Managementul Calitatii In Turism

Managementul calitatii in turism

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. MANAGEMENTUL CALITĂȚII

1.1.CONCEPTUL DE CALITATE

1.2.CALITATEA ÎN TURISM

1.3. MANAGEMENTUL CALITĂȚII

1.4. MANAGEMENTULUI CALITĂȚII ÎN EVOLUȚIA ORGANIZAȚIEI 11

CAPITOLUL 2. TURISMUL RURAL

2.1. TURISM, TURISM RURAL ȘI AGROTURISM

2.2. PRODUSUL TURISTIC RURAL

2.3. TURISMUL RURAL ÎN ȚĂRILE EUROPENE CU TRADIȚIE

2.4. TURISMUL RURAL ÎN ROMÂNIA

2.4.1 Preocupări în vederea amplificării atractivității turistice a mediului rural

2.4.2 Dezvoltarea infrastructurii turistice rurale

2.5. CADRULUI LEGISLATIV ÎN TURISMULUI RURAL ROMÂNESC

CAPITOLUL 3. ANALIZA JUDEȚULUI ALBA

3.1. ANALIZA MEDIULUI ECONOMIC ÎN JUDEȚUL ALBA

CAPITOLUL 4. PENSIUNEA „CASA CU DOR” STUDIU DE CAZ

4.1.PREZENTAREA PENSIUNII TURISTICE RURALE „CASA CU DOR”

4.2. EVOLUȚIEI ACTIVITĂȚII DE TURISM RURAL ÎN PENSIUNEA „CASA CU DOR”

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

În ultimii ani, conform statisticilor la nivel mondial, turismul în spațiul rural a câștigat tot mai mulți adepți. Din ce în ce mai mulți oameni datorită poluării excesive a zonelor urbane aleg să-și petreacă vacanțele în mediul rural, ecologic, în structuri de primire diferite față de cele clasice, în căutarea unui cât mai bun raport preț-calitate.

Specialiști în domeniu, au apreciat România ca deținând potențialul cel mai mare din Europa în privința dezvoltării turismului rural, ca sursă importantă de venituri atât pentru cei ce doresc să investească cât și pentru visteria țării. Noi, românii, avem o tradiție dobândită cu ani în urmă în activitățile turistice, având posibilități specifice, unice în dezvoltarea turismului în general și a turismului rural în special. Printr-un efort comun al tuturor “actorilor” de pe scena politică și administrativă, România poate să-și păstreze originalitatea sa în turismul rural, fără a copia pe cel european. Nu trebuie neglijat însă rolul turismului rural ca factor de cultură și educație, de mândrie națională și patriotism.

Turismul rural a luat o amploare deosebită în România după 1990 și în special în ultimii ani. Tot mai mulți întreprinzători au început timid să investească la început în locuri cu tradiție (județele Brașov și Prahova), extinzându-se mai apoi și în alte locații din țară. Momentan există o ofertă destul de variată. Această situație se datorează în mare măsură involuției sistemului hotelier clasic, uzurii morale a dotărilor și echipamentelor, prețurilor mari practicate și serviciilor necorespunzătoare. Prin urmare, turismul rural a apărut ca o alternativă viabilă, către care s-au îndreptat tot mai mulți turiști.

Majoritatea pensiunilor turistice rurale oferă un pachet de servicii – cazare și masă, aceasta din urmă sub formă de demipensiune sau pensiune completă. Există și pensiuni în care apare posibilitatea ca turistul să asiste la prepararea mesei sau chiar să participe activ la această activitate.

Astăzi, turiștii solicită servicii de agrement tot mai diversificate și astfel pensiunile turistice fac eforturi tot mai mari să răspundă sau să anticipeze aceste dorințe. Astfel, ele propun diverse modalități de petrecere a timpului liber: plimbări cu căruța sau sania trasă de cai, organizarea unor partide de vânătoare, construirea unor pensiuni izolate în care vizitatorii să se “rupă” complet de realitatea de zi cu zi (foarte solicitate în ultimul timp), organizarea de călătorii în zonele învecinate etc.

La nivel internațional, turismul rural a dobândit o tot mai mare importanță, câștigând din ce în ce mai mult teren. Pe plan european turismul rural a evoluat diferit în fiecare țară.

Cea mai reprezentativă zonă din Europa Centrală și de Vest, considerată cea mai atractivă și mai bine dezvoltată din punct de vedere a practicării turismului rural este zona Alpilor. Un renume deosebit în acest domeniu și-a câștigat însă Austria, Franța, Elveția și Germania. Influențată de experiențele internaționale în domeniu, România începe să devină după anul 2000 din ce în ce mai atractivă și mai căutată ca destinație turistică rurală. Pentru a se putea situa în viitor printre locațiile cele mai căutate din punct de vedere a turismului rural trebuie să fie guvernată de un obiectiv major, și anume asigurarea și îmbunătățirea continuă a calității produselor și serviciilor turistice rurale. Urmărirea și realizarea unui astfel de obiectiv în cadrul pensiunilor turistice rurale a ridicat probleme încă de la început. Pensiunile turistice rurale nu-și pot menține avantajul concurențial pe piață, decât numai printr-un management competent, care să antreneze resursele umane într-un proces de flexibilizare și diversificare a produselor și serviciilor turistice rurale, realizate la parametri calitativi care să satisfacă exigențele turiștilor.

Pentru a putea face față cerințelor pieții, fiecare structură de primire turistică rurală trebuie să ofere o garanție a calității, asigurându-și succesul numai prin introducerea unui sistem de management al calității, îndreptat spre satisfacerea nevoilor turiștilor, precum și a propriilor nevoi.

CAPITOLUL 1

MANAGEMENTUL CALITĂȚII

1.1.CONCEPTUL DE CALITATE

Noțiunea de calitate a produselor și problemele legate de realizarea acesteia i-au preocupat pe oameni cu mult timp în urmă. După unii autori, cuvântul “calitate” sau “qualitas” își are originea în latinescul “qualis” care are înțelesul de “fel de a fi”.

De-a lungul timpului noțiunea de “calitate” a fost interpretată de mulți filosofi, începând cu Aristotel, trecând prin filosofia clasică germană (Hegel) și ajungând la curentele filosofice contemporane.

Diverse concepte noi ale asigurării calității au fost dezvoltate în Japonia de către profesorul K. Ishikawa, care a definit calitatea ca „prioritatea care real satisface consumatorul” [13].

Formulări sintetice referitor la calitate se regăsesc și astfel:

“Calitatea = aptitudine de folosire”. (Joseph Juran)

“Calitatea este conformitatea față de cerințe“. (Philip Crosby)

“Calitate este gradul în care un anume produs satisface nevoile unui anume consumator”(Grawin).“ 

“Calitatea este  satisfacerea continuă a cerințelor clienților” (Corning)[38].

Calitatea este ceea ce se vinde și îți aduce profit.

Calitatea definește și “fuga”de “bine” și “goana” după “mai bine”.

După unii specialiști calitatea este “aptitudinea unui produs sau serviciu de a satisface nevoile utilizatorilor cu costuri minime” [6].

Organizația Internațională de Standardizare definește calitatea astfel: “ Calitatea reprezintă ansamblul de caracteristici al unei entități care îi conferă aptitudinea de a satisface necesitățile exprimate sau implicite ( ISO 8402/1995)”

Literatura de specialitate furnizează un număr considerabil de definiții date conceptului de calitate. Conform standardului ISO 9000, definiția calității este următoarea: „calitatea este gradul în care totalitatea caracteristicilor definite îndeplinesc cerințele față de produs, proces sau sistem” [50].

Majoritatea acestor definiții sintetice vizează nevoile clientului, singurul în măsură să aprecieze gradul de concordanță dintre cerințele sale și calitatea oferită de producători.

Pe parcursul ultimului secol conceptul “calitate” a cunoscut o utilizare tot mai largă, în diferite domenii (filosofie, logică, economie, inginerie etc.) și astfel și definițiile conceptului au fost numeroase și depind de domeniul în care se aplică.

În economie și inginerie, conceptul “calitate” a cunoscut succesiv, în decursul istoriei sale, cinci orientări principale [25] ale definiției sale:

orientarea transcendentă – conform căreia calitatea ar fi o entitate atemporală, absolutul, care este percepută în mod subiectiv de fiecare persoană. S-a constatat că această definiție idealistă nu este utilizabilă practic pentru evaluarea calității produselor.

orientarea spre produs – conform căreia calitatea unui produs ar fi reprezentată de ansamblul caracteristicilor calitative ale acestuia. Astfel, orice diferențe între valorile acelorași caracteristici ale mai multor produse reflectă diferențe calitative între acestea. Se poate stabili astfel o relație precisă între valorile caracteristicilor unui produs și nivelul calității acestuia (de regulă, prin calcularea unei sume sau medii ponderate).

orientarea spre procesul din care rezultă produsul – conform căreia calitatea unui produs ar fi reprezentată de conformitatea acestuia și a procesului din care provine cu anumite cerințe specificate de producător. Astfel, orice abatere a caracteristicilor reale ale produsului/procesului față de cerințele specificate ar semnifica o reducere a calității acestuia.

orientarea spre costurile de realizare a produsului – conform căreia calitatea unui produs ar fi cu atât mai mare, cu cât costurile de realizare a acestuia – și, implicit, prețul său de comercializare – sunt mai ridicate.

orientarea spre utilizator – conform căreia calitatea unui produs ar fi reprezentată de aptitudinea acestuia de a fi utilizat. Astfel, prin caracteristici calitative diferite ale produselor, pot fi satisfăcute cerințe și preferințe individuale ale utilizatorilor acestora.

Momentan, în condițiile economiei de piață, specialiștii managementului calității din toată lumea preferă această ultimă orientare, spre utilizator, a definiției calității.

