Managementul Calitatii Aerului

Economie

Managementul Calitatii Aerului

Byadmin ianuarie 1, 2024

Argument

CAPITOLUL I Mediul înconjurător

Conceptul de mediu înconjurător

1.2 Conceptul de ecosistem

1.3 Calitatea mediului

1.4 Factorul de mediu aerul

Monitorizarea calității aerului

1.6 Poluarea mediului înconjurător. Poluarea de fond și poluarea de impact

I.6.1 Tipurile de poluanți.

1.6.2 Sursele de poluare.

1.6.3. Poluarea de fond

1.6.4. Poluarea de impact

Cap. 2 Forme ale degradării atmosferei

2.1 Încălzirea globală

2.2 Modificarea climei

2.3 Problema ozonului

2.4 Avizele de mediu

2.5 Raspunderea de mediu

Cap.3 Mediul inconjurător și managementul riscului

3.1. Mediul și dezvoltarea

3.2. Reconcilierea intre dezvoltarea economică și impactul asupra mediului

3.3. Monitorizarea stării mediului – indicatori de mediu

3.4.Organisme de gestionare a mediului inconjurător la nivel internațional

3.5. Gestionarea mediului la nivel național

3.6. Evaluarea și managementul riscului determinat de poluare

3.7. Probleme de management al riscului MR

Studiu de caz

Concluzii

Bibliografie

Argument

Alegerea temei având ca subiect “ Managementul calității aerului “ are ca scop să înțelegem toți că trebuie să luăm în serios protecția mediului și că un mediu înconjurător sănătos e un drept important al fiecăruia, de care avem mare nevoie și pe care trebuie să îl apărăm, va fi mai ușor să se facă cele de trebuință acum.

Dacă mai amânăm, riscăm să se degradeze iremediabil și atunci vom ajunge să simțim fiecare direct și dureros ce înseamnă să nu ai un mediu curat.

Educația pentru mediu are scopul de a îmbunătăți calitatea vieții, poate ajuta oamenii să câștige cunoștințe, deprinderi, motivații și valori de care au nevoie pentru a gospodări eficient resursele pământului și de a-și asuma răspunderea pentru menținerea calității mediului.

Dacă ne întrebăm ce șansă are educația pentru mediu într-o lume condusă de interese materiale și ce efecte ar avea, nu trebuie să fim părăsiți de optimism și să fim convinși că, începută de la cea mai fragedă vârstă, educația ecologică are mari șanse.

Ce nimeni nu poate contesta este faptul că omul afectează mediul în fiecare clipă într-o multitudine de feluri, unele mai dăunătoare decât altele. Un alt adevăr este acela că așa cum putem să stricăm, murdărim, tăiem putem foarte bine să și reparăm, curățăm, plantăm, într-un cuvânt să ajutăm natura. Și aici se ajunge la întrebarea ” Dacă nu noi, atunci cine?”. Noi toti trebuie să înțelegem și să acceptăm că, oricâtă matematică, fizică, chimie ar ști un absolvent, orice talent economic și spirit de inițiativă ar avea, toate devin inoperabile și inutile dacă trăim o viață precară într-un mediu alterat, sau dacă ne sufocăm progresiv într-un mediu căruia nu mai avem ce-i face.

CAPITOLUL I MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

Conceptul de mediu înconjurător

În anul 1972, prima Conferință asupra mediului de la Stocholm, organizată sub egida O.N.U. a lansat pentru prima dată semnale puternice referitoare la mediu, la poluarea acestuia tot mai puternică. Ideile de bază ale Conferinței s-au referit la: evaluarea poluării mediului înconjurător, cresterea demografică, supravegherea factorilor poluanți, schimbul de informații pe probleme de mediu, dintre țări.

După Conferință, la nivel internațional s-au adoptat câteva măsuri:

– Programul Națiunilor Unite pentru mediu (PUNE),

– Sistemul global de Supraveghere a Mediului Înconjurător (GEMS),

– Sistemul Internațional de Referințe (INFOTERRA),

– Registrul internațional de produse chimice potențial toxice (IRPTC).

Experții O.N.U. au stabilit că în perioada 1950 – 1990, activitatea economică a crescut de circa 4 ori. Presiunea exercitată de om asupra naturii se manifestă tot mai pregnant fie prin consumul necontrolat de resurse si de spațiu, fie prin producerea de deseuri ce nu se pot integra în natură. În acest sens s-a observat că producția industrială a crescut mai mult de 50 de ori în ultimul secol, din care 80% după anul 1980. Producția agricolă a crescut de peste două ori numai în 10 ani, din 1980 până în 1990. Consecințele se văd în degradarea terenurilor agricole, scăderea producției agricole în unele țări din America Latină si Africa.

Anual se aruncă în atmosferă milioane de tone de agenți poluanți. Numai în anul 1980 s-au aruncat 110 milioane tone de SO2, 59 mil. tone particule în suspensie, 69 mil. tone NxOy, 194 mil. tone CO2, 53 mil. tone hidrocarburi.

Efectele s-au manifestat asupra stării de sănătate a populației, scăderii cantității si calității produselor agricole, resurselor de apă; fertilizanții, pesticidele organoclorurate poluează solul, apele de suprafață si cele subterane, regăsindu-se apoi în produsele agricole; drept urmare, din suprafețele agricole, aproximativ 2000 milioane ha s-au degradat în timp. Astăzi se cultivă doar 11% din suprafața totală, adică 1500 mil. ha, față de 14477 mil. ha.

După Conferința de la Stockholm, Comisia Mondială asupra Mediului si Dezvoltării de pe lângă O.N.U. a introdus conceptul de dezvoltare durabilă.

Acest concept se referă la satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-si satisface propriile nevoi.

Cerințele minime pentru o dezvoltare durabilă a omenirii includ: redimensionarea cresterii economice, modificări tehnologice, orientări spre alte surse materiale si de energie, economisirea resurselor naturale, cresterea calității si siguranței proceselor economice, asigurarea cresterii controlate a populației, eliminarea sărăciei, participarea mai multor state la luarea deciziilor.

În consens se acceptă că fără o protecție adecvată a mediului este imposibil de realizat progresul omenirii.

Conferința de la Rio de Janerio din anul 1992, conține 26 de principii despre drepturile si responsabilitățile națiunilor pentru o dezvoltare durabilă. S-a lansat, de asemenea, Programul de cooperare internațională pentru dezvoltare în secolul al XXI-lea, numit si „Agenda XXI”. Programul cuprinde 4 capitole. Capitolul 2 se referă, printre altele, la protecția aerului, solului, protecția si gospodărirea apelor.

În susținerea acestui program s-au stabilit convenții internaționale pentru: cooperări bilaterale, regionale sau globale, controlul poluării, administrarea riscurilor legate de mediul înconjurător, conservarea resurselor. Indiferent de țară si de vârstă, educația ecologică trebuie să contribuie la conservarea mediului în condiții de progres economic si social permanent.

Ființa umană trebuie educată în spiritul economisirii resurselor materiale si de energie, de protejare a mediului. Protecția trebuie realizată de orice persoană, acasă, pe stradă, la locul de muncă etc.

Toate forțele abiotice (fizice) si biotice (de viață) care influențează existența unei unități vitale (sistem viu) constituie mediul înconjurător. Cu alte cuvinte: mediul înconjurător reprezintă totalitatea factorilor naturali si artificiali care, în strânsă interacțiune, influențează echilibrul ecologic. Pe lângă fenomenele fizice obisnuite, ca vântul si ploaia, mediul cuprinde si fenomene majore din cosmos (radiațiile cosmice).

Omul, de-a lungul istoriei, a dovedit o bună capacitate de adaptare la condițiile de b#%l!^+a?b#%l!^+a?mediu, limitele acestuia extinzându-se continuu. Folosind însusirile mediului, omul a trebuit să-l cunoască, devenind astfel constient de existența acestuia.

După apariția omului, pe Pământ s-au produs o serie de modificări, având două tipuri de cauze:

a) Cauze naturale: schimbări climatice, erupții vulcanice, cutremure, uragane etc.

– vulcanii generează emisii de poluanți (cenusă, compusi ai sulfului, oxizi de azot si de carbon), cu efecte negative asupra ecosistemelor la scară locală, regională si chiar globală;

– cutremurele de pământ distrug solul si subsolul, afectează construcții si instalații, poluează aerul cu particule solide si gaze, cauzează pierderi de vieți omenesti;

– furtunile antrenează praf/nisip care împiedică vizibilitatea, distrug vegetația si ecosistemele aferente, afectează prin inundații flora, fauna, asezări umane, căi de transport, construcții si instalații industriale, generează emisii de ozon datorită descărcărilor electrice, care prin trăsnet pot provoca incendii cu distrugerea florei si faunei;

– seceta prelungită, cauzată de menținerea unor valori ridicate ale temperaturii aerului ambiant, compromite recoltele, distruge ecosistemele, inclusiv prin provocarea de incendii ale biomasei, cu degajări importante de poluanți în atmosferă;

– descompunerea materiilor organice (vegetale si animale) conduce la degajarea unor poluanți (metan, hidrogen sulfurat, amoniac etc);

– radioactivitatea terestră, prin radionuclizi si descendenții lor emanați de roci sau de ape subterane în anumite zone, poate influența starea de sănătate a populației;

– căderile de meteoriți afectează solul, fauna si flora în zonele de impact, contribuind si la cresterea nivelului de radioactivitate al Terrei;

– solul, în anumite condiții, difuzează în aer si apă: particule solide rezultate din erodare, particule organice provenite din descompunerea plantelor si animalelor, substanțe odorante complexe;

– apa (din oceane, mări sau lacuri), prin degajarea unor aerosoli încărcați cu săruri (sulfați, cloruri) produce fenomene de coroziune asupra construcțiilor si instalațiilor (rețelelor electrice) limitrofe;

– plantele pot genera impacturi asupra mediului înconjurător prin fungi, polen, spor de mucegaiuri, care sunt antrenați de vânt si transportați la diverse distanțe.

b) Cauze antropice (datorate intervenției omului), la început neînsemnate: defrisări pe suprafețe reduse, mici construcții pentru adăpost, natura suferind puțin, fiind capabilă să se refacă prin forțe proprii. Mai târziu, începând din neolitic (anii 8000 – 7000 î.Hr.) se înregistrează o adevărată explozie demografică. Populația era preocupată de domesticirea si cresterea animalelor, de cultura plantelor, ceea ce a implicat defrisări masive prin incendii. Au început asadar să se înlocuiască ecosisteme naturale cu altele noi, artificiale, create de om (antropice).

