Managementul Financiar al Riscului de Cutremur de Pamant In Romania

Capitolul 1. HAZARD ȘI RISC – ÎNCADRARE CONCEPTUALĂ ȘI METODOLOGICĂ

Generalități

Terminologie

1.2.1. Hazard, dezastru, catastrofă

1.2.2. Vulnerabilitatea

1.2.3. Riscul

1.3. Hazardele geologice si riscurile induse

1.3.1 Riscul seismic

1.3.2. Cauzele și modul de producere a cutremurelor de pământ

1.3.3. Zonele seismice în România

Capitolul 2. ASIGURAREA – Metodă de transfer a riscurilor

2.1. Metode de cedare a riscului

2.2. Clasificarea asigurărilor

2.3. Funcțiile de compensare și prevenire ale asigurarii

2.4. Asigurările de prorietăți

Capitolul 3. ASIGURAREA ÎMPOTRIVA DEZASTRELOR NATURALE

3.1.Asigurarea obligatorie împotriva dezastrelor

3.2. Autoritățile publice în calitate de (re)asigurători și (re)asigurători

3.3. Conștientizarea, prevenirea și reducerea riscului de dezastre

3.4. Prețul asigurărilor – stimulent de piață

3.5. Clauzele și condițiile asigurărilor

3.6. Promovarea inițiativelor de finanțare a riscurilor ca parte a politicii UE

Capitolul 4. SECURITATEA SEISMICĂ A VIEȚII URBANE ÎN BUCUREȘTI: ISTORIE, CONCEPTE, PROGRAME, APLICAȚII PRACTICE

Capitolul 1

HAZARD ȘI RISC – ÎNCADRARE CONCEPTUALĂ ȘI METODOLOGICĂ

1.1.Generalități

Este cunoscut faptul că mediul înconjurător și societatea umană suportă adesea acțiunea unor fenomene extreme periculoase cu origine diferită, naturală sau antropică, ce pot produce dereglări distructive și brutale în anumite sisteme sau situații prestabilite.

Aceste evenimente (cutremure, erupții vulcanice, tsunami, alunecări de teren, furtuni, inundații, secete, incendii, accidente tehnologice, situații conflictuale etc.) se produc de regulă pe neașteptate și pot provoca numeroase victime în rândul oamenilor și animalelor, un volum mare de pagube materiale, dezechilibre ecologice și chiar grave tulburări ale stării psihice și morale a populației ce intră sub incidența fenomenului respectiv.

Numai în ultimii ani lumea a fost supusă unei mari diversități de evenimente dezastruoase: cutremure majore în SUA, Japonia, Armenia, Iran, Egipt, Turcia, Salvador și India, cicloni tropicali în regiunea Caraibelor și furtuni violente pe coasta atlantică a Europei, inundații mari în Bangladesh, Pakistan și regiunea Mississippi din SUA, manifestări vulcanice în perimetrul Pacificului (Filipine) și Mării Mediterane (Sicilia), dezastre tehnologice precum exploziile din canalizarea orășenească din Guadalajara (Mexic) și incendiile dintr-o serie de localuri publice din Filipine, dispute politice și sociale în Kuwait, Kurdistan, Somalia, Mozambic, fosta Iugoslavie ș.a.

La nivel global, în ultimii 35 de ani, numărul marilor catastrofe a crescut necontenit, cu o accelerare netă la sfârșitul anilor ’80, cu repetarea evenimentelor extreme, atât naturale cât și tehnologice.

Datele statistice arată că în ultimele trei decenii, la nivel planetar, diferitele dezastre au determinat moartea a peste 8 milioane de persoane, boli și suferințe pentru mai mult de 1 miliard de oameni, pierderi și distrugeri de bunuri materiale de sute de miliarde de dolari. În medie, anual, dezastrele reprezintă cauza a 25 000 de morți și a circa 3 miliarde dolari distrugeri economice.

Statisticile indică, de asemenea, excluzând marile accidente legate de transporturi, că ?în lume se produc în fiecare an, ca număr (sau frecvență), circa 180 catastrofe, în timp ce la începutul anilor 70, numărul lor era mai mic de 100.

Repartiția pe mari categorii a evenimentelor catastrofice în lume, în ultimii 35 de ani, indică predominarea celor naturale (66%), restul (34%) fiind de natură antropică. În privința numărului de victime, cele mai ucigătoare sunt seismele (cu circa 41% din victime), urmate de inundații (30%), cicloni tropicali și furtuni (14%), vulcanism (2%), restul, de 13% din numărul victimelor fiind datorate evenimentelor catastrofice de natură antropică.

Creșterea efectivă a frecvenței evenimentelor naturale catastrofice care se constată în prezent, cât și a costurilor lor globale, poate fi pusă pe seama mai multor factori:

-episoade ciclice care guvernează diferitele hazarde naturale

– creșterea globală a populației, concentrarea sa în mari aglomerații

-creșterea vulnerabilității comunităților umane

-neglijență privind previziunea, măsuri și activități insuficiente de prevenire

-creșterea sensibilizării populației și a cererilor venite din partea unui public din ce în ce mai preocupat de atingerile aduse siguranței și securității sale

Principalul factor responsabil de recrudescența riscurilor este, în opinia noastră, creșterea vulnerabilității comunităților umane. Alături de caracteristicile naturale care determină gradul de vulnerabilitate, omul crează sau agravează vulnerabilitatea prin nenumărate modalități:

-instalarea, din rațiuni economice, în zone vulnerabile, urbanizarea și industrializarea accentuată în siturile expuse riscurilor

-densitatea de ocupare și de frecventare a teritoriilor de risc, forma și tipul de utilizare a spațiului;

-natura și calitatea construcțiilor;

-dependența, din ce în ce mai crescută, a urbanului de diferitele rețele tehnice, care sunt susceptibles de a fi perturbate, fie în mod natural fie antropic (precum distrugerea conductelor de apă, de încălzire, a cablurilor electrice sau de telecomunicații etc.);

-mobilizarea crescândă a spațiului subteran în serviciul urbanizării (linii de metro, tuneluri, parkinguri subterane etc.) lărgește în manieră îngrijorătoare spectrul vulnerabilității;

-multiplicarea cazurilor de comportament subversiv, a actelor de delincvență etc. (care țin deci de social) adaugă o dimensiune suplimentară vulnerabilității

Nivelurile atinse de anumite evenimente sunt alarmante, punând guvernelor, și nu numai, o problemă majoră : necesitatea unei capacități foarte ridicate de a face față cheltuielilor pe care le implică distrugerile. Riscurile legate de acestea interesează un foarte mare număr de organisme, indiferent dacă au caracter științific, tehnologic, juridic, economic, administrativ sau decizional. În acest sens, apare perfect justificată crearea unor organisme cu responsabilități și atribuții în ceea ce privește prevenirea, protecția și intervenția în caz de dezastre, atât la nivel de state cât și la nivel internațional.

La nivel de state, este evidentă preocuparea factorilor de decizie pentru crearea unui cadru optim pe plan național de cercetare științifică și de punere sub control a acestor fenomene, pentru diminuarea efectelor lor. Existența sistemelor de prevenire a dezastrelor și de depășire a efectelor acestora, este condiționată de capacitatea statului respectiv de a-și evalua resursele disponibile, de forța și nivelul tehnologic. Evident, cea mai mare atenție dar și progresele cele mai importante se înregistrează în cazul țărilor dezvoltate, deși în majoritatea țărilor funcționează unități și formații de apărare civilă, se întocmesc (sau se actualizează) planuri pentru înștiințarea și alarmarea populației în cazul unor dezastre, au loc periodic aplicații de amploare (ca în cazul SUA, Angliei, Germaniei, Greciei, Turciei ș.a.).

În România, primele unități de protecție civilă au fost înființate în 1933. În prezent, Protecția Civilă este parte componentă a sistemului național de apărare și cuprinde, conform Legii Protecției Civile din 1996, ansamblul măsurilor adoptate și al activităților desfășurate pentru protecția populației, a bunurilor materiale, a valorilor culturale și a factorilor de mediu, în caz de război sau dezastre.

Formațiunile Protecției Civile, coordonate de Comandamentul Protecției Civile, colaborează cu unitățile administrației publice, cu formațiunile de Cruce Roșie, cu unitățile de pompieri, jandarmi, poliție și gardieni publici.

Organizarea și conducerea activităților de apărare împotriva dezastrelor este asigurată de Comisia Guvernamentală de Apărare împotriva Dezastrelor, înființată în 1994, condusă de către primul-ministru. Măsurile pe care aceasta le stabilește devin obligatorii pentru toate persoanele fizice și juridice.

Comisia guvernamentală cuprinde Comisii centrale specializate pe tipuri de dezastre, Comisii județene și Comisia municipiului București și a județului Ilfov, care au atribuții b#%l!^+a?complexe legate de apărarea împotriva diferitelor dezastre.

Pe plan internațional, în 1989, ONU a hotărât (prin rezoluția 236) să desemneze deceniul 1990-2000 drept “Deceniul Internațional pentru Reducerea Efectelor Dezastrelor Naturale” (IDNDR), cu dezvoltarea structurilor necesare și demararea unui amplu program de cercetare.

De altfel, în cadrul ONU funcționează mai multe organisme, precum Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP), Centrul Națiunilor Unite pentru Asistență în caz de Urgență de Mediu (UNCUEA) și Departamentul Afacerilor Umanitare (DHA).

UNEP acordă, între obiectivele sale, un loc important conceptului de evaluare a riscului și prevenire (avertizare) a dezastrelor.

UNCUEA a fost mandatat, prin decizia 16/9 din 1991 a Consiliului de conducere al UNEP, să acționeze, în cooperare și în relații de coordonare cu alte agenții ale ONU, în special pe linia evaluării și răspunsului la situațiile de urgență de mediu datorate activităților umane, dar și la alte tipuri de urgențe.

Noul DHA, creat în 1993, are rolul de a coordona și integra rapid răspunsul agențiilor Națiunilor Unite la crizele umanitare. În cadrul acestuia sunt încorporate Oficiul de Coordonare al Națiunilor Unite în caz de Dezastre (Office of the United Nations Disaster Relief Coordinator, OUNDRC) și Rețeaua de Urgențe Internaționale a Națiunilor Unite (UNIENET), cu o puternică rețea de calculatoare și experiență considerabilă în domeniul dezastrelor naturale.

De remarcat alte două organisme, UNEP-Industrie și Mediu, Centrul Programului de Activitate (IEPAC) și Programul de Pregătire și Intervenție la Nivel Local (APPEL), prin intermediul cărora ONU abordează de asemenea problema dezastrelor și urgențelor de mediu.

În aceeași ordine de idei menționăm existența unor organisme create în scopul de acționa pe linia prevenirii din timp a fenomenelor de secetă și a foametei: Organizația pentru Agricultură și Alimentație a Națiunilor Unite (FAO) și Sistemul de Prevenire a Foametei (FEWS).

În Europa, în mai 1987 a fost semnat Acordul EUR-OPA, Riscuri Majore, care reunește 21 de state din CE și are ca obiectiv cooperarea internațională pentru atenuarea efectelor riscurilor naturale și tehnologice majore sau pentru cercetarea științifică a acestora.

România a ratificat, în 1990, Protocolul Internațional de la Geneva, prin care se stabilește conceptul de “protecție civilă”, îndeplinirea sarcinilor umanitare destinate să protejeze populația civilă împotriva ostilităților sau împotriva catastrofelor și să o ajute să depășească efectele lor imediate. La acest protocol s-au mai adăugat alte două convenții: una privește notificarea rapidă a unui accident nuclear, iar cealaltă, acordarea de asistență în caz de accident nuclear sau urgență radioactivă.

Statul român a încheiat, de asemenea, o serie de acorduri și înțelegeri, la nivel guvernamental, cu statele vecine: cu Republica Moldova (Acord cu privire la colaborarea în domeniul protecției civile și ajutor în caz de calamități, catastrofe și avarii de mari proporții) ; cu Bulgaria (tratat încheiat în conformitate cu scopurile ONU, luând în atenție Documentul general de la cea de-a 3-a întâlnire a CSCE de la Viena, din 1989 și Docmentul de la Helsinki, din 1992) ; cu Ungaria (înțelegere între Inspectoratul General al Apărării civile din Ministerul Apărării Naționale al României și Comandamentul Apărării civile din Ministerul de Interne al Ungariei, precum și Regulament privind apărarea împotriva inundațiilor produse de cursurile de apă).

1.2. Terminologie

1.2.1. Hazard, dezastru, catastrofă

În literatura de specialitate s-a făcut uz de o diversitate de termeni (fenomene extreme, fenomene periculoase, hazard, risc, calamitate, dezastru, catastrofă, cataclvește notificarea rapidă a unui accident nuclear, iar cealaltă, acordarea de asistență în caz de accident nuclear sau urgență radioactivă.

Statul român a încheiat, de asemenea, o serie de acorduri și înțelegeri, la nivel guvernamental, cu statele vecine: cu Republica Moldova (Acord cu privire la colaborarea în domeniul protecției civile și ajutor în caz de calamități, catastrofe și avarii de mari proporții) ; cu Bulgaria (tratat încheiat în conformitate cu scopurile ONU, luând în atenție Documentul general de la cea de-a 3-a întâlnire a CSCE de la Viena, din 1989 și Docmentul de la Helsinki, din 1992) ; cu Ungaria (înțelegere între Inspectoratul General al Apărării civile din Ministerul Apărării Naționale al României și Comandamentul Apărării civile din Ministerul de Interne al Ungariei, precum și Regulament privind apărarea împotriva inundațiilor produse de cursurile de apă).

1.2. Terminologie

1.2.1. Hazard, dezastru, catastrofă

În literatura de specialitate s-a făcut uz de o diversitate de termeni (fenomene extreme, fenomene periculoase, hazard, risc, calamitate, dezastru, catastrofă, cataclism etc.) pentru a dimensiona și cuantifica amploarea unor evenimente naturale sau antropogene deosebite și pagubele materiale produse.

Numeroși oameni de știință străini (Pech 1988, Crozier 1988, Chardon 1990, Valla 1990, Davy 1991, Béthemont 1991, Degg 1992, Rosenfeld 1994, Seliverstov 1994), dar și români (Bălteanu 1992, Bogdan 1992, 1996, Bogdan, Niculescu 1992, Jelev 1992, Ianos 1993, 1994, Zăvoianu, Dragomirescu 1994, Ciulache, Ionac 1995, Grecu 1997, Diaconu și colab. 1997, Bălteanu, Alexe 2000 ș.a.) s-au preocupat de complexa problematică a riscurilor reprezentate de aceste evenimente și a definirii și utilizării termenilor cei mai potriviți, definiția multora dintre noțiunile frecvent vehiculate fiind fixată între parametri cantitativi: pagubele materiale și victimele omenești.

În aceste condiții s-a impus ca o necesitate preocuparea pentru elaborarea unor b#%l!^+a?norme în vederea utilizării unei terminologii unitare pe plan internațional pentru cercetarea unor asemenea evenimente. O contribuție importantă în acest sens a avut-o editarea de către ONU și Secretariatul IDNDR, în 1992, a unui dicționar de termeni, “Internationally agreed glossary of basic terms related to disaster management”, privind principalii termeni folosiți în studiile dezastrelor.

Caracterul aleatoriu al acestor fenomene de mare anvergură, imprevizibile, constituind de multe ori adevărate salturi calitative, praguri în evoluția unui sistem, care eliberează energii imense și determină dezordine, dezechilibre pe scara de evoluție normală a mediului înconjurător, este cel mai bine exprimat prin sintagma “hazard”.

Conform dicționarului amintit, hazardul reprezintă “un eveniment amenințător sau probabilitatea de apariție, într-o anumită perioadă, a unui fenomen cu potențial distructiv”. Într-o definiție mai cuprinzătoare, putem conchide că hazardul reprezintă un fenomen extrem, natural sau antropic, cu probabilitate mare de manifestare într-un anumit teritoriu și într-o perioadă dată, cu grave consecințe pentru mediul înconjurător și societatea umană, depășind măsurile de siguranță pe care aceasta și le impune.

Dimensiunea hazardelor poate fi apreciată în funcție de efectele pe care le induc asupra structurii interne și funcționalității unui sistem și deci, în funcție de rezistența la schimbare a sistemului respectiv.

Unele hazarde realizează un risc de importanță redusă pentru ansamblul sistemului, apărând ca banale accidente în evoluția acestuia, ca fluctuații, oscilații în jurul traiectoriei normale de evoluție (incendii, furtuni, alunecări superficiale de teren).

Alte hazarde afectează sistemele într-o mai mare măsură, constituind adevărate rupturi funcționale, cu producerea unor importante pagube materiale și victime omenești, dar fără a determina o schimbare totală a sensului de evoluție (inundații, cutremure, epidemii, explozii sau incendii de proporții ș.a.). În acest caz sistemul respectiv are, de regulă, capacitatea de a reveni la normal.

Când manifestarea unor hazarde introduce o ruptură profundă, care determină schimbarea totală a sensului de evoluție a sistemului față de traiectoria inițială, se poate vorbi de dezastru, catastrofă ori cataclism (explozii vulcanice, cutremure catastrofale, coliziunea cu Pământul a unor obiecte cosmice precum meteoriții de mari dimensiuni sau asteroizii ș.a.). Asemenea evenimente depășesc capacitatea de rezistență a sistemului, conducând la integrarea acestuia în mediul său, respectiv moartea sistemului. Este de la sine înțeles că în acest caz funcționarea societății umane suferă grave întreruperi, pe care nu le poate depăși prin mijloace proprii.

Există variate nuanțe în definirea termenilor de dezastru ori catastrofă. În literatura de limbă franceză termenul mai mult folosit este cel de catastrofă, considerat sinonim cu dezastru. Catastrofele ori cataclismele exprimă două contrarii ale aceleași unități (față-revers): un aspect fizic, material, obiectiv, cognoscibil și cuantificabil prin consecințele produse, și un aspect imaterial, subiectiv, incognoscibil, care rămâne în sfera probabilității și care reflectă gradul de percepție, de cunoaștere, de civilizație al societății care le suportă. Catastrofele/cataclismele sunt specifice doar pentru regiunile locuite, care sunt cele mai vulnerabile.

În literatura de limbă engleză apare mai mult termenul de dezastru. După Degg (1992), dezastrul rezultă din “interacțiunea spațială dintre un fenomen extrem al mediului și o populație care este sensiblă la aceste procese și probabil la pierderile tangibile și intangibile”. În dicționarul IDNDR dezastrul este definit drept “o gravă întrerupere a funcționării unei societăți, care cauzează pierderi umane, materiale și de mediu, pe care societatea afectată nu le poate depăși cu resursele proprii”.

Apare evident deci că se poate vorbi de un dezastru numai în cazul în care un fenomen extrem afectează populația sau rezultatele activității sale, provocând pagube mari. În acest sens, se consideră că un hazard nu presupune întotdeauna un dezastru. El nu este malefic pentru om dacă nu există o interferență spațială între aria de extindere a fenomenului respectiv și aria unei populații vulnerabile la acest proces (Fig.1). Dacă cele două areale interferează, în funcție de gradul de vulnerabilitate, este posibil ca un hazard (cauza) să provoace un dezastru (care este efectul).

b#%l!^+a?

Organizația Mondială a Sănătății definește dezastrul ca fiind orice eveniment care cauzează pagube, distrugeri ecologice, pierderi de vieți omenești și deteriorarea sănătății și a serviciilor în ceea ce privește sănătatea, la o scară suficient de puternică, astfel încât să justifice un extraordinar răspuns sau intervenție din afara comunității afectate.

Ministerul Sănătății și Bunăstării din Suedia a definit dezastrele drept situații în care se crează un dezechilibru între nevoile acute și resursele locale disponibile.

De asemenea, în literatura de specialitate se menționează că un hazard poate fi considerat un dezastru atunci când pagubele produse depășesc anumite praguri. După Sheehan și Hewitt (1969), citați de Degg (1992), un dezastru este atunci când un hazard provoacă cel puțin 100 de morți sau rănirea a cel puțin 100 persoane sau pagube de cel puțin 1 milion dolari SUA. Compania Swiss Re din Zurich consideră că se poate vorbi de un dezastru atunci când sunt inventariați cel puțin 20 de morți iar pagubele sunt de cel puțin 16,2 milioane dolari SUA.

O secțiune a ONU definește ca “dezastru semnificativ” pierderile de cel puțin 100 vieți umane și de 1% din produsul intern brut. Un raport pregătitor pentru Conferința mondială asupra climatului (Roma, 1995) evalua prețul vieții umane la 1,5 milioane dolari într-o țară “bogată” și la 100 000 dolari într-o țară “săracă”. Această parte a raportului a trebuit să fie înlăturată, într-atât de șocant a apărut faptul de a atribui o valoare statistică persoanei umane, care are valoare universală.

1.2.2. Vulnerabilitatea

Vulnerabilitatea este definită de dicționarul IDNDR drept “gradul de pierderi (de la 1% la 100%) rezultate din potențialitatea unui fenomen de a produce victime și pagube materiale”.

Ea pune în evidență cât de mult este expus omul și bunurile sale în fața diferitelor hazarde, indicând nivelul pagubelor pe care poate să le producă un anumit fenomen.

Gradul de vulnerabilitate depinde de un ansamblu complex, reprezentat de populație, construcții, infrastructură, activitatea economică, organizarea socială și eventualele programe de expansiune și de creștere a potențialului unui anumit teritoriu.

Continua deteriorare a mediului și creșterea aglomerărilor urbane contribuie la accentuarea gradului de vulnerablitate la diferitele dezastre. Un seism, o furtună sau o inundație de o anumită amploare pot aduce atingeri nesemnificative unei zone foarte slab populate, pe când, în cazul unei zone puternic urbanizate, un eveniment chiar de o mai slabă amploare poate provoca distrugeri considerabile.

De asemenea, efectul general al unui dezastru dintr-o țară sau o regiune dată depinde în mare măsură de nivelul economic al acesteia. Un eveniment care afectează un anumit număr de persoane și cauzează anumite pagube, poate avea un efect dezastruos asupra unei țări cu o economie slabă, în timp ce un dezastru cu o magnitudine similară, într-o țară cu o economie puternică, poate fi trecut cu vederea. Așa cum am menționat, un incident considerat minor într-o țară dezvoltată, poate reprezenta o urgență majoră, cu valoare de dezastru, într-o țară cu posibilități reduse de răspuns (de intervenție) în astfel de situații.

Un grad mare de vulnerabilitate la eventualele hazarde se întâlnește în țările cu o creștere explozivă a populației și o urbanizare accelerată, cu standarde foarte scăzute ale construcțiilor, fără o planificare și o asigurare tehnică suficiente, iar populația are un nivel de educație redus și facilități medicale necorespunzătoare. De altfel, repartiția pe Glob a acestor dezastre, evidențiază faptul că 68% dintre acestea s-au produs în regiunile lumii a treia, plus Japonia și Australia. Aici s-au înregistrat, în medie, circa 2066 victime/dezastru, în timp ce în SUA și Canada valorile au fost de 19 morți/dezastru, iar în Europa vestică, de 99 morți/dezastru.

Într-un studiu UNDRO, din 1990, privind evaluarea impactului evenimentelor dezastruoase asupra economiilor în ultimii 20 de ani, se arată că primele zece locuri în privința predispoziției la dezastre (cu alte cuvinte, cele mai vulnerabile) sunt ocupate de următorele țări: Montserrat, Vanuatu, Nicaragua, Burkina, Rep. Dominicană, Insulele Cook, b#%l!^+a?Ciad, Bolivia, St. Lucia și Yemen. Unele țări au un indicator relativ ridicat, doar pe baza unui singur eveniment dezastruos produs în perioada respectivă, gradul în care acestea au fost afectate fiind neașteptat de mare. Tot la fel, alte țări, supuse unei lungi serii de dezastre serioase de diferite tipuri, s-au dovedit a avea economii destul de puternice pentru a suporta cu bine efectele acestora.

