aduce adesea probleme deosebite din cauza timpului scurt rămas de la părăsirea terenului a premergătoarei și până la semănat. Condițiile meteorologice precare din perioada de efectuare a lucrărilor

(secetă, cantități mari de apă) și a suprafețelor mari care trebuie pregătite și semănate într-un interval relativ scurt de timp. Grâul cere un sol afânat pe circa 20-25 cm adâncime, cu suprafața foarte mărunțită și fără bulgări, nivelată, curată de resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiții.

Se ară imediat ce se eliberează terenul la 20-22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată. Dacă se întârzie arătura apar efecte nedorite: îmburuienare, pierderea rapidă a apei din solul, se întărește și nu se mai poate ara solul corect etc. În concluzie orice întârziere a efectuării arăturii duce la scăderi progresive de recoltă.

1.2.3 Sămânța și semănatul

Sămânța de grâu destinată semănatului trebuie să aparțină unui soi zonat,

să provină din culturi verificate și certificate special destinate producerii de sămânță (loturi semincere), din categoriile biologice “sămânță certificată C1 și C2” și să aibă puritatea fizică minimum 98% iar facultatea germinativă minimum 85% și MMB cât mai mare. Pe terenurile unde frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea semințelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0 kg/t de sămânță), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS, 2,5 Kg/t sămânță) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate astfel bolile transmise prin sămânță și dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul

ghebos, viermii sârmă, muștele cerealelor). (ZAHARIA M. 2006)

1.2.4 Epoca de semănat a grâului se stabilește astfel încât, până la venirea iernii să rămână 40-50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450-500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2-3 frați și 3-4 frunze (fără ca frații să fie preadezvoltați). Distanțele de semănat la grâu în toată lumea sunt cuprinse între 10 și 18 cm (după W. BROUWER, 1970), fără a rezulta diferențe importante de producție. Deci distanța dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite în funcție de mașinile de semănat aflate la dispoziție. [NUME_REDACTAT] grâul este semănat, în mod obișnuit la 12,5 cm (distanța pentru care sunt construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).

În anumite situații (culturi semincere) se recomandă distanțe de semănat ceva mai mari (), pentru a favoriza înfrățitul și a asigura înmulțirea mai rapidă a seminței. La grâu trebuie stabilită densitatea de semănat astfel încât să se asigure la recoltare o densitate de 500-700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450-600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de semănat se stabilește în funcție de capacitatea de înfrățire a soiului, data semănatului, umiditatea solului și calitatea pregătirii patului germinativ. Norma de semănat rezultată din calcul, (pe baza densității stabilite și a indicilor de calitate a seminței) și este de regulă între 200 și 250 kg sămânță/ha. Adâncimea grâului depinde de textură, umiditatea solului, soi, diametrul seminței și data semănatului). În condițiile din România, grâul este semănat la 4-5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă și textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafață este ceva mai dificilă; pe terenurile cu

umiditate insuficientă la suprafață și textură mai ușoară, precum și în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5-6 cm.

1.2.5 Lucrările de îngrijire

Grâul prezintă o tehnologie complet mecanizabilă, rentabilă sub aspectul consumului de forță de muncă. Modul în care lucrările de îngrijire le aplicăm dar și numărul trecerilor depinde de mai mulți factori: calitatea patului germinativ, starea plantelor în toamnă și în vegetație la desprimăvărare, starea vremii, rezerva de buruieni din sol, infestarea cu boli și dăunători etc. Există situații în care este necesar efectuarea numai 1-2 lucrări de îngrijire dar sunt situații în care sunt efectuate foarte multe lucrări de exemplu (7-8 treceri). Se poate tăvălugi cultura de grâu imediat după semănat. Această lucrare este necesară atunci când solul este afânat și uscat, iar scopul de a pune sămânța în contact intim cu solul. Combaterea buruienilor este una din cele mai importante lucrări de îngrijire din cultura grâului. Se estimează pierderi de recoltă de circa 10-20% din cauza concurenței buruienilor, dar se pote ajunge în situații extreme de până la 50-70%. Ca urmare, diminuarea rezervei de buruieni din sol și împiedicarea apariției acestora în viitoarele culturi trebuie, clarificate următoarele: rotația culturilor, lucrările solului, semănatul efectuat în epoca optimă cu o densitatea optimă etc. Combaterea chimică a buruienilor este o lucrare una din lucrările obligatorii. Buruienile dicotiledonate sunt cele mai problematice în țara noastră, speciile frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Capsella bursa pastoris, Raphanus raphanistrum, Cirsium arvense, Rubus caesius, Chenopodium album, etc Pentru combaterea acestora se recomandă să se administreze preparate care conțin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 l/ha).

Administrarea se face primăvara, când plantele sunt la faza de înfrățit și până la formarea primului internod, iar buruienile se găsesc în faza de cotiledoane. Cu rezultate bune se pot folosi și preparate conținând MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha). Buruienile monocotiledonate: Apera spica venti (iarba vântului) și Avena fatua (odosul) găsesc condiții favorabile în România. Pentru a combate ierba vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de tralkoxidim (Grasp CE, 2 – 2,5 l/ha), diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha) și se aplică primăvara atunci când buruiana are 1-3 frunze.

1.2.6 Combaterea dăunătorilor

Se realizează prin măsuri curative și preventive. Pentru a diminua atacul de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie să evităm amplasarea grâului pe terenurile infestate. În cazul, în care toamna se constată un număr mare de larve de gândac ghebos, se recomandă tratamente cu insecticide organofosforice la avertizare, pragul economic de dăunare (PED) 5% din plante sunt atacate,

(Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC ,2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha).

Împotriva ploșnițelor cerealelor (Eurygaster spp. și Aelia spp.) se efectuează tratamente împotriva adulților hibernanți, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2, de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura este în creștere, peste 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7 – 10 zile, dacă după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (1 larvă/m2 pentru culturile semincere).

(Anisoplia ssp.) cărăbușeii cerealelor se combat prin tratamente la apariția adulților sfârșitul lui mai și început de iunie, la un PED de 3 exemplare/m2, folosind aceleași preparate pentru combaterea ploșnițelor.

Muștele cerealelor (musca neagră – Oscinella frit și musca de Hessa – Mayetiola destructor) sunt dăunătoare prin larve și atacă toamna, atunci când cultura grâului a fost semănată timpuriu. Foarte importante sunt măsurile preventive dar și tratamentele la sămânță.

Șoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%, administrată sub formă de momeli.

1.2.7 Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor

preventive cu cele curative (combatere integrată).

Făinarea (Erysiphe graminis) este o boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în perioada creșterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de o densitate foarte mare a lanului și aplicarea unor doze prea mari de azot la ha, de vremea rece, umedă și cu nebulozitate ridicată.

Măsurile preventive constau în cultivarea de soiuri rezistente, respectarea

rotației culturilor, distrugerea samulastrei, asigurarea densității normale la ha, fertilizarea echilibrată.

În cazul de atac puternic de făinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe bază de prochoraz (Sportak 45, 1 l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5 l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha) și triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5 kg/ha).

Fuzarioza (Fusarium graminearum) se transmite prin sol și sămânță. Aceasta produce fuzarioza rădăcinilor, frunzelor și spicului. Foarte eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi: cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei semințe sănătoase și tratarea înainte de semănat, respectarea rotației culturilor etc. Tratamentele la sămânță nu trebuie să lipsească iar tratamentele în vegetație sunt foarte eficiente dar și costisitoare.

Septoriozele (Septoria tritici și S.nodorum) sunt boli care se transmit prin sămânță si prin resturile de plante de pe sol. Măsurile preventive, distrugerea samulastrei și a resturilor de plante, rotația culturilor sunt importante pentru limitarea atacului. De aceea, se recomandă tratamente la sămânță (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânță), dar și tratamente în vegetație în faza de înspicat iar apoi la un interval de 14-15 zile, folosind preparatele pentru combaterea făinării. Pragul economic de dăunare este apreciat la 10-15% intensitatea atacului la înflorit. Irigarea este o lucrare care prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este de 3.500-4.500 m3/ha pe întreaga perioadă de vegetație. Din precipitațiile căzute în timpul perioadei de vegetație și din rezerva de apă a solului este acoperit în proporție de 70-75% necesarul de apă.

1.2.8 [NUME_REDACTAT] optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung la 14-15% umiditate. La această umiditate mașinile de recoltat lucrează fără pierderi și boabele se pot păstra în bune condiții fără a se interveni cu operațiuni speciale de uscare. De regulă recoltatul se începe mai devreme atunci când boabele au 17-18% umiditate. Recoltarea la o umiditate mai mare se face in cazul suprafețelor mari cu grâu care trebuie recoltate pentru a preîntâmpina întârzierea dar și de limitare a pierderilor de boabe prin scuturare (condiții climatice, supracoacere). În aceste cazuri este absolut necesară uscarea boabelor în uscătoare pentru a le aduce la umiditatea de păstrare și a evita deprecierea calității acestora.

1.3 Sistematică și Soiuri de grâu

Grâul aparține genului Triticum, familia Gramineae (Poaceae). [NUME_REDACTAT] cuprinde un număr mare de specii de grâu, forme sălbatice și cultivate, clasificate diferit de-a lungul timpului. Pentru țara noastră prezintă importanță 2 specii și anume: Triticum durum Desf. și Triticum aestivum L.

Triticum aestivum L. (fig. 1) are tulpina goală în interior iar spicul este nearistat sau aristat, cu ariste mai scurte în comparativ cu lungimea spicului și orientate divergent. Boabele sunt ovoidale sau alungit ovoidale prevăzute cu un smoc de perișori la capătul superior.

Triticum durum Desf. are tulpina plină în interior pe toată lungimea. Spicul este aristat cu ariste lungi în comparație cu lungimea spicului și orientate paralel. Boabele au aspect sticlos la maturitate și sunt conice la capete.

Fig. 1. Triticum aestivum L.

Grâul comun reprezintă cea cea mai importantă specie, care pe plan mondial reprezintă cca. 80-90% din suprafața cultivată cu grâu. [NUME_REDACTAT] cea mai mare parte a suprafeței este tot cultivată cu grâu. Grâul comun are forme de toamnă și de primavera iar în proporție de 100% suprafața din țara noastră fiind cultivată cu grâu de toamnă (grâul de primăvară ocupă suprafețe mici, nesemnificative).

Soiurile de grâu cultivate în România sunt în proporție majoritară soiuri românești, create la [NUME_REDACTAT] de [NUME_REDACTAT] Fundulea sau în rețeaua de Stațiuni de [NUME_REDACTAT]. Aceste soiuri se caracterizează prin potențial de producție foarte ridicat (9-10 t/ha) dar și o bună rezistență la ger, iernare, cădere, secetă și boli.

Soiurile admise pentru cultivare pe teritoriul României în anul 2009 au fost următoarele:

Soiuri de grâu comun: Albota, Alex, Aniversar, Apache, Apullum, Ardeal, Arieșan, Azimut, Bercy, Beti, Boema, Briana, Cézanne, Ciprian, Crina, Crișana, Delabrad, Dor, Drobeta, Dropia, Dumbrava, Eliana, Enesco, Esențial, Faur, Flamura 85, Gabriela, Gasparom, GK Cipó, GK Élet, GK Góbé, GK Kalász, GK Miska, GK Öthalom, GK Petur, Glosa, Gruia, [NUME_REDACTAT], Kraljevica, Kristina, Iași 2, Izvor, Ljiljana, Lovrin 34, Mina, Moldova 83, [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT], Mv Pálma, [NUME_REDACTAT], Mv Toborzó, Pădureni (soi de primăvară), PKB Romansa, Pobeda, Renan, Renesansa, Romulus, Sonata, Speranța (soi de primăvară), SV99, Șimnic 30, Trivale, Turda 95, Turda 2000, Voroneț;

Soiuri de grâu durum: Artena (soi de primăvară), Condurum, Grandur, Mv Makaróni, Nefer (soi de primăvară), Pandur, Salsa (soi de primăvară).