Referindu-se la nevoia extinderii ariei de cuprindere a calității, J. Chové –director la Philips Franța, remarca la Congresul Mondial pentru Calitate din 1978, nevoia lărgirii înțelesului calității, faptul că aceasta nu înseamnă doar satisfacerea clienților, dar și a producătorilor și a societății în general. Calitatea nu mai este în prezent o preocupare doar pentru organizații, ci și a fiecărui individ, devenind un element de educație, de cultură, ceea ce permite o mai bună înțelegere a necesității acesteia și cunoașterea a ce este mai bun în lume.

Calitatea este, de asemenea, o problemă de comportament care implică insistență în activitate, reluare, revenire, tenacitate în muncă.

Deși au fost numeroase încercări, nu s-a reușit până acum să se stabilească exact originea expresiei „calitate totală”. Se pare că această expresie s-a impus treptat, printr-un consens implicit [11].

Originea termenului de ,,calitate totală” este rezultatul unei combinații a aportului american a lui Feigenbaum, Juran și Crosby – cu privire la ,,asigurarea calității”și ,,zero-defecte”- cu aportul japonez al lui Ishikawa (inspirat de modelele americane ale anilor ’50) – în ceea ce privește ,,cercurile de calitate”.

Singurul reprezentant al orientării tehno-manageriale care utilizează această expresie este Feigenbaum.

În lucrarea sa, Marieta Olaru „pune în evidență următoarele orientări principale în definirea calității totale:

calitatea totală este o politică sau o strategie a întreprinderii în domeniul calității;

calitatea totală este o filozofie;

conceptul de calitate totală și managementul total al calității, sunt echivalente;

calitatea totală reprezintă scopul, iar managementul total al calității, mijlocul pentru realizarea ei” [26].

După Kélada, conceptul calității totale presupune „satisfacerea nevoilor clienților în ceea ce privește calitatea produsului sau a serviciului (Q), livrarea cantității cerute (V), la momentul (T) și locul (L) dorite, la un cost (C) cât mai mic pentru client, în condițiile unor relații agreabile și eficiente cu acesta și ale unui sistem administrativ (A) fără erori, începând cu elaborarea comenzii și până la plata facturii” [9]. Într-o altă lucrare a sa, Kélada consideră că trebuie depășite așteptările clientului promovând conceptul „Above Customer Expectation” sau „Beyond Customer Satisfaction” [15].

În accepțiunea lui Corning, calitate totală înseamnă satisfacerea continuă a cerințelor clienților în condițiile unor costuri minime [38].

1.2.CALITATEA ÎN TURISM

Calitatea a apărut ca o strategie competitivă, întâlnită în special în procesele industriale. Turismul a rămas în afara acestui concept până când s-a ajuns la o crizacerea nevoilor clienților în ceea ce privește calitatea produsului sau a serviciului (Q), livrarea cantității cerute (V), la momentul (T) și locul (L) dorite, la un cost (C) cât mai mic pentru client, în condițiile unor relații agreabile și eficiente cu acesta și ale unui sistem administrativ (A) fără erori, începând cu elaborarea comenzii și până la plata facturii” [9]. Într-o altă lucrare a sa, Kélada consideră că trebuie depășite așteptările clientului promovând conceptul „Above Customer Expectation” sau „Beyond Customer Satisfaction” [15].

În accepțiunea lui Corning, calitate totală înseamnă satisfacerea continuă a cerințelor clienților în condițiile unor costuri minime [38].

1.2.CALITATEA ÎN TURISM

Calitatea a apărut ca o strategie competitivă, întâlnită în special în procesele industriale. Turismul a rămas în afara acestui concept până când s-a ajuns la o criză în acest domeniu, fapt ce a condus la regândirea rolului calității și, evident, a mecanismelor de management. Se observă tot mai mult încercarea adaptării și introducerii mijloacelor și instrumentelor managementului calității în turism prin simpla copiere sau prin ajustări oportune, pe baza caracteristicilor și particularităților identificate pentru turism.

În perioada anilor 1950 – 1960, vânzarea produselor turistice era asigurată, și astfel calitatea reprezenta doar o adaptare la standarde. Odată cu echilibrarea cererii și capacității, vânzarea a devenit mai dificilă impunându-se abordarea unor alte strategii. Astfel, în jurul anilor 1970, funcția de marketing a luat amploare, determinând marketingul să devină un mijloc important în vânzarea produselor turistice cu o concurență mai mare.

Un produs turistic poate fi perfect din punct de vedere a celui care îl oferă pe piață, conform standardelor de calitate dar, cu toate acestea el poate să nu satisfacă cerințele celor cărora îi este destinat, a potențialilor turiști. În condițiile actuale, noțiunea de calitate concepută doar ca o adaptare la standarde trebuie redimensionată astfel încât să se adapteze necesităților și așteptărilor clientului.

În prezent exigența turiștilor impune adaptarea produselor turistice la necesitățile și așteptările lor.

Din acest motiv, apare necesitatea elaborării unei noi concepții privind calitatea, care să țină cont de clientul căruia îi este destinat produsul sau serviciul, situându-l pe client pe axa centrală a activităților de organizare.

Pentru managerii din turism și în general pentru entitățile economice prestatoare de servicii definițiile calității totale citate mai sus ar necesita o readaptare la obiectivele strategice urmărite, exprimând nivelul de perfecțiune (nivelul de excelență) pe care entitatea economică, organizația s-a decis să o atingă și să o mențină pentru a satisface preferințele clientei-țintă. În acest fel, calitatea totală este măsura în care vor reuși să se conformeze acestui obiectiv strategic de primă importanță.

Dacă o entitate economică profilată pentru prestări de servicii va acționa după conceptul "cu fața mereu spre piață", clientela-țintă va fi aceea care, prin nevoile și așteptările ei, va impune nivelul calitativ ce trebuie atins pentru ca ea să se mențină competitivă pe piața serviciilor.

Concepția de calitate totală vizează întreaga organizație și toate activitățile ce se desfășoară în ea.

Ca o concluzie a nenumăratelor concepții privind calitatea totală se poate spune că aceasta, pe lângă faptul că este un mod de gândire, cuprinde un ansamblu de principii și metode care urmăresc satisfacerea clientului la cel mai mic cost posibil.

Calitatea este de fapt un proiect pe termen lung izvorât din necesitate. Ea presupune o intensă și profundă schimbare în propria organizație pornind, în primul rând, de la schimbări ce trebuie aduse în mintea și comportamentul tuturor resurselor umane din cadrul organizației. Este necesară extinderea problemelor calității asupra tuturor funcțiilor și la toate nivelurile structurii organizatorice, astfel încât fiecare să-și aducă contribuția la procesul de îmbunătățire continuă a calității. În acest context se impune necesitatea abordării turismului rural din prisma calității, aceasta devenind un factor hotărâtor în competitivitatea pe piața internă și externă.

1.3. MANAGEMENTUL CALITĂȚII

Etapa apariției și implementării unor concepte integratoare de calitate este marcată de anul 1980. Noile concepte bazate pe controlul total al calități (Total Quality Control) care sunt aplicate în Japonia sunt lansate de specialiști consacrați : Juran, Feigenbaum, Deming. Se realizează astfel o abordare globală a activităților de ținere sub control a calității în organizație, bazat pe un nou concept – managementul calității.

Managementul calității reprezintă în esență un sistem prin care este asigurată calitatea astfel încât să fie satisfăcute nevoile beneficiarului din punctul de vedere al performanțelor produsului, timpului de livrare, prețului etc.

În definirea managementului calității, pornesc de la punctele de vedere ale specialiștilor, exprimate în literatura de specialitate, iar în final menționez formulările din standardul ISO 9000/2000.

J.M. Juran, unul dintre marile personalități mondiale care au lansat conceptul de managementul calității, îl definește prin funcțiile sale [14] : planificarea calității, ținerea sub control a calității și îmbunătățirea calității. .

Un alt specialist, J. Kèlada definește managementul calității ca: ,,un ansamblu de activități desfășurate în scopul realizării unor obiective, prin folosirea optimă a resurselor”[4]. Activitățile la care se referă Kèlada sunt: planificarea, coordonarea, organizarea, controlul și asigurarea calității.

Definiția cu circulația cea mai mare în rândul specialiștilor, și care merită reținută, dat fiind caracterul ei oficial, este prezentată de standardul ISO 9000/2000. Potrivit standardului, managementul calității reprezintă ansamblul activităților funcției generale de management, care determină politica în domeniul calității, obiectivele, responsabilitățile și le implementează în sistemul calității prin mijloace cum sunt planificarea, ținerea sub control, asigurarea și îmbunătățirea calității. Toate activitățile menite să realizeze calitatea se regăsesc în sistemul calității – concept definit ca reprezentând structura organizatorică, procedurile, procesele și resursele necesare pentru implementarea managementului calității – definiție formulată tot în standardul 9000/2000.

Evoluția conceptelor referitoare la calitate, creșterea cerințelor față de mărfurile procurate și acordarea unei atenții tot mai sporite calității producției au contribuit esențial la dezvoltarea și implementarea în practică a conceptului de management al calității.

Teoria managementului calității a cunoscut o perioadă de dezvoltare intensivă la sfârșitul anilor ’40-’50 ai sec. al XX-lea, când Armand V. Feigenbaum a introdus noțiunea de Controlul Calității Totale (Total Quality Control), care presupunea următoarele etape: elaborarea, menținerea și îmbunătățirea calității.