Civilizațiile s-au dezvoltat în bazinele marilor râuri: Tigru, Eufrat, Nil, Indu, Iantzî etc. Pământul era acoperit în proporție de 70-75% de păduri, suprafața deserturilor reprezentau numai 18%. În prezent, suprafața acoperită de păduri reprezintă numai 8%, iar suprafața de soluri erodate de circa 36%.

Omenirea a cauzat si câteva erori ecologice în decursul timpului, producătoare de adevărate catastrofe ecologice: despăduririle excesive si irigațiile artificiale pe văile Tigrului si Eufratului, care au produs desertificarea Mesopotamiei (astăzi Irak).

Deserturile au făcut parte din peisajul geografic în proporție de aproximativ 10%, fiind localizate în centrul Africii (la nord de Ecuator), în Asia subtropicală, Australia, America, în depresiuni joase puternic ecranate de munți, sau sesuri cu vegetație puțină. Astăzi, 33,6% din suprafața uscatului este formată din deserturi si semideșerturi, ce se întind pe miliarde de ha.

Pentru delimitare, zonele cu precipitații mai mici de 150 mm/an sunt considerate deserturi, iar cele cu 150-200 mm/an sunt semideserturi.

În Africa sunt 1794,3 mil. ha transformate în desert: Sahara, Libian, Arabic, Sirian, Kalahari, în Asia 1647,6 mil. ha de desert: Gobi, Karakum, Tijar, în Australia 150 mil. ha, în America de Nord 50,4 mil. ha, în America de Sud 53,6 mil. ha, iar în Europa, la nord de Marea Caspică, sunt 6,4 mil. Ha deșertificate.

Din păcate, deșerturile avansează anual cu 60.000 km2, afectând cam 16% din populația globului, adică peste 600 milioane de locuitori, cărora le este afectat sistemul de hrană, alimentația cu hrană si apă, accentuând malnutriția si sărăcia.

Cauza extinderii deserturilor este explozia demografică, care a provocat o serie de acțiuni dăunătoare mediului: defrisări prin tăiere sau incendiere, crearea lacurilor artificiale, de baraj, care modifică clima, produc băltiri, sărături, presiuni în roci etc.

Actualmente, industria, transporturile, agricultura, marile aglomru delimitare, zonele cu precipitații mai mici de 150 mm/an sunt considerate deserturi, iar cele cu 150-200 mm/an sunt semideserturi.

În Africa sunt 1794,3 mil. ha transformate în desert: Sahara, Libian, Arabic, Sirian, Kalahari, în Asia 1647,6 mil. ha de desert: Gobi, Karakum, Tijar, în Australia 150 mil. ha, în America de Nord 50,4 mil. ha, în America de Sud 53,6 mil. ha, iar în Europa, la nord de Marea Caspică, sunt 6,4 mil. Ha deșertificate.

Din păcate, deșerturile avansează anual cu 60.000 km2, afectând cam 16% din populația globului, adică peste 600 milioane de locuitori, cărora le este afectat sistemul de hrană, alimentația cu hrană si apă, accentuând malnutriția si sărăcia.

Cauza extinderii deserturilor este explozia demografică, care a provocat o serie de acțiuni dăunătoare mediului: defrisări prin tăiere sau incendiere, crearea lacurilor artificiale, de baraj, care modifică clima, produc băltiri, sărături, presiuni în roci etc.

Actualmente, industria, transporturile, agricultura, marile aglomerări urbane, conflictele armate afectează profund si uneori ireversibil mediul natural.

Astfel mediul natural a fost înlocuit cu un mediu transformat de om, care se numește mediu umanizat, antropizat.

1.2 Conceptul de ecosistem

Ecologia este centrată pe relațiile funcționale existente între elementele biotice si?abiotice ale mediului. Combinația acestor elemente formează ecosistemul. Ecosistemul este un sistem complex caracterizat prin schimb de masă si energie. În compoziția lui intră:

– elemente abiotice (aer, apă, sol);

– elemente biotice (producători, consumatori, descompunători).

Fiecare organism joacă un rol specific; se spune că el ocupă o anumită nișă în cadrul sistemului. Dacă fluxul energetic este uni-direcțional, masa dintr-un ecosistem poate fi reciclată de mai multe ori.

Astfel, atomul de carbon poate deveni parte a plantelor, a animalelor (consumatori), a detritusului1 organic, degradat în carbon anorganic si să fie apoi reîncorporat în biomasa plantei.

Vorbim astfel de un ciclu constant al masei (hrana) structurat în cicluri biogeochimice. Întreaga biosferă poate fi privită ca o parte a uriaselor cicluri bioecologice ale întregii planete.

Deci ecosistemul reprezintă o abordare conceptuală, la fel de mult ca o abordare spațială, extrem de utilă pentru a studia comportarea si evoluția populațiilor biologice din cadrul unei zone date.

Ecosistemul este un sistem complex format din viețuitoare și mediul lor de viață fizico-chimic. Viețuitoarele, reprezentate de ansamblul de organisme vegetale și animale care trăiesc pe un teritoriu determinat, alcătuiesc biocenoza. Condițiile de mediu incluzând spațiul în care trăiesc aceste viețuitoare cu factorii de mediu fizici și chimici (lumina, temperatura, umiditatea, sărurile minerale, etc.), care influențează viață acestora, constituie biotopul.

Plantele produc prin fotosinteză hrană care constituie sursă de materie și energie pentru celelalte specii. La rândul lor, plantele depind de condițiile de mediu: umiditate, temperatura, lumina, fertilitatea solului etc. Aspectul exterior al unui ecosistem este puternic influențat de speciile de plante care îl populează.

Funcționarea ecosistemului depinde de relațiile dintre speciile biocenozei, cât și de interacțiunea dintre acestea și factorii de biotop. Pe baza acestor relații, ecosistemul poate asigura desfășurarea a trei funcții esențiale: funcția energetică, funcția de circulație a materiei și funcția de autoreglare.

Prin urmare, se poate considera ecosistem doar prin combinația viață – mediu în care între formele de viață și mediu au loc permanente schimburi de energie și materie.

Această circulație internă realizată prin intrări și ieșiri continue de substanță și energie, asigură o anumită stabilitate a sistemului. Intrările sunt alcătuite în principal din energia solară, precipitații și substanțe organice și minerale. Ieșirile sunt reprezentate în principal de: căldură, dioxid de carbon, oxigen și materiile pe care le antrenează apă.

În acest sens se poate spune că: orice unitate care include toate organismele de pe un teritoriu dat, care interacționează cu mediul și care are o anumită structura trofică, o diversitate de specii și un circuit de energie și substanțe în teritoriul sistemului, reprezintă un ecosistem.

Învelișul viu al Pământului, biosferă, este format dintr-o rețea de ecosisteme care se întrepătrund și se influențează unele pe altele.

Ecosistemele nu sunt sisteme izolate (închise), ci sunt legate prin intercondiționări reciproce. Aceste legături fac ca efectele negative apărute într-un ecosistem să se propage în lanț și în ecosistemele alăturate. Legăturile ecosistemului cu biosferă că întreg sunt realizate prin fluxul de materie și energie care formează ciclurile biogeochimice. Aceste cicluri leagă componentă vie (biocenoza) de componentă nevie (biotopul) a unui ecosistem.

Uneori delimitarea a două ecosisteme este destul de evidentă, așa cum se delimitează ecosistemul unui lac față de ecosistemul pajiștilor din jur.

Alteori, delimitarea a două sau chiar mai multe ecosisteme este foarte greu de făcut, ca urmare a modificării treptate a biotopului și a interferenței mai multor ecosisteme vecine. Un astfel de exemplu îl constituie ecosistemele de câmpie.

Ecosistemele se pot clasifica în două grupe: ecosistemele naturale și ecosisteme artificiale sau antropice. Ecosistemele naturale sunt extrem de puține deoarece ele reprezintă locurile neexplorate de om în care nu este sesizabilă influență umană. Acest tip de ecosisteme sunt prezente în pădurile tropicale umede, în abisul oceanelor, în ținuturile înzăpezite ale b#%l!^+a?b#%l!^+a?Groenlandei și Antarcticei.

Ecosistemele artificiale (antropogene) sunt acele ecosisteme în care intervenția omului este resimțită parțial sau total. Ele au fost transformate de oameni prin modificarea biotopului natural pentru a crea condiții corespunzătoare anumitor soiuri de cultură sau anumitor specii de animale. Atunci când omul ține sub control toate legăturile dintre componentele vii și mediul înconjurător (cazul unei ferme zootehnice), intervenția omului asupra modificării biotopului este totală.

1.3 Calitatea mediului

Prin calitatea mediului se înțelege starea acestuia la un moment dat, rezultată din integrarea tuturor elementelor sale structurale si funcționale, capabile să asigure o ambianță satisfăcătoare necesităților multiple ale vieții omului.

Dacă, inițial, calitatea mediului se aprecia doar prin potențialul său natural, o dată cu dezvoltarea economică a civilizației umane, cu manifestări de poluare tot mai frecvente, conceptul de calitate a mediului s-a diversificat, referindu-se la calitatea aerului, apei si solului.