1.4 [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT] Testament se menționează că orzul a fost cea mai importantă dintre cerealele. Importanța ce i se acorda este pe deplin justificată, deoarece, în afară de albumine, conține multe vitamine și substanțe minerale: potasiu, calciu, fosfor (SCHMITT, 1966) Orzul la fel ca și grâul a fost cultivat în zona [NUME_REDACTAT] din perioada paleolitică. Populația din estul [NUME_REDACTAT] a cules semințele de orz, care au fost găsite în diferite situsuri arheologice. Cele mai vechi cariopse de orz au provenit din perioada paleolitică din Levant iar primele cariopse de orz cultivat au fost găsite în straturile neolitice de la [NUME_REDACTAT] Hureyra (Siria). Orzul a fost găsit și în piramidele egiptene, rezultă faptul că această specie a fost cultivată acum mai bine de 5.000 de ani. Cele mai vechi scrieri pictografice și tăblițe despre orz datează de aproximativ 3.000 de ani. Orzoaica este menționată pentru prima dată abia în jurul anului 400 î.e.n. de romani în Europa, ca o formă rară de orz. Formele primitive de orz, descoperite în [NUME_REDACTAT] erau orzurile scurt aristate sau trifurcate, orzurile semiaristate cu spice negre, forme cu palee albe și roșii, cu boabe albe, albastre, roșii și negre, precum și alte variante", aparținând speciilor: Hordeum agriocrithon Aberg (orzul sălbatic cu mai multe rânduri descoperit în Tibet), Hordeum spontaneum Kock (orzul sălbatic cu două rânduri descoperit în [NUME_REDACTAT]), Hordeum irreguläre și Hordeum deficiens (orzul cu două sau mai multe rânduri de boabe, cât și o serie numeroasă de forme intermediare, prezente în Orientul african). Pe teritoriul țării noastre, orzul a pătruns în cultură încă de la începutul practicării agriculturii fiind cultivat ca o cereală de primăvară și debea în epoca bronzului a venit în contact cu grâul comun (Triticum aestivum), față de care și-a menținut supremația până în secolul al V-lea înainte de Christos. La însemnările spătarului [NUME_REDACTAT] (1675-1678) apar primele mărturii scrise referitoare la cultura orzului în România (TIANU și col., 1985). La sfârșitul deceniului al optulea al secolului al XIX-lea, orzul era a treia cereală a țării, după grâu și porumb (AURELIAN, 1880 citat de TIANU și col., 1985) Debea după primul război mondial nevoile economice au crescut (în special materie primă pentru industria berii în plină dezvoltare) au impus extinderea culturii orzului. În perioada 1930-1940 din considerente economice, au fost reduse considerabil suprafețele cultivate cu orz (mai mult cu orz de primăvară), deoarece aveau un randament scăzut de circa 700 kg/ha urmând ca în perioada celui de al doilea război mondial și în anii următori, cultura orzului să se restrângă și mai mult ca suprafață. Comparațiv cu grâul, orzul este văzut ca o cereală inferioară din punct de vedere alimentar, dar să nu uităm avantajul care îl are (rezistă la secetă, suportă solurile mai puțin fertile și ușor saline). Duke (1978) subliniază faptul că plantele de orz sunt tolerante la baze, secetă, aluminiu, ger, fungi patogeni, pH acid sau alcalin, insecte, nematozi, ceață, viruși, inundații etc [NUME_REDACTAT], cultura orzului are cea mai mare zonă de răspândire din emisfera nordică, fiind posibilă cultivarea de la 37° latitudine și până la cercul polar. Cele mai favorabile condiții pentru cultura orzului sunt cele din zona climatică cuprinsă între 7 și 15o С, zonă în care este cuprinsă și România. În aceaste zone orzoaica de primăvară prezintă o perioadă de vegetație de aproape 150 de zile, iar orzul de toamnă de până la 300 de zile de la semănat. Țara noastră se află la limită între zona centrală și cea sudică dar are avantajul atât al orzului de toamnă cât și a celui de primăvară. Pe plan mondial producția de orz reprezintă aproximativ 7 % din recolta mondială de cereale. Continentul nostru produce circa 63 milioane de tone de orz, cantitatea reprezintă 42 % din producția mondială. România și țările vecine produc circa 4 milioane tone de orzoaica și 2 milioane tone de orz.

1.5 [NUME_REDACTAT]

Orzul cuprinde trei varietati iar importante pentru fitotehnie sunt doar două, Hordeum vulgare convarietatea hexastichon prezinta orzurile cu 6 si 4 randuri de boabe și Hordeum vulgare, convarietatea distichon are la fiecare calcai de rahis tot trei spiculete insa fertil este numai spiculetul din mijloc iar celelalte sunt nefertile. Datorită acestui fapt la această convarietate se formează în spic numai doua rânduri de boabe.

1.5.1. [NUME_REDACTAT] dar și orzoaica de toamnă sunt destul de pretențioase față de planta premergătoare, acestea având cerințe mult mai mari decât grâul de toamnă. Acest fapt este datorat epocii de semănat care se face înaintea grâului. Plantele de orz și orzoaică trebuie să vegeteze cât mai bine în toamnă pentru a se căli și a rezista condițiilor de peste iarnă. Orzul de toamnă este cu mult mai sensibil la temperaturi scăzute comparativ cu grâul de toamnă. Plantele premergătoare se grupează în plante foarte bune premergătoare cum sunt: mazărea, borceag, fasolea, răpița, inul pentru sămânță și inul pentru fibră. Plante bune premergătoare cum sunt: cartoful, trifoiul, ovăzul, floarea-soarelui, soia, porumbul, sfecla de zahăr etc. Plante mai puțin bune premergătoare: orzul și orzoaica de toamnă și primăvară, grâul, plantele care se recoltate după 10 septembrie (soia, porumb, sfeclă și floarea-soarelui).

1.5.2 [NUME_REDACTAT]

Lucrările solului se diferențiază în funcție de planta premergătoare. Când planta premergătoare a fost o cultură care s-a recoltat timpuriu, se va efectua o lucrare cu grapa cu discuri urmând ca arătura să fie efectuată mai târziu după circa 10-15 zile iar după premergătoare care eliberează terenul mai târziu (floarea-soarelui, soia, sfeclă) lucrările se diferențiază în funcție de umiditatea solului, prezența resturilor vegetale cât și de timpul rămas până la semănat. Prima dată se apelează la lucrarea cu grapa cu discuri iar apoi se ară terenul imediat la 18-20 cm adâncime. Când umiditatea solului permite realizarea acestor lucrări în condiții bune. Pregătirea patului germinativ se face prin discuirea terenului cu o grapă cu discuri apoi urmată de o grapă cu colți iar după se execută lucrarea cu combinatorul. Se poate înlocui arătura printr-o lucrare cu grapa cu discuri atunci când sunt toamne secetoase. În orice caz la pregătirea patului germinativ se va urmări mereu mărunțirea bulgărilor, afânarea și nivelarea solului.