Domeniul de folosire a ciclului lui W. Shewart în sfera vânzărilor și serviciilor a fost lărgit de E. Deming, care a formulat cele „14 principii” ale managementului calității [8]:

1. „Asigurați îmbunătățirea continuă a calității produselor și serviciilor, pe baza unui plan, pentru a deveni competitivi și pentru a putea rămâne în afaceri;

2. Adoptați o nouă filozofie, renunțând la „nivelul acceptabil” al calității. Trăim într-o nouă eră economică: nu putem supraviețui cu „niveluri acceptabile” de neconformități, defecte, întârzieri în livrare;

3. Renunțați la controlul integral al produselor, introducând metode de control statistic, pentru a stabili conformitatea cu cerințele specificate (este de preferat să prevenim defectele decât să le identificăm);

4. Solicitați dovezi din partea furnizorului privind evidența statistică a calității. Afacerile se bazează mai mult pe calitate decât pe preț: eliminați furnizorii care nu fac dovada unei asemenea evidențe;

5. Descoperiți problemele. Conducerea este cea care trebuie să se ocupe de îmbunătățirea continuă a tuturor proceselor din fiecare etapă a traiectoriei produsului, începând cu proiectarea și până la asigurarea service-ului în utilizare;

6. Utilizați metode moderne de instruire a întregului personal din întreprindere;

7. Asigurați tuturor angajaților instrumentele necesare pentru desfășurarea corespunzătoare a activităților. Responsabilitatea șefilor de echipă trebuie concentrată pe calitate, iar conducerea trebuie să fie pregătită să acționeze imediat pe baza rapoartelor acestora referitoare la deficiențele constatate;

8. Eliminați frica: încurajați comunicarea, astfel încât fiecare angajat să-și poată prezenta punctul de vedere în mod deschis;

9. Înlăturați barierele dintre compartimentele întreprinderii. Formați echipe cuprinzând persoane din compartimente diferite (cercetare, proiectare, producție, desfacere) pentru identificarea problemelor și prevenirea apariției lor în procesele ulterioare;

10. Eliminați afișele, sloganurile specifice muncii forțate. Înainte de a urmări creșterea productivității muncii, asigurați-vă că aceasta nu este în defavoarea calității pe care trebuie să o îmbunătățiți continuu;

11. Revedeți timpii de muncă normați, astfel încât să nu devină un obstacol în calea productivității muncii sau a calității;

12. Eliminați toate obstacolele care-i împiedică pe oameni să fie mândri de munca lor;

13. Introduceți un program de instruire a personalului, în relație cu evoluția procedeelor, metodelor și tehnicilor utilizate în toate compartimentele întreprinderii;

14. Creați o structură corespunzătoare, la nivelul conducerii de vârf, care să asigure îndeplinirea celor 13 puncte menționate mai sus”.

Încă din anii ’50 ai sec. al XX-lea, Deming a început să-și implementeze principiile la întreprinderile japoneze, ceea ce a contribuit la apariția produselor japoneze la un preț redus și de o calitate înaltă („Miracolul japonez”), influențând pe piața mondială concurenții săi. În 1951 în Japonia a fost instituit chiar un premiu pentru calitate în numele lui E. Deming. Din păcate, conducătorii multor organizații, nu țin cont în activitatea lor de principiile lui Deming, având ca scop numai creșterea profitului. Respectarea acestor principii ar contribui substanțial la creșterea calității producției, ar mări vânzările, ar asigura prosperitatea angajaților și i-ar cointeresa în îmbunătățirea imaginii organizației.

Conform definiției standardului ISO 9000, „managementul calității coordonează activitățile pentru a direcționa și controla o organizație cu privire la calitate. Coordonare și control cu privire la calitate include în general stabilirea politicii în domeniul calității, asigurării calității și îmbunătățirea calității” [14, p.3].

1.4. MANAGEMENTULUI CALITĂȚII ÎN EVOLUȚIA ORGANIZAȚIEI

Multe organizații funcționează în prezent în condiții dificile, caracterizate prin incertitudinea și dinamismul mediului social-economic înconjurător și printr-o concurență aprigă în toate domeniile de activitate. Astfel, pentru a supraviețui în astfel de condiții și a-și realiza activitatea cu succes, organizațiile trebuie să fie competitive pe piață atât față de concurenții autohtoni, cât și față de cei străini. Dintre numeroasele instrumente de dirijare a competitivității organizațiilor, cel mai important este calitatea producției.

Consumatorul modern este bine informat despre proveniența produselor existente pe piață și i se oferă posibilități depline de a alege. Astfel, cerințele față de calitatea produselor cresc permanent, ciclul lor de viață scade, iar volumul fiecărui produs se micșorează pe măsura lărgirii gamei producției. În aceste condiții, numai prin asigurarea unui nivel înalt al calității produselor, organizațiile respective pot deveni atractive pentru consumator.

Principala problemă pentru fiecare organizație trebuie să fie satisfacerea la un nivel înalt a cerințelor și așteptărilor consumatorului. Deci, toți cei care doresc să obțină succes pe piață trebuie să acorde o atenție sporită problemelor privind calitatea produsului, serviciului etc., adică la tot ce-i permite organizației să devină mai competitivă pe piață. În acest scop una dintre problemele actuale este crearea sistemului de conducere a organizației, bazat pe calitate.

Abordarea conceptului calității totale reprezintă o noțiune mult mai vastă decât cea privind calitatea produsului sau a serviciului, aceasta fiind orientată în mod special spre satisfacerea cerințelor clientului pe parcursul întregului proces, lucru foarte important în activitatea oricărei organizații. În acest context calitatea cuprinde toată traiectoria produsului, în realizarea ei fiind implicați toți angajații.

Implementarea principiilor calității totale se realizează la multe întreprinderi din întreaga lume, aceasta contribuind la creșterea nivelului de satisfacere a cerințelor consumatorului, la mărirea volumului de vânzări și la reducerea esențială a costurilor.

Estimarea calității nu se mai rezumă doar la calculul unor indicatori statistici, ci este privită din punct de vedere a satisfacerii cerințelor clienților.

CAPITOLUL 2

TURISMUL RURAL

De-a lungul timpului, munții au ocrotit poporul nostru împotriva suferințelor vremii, dăruindu-i bogățiile sale din adâncuri și de la suprafață, rămânând cei mai populați din Europa. În Carpații României, cu toate obstacolele regimurilor politice, dar mai ales cel comunist, există peste 3,5 milioane de locuitori, ceea ce înseamnă peste 45 de locuitori pe kmp.

În prezent, în zonele de munte există exploatații agricole sub forma gospodăriilor țărănești individuale familiale de dimensiuni mici (cca. 3 ha teren agricol pe o gospodărie) capabile să asigure produse alimentare membrilor gospodăriei. Totuși, se impune găsirea unor noi surse de venituri pe lângă cele oferite de micile gospodării țărănești individuale.

Astfel turismul rural poate fi o soluție în vederea creării unor noi activități și locuri de muncă din toate zonele rurale (deal, șes, munte), aducătoare de venituri complementare celor în natură și în bani oferite deja de gospodării țărănești existente.

Ospitalitatea caracteristică țăranului român împletită cu profesionalismul dobândit printr-un proces special de formare, pot fi materializate eficient în serviciile turistice posibile de oferit în mediul rural.

2.1. TURISM, TURISM RURAL ȘI AGROTURISM

2.1.1.Turismul

Etimologic, cuvântul „turism" provine din termenul englez „tour" (călătorie), sau „to tour", „to make a tour" (a călători, a face o călătorie), apărut încă din anul 1700 în Anglia, pentru a evidenția acțiunea de voiaj în Europa, respectiv Franța. De fapt, acest termen englez derivă din cuvântul francez „tour" (călătorie, plimbare, mișcare), fiind preluat de majoritatea limbilor europene cu sensul de călătorie de agrement. Termenul francez provine din cuvântul grec „tournos" și, respectiv, din cel latin „turnus" și înseamnă tot călătorie în circuit. Din termenul „turism" a derivat și cel de „turist", adică persoana care efectuează călătoria pentru plăcerea proprie.

În documentele Organizației Mondiale a Turismului (O.M.T), turismul este definit ca o „călătorie de plăcere” cu durată de peste 24 ore până la mai puțin de un an. Walter Hunziker și Kurt Kroft – specialiști elvețieni în domeniul turismului – au definit turismul ca fiind ansamblul relațiilor și fenomenelor rezultând dintr-o călătorie și din șederea într-o localitate a unor persoane străine de localitatea respectivă, șederea neimplicând stabilirea și nefiind, în general, nici o activitate lucrativă.

Dicționarul „LAROUSSE” definește turismul ca o „ acțiune de călătorie de plăcere sau în scopul de a se cultiva”, iar „Dictionnaire turistique international” (1969), conține și el o formulare: „Turismul reprezintă ansamblul de măsuri puse în aplicare pentru organizarea și desfășurarea unor călătorii de agrement sau în alte scopuri, realizate fie prin intermediul unor organizații, societăți sau agenții specializate, fie pe cont propriu, pe o perioadă limitată de timp, precum și industria care concură la satisfacerea nevoilor turiștilor”.

Conferința Internațională asupra turismului și statisticii turismului de la Ottawa din iunie 1991 a recomandat noi definiri ale conceptelor de bază în turism: „Turismul se referă la activitățile unei persoane care călătorește în afara mediului său obișnuit, pentru mai puțin de o perioadă specificată de timp și al cărei scop principal de călătorie este altul decât exercitarea unei activități remunerate la locul de vizitare."

Din perspectiva acestei definiții și a normelor elaborate recent de Organizația Mondială a Turismului este considerat turist „orice persoană care se deplasează spre un loc situat în afara reședinței obișnuite pentru o perioadă mai mică de 12 luni și ale cărei motive principale de călătorie sunt altele decât exercitarea unei activități remunerate în locul vizitat.

Potrivit H.G. nr. 58/ 1998 privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România, definește turismul ca fiind „ramura economiei naționale, cu funcții complexe, ce reunește un ansamblu de bunuri și servicii oferite spre consum persoanelor care călătoresc în afara mediului lor obișnuit pe o perioadă mai mică de un an și al căror motiv principal este altul decât exercitarea unei activități remunerate în interiorul locului vizitat”.

Turismul, momentan, se desfășoară în interiorul unui mediu influențat de o sumedenie de forțe. Cererea și oferta sunt influențate în mare măsură de acțiunile și politicile guvernamentale. Existența unui cadru legal de organizare și funcționare a turismului național ar permite creșterea valorii de piață a destinațiilor turistice.

2.1.2. Agroturismul

Adesea, agroturismul este considerat ca o activitate complementară agricolă integrată în mod organic în economia exploatației agricole, tratând fenomenul turistic doar în interiorul exploatației.