1.2.3. Riscul

Dintotdeauna societatea umană a fost nevoită să-și asume anumite riscuri ca sa poată exista și îmbunătăți condițiile de viață. Necesitatea identificării de noi resurse materiale și energetice, ca și nevoia lărgirii spațiului de locuit, îl determină pe om să riște, chiar dacă nu poate aprecia în întregime efectele ulterioare ale unor decizii.

În fapt, riscurile sunt definibile atunci când, în sistemul fizic, unul sau mai multe elemente ating un nivel al forței, intensității sau cantității, ieșite din comun. Aceste forțe ieșite din comun pot antrena deranjamente în ecosisteme, până la nivelul geosistemului și, mai ales, pot produce dezordine în așezările umane. Numai acestea din urmă fac obiectul evaluărilor, în termeni umani mai întâi (atingeri posibile aduse persoanelor) și apoi în termeni materiali (atingeri aduse bunurilor).

Geomorfologul francez J. Tricart, într-un articol privind pericolele și riscurile naturale și tehnologice (1992), face distincție între termenii pericol și risc. El definește pericolul drept un fapt brut, neavând în mod necesar consecințe. Pericolul devine un risc doar atunci când amenință o ființă sau un obiect. Când acest risc s-a realizat și a reușit să provoace importante distrugeri, se poate vorbi de o catastrofă.

Noțiunea de risc, care o integrează pe cea de evaluare, nu poate fi deci aplicată valabil dacă omul nu este implicat, dacă nu este vorba de implantarea, organizarea grupurilor umane în spațiu. El este dat de interferența dintre diferite fenomene și vulnerabilitatea așezărilor umane. În acest sens, se poate spune că “orice geografie a riscurilor nu poate fi decât o geografie umană”. De asemenea, vulnerabilitatea oamenilor și a bunurilor create nu poate fi evaluată decât în funcție de localizarea acestora.

Riscul este dat de caracterul aleatoriu al unor fenomene, de faptul că ”nici data și nici locul viitorului caz, eveniment, nu pot fi determinate doar pe baza cunoașterii stărilor anterioare”. El constă esențialmente într-o judecată de valoare (cantitativă), legată de pagubele susceptibile de a fi produse de către diferiți agenții naturali sau antropici.

După dicționarul IDNDR, riscul reprezintă “numărul posibil de pierderi umane, persoane rănite, pagube asupra proprietăților și întreruperi de activități economice în timpul unei perioade de referință și într-o regiune dată, pentru un fenomen natural particular și prin urmare este produsul dintre riscul specific și elementele de risc”.

În accepțiunea noastră riscul reprezintă probabilitatea reală de expunere a mediului înconjurător și a societății umane la acțiunea unui hazard de o anumită mărime, cu grave consecințe, previzibil într-o anumită măsură. El presupune două laturi: pe de o parte, fenomenul fizic așa cum este el și posibilitatea de repetare a lui la scări și cu efecte mult mai mari, iar pe de alta, potențialul acestuia de a produce dezastre de diferite grade unor grupuri de oameni aflate într-un anumit stadiu de percepție, de cunoaștere.

Sistemele geografice puternic umanizate sunt amenințate de cele mai diverse și frecvente riscuri, întrucât aici intervențiile externe și dinamica schimbărilor interne au efecte neașteptate. Unele riscuri sunt asumate de societate, altele sunt pasive, putând fi reactivate în orice moment, iar cea de-a treia categorie este reprezentată de cele necunoscute încă.

Riscul poate fi exprimat matematic, ca produsul dintre hazard (H), elementele expuse la risc (E) și vulnerabilitate (V):

R = H E V

Prin urmare, riscul există în funcție de mărimea hazardului (cutremur, alunecare de teren, inundație etc.), de elementele expuse la risc (populație, bunuri materiale, activități economice etc.) și de vulnerabilitatea lor (adică de gradul de expunere a omului și bunurilor sale în fața hazardelor, de nivelul pagubelor pe care poate să le producă un anumit fenomen).

Deși societatea și-a creat și perfecționat sisteme de control ale riscului, eficiența lor este relativă având în vedere complexitatea problematicii riscului, implicarea a numeroase necunoscute în cunoașterea acestuia. De aceea, cu toate că riscul ar putea fi apreciat între anumite limite, realizarea sa rămâne, de regulă, întâmplătoare, respectiv nu se știe când, unde, cât și sub ce formă va apărea evenimentul “anticipat”.

Pentru a intelege mai bine noțiunea de risc trebuie sa incepem cu clasificarea b#%l!^+a?hazardelor. Astfel, hazardele pot fi clasificate după diverse criterii: origine, mod de manifestare, frecvență, pagube produse, grad de potențialitate de a produce pagube etc. Clasificarea după origine (Fig.2) împarte hazardele în două mari categorii:

Clasificarea după modul de manifestare și perioada de instalare (Fig. 3):

Clasificarea după pagubele produse (Fig. 4) (după Zăvoianu, Dragomirescu, 1996):

Clasificarea după suprafața ocupată, durata activă, principalele efecte etc. (după Chardon, 1990):

– Gigacatastrofă (explozii vulcanice)

– Megacatastrofă (mari seisme; erupții vulcanice; secete tropicale)

– Mezocatastrofă (erupții vulcanice mai mici; seisme cu intensitate mai mică; valuri de frig; oraje; tornade)

– Catastrofă (mici seisme; tornade; ploi excepționale)

– Fenomene cu localizare punctuală (procese de versant; torenți noroioși; furtuni cu grindină)

Având în vedere complexitatea și numărul hazardelor, conform clasificării de mai sus, putem ințelege de ce manifestarea acestora crează efecte pe multiple planuri, în special economice, sociale și ecologice.

Efectele economice pot fi exprimate cel mai bine prin pagubele, atât reale cât și potențiale, provocate de hazarde:

– pagubele reale sunt reprezentate de pagubele care se produc efectiv în urma manifestării unui hazard și pot fi directe (reprezentând distrugerile și deteriorările de bunuri imobiliare și mobile, costul lucrărilor de intervenție, evacuare și ajutorare) și indirecte (pierderile înregistrate de economia națională la unități neafectate de hazardul respectiv, dar a căror activitate este perturbată din cauza legăturilor care există între ele și unitățile afectate direct de hazard).

– pagubele potențiale reprezintă diferențele dintre rezultatele activităților care s-ar desfășura pe un teren anumit (de ex., luncă) în condițiile în care acesta nu ar fi afectat periodic de un hazard (de ex., inundație) și rezultatele activităților care se desfășoară efectiv b#%l!^+a?pe terenul respectiv într-un regim dat de existența riscului (inundabilitate, în exemplul nostru).

Printre cele mai importante efecte ecologice amintim: modificări la nivelul reliefului, în special în ceea ce privește echilibrul și dinamica versanților, modificarea calității aerului și apelor de suprafață și subterane, schimbarea calităților fizico-chimice ale solului, modificarea florei și faunei zonale, atât terestră cât și acvatică, creșterea riscului de producere și propagare a bolilor endemice ș.a. Efectele ecologice sunt în totalitate necuantificabile și necesită pentru ameliorare (dacă aceasta este posibilă) perioade de timp îndelungate.

Efectele sociale ale hazardelor prezintă o gravitate mult mai mare, a căror eliminare este o condiție cu implicații directe asupra nivelului general de trai al populației. Acestea nu pot fi exprimate cantitativ decât în mod excepțional.

1.2.4. Evaluarea riscului

Studiul și, mai ales, evaluarea riscului se dovedește un demers complex și dificil având în vedere multitudinea intervenanților și a parametrilor sau a variabilelor care trebuie luate în considerare.

El trebuie să se bazeze pe abordarea inter-disciplinară, atât de către științele naturale cât și de către cele sociale:

-abordări probabiliste sau deterministe,

-recurgerea la diverse resurse și teorii împrumutate din matematică (geometria fractalilor, teoria haosului, calculul probabilităților),

-elaborarea de SIG etc.

Un control total al riscului este imposibil, el poate fi cel mult eficientizat prin abordări pragmatice, în special, probabilistă și normativă, care sunt două abordări complementare, indispensabile acestei operațiuni.

Abordarea probabilistă caută să anticipeze apariția unor evenimente cu caracter catastrofal în evoluția unui sistem, prin calculul probabilistic descoperindu-se legitățile care guvernează riscul și evenimentele potențiale. Acest tip de abordare evidențiază proporțiile și ciclicitatea unor evenimente naturale sau social-economice. Principalele operațiuni sunt depistarea factorilor care intervin în realizarea riscului și stabilirea de corelații între evenimente pentru a sesiza la timp caracterul riscant al unor situații.

Abordarea normativă urmărește stabilirea unor norme, praguri pentru anumiți factori de risc și pentru anumite sisteme. Din păcate, în sistemele geografice, care sunt deosebit de complexe, stabilirea unor praguri clare pentru factorii de risc este imposibilă. Aceste praguri ar trebui să rezulte din măsurători, calcule, experimente și să obțină avizul public sau legislativ pentru a fi ulterior respectate. Unele elemente, cum ar fi cele privind poluarea, rezistența clădirilor la cutremure, dimensionarea digurilor împotriva inundațiilor ș.a. au niște praguri bine definite, dar praguri pentru elemente geografice complexe nu există deocamdată și sunt dificil a fi stabilite.

În prezent, efortul comunității internaționale se deplasează dinspre reacțiile și măsurile postdezastru, către o atitudine și o acțiune predezastru, cu mult mai responsabile.

Dacă evenimentele, ele însele, nu pot fi prevăzute, consecințele lor dezastruoase pot fi însă reduse printr-un plan adecvat dinainte stabilit și prin pregătirea măsurilor de urgență pentru comunitatea supusă riscului. Un asemenea demers urmărește centralizarea rezultatelor dobândite disparat și dispersat în observarea dezastrelor, a experienței acumulate, utilizarea unor metode și tehnici tot mai moderne de supraveghere a mediului, a zonelor vulnerabile, de mai mare risc, în scopul reducerii factorului de neprevăzut, de hazard în producerea unor fenomene distrugătoare.

Una dintre metodele de evaluare a riscului este cea a modelizării, adică simularea unui ansamblu de evenimente și cunoașterea impactului lor în termeni de pierderi. Această analiză reclamă studii serioase legate de modelizarea fenomenelor și a pierderilor, realizată pe baza evenimentelor trecute, dar trebuie totodată să ia în considerare o analiză probabilistă. Parametrii caracteristici ai intensității fenomenului trebuie să poată permite stabilirea funcțiilor pierderilor, în esență, pe baza experienței trecute (raportul între caracteristicile fizice ale fenomenulor și pierderile înregistrate).

Metoda cere ca modelele realizate să permită traducerea în manieră relativ simplă dar realistă a producerii unor multiple evenimente, cât și pierderile înglobate. Este necesară actualizarea periodică a acestor modele, în funcție de evenimentele cele mai recente, adesea bine docmentate. Nu în ultimul rând, se impune colaborarea permanentă cu organismele tehnice și științifice specializate în fiecare domeniu, și în diferite țări, în măsură să poată integra rezultatele diferitelor studii, dezvoltărilor și cercetărilor făcute.

Un mod obișnuit de evaluare a riscului constă în reprezentarea pe un grafic a celor două principale trăsături ale sale: probabilitatea și gravitatea. Dacă se egalizează b#%l!^+a?probabilitatea cu frecvența iar gravității i se dau anumite valori numerice, se obține o diagramă F/N (frecvență/număr). În acest fel, paguba poate fi reprezentată grafic, conform frecvenței sale și coordonatelor numerice (Fig. 5).

Sursa: CONSTANTINESCU D.A.- Managementul riscului în asigurări, Ed Naționala, 1999

Ca suport de planificare, câmpul poate fi împărțit în trei zone de acțiune, conform nivelului de acceptabilitate. Dacă graficul valorii F/N intră sub incidențe zonei “neglijabil”, nu se pune problema alocării a noi resurse de reducere a riscului; dacă acesta cade sub incidența zonei de mijloc, resursele trebuie îndreptate spre reducerea riscului; în fine, dacă va cădea sub incidența zonei ”inacceptabil”, atunci eforturile trebuiesc orientate în mod imperios spre găsirea unei alternative. Pozițiile acestor limite zonale sunt creații ale societății și nu sunt legate de natura riscului în sine. Întrucât procesul implică o scară estimativă, iar aceasta este desigur o simplificare brută, exactitatea rezultatelor este redusă.

Studiul riscurilor induse de hazardele naturale implică o întreagă problematică care trebuie să permită o analiză obiectivă a fenomenului, începând cu observația riguroasă a hazardelor și terminând cu evaluarea costurilor materiale pentru a diminua consecințele și reconstrucția bunurilor distruse și a mediului înconjurător.

Un asemenea studiu înglobează o activitate laborioasă, urmărind mai multe aspecte:

– existența si analiza datelor statistice pe o perioadă lungă de timp;

– stabilirea caracteristicilor medii ale fiecărui parametru analizat;

– extragerea valorilor extreme, reprezentând limite posibile de variație ale fenomenului cât și praguri de risc;

– calcularea deviației parametrului respectiv față de medie, considerată ca normală;

– precizarea pragului plecînd de la care un fenomen poate deveni un risc;

– precizarea și analiza factorilor genetici pentru fiecare risc studiat;

– analiza modalității de manifestare în timp și spațiu a fenomenului respectiv;

– stabilirea intervalului de risc;

– cuantificarea gradului de vulnerabilitate (pagube materiale și victime înregistrate ca urmare a manifestării unor asemenea riscuri);

– consecințele de ordin psihologic și rolul educației prin intermediul mass-media;

– monitoringul factorilor de risc;

– evaluarea costurilor materiale pentru a diminua consecințele și reconstrucția bunurilor distruse și a mediului înconjurător;

În cuantificarea acestor factori, principalele criterii care se iau în considerație sunt: potențialul de distrugere și severitatea consecințelor (victime omenești, pierderi materiale), frecvența de manifestare (perioada de revenire) și dificultatea de prevenire sau de diminuare a efectelor.

Studiul riscurilor ecologice cuprinde, în principiu, două etape distincte. În primul rând are loc o anchetă de amplasare în scopul de a ști ce atingeri s-au adus mediului sau ar putea surveni (analiza riscului) și în al doilea rând trebuie să se știe ce atingeri pot fi fi tolerate (evaluarea riscului).

Așadar, cu ajutorul acestor două etape se analizează riscurile și se estimează genul de pericole și importanța lor în prezent cât și în viitor, cu alte cuvinte, se face o evaluare a riscurilor potențiale. Scopul unei asemenea evaluări a riscurilor potențiale este în final acela de a ști dacă este urgent să se intreprindă ceva, de a deduce măsuri de luptă contra riscurilor și, în cazul unei contaminări puternice, de a se stabili o strategie de remediere.

Analiza riscului se face începând cu investigarea istorică a sitului potențial contaminat (modul în care acesta a fost utilizat în trecut, ocuparea solului etc.).

Apoi este efectuată o analiză tehnică, cu metode și tehnici diferite, în scopul examinării stării actuale a sitului. Sunt colectate eșantioane, probe, care apoi sunt analizate b#%l!^+a?pentru a se putea determina în final tipul, amplasamentul, cantitatea și concentrația oricărei substanțe periculoase pentru mediu. Se urmărește cunoașterea atingerilor efective și posibile, modul lor de transportare și evoluția lor de-a lungul timpului.

Fiecare sit contaminat posedă propriile caracteristici privind substanțele periculoase. Deci elaborarea unei analize a riscului trebuie abordată caz cu caz. Pentru a putea compara între ele rezultatele unei analize a riscului efectuată în diferite locuri este necesară fixarea unor exigențe minimale.

Trebuie remarcat faptul că atunci când se planifică densitatea și locurile de eșantionare, este bine să se facă referință la investigația istorică. Cu ajutorul ei pot fi identificate locurile de puternică și slabă poluare și apoi, urmărind aceste cunoștințe, se poate stabili rețeaua de eșantionare. Analiza sitului va fi mai eficace și mai ieftină după această metodă. Foarte importantă este și cunoașterea legislației, care poate prevedea niște norme ce trebuiesc îndeplinite pentru ca măsurile să fie valabile și din acest punct de vedere.

Evaluarea riscului trebuie să poată răspunde la întrebarea “ce se poate tolera?”, adică se încearcă evaluarea a ceeea ce este admisibil. Pentru aceasta, rezultatele analizei riscului vor fi evaluate și comparate cu obiectivele fixate pentru protecția diferitelor bunuri materiale și pentru mediu în ansamblul său. Ele sunt bazate pe cunoștințe științifice și pe scări de valori sociale, cuprinzând criterii calitative și cantitative ce definesc când o atingere nu mai este tolerabilă. Este necesară existența unei baze legale, a unor texte legislative adecvate, care să conțină valori indicative și limite, recomandări clare și precise pentru evaluarea siturilor contaminate.

Punerea în mișcare a substanțelor periculoase într-un sit, contaminat pe diferite căi (lanțuri alimentare, calea aerului, calea apei, contact direct), înglobează mai multe riscuri pentru mediu.

De aceea în funcție de disponibilitatea substanțelor periculoase și de comportamentul lor diferit în diferitele căi de contaminare, o analiză și o evaluare a riscului în funcție de substanță, de calea de contaminare și de bunurile de protejat, se dovedește indispensabilă. Evaluării riscului îi va reveni actul de a judeca în globalitatea sa interacțiunea diferitelor sectoare asupra mediului.

În momentul în care se știe ce se poate tolera, se poate face o estimare a riscurilor potențiale și apoi este posibil să se intreprindă măsuri judicioase asupra respectivului sit contaminat. O asemenea evaluare a riscurilor este bineînțeles un proces care atinge multe domenii și reclamă deci participarea interdisciplinară a specialiștilor.

În raportul UNCUEA, din 1983, privind “Urgențele de mediu” sunt definiți termenii de incident, urgență, dezastru, răspuns. Se recunoaște faptul că ceea ce ar putea fi considerat ca fiind un “incident minor” într-o țară dezvoltată, poate fi considerat o “urgență majoră”, cu valoare de “dezastru” într-o țară cu posibilități de răspuns (de intervenție) mai reduse în astfel de situații.

Potrivit raportului respectiv, o urgență se poate transforma într-o criză când există ceva în neregulă în activitatea de răspuns într-o astfel de situație. Scăpată de sub control, ea poate ușor escalada într-un dezastru, din cauza depășirii posibilităților de a face față situației. Dacă dimpotrivă, într-un fel sau altul, printr-un management specializat, criza poate fi dirijată și cursul ei modificat, atunci dezastrul poate fi înlăturat.

Termenul răspuns se referă la orice acțiune care are loc în cazul unei urgențe, în timpul desfășurării acesteia și după aceea, pentru a reduce efectele sale negative asupra sănătății umane, activităților economice și mediului înconjurător.

Răspunsul în caz de urgență este o parte a recunoscutului “ciclu de management al dezastrului” (care include Prevenirea-Pregătirea-Răspunsul-Redresarea). Se pot distinge patru faze ale răspusului:

– evaluarea inițială imediată a situației;

– stoparea fenomenului, dacă este posibil, pentru a limita efectele adverse;

– evaluarea post-urgență a distrugerilor materiale și de mediu cauzate;

– reabilitarea elementelor mediului afectat;

Răspunsurile la riscuri constau fie în prevenire, fie în a limita consecințele pentru populație. Acestea se înscriu, după amestecuri și dozaje variabile, în patrulaterul:

Răspunsuri tehnice – relevă diferite ramuri ale științelor inginerești; au ca obiectiv major, dacă nu eliminarea riscului, cel puțin atenuarea intensității pentru riscurile naturale și limitarea probabilității de a surveni pentru riscurie tehnologice. Constau în lucrări de geniu civil, dar eficacitatea lor rămâne totuși relativă

Răspunsuri de amenajare spațială – sunt înainte de toate preventive și destinate a limita vulnerabilitatea teritoriilor aflate sub amenințarea unui risc; constau într-un dublu control juridic: unul la nivelul autorizațiilor, altul care vizează eliminarea oricărei noi forme de vulnerabilitate ce poate rezulta din urbanizare. Aceste 2 tipuri de control conduc la limitarea mai mult sau mai puțin severă a constructibilității, fiind adesea sursă de conflicte între interesul general și cel privat, între Stat și colectivitățile locale. b#%l!^+a?

Răspunsuri de gestionare – vin din partea instituțiilor sau organismelor de protecție civilă; acestea intervin în timpul și după producerea unui eveniment extrem pentru a-l stăpâni și a înlătura consecințele; acțiunile lor pun în pratică planuri operaționale de ajutor și intervenție, care sunt reactualizate pe baza experienței câștigate de pe urma fiecărei catastrofe; veriga slabă ramâne totuși dificultatea de a reacționa la evenimentul care a scăpat oricărei previziuni, imprevizibilului radical

Răspunsuri de asigurare – au drept finalitate esențială repararea pagubelor suferite în urma unui eveniment, prin indemnizarea victimelor; tema de reflecție actuală rezidă în rolul pe care asiguratorul îl poate exercita înainte de eveniment, deci în domeniul prevenirii și responsabilităților (prin modularea valorii primelor de asigurare în funcție de potențialitatea riscurilor, dar și prin exigențele pe plan tehnic, contribuind la aplicarea de norme de securitate indispensabile.

1.3. Hazardele geologice si riscurile induse

În natură se manifestă adesea fenomene naturale extreme periculoase cu origine diferită (geologică, geomorfologică, atmosferică, climatică etc.), care fac parte din evoluția naturală a geosistemului terestru și care, prin consecințele lor, reprezintă salturi dialectice marcante, “praguri” care au loc după etape mai mult sau mai puțin lungi de acumulare a energiei. Ele se pot dezvolta cu ritmuri de evoluție variabile în timp și spațiu – violent, progresiv sau lent. Cu cât acest ritm este mai violent, cu atât saltul realizat este mai mare și deci, consecințele sale, mai marcante.

1.3.1 Riscul seismic

Riscul seismic este definit drept probabilitatea ca un cutremur de pământ, de o anumită magnitudine, să se manifeste într-un teritoriu, într-un interval de timp, cu consecințe asupra populației și a bunurilor materiale create de aceasta cât și asupra mediului înconjurător.

După Mândrescu (2000), riscul seismic reprezintă probabilitatea ca efectele sociale sau economice ale unui cutremur, exprimate în bani sau victime, să egaleze sau să depășească valorile așteptate la un anumit amplasament într-un anumit interval de timp.

Iaccarino și colab. (1979) consideră că gravitatea unui eveniment seismic depinde de condițiile geologice și fizico-geografice ale regiunii respective, gradul de populare, condițiile patrimoniului edilitar, tipul de economie, nivelul de educație seismică al populației, prezența structurilor de ajutorare, eficiența serviciilor de protecție civilă etc.

După autorii mai sus amintiți, riscul seismic reprezintă produsul dintre “periculozitatea seismică” și “vulnerabilitatea” unui teritoriu. Se face distincție între “periculozitatea seismică” propriu-zisă, legată de caracteristicile cutremurelor de pământ și de caracteristicile seismo-tectonice ale unui anumit teritoriu, și “susceptibilitatea seismică” ca periculozitate indusă de situația fizico-geografică a arealului luat în considerație.