1.5.3 Sămânța, semănatul și epoca

Pentru semănat se folosesc semințe care au cel puțin 97% puritate iar capacitatea germinativă minimă 90% și obligatoriu să fie certificată. Înainte de semănat sămânța trebuie să se trateze contra bolilor produse de: Fusarium ssp. și Ustilago ssp. etc. Se va urmări până la venirea înghețurilor, de la data semănatului, să se parcurgă cel puțin o sumă a gradelor termice de 500-600°C pentru a se realiza o înfrățire bună a plantelor. În partea de nord și centrul Moldovei acest interval se situează între 20 septembrie și 1 octombrie. Dacă există condiții de irigare, epoca optimă de semănat a orzului și orzoaicei de toamnă se situează între sfârșitul lunii septembrie și prima decadă a lui octombrie.

Densitatea culturii trebuie să se asigură prin semănatul a 450-500 b.g./m2 cu distanța între rânduri de 12,5 cm. Semănatul se face la o adâncime de 3-4 cm pentru că, orzul are o germinație bipolară iar plantula străbate solul mai greu până la răsărire.

Cantitatea de sămânță la hectar pentru orz și orzoaică este între 160–200 kg/ha în funcție de MMB, puritate și germinație.

1.5.4 Combaterea bolilor și dăunătorilor

O primă măsură, este aceea de tratare a semințelor de orz cu diferite fungicide pentru prevenirea atacurilor produse agenții patogeni.

Dacă terenurile pe care urmează sa se amplaseze culturile de orz sunt infestate cu larve sau alți dăunători de sol Agriotes (viermii sârmă), Scarabaidae (viermii albi), sămânța de orz va fi tratată cu insectofungicide: Tirametox 90 PTS -3,0 Kg/t, Gammavit 85 PSU -3,0 kg/t. Alt dăunător care poate calamita cultura de orz de toamnă este gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides) care distruge plantele pe toată suprafața sau doar în vetre. Tratamentele pentru dăunătorii anteriori sunt foarte bune și pentru aceștea.

Toate tratamentele se vor efectua la primirea buletinelor de avertizare.

1.5.5 Recoltarea orzului

Recoltarea orzului se face cu combina reglată pentru specificul aceastei plante. Începerea recoltatului se face la coacerea deplină atunci când umiditatea boabelor este sub 16–17% iar daca intervine întârzierea recoltatului atunci se provoacă mari pierderi datorită ruperii spicelor și scuturării boabelor. Orzoaica pentru malț nu se recoltează la umiditate mai ridicată de 15% iar dacă recoltatul se face la umiditatea boabelor peste 15% se începe imediat uscarea acestora până la umiditatea de păstrare (14%).

Orzul de toamnă ajunge la optimul de coacere cu 10 zile înaintea grâului.

Capacitatea de producție a actualelor soiuri de orz de toamnă cultivate în țara noastră este ridicată, permițând obținerea unor producții medii de 4-7 t/ha. Soiurile de orzoaică de toamnă și de primăvară asigură producții medii undeva la 4–6 t/ha asta diferă în funcție de condițiile de cultură.

1.6 [NUME_REDACTAT]

Ovăzul a fost luat în cultură mai târziu decât orzul și grâul. Se pare că ovăzul a fost cunoscut la început ca buruiană. În climatele cu temperature aspre din centrul și nordul Europei apar urme privind cultura lui cam de prin epoca bronzului (mileniu III – IV î.e.n.).

V. VELICAN (1972) arată că în țara noastră ovăzul a fost extins în cultură o dată cu invazia triburilor slave, de la care s-a și împrumutat denumirea de “ovăz” („ovesu”, în slavona veche). Importanța principală a ovăzului este de furaj iar boabele reprezintă un furaj concentrat foarte apreciat în alimentația cailor dar și diferitelor specii de tauri, berbeci, vaci pentru lapte, păsări etc.

Ovăzul singur dar mai ales în amestec cu leguminoase (borceag), constituie un furaj foarte apreciat de animale, el fiind sub formă de masă verde, însilozat sau simplu fân. Dar în alimentația omului are utilizări restrânse (fulgi de ovăz, făină și grișuri).

1.7 Tehnologia de cultivare

Ovăzul nu este pretențios față de planta premergătoare dacă se asigură o fertilizare bună a solului. Acesta are rezultate foarte bune după leguminoase anuale sau perene. Ovăzul se cultivă după prășitoare precum cartoful, porumbul și floarea-soarelui dar nu se cultivă după el însuși și nici după sfeclă pentru zahăr. Se poate cultiva numai după 3 – 4 ani pentru a putea preveni atacul de nematozi care sunt comuni ambelor culturi.

Lucrările solului se execută în funcție de planta premergătoare. Aceste lucrări sunt la fel ca și pentru orzoaică sau grâu. O mare importanță trebuie să se acorde reținerii apei în sol deoarece ovăzul are cerințe mari din acest punct de vedere.

Sămânța trebuie să aibă puritatea peste 98%, germinația peste 90%, iar MMB cât mai mare.

Epoca de semănat a ovăzului de primăvară este în urgența prima urgență când se poate ieși la câmp iar semințele germinează la 2 – 3°C. Se procedează asa, pentru a profita de umiditatea din precipitațiile de peste iarnă. Distanta între rânduri este de 12,5 cm.

Adâncimea de semănat este cuprinsă între 2-4 cm, în funcție de textura și umiditatea solului. Ovăzul la fel și orzul au o putere de străbatere a solului relativ redusă iar semănatul mai adânc reduce uniformitatea și înfrățirea.

Cantitatea de sămânță, la densitatea optimă, în funcție de valoarea culturală a seminței este cuprinsă între 120 – 140 kg/ha.

Lucrările de îngrijire sunt în general cele prezentate la cultura orzului, tăvălugire după semănat, combaterea buruienilor etc.

Recoltarea ovăzul aduce o problemă deoarece coacerea este neuniformă și este mai sensibil la scuturare decât alte cereale. Pentru recoltare în condiții bune, ovăzul trebuie să aibă tijele bine uscate iar boabele să fie la începutul maturității depline. Dacă totuși se recoltează până când tijele plantelor nu sunt uscate în lanurile cu îmburuienare toba combinei se înfundă iar randamentul recoltării este scăzut. Iar dacă se întârzie recoltatul ovăzului pierderile sunt foarte mari.

Producția la ovăz este foarte diferită din foarte multe cauze.

Capacitatea de producție a ovăzului este destul de mare cca. 6t/ha dar producțiile realizate sunt mici deoarece această plantă nu este cultivată pe terenuri optime (ocupă în cultură terenuri sărace slab fertilizate). Sunt ferme care obțin peste 2,5 t/ha însă producția medie pe țară în ultimii ani a fost de 1,5-2,0 t/ha.