În lucrarea sa, Ștefan Mitrache definește agroturismul din două puncte de vedere:

al spațiului de cazare și al bazei materiale ca „o activitate capabilă să valorifice excedentul de cazare existent în gospodăria țărănească, pregătită și amenajată special pentru primirea de oaspeți, care poate deveni o ofertă fermă pentru dezvoltarea agroturismului”.

al activităților care gravitează în jurul gospodăriei țărănești, ca „un ansamblu de bunuri și servicii oferite de gospodăria țărănească, spre consumul persoanelor care, pe o perioadă determinată, vin în mediul rural pentru relaxare, odihnă și agrement, cure terapeutice, tranzacții sau afaceri, pentru satisfacerea unui hobby, inițierea în arta meșteșugurilor tradiționale, pentru studii și documentare precum și pentru multe alte activități specifice” [23].

Rodica Minciu subliniază că„ agroturismul presupune șederea în gospodăria țărănească – pensiune, fermă etc. consumarea de produse agricole din gospodăria respectivă (uneori se indică și o anumită proporție – cel puțin 20%) și participarea într-o măsură mai mare sau mai mică la activitățile agricole specifice” [22].

Dintre numeroasele definiții date agroturismului consider ca având o relevanță aparte următoarele:

„forma de turism practicat în mediul rural, care folosește (ca structură de primire turistică) gospodăria agroturistică, cu toate facilitățile ei”[34].

„o formă de turism practicat în mediul rural, bazată pe asigurarea serviciilor de cazare, masă, agrement și altele, în cadrul gospodăriei, valorificându-se astfel, în mod superior resursele naturale și antropice ale zonei și contribuind la ridicarea nivelului de trai al populației rurale”[35].

„formă specifică a turismului, de o anumită complexitate, în care se regăsesc, două activități independente, cea economică, în principal agricolă și/sau silvică și cea turistică propriu-zisă în care sunt incluse cazare, procurarea și pregătirea hranei, prestarea unor servicii, circulația turistică etc.”[7].

Agroturismul necesită o abordare mai amplă atât din punctul de vedere a activității turistice efective cât și în ceea ce privește activitatea de obținere și prelucrare a produselor agricole necesare consumului turistic. Specific agroturismului sunt trăsăturile sale unice care devin principala motivație pentru turiști să aleagă o vacanță în mediul rural. Acestea sunt reflectate în patrimoniul natural și antropic, și nu în ultimul rând în comunitatea rurală, în calitățile estetice ale arhitecturii locurilor.

2.1.3. Turismul rural

A doua jumătate a secolului al XX-lea a fost marcată de o nouă formă de petrecere a timpului liber și anume turismul rural („turism verde”, „turism ecologic” etc). În țările cu experiență în acest domeniu (Franța, Austria, Elveția, Germania) se remarcă tot mai mulți autori care abordează turismul rural ca pe o formă aparte de turism, total diferită de turismul clasic.

Din punct de vedere conceptual, turismul rural este cel care vizează organizarea activității turistice în cadrul comunității rurale, a unei zone, a unei regiuni, microregiuni sau bazin din mediul rural.

Turismul rural este marcat de specificul său aparte bazat pe teritorialitate care pune în evidență istoria locului, viața cotidiană a localnicilor cu obiceiurile și tradițiile specifice. Imaginea țăranului român care așteaptă în poartă oaspeții marchează definitoriu ospitalitatea ancestrală și inconfundabilă a poporului român.

Creșterea nivelului de trai determină căutarea unor variate posibilități de recreere. Astfel, spațiul rural vine în întâmpinarea acestei cereri oferind un peisaj de o inestimabilă valoare naturală, așezări cu vestigii arhitectonice unice, zone protejate, parcuri naționale etc.

Turismul rural constituie stimulentul dezvoltării locale în multe zone, oferind în același timp locuri de muncă și stopând exodul rural. El înlesnește dinamizarea activităților economice tradiționale și valorificarea particularităților culturale locale.

Turismul rural necesită un spațiu rural bine păstrat, cu specificul său rustic, dar nu necesită obligatoriu și activități în sectorul primar ca agroturismul.

Turismul rural cuprinde istoria, cultura și tradițiile existente în spațiul rural. Acesta își pune amprenta asupra dezvoltării sociale, culturale și economice influențând pozitiv comportamentul, aspirațiile, precum și modul de viață și de educație a populației din mediul rural.

2.2. PRODUSUL TURISTIC RURAL

Ultimele decenii sunt marcate de un comportament turistic ce vizează obiective tot mai concrete ale vacanțelor și în consecință se impune o ofertă de produse turistice rurale care să răspundă obiectivelor și implicit aspirațiilor turiștilor.

Un produs turistic este un ansamblu de prestații susceptibile să se constituie într-un răspuns global și coerent la ansamblul așteptărilor și solicitărilor turistului.

Produsul turistic are o structură complexă, prezentată în variate combinații ale elementelor componente (cazare, hrană, transport, primire, animație, calitatea peisajului, excursii, tratament balnear, servicii etc.) practicate și dozate în funcție de cerere. Se remarcă două tipuri de elemente componente:

– componente primare sau de bază: cazarea, hrana și transportul

– componente secundare sau auxiliare: primirea, descoperirea mutuală, animația, activitățile sportive, agrementul, balneoterapia etc.

Produsul turistic poate avea:

– o arie mai restrânsă, limitată la componentele de bază (cazare; transport+cazare; cazare + hrană), când turistul poate alege diferite activități în proximitate (înot, echitație, pescuit, plimbări în natură,etc.) ceea ce de fapt condiționează vânzarea cazării;

– o arie mai amplă (transport + cazare + demipensiune; transport + cazare + pensiune completă, cazare + demipensiune; cazare + pensiune completă, etc.) când există componente auxiliare atractive (forme variate de agrement, balneoterapie, peisaje deosebite, etc.) determinând un anumit grup țintă de turiști fideli, bine definiți sub aspect calitativ.

La toate acestea trebuie să se adauge asigurarea serviciilor administrative, comerciale, de sănătate etc. capabile să răspundă cerințelor turiștilor.

Pentru atragerea unui număr cât mai mare de turiști, produsul turistic rural trebuie să fie integrat într-o paletă cât mai largă de produse, astfel încât să poată satisface anumite cerințe:

să fie unic pe piață;

raportul preț – calitate să fie optim;

să asigure o gamă largă de elemente turistice;

să prezinte o imagine de marcă.

Varietatea multiformă a spațiului rural românesc concură la lansarea pe piață a unei diversități de produse turistice specifice locului și în funcție de patrimoniul natural și antropic existent.

O deosebită importanță prezintă adaptarea produselor la specificul fiecărei piețe pentru a evita concurența. Astfel în elaborarea produsului turistic trebuie ținut cont de particularitățile zonei, locului, structurii de primire turistice rurale.

2.3. TURISMUL RURAL ÎN ȚĂRILE EUROPENE CU TRADIȚIE

Petrecerea vacanței în spațiul rural, în structuri rustice special amenajate, în afara zonelor atinse de turismul luminii (orașele), având posibilitatea întoarcerii la natură, la tot ce este pur și curat a ispitit din ce în ce mai mulți oameni de-a lungul timpului. Adepți ai acestui turism pot fi întâlniți în cele mai diverse zone ale globului: aproape întreaga Europă, America de Nord, Australia, Africa.

În secolele XVI-XVII, pictorii erau interesați să valorifice în operele lor construcțiile și mediul spațiului rural și astfel Europa este cea care înregistrează primele forme conștientizate de turism rural. Faptul că arhitectura rurală ocupă un loc din ce în ce mai important în desen și pictură în secolul al XIX-lea determină intensificarea călătoriilor marilor peisagiști în spațiul rural. Extinderea practicării turismului rural s-a remarcat din ce în ce mai mult în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

După anii ’60 omenirea a început să fie tot mai preocupată de locul petrecerii vacanțelor sale și astfel turismul apare ca una din cele mai importante activități economice din lume. Manifestările frecvente de petrecere a vacanțelor în mijlocul naturii îi determină pe tot mai mulți turiști să aleagă clipe de relaxare în mediul rural.

În urma cercetărilor realizate la începutul deceniului opt al secolului nostru se constată că cererea turistică și alegerea destinațiilor turistice au fost puternic influențate de formele de agrement și animație oferite de fiecare zonă în parte, de poziție și accesibilitate, cadrul natural precum și cel socio-economic, etnografia și folclorul local.

Datorită condițiilor de organizare create, experienței câștigate și dorinței de perfecționare manifestate permanent, rețeaua turismului rural prezintă cea mai bună organizare în cadrul statelor Comunității Europene. La toate acestea se adaugă existența organismelor neguvernamentale naționale și internaționale, precum și sprijinul primit din partea statelor (credite pe termen lung, cu dobândă de 3-5%-Franța, Germania, Austria – scutire de impozit pe activitatea turistică desfășurată, sprijin logistic, formare de cadre și îndrumare etc.), a C.E.E. prin intermediul programelor PHARE.

În Franța turismul în spațiul rural are vechi tradiții și realizează cote maxime de diversificare, organizare și promovare. O mare parte a echipamentelor franceze pot fi numite case rustice și sunt controlate, omologate și rezervate prin federația națională „Gites de France”(fondata in 1955, când regrupa 146 gites-uri), ce include peste 38.000 de proprietari, peste 55.000 de echipamente de cazare, 600 de angajati, 95 de departamente regionale.

Editeaza si difuzeaza in fiecare an peste 2 milioane de ghiduri (11 ghiduri nationale, 95 departamentale, un jurnal al proprietarilor si un ghid al creatorilor).