Periculozitatea seismică se referă deci la tipurile, caracterele, mecanismele și fenomenologia cutremurelor, la energia eliberată, adâncimea epicentrului, dimensiunile zonei focale etc. Ea este legată de asemenea de caracteristicile seismo-tectonice, în special de raportul hipocentru-falii.

Susceptibilitatea seismică se referă la factorii locali geologici, morfologici, hidrologici etc., atât superficiali cât și ai substratului, care pot amplifica sau reduce vibrațiile seismice sau pot constitui situații de echilibru geomorfologic precar.

1.3.2. Cauzele și modul de producere a cutremurelor de pământ.

Cutremurele de pământ reprezintă mișcări bruște, sub formă de trepidații, ale unor porțiuni din scoarța terestră, generate de eliberarea unor tensiuni și energii uriașe acumulate în anumite puncte din interiorul acesteia (focare seismice).

Cauzele lor sunt o serie de procese de transformare sau reașezare a materiei: mișcarea plăcilor tectonice (subducție, decroșare, faliere), erupții vulcanice, prăbușirea tavanelor unor peșteri, grote sau galerii de mină, alunecări mari de teren, activitățile umane ș.a.

Se apreciază că aproximativ 90% din numărul total de cutremure produse într-un an sunt de origine tectonică, 7% sunt produse de erupțiile vulcanice, iar restul sunt datorate altor cauze. Cutremurele produse de erupțiile vulcanice au în general efecte locale (dar s-au b#%l!^+a?înregistrat și cazuri de erupții care au produs mișcări seismice foarte puternice).

În preajma marilor acumulări de apă (barajele Hoover-SUA, Hsinfengkiang-China, Kariba-Zimbabwe, Kremasta-Grecia, Koyna-India ș.a.), se constată apariția sau intensificarea unei activități seismice, așa numita “seismicitate indusă”, caracterizată prin cutremure cu focare situate la câțiva kilometri adâncime și magnitudini ce nu depășesc 6,5 (scara Richter). Cauzele acesteia ar putea fi creșterea eforturilor la care sunt supuse rocile de pe fundul acumulăriii de apă respective, sau pătrunderea apei pe anumite fracturi, determinând alunecarea unor compartimente, cu producerea de cutremure.

Mecanismul de producere al cutremurelor tectonice este bine ilustrat de modelul conceput de H. F. Reid pe baza studierii faliei San Andreas din California, SUA, în lungul căreia se realizează contactul între două plăci tectonice, Pacifică și Nord Americană. Cele două plăci sunt supuse unei deplasări de sens contrar, frecarea dintre ele împiedică alunecarea uneia față de cealaltă, iar rocile din zona de contact acumulează tensiuni uriașe, fiind puternic deformate. Când tensiunile devin mai mari decât rezistența opusă la frecare, se produce ruperea rocilor, alunecarea blocurilor unul față de celălalt și eliberarea energiei elastice (din focar sau hipocentru) sub formă de unde seismice. În final, blocurile care au suferit deplasarea ajung într-o nouă poziție de echilibru.

Deplasarea blocurilor faliilor nu se produce numai în plan orizontal, constatându-se uneori și ample mișcări verticale (cum a fost cazul cutremurului din California, din 1971, când deplasarea pe verticală a atins în unele locuri circa 3 metri).

Punctul inițial al ruperii este denumit focar sau hipocentru, iar punctul aflat la suprafața pământului, exact pe verticala acestuia, se numește epicentru. În funcție de poziția focarului, aproape de suprafața pământului sau la adâncime mare, se deosebesc: cutremure superficiale sau normale (cu focarul situat între 0-70 km adâncime), cutremure intermediare (cu focarul între 70-300 km) și cutremure adânci (cu focarul între 300-700 km).

1.3.3. Distribuția zonelor seismice pe Glob

Pe suprafața Globului, cutremurele de pământ înregistrează o distribuție neuniformă, fiind localizate în anumite zone ce formează o rețea de benzi înguste, reprezentând zonele cele mai mobile ale planetei, corespunzătoare cu limitele dintre plăcile tectonice și care separă arii imense în care sesmicitatea este mult mai redusă.

– Un prim tip de zonă seismică este reprezentat de axele dorsalelor medio-oceanice, caracterizate printr-o intensă activitate vulcanică, cutremure superficiale cu magnitudini mai mici de valoarea 6 pe scara Richter, reprezentând circa 10% din totalul cutremurelor produse într-un anumit interval de timp.

– Al doilea tip de zonă seismică, caracterizat tot prin cutremure superficiale dar fără vulcanism, este bine ilustrat de zonele din lungul faliei San Andreas din California, faliei Anatoliene din nordul Turciei ș.a., unde se produc mari deplasări paralele la falie.

– Al treilea tip de zonă seismică se suprapune foselor oceanice adânci, caracterizat prin vulcanism activ, cutremure adânci, intermediare și superficiale, a căror magnitudine atinge sau poate depăși valoarea 8 pe scara Richter, reprezentând peste 90% din energia totală eliberată de cutremure. Cea mai importantă zonă de acest tip înconjoară aproape complet Oceanul Pacific, fiind cunoscută sub numele de “centura de foc”.

– Al patrulea tip de zonă seismică este reprezentat de lanțurile muntoase rezultate din procese de subducție a plăcilor oceanice sau de coliziune a plăcilor de tip continent-continent, caracterizat prin cutremure de adâncime intermediară și superficiale. Apare sub sub forma unui imens arc muntos care se întinde din arhipelagul Sunda, prin Himalaia, Hindukuș, Iran, Caucaz, Anatolia, Marea Egee, Carpați, Alpi, Apenini și Munții Atlas din nordul Africii.

Zonele de pe Glob considerate stabile din punct de vedere seismic sunt cele suprapuse vechilor scuturi sau cratoane, rigidizate și alcătuite din roci dure: Scandinavia, Groenlanda, partea estică a Canadei, partea de nord-vest a Siberiei, Platforma Est-Europeană, peninsula Arabică, porțiuni din India penisulară, America de Sud (cu excepția lanțului Andin), Australia, Africa (cu excepția riftului Est-African și a Magrebului).

1.3.4. Zonele seismice în România

Pe teritoriul României se produc atât cutremure normale (crustale), cât și cutremure intermediare (subcrustale).

Cutremurele normale reprezintă doar circa 3% din cantitatea de energie seismică eliberată pe teritoriul țării într-o anumită perioadă de timp. Ele se produc la adâncimi de 10- b#%l!^+a?30 km (uneori chiar mai mici), iar magnitudinea lor poate depăși gradul 5 pe scara Richter, încât pot constitui un real pericol pentru zonele în care se produc (zona Oradea-Carei, Banat, zona Munților Făgăraș, perimetrul Mărășești-Odobești-Focșani-Râmnicu Sărat, zona Galați-Brăila-Tulcea ș.a.). Ele se remarcă prin: arie limitată a efectelor; distribuția focarelor se corelează uneori cu structura geologică a fundamentului, dar de cele mai multe ori seismicitatea are caracter difuz; unele șocuri seismice sunt însoțite de replici foarte numeroase care pot dura de la câteva zile la câțiva ani.

Cutremurele intermediare sunt legate de zona de curbură a Carpaților (“zona triconfină a Vrancei”), care reprezintă una din ariile critice din punct de vedere tectonic, o arie de convergență a trei din cele patru segmente de plăci și microplăci litosferice prezente pe teritoriul României, separate pe criterii de maxime și minime gravimetrice (Airinei, 1977): placa Est-Europeană, microplaca Mării Negre și microplaca Inter-Alpină. Aici procesul de subducție și, în consecință, regimul compresional se prelungesc până în actual, prin avansarea microplăcii Mării Negre sub microplaca Inter-Alpină.

Adâncimea focarelor seismice variază între 70-170 km (cele mai frecvente se situează la 130-150 km adâncime), iar direcția preferențială de propagare a fluxului de energie seismică eliberată în focar este NE-SV. Cutremurele se caracterizează printr-o succesiune sistematică (circa 50 de seisme cu magnitudine peste valoarea 5 de la începutul secolului nostru), nivel energetic 3,5 x 1021 erg/an și concentrare 1,8 x 1018 erg/an/km2.

Intervalul de recurență al cutremurelor de intensitate mai mare de 7-7,5 grade Richter este evaluat la 35-40 ani. De remarcat caracterul monocinetic al cutremurelor mici și producerea a numeroase replici (uneori grupate în adevărate “roiuri”) în cazul evenimentelor importante.

Cutremurele subcrustale din Vrancea afectează într-o măsură hotărâtoare teritoriile extracarpatice din părțile sudice și estice ale României, care reprezintă aproximativ 1/3 din suprafața țării și suportă mai mult de jumătate din populația sa.

Documentele scrise consemnează producerea unor cutremure în anii 1471, 1679, 1681, 1738, 1802 (rămas în memoria oamenilor drept “cutremurul cel mare”), apoi în 1829, 1838, 1868, 1894. În secolul XX activitatea seismică cea mai intensă, cu cutremure depășind magnitudinea 4, s-a înregistrat în anii 1929, 1940, 1941, 1942, 1948, 1952, 1959, 1977 și 1990, cele din 1940 și 1977 având caracter catastrofal. În secolul nostru, un cutremur semnificativ (cu magnitudine de 6,2 pe scara Richter) s-a produs în octombrie 2004.

Ultimul mare cutremur cu caracter catastrofal, cel din 4 martie 1977, a avut o magnitudine de 7,2 grade Richter, a ucis 1578 persoane (1424 numai în București), s-au înregistrat 11.300 accidentați, iar pierderile materiale au depășit 2 miliarde dolari (1,6 miliarde în Capitală). A fost stopată funcționarea a peste 760 unități economice, au fost avariate sau distruse peste 230.000 clădiri de locuit și social-culturale, 35 000 familii au fost sinistrate. O clădire de 11 etaje, blocul Carlton, s-a prăbușit îngropând sub dărâmături 400 persoane.

În prezent, în București există 2453 imobile construite în perioada dintre cele două războaie, fără respectarea normelor de protecție seismică. Expertiza recentă a imobilelor a condus la încadrarea a 122 dintre acestea în clasa I de risc seismic.

Efectelor propriuzise ale cutremurelor li se adaugă și producerea a nenumărate alunecări de teren, tasări și lichefieri ale depozitelor aluvionare din luncile râurilor, în unele zone cu urmări deosebit de grave.

Din acest motiv unii autori consideră că sintagma “hazard geologic” este mai nimerită decât cea de “hazard seismic”, întrucât subliniază influența hotărâtoare a factorilor naturali asociați cutremurelor, asupra efectelor acestora.

Inițierea și dezvoltarea unor strategii defensive rămâne singura alternativă întrucât, cel puțin deocamdată, cutremurele de pământ nu pot fi nici prevăzute, nici controlate de om.

Un obiectiv extrem de important al unei asemenea strategii îl reprezintă controlul calității mediului construit, prin proiectarea unor structuri care să reziste cutremurelor, pe baza unor coduri și standarde speciale. Clădirile trebuie să fie astfel proiectate încât să reziste șocurilor mici fără stricăciuni, celor moderate cu unele deteriorări, iar celor puternice cu distrugeri structurale grave dar fără a se prăbuși. Codurile și normele de proiectare seismică se perfecționează continuu, în special după analizarea efectelor cutremurelor puternice. În general, sunt realizate construcții de calitate, pe baza cerințelor cuprinse în coduri și standarde, dar sunt și situații în care acestea fie sunt aplicate fără a se ține seama de condițiile geologice regionale și locale, fie prevederile respective sunt complet ignorate (cazul a numeroase clădiri prăbușite în orașele Spitak, Leninakan și Kirovakan din Armenia, în timpul cutremurului din 1988, sau într-o serie de localități din Filipine, în 1990).

Comportarea mediului construit determină într-o măsură hotărâtoare numărul victimelor și amploarea pagubelor materiale în cazul unui cutremur. Preocupările privind cunoașterea forțelor reale la care este supusă o construcție în timpul cutremurelor majore au b#%l!^+a?revelat valori ale accelerației care au depășit-o pe cea a gravitației (1 g = 980 cm/s2), cum a fost cazul cutremurului din California, din ianuarie 1994, când s-a înregistrat o accelerație a terenului de aproape 2 g. Prin urmare, chiar în cazul unui șoc moderat, clădirile pot fi supuse unor forțe de 5-10 ori mai mari decât cele considerate inițial.

Un rol determinant în comportarea construcțiilor îl are durata vibrațiilor. Șocurile scurte, caracterizate prin frecvențe înalte sunt relativ ușor de anihilat prin soluții de proiectare, în timp ce șocurile cu durată mai mare, caracterizate prin oscilații cu frecvențe joase, în special la distanțe mari față de epicentru, pot avea consecințe deosebit de grave, ajungând chiar până la prăbușirea construcțiilor. Clădirile cu două sau cel mult patru etaje sunt cele mai vulnerabile la șocurile scurte, puternice, în timp ce clădirile înalte pot scăpa fără nici un fel de stricăciuni. Dimpotrivă, un șoc cu o durată mai mare poate lăsa neatinse clădirile joase, iar cele înalte pot suferi stricăciuni importante, ajungându-se chiar până la prăbușirea lor. Explicația constă în faptul că fiecare construcție are o perioadă proprie de vibrație, care crește odată cu înălțimea acesteia. Dacă această perioadă se aproprie sau coincide cu perioada de vibrație a pământului, cu alte cuvinte dacă balansarea clădirii va fi aceeași cu cea a șocului care o pune în mișcare, clădirea va intra în rezonanță, comportându-se ca un uriaș diapazon.

Acest fenomen poate avea un efect catastrofal asupra construcției. El se produce mai ales în cazul în care clădirile sunt amplasate pe un substrat constituit din depozite aluvionare, care absorb componentele de scurtă perioadă ale oscilațiilor seismice și le amplifică pe cele de lungă perioadă, aducându-le la valori apropiate de perioadele proprii de vibrație ale clădirilor înalte. În felul acesta au fost distruse multe clădiri de 10 etaje și peste la cutremurele care au lovit orașele Caracas (1966), București (1977), Mexico City (1985) ș.a.

Având în vedere cele prezentate mai sus, se impune, ca deosebit de importantă, întocmirea unor planuri de administrare a stocului de clădiri pentru un oraș, o regiune sau pentru o țară, prin identificarea claselor de clădiri cele mai expuse la risc. Descrierea stocului include tipul de construcție, vârsta, gradul de ocupare, tipul proprietății și ratele de creștere și înlocuire.

Cel mai mare risc la cutremur îl prezintă casele de locuit, clădirile comerciale și alte proprietăți private care formează cea mai mare parte a mediului construit. Reducerea riscului seismic implică îmbunătățirea calității sau consolidarea acestora, iar în cazul în care vulnerabilitatea acestora este foarte mare și consecințele prăbușirii forte grave, se va propune demolarea.

Elaborarea unor hărți de hazard seismic, adică a probabilității ca un anumit nivel al accelerației maxime să fie depășit într-un anumit interval de timp, bazate pe istoria seismică și pe o serie de supoziții rezonabile cu privire la atenuarea vibrațiilor seismice cu distanța față de faliile care ar putea declanșa cele mai mari cutremure, constituie unul din cele mai utile instrumente de estimare a pericolului seismic. Cu ajutorul acestora și ținând cont de probabilitatea de distrugere a clădirilor din cauza vibrațiilor terenului și de valoarea construcțiilor, se pot calcula pierderile așteptate în cazul unor cutremure puternice și aprecia eforturile necesare consolidării și refacerii zonelor calamitate.

Problema terenului de fundare este una din cele mai complexe, fiind greu de controlat sau ameliorat. De multe ori construcțiile au suferit distrugeri datorită cedării terenurilor pe care au fost amplasate (cele mai nefavorabile în acest sens sunt depozitele aluvionare, umpluturile recente și alte depozite necoerente, aflate uneori în stare saturată). De exemplu, în cazul cutremurului care a lovit orașul Izmit în 1999, nu modul de construire, ci solul pe care s-a construit (sol aluvionar), a dus la prăbușirea multor clădiri. În plus, s-a produs și fenomenul de lichefiere, cu scufundarea construcțiilor. În cazul orașului San Francisco, s-a calculat că terenurile aluvionare pe care acesta este situat pot amplifica undele seismice de până la 8 ori, cu efecte deosebit de grave în eventualitatea producerii unui cutremur major.

Cel mai mare risc posibil îl suportă clădirile amplasate în apropierea faliilor, întrucât nici un fel de măsuri constructive nu pot contracara efectele deplasării faliilor și nici ale vibrațiilor, cu intensități mult mai mari în apropierea acestora.

Singura soluție valabilă în aceste situații o reprezintă fie evitarea construirii în zonele cu susceptibilitate seismică majoră, fie realizarea de construcții ușoare, care chiar dacă se prăbușesc să producă cât mai puține victime.

Deosebit de utilă este întocmirea unor hărți de microzonare seismică, prin care suprafața unui oraș este divizată în zone cu grad diferit de expunere față de cutremure. La întocmirea acestor hărți, pe baza unor studii geologice, geotehnice, hidrogeologice și geofizice, se au în vedere: înregistrările cutremurelor puternice, înregistrările cutremurelor slabe și a microoscilațiilor, rigiditatea seismică a terenului de fundare (produsul dintre viteza undelor și densitatea aparentă a rocilor), răspunsul la solicitarea seismică a formațiunilor geologice din amplasament ș.a. Pe baza acestor hărți, se delimitează ariile de teren susceptibile la deformări permanente (alunecări, lichefieri, tasări etc.), se pot lua măsuri pentru îmbunătățirea calității terenurilor de fundare, se adoptă parametrii optimi de proiectare a construcțiilor.

Din păcate, se constată, aproape în mod invariabil, o discrepanță între hărțile de microzonare seismică și distribuția reală a distrugerilor după un cutremur, datorită nu atât b#%l!^+a?condițiilor geologice sau forței seismice a cutremurului respectiv, cât mai ales, vârstei și calității construcțiilor și faptului dacă la proiectarea lor s-au avut în vedere măsuri de protecție seismică sau nu. De aceea se impune efectuarea acelor studii de vulnerabilitate de care am amintit mai sus, care să conducă la plasarea pe planurile orașelor a principalelor tipuri de clădiri din fondul de locuințe existent, urmărind: identificarea structurilor construite fără măsuri de protecție paraseismică; identificarea structurilor cu înalt grad de ocupare, cum sunt blocurile de locuințe, clădirile oficiale, marile magazine, spitale, școli, amfiteatre, stadioane, săli de spectacole etc.; identificarea și menționarea pe hărți a liniilor de comunicație și transport, a magistralelor de cale ferată, a conductelor de alimentare cu apă și gaze naturale, a liniilor de înaltă tensiune ș.a. Se va specifica vârsta și starea acestor construcții, precum și oricare alt factor în măsură să ajute la evaluarea capacității lor de a rezista unui eventual cutremur puternic. Compararea hărților de microzonare seismică cu cele reprezentând distribuția diferitelor tipuri de clădiri va scoate în evidență cauzele reale ale distrugerilor. În final, cunoașterea acestor elemente va permite stabilirea nivelului de risc la care este expusă populația din diferite cartiere ale orașelor și adoptarea celor mai adecvate criterii la proiectarea structurilor viitoare.

Se poate spune, în concluzie, că riscul seismic acceptat de societate este hotărât la nivel guvernamental, prin stabilirea zonelor de hazard seismic (harta de zonare seismică), prin legiferarea codurilor, a normelor și regulamentelor de construcție, prin măsuri de amenajare a teritoriului. Pe plan local, administrațiile au datoria de a urmări aplicarea fermă a prescripțiilor cuprinse în actele normative menționate mai sus, avându-se în vedere că tehnologia modernă poate construi structuri care să reziste vibrațiilor induse de cutremurele puternice; de a susține programele de consolidare a clădirilor cu grad mare de ocupare, avariate în timpul cutremurelor anterioare; de a iniția și susține programe de pregătire a populației pentru a face față cutremurelor viitoare; de a sprijini efectuarea exercițiilor menite să testeze capacitatea de reacție în cazul unui cutremur major.

Capitolul 2

ASIGURAREA – Metodă de transfer a riscurilor

Pentru a putea trăi omul trebuie să producă. Pe lângă trebuințele necesare subzistenței – hrană, îmbrăcăminte, locuință etc. omul tinde în permanență spre un standard de viață din ce în ce mai ridicat. Cu cât nivelul de trai crește, cu atât și necesitățile socio-umane se diversifică. Unele dintre aceste nevoi se pot realiza imediat, altele se găsesc sub o anumită incertitudine.

În fața unor fenomene naturale de proporții, a furiei acestora, omul de multe ori devine neputincios. De aceea englezii considerau furia naturii pe mare „Acts of God”. Adică creditau cauzele acestor fenomene divinității.

De aceea, omul a căutat să se protejeze. Astfel, din timpuri străvechi, omul a încercat să controleze forțele naturii, adaptându-le la nevoile sale. Cu timpul, a reușit să le înțeleagă, să le stăpânească pentru a nu-i mai perturba viața și activitatea productivă pe care o desfășura. Din păcate, nici astăzi, utilizând toate descoperirile științei și tehnicii, nimeni nu poate să stăpânească în totalitate forțele naturii, efectele acestora producându-i distorsiuni ale procesului de muncă, ale vieții cotidiene.

Fig. 6. Expunerea omului la riscuri

Pe lângă acestea, omul însuși, prin acțiunile sale voluntare sau involuntare poate aduce prejudicii mediului înconjurător. Putem concretiza că pericolele care afectează buna desfășurare a activităților economice și a vieții cotidiene sunt „independente de voința omului, adică au un caracter obiectiv și sunt legate de comportamentul uman, b#%l!^+a?adică au un caracter subiectiv”.

2.1. Metode de cedare a riscului

Din experiență omul a învățat că nu poate evita apariția unor fenomene, dar de asemenea, a învățat că prin alcătuirea unei comunități bazată pe aceleași interese, pierderile se pot împărți între mai multe persoane. Contribuția fiecăruia este mică, iar fondul constituit va fi folosit numai pentru acoperirea pierderilor suferite de cei prejudiciați.

Această procedură bazată pe solidaritate și ajutor reciproc constituie de fapt un sistem de asigurare mutuală (reciprocă). Teoretic, toți membrii comunității contribuie în mod egal la acoperirea daunelor, însă practic grupul trebuie să aibă posibilitatea de a controla suma necesară înainte de apariția evenimentului astfel încât să poată face imediat față cheltuielilor.

În cadrul asociațiilor mutuale, fixarea unei contribuții variabile este extrem de dificilă, datorită faptului că nu toți membrii comunității prezintă același potențial al daunei. Anumite asociații de ajutor reciproc, în principal din sectorul agricol, s-au dezvoltat doar prin limitarea câmpului lor de activitate: prin acoperirea unor sume mici sau specializarea pe riscuri specifice, ca de exemplu asigurarea șeptelului.

Diverse modalități de cedare (pulverizare) a riscului au fost folosite încă din antichitate.

În China antică, negustorii își împărțeau marfa pe care trebuiau să o transporte pe fluviile interioare, pe un număr cât mai mare de corăbii, pentru ca, în caz de naufragiu, pierderea să fie mai mică.

Cel mai vechi document care atestă ideea de asigurare datează de aproape 6.500 de ani, în Egiptul antic. Atunci, meșterii tăietori de piatră din Egiptul de Jos au constituit un fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuția tuturor, pentru acoperirea pagubelor provocatorii de diverse nenorociri ce loveau pe membrii colectivității.

Noțiunea de risc este strâns legată de cea de asigurare. În decursul timpului o serie de specialiști, oameni de afaceri sau oameni politici au observat utilitatea asigurării.