1.8 Cercetări în țară și străinătate privind problema luată în studiu

Cerealele ocupă în lumea întreagă un loc de frunte, atât ca suprafețe cultivate, cât și ca producție totală. În țară la noi, suprafețele cultivate cu grâu situează această cultură pe locul doi după porumb. Datorită necesarului de hrană, culturile agricole au devenit foarte importante pentru omenire iar atenția oferită a dus la studierea și cercetarea acestora la un nivel foarte înalt. Diferiți oameni de specialitate au elaborat cercetări cu privire la randamentul producțiilor iar unul din factorii care influențează aceste culturi este dăunătorul.

Studiul pe o perioadă de 16 ani a influenței asolamentului asupra insectelor dăunătoare (Manolache ș.a., 1974) a arătat că după 9 ani în monocultura de grâu frecvența insectelor este mai mare cu circa 45%. O simplă rotație grâu-porumb reduce considerabil populațiile de insecte dăunătoare ale grâului.

De regulă, cultura grâului timp de 3-4 ani pe aceeași solă, duce la o creștere puternică a atacului unor dăunători cum ar fi gândacul ghebos, ceea ce reduce mult recolta.

O experiență interesantă (Cook, 1981) privind influența monoculturii de 7 ani a grâului de toamnă, urmată de un asolament de un asolament de 3 ani a arătat că după ovăz, cartof și lucernă, atacul de G. graminis se dezvoltă slab. În schimb după soia atacul este foarte ridicat.

Respectarea epocii de semănat, atunci când se seamănă după orz de primăvară, asigură o reducere mai mare a atacului decât după porumb siloz. În aceste condiții la soiurile Sava, Ilichovka și Mironovskaza 808 pierderile sunt minime (Sekerkova ș.a., 1981).

Irigarea creează condiții mai bune de dezvoltare pentru o serie de dăunători higrofili și atacul lor poate crește. Prin respectarea epocii de semănat, densității și dozelor de îngrășăminte se reușește să se reducă atacul lor (Konstantinova, 1981). Recoltarea la timp a grâului reduce mult atacul de ploșnițe iar insectele acumulează puține grăsimi ceea ce le înrăutățește iernarea (Starostin și Burov, 1976). O întârziere cu 10-15 zile a recoltatului duce în anul următor la creșterea atacului de ploșnițe, cărăbușei, tripși etc. Crește de asemenea, scuturarea care favorizează o samulastră bogată pe care apar o serie de dăunători.

Rezistența soiurilor de grâu la diferiți dăunători este destul de limitată. Șapiro (1979) arată că față de musca de Hessa o rezistență ridicată o au soiurile: Beloțerkovskaia 198 și 29, Veselopodolianskaia 10 și 499, Mironovskaia 264 și 808 etc, iar musca suedeză atacă puțin soiurile : Hersonskaia 183, Lutescens 225, Vendel, Oregon etc.

Pentru gândacul ghebos tratarea semințelor cu Nexion (bromofos) 2,5 kg/t a dat rezultate bune în combatere. Stropirile cu Dursban (Clorpirifos) 2 l/ha toamna de asemenea stropirile sunt foarte eficiente.

Unul din principiile de bază în combaterea integrată il constituie trecerea de la tratamentegeneralizate la cele localizate sau direct pe sămânță. În acest scop se pot aplica tratamente la sămânță pentru gândacul ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze) și viermi sârmă (Agriotes. sp) cu FB-7 (clorură de etil mercur +lindam), Tirahexalin (TMTD+HCB+lindan), Furadan 35ST (carbofuran), Sedox (bendiocarb), heptaclor 2,5 kg s.a/t, bazudin 6-8 kg s.a/t etc. O problemă dificilă pentru interpretare o constituie variabilitatea mare a PED pentru afide în diferite țări.

Astfel în Germania de Est este de 20 ex/plantă în faza de înflorit-maturare în ceară iar Germania de Vest de 10-15 ex/plantă la începutul înfloritului și 3-5 ex (60-80% tulpini atacate) de la înflorire la faza de maturare în lapte. [NUME_REDACTAT] de 5-15 ex și 20 ex/plantă la sfârșitul înfloritului iar în Anglia de 5 ex/plantă la începutul înfloritului (Lauenstein, 1979). [NUME_REDACTAT] PED pentru R. padi privit ca dăunător se situează la un nivel de 20-30 afide/tulpină (Anderson, 1977). Această variabilitate impune cercetări suplimentare.

[NUME_REDACTAT] Segetum, a cunoscut cercetări de biologie și combatere ale lui Goldajanko Z.S., 1936; Schmidt H., 1938; Medvedev S.I., 1951; Dobrovolski V.B.,1951; asupra coleopterelor dăunătoare.

[NUME_REDACTAT] (1996-2007) publică lucrări cu cercetări asupra structurii și dinamicii populațiilor de coleoptere din plantațiile de viță de vie din Moldova ([NUME_REDACTAT], Galați, [NUME_REDACTAT] și plantațiile de vie din ferma “V. Adamachi” unde menționează și specia [NUME_REDACTAT] Goeze.

[NUME_REDACTAT], Peiu M., Săpunaru T., [NUME_REDACTAT]. și Pălăgeșiu I. în diferiți ani publică cercetări asupra dăunătorilor.

Pavlov (1983) prezintă o serie de elemente interesante în ceea ce privește rolul diferitelor metode de lucru a solului. Influența arăturii de toamnă asupra densităților de ploșnițe, afide, muște, cărăbușei depinde de modul în care se pregătește solul pentru cultura cerealelor de toamnă sau de primăvară.

Metoda I. Dezmiriștirea se efectuează odată cu recoltarea ceea ce permite apariția samulastrei și buruienilor pe care sunt depuse ouăle muștei de Hessa și muștei suedeze. Câmpul este arat după 8-15 zile la 20-22 cm ceea ce duce la distrugerea unui număr mare de dăunători.

Metoda II. Se face arătura adâncă la 20-25 cm fără dezmiriștire imediat după recoltare. După 8-15 zile apare samulastra și buruienile, unde pe acestea se întâlnesc muște diverse, afide etc. După 10-20 zile samulastra și buruienile sunt distruse cu cultivatorul sau cu grapa. În acest fel se reduce puternic rezerva de dăunători. Această metodă este recomandată în general pe terenurile plane pentru culturile ce se recoltează vara.