În funcție de dotări și de segmentul de clientelă căruia se adresează, pe teritoriul francez se întâlnesc asocieri ca: „Gîtes de France”, „Relais et Chateau”, „Relais de Silence”, „Logis et Auberges de France”, „Stations Vertes de vacances”, etc. În 1970, ca urmare a preocupărilor de a oferi servicii turistice în spațiul rural, ia naștere „Tourisme en espace rural” (TER), ce cuprindea 4000 de sate turistice, 150.000 de paturi, dispersate în 80 de departammente.

Peste 30 de milioane de zile/turist, dintre care 23 % realizate de catre clienti din afara tarii. O capacitate totala de cazare de peste 330.000 locuri / paturi.

“Gîtes de France”, “Logis et Auberges de France”,

“Bienvenu a la ferme”,

“Stations vertes de vacances”,

“Relais et Chateaux”,

“Relais du Silence”,

“Camping et Caravaning” etc.

Potrivit celor mai recente statistici Franta detine prima pozitie ca numar de echipamente de cazare in mediul rural – 65.303 pensiuni.

  Dintre zonele care situeaza aceasta activitate pe o pozitie importanta amintim:

Haute-Savoie, Herault,

Saone si Loire,

Cotes d’Armor sau Bas-Rhin – pe de o parte – precum si regiuni binecunoscute ca:

Bourgogne, Bretagne

sau Alsace.

Turismul rural, ca de altfel turismul francez in general, atrage, pe langa rezidentii francezi, multi turisti din afara granitelor.

Dar oare “Ce-i face pe toti acesti vizitatori sa aleaga ca destinatie Franța?”.

Poate: tartinele cu unt muiate in ceasca de cafea cu lapte de la micul dejun,

ineditul preparatelor cu melci sau al branzeturilor, intr-un cuvant bucataria franceza;

vinurile albe, rosii, roze sau negre; sampania;

french-cancanul;

branzeturile,

felul lor de a fi: indisciplinati, seducatori, un pic sovini, dar mai ales gazde atente, gata la orice pentru a-si satisface vizitatorii.

In plus nu trebuie neglijat raportul pret-calitate care constituie o preocupare majora pentru fiecare prestator. La cele de pana acum este necesar a adauga “un puternic atasament pentru regiunea natala si o oarecare aversiune de a schimba o regiune cu alta”, precum si grija autoritatilor de a sprijini toate aceste intreprinderi prin credite (agricole, hoteliere, speciale pentru amenajarea satelor) pe termen lung (pana la 15 ani) si cu dobandă mica (3-5%).

Toate acestea si inca cateva lucruri pe care nu le poti descoperi decat la fata locului au contribuit la noua infatisare a turismului francez in spatiul rural si la clasarea sa in topul preferitțelor turistilor de pretutindeni.

Austria, este țara în care turismul rural reprezintă o activitate care a confirmat, a dezvoltat noi preocupări – devenite în timp profesii – care au contribuit la evoluția așezărilor sătești. Formele de manifestare ale turismului rural sunt: pensiunea țărănească (case țărănești cu camere de închiriat) și turismul în hanuri.

Analizând statistic realizările domeniului, se remarcă poziția de fanion a regiunii Tirolului. Vechimea acestor preocupări (de peste 100 de ani) au condus la realizarea tradiției.

Totul a pornit de la poziția geografică a Tirolului, aflat la intersecția rutelor nord-sud și est-vest, caracterizată printr-un trafic ridicat.

Începând cu secolul al XVIII-lea Tirolul iese din umbra Elveției și devine zonă de interes turistic. Deși trecută prin încercarea celor două războaie mondiale, zona Tirolului s-a refăcut în viteză de fiecare dată. Începând cu anul 1950 au fost reatinse condițiile de dinainte de război, iar dezvoltarea următoare nu a fost numai rapidă, ci și foarte puternică. Creșterea realizată în domeniul turismului s-a bazat pe: creșterea economică a întregii regiuni, creșterea populației, creșterea bugetului de timp liber, creșterea transportului și infrastructurii necesare acestora, dezvoltarea noilor sisteme de comunicație, a sporturilor de iarnă și nu în ultimul rând a urbanizării.

Rezultatele obținute în zona Tirolului sunt o urmare firească a programului inițiat de Ministerul Agriculturii și al Comerțului, sugestiv intitulat „Planul Verde”, prin care s-au acordat gospodăriilor tiroleze împrumuturi (credite) cu o durată de rambursare mare (15 ani) și o dobândă scăzută (3-5%). Toate acestea au condus la: omologarea și funcționarea a 25 de comune turistice, în care o familie din două primește turiști la fermă, în medie existând – la fiecare fermă 6 paturi. Astăzi în întreg Tirolul o treime din gospodăriile aflate în mediul rural închiriază spații de cazare.

Corelerea eforturilor și necesitatea deșfășurării unei activități calitative – în corelațiile creșterii concurenței – au contribuit la înființarea Organizațiilor Turistice Sătești (OST), și a Centrelor de Administrație a Organizațiilor Turistice Satești (CAOST) la nivelul județelor. În întâmpinarea cestor inițiative au venit „Sindicatele de inițiativă sătească”, „Oficiul de turism al landului” și „Oficiul pentru promovarea turismului austriac”.

Figura 2: Sat turistic din regiunea Tirol, Austria

Promovarea activităților turistice rurale este realizată prin: camera de Comerț Exterior, instituțiile culturale, birourile liniilor aeriene, birourile oficiale din țările emitente de fluxuri turistice, prin ziare, reviste, emisiuni la radio și televeziune, afișe în locurile publice, prospecte, pliante, firme, participarea la târguri și expoziții.

Încercând a realiza o fotografie a produsului turistic rural austriac vom constata că el se caracterizează prin: imensul efort investițional pentru echipare, preponderent al unităților de mici dimensiuni și caracterul familial al acestora; nivelul calitativ al echipamentelor hoteliere îmbunătățit continuu (salon, bar, salon T.V, sală de jocuri, saună, piscină etc).

Ținând cont de necesitatea existenței unor dotări pentru practicarea sportului în orice anotimp, vacanțele tiroleze sunt de neconceput în momentul de față fără : centre de echitație, terenuri de tenis, piscine acoperite, sală de masaj, solarium, bufete, saună, patinoare, pârtii de schi, tunuri de zăpadă artificială (lacuri colectoare), mașini de bătut zăpada. Iar pentru ca totul să funcționeze perfect, cu o precizie maximă, există mici societăți de exploatare și întreținere-reparație a dotărilor și instalațiilor existente.

Agroturismul în Italia s-a dezvoltat prin formele asociative.

Formele asociative de turism rural au prins foarte bine in Italia si datorita faptului că prima asociatie „L’Asociazione Nazionale per l’Agriturismo” s-a constituit la Roma in 1965.

Pentru promovare, s-a realizat un ghid agroturistic de 500 de pagini care cuprinde informatii, adrese pentru vacante la fermă, produse tipice si gastronomice, etc., din 20 de regiuni ale Italiei.

Asociatiile agroturistice locale si regionale sunt puternice si lucrează pe baza unor caiete de sarcini pe care toți membrii le respectă. In cadrul acestor caiete se stabilesc tarifele minimale si maximale tocmai cu scopul să nu existe diferențe de pret pentru acelasi tip de servicii. Astfel turistul nu mai este obsedat de pret, ci este preocupat doar de ceea ce regiunea respectiva îi ofera pentru satisfacerea sa fizica si sufletească:

descoperirea diversității culturale și a peisajelor;

tradițiile culinare ale bucătăriei italiene;

renumitele vinuri;

dansurile și cântecele folclorului sau muzicii culte;

arhitectura diverselor monumente istorice;

poezia și legenda fiecărei așezări în parte

Renumite sunt toate regiunile Italiene dintre care amintim, pornind din nord spre sud:

Piemonte cu drumetii pe carari de munte traind simbolurile vietii pastorale si experiente unice;

Lombardia cu pitorescul lac Maggiore, cu o lungime de 66 km, una din cele mai îndrăgite destinatii de vacanță în aceasta țară;

Trentino la granița cu Austria cu pensiuni frumoase si renumitele lactate traditionale locale;

Emilia Romagna, o renumită regiune istorică colinară impânzită de vii si livezi de măslini;

Toscana, cu dealuri domoale, locuri minunate si unde se mănâncă bine;

Lazio, regiune renumită pentru cultura si pentru posibilitățile de agrement si distractie;

Campania care oferă locuri de neuitat, ospitalitate si mâncăruri tradiționale de o calitate excelentă;

Sicilia cu renumitul parc „Etna” vizitat anual de peste un milion de turisti.

Interesant de remarcat – si retinut este faptul ca italienii sunt receptori de fluxuri turistice, dar si unii dintre cei mai mari emițători din cadrul mișcării turistice rurale europene

Vacanțele la fermele țărănești din Germania au condus, printre altele, la o concluzie – apreciată și bine cunoscută – a gazdelor germane (prestatori de servicii turistice): “un oaspete aduce mai mult profit decat orice altă activitate desfasurată în cursul unui an întreg”.

Drept urmare, in 1980 a fost inaugurat un proiect de amenajare “de la Marea Nordului până în Alpi”, ce si-a propus realizarea a 2.000 de locuințe de vacanță cu circa 10.000 de camere (cu unu si două paturi).

Regiunile cele mai dezvoltate în activitatea de turism rural sunt Schwartzwald și Messen. Cele de mai sus pot fi conjugate cu legislatia anti-trust, cu incurajarea permanentă a afacerilor “mici si mijlocii” cu capital familial și nu în ultimul rând cu un foarte vechi concept german asupra vietii de familie și în special legat de rolul și poziția femeii în societate (“kinder, kuche und kirche”) – care au condus la obținerea unor rezultate deosebite și o promovare ascendentă a turismului rural.

In momentul de față turismul rural este practicat în mai bine de 2/3 din spatiul rural german. Pozitionand geografic, vom întalni dotări începand din Rhenania de Nord, Westfalia, continuând apoi cu Hessen, Bavaria, sau Baden Wurtemberg.

Sejururile oferite în turismul rural german poartă parfumul serbărilor berii, culoarea Dunării și caldura copilăriei din povestile fratilor Grimm.