S-au stabilit condiții riguroase de calitate prin standarde la nivel național si internațional. Standardele referitoare la protecția mediului, de tip național si cele ale Uniunii Europene au caracter obligatoriu att în țară, cât si în țările membre.

Mediul natural are potențial pentru a rezista la diferite forme si intensități de presiune umană. Deci are un câmp de toleranță cu limite date de starea sa naturală. De exemplu, calitatea aerului se apreciază prin prezența unor gaze (CO, CH4, CO2, NxOy, SO2), hidrocarburi lichide, substanțe solide (prafuri, pesticide), unele elemente chimice (As, Sb, Cr, Cd, Cu, Fe, Mg, Hg, Br), unii radicali chimici (sulfați, azotați, amoniu), sau unele substanțe organice, anorganice, radioactive. Exprimarea se face în g/m3, mg/m3, mg/L, %, sau indici de calitate, oxidanți fotochimici si indice general de poluare.

1.4 Factorul de mediu aerul

În ecologie se foloseste foarte mult termenul de factor de mediu sau factor ecologic. De regulă, în mod tradițional, factorii sunt clasați în abiotici si biotici.

Dintre factorii abiotici pot fi menționați: aerul, apa si solul.

Aerul este mediul gazos foarte important pentru plante si animale prin elementele pe care le conține: azot, 3,8×1018 kg, oxigen, 1,15×1018kg, dioxid de carbon, 0,002×1018kg etc.

În condițiile de pe Pământ nu se pot produce schimbări catastrofale de compoziție sau de presiune parțială. Oceanul atmosferic este unic si mobil, prin difuzia componenților se ajunge la o uniformizare rapidă a compoziției, chiar în preajma marilor consumatori de oxigen.

Din punct de vedere ecologic, poluarea atmosferei are două aspecte:

– aspectul direct, determinând modificarea compoziției atmosferei,

– aspectul indirect, determinat de rolul de vehicul pe care-l joacă atmosfera în transportul rapid al multor agenți poluanți.

Compoziția atmosferei poate suferi alterări pe termen lung, ca de exemplu, modificarea concentrației oxigenului prin combinarea sa cu carbonul si hidrogenul din combustibilii fosili, sau prin micsorarea capacității de fotosinteză a plantelor.

Exploatarea nerațională a pădurilor (veritabile uzine naturale de oxigen) reprezintă un pericol potențial pentru reciclarea oxigenului. Din fericire, importanța cea mai mare pentru fotosinteză revine vegetației din apele mărilor si oceanelor, acolo unde abia acum a început să se resimtă partea distructivă a activității omului.

Dacă hidrosfera va fi puternic contaminată cu substanțe toxice inhibitoare ale procesului de fotosinteză (mareele negre, de exemplu) atunci vor apare grave probleme în legătură cu circuitul oxigenului în natură.

Pentru studiile de mediu si pentru ecologie este foarte important de menționat parametrul esențial al aerului: lumina. Aceasta provine integral de la Soare, contribuția luminii artificiale în procesului de fotosinteză fiind încă neglijabil în contextul economiei terestre. Soarele este si principalul furnizor de căldură. O mare parte din radiația solară se reîntoarce în spațiul cosmic, prin reflexie, datorită albedoului mărilor, oceanelor si solului.

Din energia solară care ajunge la suprafața Pământului, doar 1,6% este utilizată pentru fotosinteză în mediul terestru si 0,3% de către fitoplanctonul marin. Cu toate acestea, cantitativ, procesul de fotosinteză este mult mai important în mediul acvatic decât pe uscat. Parametrii de interes ecologic ai luminii sunt intensitatea si culoarea (lungimea de undă).

Intensitatea luminii pe Pământ variază în funcție de momentul zilei, de latitudine, de anotimp si de acoperirea cerului. Primii factori nu pot fi influențați de om, dar emisiile de fum reduc intensitatea radiațiilor solare, dereglând procesul de fotosinteză. Acesta este proporțional cu intensitatea luminii, dar nu liniar, depinzând de felul plantei, de prezența apei, a CO2, sau de intervenția unor factori interni.

1.5 Monitorizarea calității aerului

Monitorizarea calității aerului implică urmărirea elementelor incluse în cele patru categorii de probleme:

■ sursele și emisiile de poluanți atmosferici;

■ transferul poluanților în atmosferă;

■ nivelul concentrațiilor de poluanți în atmosferă și distribuția spațio-temporală a acestora; b#%l!^+a?

■ efectele poluanților atmosferici asupra omului și mediului biotic și abiotic.

Pentru protecția atmosferei și îmbunătățirea calității aerului sunt necesare măsuri de control ale emisiilor poluanților. Pentru aprecierea gradului de poluare al atmosferei se calculează emisiile de poluanți și se determină calitatea aerului înconjurător. Emisiile se măsoară prin metode adecvate de evaluare, specifice fiecărui poluant în parte, bazate pe factori de emisie și pe indicatori de activitate.

Analizele emisiilor la nivel național, distribuția sectorială, țintele spațiale și temporale reprezintă elementele cheie în stabilirea priorităților de mediu, în identificarea țintelor ce trebuie atinse și politicilor ce trebuie adoptate, atât la nivel local cât și la nivel național. Indicatorii selectați trebuie să răspundă criteriilor de identificare și să fie relevanți pentru problemele principale privind atmosfera.

Principalele obiective ale politicii de mediu din România sunt create pentru a garanta un mediu curat, și urmăresc să asigure o viață sănătoasă populației, să ducă la eliminarea sărăciei și a degradării mediului, să regenereze economia pe baza principiilor de dezvoltare durabilă și să armonizeze legislația națională privind protecția mediului cu cea a Uniunii Europene.

Indicatorii cu privire la calitatea aerului sunt calculați pe baza datelor înregistrate de sistemul de monitorizare a calității aerului și sunt considerați ca fiind cei mai importanți, în scopul evaluării situațiilor concrete, în comparație cu țintele de calitate stabilite de reglementări.

Aerul este factorul de mediu cel mai important pentru transportul poluanților, deoarece constituie suportul pe care are loc transportul cel mai rapid al acestora în mediul înconjurator, astfel că supravegherea calității atmosferei este pe prim loc în activitatea de monitoring.

Calitatea aerului se caracterizează prin urmărirea poluării de fond ce se face în 2 stații amplasate în zone convențional "curate", situate la altitudini cuprinse între 1000–1500 m și la distanțe de minimum 20 km de centre populate, drumuri, căi ferate, obiective industriale, cât și a poluării de impact, în peste 1100 puncte de recoltare a probelor.

Sursele principale emitente de poluanți sunt:

􀂃 sursele fixe industriale, concentrate, de obicei, pe mari platforme industriale, dar și intercalate cu zone de locuit intens populate (dezvoltate preponderent pe verticală);

􀂃 circulația auto, în special de-a lungul marilor artere incluzând și traficul greu;

􀂃 șantiere de construcție și betoniere;

􀂃 centralele electrotermice;

􀂃 surse difuze de combustie;

Procedeele de purificare a aerului urmăresc reducerea concentrațiilor de poluanți sub limitele legale, stabilite prin standard. Se utilizează 2 procedee de purificare a aerului:

– fizice, pe cale uscată sau umedă

– procedee chimice.

Prin procedeele fizice sunt îndepărtate substanțele solide de diferite dimensiuni, substanțele lichide și unele gaze conținute în aer. Acest tip utilizează că principiu de funcționare: sedimentarea, schimbarea direcției gazelor, filtrarea și electrofiltrarea, aglomerarea și sedimentarea, adsorbtia și absorbția.

2. Procedee chimice: prin spălare, prin reducere, prin separare, prin absorbție și prin adsorbtie.

Instalațiile și aparatele de epurare se pot grupa astfel:

Instalații de purificare directă

Instalații sau aparate de purificare care necesită un tratament al agenților nocivi înainte de epurare;

Instalații sau aparate care utilizează ambele principii în același timp.

Din punct de vedere al mediului în care lucrează pot fi:

Instalații și aparate care lucrează în medii umede; b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Instalații și aparate care lucrează în medii uscate.

După modul de acționare pot fi aparate care folosesc:

pentru medii uscate: principiul detentei, principiul de impact, șoc și inerție, principiul centrifugal, medii filtrante, principii electrostatice

pentru medii umede: spălătoare, filtre umede, epuratoare cu spumă, separatoare dinamice.

Principalele procedee de purificare a aerului aplicate industrial sunt:

Denoxarea sau denitrificarea, constă în reducerea oxizilor de azot (NO și NO2)

Desulfurarea presupune combinarea de tehnici chimice separative (neutralizare) sau

fizice (adsorbtia cu carbon activ), pentru a fixă sau a izola SO2,combinate cu tehnici separative mecanice, electrice, în strat poros sau hidraulice, pentru a recupera într‐o formă manipulabilă chiar și poluanții mai izolat.

Purificarea uscată se bazează pe generarea și utilizarea unor forțe speciale active mari, care acționând asupra particulelor, provoacă decantarea (separarea) acestora din curentul de aer sau gaz

Decantarea bazată pe utilizarea forței gravitaționale constituie principiul de funcționare al camerelor și conductelor de desprăfuire folosite, la procesarea emisiilor poluante care conțin particule solide mari (100 – 200µm).

Decantarea bazată pe utilizarea forței centrifuge. Sub acțiunea acesteia, particula din praf tinde să părăsească curentul inițial de poluant.