Metoda III. Arătura se efectuează atunci când toamna se întârzie mult recoltarea iar arătura se face târziu sau se efectuează primăvara. În acest caz păscutul miriștii contribuie la diminuarea rezervei de dăunători din sol.

Metoda IV-a. Lucrarea solului fără răsturnarea brazdei, utilizată mai des ca mijloc de reducere a eroziunii solului are efecte destul de bune în combaterea unor dăunători cum sunt larvele de buhă. Totuși față de arătura obișnuită efectul este mult mai mic.

Pavlov (1983) prin aceste cercetări evidențiează faptul că, efectul arăturii după metoda I și metoda a II-a este bun însă numai dacă arătura este efctuată devreme, altfel o multitudine de dăunători reușesc să se înmulțească și să ierneze destul de bine.

Studii care se referă la factorii fizici asupra zborului speciilor [NUME_REDACTAT] F. și Anoxia pilosa F. au fost elaborate de către colectivul Manolache C., Pașol P., Naum A., Mihăilescu S. (în anul 1971).

[NUME_REDACTAT] în anul 1995 elaborează teza de doctorat “Studiul faunei carabidelor (Coleoptera-Carabidae) insecte prădătoare din punct de vedere sistematic, morphologic, biologic ecologic și economic în vederea combaterii dăunătorilor din plantațiile de viță de vie din Moldova”.

CAPITOLUL 2

CADRUL NATURAL

2.1. Prezentarea generală

[NUME_REDACTAT] a Brăilei (prescurtat IMB) se referă la teritoriul din lunca cursului inferior al Dunării cuprinsă între brațele Vâlciu, la vest și Dunărea veche la est, incepând de la bifurcarea de la Măgureni (nord Hârșova) în sud și până la joncțiunea [NUME_REDACTAT] – brațul Cremenea la Brăila-Smârdan în nord. În literatura geografică (începând cu Murgoci si Antipa -1910) acest teritoriu este cunoscut sub numele de „[NUME_REDACTAT]”. Se face precizarea că „[NUME_REDACTAT]” are extensie mult mai largă, incluzând toată lunca Dunării cuprinsă între versantul dobrogean la est și [NUME_REDACTAT] la vest, între bifurcația de la Giurgeni și joncțiunea de la Brăila-Smârdan. Denumirea de [NUME_REDACTAT] a Brăilei are mai mult o conotație agricolă și a intrat in uz odată cu îndiguirea din anii 1966-1968 și transformarea în teren arabil a teritoriului respectiv. Zona cuprinsă între Dunăre și [NUME_REDACTAT] (numit [NUME_REDACTAT]) era denumită [NUME_REDACTAT]. Această baltă formează împreună cu lunca externă o zonă inundabilă de 153 000 ha. [NUME_REDACTAT] Brăilei era 200 de lacuri, care totalizau 16 750 ha. [NUME_REDACTAT] a Brăilei cu o lungime de 60 km și lățime de 20 km, ocupa cea mai mare parte a [NUME_REDACTAT].

În anii 1964-1970, [NUME_REDACTAT] a fost înconjurată complet de diguri de 151 km lungime. Această entitate hidroameliorativă are o formă alungită și măsoară 65 km în lungime și între 12-16 km în lățime. Incinta rezultată denumită [NUME_REDACTAT] a Brăilei avea 72 382 ha.

2.2 [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] îndiguiri în [NUME_REDACTAT] au protejat unele suprafețe agricole și așezări (Frecăței, Bandoiu și Strimba). În anii 1957-1959, I.A.S. Salcia a supraînălțat, la asigurarea 5%, digul ce închidea o suprafață agricolă de 1 200 ha, desecată cu o rețea de canale ce măsurau 41 km și irigată pe 3 070 ha, cu apă din [NUME_REDACTAT], pompată prin două stații plutitoare cu debitul total de 1,7 m/s. Îndiguirea întregii Insule s-a realizat în anul 1964, perimetral, la asigurarea de 10%, cu lungimea de 152 km și înălțimea medie de 4 m. Suprafața apărată este de 71 994 ha, iar zona dig-mal de cca. 4 700 ha. Volumul terasamentelor puse în dig este de 10 milioane m3, revenind 633/m de dig și 1 523 ha îndiguit. În profil transversal, digul are lățimea coronamentului de 4 m, taluzul exterior 1/4 și cel interior 1/3. Cu ocazia apelor mari din anul 1970 s-a verificat capacitatea de apărare a digului și a apărut necesară înălțarea cotei coronamentului la asigurarea de 1%.

2.3 Evoluția paleogeografică a [NUME_REDACTAT]

Formarea și evoluția sectorului au fost condiționate de situarea lui la contactul a două unități mari atât de diferite structural și geomorfologic: [NUME_REDACTAT] în vest și Dobrogea de Nord în est. Până în Cuaternar (Pleistocenul inferior) liniile majore ale reliefului în unitățile vecine erau trasate, aspectul actual fiind definitivat pe parcursul Plesitocenului și Holocenului. În aceste condiții la sfârșitul Pliocenului și începutul Pleistocenului (Cuaternar), lacul Getic începe să se retragă în etape, spre nord-est. Concomitent are loc inversarea scurgerii dinspre [NUME_REDACTAT] spre cea Getică.