Chiar dacă aparent precizia, promptitudinea și stilul german vă fac să credeți că atmosfera este mai sobră, veti afla caldura si întelegerea gazdelor germane, mai ales atunci când le veti aduce la cunostință că nu indrăgiti lichiorul lor de ou crud. Veți avea surpriza să constatați că imediat ce le-ati spus-o, ei v-au si înteles. O altă surpriză placută va consta în vorbirea limbilor franceză și engleză de către gazdele germane.

In rest, modernul încearcă să nu deranjeze nimic din ceea ce presupune traditia. Ambianța rurală este agrementată cu multe initiative de petrecere a clipelor de vacanță și situează la loc de frunte animația turistică.

Celor care vor alege una din cele peste 3.000 de oferte ale “Ferien auf dem Lande” (Ghidul ospitalitatii rurale in Germania), le sunt propuse:

itinerarii ciclo-turistice,

călare, cu căruța sau caleașca;

vizite în ateliere ale artizanilor;

sejururi pentru naturaliști (vânătoare fotografică);

peripluri per pedes (plimbări, drumeții, pelerinaje, peripluri “mergând pe jos”)

Cele mai dezvoltate regiuni din Germania în activitatea de turism rural sunt: Schwartwald și Messen. Poziționând geografic, vom întâni dotări începând din Rhemania de Nord, Wastfalia, continuând apoi cu: Hessen, Bavaria sau Baden Wurtemberg.

În ultima perioadă, o vacanță la țară sau chiar numai un week-end au devenit ceva obișnuit pentru cei ce iubesc natura, aerul curat în aproape tot continentul european.

Printre țările europene care s-au evidențiat în turismul rural se numără: Italia (Piemonte, Lombardia, Trentino, Veneto, Campania, Sicilia, Alto Adige), Portugalia (Costa de Lisboa, Costa Verde, Costa de Prata, Montanhas, Planicies, Algarve, Azorele și Madeira), Belgia (Vallonia, Flandra și regiunea Bruxellesului), Finlanda (zona lacurilor și în jumătatea sudică), Irlanda (litoralul vestic și partea centrală între Galway și Dublin), Danemarca (Skandenborg).

Turismul rural s-a impus și în zone din ce în ce mai noi în ultimele decenii ale secolului XX, manifestându-se viguros în: Spania ( Granada, Almeria, Malaga, Huelva, Sevilla, Cordoba și Jaen), Elveția (Leman, Jura, Neuchatel, Berna, Ticino), Luxemburg (Porte des Ardennes, Mullerthal, Mossele), Anglia (Kent, Norfolk, Warwickshire, Țara Galilor). De asemenea este în plină afirmare în: Grecia, Islanda și Suedia. Încearcă a se impune și în țările Europei Estice: Polonia, Ungaria, Bulgaria, Slovacia și România [4,5,32,24].

2.4. TURISMUL RURAL ÎN ROMÂNIA

România deține un “capital turistic rural” de excepție oglindit în satele cu un trecut îndelungat cu superbele peisaje și obiective naturale și culturale unice, oameni caracterizați de o autentică ospitalitate.

La noi, turismul rural se practică din totdeauna, dar spontan, sporadic, întâmplător și mai ales neorganizat; forma sa de materializare o reprezintă, începând cu anii 1920-1930, cazarea la cetățeni a vizitatorilor ocazionali ai unei așezări rurale [24].

În anii 1967-1968 s-au realizat primele încercări de turism organizat, pentru grupuri de turiști aflați pe litoralul românesc al Mării Negre.

Prin ordinul Ministerului Turismului nr. 744/1973 se declarau, experimental, începând de la 16 iulie 1973, sate de interes turistic următoarele 14 localități rurale: Sibiel (Sibiu), Fundata și Șirmea (Brașov), Lerești (Argeș), Rucăr (Argeș), Tismana (Gorj), Sfântu Gheorghe (Tulcea), Murighiol și Crișan (Tulcea), Racoș (Timiș), Poiana Sărată (Bacău), Vaideeni (Vâlcea), Bogdan Vodă (Maramureș), Vatra Moldoviței (Suceava). Dar, decretul 225/1974 interzice cazarea turiștilor străini în locuințele particulare și astfel practic activitatea de turism rural este desființată. În această scurtă perioadă a fost imposibilă organizarea activității de turism rural și implicit amenajările corespunzătoare [ 24].

Renașterea interesului pentru turismul rural apare iar din anul 1990. Dar, activitatea turistică rurală a demarat greu, cu o evoluție nu tocmai bună. S-au înființat asociații și organisme care încearcă dezvoltarea și promovarea turismului în zonele rurale, precum :

– Federația Română pentru Dezvoltare Montană (1990), care și-a propus sprijinirea sub toate formele a locuitorilor din zona montană, inclusiv prin promovarea , organizarea și dezvoltarea agroturismului;

– Asociația Națională pentru Turism Rural Ecologic și Cultural din România (ANTREC)- 1994-, membră a Federației Europene de Turism Rural (EUROGÎTES) [36].

Elementele esențiale pentru dezvoltarea turismului rural sunt reprezentate de mediul rural românesc cu bogata cultură și tradiții populare, cu comunitățile sale în care se desfășoară activități agricole specifice. Practicarea acestei forme de turism va aduce comunităților rurale românești beneficii directe, creând noi locuri de muncă și venituri suplimentare pentru populația situată la sate. Atât pe plan social cât și economic, turismul rural joacă un rol important în promovarea României în Uniunea Europeană. Pe plan social, turismul rural asigură accesul oamenilor la tezaurul de civilizație a societății, contribuie la formarea intelectuală și la o bună cooperare cu alte localități și regiuni prin programe comune.

Pe plan economic, turismul rural contribuie la progresul economic în localitățile respective, în primul rând prin valoarea adăugată a construcțiilor în sine, apoi prin extinderea mediului de afaceri în localitățile respective și dezvoltarea altor sectoare ale economiei locale (meșteșuguri și artizanat) și nu in ultimul rând dezvoltarea infrastructurii turistice la sate. Dezvoltarea turismului rural duce implicit și la ameliorarea mediului de afaceri în localitățile rurale precum și la conservarea patrimoniului național de valoare turistică, amplasat pe teritoriul localităților respective, pentru a fi inclus în circuitul turistic.

2.4.1 Preocupări în vederea amplificării atractivității turistice a mediului rural

Amplificarea atractivității turistice a mediului rural este rezultatul unor preocupări în domeniu în ceea ce privește:

îmbunătățirea infrastructurii turistice;

încurajarea fluxului investițiilor în pensiunile turistice rurale existente și cele noi;

stilizarea și îmbunătățirea managementului turistic rural în vederea promovării turismului rural pe plan național și internațional;

încurajarea unui parteneriat între sectorul public, cel privat și ONG;

promovarea caracteristicilor existente ale fiecărei regiuni privind tradițiile, gospodăriile țărănești, arhitectura tradițională etc. (regiunea vitivinicolă Jidvei, prin Programul Național în domeniul turismului „Drumul Vinului");

ajustarea și menținerea nivelului calității serviciilor turistice prestate;

ridicarea calității instruirii și diversificării domeniilor de specializare, conform cerințelor turismului rural la standarde internaționale;

menținerea calității mediului atât pentru turiști, cât și pentru comunitatea receptoare.

2.4.2 Dezvoltarea infrastructurii turistice rurale

În vederea dezvoltării infrastructurii turistice rurale la nivel național, regional și local este necesară:

conștientizarea importanței dezvoltării turismului pentru dezvoltarea localității, zonei;

elaborarea și implementarea unor proiecte de dezvoltare a turismului rural;

crearea serviciilor de specialitate în zona, localitatea respectivă;

elaborarea și aprobarea mecanismelor de stimulare economică a întreprinzătorilor din domeniul turismului rural și a participanților la implementarea programelor privind turismul rural;

asigurararea necesităților de dezvoltare a obiectivelor turistice incluse în circuitul turistic;

elaborarea și promovarea proiectelor investiționale pentru crearea, repararea și modernizarea infrastructurii generale și a celei turistice rurale;

lansarea unor acțiuni eficiente de promovare a produsului turistic rural național;

includerea tuturor pensiunilor turistice rurale în circuitul turistic;

revitalizarea meșteșugurilor – componentă importantă a produsului turistic rural național;

dezvoltarea turismului ecologic în paralel cu turismul rural prin dezvoltarea Parcului Național Apuseni;

dezvoltarea, promovarea și ajustarea la standardele internaționale a serviciilor turistice rurale;

crearea condițiilor de instruire continuă a personalului încadrat în turismul rural;

instalarea indicatoarelor-standard turistice și a panourilor informaționale;

dezvoltarea pensiunilor turistice rurale cinegetice care vor organiza itinerare specializate de vânătoare și pescuit.

Concurența tot mai înverșunată îi obligă din ce în ce mai mult pe proprietarii pensiunilor turistice rurale din județul Alba să țină cont de calitatea și tariful practicat, de nevoile, cerințele și așteptările turiștilor. Aceștia fiind tot mai bine informați devin mai exigenți preferând , în consecință, să achiziționeze produse turistice rurale de calitate maximă la tarif minim. Astfel, managerii și toți cei implicați în turismul rural trebuie să ofere pe piață doar produse și servicii de calitate la tarife cât mai reduse, pentru a-și putea păstra clienții și chiar să câștige noi clienți, în scopul creșterii continue a cifrei de afaceri, a profitului și a segmentului de piață.

Calitatea ofertei produselor și serviciilor din pensiunile turistice rurale ale județului Alba și imaginea lor va deveni o problemă de supraviețuire pentru acestea. În condițiile actualei economii de piață nu poate fi vorba de produse și servicii turistice rurale de calitate fără cunoștințe solide de management, mai ales cunoștințe privind calitatea și managementul calității precum și de operare coerentă și susținută cu acestea. Problema calității trebuie să se regăsească într-o abordare nouă a managementului fiecărei pensiuni, a viziunii, obiectivelor, strategiilor adoptate. Este necesară trecerea de la abordarea empirică a practicianului din turismul rural la o abordare științifică bazată pe cunoștințe referitoare la concepte, principii și legi, modele, metode, tehnici, instrumente, standarde etc. Pentru aceasta este necesară mai întâi sensibilizarea celor implicați, informarea lor și formarea ca manageri performanți în managementul calității.