Purificarea umedă. Principiul acestei metode se bazează pe faptul că, la contactul dintre particula de poluant și picături sau suprafețe de apă, sub acțiunea unuia sau mai multor factori fizici (șocuri date de forțele inerțiale, mișcarea browniană, difuzia turbulentă etc.), particulele se umectează, "se scufundă" prin absorbție în masă lichidă și împreună cu aceasta se separă/decantează din curentul gazos inițial. Acest mecanism se desfășoară în instalații convenționale, la epurarea umedă a particulelor relativ mari (peste 3µm).

Metode și utilaje de reținere a suspensiilor solide din gazele de ardere :

Camerele de liniștire gravitaționale care funcționează pe pricipiul trecerii gazelor printr‐o camera cu secțiune foarte mare, cu viteză foarte scăzută, unde, sub acțiunea gravitației, particulele de dimensiuni mai mari se separă din gaz.

Cicloanele. Prin introducerea gazelor cu o viteză mare, acestea capătă o mișcare elicoidală, iar particulele, sub acțiunea forței centrifuge, sunt separate lângă peretele ciclonului, după care cad în partea inferioară conică a acestuia de unde se elimina.

Filtrele din materiale semiporos (semipermeabile), din materiale țesute sau pâslă prin care sunt trecute gazele încărcate cu praf rețin particulele de praf, gazul epurat trecând mai departe. Eficientă de reținere a acestor filtre este foarte ridicată, însă utilizarea lor este limitată la temperaturi și unități reduse.

Scruberele rețin particulele prin spălarea cu un lichid, apoi acestea sunt separate în decantoare sau separatoare centrifugale.

Filtrele electrostatice sunt probabil cele mai potrivite pentru reținerea prafului, fiind utilizate atât pentru particule micronice, cât și pentru cele mai mari atât la presiuni, umidități și temperaturi scăzute, cât și pentru valori ridicate ale acestora.

Procedee de reducere a oxizilor de azot din gazele de ardere :

Tehnicile care împiedică formarea de NOx în cantități mari, au că principiu arderea cu coeficienți de exces de aer foarte scăzuți. Una dintre metode constă în montarea arzătoarelor în colțurile focarelor astfel încât aerul secundar de ardere și combustibilul să nu fie conținute în același jet. Jeturile de combustibil se întâlnesc tangențial în centrul focarului, formând o zona de ardere circulară.

Metode pentru desulfurare:

Compușii cu sulf existenți în atmosfera cuprind în principal H2S, SO2, SO3 și sulfati Pentru respectarea valorii admise a emisiei de SO2 este necesară implementarea unei tehnologii de reținere din gazele de ardere a SO2 cu o rată de desulfurare de minim 94%. Tehnologiile de îndepărtare a bioxidului de sulf cele mai moderne și eficiente se aplică în zona de ardere și de post ardere a combustibililor fosili în cazanele energetice.

Reducerea emisiilor de SO2 în zona de preardere constau în metode convenționale de curățire fizică și chimică a combustibilului. Se vor monta instalații de desulfurare în zona de post ardere folosind procedeul umed. Acest procedeu permite SO2 format în zona de ardere să parcurgă toate schimbătoarele de căldură ale cazanelor și numai după aceea să fie reținut.

El se poate combină cu diverși compuși din cenușă formând depuneri sulfatice compacte care înrăutățesc schimbul de căldură, provoacă coroziune țevilor și uneori duc la spargerea țevilor.

Poluarea mediului înconjurător. Poluarea de fond și poluarea de impact

Cele mai des întâlnite forme de poluare sunt: poluarea apei, poluarea solului, poluarea aerului (atmosferica). Aceste elemente de baza vietii omenesti se pare ca sunt si cele mai afectate de actiunile iresponsabile ale fiintei omenesti.

Solul, ca si aerul si apa este un factor de mediu cu influenta deosebita asupra sanatatii. De calitatea solului depinde formarea si protectia surselor de apa, atât a celei de suprafata cât mai ales a celei subterane.

Poluarea reprezintă modificarea componentelor naturale prin prezența unor componente străine, numite poluanți, că urmare a activității omului, și care provoacă prin natură lor, prin concentrația în care se găsesc și prin timpul cât acționează, efecte nocive asupra sănătății, creează disconfort sau împiedică folosirea unor componente ale mediului esențiale vieții. (Conferință Mondială a O.N.U., Stockholm, 1972) b#%l!^+a?

Privită istoric, poluarea mediului a apărut odată cu omul, dar s-a dezvoltat și s-a diversificat pe măsură evoluției societății umane, ajungând astăzi una dintre importantele preocupări ale specialiștilor din diferite domenii ale științei și tehnicii, ale statelor și guvernelor, ale întregii populații a pământului. Această, pentru că primejdia reprezentată de poluare a crescut și crește neîncetat, impunând măsuri urgențe pe plan național și internațional, în spiritul ideilor pentru combaterea poluării.

Poluarea,printre alte clasificări, este clasificată în poluare naturală și poluare artificială.

Sursele naturale principale ale poluării sunt erupțiile vulcanice, furtunile de praf, încendiile naturale ale pădurilor și altele cum ar fi gheizerele sau descompunerea unor substanțe organice.

Erupțiile vulcanice care generează produși gazosi, lichizi și solizi exercitând influențe negative asupra purității atmosferice. Cenușile vulcanice, împreună cu vaporii de apă, praful vulcanic și alte numeroase gaze, sunt suflate în atmosfera, unde formează nori groși, care pot pluti până la mari distanțe de locul de emitere. Timpul de rămânere în atmosfera a acestor suspensii poate ajunge chiar la 1-2 ani.

Furtunile de praf sunt și ele un important factor în poluarea aerului. Terenurile afanate din regiunile de stepă, în perioadele lipsite de precipitații, pierd partea aeriană a vegetației și rămân expuse acțiunii de eroziune a vântului. Vânturile continue, de durata, ridică de pe sol o parte din particulele , care sunt reținute în atmosfera perioade lungi de timp. Depunerea acestor particule că urmare a procesului de sedimentare sau a efectului de spălare exercitat de ploi, se poate produce la mari distanțe față de locul de unde au fost ridicate.

Incendiile naturale sunt o importantă sursă de fum și cenușă, care se produc atunci când umiditatea climatului scade natural sub pragul critic. Fenomenul este deosebit de răspândit, mai ales în zona tropicală, deși, în general, gradul de umiditate al pădurilor din această zona nu este de natură să favorizeze izbucnirea incendiului.

Din punct de vedere al felului surselor de poluare, produse de om (artificiale) se disting:

– poluare industrială -20 – 25%

– poluare casnică -50 – 60 %

– poluare datorată mijloacelor de transport -20- 25 %

I.6.1 Tipurile de poluanți. Presiunile antropice asupra factorilor de mediu se manifestă prin poluanți rezultați din diverse surse de poluare. Poluanții sunt de o mare diversitate, în funcție de proveniență, natură, stare fizico-chimică si efectele provocate asupra sănătății omului si asupra mediului. Acestia se pot clasifica după diferite criterii:

– după factorul de mediu afectat: poluanți ai aerului (atmosferici), poluanți ai apelor, poluanți ai solului, poluanți ai sănătății omului, poluanți ai florei, poluanți ai faunei, poluanți ai construcțiilor si instalațiilor;

– după starea de agregare: poluanți solizi, poluanți lichizi, poluanți gazoși;

– după natura poluării: poluanți fizici (termici, acustici etc.), poluanți chimici (organici sau anorganici), poluanți biologici, poluanți radianți (radiații ionizante, câmpuri electrice si magnetice);

– după persistența în mediu: poluanți usor degradabili, poluanți greu biodegradabili (cu degradarea mai mică de 30 zile), poluanți nebiodegradabili (cu degradarea între 30 si 60 de zile), poluanți refractari (cu degradarea de peste 2 ani);

– după efectele asupra mediului: poluanți care stau la baza schimbărilor climatice, poluanți care stau la baza degradării (epuizării) stratului de ozon, poluanți care stau la baza eutrofizării, poluanți care stau la baza acidificării, poluanți care produc contaminare toxică, poluanți care b#%l!^+a?b#%l!^+a?afectează sănătatea omului si mediului urban, poluanți care afectează biodivesitatea (peisajul), poluanți asociați deseurilor de diverse categorii, poluanți care afectează resursele de apă, poluanți care afectează resursele forestiere, poluanți care conduc la degradarea solului.

1.6.2 Sursele de poluare. Se pot clasifica astfel:

– după origine: surse naturale (vulcanii, incendiile maselor vegetale, radioactivitatea terestră si cosmică, descărcările electrice, furtunile de praf si de nisip, descompunerea materiilor organice vegetale si animale, inundațiile, izvoarele minerale, avalansele de zăpadă si teren), surse antropice (orice activitate umană care conduce la evacuarea de poluanți în mediu);

– după modul de organizare a evacuării poluantului: surse organizate, cu evacuări controlate, locale, surse neorganizate, cu evacuări necontrolate, răspândite pe arii mari;

– după dimensiunea evacuării poluantului: surse punctiforme, la care evacuarea poluanților în atmosferă se realizează printr-un sistem de dirijare tip conductă, canal, cos, surse liniare, cu o dimensiune în plan orizontal a cărei valoare nu poate fi neglijată în raport cu topografia zonei, surse plane (de suprafață) ale căror dimensiuni nu pot fi neglijate în raport cu topografia zonei. exemplu: un oras văzut în context zonal, surse volumice, cu emisii de poluanți în cele trei dimensiuni. exemplu: un combinat petrochimic;

– după înălțimea față de nivelul solului la care are loc emisia (în aer):

surse la sol; h = 0, surse joase; h £ 50 m, surse medii; 50 m < h £150 m, surse înalte; h >150 m;

– după poziție: surse fixe (staționare); exemplu: o centrală termoelectrică, o aglomerare urbană, surse mobile; exemplu: transportul aerian, transportul naval, transportul rutier;

– după regimul de funcționare (de poluare): surse permanente, cu emisii în aer sau apă continue, surse intermitente, cu emisii discontinue, la intervale de timp regulate sau neregulate, surse temporare, cu emisii din instalații provizorii, surse accidentale, cu emisii în cazuri de avarie;

– după proveniență (activitatea poluatoare): extracția, prepararea si transportul cărbunilor si a altor minereuri, extracția, transportul si distribuția petrolului, produselor petroliere si al gazelor naturale, arderea combustibililor fosili în producerea energiei electrice si termice, transporturile, industria chimică, industria metalurgică, industria materialelor de construcții, industria construcției de masini, industria usoară si alimentară, producerea si utilizarea substanțelor reducătoare ale stratului de ozon, agricultura, navigația, activitățile casnice.