După o evoluție în etape, corespunzătoare fazelor de retragere a lacului Cuaternar, Dunărea ajunge în punctul Oltina în care își schimbă brusc direcția spre nord. Schimbarea direcției este determinată de întâlnirea soclului dobrogean sudic în est cât și unor cauze tectonice care au afectat fundamenul dobrogean și cel al al [NUME_REDACTAT] la contactul dintre ele (sistem de falii transversale și longitudinale). Acest sistem de dislocări majore cât și relațiile dintre compartimentele au creat o zonă joasă, largă, spre care se dirijau apele văilor ce veneau din Dobrogea sudică (Oltina, Urluia, Carasu) din [NUME_REDACTAT] și cele ale Dunării însăși atrase și de zona de subsidentă a Siretului inferior situate spre nord. Aici au pătruns și apele târzii ale [NUME_REDACTAT] în timpul transgresiunilor neolitică și valahă (Banu, 1964), formând “limanul dunărean holocean” care se întindea până spre Giurgiu. Aceste ape pătrundeau prin [NUME_REDACTAT] care separa domeniul [NUME_REDACTAT] (Basarabeană) din nord de “horstul” Dobrogei de nord, din sud încă din faza de orogeneză hercinică (Carbonifer mediu-Permian), funcționând ca un culoar maritim. Evoluția albiei Dunării în acest sector a fost puternic influențată de variațiile de nivel ale apelor „limanului holocen” datorate regresiunilor și transgresiunilor marine din Holocenul superior (Murgoci, 1907; Vâlsan, 1935; Banu, 1961, 1964). Perioadele de regresiune (retragere) a apelor golfului și [NUME_REDACTAT] corespundeau etapelor de adâncire a albiei Dunării; transgresiunile aveau ca efect aluvionarea intensă în albia minoră și deci, înălțarea patului acestuia mai ales după dispariția ultimei glaciațiuni când nivelul [NUME_REDACTAT] avea tendința generală de creștere. În aceste condiții [NUME_REDACTAT] este rezultatul acțiunii complexe de eroziune laterală și de acumulare a fluviului sub influența tendinței generale de înălțare a albiei din Holocen și a oscilațiilor obișnuite ale nivelelor și debitelor. [NUME_REDACTAT] reprezintă un segment din cea mai nouă parte și cea mai largă a văii Dunării, definitivată prin acțiunea brațelor acesteia. Climatologii au scos în evidență particularitățile topoclimatului [NUME_REDACTAT] ca rezultat al poziției și configurației sale și a raportului existent între diferitele elemente componente ale ecosistemului natural cât și influența lor asupra zonelor limitrofe (Mihai și colab., 1966).

2.4 [NUME_REDACTAT] se disting două mari complexe de materiale parentale. Complexul de suprafață,format din depozite semipermeabile cu argile lutoase, luturi argiloase, nisipuri argiloase și mâluri este gros de 4-10 m. În aceste depozite este cantonată pânza de apă freatică. Aluviunile grosiere sunt mai raspândite în amonte și pe grindurile Dunării iar cele fine mai frecvent spre aval și în zona centrală. [NUME_REDACTAT] Măcin permeabilitatea depozitelor este mai bună decât spre brațul Vîlciu datorită grosimii mai mici a depozitelor semipermeabile ( 4-5 m spre [NUME_REDACTAT] și 10-15 m spre Vîlciu). Complexul de adâncime este format din nisipuri fine până la 20-30 m grosime, apoi din nisipuri grosiere și pietrișuri până la cca. 100 m adâncime. În acest complex se găsește pânza acviferă de adâncime, aflată în strânsă legătură cu apele fluviului. IMB reprezintă o câmpie aluvială formată la sfârșitul Pleistocenului, odată cu transgresiunea Flandriană când nivelul [NUME_REDACTAT] s-a ridicat cu peste 5 metri față de cel actual, fapt care a determinat colmatarea puternică a văii Dunării în aval de Călinești și formarea unor întinse câmpii fluvio-lacustre, cunoscute în literatura geografică contemporană sub denumirea de [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]. Lungimea maximă a IMB este de cca. 58 km iar lățimea variază între 7 km pe aliniamentul Chișcani-Carcaliu și 17 km pe aliniamentul Gropeni-Titcov. Morfologic IMB, la nivel general, apare ca un șes relativ plan în care diferențele de nivel nu depășesc rareori 5 metri. Cotele maxime absolute sunt de 7,5-10 m (în parte de sud la Măgureni) iar cele minime sunt de 2-3 m (pe fundul fostelor lacuri din zona nordică). O notă singulară cu 43,6 m altitudine absolută, o reprezintă martorul de eroziune Blasova. (Fig 1). Sub raport topografic IMB are o dublă înclinare, de la sud la nord și de la vest la est.

Privit în ansamblu, teritoriul IMB are aspectul unei farfurii alungite cu marginile adiacente [NUME_REDACTAT], ridicate (zona de grind) și o zonă axială depresionară.

2.5 Relieful

IMB este alcătuit din din forme pozitive și forme depresionare de relief. Relieful incintei este caracteristic luncii și reflectă succesiunea proceselor de aluvionare și eroziune, desfășurate de fluviu în trecut. Morfologic se disting mai multe zone caracteristice. Zona grindului fluvial situat la cote de 5-7 m, cu lățimi de de 200-500 m în aval și 800-1000 m în amonte, împreună cu grindurile interioare ocupă 36% din suprafața totalăa incintei. Zona intermediară cea mai extinsă 41% din suprafața incintei cu cote de 4-5 m, constituie zona de trecere de la grinduri la zona joasă. Zona joasă însumând fostele lacuri, bălți, japse și privale acoperă 23% din suprafața totală. Zonarea pe cele trei forme de relief – grind, intermediară, joasă constituie cadrul de diferențiere a măsurilor ce se aplică în exploatarea agricolă și hidroameliorativă a acestor pământuri desecate și irigate.