Turismul rural este cel care în prezent îmbină armonios resursele naturale (așezare geografică, relief, climă, hidrografie, peisaj, fond cinegetic și piscicol, fond viticol și pomicol) cu cele sociale (obiective cultural-istorice, monumente, muzee, ospitalitate, limbă, mentalitate, obiceiuri și datini, etnografie și folclor, artă și cultură etc.) contribuind la păstrarea entității naționale, a satului românesc caracterizat prin unicitatea sa.

2.5. CADRUL LEGISLATIV ÎN TURISMULUI RURAL ROMÂNESC

Legislația în vigoare privind turismul rural cuprinde regulile de bază ale organizării și funcționării turismului rural. Acesta este menționat ca activitate economică prevăzută într-un act normativ, abia în 1990. În Hotărârea guvernamentală de înființare și organizare a Comisiei Zonei Montane din România ca organ guvernamental pe lângă Ministerul Agriculturii și Alimentației, această activitate a fost înscrisă, în cadrul atribuțiilor acestui organism public, ce urmează să sprijine exploatațiile agricole și localitățile montane în organizarea agroturismului și a turismului rural. Urmează o serie de acte normative prin care se încearcă încurajarea și dezvoltarea turismului rural în România, cum ar fi:

• O.G. nr. 62 / 24 august 1994, privind stabilirea unor facilități pentru dezvoltarea turismului în zona montană, Delta Dunării și litoralul Mării Negre;

• Legea nr. 145 / 31 decembrie 1994, pentru aprobarea O.G. nr. 62 / 24 august 1994 privind stabilirea unor facilități pentru dezvoltarea turismului în zona montană, Delta Dunării și litoralul Mării Negre; legea aducea o serie de ameliorări O.G. nr. 62 / 1994 în direcția sprijinirii efective a exploatațiilor agroturistice, respectiv scutire de impozit pe primii zece ani în loc de trei cât prevedea ordonanța, și altele. Normele și criteriile privind clasificarea pe stele a pensiunilor turistice și a fermelor agroturistice au rămas aceleași.

• Ordinul Ministerului Turismului nr. 20 / 4 aprilie 1995 pentru aprobarea normelor și a criteriilor minime privind clasificarea pe stele a pensiunilor turistice și a fermelor agroturistice;

Acest ordin menționează faptul că “în funcție de nivelul de dotare și de calitatea serviciilor oferite, pensiunile turistice și fermele agroturistice se clasifică pe stele potrivit criteriilor prevăzute” [45] și astfel apar referiri și la calitatea serviciilor oferite, dar nu într-un mod suficient de detaliat în ceea ce privește calitatea.

• O.G. 63 / 28 august 1997 privind stabilirea unor facilități pentru dezvoltarea turismului rural;

• Legea nr. 187/1998 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 63/1997 privind stabilirea unor facilități pentru dezvoltarea turismului rural.

Nici în actele normative menționate mai sus nu a fost pomenit cuvântul calitate pentru turismul rural deși la stabilirea unor facilități pentru dezvoltarea acestuia trebuia să se țină cont de calitatea produsului rural ofertat și calitatea serviciilor prestate.

Cadrul general de organizare și desfășurare a activității de turism a fost reglementat prin următoarele acte normative:

• O.G. nr. 58/1998 privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România;

• Legea nr. 755/2001 pentru aprobarea O.G. nr. 58/1998 privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România;

• O.G. nr.. 5/2003 pentru modificarea art. 33 din O.G. nr. 58/1998 privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România, aprobată cu modificări prin Legea nr. 755/2001;

• Legea nr. 229/2003 privind aprobarea O.G. nr. 5/2003 pentru modificarea art. 33 din O.G. 58/1998 privind organizarea și desfășurarea activității de turism în România.

În O.G. nr. 58/1998 i se acordă pentru prima dată o importanță mai mare cuvântului calitate în turism în următoarele contexte privind:

– semnificația funcției turistice ca fiind „expresia calitativă și cantitativă a resurselor turistice și este determinată de structura, volumul și calitățile resurselor”;

– art. 20, în care Consiliile județene au ca atribuții să contribuie la „creșterea calității produselor turistice”;

– agenții economici cu activitate de turism care au dreptul conform art. 29 să „obțină reclasificarea unităților proprii, ca urmare a îmbunătățirilor aduse nivelului de dotare și calității serviciilor”;

– art. 30 în care agenții economici din turism au ca obligație să „realizeze publicitatea proprie cu obiectivitate și respect față de resursele turistice, în scopul protejării calității produsului turistic românesc”;

– art. 41 în care apare pentru prima dată specificat faptul că o calitate inferioară atrage după sine o contravenție în activitatea turistică și va fi sancționată cu amendă pentru „refuzul nejustificat de a acorda despăgubiri turiștilor pentru daune provenind din neasigurarea integrală sau asigurarea la o calitate inferioară a pachetului de servicii cumpărat” [44].

În următoarele acte legislative, respectiv Legea nr. 755/2001, O.G. nr.. 5/2003 și Legea nr. 229/2003 nu a mai fost menționat cuvântul calitate deși se impunea.

Cadrul legislativ pentru înființarea și funcționarea unităților din sectorul turismului rural se conturează prin:

• Legea nr. 21 / 1924, prin care se acordă posibilitatea creerii unor forme asociative cu personalitate juridică, de tipul organismelor neguvernamentale, care acționează și în domeniul turismului;

• Decretul – Lege nr. 54 / 1990, privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative;

• Legea nr. 31 / 1990, privind societățile comerciale ce oferă cadrul necesar înființării unor societăți care au ca obiect de activitate turismul rural;

• H.G. nr. 412 / 2004 privind organizarea și funcționarea Ministerului Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și H.G. nr. 413 / 2004 privind organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Turism.

Conform art. 3 din H.G. nr. 413 / 2004, Autoritatea Națională pentru Turism “efectuează controlul calității serviciilor din turism” [40]; apare astfel menționat pentru prima dată în legislația turistică referire la controlul calității. Din păcate, legiuitorul nu a detaliat acest control al calității, lucrurile rămânând la fel de ambigue.

Apare necesitatea dezvoltării unui învățământ preuniversitar în domeniu, ca parte integrantă a sistemului național de învățământ, și astfel se emite Legea 347/2004, Legea Muntelui, ce reglementează învățământul agromontan preuniversitar. Și aici, în textul legislativ ce reglementează învățământul agromontan preuniversitar, cuvântul calitate lipsește cu desăvârșire, deși se știe faptul că aceasta este indispensabilă în pregătirea forței de muncă.

Pe planul autorizărilor, omologărilor și atestărilor, O.M.T. nr. 20/4 aprilie 1995 reglementează activitatea comisiilor tehnice de verificare a fermelor și pensiunilor agroturistice. Pe parcursul actului legislativ se face referire la verificarea calității serviciilor prestate, un lucru incipient dar îmbucurător, și anume „Direcția generala a clasificării, brevetării, licențierii și control servicii turistice din Ministerul Turismului verifică periodic starea și funcționarea dotărilor, calitatea serviciilor prestate, respectarea normelor de igienă și a celorlalte criterii care au stat la baza clasificării unității”[46].

Pensiunile agroturistice erau denumite în Legea 145/ 1994 ferme agroturistice, denumire pe care o regăsim în O.M.T. nr. 20 /1995.

Apar noi reglementări legislative privind clasificarea structurilor de primire turistice prin:

• H.G. nr. 1328/2001 privind clasificarea structurilor de primire turistice;

• H.G. nr. 1412/2002 pentru modificarea și completarea H.G. nr. 1328/2001 privind clasificarea structurilor de primire turistice;

• Ordinul ministrului turismului nr. 510 din 28.06.2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice. Acesta conține metodologia și criteriile de clasificare pentru toate tipurile de structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare și de alimentație publică din România.

Conform Ordinului ministrului turismului nr. 510/ 2002 „pensiunile turistice sunt structuri de primire turistice, având o capacitate de cazare de până la 10 camere, totalizând maximum 30 de locuri în mediul rural, și până la 20 de camere în mediul urban, funcționând în locuințele cetățenilor sau în clădiri independente, care asigură în spații special amenajate cazarea turiștilor și condițiile de pregătire și servire a mesei”. Acest Ordin aduce următoarele precizări:

– Tipurile de structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare din spațiul rural sunt:

sate de vacanță de 3, 2 stele;

campinguri de 4, 3, 2, 1 stele;

spații de campare organizate în gospodăriile populației de 3, 2, 1 stele;

popasuri turistice de 2, 1 stele;

pensiuni turistice rurale de 5, 4, 3, 2, 1(flori) margarete;

apartamente sau camere de închiriat în locuințe familiale ori în clădiri cu altă destinație de 3, 2, 1 stele.

– Amplasarea pensiunilor turistice rurale trebuie realizată în locuri ferite de surse de poluare și de orice alte elemente care ar pune în pericol sănătatea sau viața turiștilor.

– Dotările din camerele și din grupurile sanitare destinate turiștilor vor fi puse în exclusivitate la dispoziție acestora. În interiorul acestora nu se admit lucrurile personale ale locatorului (articole de îmbrăcăminte și încălțăminte, bibelouri sau alte obiecte care ar putea stânjeni turiștii).

– Spațiile pentru prepararea și servirea mesei în cazul în care sunt destinate și pentru consumatori din afară, numărul locurilor la mese fiind mai mare decât al celor de cazare, dar nu mai mic de 20 de locuri la mese, se clasifică ca unitățile de alimentație pentru turism, potrivit normelor specifice elaborate de Ministerul Turismului conform anexei nr. 2 din norme.