În viziunea lui J. Heimard prezentată în lucrarea sa „Teoria și practica asigurărilor non-maritime”, asigurarea este definită astfel: „Asigurarea este operația prin care o parte, asiguratul, obține de la altă parte, asigurătorul, promisiunea de a fi indemnizat el sau un terț în caz de daună. Remunerarea acestui serviciu se numește primă. Asigurătorul acceptă o sumă de riscuri și le compensează potrivit legilor statistice”.

„Dacă ar fi după mine, aș scrie cuvântul „asigurare” pe ușa fiecărei case și pe fruntea fiecărui om pentru că sunt convins că pentru sacrificii neconceput de mici, familii întregi pot fi protejate împotriva catastrofelor care le-ar putea distruge pentru totdeauna ……. Abia atunci aș putea fi mulțumit, că asigurarea protejează familia în cazul ivirii unei nenorociri și a unor pagube ireparabile …”

Winston Churchill

„New York-ul nu este opera oamenilor, ci a asigurătorilor; fără asigurări, n-ar exista zgârie-nori deoarece nici un muncitor n-ar accepta să lucreze le o asemenea înălțime, riscând să facă un plonjon mortal și să-și lase familia în mizerie; fără asigurări nici un capitalist n-ar investi milioane pentru a construi astfel de clădiri, pe care un singur muc de țigară le-ar putea transforma în scrum; fără asigurări, nimeni n-ar circula cu autoturismul pe străzi. Chiar și cu un Ford, un bun șofer este conștient de faptul că în fiecare clipă riscă să dea peste un pieton”.

Henri Ford

Se apreciază că „asigurările se constituie într-un sistem de relații economice, care implică aportul unui număr mare de persoane fizice și juridice la constituirea unui fond bănesc, în condițiile în care, fiind amenințate de aceleași pericole, în existența și activitatea lor, concep și recunosc oportunitatea prevenirii și înlăturării pe baze mutuale a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole în viitor, posibile doar neasigurate”.

Este asigurarea un pariu? Se poate spune că, la început, a fost un pariu. Neexistând date statistice, unii întreprinzători făceau pariuri pe sosirea fericită la destinație a unei corăbii. Aceste pariuri nu se încheiau pe întreaga valoare a corăbiei, ci pe o parte din valoarea ei, astfel încât armatorul era obligat să încheie mai multe pariuri pentru a avea întreaga corabie acoperită.

Rațiunea era simplă: marea majoritate a corăbiilor ajungeau cu bine la destinație, iar dacă una sau două se scufundau, se compensa paguba din plățile efectuate de ceilalți întreprinzători.

A fost o formă incipientă de asigurare. Dacă în faza de debut a asigurărilor, societățile de asigurare s-au ocupat mai mult de asigurări maritime și de incendiu, abia în secolul al XVIII-lea au apărut și asigurările de viață.

O primă formă de asigurare a apărut în Italia, cel mai vechi contract s-a găsit în orașul Pisa și este datat din anul 1384.

Primele contracte de asigurare au apărut sub forma unui împrumut maritim, pe care b#%l!^+a?solicitantul îl garanta cu corabia sa. Actul de împrumut avea o anexă conform cărei proprietarul corăbiei era obligat să restituie acel împrumut dacă marfa împreună cu corabia ajungea cu bine la destinație; dacă corabia se scufunda, proprietarul corăbiei nu mai restituia împrumutul. Dobânda la acest împrumut era mare, pentru că pe lângă dobânda propriu-zisă, mai exista și o sumă echivalentă cu prima de asigurare pentru corabie și încărcătură.

Asigurarea este o activitate specifică domeniului prestărilor de servicii. Este o activitate grea și de multe ori ingrată. În acest domeniu de activitate se vinde o marfă care nu se vede. Se vinde, de fapt, o promisiune: „Dacă vei avea un accident de muncă, te voi despăgubi în funcție de gradul de invaliditate ce va fi stabilit!”, „Dacă îți lovești autoturismul, te voi despăgubi cu valoarea reparațiilor!” etc.

Se observă că orice promisiune începe cu conjuncția „dacă”. Acest „dacă” are un rol crucial în asigurări, pentru că el certifică caracterul aleator, viitor și nesigur al apariției evenimentului. În asigurări, se lucrează cu o nesiguranță, asupra apariției evenimentului trebuind să planeze incertitudinea ca moment, ca intensitate, ca severitate.

În clipa când acest „dacă” dispare, evenimentul iese de sub incidența asigurării, existând posibilitatea apariției intenției (faptei delictuale).

În literatura de specialitate modalitățile de cedare a riscurilor cele mai cunoscute, sunt următoarele:

a) Asigurarea

b) Autoasigurarea

c) Coasigurarea

d) Reasigurarea

e) Retrocesiunea (retrocedarea)

Asigurarea este un raport juridic ce se încheie între o persoană fizică sau juridică în calitate de asigurat și o persoană juridică în calitate de asigurător, prin care, în baza plății unei sume de bani numită primă de asigurare, asiguratul obține protecția asigurătorului și este despăgubit în cazul apariției evenimentului asigurat cu o sumă cel mult egală cu suma asigurată.

Fig. 7. Asigurarea

Asigurarea este o relație economică și financiară care ia naștere în baza unei legi sau în baza unui contract facultativ.

b) Autoasigurarea, denumită asigurarea individuală, reprezintă o metodă de constituire descentralizată a fondurilor de rezervă de către unii dintre agenții economici, potrivit căreia, asiguratul și asigurătorul sunt una și aceeași persoană.

Denumirea de asigurare este oarecum improprie, deoarece nu folosește ca principiu fundamental, principiul mutualității. Este o modalitate neeconomică deoarece unitățile economice mici și mijlocii au posibilități financiare limitate. În anumite situații și unitățile economice mari nu pot să suporte singure apariția unor evenimente care ar duce la prejudicii majore.

În plus, utilizarea fondurilor pentru eventualele daune duc la blocarea unor fonduri care ar putea fi folosite pentru dezvoltarea producției, comerțului, pentru investiții etc.

Pentru a fi eficientă, autoasigurarea ar trebui practicată pe o scară largă, pe o perioadă de timp îndelungată, ceea ce ar duce la apariția unor efecte negative asupra reproducției sociale.

Totuși, această modalitate de cedare a riscului se folosește de către unitățile agricole pentru constituirea unor fonduri de rezervă, de semințe, de furaje, alimente, materii prime.

De asemenea, autoasigurarea se practică în Marea Britanie de către Căile Ferate Naționale, deci în cadrul unor sectoare de piață cu o frecvență relativ redusă de apariție a evenimentelor și cu o intensitate relativ scăzută.

c) Co-asigurarea reprezintă o modalitate de cedare a riscului potrivit căreia, datorită valorii mari a bunurilor asigurate, asiguratul nu găsește un singur asigurător ci mai mulți, care preiau o cotă din risc și pe care o suportă independent. Participarea la decontarea daunelor se face în proporția în care a fost preluat și riscul. b#%l!^+a?

De exemplu, un obiectiv economic a fost evaluat la 2.000.000 €. Proprietarul imobilului găsește un număr de trei asigurători care preiau riscul în următoarele proporții: A1=50%, A2=30% și A3=20%. Considerând prima de asigurare ca fiind de 40.000€, atunci contractele de asigurare vor arăta astfel:

CA1 = 1.000.000 €. Fig. 8. Coasigurarea

Pa1 = 20.000 €.

CA2 = 600.000 €.

Pa2 = 12.000 €.

CA3 = 400.000 €.

Pa3 = 8.000 €.

Schematic, co-asigurarea arată astfel:

În cazul unei daune, participarea asigurătorilor la decontarea acesteia se face în aceeași proporție în care au preluat riscurile.

De exemplu, o daună de 300.000 € va fi plătită de cei trei asigurători astfel:

A1 = 50% × 300.000 = 150.000 €.

A2 = 30% × 300.000 = 90.000 €.

A3 = 20% × 300.000 = 60.000 €.

Co-asigurarea este utilizată frecvent, pe piața Lloyd’s.

d) Reasigurarea constituie un mijloc de egalizare, de divizare, a răspunderilor între mai mulți asigurători, dispersați pe arii geografice cât mai întinse, de menținere a unui echilibru între primele încasate și despăgubirile datorate la fiecare asigurător în parte.

Reasigurarea reprezintă o metodă de cedare a riscului potrivit căreia asigurătorul direct, care se numește reasigurat cedează o parte din risc, uneori întregul risc unei societăți specializate numită reasigurator, iar prin plata unei părți din prima de asigurare numită primă de reasigurare este protejat și despăgubit cu o sumă egală cu mărimea daunei, nu mai mult decât suma ce face obiectul contractului de reasigurare.

Această modalitate de cedare a riscului are un dublu avantaj. Pe de o parte, asiguratul este pus la adăpost de eventualele surprize, iar pe de altă parte, asigurătorul cedând parte din risc poate mult mai ușor să facă față obligațiilor din contract.

Reasigurarea este un mod ideal de obținere a protecției de către reasigurat în timp și spațiu.

Reasiguratul trece asupra altuia acea parte din fiecare risc care, prin apariția fenomenului, îi poate perturba echilibrul financiar. Astfel, reasiguratul își poate păstra o anumită flexibilitate în subscrierea riscurilor, fapt care îi permite să ofere clienților săi servicii mai bune.

Reasigurarea este un mod ideal de obținere a protecției de către reasigurat în timp și spațiu.

Reasiguratul trece asupra altuia acea parte din fiecare risc care, prin apariția fenomenului, îi poate perturba echilibrul financiar. Astfel, reasiguratul își poate păstra o anumită flexibilitate în subscrierea riscurilor, fapt care îi permite să ofere clienților săi servicii mai bune.

Reasiguratul, prin contractul de reasigurare, protejează:

– asiguratul împotriva fluctuațiilor bruște ale ratei primei de asigurare. În acest fel, orice variație poate fi dispersată pe o perioadă de câțiva ani;

– acționarii reasiguratului, împotriva unei reduceri considerabile a capitalului subscris și vărsat. Reasigurarea garantează acționarului un dividend (profit) constant și în continuă creștere.

– finanțele statului, prin garantarea unei anumite stabilități în plata impozitelor de către reasigurat;

– personalului reasiguratului împotriva pierderii locului de muncă.

Reasigurarea este prin definiție internațională, datorită faptului că se realizează între parteneri din diferite țări; principiul fundamental ce stă la baza acesteia este cel al „bunei credințe” – „bonna fides”, ut most good faith.

Complexitatea, dar și garanția reasigurării poate fi exemplificată și în figura următoare:

Fig. 9. Reasigurarea

b#%l!^+a?

e) Retrocesiunea (retrocedarea) este o divizare și mai mare a riscului, potrivit cărei reasigurătorului poate și el să cedeze o parte din riscul pe care și l-a asumat prin reasigurare. Reasigurătorul se numește retrocedent iar societatea specializată care preia riscul se numește retrocesionar, prima plătită de retrocedent se numește primă de retrocedare.

2.2. Clasificarea asigurărilor

Pentru a înțelege mai bine esența și importanța asigurărilor, vom prezenta în cele ce urmează câteva criterii de clasificare a acestora.

a) După modul de realizare a raporturilor juridice deosebim:

Asigurare obligatorie;

Asigurare facultativă.

Asigurarea obligatorie, nu presupune un acord de voință, ea este reglementată de un act normativ, respectiv de legea nr. 136/1995 privind asigurările și reasigurările în România. În această lege se precizează la art. 4 din capitolul 1 că singura formă de asigurare obligatorie este asigurarea de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de autovehicule. Asigurarea obligatorie se realizează automat, ea având la bază anumite interese naționale (apărarea avuției naționale, continuarea procesului de producție etc.).

Asigurarea facultativă, este definită în art. 2, capitolul 1 din Legea nr. 136/1995: „…raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți se stabilesc prin contractul de asigurare, fiind, așa cum îi spune și numele, facultativă. Este mai flexibilă, ea răspunzând mult mai bine necesităților și intereselor asiguraților.”

b) După domeniul asigurării, există:

asigurări de bunuri;

asigurări de persoane;

asigurări de răspundere civilă.

Asigurările de bunuri presupun punerea la adăpost a unor valori materiale ce sunt susceptibile de a fi distruse sau avariate ca urmare a apariției unui risc (eveniment) asigurat.

Exemple:

– asigurări maritime (CARGO și CASCO);

– asigurări de clădiri, conținut și bunuri din gospodării;

– asigurări de culturi;

– asigurări de animale;

– asigurări pentru avarii și furt (AUTO CASCO) etc.

Asigurările de persoane protejează persoana despăgubind-o în caz de invaliditate din accident, sau plătind suma asigurată în caz de deces beneficiarilor sau moștenitorilor legali.

Exemple:

– asigurarea de viață cu acumulare de capital (ING, AIG, ALLIANZ, AVIVA, GRAWE, etc.);

– asigurarea de viață cu supliment de accident (ASIROM);

– asigurări de accidente;

– asigurări de zestre, dotă, etc.

Asigurările de răspundere civilă au ca scop acoperirea unor valori patrimoniale pe care asigurații ar trebui să le plătească cu titlu de desdăunare terților păgubiți.

Exemple:

– asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru pagube produse prin accident de autovehicule;

– asigurarea facultativă de răspundere civilă auto internațională (CARTEA VERDE), doar pentru țările unde este obligatoriu a fi încheiată.

– asigurarea de răspundere civilă legală;

– asigurarea de răspundere civilă a proiectantului, antreprenorului, beneficiarului;

– asigurarea de răspundere civilă a notarului;

– asigurarea de răspundere civilă a expertului contabil și a contabilului autorizat etc.

c) După obiectul asigurării, deosebim:

– asigurări de active fixe (clădiri, mașini, utilaje, instalații, mijloace de transport);

– asigurări de active circulante (materii prime, materiale, combustibil, energie etc.);

– asigurări de persoane;

– asigurări agricole (culturi și animale);

– asigurări ale bunurilor din gospodăria cetățenilor etc.

d) După riscul asigurat, există:

– asigurări împotriva inundațiilor, ploilor torențiale, cutremurului, alunecărilor de teren, pentru construcții, autovehicule, bunuri de uz casnic;

– asigurări contra grindinei, înghețului timpuriu de toamnă și târziu de primăvară, pentru culturi;

– asigurări împotriva unor evenimente din viața oamenilor;

– asigurări împotriva prejudiciilor ce asiguratul le-ar putea aduce terților.

e) După teritoriu: b#%l!^+a?

– asigurări interne;

– asigurări externe.

Exemple de asigurări externe: asigurarea facultativă de răspundere civilă auto pentru pagube produse terților pe teritoriul unei alte țări (CARTEA-VERDE), asigurarea de avarii și furt internațională – AUTO CASCO EXTERN, asigurări maritime, asigurări de asistență medicală etc.

Aceste exemple arată faptul că elementul esențial care le deosebește de celelalte (interne) este locul unde aceste asigurări își produs efectele, faptul că ele au valabilitate pe teritorii ale altor țări.

f) După natura raporturilor ce se stabilesc între asigurat și asigurător, există:

– asigurări directe;

– asigurări indirecte (ex.: reasigurarea)

2.3. Funcțiile de compensare și prevenire ale asigurării

2.3.1. Funcția de compensare a pagubelor pricinuite de calamități și de accidente

Acesta este de fapt și scopul asigurării: de refacere a bunurilor avariate sau distruse, de plată a invalidităților din accidente, de plată a sumelor asigurate în caz de deces sau la expirarea asigurărilor de viață și eventualele pagube ce le-ar produce terților.

Această funcție este cu atât mai eficientă cu cât asigurătorul plătește mai repede daunele ca apar. Pentru a putea plăti mai repede, trebuie să aibă un fond de asigurare suficient de mare. Acest fond este mare dacă numărul asiguraților este mare, cât mai dispersați pe zone și ca forme de asigurare.

Asigurarea oferă avantajul că membrii comunității, afectați de producerea unui risc asigurat, primesc din acest fond sume cu titlu de despăgubire de zeci de ori mai mari decât contribuția fiecăruia la consolidarea lui. Această situație este rezolvabilă prin aplicarea principiului mutualității, care presupune că fondul de asigurare se constituie prin încasări descentralizate de la un număr cât mai mare de asigurați și sunt despăgubiți, în mod centralizat, numai cei prejudiciați. De altfel și paguba se împarte între toți membrii comunității tot pe baza aplicării aceluiași principiu.

Acest fond de asigurare are trei destinații:

– Plata de despăgubiri și de indemnizații în cazul asigurărilor de bunuri, de persoane și de răspundere civilă;

– Finanțarea unor acțiuni legate de prevenirea pagubelor;

– Constituirea fondurilor de rezervă la dispoziția societăților de asigurare și organizațiilor mutuale.

Această funcție a stat la baza apariției și dezvoltării asigurărilor pe plan național și internațional.

Plata sumelor asigurate, ca răspundere maximală, reprezintă o preocupare a tuturor asigurătorilor și reasigurătorilor, dar trebuie avut în vedere și frecvența de apariție a daunelor parțiale.

Atât la contractare cât și pe parcursul derulării contractului de asigurare, asiguratul și asigurătorul trebuie să țină seama de nivelul sumei asigurate și al valorii reale a bunului.

Ideal, trebuie ca aceste două sume să fie identice adică suma asigurată (S.A.) să fie egală cu valoarea reală (V.R.), S.A. = V.R. și deci și despăgubirea va fi egală cu dauna.

Suma asigurată nu poate fi mai mare decât valoarea reală, (S.A. > V.R. nu există), sau altfel spus supraasigurarea nu se acceptă. Excepția o reprezintă profitul sperat din asigurările CARGO.

Situațiile mai speciale apar atunci când suma asigurată este mai mică decât valoarea reală, S.A.<V.R. În această situație, pentru efectuarea despăgubirilor se pot aplica unul dintre următoarele trei principii:

a) Principiul primului risc;

b) Principiul proporționalității;

c) Principiul răspunderii limitate sau franșiza deductibilă.

a) Principiul primului risc presupune că asigurătorul nu ține seama de existența unor valori diferite între suma asigurată și valoarea reală, toate daunele plătindu-se integral.

b) Principiul proporționalității –asigurătorul va stabili ponderea sumei asigurate în valoarea reală a bunului. Această proporție va influența nivelul daunei, stabilind despăgubirea încasată de asigurat.

c) Principiul răspunderii limitate are ca scop cointeresarea asiguratului în păstrarea bunului și va diminua orice daună cu nivelul pragului, franșizei, dacă este mai mare decât aceasta.

Deoarece despăgubirea în ultimele două variante este mai mică decât în cazul principiului primului risc și prima de asigurare va fi, de asemenea, mai mică.

Pentru a înțelege mai bine, prezentăm un exemplu comparativ, în care vom trece un contract de asigurare prin toate cele trei variante (Fig. 10): b#%l!^+a?

2.3.2. Funcția de prevenire a pagubelor

În timp, oamenii au înțeles că este mai bine să previi decât să repari o pagubă. Un vechi proverb spune că „Înțelept este cel care prevede și nu cel care se căiește”.

Între cele două războaie mondiale, exista o anumită optică a asigurătorilor potrivit căreia nu era bine să folosești fonduri pentru a preîntâmpina apariția unor fenomene, deoarece finalul ar fi scăderea cererii de asigurare. Astăzi, această optică este perimată, asigurătorii alocând fonduri importante pentru prevenire, dar, în același timp, obligă pe asigurat să se cointereseze în permanență de starea bunului.

Până la ridicarea „Cortinei de Fier”, țările ce făceau parte din fostul bloc comunist impuneau prin lege alocarea unor fonduri de la bugetul de stat pentru prevenirea apariției unor evenimente naturale.

Spre deosebire de această situație, în țările cu economie de piață, prevenirea nu mai este impusă de vreun act normativ, aceasta acționând prin mecanismele economiei de piață. De exemplu, în zonele de deal și de munte, producătorii agricoli care nu iau măsuri de împădurire sunt amendați iar primele de asigurare sunt foarte mari și nu în puține cazuri refuzați de asigurători pentru a încheia asigurări. Cei care își iau măsuri de prevedere, beneficiază de anumite facilități, reduceri de primă, în final.

Funcția de prevenire se realizează prin două căi:

a) Finanțarea unor lucrări de preîntâmpinare a apariției fenomenelor naturale și accidentelor (ex.: construire de diguri, împăduriri, desecări, programe de educare a asiguraților etc.);

b) Stabilirea unor condiții de asigurare care să-i oblige pe asigurați la o conduită preventivă. Exemplu: rezilierea contractului când asiguratul nu ia măsuri de limitare a pagubei, sau participarea acestuia la acoperirea unei părți din daună (franșiza).

Vom încerca în continuare să prezentăm succint ce este franșiza. Aceasta reprezintă „partea din cuantumul pagubei stabilită în prealabil, care se suportă din daună”.

Scopul franșizei este, pe de o parte, de a preîntâmpina apariția unor evenimente, cointeresându-l pe asigurat să păstreze bunul în perfectă stare de funcționare pe întreaga durată a contractului, iar pe de altă parte, refuzul la plată a acelor daune mărunte care prin mărimea cheltuielilor ce vor fi antrenate pot depăși dauna însăși.

Franșiza este de două feluri:

– franșiză simplă (atinsă) – (lb. engleză – franchise);

– franșiză deductibilă – (lb. engleză – deductibile)

În ambele situații, dacă dauna este mai mică decât franșiza, despăgubirea este zero. Când dauna este mai mare decât franșiza atunci în cazul celei simple despăgubirea se plătește integral, iar în cazul celei deductibile se plătește numai diferența dintre daună și franșiză. Ținând cont că franșiza este un element de negociere a nivelului primei de asigurare, atunci putem concluziona că în cazul franșizei deductibile, prima este cea mai mică.

În continuare vom prezenta un exemplu comparativ (Fig. 11).

În mod frecvent, franșiza este întâlnită la asigurarea mărfurilor pe timpul transporturilor internaționale maritime și terestre, la asigurarea navelor, la asigurarea culturilor agricole, în asigurarea pentru avarii și furt, și altele.

2.3.3. Funcția financiară .

Această funcție a apărut ca o necesitate, datorită faptului că în anul 1979 a fost ultimul an când societățile de asigurare au înregistrat profit din tehnica riscului. Ea constă în plasamente de capital făcute de către societățile de asigurare, datorită faptului că există un decalaj de timp între momentul încasării primelor și momentul plății despăgubirilor.

Acest decalaj este diferențiat în funcție de tipul de asigurare. Astfel în cazul asigurărilor de bunuri și de răspundere civilă, plasamentul de capital se face în afaceri mobiliare, în depozite bancare, în cumpărări de acțiuni în obligațiuni ale statului, adică în afaceri care pot fi relativ ușor transformate în lichidități necesare pentru onorarea plăților la daunele ce apar.

În cazul asigurărilor de viață, societățile de asigurare fac plasamente multiple: depozite bancare, cumpărare de titluri de stat, bonuri de tezaur, obligațiuni corporatiste, guvernamentale, municipale și acțiuni cotate la bursă. De asemenea, plasamente se fac și în afaceri imobiliare, pentru că frecvența de apariția riscurilor (decesul sau invaliditatea din accident) este redusă.

2.3.4. Funcția de control

Este o funcție complementară și care urmărește modul de încasare a primelor de asigurare, cum se efectuează despăgubirile, cheltuielile de prevenire a riscului, gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare, îndeplinirea integrală a obligațiilor financiare ale asigurătorului față de stat și față de terț.

2.3.5. Funcția de economisire

Este o funcție specifică asigurărilor de viață. Astfel, pe lângă protecția oferită prin asigurare, la expirarea contractului, asiguratul beneficiază de restituirea sumei asigurate și participarea capitalului acumulat în timp, la profitul firmei. Această facilitate se realizează prin investirea judicioasă și eficientă a sumelor încasate din prime.