2.6 [NUME_REDACTAT] punct de vedere climatic, [NUME_REDACTAT] a Brăilei ca de altfel întregul județ este situat în cadrul zonei de stepă uscată. Este astfel caracterizată prin veri călduroase și uscate datoriă maselor de aer continentalizat sub influența valorior mari ale radiației solare (125 Kcal/cm2), precipitații reduse cu carcter torențial și inegal repartizate, ierni reci și fără un strat de zăpadă stabil și continuu și influențate de anticiclonul Siberian. În zona Brăilei, cadrul climatic multianual pe perioada de 74 de ani (1931-2004) este precizat de următorii parametri: precipitații anuale (an agricol) 447 mm, temperatura medie anuală de 10,9oC, evapotranspirația potențială de 705 mm și un deficit climatic de apă de 258 mm. Pe baza analizei precipitațiilor, s-a stabilil o ciclicitate climatică, cu durata de 10-12 ani, astfel: – umedă către uscată (1930-1941) – uscată (1942-1952) – uscată către umedă (1953-1962) – umedă (1963-1973) – umedă către uscată (1974-1985) – uscată (1986-1995-prezent) Astefel, dacă într-o perioadă secetoasă apar și ani umezi preponderența anilor secetoși și efectul hidrologic cumulat de la un an la altul determină caracterul secetos pe ansamblu al perioadei respective. S-a evidențiat astfel că în anul 1995 a încheiat ciclul perioadei secetoase 1986-1995 și începând cu anul 1996 s-a derulat un nou ciclu climatic de trecere către o perioadă mai umedă. Această afirmație este confirmată de particularitățile climatice diferite față de situațiile anterioare ale celor 4 ani agicoli: 1996, 1997, 1998 și 1999 ( Vișinescu, 2000). Din șirul ultimilor ani notă aparte au facut-o partea a doua a anului 2009, anii 2010, 2011 și partea a doua a anului 2012. În aceste perioade în care lipsa precipitațiilor s-a asociat cu temperaturi ridicate ce au depășit esențial multianualele s-a manifestat un deficit accentual de apă în soluri, mai ales în campie și mai atenuat în luncă în condițiile unui apor freatic activ. Pentru diferențierea favorabilității pluviometrice a anilor pentru cerealele de toamă s-a utilizat ca indicator valoarea cumulată a precipitațiilor din perioada toamnă-iarnă-primăvară. Aceste valori depășesc 300 mm ajungâand la 400 mm și chiar mai mult în anii umezi iar anii deficitari situându-se sub 200-250 mm, uneori chiar sub 100 mm. Se remarcă că în ultimii ani s-au atins valori ale acestei sume în limitele 330-360 mm fapt ce i-a caracterizat ca fiind favorabili pentru cerealele de toamnă. Excepție a făcut-o 2012, an în care șocurile termice determinate de temperaturi deosebit de coborâte în iarnă și foarte ridicate în luna mai au condus la compromiterea în mare masură a cerealelor de toamnă. Temperatura aerului analizată multianual se cracterizează astfel: valoarea medie pe an agricol 10,9oC, luna cea mai călduroasă din vară –iulie cu 22,8oC și cea mai răcoroasă de iarnă –ianuarie cu -2,5 oC. Analiza anotimpuală în dinamică a ultimelor perioade climatice atestă manifestarea unor toamne mai reci cu 0,5-1 oC (valori lunare) a unor ierni mai calde cu deosebire în luna februarie (cu aproximativ 1oC) aunor primăveri cu ușoare tendințe de încălzire și a unor veri cu temperaturi mai crescute pe ansamblul anotimpului dar mai evident în lunile iunie și iulie. Analiza multianuală a regimului hidrologic al Dunării pe ultima perioadă atestă niveluri deosebite de coborâte în primăvară și vară în ultimii ani cu 1,5 – 2,0 mm față de multianuală, creând situații defavorabile alimentării rezervoarelor de apă freatică din luncă și implicit culturilor agricole. În cadrul climatic al zonei Bărăganului de nord-est evidențiat, cerința de irigație este deosebit de actuală. Așa cum rezultă din bilanțul climatic global, deficitul climatic de apă (diferența dintre precipitații și evapotranspirația potențială) este accentuat în cele trei ipostaze de ani: uscați, moderați, umezi și îmbracă valori în limitele 150 – 350 mm. Cerința de irigare la nivel general apare astfel evidentă atât pentru cerealele de toamnă (1-2 udări) cât și pentru culturile de primăvară (2-3 udări), în anii deosebit de secetoși numărul udărilor în mod firesc fiind majorat. În concluzie, climatic, [NUME_REDACTAT] a Brăilei este situată în zona de stepă uscată. Temperatura medie anuală a aerului la Brăila este de 11,1 oC iar temperaturile medii lunare extreme sunt -2 oC în ianuarie și 23,1 oC în iulie. Culturile beneficiază de un aport din precipitații de 440 mm în anul mediu și de 245 mm în perioada de vegetație. Într-un an umed (5% asigurare) aportul anual din precipitații este de 599 mm din care 418 mm în perioada de vegetație. Într-un an secetos (80% asigurare), precipitațiile anuale sunt de 342 mm și numai 180 mm în perioada de vegetație. Perioada cea mai umedă a anului este mai-iunie. Luna iunie cea mai ploioasă aduce 126 mm în anul umed și numai 34 mm în cel secetos. Perioada cea mai uscată a anului este septembrie–octombrie, care în medie aduce numai 35 mm de ploaie. Precipitațiile maxime pe perioade scurte 24, 48 și 72 ore, cu valorile: 60,7 mm 56,2 mm și respectiv 81,7 mm influențează remarcabil bilanțul hidrologic al incintei. Evapotranspirația potențială însumează cca. 500 mm în perioada de vegetație și peste 600 mm anual, rezultând un deficit de 260 mm.

CAPITOLUL 4

REZULTATE OBȚINUTE

4.1 [NUME_REDACTAT]

[NUME_REDACTAT], specializată în producție agricolă, este recunoscută la nivel european, dar și internațional, pentru eficiența rezultatelor obținute și pentru managemntul performant a celei mai mari exploatații agricole din [NUME_REDACTAT], ([NUME_REDACTAT] a Brăilei – aprox. 57.000 de hectare teren arabil).

Cercetarea agricolă continuă și expertiza specialiștilor săi, alături investițiile masive în tehnologiile de ultimă generație, au făcut din [NUME_REDACTAT] a Brăilei un model de performanță și competitivitate la nivel național și global în cultura cerealelor păioase (grâu și orz), a porumbului, a plantelor oleaginoase (floarea-soarelui, soia, rapiță).

Recoltele obținute în [NUME_REDACTAT] a Brăilei sunt destinate atât pieții interne, cât și celei externe.

Bine ancorați în problematicile și provocările producției agricole, specialiștii Agricost, ghidați de dorința de a aplica principiile unei agrotehnici moderne, au ales în mod strategic, să aplice un standard ridicat de creștere a randamentelor pe unitatea de suprafață și de reducere a costurilor specifice pe hectar și pe unitatea de produs. Astfel, au decis ca o mare parte a investițiilor făcute de companie să fie dedicate achiziționării de echipamente agricole și de sisteme de irigații de înaltă performanță.

O reușită a fost îmbinarea practicii agricole cu cercetarea în domeniu pentru a obține un maximum de randament.

Astfel, [NUME_REDACTAT] a Brăilei a devenit Centrul de exceleță, unde se fac loturi demonstrative și se testează tehnologii și hibrizi noi.

[NUME_REDACTAT] asigură de asemenea atenție pentru protecția solului, conservarea resturilor naturale și reducerea poluării. În acest sens a fost înființat un Laborator de cartare agrochimică și altul pentru prognoza și avertizarea udărilor.

Devenită deja un reper de urmat pentru pentru fermierii români, dar și un exemplu productiv la nivel european, compania Agricost își continuă activitatea pe baza celor mai noi cercetări ale științei agricole mondiale.

4.2 [NUME_REDACTAT]

Tabelul 3

[NUME_REDACTAT]

Tabelul 4

[NUME_REDACTAT]

Tabelul 5

Tabelul 6

4.3 Structura culturilor