– Pensiunile turistice care dispun de teren pentru asigurarea serviciilor de campare vor respecta pentru montarea corturilor și rulotelor criteriile privind echiparea sanitară și dimensiunea parcelelor, potrivit anexei 1.6 din norme.

– Categoria de clasificare a pensiunii turistice este determinată de îndeplinirea în totalitate a criteriilor prevăzute în prezenta anexă și de realizarea următorului punctaj minim rezultat din evaluarea criteriilor suplimentare prevăzute în anexa 1.5.1.din norme la prezentele norme metodologice.

– Punctajul minim rezultat din evaluarea criteriilor suplimentare este următorul pentru pensiuni turistice rurale:

de 5 margarete 150 puncte

de 4 margarete 120 puncte

de 3 margarete 80 puncte

de 2 margarete 40 puncte [49].

• Ordinul ministrului turismului nr. 911/2002 privind modificarea și completarea Ordinului ministrului turismului nr. 510 din 28.06.2002 pentru aprobarea Normelor metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice;

• Ordinul ministrului turismului nr. 188/2003 privind modificarea și completarea Normelor metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice.

Se poate observa că și O.M.T. 510/2002 a avut carențe, legiuitorul fiind nevoit să revină asupra lui cu cele două noi ordine privind modificarea și completarea Normelor metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice, existente în vigoare și în acest moment. Totuși se sesizează unele îmbunătățiri, astfel că apare denumirea de pensiuni turistice rurale și se fac referiri la calitatea serviciilor pe care le oferă în criteriile de clasificare. Conform alin. 1.3 din Anexa 1 a Normelor metodologice privind clasificarea structurilor de primire turistice acestea „se clasifică pe stele și, respectiv, flori în cazul pensiunilor turistice rurale, în funcție de caracteristicile constructive, dotările și calitatea serviciilor pe care le oferă” [49]. În criteriile minime obligatorii specificate în O.M.T. 510/2002 se face referire foarte puțin la cuvântul calitate, de exemplu:

– „sufragerie dotată cu mobilier adecvat, de calitate superioară și cu inventar de servire de calitate’’

– „pardoseli acoperite cu covoare sau mochetă de bună calitate (pardoselile din parchet, marmură și alte materiale similare pot fi acoperite și parțial)”

– „mobilier uniform ca stil și de calitate superioară”, nespecificându-se concret parametrii calitativi comensurabili. De asemenea, în criteriile suplimentare facultative se precizează o singură dată cuvântul calitate fără a fi însoțit de precizările corespunzătoare comensurabile, de exemplu: “veselă și ustensile de bucătărie de bună calitate, nedesperechiate, în număr corespunzător capacității de cazare”.

Construcțiile în domeniul turismului și a turismului rural au fost reglementate prin H.G. nr. 31/1996 pentru aprobarea Metodologiei de avizare a documentațiilor de urbanism privind zone și stațiuni turistice și a documentațiilor tehnice privind construcții din domeniul turismului. În ce privește aspectul calitativ, la art. 1.1 litera b apare precizarea ca „prin avizul Ministerului Turismului se urmărește valorificarea și protecția patrimoniului turistic prin dezvoltarea unui turism durabil și calitativ, în concordanță cu strategia și cu programul național din domeniu”; insuficient detaliat ce înseamnă de fapt turism calitativ.

În vederea reglementării tarifelor de cazare prin H.G. nr. 805 / 2001 privind unele măsuri de informare asupra tarifelor maximale pentru serviciile de cazare în structurile de primire turistice cu funcțiuni de cazare turistică la turismul neorganizat , se precizează faptul că „agenții economici care administrează structuri de primire turistice cu funcțiuni de cazare turistică sunt obligați ca până la data de 30 iunie a fiecărui an să stabilească și să comunice Ministerului Turismului tarifele de cazare maximale, pe tipuri de camere și perioade de tarifare, cu precizarea dacă includ sau nu includ micul dejun și taxa pe valoarea adăugată, exprimate în euro, ce vor fi practicate în anul următor la turismul neorganizat” [41]. Prin turism neorganizat se înțelege turismul practicat fără intermediul unei agenții de turism. Nu este specificat nici unde în această H.G., nici un criteriu referitor la calitatea serviciilor prestate, a produsului turistic ofertat, deși într-o economie sănătoasă relația preț-calitate este decisivă în asigurarea succesului.

Comercializarea pachetelor de servicii turistice a fost reglementată prin următoarele:

• O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice;

Aceasta are ca obiect armonizarea legislației cu cea a statelor membre ale Uniunii Europene privind pachetele de servicii turistice vândute sau oferite spre vânzare pe teritoriul României. Prin art. 2 definește anumiți termeni precum: pachet de servicii turistice, contract de organizare de călătorii turistice, contract de intermediere de călătorii turistice, agenția de turism, consumator. Astfel pachetul de servicii turistice este „combinația prestabilită a cel puțin două dintre următoarele trei grupe de servicii, cu condiția ca durata neîntreruptă a acestora să depășească 24 de ore sau să cuprindă o înnoptare, și anume:

transport;

cazare;

alte servicii”[43].

În O.G. nr. 107/1999 se fac referiri la calitate doar referitor la rezilierea contractului între turist și agenția de turism, în art. 14 lit. a „pachet de servicii turistice de calitate echivalentă sau superioară” și la lit. b „pachet de servicii de calitate inferioară”. În acest context legiuitorul nu precizează clar ce înseamnă calitate echivalentă, superioară, inferioară și astfel rămâne loc de interpretări, în majoritatea cazurilor turiștii fiind cei care suportă consecințele.

• Legea nr. 631/2001 pentru aprobarea O.G. nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice ce modifică și completează O.G. nr. 107/1999, dar care nu aduce precizări la calitate.

• Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 516/2005 pentru aprobarea contractului-cadru de comercializare a pachetelor de servicii turistice. Se poate observa că și aici sunt utilizate fraze care fac referire la calitate fără a se preciza concret ce înseamnă „aceeași calitate”. Exemplu, alin III. 3 lit.a „serviciile turistice oferite să fie de aceeași calitate”[47].

• Ordinul ministrului turismului nr. 235/2001 privind asigurarea turiștilor în cazul insolvabilității sau falimentului agenției de turism. Acesta definește mai mulți termeni, printre care și licența de turism ca fiind „documentul prin care atestă capacitatea asiguratului de a comercializa servicii turistice în condiții de calitate și siguranță pentru turiști”[48]. Evident nici aici nu sunt precizate ce condiții de calitate.

Pentru asigurarea protecției turiștilor au fost emise o serie de acte normative, cum ar fi:

• O.U.G. nr. 58 / 1999;

• O.U.G. nr. 107/1999;

• H.G. nr. 237/2001 pentru aprobarea Normelor cu privire la accesul, evidența și protecția turiștilor în structurile de primire turistice;

• H.G. nr. 1185/2001 privind majorarea limitelor amenzilor contravenționale prevăzute în unele acte normative din domeniul turismului.

Prin H.G. nr. 867/2006 pentru aprobarea normelor și criteriilor de atestare a stațiunilor turistice se reglementează acest lucru în scopul protejării, conservării și valorificării resurselor turistice. Referitor la calitate se fac precizări în criteriul nr. 2 de atestare a stațiunilor turistice și anume: „existența studiilor și documentelor care atestă prezența și valoarea factorilor naturali de cură (ape minerale, nămol, lacuri terapeutice, saline, bioclimat) din punct de vedere calitativ și cantitativ” [42]. Consider că acest lucru este insuficient, fiind nevoie de mai multe criterii calitative ce trebuie luate în considerare la atestarea unor stațiuni turistice, prin precizarea cuvântului calitate și evaluarea comensurabilă a acestuia. În urma demersurilor făcute la nivelul județului Alba, prin H.G. nr.801/ 14 iulie 2005, localitatea Albac a fost atestată ca stațiune turistică de interes local.

Deși în prezent legislația specifică sectorului turistic din România este armonizată în proporție de peste 80 % cu legislația comunitară totuși legea turismului românesc este neclară și se impune perfecționarea cadrului juridic necesar dezvoltării și implementării conceptului de calitate , respectiv calitate totală în turismul rural. Acest lucru nu se poate contura fără o Lege a turismului rural. Este necesară armonizarea cu legislația din țările Uniunii Europene pentru standarde de calitate; standarde pentru construcții și amenajări turistice rurale; standarde tehnice. Pentru o analiză calitativă a activității turismului rural se impune uniformizarea și utilizarea indicatorilor statistici pentru turismul rural. Calculul acestora nu se poate face decât în baza unor înregistrări și analize statistice riguroase în ce privește turismul rural care momentan lipsesc la nivel național sau sunt abordate în proporție nesemnificativă față de celelalte forme de turism. Pentru asigurarea unei calități totale în turismul rural este necesară alinierea la standardele ecologice și de pregătire profesională în domeniu, lucruri insuficient precizate în legislația actuală. Evident este faptul că legislativ, momentan, nu sunt referiri nici la aspectul economico-financiar al activității de turism rural, în special pentru acordarea de facilități și reducerea fiscalității în scopul relansării acestuia.

Colaborarea cu proprietarii de pensiuni turistice rurale, organizațiile profesionale din turismul rural ar conduce la elaborarea unor acte normative simplificate și funcționale capabile să răspundă atât cerințelor Uniunii Europene cât și a turiștilor. În concluzie, ar fi nevoie de un cadru legislativ general care să încurajeze activitatea de turism rural, legislație care să reglementeze resursele turistice (înființarea pensiunilor turistice rurale în zone bogate în resurse turistice atât naturale cât și antropice), completată cu cadru legislativ turistic rural.

Dezvoltarea turismului rural în România și fenomenul de „evadare” din spațiul urban spre locuri liniștite, lipsite de poluare, cu priveliști încântătoare impun necesitatea elaborării unei „legi a turismului rural” în vederea practicării acestuia la standarde de calitate competitive cu cele europene