1.6.3. Poluarea de fond

Poluarea de fond reprezintă poluarea existentă în zonele în care nu se manifestă direct influența surselor de poluare.

INMH a reluat monitorizarea unor compuși atmosferici la stația Fundata, începând din luna iunie 2000, efectuându-se măsurători continue ale ozonului la sol, dioxidului de azot, dioxidului de carbon și ale pH-ului precipitațiilor.

Dioxidul de carbon

Concentrația atmosferică a dioxidului de carbon se măsoară cu un analizor automat Thermoenvironmental 41H.

Instrumentul execută o măsurătoare la fiecare 12 secunde, mediază valorile pe intervale de timp de 30 minute și stochează mediile pe HDD.

PH-ul precipitațiilor

Recoltarea precipitațiilor se face zilnic cu un colector deschis. Probele recoltate se ambalează în pungi de polietilenă, care se sudează.

1.6.4. Poluarea de impact

Poluarea de impact este produsă în zonele aflate sub impactul direct al surselor de poluare.

In rețeaua de supraveghere a poluării de impact se efectuează măsurători privind o serie de poluanți specifici, precum: acid clorhidric, fenol, hidrogen sulfurat, metilmercaptan, aldehida formică, sulfați, monoxid de carbon.

CAP. II FORME ALE DEGRADĂRII ATMOSFEREI

II.1 ÎNCĂLZIREA GLOBALĂ

Procesul prin care radiația termică a suprafeței Pământului, a cărei lungime de undă este mai mare decât a radiației solare, este reținută de gazele componente ale atmosferei se numeste efect de seră. Principalul component al aerului atmosferic responsabil de acest efect este dioxidul de carbon (CO2).

Oxizii de azot (NxOy), metanul (CH4), compusii organici ai carbonului cu clorul si fluorul (CFC), ozonul, clorofluorocarburile, vaporii de apă influențează în mai mică măsură componentul termic al atmosferei. Aceste gaze păstrează temperatura medie a Pământului undeva la 15°C; suficient de cald pentru a susține viața pentru oameni, plante si animale. Fără aceste gaze, temperatura medie ar fi de circa minus 18°C – prea frig pentru formele de viață.

Prin intensificarea acestui efect temperatura medie a Pământului creste, fenomen cunoscut sub numele de încălzire globală.

În ultimii cinci sute de mii de ani, clima planetei a cunoscut patru ere glaciare, separate prin patru perioade de încălzire, cu ghețari masivi acoperind întinderi mari de pământ si apoi retrăgându-se, cu mii de specii strămutate si cu configurația liniilor de coastă remodelându-se după nivelul crescător sau descrescător al apelor.

Pe tot parcursul acestor sute de mii de ani concentrația atmosferică de dioxid de carbon nu a crescut niciodată peste 300 ppm. În zilele noastre, însă, în plină eră industrială, concentrația atmosferică de CO2 a început să crească, în 2013 aceasta a depăsit valoarea de 382 ppm, fiind la nivelul echivalent de 430 ppm dacă se includ si celelalte gaze cu efect de seră. În aceste condiții, dacă activitatea industrială evoluează în acelasi fel, în anul 2050 concentrația atmosferică de CO2 va atinge valoarea de 550 ppm.

Prin arderea combustibililor fosili s-au eliberat în atmosferă cantități impresionante de dioxid de carbon; în 2006 s-au eliberat în atmosferă 8 miliarde tone, aproape un milion de tone la fiecare oră, multiplicându-se de cinci ori din 1950 si a crescut cu 30% din 1990. La o asemenea scară arderea combustibililor fosili devine un experiment riscant pentru biosfera Pământului; se estimează că peste pragul de 450 ppm concentrație de CO2, socotit prag catastrofal, cresterea temperaturii de echilibru, respectiv clima planetei scapă de sub control.

Scenariul Comisiei Interguvernamentale pentru Schimbări Climatice (Intergovernmental Panel on Climate Change – IPCC) sugerează că emisiile globale de carbon vor atinge un vârf până în 2020 ca apoi să fie reduse până în 2050 cu 40-70% pentru a nu depăsi pragul de 450 ppm.

Încălzirea globală are pe lângă cresterea temperaturii medii si alte efecte perturbatoare cu consecințe negative importante asupra ecosistemului, dintre care:

– modificarea regimului precipitațiilor;

– epuizarea resurselor de apă;

– cresterea nivelului mărilor si oceanelor.

Temperaturile medii globale sunt astăzi cu 0,6oC mai mari decât în urmă cu un secol. Prognozele pe modele fizice conduc la concluzia că la sfârsitul secolului următor cresterea temperaturii medii va fi de 2,5 – 5,5oC. În zonele polare această crestere va fi mai mare, ajungând până la 6 – 8oC. Dacă aceste prognoze se vor confirma este posibil ca nivelul oceanului planetar să crească cu aproximativ 1 m. Pericolul este cu atât mai mare cu cât sunt amenințate zonele de coastă în care sunt situate o serie de orase mari.

Carbonul este unul din cele mai răspândite elemente dispersate în atmosferă de industrie.

În anul 2006 au fost eliminate în atmosferă circa 5,66 miliarde tone de carbon din activități industriale. La acestea se mai adaugă încă 1 – 2 miliarde tone eliberate prin tăierea si ardere pădurilor. Fiecare tonă de carbon emisă în aer formează 3,7 tone de dioxid de carbon, b#%l!^+a?b#%l!^+a?gaz care este inofensiv, dar care determină cresterea temperaturii terestre.

Emisiile de CO2 au depăsit încă în urmă cu aproape un secol capacitatea de absorbție a carbonului de către vegetația terestră si de oceane. De atunci concentrația de CO2 creste continuu. Astfel numai în perioada 1960 – 1990 concentrația a crescut cu 30%.

În 2007 nivelul emisiilor a ajuns la 6 miliarde tone si se estimează că ar fi fost mai mari cu 400 – 500 milioane tone dacă în țările Europei centrale si de Est nu s-ar fi înregistrat un oarecare colaps economic.

Convențiile internaționale adoptate stipulează necesitatea inventarierii tuturor surselor de emisii de gaze în atmosferă care provoacă efectul de seră si pregătirea unor planuri naționale pentru conservarea climei. Țările industrializate sunt puternic afectate de aceste cerințe, menținerea nivelului emisiilor de gaze cu efect de seră sub cel al anului 1990 fiind foarte dificilă.

Cel mai avansat stat, din acest punct de vedere, este Germania, care a adoptat un plan care preconizează să reducă puternic emisiile de gaze cu efect de seră. În 2005 emisiile de gaze erau în Germania cu 10% sub nivelul celor din 1990.

Statisticile prezentate de Ministerul Mediului arată că ponderea acestor emisii este deținută de următoarele activități chimice:

– centralele termoelectrice si de termoficare pentru SO2 (70%);

– centrale termoelectrice si transportul rutier pentru NxOy (60-65%);

– centrale termoelectrice si procesele de combustie industrială pentru CO2

(75-80%).

Desi la diverse conferințe internaționale au fost fixate nivele de reducere a emisiilor de carbon, acestea sunt greu de realizat deoarece impun schimbări semnificative ale modului de utilizare a energiei ca si a modului de folosire a terenului. Orice strategie realistă trebuie să pornească de la constatarea că un sfert din populația lumii este responsabilă de aproape 70% din emisiile de carbon rezultate din arderea combustibililor fosili.

La Kyoto, în 11 decembrie 1997, s-a adoptat un protocol la Convenția – Cadru a Națiunilor Unite, acesta cuprinzând angajamentul națiunilor pentru limitarea cantitativă si reducerea emisiilor gazelor cu efect de seră, în perioada 2008-2012 față de nivelul anului 1989, cu cel puțin 5 procente. În Anexa A a Protocolului de la Kyoto, este prezentată lista gazelor cu efect de seră: dioxidul de carbon (CO2), metan (CH4), protoxidul de azot (N2O), hidrofluorocarburi (HFCs), perfluorocarburi (PFCs) si hexafluorura de sulf (SF6).

Obligația României a fost ca în perioada 2008-2012 să reducă emisiile de gaze cu efect de seră cu 8% față de anul de referință 1989. În acest sens, conform Hotărârii Guvernului nr. 541/2003, a fost elaborat “Programul Național de Reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot si pulberi provenite din instalații mari de ardere”.

II.2 Directive europene din domeniul calității aerului

• Directiva Consiliului nr. 96/62/CE privind evaluarea și gestionarea calității aerului înconjurător (Directiva-cadru); are drept scop descrierea principiilor de baza ale unei strategii uzuale care:

• definește și stabilește obiectivele privind calitatea aerului ambiant în cadrul Uniunii cu scopulde a preveni, înlătura sau reduce efectele nocive asupra sănătății umane și asupra mediuluiin general

• evaluează calitatea aerului ambiant în Statele Membre pe baza unor metode și criterii comune

• produce informații adecvate publicului privind calitatea aerului ambiant și asigura

disponibilitatea ei către public prin mijloace de alertare în zona, etc.

• menține calitatea aerului acolo unde este bună și o îmbunătățește în celelalte cazuri.