2.3.6. Reducerea costurilor statului

Este în special legată de protecția socială. Astfel, societățile de asigurare degrevează și sprijină statul în domeniul asistenței sociale și medicale, pensii, compensări pentru accidentele de muncă etc.

2.4. Asigurările de prorietăți

2.4.1. Asigurarea obligatorie a locuințelor

Realitățile actuale din România

Inundațiile produc tragedii în toată lumea. Țări europene cum ar Franța au plătit în vara anului 2010 sume importante de bani ca urmare a revărsărilor apelor. Anual, în Australia și California (SUA), incendiile devastatoare fac uriașe pagube materiale și victime.

În țara noastră cele mai importante fenomene naturale care au produs sau ar putea produce uriașe pagube materiale și victime sunt inundațiile, alunecările de teren și cutremurul de pământ.

Zona Vrancei „fierbe” de o bună perioadă de timp. Într-o singură zi s-au înregistrat opt cutremure mici, iar într-o oră chiar patru mișcări tectonice.

Inundațiile și fenomenele meteo extreme din lunile iunie-iulie 2010 au afectat 40 de județe, 25 de persoane au murit, după ce au fost luate de furia apelor. Peste 3.000 de case au fost avariate și aproape 900 distruse în totalitate, cele mai multe în Suceava, Botoșani, Bacău, Neamț și Tulcea.

Se mai adaugă peste 8000 de anexe gospodărești afectate. Lucrări de refacere sunt necesare la peste 100 de școli, grădinițe, cămine și trei spitale.

De asemenea, infrastructura a fost serios afectată: peste 130 kilometri de drumuri naționale, peste 1000 kilometri de drumuri județene și 3000 kilometri de drumuri comunale. În plus, au fost avariate peste 700 de poduri și peste 300 de podețe. Sectorul agricol a fost serios afectat: au fost b#%l!^+a?distruse 110.00 ha culturi.

Pagubele produse din vara anului 2010 s-au ridicat la peste 1 miliard de euro.

Conform unui studiu efectuat de ISU (Inspectoratul pentru Situații de Urgență), județele Vâlcea, Gorj, Dolj, Argeș și Olt sunt pe primele locuri în ceea ce privește degradarea terenurilor prin eroziune și alunecări de teren. Ca urmare a precipitațiilor abundente căzute în perioada 2005-2008, alunecările de teren s-au accentuat producând pagube materiale importante.

Încă din 2008 au început lucrările de investiții în zona Berislăvești și zona Mosoroasa – Olănești.

În județul Maramureș, în luna decembrie 2010 condițiile hidrometereologice (inundații și alunecări de teren) au produs pagube materiale de aproximativ 4 milioane euro, fiind afectate 10 unități administrativ teritoriale. Au fost afectate locuințe, anexe gospodărești, poduri, podețe, apărări de mal, străzi, rețele de apă potabilă, drumuri comunale și drumuri forestiere.

În aceste condiții o serie de măsuri de prevenire a acestor riscuri au devenit o necesitate obiectivă.

Una dintre acestea este și asigurarea obligatorie a locuințelor. Aceasta, legea nr. 260/2008 a început să funcționeze cu data de15 iulie 2010.

Sunt acoperite următoarele riscuri:

cutremur de pământ;

inundații din apă pluvială;

alunecări de teren.

Suma asigurată este stabilită în funcție de tipul clădirii. Conform legii, locuințele sunt împărțite în două categorii: tip A – cu structură de rezistență din beton armat, metal sau lemn, cu pereți exteriori din piatră, cărămidă arsă sau orice materiale tratate termic sau chimic; tip B – sunt acele clădiri cu pereți exteriori din cărămidă nearsă sau alte materiale netratate termic sau chimic (ex.: chirpici).

Pentru clădirile de tip A, suma asigurată este 20.000 euro pentru care se plătește o primă de asigurare de 20 euro/an, iar pentru clădirile de tip B – suma asigurată = 10.000 euro, prima de asigurare este de 10 euro/an.

Nu pot fi asigurate locuințele cu „bulină roșie” deoarece riscul de prăbușire a acestora la cutremur este foarte mare. În rest, orice locuință care are autorizație de construcție, eliberată de autoritățile locale, poate fi asigurată, inclusiv cele amplasate în zone în care inundațiile sunt deja o certitudine.

Asigurarea poate fi vândută de una dintre companiile de asigurări care au participat la formarea PAID-Pool–ului de Asigurare Împotriva Dezastrelor. Acești asigurători sunt: Groupama, Astra, Uniqa, Generali, Ardaf, Euroins, Carpatica Asig, Grawe, Credit Europe, ABC, Certasig, City și Platinium.

Pentru cei care au deja încheiată asigurare facultativă, nu este nevoie a fi încheiată asigurarea obligatorie, legiuitorul venind în acest sens cu precizări legislative.

Potrivit datelor furnizate de INS (Institutul Național de Statistică), în România sunt peste 8,3 milioane de locuințe. Dintre acestea, în baza informațiilor furnizate de CSA (Comisia de Supraveghere a Asigurărilor), aproximativ 24% sunt asigurate, facultativ, adică 2 milioane de locuințe. Dar potrivit aceleiași surse, jumătate sunt asigurate sub valoarea reală.

Asigurarea obligatorie a locuințelor nu este o invenție românească. Se practică cu succes și în alte țări: Turcia, Spania, Franța, Marea Britanie, Danemarca, Elveția, Japonia, Noua Zeelandă.

Nu atât încasările reprezintă ținta asigurătorilor ci mai ales accesul la o uriașă bază de date și posibilitatea de a o vinde în sistemul cross-selling, adică cu asigurarea obligatorie și alte produse facultative.

Sumele încasate de asigurători pe polițe inscripționate cu denumirea Pool-ului: S.C. „PAID” S.A. sunt virate PAID. Aceasta restituie asigurătorilor 10% din încasări sub forma comisioanelor. Alte cheltuieli ale PAID: primele de reasigurare, cheltuielile de funcționare.

2.4.2. Asigurarea facultativă a clădirilor aparținând persoanelor fizice

Se pot asigura clădirile și alte construcții având destinația de locuință, inclusiv anexele din gospodăria asiguratului care are calitatea de proprietar, chiriaș, administrator, custode. La acestea se mai adaugă conductele de alimentare cu apă, calorifere, conductele de gaz, de canalizare, instalația electrică a clădirii.

Prin mențiune explicită în declarația de asigurare se asigură și: centrala termică, instalația de climatizare, antenă satelit, boiler, stație pompă-hidrofor, vitralii, picturi murale, basoreliefuri, etc.

În accepțiunea actuală prin termenul de locuință se înțelege, casa, vila, cabana sau altă construcție destinată locuirii permanente sau temporare (casă de vacanță).

Anexele înseamnă: magazie, șopron, grajd, saună, piscină, împrejurimi. La bloc sunt acceptate ca anexe boxa, garajul, camera de serviciu. b#%l!^+a?

În funcție de opțiunea asiguratului, sunt acoperite următoarele riscuri:

– incendiu;

– explozia urmată sau nu de incendiu;

– trăsnet;

– căderi de corpuri / aparate de zbor sau părți ale acestora.

În cazul poliței „standard extinsă” sunt acoperite în plus și următoarele riscuri:

– furtună, uragan, vijelie, tornadă;

– ploaia torențială și efectele acesteia: infiltrarea apei prin spărturi, acoperiș, pereți, uși, ferestre;

– grindina și efectele acesteia;

– avalanșa de zăpadă;

– unda de șoc provocată de avioane;

– pagubele produse prin creșterea bruscă a nivelului pânzei de apă freatică ca urmare a ploilor torențiale și care au ca efect inundarea subsolurilor;

– furtul produs prin efracție sau acte de tâlhărie al unor elemente de construcție din alcătuirea clădirii;

– vandalismul;

– izbirea clădirii din exterior de către autovehicule, altele decât cele ale asiguratului;

– daune provocate prin inundarea apartamentelor aflate pe același palier sau la nivelele superioare și care au afectat apartamentul asigurat.

În plus, prin extindere, plătindu-se extraprimă de asigurare se mai acoperă următoarele riscuri catastrofice:

– cutremur de pământ;

– inundații și aluviuni provenite din revărsarea apelor de suprafață (curgătoare sau stătătoare) precum și din precipitații atmosferice, din topirea zăpezii sau gheții;

– prăbușirea și/sau alunecarea de teren.

Nu se cuprind în asigurare (excluderi) pagube cauzate de:

– război, război civil, revoluție, insurecție, dictatură militară, conspirație;

– terorism;

– confiscare, naționalizare, expropriere, sechestrare;

– explozie nucleară;

– poluare sau contaminare radioactivă;

– producerea cu intenție de către asigurat a riscurilor asigurate;

– uzură normală a clădirii;

– tasarea, crăparea, contractarea sau umflarea fundației, pereților, podelelor, plafoanelor;

– daune produse de umiditate sau de uscăciune în exces;

– daune produse de animale: păsări, rozătoare, alți dăunători;

– greșeli / erori de proiectare, de construcție, execuție;

– trepidații datorate circulației (rutiere, feroviare) sau a unor utilaje de construcții;

– clădiri părăsite, ruinate, fără uși, ferestre etc.

Suma asigurată reprezintă valoarea clădirii declarată de asigurat în cererea/declarația de asigurare.

Se poate calcula în cel puțin două moduri:

– valoarea de înlocuire (din nou) și care reprezintă costul construcției rezultat din devize, facturi, contracte sau alte documente ce atestă achiziția;

– valoarea de piață, adică prețul ce se poate obține dacă proprietarul ar dori să vândă locuința, în acel moment.

Prima de asigurare se achită integral sau în rate. Se achită în lei sau în lei la cursul BNR din ziua scadenței/plății în cazul primelor în moneda liber utilizabilă (EUR, USD).

Asigurătorul acordă o perioadă de grație/păsuire de câteva zile calendaristice de la data scadenței. Dacă asiguratul nu plătește nici în această perioadă contractul se suspendă în primă fază apoi se anulează automat. Dacă plătește prima de asigurare în interiorul acestui interval, se efectuează inspecția de risc și ulterior se emite un supliment de asigurare.

Încheierea contractului de asigurare se finalizează prin emiterea poliței de asigurare și plata de către asigurat a primei de asigurare.

Ca regulă generală, perioada de asigurare este un an iar perioada minimă 3 luni.

Răspunderea asigurătorului începe de la ora 0000 a zilei următoare emiterii poliței și plata primei asigurare încetează la ora 2400 a ultimei zile din perioada pentru care s-a încheiat asigurarea.

Obligațiile asiguratului înainte de producerea riscului asigurat

– să plătească primele / ratele de prime de asigurare la termenele scadente;

– să declare (dacă este cazul) existența altor asigurări pentru același bun și aceeași formă de asigurare la alți asigurători;

– să comunice asigurătorului orice modificare care poate agrava riscul;

– să permită asigurătorului, oricând dorește acesta, să verifice modul în care este întreținută clădirea; b#%l!^+a?

– să întrețină clădirea și anexele acesteia în bune condițiuni, în conformitate cu dispozițiile legale;

– să prevadă clădirea cu încuietori sigure.

Obligațiile asiguratului după de producerea riscului asigurat

– să ia măsuri pentru limitarea pagubelor;

– în caz de eveniment asigurat (incendiu, explozie, furt) să înștiințeze pompierii, poliția, dar și asigurătorul;

– să furnizeze toate informațiile și documentele solicitate de asigurător

– în caz de furt / vandalism, să „conserve” toate urmele până la cercetarea faptelor;

– să pună la dispoziția asigurătorului actele de constatare ale organelor de poliție.

Constatarea, evaluarea pagubelor și plata despăgubirilor

Constatarea și evaluarea pagubelor se face de către asigurător împreună cu asiguratul, prin completarea unui proces verbal și stabilirea valorii despăgubirii.

În caz de daună totală se plătește suma asigurată iar în caz de daună parțială, valoarea despăgubirii.

La cererea expresă a asiguratului, reparațiile se pot face în regie proprie plătindu-se de către asigurător valoarea materialelor și pieselor înlocuite, valoarea manoperei.

În funcție de mărimea pagubei, asiguratul poate solicita plata unui avans în contul daunei.

Din despăgubire se scade franșiza deductibilă stabilită și valoarea resturilor ce pot fi recuperate.

Orice despăgubire plătită micșorează suma asigurată cu plata efectuată. Suma asigurată poate fi ulterior reîntregită în schimbul plății de către asigurat a unui supliment de primă.

2.4.3. Asigurarea bunurilor din locuințe aparținând persoanelor fizice

Se asigură conținutul clădirilor asigurate aparținând persoanelor fizice la domiciliul acestuia sau la o altă adresă. Prin „conținut” se înțeleg bunurile aflate în proprietatea asiguratului, după cum urmează:

a) mobilier, covoare, bunuri electrocasnice, aparatură electronică;

b) îmbrăcăminte, încălțăminte, lenjerie;

c) blănuri;

d) obiecte de artă, bani, bijuterii, pietre scumpe, hârtii de valoare.

În cazul obiectelor de artă, asigurătorul impune asiguratului luarea unor măsuri contra furtului: gratii, încuietori sigure, alarmă.

În cazul banilor, bijuteriilor, etc. Acestea sunt asigurate dacă sunt păstrate în seifuri înzidite.

e) materiale de construcție, combustibil, unelte, scule, utilaje agricole, produse agricole, pomicole, viticole și animaliere, alimentare, furaje, stupi de albine (fără familie);

De asemenea, se inclus în categoria „conținut” ;

f) bunuri primite în custodie de către asigurat sau deținute cu orice alt titlu

g) la cerere și cu acceptul asigurătorului, pot fi asigurate și bunuri aflate la o altă adresă.

Riscuri asigurate

Alături de riscurile poliței standard și a celei extinse (identice cu cele de la asigurarea clădirilor) apar o serie de precizări suplimentare specifice obiectului asigurării.

Astfel, în cazul riscului de furt al bunurilor asigurate se acordă despăgubiri pentru pagube produse direct sau indirect de:

a) furt prin efracție înseamnă acțiunea de distrugere sau degradare a dispozitivului de închidere (broască cu cheie, zăvor interior, sau lacăt exterior);

b) furtul prin acte de tâlhărie săvârșit prin acte de violență împotriva asiguratului;

c) furtul prin folosirea cheilor originale, obținute prin furt în condițiile expuse la punctul a);

d) pagube produse clădirii unde se află bunurile asigurate prin spargere sau deteriorare cu prilejul furtului prin efracție a pereților, tavanelor, ferestrelor, acoperișurilor acestora etc.

e) cheltuieli de curățare a locului și a celor de înlocuire a încuietorilor.

Excluderi

Față de riscurile excluse prezentate la subcapitolul anterior (clădiri) mai apar în plus:

– în caz de furt nu se acordă despăgubiri în următoarele situații:

a) acte intenționate săvârșite de asigurat;

b) dispariția inexplicabilă a bunurilor asigurate;

c) furt prin înșelătorie;

d) scoaterea din funcțiune de către asigurat a sistemelor de alarmă;

e) neasigurarea corespunzătoare de către asigurat a ușilor de acces, ferestrelor sau alte deschideri exterioare ale locuinței, pe perioada când nu se află nimeni în locuință.

Suma asigurată este valoarea declarată a bunurilor asigurate conform declarației de asigurare pe care asiguratul este obligat să o completeze.

Prețurile pe care asiguratul le trece sunt cele cu amănuntul existente pe piața locală. Dacă în anumite cazuri nu există nu există prețuri pe piața locală atunci valoarea acestora se stabilește prin comparație cu valoarea altor bunuri asemănătoare, apreciată în același mod. b#%l!^+a?

Asigurarea se poate încheia global – pentru toate bunurile, pe grupe de bunuri, sau individual pe fiecare bun în parte.

Prima de asigurare poate fi plătită anticipat integral sau în rate subanuale.

Și în cazul acestei asigurări se folosește franșiza deductibilă

2.4.4. Asigurarea de răspundere civilă legală

Alături de aceste două asigurări, special pentru persoanele fizice se poate încheia asigurarea de răspundere civilă legală. Aceasta este o asigurare facultativă pe care proprietarul unei locuințe o poate încheia pentru riscurile de care acesta se face vinovat față de terțe persoane păgubite.

Aceste prejudicii aduse terților se referă la:

– pagube materiale, adică deteriorarea/distrugerea unui bun sau vătămarea unui animal;

– vătămări corporale suferite de terțe persoane fizice și care, datorită incapacității temporare de muncă, a invalidității sau decesului, au cauzat pagube bănești, pierderi de venit/profit.

Teritorialitate

Asigurarea este valabilă doar la domiciliul asiguratului (casa, curtea cu teren în jur, grădina, apartamentul).

Riscuri asigurate

În condițiile în care sunt îndeplinite elementele răspunderii civile delictuale, asigurătorul va acorda despăgubiri în următoarele situații:

– sumele pe care asiguratul trebuie sa le plătească terților păgubiți ca daune materiale sau vătămări corporale, din culpă proprie;

– sumele pe care asiguratul trebuie să le plătească terților păgubiți cauzate de lucruri și animale aflate în paza juridică a acesteia;

– cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil;

– cheltuieli făcute de cel păgubit pentru a-l obliga pe asigurat la plata de despăgubiri (punerea în aplicare a unei hotărâri judecătorești).

Elementele constitutive ale răspunderii civile sunt:

a) existența unui prejudiciu cauzat unei terțe persoane printr-o faptă culpabilă a asiguratului;

b) existența unei fapte culpabile;

c) stabilirea unui raport de cauzalitate între fapta culpabilă și prejudiciul produs;

d) prejudiciul să fie evaluabil, să fie personal și cert.

Nu se plătesc acele fapte care s-au produs:

– dintr-un caz de forță majoră: trăsnet, inundație, avalanșă, uragan, etc.

– din culpa exclusivă a persoanei păgubite;

– din culpa exclusivă a unei terțe persoane, pentru care asiguratul nu are răspundere în fața legii.

Excluderi

– daune morale (prețul durerii, contravaloarea bănească a traumei psihice cauzată ca urmare a vătămărilor corporale);

– acoperirea amenzilor de orice fel, a cheltuielilor judiciare penale la care asiguratul este condamnat;

– prejudicii aduse, în urma producerii evenimentului asigurat, bunurilor asiguratului sau vătămărilor corporale suferite de acesta;

– pagube produse hârtiilor de valoare, pietrelor scumpe, tablouri, colecții, manuscrise, dispariția sau distrugerea banilor.

Limita de răspundere se stabilește la propunerea asiguratului. Limita maximă de răspundere poate fi pentru toate evenimentele asigurate întâmplate pe timpul valabilității poliței, indiferent de numărul acestora și de intensitatea lor (cuantumul despăgubirii).

În caz de producere a evenimentului asigurat, obligațiile asiguratului sunt următoarele:

– să comunice companiei de asigurări pretențiile formulate de păgubiți;

– să depună orice document în legătură cu producerea evenimentului;

– să-și formuleze o apărare solidă în procesul intentat de păgubit.

Pot fi solicitate ca despăgubiri:

– cheltuielile necesare ameliorării stării de sănătate efectuate de persoana prejudiciată, dar care nu sunt acoperite de sistemele de asigurări sociale;

– cheltuieli de înmormântare;

– venituri nete realizate de la momentul accidentului și până la momentul decesului;

– prestații bănești celor îndreptățiți;

– costul procurării, reparației, refacerii bunurilor sau costul achiziției unui bun similar, în limita valorii din cererea-chestionar.

Cuantumul despăgubirilor se stabilește fie pe baza înțelegerii dintre părți fie prin hotărâre judecătorească definitivă. Înțelegerea între părți se poate face când rezultă cu b#%l!^+a?certitudine răspunderea civilă a asiguratului în producerea pagubei, iar păgubitul face dovada prejudiciului material.

2.4.5. Asigurarea de bunuri aparținând persoanelor juridice (clădiri și conținut)

Se pot asigura:

a) Clădiri și alte construcții destinate activităților economice sau sociale. Împreună cu acestea se asigură și conductele de alimentare cu apă pentru instalații sanitare și încălzire, conductele de canalizare, instalații sanitare, conductoarele instalației de iluminat.

Instalațiile fixe respectiv centrala termică, instalația de climatizare, ascensoare, paratrăsnet/înpământare, se pot asigura dacă au fost menționate expres în cererea chestionar. Se pot asigura și împrejmuiri, platforme betonate, silozuri, cheiuri, rezervoare de apă, drumuri de acces.

b) Conținutul clădirilor și altor construcții

– mijloace fixe; mașini utilaje, echipamente, agregate, unelte macarale, cuptoare, schele, conducte tehnologice, motoare, etc.;

– mijloace circulante, materii prime, materiale, semifabricate, producție neterminată, deșeuri reciclabile etc.;

– mărfuri în depozite și magazine

Riscuri asigurate

În „polița standard” sau „asigurarea de bază” se cuprind următoarele riscuri: incendiu, trăsnet, explozie, căderi de corpuri.

„Polița extinsă” presupune acoperirea riscurilor de mai sus și în plus următoarele:

– cutremure de pământ;

– inundații din apă pluvială sau / și din topirea zăpezii / gheții;

– furtună, vijelie, uragan, tornadă și efectele directe și indirecte ale acestora;

– grindină;

– furtul prin efracție sau acte de tâlhărie;

Mai poate exista și polița ALL RISKS, care în plus față de acoperirile anterioare, mai cuprinde:

vandalismul prin efracție sau tâlhărie;

prăbușirea sau alunecarea de teren cauzate de fenomene naturale;

greutatea stratului de zăpadă sau de gheață;

avalanșa de zăpadă;

izbirea clădirilor și / sau conținutul acestora, din exterior de către autovehicule, altele decât cele ale asiguratului;

unda de șoc produsă de avioane (boom sonic);

greve, tulburări civile.

Furtul în cazul conținutului clădirilor, se asigură astfel:

– furt prin efracție;

– furtul prin acte de tâlhărie, dacă acesta s-a produs la adresa menționată în poliță, prin acte de violență;

– furtul prin folosirea de chei potrivite, dacă acestea au fost obținute prin acte de tâlhărie sau furt prin efracție;

– pagube produse la clădirile în care se găsesc bunurile asigurate: spargeri, deteriorări la pereți, tavane, uși, acoperișuri, precum și mobilier, încuietori.

Riscuri excluse

Nu se asigură următoarele riscuri:

– război;

– război civil, revoluție, rebeliune, insurecție etc.;

– confiscare, expropriere, naționalizare, sechestrare, rechiziționare din ordinul oricărui guvern sau autorități publice;

– explozie atomică, radiații, contaminare radioactivă;

– poluare;

– distrugere provocată de ciuperci, insecte, rozătoare, păsări sau alți dăunători;

– scurgerea accidentală a apei din sprinklere;

– daune provocate de acțiunea curentului electric, descărcărilor electrice și care nu au fost urmate de incendiu;

– inundația de la apa din conducte;

– refularea apei de canalizare sau din instalații interioare din clădire sau exterioare;

– trepidații datorate circulației (rutiere, feroviare);

– infiltrarea apei prin acoperișuri, pereți, ferestre, sol, fisuri și neetanșietatea provocând umezire, pătare sau igrasiere;

– tasarea, prăbușirea sau avarierea clădirilor ca urmare a erorilor de proiectare, execuție, defectelor de material.

De asemenea nu se despăgubesc pagubele produse la:

– bani și /sau alte valori (bijuterii, hârtii de valoare, etc.)

– obiecte de artă;

– înghețarea apei în conducte, rezervoare etc.