Statele Membre sunt răspunzătoare de:

– Implementarea directivei

– Studiul calității aerului ambiant

– Asigurarea acurateții măsurătorilor

– Aprobarea instrumentelor de măsurare

– Analiză metodelor de evaluare

– Coordinarea pe teritoriul lor a programelor organizate de Comisie, de asigurare a calității la nivel Unional

• Directiva Consiliului nr. 1999/30/EC privind valorile limita pentru dioxidul de sulf, dioxidul de azot și oxizii de azot, pulberile în suspensie și plumbul din aerul înconjurător (Directiva fiica 1);

• Directiva 2000/69/EC privind valorile limita pentru benzen și monoxidul de carbon din aerul înconjurător (Directiva fiica 2);

• Directiva 2002/3/EC privind ozonul din aerul înconjurător (Directiva fiica 3);

• Directiva 2004/107/EC privind arseniul, cadmiul, mercurul, nichelul și hidrocarburile aromatice policiclice în aerul înconjurător (Directiva fiica 4);

• Directiva 2008/1/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 ianuarie 2008 privind prevenirea și controlul integrat al poluării.

Prezența directiva (supranumită „Directiva IPPC”) supune autorizației activitățile industriale și agricole care au un potențial pronunțat de poluare. Această autorizație poate fi emisă numai dacă sunt respectate anumite condiții de mediu, astfel încât întreprinderile însele să își asume răspunderea prevenirii și a controlului poluării pe care ar putea-o cauza.

Prevenirea și controlul integrat al poluării privesc activitățile industriale și agricole cu mare potențial de poluare, noi sau deja existente, descrise în anexă I a directivei (industrii producătoare de energie, producția și transformarea metalelor, industria mineralelor, industria chimică, gestionarea deșeurilor, creșterea animalelor etc.).

• Directiva 2008/50/EC revizuiește legislația europeană referitoare la calitatea aerului înconjurător în scopul reducerii poluării la niveluri care să reducă la minimum efectele nocive asupra sănătății umane și asupra mediului și în scopul ameliorării informațiilor furnizate publicului în legătură cu riscurile pe care le implică poluarea. Această directiva introduce o limita a concentrațiilor din aer ale pulberilor în suspensie (cunoscute sub denumirea de PM2,5). Se consideră că aceste particule aEuro” emise de o gama largă de surse printre care vehiculele care utilizează motorină, diferite procese industriale și boilerele de uz casnic aEuro” sunt în prezent poluanții atmosferici cei mai periculoși pentru sănătatea oamenilor. Directiva nu modifică standardele existente privind calitatea aerului în cazul a șapte poluanți[1], dar oferă statelor membre mai multă flexibilitate în ceea ce privește respectarea unora dintre acestea – inclusiv limitele prevăzute în cazul particulelor mai grosiere (cunoscute sub denumirea de PM10), cu efect de la începutul anului 2005 aEuro” în zone în care acestea s-au confruntat cu dificultăți.

• Regulamentul (CE) nr. 166/2006, care instituie un registru european al emisiilor și transferului de poluanți (PRTR), armonizează regulile referitoare la comunicarea regulată a informațiilor privind poluanții de către statele membre către Comisie.

Directivele au fost transpuse în legislația națională printr-o serie de acte normative

II.2 Modificarea climei

Modificarea caracteristicilor climei a fost pusă în evidență în jurul anilor 1987, prin semnalarea încălzirii globale a mediului înconjurător. Programe de cercetare au identificat un proces clar de schimbare a climei si au permis formarea certitudinii că se fac simțite efecte ale schimbării climei.

În ultimii ani au apărut si alți indicatori ai schimbării climei. Astfel, cu ajutorul unui satelit militar, a fost detectată o crestere a nivelului mării cu trei milimetri în perioada 1993 – 1996. Datele la care au loc schimbările anotimpurilor pot servi drept barometru al schimbării climei. La începutul anului 1995 au fost publicate primele rezultate ale studiilor ce investighează o perioadă de peste 700 ani, privind schimbarea anotimpurilor. S-a pus în evidență procesul de modificare a acestor date începând cu anul 1940. Este deja acceptat faptul că astfel de schimbări nu sunt determinate de cauze naturale. Preocupările actuale ale cercetătorilor sunt îndreptate spre anticiparea cât mai corectă a viitoarei structuri a climei, prin folosirea celor mai moderne si complete modele de circulație globală a atmosferei.

Tot mai mult studiile climatologilor sunt concentrate asupra evaluării vitezei cu care se desfăsoară procesul de încălzire globală.

Cu cât acest proces este mai rapid cu atât posibilitățile de adaptare ale oamenilor si sistemelor naturale sunt mai reduse. O preocupare majoră o constituie probabilitatea distrugerii sistemelor atmosferice si oceanice care reglează clima. Studii recente arată că o lume aflată într-un proces de încălzire determină accentuarea extremelor meteorologice. În acest sens este de asteptat ca odată cu cresterea temperaturilor să sporească, în diferite regiuni, inundațiile, secetele, incendiile si caniculele.

Cu toată dezvoltarea tehnologică, dependența omului de climă nu poate fi ignorată. Majoritatea necesităților nutriționale si materiale sunt satisfăcute de sisteme agricole, silvice si b#%l!^+a?b#%l!^+a?acvatice, sisteme care se dezvoltă optim în anumite condiții de temperatură si umiditate. Un posibil rezultat al modificărilor climei este cresterea frecvenței secetelor. Deficitul cronic de apă afectează în prezent peste 80 de țări în care trăieste 40% din populația lumii.

Studii recente evidențiază faptul că efectele regionale ale încălzirii vor fi neuniforme; unele zone vor deveni mai secetoase, în timp ce altele, din contră, pot fi afectate de cantități semnificative de precipitații.

Un alt aspect al modificărilor climatice este legat de cresterea frecvenței si gravității furtunilor. Cercetări recente arată că încălzirea atmosferei si a mărilor are ca rezultat un mai mare schimb de energie, mărind astfel viteza de deplasare pe verticală a curenților, fapt observat în dezvoltarea cicloanelor tropicale, a tornadelor, a furtunilor cu descărcări electrice si a celor cu grindină.

Aceste consecințe nu sunt însă confirmate în totalitate. Totusi, numărul mare de dezastre naturale, cu pagube materiale considerabile, produse în ultimii ani, constituie un indiciu al efectelor determinate de încălzirea globală. În acest sens, o crestere cu 3 – 4 oC a temperaturii mării va determina o crestere a potențialului distructiv al uraganelor cu 50% si va genera forme de vânt cu viteze de până la 350 km/h.

Întâlnirea la Vârf a Pământului (Rio de Janeiro, 1992) s-a concretizat printre altele si cu semnarea Convenției Cadru pentru Schimbarea Climei.

Din păcate aplicarea în practică a dezideratelor cuprinse în această convenție se dovedeste foarte dificilă. Cu toate angajamentele asumate, în perioada 1995 – 2000, emisiile de carbon au crescut cu 113 milioane tone.

Concentrația atmosferică a dioxidului de carbon a atins cel mai înalt nivel înregistrat în ultimii 150 ani. În următoarele decenii lumea va fi confruntată cu un factor de schimbare a climei de 10 ori mai mare decât cel natural, fiind posibile schimbări neprevăzute ale acesteia.

Datele globale asupra evoluției si politicii climei nu sunt încurajatoare.

Dacă nu vor fi adoptate noi politici, în anul 2020 emisiile de carbon datorate combustibililor fosili vor depăsi cu 49% nivelul înregistrat în 2000. Astfel

Convenția de la Rio riscă să nu mai aibă nici o semnificație.

Din anul 1992, România este semnatara acestei convenții ce a fost ratificată de Parlamentul României prin Legea nr.24/1994.

În 1995 a avut loc la Berlin Conferința Părților la Convenția Cadru asupra Schimbării Climei. Elementul principal al acestei conferințe l-a reprezentat semnarea unui protocol prin care țările participante se angajează să reducă emisiile de carbon si să lanseze o serie de proiecte pilot pentru transferul, între țări, de tehnologii care să reducă intensitatea acestor emisii. De fapt nu este altceva decât o reînnoire a angajamentelor semnate la Conferința de la Rio.

S-a recunoscut implicit că planurile de stabilizare a climei dezvoltate până în prezent sunt insuficiente. Țările puternic industrializate au propus un concept cunoscut sub numele de implementarea comună, prin care se intenționează să se compenseze emisiile proprii prin investiții în proiecte de energie curată sau prin de plantarea de arbori în alte părți ale lumii.

În 1996 a avut loc la Viena cea de-a doua Conferință a Părților. S-a susținut adoptarea unui protocol legislativ de limitare a emisiilor, propus a fi adoptat la ce-a de-a treia Conferință ce a avut loc la Kyoto în 1997.

De reținut faptul că, după semnarea la Rio a Convenției Cadru pentru Schimbarea Climei, situația este încă în faza de discuție, nefiind adoptate măsuri clare de reducere a emisiilor responsabile de modificările climei.

2.3 Problema ozonului

Ozonul este un gaz care rezultă în urma combinării hidrocarburilor incomplet arse în motoare, sau rezultate ca produse secundare în diverse procese industriale, în prezența luminii naturale.

Ozonul una din noxele cele mai periculoase, determinând o serie de efecte negative asupra sănătății sau asupra dezvoltării speciilor vegetale:

– irită membranele mucoase ale sistemului respirator;

– cauzează tuse, sufocare, funcționare diminuată a plămânilor;

– reduce rezistența la răceală si pneumonii;

– poate agrava boli cronice ale inimii, astmul, bronsita, emfizemul;

– afectează clorofila si împiedică procesul de fotosinteză;

– reduce rezistența plantelor la îngheț prin distrugerea membranelor

celulelor si țesuturilor frunzelor, supunând plantele la atacul unor ciuperci si

insecte dăunătoare.