– pagube produse cu intenție; b#%l!^+a?

– conduita neglijentă și intenționată a unui membru din conducerea persoanei juridice.

În caz de furt, nu se acordă despăgubiri în următoarele situații:

– însușirea ilegală, fraudă, falsificare sau orice acte comise de oricare membru din conducerea firmei;

– dispariția inexplicabilă a unor bunuri;

– furt prin înșelăciune;

– nearmarea intenționată de către asigurat a sistemului de alarmă.

Suma asigurată

Pentru mijloacele fixe, suma asigurată se va calcula la valoarea din nou sau la valoarea rămasă.

Valoarea din nou este costul construirii, producerii sau procurării bunurilor calculată din devize, facturi, contracte sau alte documente de procurare.

Valoarea rămasă este valoarea din nou din care se scade uzura.

Pentru mijloacele circulante, suma asigurată se calculează la preț de cost, de vânzare, de achiziție pentru valoarea maximă a stocurilor sau pentru valoarea stocurilor existente la momentul încheierii asigurării.

Suma asigurată se stabilește:

– în lei;

– în valută liber utilizabilă (euro, dolari americani) și transformarea în lei la cursul BNR din ziua semnării contractului și plății primei de asigurare.

Franșiza utilizată este cea deductibilă, calculată ca sumă fixă (forfetară) sau ca procent din suma asigurată sau din daună.

Se stabilește în lei sau în valuta în care s-a calculat suma asigurată și prima de asigurare.

Prima de asigurare se plătește anticipat integral sau în rate subanuale.

Se calculează și plătește în RON sau în valută liber utilizabilă (euro, dolari americani). Numărul de rate poate fi până la 10 sau 12 rate, în funcție de modul cum s-a convenit la semnarea poliței de asigurare.

Neachitarea unei rate de primă duce la suspendarea contractului, care poate fi reactivat prin plata ratei restante, efectuarea unei inspecții de risc și emiterea unui supliment de asigurare.

Încheierea asigurării

Etapele care trebuiesc parcurse sunt următoarele:

a) Completarea de asigurat a cererii-chestionar;

b) Completarea de asigurat a anexelor cu specificarea categoriilor de bunuri ce vor fi asigurate;

c) Anexarea clauzelor specifice;

d) Declarații făcute de asigurat;

e) Emiterea și semnarea poliței de părți (asigurat și asigurător);

f) Plata de către asigurat a primei / rate de primă de asigurare.

Pentru acoperirea riscului de furt la asigurarea conținutului, asiguratul este obligat să ia următoarele măsuri:

– ușile exterioare să fie încuiate cu broaște cu chei, cu lacăte și zăvoare interioare;

– sisteme de alarmă montate și în stare de funcționare;

– când nu sunt sisteme de alarmă, geamurile de pătrundere în clădire să fie protejate cu grilaje de fier;

– altă variantă acceptată de asigurător este asigurarea pe cheltuiala asiguratului unui serviciu de pază permanentă și calificată.

Perioada de valabilitate a asigurării. Răspunderea asigurătorului începe la ora 0000 a zilei următoare celei în care s-a plătit prima de asigurare / anticipația și încetează la ora 2400. a ultimei zile înscrise în polița de asigurare.

Perioada maximă de valabilitate a asigurării este un an, dar la cerere se poate încheia și pe perioade mai scurte (6 luni, 3 luni).

Obligațiile asiguratului înainte de producerea riscului asigurat

– să plătească primele de asigurare la termenele stabilite în polițele de asigurare;

– să permită asigurătorului să verifice, oricând, modul de întreținere a bunului asigurat;

– să întrețină bunul asigurat în perfectă stare de funcționare pe întreaga perioadă de valabilitate a asigurării;

– să comunice asigurătorului orice modificare în legătură cu bunul asigurat.

După producerea riscului asigurat obligațiile asiguratului sunt următoarele:

– să ia măsuri pentru limitarea pagubelor;

– în caz de incendiu, explozie sau furt, să înștiințeze după caz, pompierii, poliția sau organele de cercetare penală;

– să înștiințeze asigurătorul și să-i predea procesul verbal întocmit de organele de drept.

– să conserve situația de la momentul evenimentului și să furnizeze orice informație cu privire la cauzele, probele și împrejurările producerii riscului asigurat; b#%l!^+a?

– să permită asigurătorului și organelor de drept să efectueze cercetări la fața locului.

Despăgubirea se acordă în funcție de valoarea reală a daunei (totală sau parțială) influențată de nivelul franșizei și de valoarea recuperărilor efectuată de asigurat.

La aceasta se adaugă cheltuielile, în limita sumei asigurate, legate de:

– curățirea locului;

– intervenția pompierilor pentru stingerea incendiului;

– efectuarea expertizei daunei.

Capitolul 3

ASIGURAREA ÎMPOTRIVA DEZASTRELOR NATURALE

3.1.Asigurarea obligatorie împotriva dezastrelor

Dezastrele naturale majore au efecte negative semnificative asupra activității economice atât în ceea ce privește impactul intermediar al acestora, cât și pe termen mai lung. În principal, pierderile neasigurate sunt cele care determină costurile macroeconomice ulterioare, în timp ce evenimentele asigurate în mod suficient sunt nesemnificative în termeni de pierderi de producție.

Cercetările analitice recente întreprinse de Centrul Comun de Cercetare indică faptul că, în prezent, pe baza datelor disponibile, există o rată scăzută de pătrundere pe piață a asigurărilor împotriva dezastrelor în anumite state membre. Analiza subliniază faptul că riscul de inundații, furtună și seism variază, astfel cum era de așteptat, în rândul statelor membre. Cu toate acestea, pe baza datelor disponibile, există cazuri în care piețele de asigurări împotriva dezastrelor nu par să facă față pe deplin riscurilor existente. Conform studiilor disponibile, în cazul furtunilor, ratele de pătrundere pe piață sunt ridicate în majoritatea statelor membre. Cu toate acestea, în cazul inundațiilor și al seismelor, ratele de pătrundere sunt ridicate numai în cazurile în care aceste riscuri sunt grupate cu alte tipuri de risc.

Asigurarea redistribuie și reduce riscul financiar asociat evenimentelor defavorabile prin partajarea costurilor fie între persoane, fie în timp. Asigurarea transferă riscurile individuale către un pool gestionat de către un asigurător. Prin gruparea sau mutualizarea riscurilor este posibilă reducerea costurilor dezastrelor în orice perioadă de timp dată.

Acoperirea oferită de piața de asigurări private este finanțată prin intermediul primelor, susținute de capitalul acționarilor pentru a întâmpina posibilele devieri de la pierderile estimate. Primele de asigurare reflectă pierderea estimată a persoanei asigurate, o marjă de incertitudine pentru domeniul respectiv al activității de asigurare, o taxă pentru capitalul acționarilor, un procent din costurile de încărcare, și anume, costurile administrative și alte costuri asociate încheierii de polițe de asigurare și profitul. Primele sunt investite pe piețele financiare, unde riscurile de investiție nu trebuie să fie corelate cu riscul de subscriere, sau sunt reasigurate pentru a se elimina o parte din riscul pool-ului. Astfel, asigurarea difuzează riscurile de pierderi economice în întreaga societate și între regiuni.

Trăsătura caracteristică a dezastrelor constă în faptul că acestea pot afecta numeroase proprietăți într-o zonă concentrată, în același moment: seismele se produc de-a lungul faliilor seismice, inundațiile au loc în zonele joase, iar furtunile vizează cel mai adesea zonele de coastă. Acest fapt contrastează cu alte tipuri de riscuri împotriva cărora asigurarea proprietății oferă acoperire, cum ar fi furtul sau incendiul. Este puțin probabil, b#%l!^+a?deși nu imposibil, ca un întreg cartier să fie jefuit în același timp. b#%l!^+a?

Consumatorii nu sunt înclinați să se asigure împotriva unor riscuri a căror probabilitate de a-i afecta în mod individual este foarte mică. Persoanele fizice și întreprinderile subestimează de cele mai multe ori riscul real al unui dezastru în ceea ce le privește (miopia cu privire la riscuri) și nu sunt pregătite în mod corespunzător pentru a face față consecințelor financiare. Acestea se bazează pe rețelele sociale sau pe ajutoarele guvernamentale.

Un alt aspect îl poate constitui selecția adversă. Aceasta se referă la fenomenul din domeniul asigurărilor prin care grupurile de persoane care consideră că sunt expuse unui risc mai ridicat achiziționează polițe de asigurare într-o măsură mai mare, în timp ce persoanele care nu se consideră expuse unui risc atât de ridicat nu vor simți nevoia de a încheia polițe de asigurare. Selecția adversă este deosebit de problematică în asigurarea împotriva dezastrelor. Dacă doar persoanele cu un grad ridicat de expunere încheie asigurări, primele vor fi prohibitiv de costisitoare, iar fondul va fi prea mic pentru a face față dezastrelor deoarece nu există nicio rezervă din partea membrilor neafectați din cadrul fondului.

Asigurarea obligatorie împotriva dezastrelor a remediat în mare parte aceste probleme. Aceasta are drept rezultat o rată mai mare de pătrundere pe piață și un grup extins de persoane asigurate. Acest fapt facilitează repartiția riscurilor și reduce costurile administrative per poliță, limitând, în același timp, ajutoarele publice ex post.

3.2. Autoritățile publice în calitate de (re)asigurători și (re)asigurători

Autoritățile publice pot fi implicate în calitate de asigurători sau pot sponsoriza pool-uri dispuse de stat de asigurare în caz de catastrofe. Astfel de programe de asigurare pot atenua presiunea politică de a aloca resurse guvernamentale substanțiale în urma unui dezastru natural. Cu toate acestea, cadrul trebuie să prevină problema riscului moral, de exemplu, deținătorii de polițe ar putea fi încurajați să se comporte într-un mod mai riscant din moment ce știu că vor fi acoperiți din resurse publice indiferent dacă se protejează dinainte sau nu.

Prin intermediul parteneriatelor public-privat, asigurătorii își pot pune la dispoziție expertiza și instrumentele (precum platformele de informare cu privire la riscuri) în vederea evaluării riscurilor, pot vinde polițe și, în anumite cazuri, pot oferi consultanță autorităților publice în deciziile acestora de investiții. Asigurătorilor li se poate solicita, de asemenea, să ofere acoperire de asigurare pentru pierderile medii; autoritățile publice își limitează expunerea, iar asigurătorii suportă un nivel de risc adecvat capacității acestora.

De asemenea, autoritățile publice pot gestiona programe de reasigurare. Acestea pot solicita ca piața privată să preia și să plătească un procent de risc, și anume acordurile de cotă-parte.

Autoritățile publice pot acționa în calitate de (re)asigurători în ultimă instanță prin preluarea riscurilor care depășesc un anumit nivel al pagubelor provocate de dezastre, și anume reasigurarea stop pierdere. Această abordare îmbină capacitatea potențială de repartiție a riscurilor pe care o au autoritățile publice și capacitatea pieței de a aplica principii de asigurare și, de asemenea, de a-și utiliza capacitatea administrativă, și anume colectarea primelor, comercializarea și gestionarea cererilor de despăgubire. Prin urmare, programele publice pot oferi acoperire pentru cele mai ridicate niveluri de risc, în timp ce piața privată reține câteva sau toate nivelurile inferioare de risc.

3.3. Conștientizarea, prevenirea și reducerea riscului de dezastre

Există o puternică conștientizare politică la nivelul Uniunii Europene cu privire la necesitatea de a dezvolta și de a implementa politici solide de gestionare a riscului de dezastre (DRM) care să vizeze dezvoltarea rezistenței în fața dezastrelor și reducerea celor mai grave efecte ale acestora atât în interiorul Uniunii, cât și în acțiunile externe ale acesteia.

La nivel internațional, rezistența și reducerea riscului de dezastre au fost identificate ca o temă cheie în cadrul summit-urilor internaționale precum cel de la Rio privind dezvoltarea durabilă din 2012 sau inițiativele G20 privind gestionarea riscului de dezastre și dezvoltarea unui cadru metodologic destinat asistării guvernelor în dezvoltarea de strategii mai eficiente de gestionare a riscului de dezastre și, în special, a unor strategii financiare pe baza unei evaluări consolidate a riscurilor și a finanțării riscurilor. Mai mult, procesul către un nou cadru internațional pentru reducerea riscurilor de dezastru (Cadrul pentru acțiune de la Hyogo post­2015) pune un accent deosebit pe aspectele privind finanțarea ale gestionării riscurilor de dezastru și pe costurile economice ale dezastrelor.

Gestionarea riscurilor prezentate de dezastrele naturale presupune o mai bună gestionare a expunerii la riscuri naturale prin planificarea urbană și a utilizării terenurilor. O politică de gestionare a dezastrelor trebuie să includă prevenirea, rezistența și reducerea vulnerabilității individuale și consolidarea ecosistemelor. În regiunile predispuse la riscuri, deținătorii de proprietăți vor trebui să investească și mai mult în măsuri de reducere a riscurilor asociate proprietății. b#%l!^+a?

Gestionarea riscurilor de dezastru poate contribui la promovarea dezvoltării economice neperturbate și a prosperității:

pe termen scurt, investițiile în gestionarea riscurilor pot constitui o modalitate de accelerare a acțiunilor destinate creșterii și creării de locuri de muncă (noi tehnologii, cercetare și dezvoltare, clădiri și infrastructură rezistente, instrumente financiare inovatoare);

pe termen mediu, îmbunătățirea evaluării dezastrelor și creșterea rezistenței contribuie la axarea pe sustenabilitatea structurală a capitalului public și a celui privat și la îmbunătățirea stabilității macroeconomice prin reducerea impactului negativ al dezastrului natural și a celui provocat de om asupra creșterii și asupra bugetelor publice și private.

într-o perspectivă pe termen lung, investițiile în gestionarea riscurilor prezintă o rată ridicată de rentabilitate și contribuie la dezvoltarea economică durabilă.

Evaluarea riscurilor (inclusiv analiza expunerii și a vulnerabilității) este o etapă importantă și fundamentală în vederea documentării gestionării riscurilor de dezastru și a procesului de planificare și în ceea ce privește alocarea resurselor financiare. Evaluările mai multor tipuri de riscuri care iau în considerare posibilele interacțiuni între riscuri și vulnerabilități pot contribui, de asemenea, la abordarea riscurilor corelate și a efectelor de domino.

Dezvoltarea rezistenței este un efort pe termen lung care trebuie integrat în cadrul politicilor și planurilor naționale: strategiile privind rezistența fac, de asemenea, parte din procesul de dezvoltare și contribuie la diferitele politici pe termen lung, în special cele referitoare la adaptarea la schimbările climatice și la securitatea alimentelor.

3.4. Prețul asigurărilor – stimulent de piață

Autoritățile publice ar putea să absoarbă în continuare o mare parte din costurile asociate reducerii și ajutoarelor publice, continuând să despăgubească în mod substanțial victimele. Dar acest fapt va amplifica probabil dificultățile bugetare ale statelor și va încuraja dezvoltarea nedorită în zonele predispuse la riscuri. În mod alternativ, autoritățile publice ar putea să retragă resurse din acest domeniu, să controleze dezvoltarea în regiunile predispuse la riscuri și să se bazeze mai mult pe forțele de piață pentru a încuraja responsabilitatea individuală în ceea ce privește reducerea pierderilor și asigurarea împotriva acestora.

Asigurătorii pot oferi stimulente de piață pentru prevenirea riscurilor. Prețurile bazate pe risc pot motiva persoanele asigurate să adopte măsuri individuale de reducere a vulnerabilității proprietăților acestora. Dacă prima reflectă în mod corect nivelul de risc, fiind însoțită de reduceri corespunzătoare riscurilor pentru persoanele asigurate care investesc în reducerea pierderilor, aceasta îi va motiva să adopte măsuri de reducere a riscurilor. Cu toate acestea, de cele mai multe ori, pentru persoane fizice, costul reducerii ex ante a riscurilor nu este unul comparativ economic cu simpla asigurare împotriva riscului sau cu adoptarea de măsuri colective de prevenire a riscurilor. Dacă primele de asigurare ar reflecta riscurile reale, comportamentul deosebit de riscant ar fi prohibitiv de costisitor. Prin urmare rolul sectorului public și, respectiv, al celui privat în întreprinderea de acțiuni de prevenire a riscurilor ar trebui luate întotdeauna în considerare.

Conform jurisprudenței constante, asigurătorii au libertatea de a stabili cuantumul primelor de asigurare.

Prețurile bazate pe risc necesită un proces de subscriere complex. Acesta presupune un nivel ridicat de informare și implică costuri administrative suportate de către asigurători. Prețurile bazate pe risc pot descuraja persoanele în a locui în regiuni predispuse la riscuri sau în a necesita intervenții publice. Diferențierea primelor în funcție de riscuri implică, de asemenea, costuri administrative, dar ar putea evita viitoare cereri de despăgubire deoarece primele stimulează reducerea riscurilor de dezastru.

Cu toate acestea, prețurile bazate pe risc pot dezavantaja anumite grupuri expuse unui risc ridicat. Ar putea exista riscuri care nu pot fi asigurate sau riscuri care ar presupune un nivel inaccesibil al primei.

Responsabilitatea privată în ceea ce privește riscurile de dezastru ar putea, de asemenea, să joace un rol în furnizarea de stimulente de piață pentru măsurile individuale de prevenire a pierderilor și pentru descurajarea dezvoltării în zonele expuse unui risc ridicat. Se aduc în discuție aspectele fundamentale legate de echitate și solidaritate socială atunci când este atribuită responsabilitatea, mai ales în regiunile sărace și vulnerabile.

Autoritățile publice pot decide impunerea utilizării unor prime de asigurare cu tarifare comună sau forfetară care are drept rezultat subvenționarea încrucișată de la persoanele care b#%l!^+a?locuiesc în regiuni cu risc scăzut. Ratingul poate conduce la o creștere a ratei relative de utilizare în rândul consumatorilor din regiunile predispuse la riscuri. Cu toate acesta, o astfel de tarifare amplifică externalitățile în ceea ce privește exploatarea terenurilor: în cazul primelor forfetare persoanele asigurate nu plătesc pentru riscul pe care îl generează prin faptul că locuiesc în regiuni expuse. Toate amplasările permise reprezintă aceleași costuri de asigurare pentru gospodării. Prin combinarea solidarității cu restricții și standarde stricte în ceea ce privește construcțiile se corectează parțial internalizarea imperfectă a riscului, sporindu-se totodată și eficiența. Ratingul asigurării poate, de asemenea, să diferențieze zonele de risc ca o recunoaștere parțială a nivelurilor de risc diferite.

3.5. Clauzele și condițiile asigurărilor

Riscul moral corespunde unei modificări în comportamentul unei persoane care, odată asigurată, are mai puține stimulente în a preveni apariția unei pierderi, prin urmare, crește probabilitatea ca impacturile negative ale evenimentului asigurat să aibă loc. Acest fapt ar fi amplificat dacă nu ar exista un mecanism care să reflecte pierderile în primele ulterioare.

Pentru a reduce efectele riscului moral, sunt utilizate diferite clauze și excluderi de la asigurare – destinate să inducă un comportament axat pe reducerea riscurilor – ca parte a contractelor de asigurare.

Sumele deductibile sau franșizele obligă părțile asigurate să acopere ele însele o parte din pierderi deoarece o anumită sumă este dedusă din cuantumul cererii de despăgubire. Motivele includerii acestora sunt legate de eliminarea cererilor cu valoare redusă. Coasigurarea reprezintă un acord prin care pierderea este împărțită între asigurat și asigurător pe o bază procentuală stabilită. Contractele pot include, de asemenea, limite ale acoperirii (fie o limită superioară, fie excluderea anumitor elemente vulnerabile, de exemplu, imobile vechi).

Angajamentele contractuale descrise mai sus pot depăși capacitatea, controlul sau responsabilitatea părții asigurate și ar putea să nu fie adecvate sau eficiente în a încuraja adoptarea de măsuri de reducere a riscurilor. De asemenea, dacă pentru a face față riscurilor adiționale de dezastru se face apel la creșterea sumelor deductibile, a franșizelor și a coasigurării, atunci ar putea fi afectate persoanele asigurate cu venituri mici care solicită despăgubiri pentru daune „nesemnificative”.

Înainte ca asigurătorii să ofere acoperire împotriva unui eveniment incert, trebuie identificate și cuantificate probabilitatea și consecințele acestuia. Dacă producerea unei anumite pierderi într-o anumită perioadă și regiune ar fi certă sau aproape certă, elementul de risc ar lipsi, prin urmare, acesta nu ar putea fi asigurat. De asemenea, evenimentele cu o frecvență extrem de scăzută pot fi considerate dificil de asigurat sau neasigurabile în totalitate deoarece este posibil ca asigurătorii să nu dispună de datele necesare unei evaluări corecte a riscurilor.

Asimetria informațională dintre asigurat și asigurător determină procesul de subscriere. Asigurătorii trebuie să obțină informații adecvate pentru a defini în mod corect grupurile de risc în vederea evitării selecției adverse. În cazul în care lipsesc informații adecvate referitoare la riscuri, este dificilă calcularea primelor pe baza riscurilor. Lipsa generală a datelor și ambiguitatea acestora reprezintă un obstacol în calea continuării dezvoltării asigurărilor împotriva dezastrelor.

O mai bună informare ar contribui la reducerea incertitudinii. Agențiile din sectorul public ar putea furniza părților interesate, inclusiv asigurătorilor, un acces convenabil la date fiabile și exacte referitoare la riscurile naturale trecute și viitoare, de exemplu sub forma datelor publice provenite de la birourile naționale de meteorologie, de la agențiile de gestionare a inundațiilor sau de la observatoarele în caz de dezastre.

Pentru cercetători și agențiile din sectorul public, cum ar fi agențiile de gestionare a inundațiilor, este important să aibă un acces îmbunătățit la tehnologiile și rețelele cheie, să dispună de personal calificat, precum și să aibă acces la date comparabile privind pierderile asigurate (și cele neasigurate) în urma dezastrelor care au avut loc în trecut. Acest lucru va contribui la îmbunătățirea cercetărilor referitoare la impacturile riscurilor naturale trecute și viitoare și poate contribui la ameliorarea strategiilor și acțiunilor de gestionare a riscurilor de dezastru, dezvoltate și implementate de agențiile din sectorul public. Datele agregate comparabile referitoare la pierderi care sunt colectate din sectorul de asigurări (inclusiv instrumentele de vizualizare sau platformele de informare cu privire la riscuri) pot fi, de asemenea, partajate cu agențiile din sectorul public, precum și cu sectorul privat în vederea îmbunătățirii evaluării riscurilor. b#%l!^+a?

Și consumatorii întâmpină obstacole. Unul dintre acestea este reprezentat de informațiile deficitare sau de lipsa informațiilor – lipsa conștientizării riscurilor reale ar putea însemna faptul că riscurile percepute de o persoană diferă de riscurile reale. Multe persoane percep probabilitatea producerii unui dezastru care să le afecteze proprietatea ca fiind suficient de mică încât să nu poată justifica investiții în reducerea acesteia. În luarea de decizii care presupun costuri, consumatorii trebuie să ia în calcul potențialele beneficii ale investiției pe o perioadă mai lungă de timp. Informațiile privind riscurile într-un format ușor de citit, precum riscurile cartografiate sau informațiile privind riscurile pentru o anumită regiune sau o matrice a riscurilor sau o curbă a riscurilor indicând toate evenimentele posibile și probabilitatea producerii acestora, impacturile estimate și nivelul de expunere, pot educa și sensibiliza consumatorii. Informarea completă cu privire la riscurile climatice și cele meteorologice este, prin urmare, necesară, deoarece permite investitorilor și consumatorilor includerea unor informații suplimentare în deciziile acestora de investiție și de achiziție. Pe lângă o mai bună informare și un acces mai bun la date, un nivel mai ridicat de standardizare a datelor (de exemplu, definiții comune) ar crește calitatea analizelor.

Platforma europeană pentru adaptarea la schimbările climatice (CLIMATE-ADAPT) ar putea fi utilizată pentru a colecta informații privind sistemele de asigurări împotriva fenomenelor meteorologice sau abordările referitoare la evaluările riscurilor din statele membre, precum și pentru a pune la dispoziție aceste informații. O altă abordare ar consta în furnizarea acestor informații ca parte a unui pachet informativ global referitor la gestionarea dezastrelor.

Asigurătorii ar putea dezvolta orientări pentru factorii de decizie și pentru dezvoltatorii și managerii de proiecte cu privire la modul de utilizare a asigurărilor în vederea sprijinirii adaptării la dezastre și a gestionării acestora. Orientările ar putea include o descriere a modului de utilizare a asigurării în cadrul strategiei de gestionare a riscurilor, și anume, modalitatea de cuantificare și de definire a riscurilor care pot fi prevenite și modul de prevenire, precum și care dintre acestea ar putea fi asigurate într-un mod eficient din punct de vedere al costurilor. Acestea ar îmbunătăți eficiența economică de ansamblu a elaborării politicilor, a planificării și a gestionării proiectelor.

3.6. Promovarea inițiativelor de finanțare a riscurilor ca parte a politicii UE

La nivel mondial, asigurările joacă un rol-cheie în asistarea țărilor și a regiunilor care sunt deosebit de vulnerabile în caz de dezastre în ceea ce privește crearea de mecanisme financiare de intervenție eficiente pentru a face față costurilor economice din ce în ce mai mari ale dezastrelor și șocurilor globale.

În țările în curs de dezvoltare sunt elaborate alte instrumente simplificate de transfer al riscului, precum produsele de micro-asigurare. De asemenea, programe de asigurare parametrică, sprijinite de către Comisie, au fost implementate în țări terțe care sunt deosebit de expuse riscurilor meteorologice și catastrofelor precum secetă, seisme și furtuni.

O atenție deosebită ar trebui acordată consolidării cooperării cu partenerii internaționali cheie (de exemplu, Banca Mondială, Societatea Financiară Internațională) și creșterii sprijinului extern acordat de Uniune țărilor în curs de dezvoltare pentru elaborarea de soluții inovatoare de finanțare a riscurilor prin asigurare, reasigurare sau obligațiuni pentru situații de catastrofă.

Comisia a propus recent dezvoltarea unui plan de acțiune referitor la acțiunile care urmează să fie luate în vederea sporirii rezistenței în țările în curs de dezvoltare, care să includă, de asemenea, abordări inovatoare ale gestionării riscurilor și care să intensifice bunele practici existente în domeniu.

Capitolul 4

SECURITATEA SEISMICĂ A VIEȚII URBANE ÎN BUCUREȘTI: ISTORIE, CONCEPTE, PROGRAME, APLICAȚII PRACTICE

Securitatea vieții unei așezări urbane mari și dens populate implică protecția față de multiple hazarduri / amenințări a sistemului format din elemente expuse de tipul construcțiilor sau elementelor de relief și rețelelor de utilități, și funcțiunilor sociale și economice și din populație.

Principalul impact al cutremurelor se referă încă la habitatul uman, ceea ce ne arată că dezvoltarea nu și-a atins obiectivele de a fi durabilă, iar generațiile actuale și viitoare suferă din cauza unei moșteniri construite vulnerabile. Paradoxal, în acest proces, factorul uman ar trebui să fie factor decizional privind securitatea seismică dar este de multe ori principalul element expus riscului. În aceste condiții, ne vom referi la securitatea vieții umane ca prim factor determinant al securității vieții urbane.

Municipiul București reprezintă un exemplu cunoscut de concentrare de clădiri b#%l!^+a?vulnerabile, iar categoria de clădiri cea mai expusă riscului este reprezentată de clădirile înalte (7-12 niveluri) cu schelet de beton armat, construite înainte de 1940, fără protecție antiseismică și încă neconsolidate, categorie care a cauzat și dezastrele precedente.

În aceast studiu se vor prezenta:

specificul vulnerabilității urbane și cerințele de securitate seismică în cazul Municipiului București;

competențe și acțiuni sociale de care depinde reducerea riscului seismic;

conceptul și aplicațiile programelor de reducere a riscului seismic și educație antiseismică din ultimii 20 de ani, cunoștințele și lanțul de acțiuni necesare pentru a se comporta rațional și eficient, a face față zvonurilor, panicii, a preveni dezastrele și a supraviețui, a consolida clădirile și a reface localitățile și viața urbană după evenimente seismice cu efecte negative; un nou concept și aplicațiile propuse prin Centrul de informare, educare și instruire a populației de la URBAN-INCERC, Sucursala INCERC București.

Istoria și specificul riscului seismic în București

Conform hărților de zonare, aproape tot teritoriul țării este puternic seismic iar zonele seismice includ peste 60% din populație. Astfel, zonele seismice expuse cutremurelor de Vrancea reprezintă peste 50% iar cele expuse cutremurelor crustale (de suprafață) cca. 15%. Datele statistice privind repartiția pe zone seismice a populației urbane arata că cca. 35% din totalul populației țării, respectiv peste 66% din populația urbană a țării, este expusă cutremurelor de Vrancea în localitățile urbane din zona de acțiune a acestei surse. Cutremurele de mare magnitudine au efecte distrugătoare și se manifestă la intervale mai îndelungate, de peste 30-40 de ani, provocând pagube însemnate, în timp ce sursele seismice crustale pot cauza avarii importante în localitățile din apropiere, dar pe arii reduse, la intervale de timp variabile, posibil cu intervale de recurență mai mari.

Din punct de vedere al vulnerabilității construcțiilor la seisme, în teritoriu predomină clădirile din zidărie, dintre care există încă un fond important de vârstă considerabilă și care a trecut prin câteva cutremure, iar în zonele urbane există încă numeroase clădiri de înălțime medie și ridicată din acea generație.

Bucureștiul a evoluat lent de la un sat sau târg către un oraș propriu-zis iar datele despre istoria sa ridică de la bun început probleme legate de efectele cutremurelor. Clădirile locuitorilor de rând erau din lemn și pământ (împletitură de nuiele sau schelet de lemn acoperite cu argilă, chirpici) cu acoperiș de lemn și stuf sau șindrilă. Astăzi cunoaștem că avariile cauzate de seisme la aceste case erau importante dar reparabile sau în cazurile extreme de prăbușire se reconstruiau casele. Numărul de răniri și pierderi de vieți care poate fi cauzat de casele tradiționale parter a fost și este limitat, deoarece nu se prăbușesc brusc și persoanele pot părăsi în siguranță locuința.

În București au predominat aceste sisteme constructive până în secolul XVIII când a început creșterea numărului clădirilor din zidărie. Aria construită a orașului a crescut treptat iar numărul caselor și al locuitorilor a evoluat în timp, ca și regimul de înălțime. La începutul secolului XIX în structuri, predomina cărămida cu planșee de lemn dar începe să fie utilizat și metalul, ca profile la planșee, iar după 1910 apare și betonul armat (clădirile Athenee Place, Imobiliara din Pasajul Victoria). Regimul de înălțime a crescut mult spre anii 1920-1930, și este cunoscut că introducerea betonului armat în acea epocă a condus și la caracteristici de vulnerabilitate și risc la clădirile înalte.

De asemenea, este cunoscut că aplicarea normativelor de proiectare antiseismică după 1942, și în special după 1963, nu a redus suficient vulnerabilitatea, din cauza lipsei de date accelerografice și a hărților de zonare seismică deficitare. Categoria de clădiri cea mai expusă riscului este reprezentată de clădirile înalte (7-12 niveluri) cu schelet de beton armat, construite înainte de 1940, fără protecție antiseismică.

Municipiul București reprezintă un exemplu cunoscut de concentrare de astfel de clădiri înalte, vulnerabile, deoarece arhitectura acelor epoci și modul de utilizare al betonului armat a introdus caracteristici de vulnerabilitate și risc. Un numar de peste 120 de blocuri din clasa I de risc din București constituie o prioritate absolută la intervenție.

Deși avem mărturii despre avariile la biserici și palatele din istoria orașului, efectele

cutremurelor istorice asupra clădirilor și locuitorilor sunt reduse și chiar cele privind alte elemente sunt și mai puțin consemnate față de cele ale altor dezastre. Astfel, la 1802, Cutremurul cel mare a distrus numeroase mănăstiri, turnuri, hanuri, case, dar nu avem date despre efecte asupra locuitorilor, în timp ce la cutremurul din 1838, sunt vehiculate date despre 8 morți, 14 răniți, 36 case dărâmate în întregime și multe cu stricăciuni serioase. Specificul dezastrelor seismice s-a modificat însă dramatic, și nu în sens pozitiv; dacă în 1940 în București s-au înregistrat 23,6% din totalul de victime pe țară (din totalul de 583 morți și 1.271 răniți), în 1977 în Capitală au fost 90,2% dintre morți și 67,1 % dintre răniți (din totalul de 1.578 morți și 11.321 răniți)

Dacă vom analiza fiecare cartier vechi sau nou din București, pot fi observate b#%l!^+a?combinații dintre numeroase hazarduri urbane – pericole publice structurale, structuri din materiale slabe, zidărie veche, structuri zidărie și beton armat pre – 1940, structuri beton armat cu niveluri flexibile pre –1977.

Ca hazarduri urbane pot fi identificate și anumite pericole publice nestructurale, cum ar fi fațadele ca pericol public (zidării deteriorate, captușeli avariate, calcane, timpane, atice, ornamente, console false, colonade, parapeți, balcoane, coșuri fum) dar și hazarduri urbane „moderne” (clădiri cu vitraje artizanale – balcoane, pereți cortină cu o comportare seismică neatestată, antene parabolice, panouri reclamă etc.). Vulnerabilitatea unor rețele de utilități implică analize de specialitate din domeniul ingineriei urbane. Nu poate fi neglijat potențialul incendiilor urbane în cazul clădirilor înșiruite în suburbii – propagare orizontală, dar și la blocuri – propagare orizontală și/sau verticală, în cazul unor depozite și magazine en-gros, depozite în locuințe (bloc sau curte), unor surse de mare risc, rețele etc. După 1945, s-a remarcat creșterea numărului și ponderii populației în clădirile din beton armat.

La nivelul anului 1992, în privinta ocupanților sau populației ce corespundea regimului de înăltime al clădirilor de locuit din București, în cele 88% din clădiri cu P sau P+1 niveluri locuia un procentaj de 16,60% din populația orașului. Categoriile de clădiri cu P + 2 și P+4 niveluri, care reprezentau 6,6% adăposteau 23% din locuitori iar cele cu P + 8 sau 10 și peste 10 niveluri, 57% din locuitori, aceste categorii însumând circa 80% din populația urbană

Competențe și responsabilități sociale privind securitatea seismică

Securitatea vieții în caz de cutremur depinde de siguranța sau vulnerabilitatea dată de clădiri și mediul urban construit, în ansamblu, în interacțiune cu populația. La nivel social, educarea pentru a fi pregatit de cutremur (sau educația antiseismică) se referă la tot lanțul de acțiuni necesare pentru a trăi, a se comporta rațional si eficient, a face fata zvonurilor, panicii, a preveni dezastrele si a supravietui, a consolida cladirile și a reface localitățile și viața după evenimente seismice cu efecte negative. In acest proces intervin competențe inginerești dar și de arhitectură și urbanism sociologie, psihologie individuală și colectivă, percepție a riscului, management al situațiilor de urgență etc. Astfel de activități pot contribui semnificativ la reducerea sau evitarea unor pierderi de vieți și răniri, și reducerea perioadei de revenire la normal după seisme puternice și este strâns legată de măsurile de natură tehnică privind protecția clădirilor.

In prezent populația cunoaște unele date de bază și detalii privind hazardurile (pericolele), dar acestea sunt insuficiente pentru a asigura o protecție eficientă. Nu putem nega nici faptul că expunerea la risc și riscul din marile aglomerări urbane sunt în creștere, ca urmare a efectului cumulativ al mai multor seisme, deteriorării și îmbătrânirii materialelor. Informațiile din mass – media cu privire la predicții și dezastre seismice fanteziste sunt descurajante pentru locuitorul obișnuit, deoarece nu se pun în evidență și aspectele care l-ar putea ajuta să se protejeze în astfel de situații.

Experiența directă s-a putut acumula la cutremurele distructive din 1940 și 1977, la cutremurele puternice 1986, 1990 sau la cutremurele moderate care s-au mai produs recent. Datorită faptului că în România cutremurele de pământ intermediare puternice (de Vrancea) se manifestă la intervale mari, în prezent peste 50 % din populația expusă nu a trăit în perioada de manifestare directă a unor asemenea evenimente, deci nu are o experiență recentă de protecție și comportare.

Imediat după incidența unui cutremur puternic mijloacele de informare în masă neafectate din punct de vedere tehnic sau al capacităților de personal vor căuta să informeze cât mai complet publicul care îi este în mod curent client, cu privire la eventualele efecte distructive sau probabilitățile de repetare a șocului. Într-o societate democratică, în condițiile statului de drept, fiecare publicație, agenție de presă, post de radio sau televiziune, publice sau private, vor culege informații în nume propriu sau din sursele oficiale dar le vor reda conform propriei interpretări date libertății de expresie.

În general o astfel de situație generează creșteri de auditoriu și „cumpărători”, existând o anumită înclinație accentuată spre relatările de tip „senzațional” sau „catastrofic”, influențate și de stresul cauzat în mod obișnuit de seisme care distorsionează percepția persoanelor sensibile. Sunt cunoscute cazuri concrete în care exagerările unor mijloace de informare în masă au produs tensiuni psihice și sociale de lungă durată, panică și dezorganizare, în special prin vehicularea unor prognoze seismice hazardate pentru perioada următoare.

În cazul în care respectivul seism a produs avarii sau pierderi de vieți considerabile efectul negativ va fi amplificat de aceste informații precum și de zvonurile inerente. În afară de interesele comercial-publicistice, cauzele acestui mod de înțelegere a libertății de expresie trebuie căutate în lipsa unei abordări de parteneriat a organismelor abilitate cu prevenirea b#%l!^+a?dezastrelor în relațiile cu massmedia.

Reacția de tip „catastrofic” a unor mijloace de informare în masă, similară până la un punct cu cea a omului deznădăjduit în fața unor fenomene naturale necontrolabile, poate fi contracarată numai printr-o strategie de informare publică permanentă care să conducă la rezultate pozitive, fără a fi „festivistă” sau anostă, prin:

conștientizarea hazardurilor (pericolelor) naturale (de ex. seisme) specifice țării noastre;

conștientizarea riscurilor cauzate de existența hazardurilor respective și impactul lor asupra construcțiilor, așezărilor și populației;

conștientizarea măsurilor de reflectare post-seisme, în colaborare cu autoritățile în drept.

În ultimii ani, au provocat în mod repetat neliniște și panică falsele predicții seismice vehiculate de câțiva prezicători. Deși predicțiile lor nu s-au concretizat în evenimente seismice, mass-media le-a acordat o atenție disproporționată. Trebuie să apreciem faptul că după un număr de astfel de informații, populația a început să se convingă singură de lipsa de fundamentare a unor astfel de predicții.

În acest context conștientizarea semnifică înțelegerea fenomenelor în scopul învingerii

sentimentului de teamă; frica de necunoscut creează întotdeauna tensiuni și idei preconcepute. Deoarece furnizează informații, mass-media pot și trebuie să devină un promotor principal al educației și pregătirii antiseismice a populației. În acest scop trebuie întreprinse măsuri anticipate de pregătire a mijloacelor de informare în masă, proces la care poate vor contribui și rezultatelor acestui studiu, în eventualitatea unei viitoare implementări.

Securitatea vieții urbane vs. Programele de educație antiseismică

Programele de educație antiseismică au intenția de a genera sau modifica atitudinile de pregătire anticipată și comportamentul protector al locuitorilor din zone seismice în situațiile de criză induse de seisme. Factorii de care depinde luarea unor decizii eficiente de protecție sunt determinați nu numai de tehnicieni ci și de percepția riscului seismic, în directă relație cu recurența seismelor în teritoriul analizat, cu concepțiile și comportamentul social al comunității umane afectate, contribuind la atingerea unui anumit nivel de cunoaștere al hazardurilor, vulnerabilității și riscurilor.

In cadrul unui Program național, sub egida MDLPL (anterior MTCT / MLPTL / MLPAT) – INCERC – PRODOMUS S.A., începând încă din anul 1990, a fost întocmit un prim studiu MLPAT-INCERC, în care s-a decis structurarea activităților pe doua direcții principale:

programe de educație generală a populației (comunitățile urbane și rurale);

programe de educație specifică a unor categorii socio-profesionale și de vârstă ale populației.

Astfel s-au elaborat, între 1990 – 2007, o serie de materiale (afișe, broșuri, pliante și casete video), cu accent pe reguli de comportare la seism și aplicarea OG 20/1994 privind reducerea riscului seismic al construcțiilor prin consolidări subvenționate de stat – MTCT în cazul locuințelor. Acestea au fost destinate locuitorilor din clădiri, elevilor, profesorilor și administratorilor din școli, personalului din unități sanitare, clădiri și spații publice cu mari aglomerate. Din cauza lipsei de resurse, numai o parte dintre acestea au fost difuzate în faza pilot în câteva județe.

O noua inițiativă din 2005 a MTCT și MEdC a avut în vedere relansarea acțiunilor în sistemul de învățamant, cu elaborarea unor broșuri pe câteva categorii de vârstă școlară. In perioada 2002-2008, experții japonezi și români din CNRRS au susținut numeroase seminare pentru cetățeni, autorități, ingineri, profesori și elevi, utilizând mijloace și dispozitive atractive, procurate din Japonia.

S-a constatat că programele de reabilitare structurală au impact cantitativ redus și avem nevoie de forme noi de informare-educare pentru:

a reaminti probabilitatea ridicata de a fi prinși sub ruinele propriei clădiri la seism;

a spori numarul proprietarilor care semnează actele pentru consolidări ;

a compensa lipsa experienței de comportare la seisme precedente.

În acest context, politicile publice ar trebui să aibă rezultate la nivel de:

cetățeni (un comportament preventiv, participare activă la prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență din cadrul comunității locale);

ministere și instituții centrale, consilii locale și județene și primării (gestionarea situațiilor de urgență prin comitetele ministeriale, județene sau, după caz, locale pe care le conduc);

instituții și operatori economici (prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență);

Comitetul Național pentru Situații de Urgență (prin activitati intersectoriale, b#%l!^+a?interdisciplinare.;

Proiectul Centrului de Informare, Educare și Instruire a Populației de la Urban-Incerc

În cadrul unui proiect de cercetare finanțat de MDRT, au fost studiate modalitățile în care autoritățile și specialiștii din mai multe țări din Uniunea Europeană (Grecia, Italia, Spania, Portugalia, Cipru, Franța), Turcia, și din SUA, Japonia, Noua Zeelandă, Taiwan etc. au adoptat și finanțat centre de informare, educare și instruire a elevilor / populației, precum și programe și proiecte naționale de educare antiseismică și pregătire împotriva dezastrelor.

Sunt de enumerat următoarele modalități de informare, educare și instruire a populației, pentru a putea transmite cunoștințele teoretice și îmbunătățirea abilităților practice la nivel de școală, în primul rând, și apoi la nivel de societate:

centre performante de informare și instruire, care dispun de săli special construite și echipate, folosesc mijloace informatizate, instrumente educaționale, sisteme virtuale și platforme de simulare seismică;

programe și proiecte naționale de educare antiseismică și pregătire împotriva dezastrelor;

proiecte cu activități de simulare cutremur, independente de existența unui spațiu propriu-zis tip centru;

accesul elevilor/studenților în laboratoare de inginerie seismică, în scop educational;

expoziții în cadrul muzeelor sau al unor seminarii.

Fiecare dintre centrele documentate constituie un model posibil de adoptat. Din punct de vedere financiar, înființarea unui astfel de centru presupune un buget de cca. 1 milion euro (exemplul Greciei și Turciei) și aproximativ 100.000 euro/an pentru susținerea activităților (în mare măsură, contribuții private, pe lângă cele publice).

Analiza lor conduce la susținerea ideii înființării unui astfel de centru și în România, necesitatea acestuia fiind cu atât mai stringentă cu cât se observă că eforturile de pregătire antiseismică trebuie dezvoltate pe o perioadă mare de timp și cu resurse și dotări specifice. Pe lângă numărul mare de elevi care ar trebui să fie beneficiari ai unor programe permanente, vor fi avuți în vedere și funcționari publici și cetățeni obișnuiți.

Astfel, a fost propus un nou concept prin Centrul de informare, educare și instruire a populației al URBAN-INCERC, prin care acesta devine o structură organizatorică internă, având spații și dotare tehnică adecvată și statut specific de funcționare pentru a-și îndeplini funcțiile propuse, un compartiment din cadrul instituției de cercetare, care va avea capacitatea de a furniza cunoștințe cu privire la măsurile de reducerea riscului seismic.

Activitățile pentru educație, instruire și comunicare publică privind consolidarea clădirilor și comportarea la cutremur vor fi sustinute de materiale și chestionare e-learning complexe, de interes general, cu întrebări de dificultate medie, privind cunostintele generale ale cursantului, pentru evaluarea și planificarea inițială a exercițiilor/simulărilor pentru comportament la cutremure etc.

In ceea ce privește diseminarea informației, pe lângă prelegeri și demonstrații practice, pentru întelegerea și fixarea acestor informații, este necesară alocarea timpului necesar studiului individual. Studiul individual poate fi facilitat prin oferirea unei mape al cărei conținut să includă studiile de caz prezentate, cursurile și alte materiale susținute în cadrul cursurilor sau al seminariilor.

Centrul va asigura îmbinarea instruirii la fața locului cu transmiterea la distanță, e-learning și site-uri Internet specializate pentru copii, elevi, funcționari și populație.

Centrul va dezvolta și utiliza instrumente și modalități avansate de transfer al cunoștințelor:

– prezentări și/sau cursuri de educare informatizată on-line sau de tip e-learning, cu dialog virtual, în corelație cu gradul de educație și cu profilul psihologic al diferitelor categorii sociale și profesional, pe niveluri de vârstă, atribuții și experiența precedentă la impactul seismic;

– metode de tip e-learning – tehnologii computerizate care în particular implică tehnologii digitale, tehnici de învățare în care cursantul utilizează calculatorul, respectiv Internetul. Beneficiile e-learnigului sunt date de accesul la educația de calitate, costurile reduse pe care le implică, de flexibilitatea programului pentru cursanți, precum și de reducerea impactului asupra mediului prin faptul că persoanele instruite nu sunt nevoite să se deplaseze cu mijloace de transport la sălile de curs. În acest mod se va asigura desfășurarea în bune condiții a învățământului la distanță;

– simulatoare software de situații și măsuri de protecție la cutremur – scheme logice și date b#%l!^+a?pregătitoare pentru elaborarea propriu-zisă a software-ului, pornind de la exemple din Italia, Portugalia, Japonia etc.;

– certificate de pregătire antiseismică pentru cei care trec testele după ce participă la cursuri e-learning și testarea în simulator, și pentru alte activități, elaborate de Centrul propus;

– ca alternative, se vor analiza și organizarea de cursuri de nivel mediu pentru cetățeni și/sau personal tehnic – reguli de bună practică în construcțiile în regie proprie, ca și noutăți în construcții;

– se va asigura, după caz, instruirea unor formatori pentru voluntarii din școli care să explice măsuri de protecție elevilor sau voluntari, de ex. studenți, pentru a transmite cunoștințe în comunități.