Ozonul a devenit, în multe zone, o problemă pentru sănătate. În 1988, în SUA, confruntată cu o vară foarte călduroasă, concentrația ozonului la nivelul solului a depăsit standardele de sănătate pe o perioadă de 34 zile. Acelasi fenomen a fost constatat în verile anilor 1988 si 1989 în țări ale Europei de Vest.

Există puține date privind concentrația ozonului în țări ale Europei de Est, dar având în vedere expansiunea numărului autovehiculelor este de asteptat ca si în aceste țări să se ajungă în scurt timp la nivele alarmante ale acestui poluant, dacă nu vor fi luate măsuri de protecție.

În stratosferă se găseste un strat de ozon cu rol deosebit de important pentru sănătatea planetei, el constituind un filtru natural pentru absorbția radiațiilor solare ultraviolete, periculoase pentru organismele vii.

Acum un miliard de ani, algele albastre-verzi au început să folosească energia solară pentru a descompune moleculele de H2O si CO2 si pentru a le recombina în compusi organici si oxigen molecular (O2). Această transformare bazată pe energia solară poartă numele de fotosinteză. O parte din oxigenul, rezultat în urma fotosintezei, reacționează cu carbonul organic si recrează molecule de CO2. În acest fel, oxigenul rămas, acumulat în atmosferă a creat un dezastru ecologic pentru organismele anaerobe.

În atmosfera superioară o parte din moleculele de oxigen au absorbit energie de la razele ultraviolete ale soarelui si s-au transformat în oxigen atomic.

Acesti atomi combinați cu oxigenul molecular rămas au format molecule de ozon (O3) care absorb eficient razele ultraviolete. Acest strat fin de ozon acționează ca un scut protector al planetei împotriva razelor ultraviolete.

Cantitatea de ozon necesară pentru protejarea Pământului de razele ultraviolete nocive, a căror lungime de undă variază între 200 si 300 nm, se crede ca există de peste 600 milioane ani. Atunci nivelul de oxigen era aproximativ 10% din concentrația actuală din atmosferă. Înainte de acest moment, existența vieții era posibilă doar in ocean. Prezența ozonului a dat organismelor ocazia să evolueze si să trăiască pe uscat. Ozonul a jucat un rol semnificativ în evoluția vieții pe Pământ si datorită ozonului există viața asa cum o stim azi.

Freonii (clorofluorocarbon – CFC) sunt substanțe chimice care au fost considerate multă vreme miraculoase, netoxice, neinflamabile, necorosive si stabile. Acest fapt a determinat utilizarea lor pe scară largă la tuburile cu aerosoli, ca spumanți, ca solvenți si ca agenți de răcire ai frigiderelor. Ca rezultat, producția mondială a crescut foarte mult, dar, în 1974, pe baza cercetărilor unor chimisti americani, mitul utilității freonilor este spulberat; freonii emisi la sol, ajung intacți în stratosferă unde radiația solară îi scindează în atomi liberi de clor cu reactivitate ridicată, catalizând reacții în lanț care distrug ozonul pe scară mare.

În 1987, la Montreal se semnează Protocolul de la Montreal privind substanțele care rarefiază stratul de ozon, în care sunt stipulate restricții drastice pentru folosirea unor substanțe chimice care deteriorează stratul de ozon.

Conform prevederilor protocolului, țările semnatare se angajau să respecte si să îndeplinească următoarele măsuri:

reducerea la jumătate a activităților de producere si utilizare a freonilor, până în 1988, iar până în 1992 să înghețe producerea si utilizarea halogenilor, compusi care conțin brom, substanță de 50 de ori mai periculoasă decât clorul în distrugerea ozonului;

acordarea unei amânări de zece ani față de aceste termene pentru țările cu un consum anual de freoni mai mic de 0,3 kg pe locuitor; aplicarea unor restricții pentru comerțul cu produsele ce conțin freoni, cu țările care nu sunt semnatare ale acordului;

elaborarea unor tehnologii pentru producerea de substanțe chimice alternative pentru CFC.

La zece ani de la reuniunea de la Montreal, consacrată ozonului, se constată rezultate remarcabile ale acesteia; producția mondială de freoni, cea mai importantă substanță care rarefiază stratul de ozon, a scăzut, în 1995, cu 76% față de nivelul record atins în anul 1988.

La sfârsitul anilor ’80 NASA prezintă rezultatele unor ample măsurători care relevau faptul că pentru zonele intens populate din zona emisferei sudice, este semnalată reducerea stratului de ozon, de două – trei ori mai mare decât ceea ce s-a estimat în contextul protocolului de la Montreal. Mai mult, în 1991 NASA prezintă date care arată că în emisfera nordică rarefierea stratului de ozon decurge de două ori mai repede decât se asteptase. Pe această bază, se estimează că numai în USA cazurile de deces cauzate de cancer la piele ar creste cu peste 200000.

În 1990, la Londra, un nou protocol pune condiții mai riguroase în privința substanțelor care distrug stratul de ozon: eliminarea completă a freonilor cât si a halogenurilor, în țările b#%l!^+a?b#%l!^+a?industrializate, până în anul 2000.

În 1992, la Copenhaga, a fost pusă în discuție problema derivaților clorurați, de tipul hidroclorofluorocarbon – HCFC, pe care industria îi proclamase ca fiind înlocuitori ai freonilor, dar care atacă si ei stratul de ozon.

Conform acestei înțelegeri derivații clorurați trebuie eliminați în proporție de 99,5% până în anul 2020 si complet până în anul 2030. La Copenhaga s-a ridicat si o altă problemă, aceea a bromurii de metil folosită ca pesticid. Aceasta pune în libertate bromul, care poate ajunge în stratosferă si care duce la dispariția unui procent important al stratului de ozon de deasupra Antarcticii.

Următoarea conferință pe această temă a avut loc la Viena în 1995. La această reuniune au fost preconizate câteva măsuri importante pentru protejarea stratului de ozon:

· înăsprirea limitelor impuse emisiilor de bromură de metil, urmând ca ea să fie complet eliminată până în anul 2010 în țările industrializate;

· înăsprirea restricțiilor pentru derivați clorurați, pentru țările industrializate;

· stabilizarea consumului de derivați clorurați, până în 2015, pentru țările în curs de dezvoltare si renunțarea completă până în anul 2040.

Orientarea rapidă a industriei spre alți produsi care să înlocuiască freonii sa dovedit neinspirată întrucât atât derivații clorurați cât si cei fluorurați (HFC – hidrofluorocarbon) produc, ca si freonii, efectul de seră. De exemplu, la 100 de ani de la degajarea sa în atmosferă, o tonă de CFC – va contribui la încălzirea la nivel global a mediului de 400 de ori mai mult decât aceeasi cantitate de dioxid de carbon. Un alt pericol pe care-l prezintă HCFC si HFC este dat de faptul că

aceste substanțe se pot scinda formând acizi, ca de exemplu acidul trifluoroacetic, care este transportat de precipitații determinând intoxicația plantelor.

2.4 Avizele de mediu în România

Autoritățile competențe în domeniul mediului emit 3 categorii generale de autorizații: avize de mediu, acorduri și autorizații/autorizații integrate de mediu. Facem această specificație deoarece există situații când unii termeni se pot aplică mai multor categorii de acte de reglementare, cum ar fi cazul avizelor de mediu, care pot fi avize de mediu pentru planuri și programe, avizul pentru stabilirea obligațiilor de mediu, avizul de mediu pentru produse de protecție a plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrășămintelor chimice și aviz Natură 2000. Un alt exemplu este acordul de mediu, care poate fi acord de import/export plante, dar poate fi, mai ales în cazul lucrării noastre, acord de mediu pentru orice proiect sau activitate în faza de proiectare. O situație asemănătoare întâlnim la autorizația de mediu. Pentru că înțelesul și semnificația termenilor sunt esențiale în înțelegerea modului de aplicare, va prezentăm în cele ce urmează defintiile grupate și sistematizate după înțeles.

Avizele de mediu au principala funcție de a prelua cerințele de mediu sub formă unor acte administrative cu un anumit impact asupra mediului. Prevederile acestor avize sunt obligatorii pentru emiterea actelor către care se adresează, confirmând astfel preluarea de către acestea a cerințelor privind protecția mediului. Nesolicitarea acestor avize, și evident neandeplinirea cerințelor obligatorii ale acestora, atrag nulitatea absolută a actului administrativ emis fără respectarea acestor condiții obligatorii. Considerăm că avizele de mediu nu sunt acte administrative principale, de sine stătătoare, ci au doar un caracter accesoriu, dar obligatoriu, față de actul pe care îl condiționează.

Deși actuală legislație nu face o delimitare clară a acestor avize, considerăm că acestea se pot împărți în mai multe categorii:

-avizul de mediu pentru planuri și programe – (definit că actul tehnico-juridic emis de autoritatea competență pentru protecția mediului, care confirmă integrarea aspectelor privind protecția mediului în planul sau programul supus adoptării) este obligatoriu pentru adoptarea planurilor și programelor care pot avea efecte semnificative asupra mediului și are că scop integrarea obiectivelor și cerințelor de mediu în conținutul acestor documente (art.9 alin1 și 2 din O.U.G. nr.195/2005);

-avizul de mediu pentru stabilirea obligațiilor de mediu este obligatoriu în cazul în care titularii de activități cu posibil impact semnificativ asupra mediului urmează să deruleze sau să fie supuși unei proceduri de vânzare a pachetului majoritar de acțiuni, vânzare de active, fuziune, divizare, concesionare sau în alte situații care implică schimbarea titularului activității, precum și în caz de dizolvare urmată de lichidare, faliment, încetarea activității, conform legii și se obține potrivit procedurii speciale; că expresie a importanței considerentelor ecologice, clauzele privind mediul cuprinse în actele întocmite în aceste proceduri au caracter public, iar îndeplinirea obligațiilor de mediu este prioritară în cazul procedurilor de dizolvare urmată de lichidare, lichidare, faliment, încetarea activității.