În cadrul Centrului și platformei demonstrative pentru educație, instruire și comunicare publică privind comportarea la cutremur vor fi exemplificate o parte din recomandările și măsurile privind protecția antiseismică în instituții publice, în cadrul activității de comunicare cu instituțiile publice, cetățenii și cu mass-media.

Se va crea un fond de broșuri, afișe, casete video și filme video de tip spot publicitar cuprinzând recomandări de pregătire antiseismică și comportare în caz de cutremur.

Materialele vor fi relevante pentru toate profesiile (cadre didactice, elevi, studenți, doctori, ingineri, militari, sociologi, asistente medicale, funcționari publici, persoane cu atribuții ca manageri de risc / management pentru situații de urgență, cei care iau decizii/au responsabilități în domeniul protecției antiseismice, lideri și personal ai cultelor și instituțiilor caritabile, membri ai ONG, locatari din case individuale și/sau blocuri cu apartamente etc.).

Se urmărește ca fiecare cetățean, în calitate zilnică de angajat, sau client al unei instituții publice, să arate că este conștient de riscul la care se expune în cazul unui cutremur major, prin putința de a răspunde la o seamă de întrebări specifice mediului în care se poate găsi la un moment dat/locul de muncă. De asemenea, pentru protecția antiseismică a instituției, trebuie gândite și rezolvate aspecte privind măsurile preventive, măsurile de răspuns/reacție la seism și măsurile de refacere.

Concluzii

Pe plan european și mondial, programele de reducere a efectelor dezastrelor seismice au ca prioritate siguranța seismică, prin creșterea nivelului de conștientizare la cutremur, promovarea măsurilor de pregătire și reducere, încurajarea educării la dezastre, reducerea riscurilor, îmbunătățirea planurilor de răspuns în caz de urgență, îmbunătățirea normativelor de proiectare antiseismică etc.

Sinteza documentării privind programele de educație antiseismică din Japonia, SUA, Noua Zeelandă și China – pe plan mondial și cele din UE – Italia, Grecia, ca și din Turcia arată că siguranța vieții locuitorilor este privită cu o cerință esențială, aceluiași obiectiv fiindu-le subordonate și activitățile de pregătire a populației pentru cutremur. Având în vedere interesul public de apărare a vieții și integrității cetățenilor, sunt implicate și responsabile instituțiile publice, marile institute de cercetare și universitățile, ca și componentele societății civile, de asemenea, comunitățile locale.

Principiile, programele, metodele, formele și modalitățile utilizate sunt de o mare varietate dar servesc același scop comun: protejarea vieții și integrității cetățeanului, reducerea pierderilor de bunuri și proprietăți, evitarea dereglării vieții economico- sociale și spirituale locale, zonale sau naționale.

Pe plan mondial, Japonia și SUA dețin realizările cele mai notabile, cel puțin până la cutremurele distrugătoare Northridge, 17 ianuarie 1994 și Kobe, 17 ianuarie 1995. În Uniunea Europeană, activitățile de educație antiseismică s-au intensificat în Italia după cutremurul din 1997, în Turcia și Grecia după dezastrele din 1999. Marile centre urbane din zone seismice sunt și principale exemple de aplicații avansate.

În România, acțiunile care țin de cultura protecției civile, în cadrul culturii prevenirii riscului, care includ și securitatea seismică a vieții urbane, sunt asociate cu legislația referitoare la managementul situațiilor de urgență, planuri de măsuri și acțiuni de prevenire a situațiilor de urgență, strategii naționale de protecție civilă, politici publice etc.

O primă evaluare ne arată că aceste componente se adresează în principal instituțiilor și funcționarilor publici și numai parțial cetățenilor ca țintă directă. În mod particular, se constată că nu există structuri instituționale specifice pregătirii permanente și educației antiseismice ca acțiune pe termen lung, diversificată și care necesită resurse financiare, materiale și umane.

În prezent, constatăm astfel că în România nu există o modalitate permanentă, oficial organizată de informare a populației și/sau de comunicare cu populația în astfel de situații, iar reacțiile autorităților și specialiștilor sunt în general numai ca răspuns la predicțiile vehiculate de mass-media. Efectele negative ale acestor false predicții și informații eronate ar putea fi contracarate într-un mod eficient și cu continuitate prin activități în care MDRT, INCERC și specialiștii să aibă inițiativa, astfel încât populația să fie pregătită chiar și pentru cazul unui seism important. În acest scop trebuie întreprinse măsuri anticipate de pregătire a b#%l!^+a?mijloacelor de informare în masă, proces la care va contribui și implementarea rezultatelor acestei cercetări.

În România, trebuie învinse în primul rând o serie de carențe de ordin cultural general:

lipsa de voință a potențialilor beneficiari de a depune eforturile necesare pentru lucrările de intervenție;

fatalismul;

nivelul extrem de modest al culturii asigurărilor;

lipsa de voință politica privind reducerea riscului seismic, prezentă la diferitele categorii socioprofesionale, de la păturile largi ale populației până la factorii de decizie.

Programele finanțate de Banca Mondială în 2007 au oferit bune exemple care trebuie continuate.

Cu privire la aspectele aplicative, pot fi propuse noi forme pentru educația, instruirea și comunicarea publică privind comportarea la cutremur, prin sisteme integrate, centre și platforme seismice demonstrative, website-uri etc. asociate cu o dotare fixă de tip Centru și o platformă demonstrativă pentru educație, instruire și comunicare publică, care să constituie un punct reprezentativ al MDRT-INCERC.

Biblografie

1. Aytun, A. (2004): A new 3-d earthquake simulator for training and research purposes. Proc. 13th World Conference on Earthquake Engineering, Vancouver, B.C., Canada, August 1-6, 2004, Paper No. 3429.

2. Camassi, R. D., Peruzza, L. (2009): Edu-Risk 2002 Earthquake Education: a Journey for Seismic Risk Reduction. Gruppo Nazionale per la Difesa dai Terremoti. 1st year of activity: Annual Report. Framework Program 2000-2002. Italy. EDURISK Project, Italy. www.edurisk.it

3. Contract MDRL-INCERC nr. 402, 21.10.2009. Centru și platformă demonstrativă pentru educație, instruire și comunicare publică privind comportarea la cutremur – cercetare (prenormativă), Fazele 1…5.

4. Council of Europe – EUR-OPA Major Hazards Agreement. „Be safe net"- European center for disaster awareness with the use of the internet – Cyprus.

5. Dandoulaki, M., Kourou, A. and Panoutsopoulou, M. (2009): Does knowledge signify protection? The SEISMOPOLIS centre for improvement of behavior in case of an earthquake. Geophysical Research Abstracts.

6. Georgescu, E. S. (2005): Managementul riscului seismic: specific, percepție și comunicare. Editura Fundației Culturale LIBRA, 2005

7. Georgescu, E. S. (2007): Bucureștiul și seismele. Editura Fundației Culturale Libra, București, 2007

8. Georgescu, E. S., Tojo, I., Stamatiade C. P., Iftimescu R., Vladescu C., Negulescu C., Radoi R. (2004): Japan – Romania knowledge transfer for earthquake disaster prevention preparedness of citizens in Bucharest, Proc. 13 th WCEE, August 1st-6-th, 2004, Vancouver, British Columbia, Canada.

9. Georgescu, E., S., Kaminosono T., Miyara K., Ghica, R., Stamatiade, C. P., Ionescu G. (2006): Earthquake preparedness in Romania and knowledge dissemination in a JICA project on seismic risk reduction. Proc. 13-th ECEE, Geneva, Switzerland, 2006.

10. Georgescu E. S., Kato, H., Miyara K., Stamatiade, C. P., Ionescu, G. (2008): Seismic risk perception vs. seismic risk reduction. Results of a JICA Project in Romania. Proc. The 14-th World Conference on Earthquake Engineering, October 12-17, 2008, Beijing, China.

11. Georgescu, E. S. and Pomonis, A. (2008). The Romanian Earthquake of March 4, 1977 Revisited: New Insights into its Territorial, Economic and Social Impacts and their Bearing on the Preparedness for the Future. Proceedings of the 14th World Conference on Earthquake Engineering, October 12-17, 2008, Beijing, China.

12. Georgescu, E. S. and Pomonis, A. (2012). Building Damage vs. Territorial Casualty Patterns during the Vrancea (Romania) Earthquakes of 1940 and 1977. Proceedings of 15th b#%l!^+a?World Conference on Earthquake Engineering, September 24-28, 2012, Lisbon. Portugal.

13. Meita, V., Dobre, D., Georgescu, E.S., Stamatiade, C.P., Vilceanu, L (2011): Citizens earthquake preparedness in Romania: towards a new conceptual approach for a training platform and facility in URBAN-INCERC. Proceedings of TIEMS 2011 – The International Emergency Management Society, The 18-th Annual Conference, Bucharest, Romania

14. Meita, V., Dobre, D., Georgescu, E.S., Stamatiade, C.P., Vilceanu, L. (2012): Earthquake Education, Learning and Training for Risk Reduction in Romania. Case Study of a Special Platform and Facility. Proceedings of 15th World Conference on Earthquake Engineering, September 24-28, 2012, Lisbon. Portugal.

15. ADAS – Materiale teoretice pentru învățământul profesional, Ediția a II a, București, 1972, p. 17.

16. Alexandru F, Armeanu D – Asigurări de bunuri și persoane, Ed Economică, București, 2007

17. Bistriceanu, Gh – Sistemul asigurărilor din România,Ed. Economică, București 2002

18. Cistelecan L și Rodica – Asigurări comerciale, Ed D. Cantemir, Tg Mureș, 1996

19. Ciurel V – Asigurări și reasigurări- abordări teoretice și practici internaționale, Ed All Beck, București, 2000

20. Constantinescu D.A.- Asigurări și reasigurări, Ed Naționala, București, 1998

21. Constantinescu D.A- Conjunctura pieței mondiale a asigurărilor 2003, 2004, 2005, Ed Naționala, București, 2003, 2004, 2005

22. Constantinescu D.A – Asigurarea riscurilor din mediul înconjurator, Ed Naționala, 2005

23. Constantinescu D.A.- Istoria asigurărilor în România, vol I și II, Ed Naționala, București, 2003

24. Constantinescu D.A.- Managementul asigurărilor, Ed Naționala, București, 2002

25. Constantinescu D.A – Rezerve tehnice în asigurări, Ed Naționala, București, 2001

26. Constantinescu D.A – Dicționar de asigurări, Ed Naționala, București, 1999

27. Constantinescu D.A.- Managementul riscului în asigurări, Ed Naționala, 1999

28. Constantinescu D.A.- Asigurarea și managementul riscului, Ed Naționala, București, 1998

29. Constantinescu D.A – Tratat de asigurari, Ed SEMNE, București 1998

30. Constantinescu D.A – Reasigurări, Ed Naționala, București, 1999

31. C. Alexa, V. Ciurel – Asigurări și reasigurări în comerțul internațional, Ed. ALL, București, 1992

32. C. Ștefan, S. Enache – Asigurări și reasigurări în afacerile economice, Ed. Independența Economică, Brăila , 1999

33. Gh. N. Iosif și colab.- Sistemul asigurărilor în România, Ed. Tribuna Economică, București 1997

34. Moldovan, T – Introducere actuarială în asigurările generale, Ed FINMEDIA 1998

35. Negru, T. – Asigurări și reasigurări în economie, Ed CH BECK, București 2006

36. Sorin Enache (coordonator), Transporturi și asigurări, Ed. Independența Economică, Pitești, 2003

37. I. Văcărel, Fl. Bercea – Asigurări și reasigurări, Ed. Expert, București, 1998

38. Tăbăraș, M – Legislația asigurărilor și a societăților de asigurări, Ed WOLTERS KLUWER, București 2007

***2009 UNISDR Terminology on Risk Disaster Reduction

***A Method for Risk Analysis of Disasters and Emergencies in Switzerland (2013), Federal Office for Civil Protection;

***A National Risk Assessment for Ireland (2012), Department of Defence – Office for Emergency Planning;

***Council conclusions on Further Developing Risk Assessment for Disaster Management within the European Union, 3081st JUSTICE and HOME AFFAIRS Council meeting Luxembourg, 11 and 12 April 2011;

***European Centre for Disease Prevention and Control (2009) Technical Report – Risk assessment guidelines for infectious diseases transmitted on aircraft;

***European Centre for Disease Prevention and Control (2010) Technical Document – Climate change and communicable diseases in the EU Member States – Handbook for national vulnerability, impact and adaptation assessments ;

***European Centre for Disease Prevention and Control (2011) Technical Document – Operational guidance on rapid risk assessment methodology;

***Guidelines Risk Analysis – a Basis for Disaster Risk Management, Deutsche Gesellschaft für Technische Zusammenarbeit (GTZ), 2004

***Hotărârea Guvernului nr. 2288/2004 pentru aprobarea repartizării principalelor funcții de sprijin pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale si organizațiile neguvernamentale privind prevenirea si gestionarea situațiilor de urgență – Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 9 din 04/01/2005;

***Hotărârea Guvernului Nr. 663/2013 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 447/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de elaborare si conținutul hărților de risc natural la alunecări de teren si inundații – Publicată în Monitorul Oficial Nr. 565 din 5 septembrie 2013;

***Hotărârea Guvernului nr. 762/2008 pentru aprobarea Strategiei naționale de prevenire a situațiilor de urgență – publicat în Monitorul Oficial nr. 566/2008;

***Hotărârea Guvernului Nr. 382 din 2 aprilie 2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind exigențele minime de conținut ale documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism pentru zonele de riscuri natural – Publicată în Monitorul Oficial Nr. 263 din 16 aprilie 2003;

***Hotărârea Guvernului Nr. 447 din 10 aprilie 2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de elaborare și conținutul hărților de risc natural la alunecări de teren și inundații – Publicată în Monitorul Oficial Nr. 305 din 7 mai 2003;

***Banca Reglementelor Internaționale (2012), Unmitigated disasters? New evidence on the macroeconomic cost of natural catastrophes (Dezastre totale? Noi dovezi cu privire la costurile macroeconomice ale catastrofelor naturale), document de lucru nr. 394 al Băncii Reglementelor Internaționale.

***Cauza C-59/01, Comisia/Italia [2003] Rec. I-1759. -Centrul Comun de Cercetare (2012), b#%l!^+a?

***http://climate-adapt.eea.europa.eu/ b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Biblografie

1. Aytun, A. (2004): A new 3-d earthquake simulator for training and research purposes. Proc. 13th World Conference on Earthquake Engineering, Vancouver, B.C., Canada, August 1-6, 2004, Paper No. 3429.

2. Camassi, R. D., Peruzza, L. (2009): Edu-Risk 2002 Earthquake Education: a Journey for Seismic Risk Reduction. Gruppo Nazionale per la Difesa dai Terremoti. 1st year of activity: Annual Report. Framework Program 2000-2002. Italy. EDURISK Project, Italy. www.edurisk.it

3. Contract MDRL-INCERC nr. 402, 21.10.2009. Centru și platformă demonstrativă pentru educație, instruire și comunicare publică privind comportarea la cutremur – cercetare (prenormativă), Fazele 1…5.

4. Council of Europe – EUR-OPA Major Hazards Agreement. „Be safe net"- European center for disaster awareness with the use of the internet – Cyprus.

5. Dandoulaki, M., Kourou, A. and Panoutsopoulou, M. (2009): Does knowledge signify protection? The SEISMOPOLIS centre for improvement of behavior in case of an earthquake. Geophysical Research Abstracts.

6. Georgescu, E. S. (2005): Managementul riscului seismic: specific, percepție și comunicare. Editura Fundației Culturale LIBRA, 2005

7. Georgescu, E. S. (2007): Bucureștiul și seismele. Editura Fundației Culturale Libra, București, 2007

8. Georgescu, E. S., Tojo, I., Stamatiade C. P., Iftimescu R., Vladescu C., Negulescu C., Radoi R. (2004): Japan – Romania knowledge transfer for earthquake disaster prevention preparedness of citizens in Bucharest, Proc. 13 th WCEE, August 1st-6-th, 2004, Vancouver, British Columbia, Canada.

9. Georgescu, E., S., Kaminosono T., Miyara K., Ghica, R., Stamatiade, C. P., Ionescu G. (2006): Earthquake preparedness in Romania and knowledge dissemination in a JICA project on seismic risk reduction. Proc. 13-th ECEE, Geneva, Switzerland, 2006.

10. Georgescu E. S., Kato, H., Miyara K., Stamatiade, C. P., Ionescu, G. (2008): Seismic risk perception vs. seismic risk reduction. Results of a JICA Project in Romania. Proc. The 14-th World Conference on Earthquake Engineering, October 12-17, 2008, Beijing, China.

11. Georgescu, E. S. and Pomonis, A. (2008). The Romanian Earthquake of March 4, 1977 Revisited: New Insights into its Territorial, Economic and Social Impacts and their Bearing on the Preparedness for the Future. Proceedings of the 14th World Conference on Earthquake Engineering, October 12-17, 2008, Beijing, China.

12. Georgescu, E. S. and Pomonis, A. (2012). Building Damage vs. Territorial Casualty Patterns during the Vrancea (Romania) Earthquakes of 1940 and 1977. Proceedings of 15th b#%l!^+a?World Conference on Earthquake Engineering, September 24-28, 2012, Lisbon. Portugal.

13. Meita, V., Dobre, D., Georgescu, E.S., Stamatiade, C.P., Vilceanu, L (2011): Citizens earthquake preparedness in Romania: towards a new conceptual approach for a training platform and facility in URBAN-INCERC. Proceedings of TIEMS 2011 – The International Emergency Management Society, The 18-th Annual Conference, Bucharest, Romania

14. Meita, V., Dobre, D., Georgescu, E.S., Stamatiade, C.P., Vilceanu, L. (2012): Earthquake Education, Learning and Training for Risk Reduction in Romania. Case Study of a Special Platform and Facility. Proceedings of 15th World Conference on Earthquake Engineering, September 24-28, 2012, Lisbon. Portugal.

15. ADAS – Materiale teoretice pentru învățământul profesional, Ediția a II a, București, 1972, p. 17.

16. Alexandru F, Armeanu D – Asigurări de bunuri și persoane, Ed Economică, București, 2007

17. Bistriceanu, Gh – Sistemul asigurărilor din România,Ed. Economică, București 2002

18. Cistelecan L și Rodica – Asigurări comerciale, Ed D. Cantemir, Tg Mureș, 1996

19. Ciurel V – Asigurări și reasigurări- abordări teoretice și practici internaționale, Ed All Beck, București, 2000

20. Constantinescu D.A.- Asigurări și reasigurări, Ed Naționala, București, 1998

21. Constantinescu D.A- Conjunctura pieței mondiale a asigurărilor 2003, 2004, 2005, Ed Naționala, București, 2003, 2004, 2005

22. Constantinescu D.A – Asigurarea riscurilor din mediul înconjurator, Ed Naționala, 2005

23. Constantinescu D.A.- Istoria asigurărilor în România, vol I și II, Ed Naționala, București, 2003

24. Constantinescu D.A.- Managementul asigurărilor, Ed Naționala, București, 2002

25. Constantinescu D.A – Rezerve tehnice în asigurări, Ed Naționala, București, 2001

26. Constantinescu D.A – Dicționar de asigurări, Ed Naționala, București, 1999

27. Constantinescu D.A.- Managementul riscului în asigurări, Ed Naționala, 1999

28. Constantinescu D.A.- Asigurarea și managementul riscului, Ed Naționala, București, 1998

29. Constantinescu D.A – Tratat de asigurari, Ed SEMNE, București 1998

30. Constantinescu D.A – Reasigurări, Ed Naționala, București, 1999

31. C. Alexa, V. Ciurel – Asigurări și reasigurări în comerțul internațional, Ed. ALL, București, 1992

32. C. Ștefan, S. Enache – Asigurări și reasigurări în afacerile economice, Ed. Independența Economică, Brăila , 1999

33. Gh. N. Iosif și colab.- Sistemul asigurărilor în România, Ed. Tribuna Economică, București 1997

34. Moldovan, T – Introducere actuarială în asigurările generale, Ed FINMEDIA 1998

35. Negru, T. – Asigurări și reasigurări în economie, Ed CH BECK, București 2006

36. Sorin Enache (coordonator), Transporturi și asigurări, Ed. Independența Economică, Pitești, 2003

37. I. Văcărel, Fl. Bercea – Asigurări și reasigurări, Ed. Expert, București, 1998

38. Tăbăraș, M – Legislația asigurărilor și a societăților de asigurări, Ed WOLTERS KLUWER, București 2007

***2009 UNISDR Terminology on Risk Disaster Reduction

***A Method for Risk Analysis of Disasters and Emergencies in Switzerland (2013), Federal Office for Civil Protection;

***A National Risk Assessment for Ireland (2012), Department of Defence – Office for Emergency Planning;

***Council conclusions on Further Developing Risk Assessment for Disaster Management within the European Union, 3081st JUSTICE and HOME AFFAIRS Council meeting Luxembourg, 11 and 12 April 2011;

***European Centre for Disease Prevention and Control (2009) Technical Report – Risk assessment guidelines for infectious diseases transmitted on aircraft;

***European Centre for Disease Prevention and Control (2010) Technical Document – Climate change and communicable diseases in the EU Member States – Handbook for national vulnerability, impact and adaptation assessments ;

***European Centre for Disease Prevention and Control (2011) Technical Document – Operational guidance on rapid risk assessment methodology;

***Guidelines Risk Analysis – a Basis for Disaster Risk Management, Deutsche Gesellschaft für Technische Zusammenarbeit (GTZ), 2004

***Hotărârea Guvernului nr. 2288/2004 pentru aprobarea repartizării principalelor funcții de sprijin pe care le asigură ministerele, celelalte organe centrale si organizațiile neguvernamentale privind prevenirea si gestionarea situațiilor de urgență – Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 9 din 04/01/2005;

***Hotărârea Guvernului Nr. 663/2013 privind modificarea Hotărârii Guvernului nr. 447/2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de elaborare si conținutul hărților de risc natural la alunecări de teren si inundații – Publicată în Monitorul Oficial Nr. 565 din 5 septembrie 2013;

***Hotărârea Guvernului nr. 762/2008 pentru aprobarea Strategiei naționale de prevenire a situațiilor de urgență – publicat în Monitorul Oficial nr. 566/2008;

***Hotărârea Guvernului Nr. 382 din 2 aprilie 2003 pentru aprobarea Normelor metodologice privind exigențele minime de conținut ale documentațiilor de amenajare a teritoriului și de urbanism pentru zonele de riscuri natural – Publicată în Monitorul Oficial Nr. 263 din 16 aprilie 2003;

***Hotărârea Guvernului Nr. 447 din 10 aprilie 2003 pentru aprobarea normelor metodologice privind modul de elaborare și conținutul hărților de risc natural la alunecări de teren și inundații – Publicată în Monitorul Oficial Nr. 305 din 7 mai 2003;

***Banca Reglementelor Internaționale (2012), Unmitigated disasters? New evidence on the macroeconomic cost of natural catastrophes (Dezastre totale? Noi dovezi cu privire la costurile macroeconomice ale catastrofelor naturale), document de lucru nr. 394 al Băncii Reglementelor Internaționale.

***Cauza C-59/01, Comisia/Italia [2003] Rec. I-1759. -Centrul Comun de Cercetare (2012), b#%l!^+a?

***http://climate-adapt.eea.europa.eu/ b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+