-avizul de mediu pentru produse de protecție a plantelor, respectiv pentru autorizarea îngrășămintelor chimice – necesar în procedura de omologare a produselor de protecție a plantelor și respectiv de autorizare a îngrășămintelor chimice, în vederea producerii, comercializării acestora în agricultură și silvicultură.

-avizul Natură 2000 – are că obiectiv confirmarea integrării aspectelor privind protecția habitatelor naturale și a speciilor de flora și fauna sălbatică în planul sau programul supus adoptării.

Acord de mediu: acord de mediu, acord de import/export plante sau animale sălbatice non CITES, permis CITES, acord de import pentru organisme modificate genetic;

Acordul de mediu – definit de OUG nr.195/2005 drept „act tehnico-juridic prin care se stabilesc condițiile de realizare a proiectului, din punct de vedere al protecției mediului”, acordul de mediu reprezintă decizia autorității competențe pentru protecția mediului care da dreptul titularului de proiect să-l realizeze din punct de vedere al protecției mediului. Reprezintă, în cadrul legislație autohtone, autorizația de mediu tipică și la care lucrarea de față face referire în continuare.

Autorizație: autorizație sau autorizație integrată de mediu, autorizație privind activitățile cu organisme modificate genetic.

„Autorizația de mediu” pentru proiectele publice și private, cu potențial impact semnificativ asupra mediului, considerând natura, dimensiunile și amplasarea acestora, este definită ca „decizia autorității sau autorităților competențe care deschide dreptul titularului unei lucrări de a realiza proiectul”. Acestea sunt „acte de reglementare”, emise conform unei proceduri specifice, care presupune evaluarea de mediu în sensul bilanțului de mediu. Această este accepțiunea în care o regăsim în cuprinsul lucrării de față.

Pentru a fi autorizată, o instalație industrială sau agricolă trebuie să respecte anumite obligații fundamentale, care vizează în special:

• utilizarea tuturor măsurilor adecvate de prevenire a poluării, în special prin aplicarea celor mai bune tehnici disponibile (cele care produc cele mai puține deșeuri, care utilizează substanțele cele mai puțin periculoase, care permit recuperarea și reciclarea substanțelor emise etc.);

• prevenirea oricărei poluări semnificative;

• prevenirea, reciclarea sau eliminarea deșeurilor în modul cel mai puțin poluant posibil;

• utilizarea eficientă a energiei;

• prevenirea accidentelor și limitarea consecințelor acestora;

• readucerea amplasamentelor de funcționare într-o stare satisfăcătoare la încetarea activității.

În plus, decizia de autorizare cuprinde un anumit număr de cerințe concrete, care includ, în special:

• valorile-limita de emisie pentru substanțe poluante (mai puțin în materie de gaz cu efect de seră, dacă se aplică sistemul de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră – a se vedea mai jos);

• măsurile eventuale pentru protecția solului, a apei și a aerului;

• măsurile de gestionare a deșeurilor;

• măsurile referitoare la circumstanțe excepționale (scurgeri, funcționare necorespunzătoare, întreruperi temporare sau definitive etc.);

• limitarea la minim a poluării la distanță sau transfrontaliere;

• monitorizarea eliminării deșeurilor;

• precum și orice alte măsuri adecvate.

Pentru coordonarea procesului de autorizare impus de directiva și a sistemului de comercializare a cotelor de emisii de gaze cu efect de seră, o autorizație emisă în conformitate cu directiva nu trebuie să cuprindă valorile-limita de emisie pentru gazele cu efect de seră, dacă acestea din urmă fac obiectul sistemului de comercializare a cotelor de emisii, cu condiția să nu existe probleme legate de poluare la nivel local. Mai mult, autoritățile competențe au posibilitatea de a nu impune măsuri de eficientă energetică pentru unitățile de ardere.

2.5 Răspunderea de mediu

Având în vedere obligativitatea transpunerii legislației comunitare, în noua calitate a României de stat membru în Uniunea Europeană și faptul că obiectivul adoptării și intrării în b#%l!^+a?b#%l!^+a?vigoare a Directivei nr. 2004/35/CE privind răspunderea de mediu referitoare la prevenirea și repararea prejudiciului adus mediului constă și în stabilirea unui cadru legislativ unitar în acest domeniu, s-a impus armonizarea legislației românești pentru aplicarea integrală și implementarea corectă a acestei directive.

Astfel, prin Ordonanța de Urgența a Guvernului nr. 68/2007, privind răspunderea de mediu cu referire la prevenirea și repararea prejudiciului asupra mediului s-a conturat cadrul legal privind răspunderea poluatorului pentru prejudicial provocat, precum și măsurile ce trebuie luate de către orice persoană ce a fost contaminată.

În dreptul mediului, răspunderea este angajată atunci când prin fapta care încalcă legea, s-a produs o poluare efectivă a acestuia, elementul esențial al răspunderii speciale de dreptul mediului fiind poluarea lui.

Potrivit art. 2 pct. 51 din OUG 195/2005, modificată, poluarea reprezintă introducerea directă sau indirectă a unui poluant (orice substanță, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie, radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale) care poate aduce prejudicii sănătății umane și/sau calității mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.

În ordonanța menționată, la același articol pct. 52, se definește și prejudiciul suferit ca fiind „efectul cuantificabil în cost al daunelor asupra sănătății oamenilor, bunurilor sau mediului, provocat prin poluanți, activități dăunătoare ori dezastre”.

În unele opinii, s-a susținut că răspunderea în acest domeniu este subiectivă, ea fiind angajată de subiecții de drept cărora li s-au impus anumite obligații legale, pe care aceștia, printr-o acțiune sau o omisiune le încalcă, provocând un prejudiciu. Ceea ce este specific este calitatea de victimă a poluării si anume mediul înconjurător.

Cap.3 Mediul inconjurător și managementul riscului

3.1. Mediul și dezvoltarea

Evoluția negativă a mediului poate fi schimbată dacă se reevaluează modul de a continua creșterea economică . Va trebui să se examineze cum se pot conserva energia și materialele în condiții de maximă eficiență, folosind tehnologii din ce în ce mai perfecționate.

Aceste tehnologii trebuie să asigure reducerea consumurilor , evitarea pierderilor , în condițiile realizării unui volum constant ( sau în creștere) de bunuri și servicii , să prevină formarea deșeurilor, să asigure absorbirea lor în mediu fără degradarea acestuia. Cum "tehnologiile curate" nu sunt la îndemâna tuturor, idea care se impune este de a stimula agenții economici să conserve resursele și să modernizeze tehnologia.

Aceasta se poate realiza prin :

– elaborarea unui cadru legislativ adecvat , iar dacă aceasta nu este suficient, prin elaborarea unui sistem de comandă și control , ceea ce implică aplicarea de penalități pentru nerespectarea normelor de calitate a mediului; acest sistem este capabil să evite numai cauzele care duc la degradarea mediului.

Calitatea mediului este importanta pentru toate națiunile, în special pentru cele sărace, deoarece degradarea mediului duce la pierderi economice, adică la scăderea produsului național brut, menținerea calității mediului și a resurselor naturale fiind importanta pentru sănătatea și comfortul tuturor oamenilor (exemplu; apă de proastă calitate duce la apariția unor boli, degradarea solului duce la scăderea bio masei pentru animale și a cantităților de alimente pentru populație) .

Devine necesară evidențierea investigării distorsiunilor economice și corectării cu factori de mediu, în care scop se aduc următoarele argumente :

– mediul este complexul unde se defasoara activitățile economice și trăiesc toate ființele

– cauzele degradării mediului constau în mod frecvent din lipsă unui management adecvat în economie;

– rezolvarea problemelor de mediu , impune corectarea distorsiunilor economice , prevăzând stimulente pentru conservarea resurselor prin reducerea consumurilor și deșeurilor.

Atât pentru țările industrializate cât și pentru cele în curs de dezvoltare este necesar ca autoritățile să ducă o politică care să urmărească :

– crearea drepturilor de proprietate asupra mediului, sau să le definească mai clar când ele există;

– diminuarea lipsei de interes pentru conservarea resurselor prin folosirea unor indicatori de prețuri și a taxelor de mediu;

– aducerea prețurilor cât mai aproape de costurile sociale ale producției.

La nivelul global, toate țările lumii sunt afectate de aceleași probleme:

reducerea stratului de ozon stratosferic

creșterea concentrației de CO2

reducerea resurselor oceanului planetar etc.

Numai o acțiune colectivă, ordonată poate rezolva aceste probleme, la care se adăugă și problemele specifice fiecărei țări în parte.

3.2. Reconcilierea intre dezvoltarea economică și impactul asupra mediului

Conform legilor conservării energiei și materiei există o strânsă corelație între producție și influența (agresivă ) asupra mediului : de exemplu cantitățile de combustibil fosil și oxigen folosite pentru obținerea de energie termică sunt echivalențe cu degajările de bioxid de carbon, bioxid de sulf, vapori de apă și alte substanțe care trebuie asimilate de atmosfera terestră, cu efectele de acum bine cunoscute. Cum fără activitate economică viața pe Terra nu poate fi concepută, problemă care se pune este aceea de a micșora treptat impactul acesteia asupra mediului, prin reducerea cantitativă a energiei consumate și a deșeurilor pe unitate de produs . Rata acestei reduceri trebuie să depășească rata de creștere a activității economice.

Experienta lumii industriale arată ca un management corect al mediului și o creștere economică bazată pe cele mai recente cuceriri tehnologice se pot sprijini reciproc. Această situație dă speranțe omenirii pentru realizarea dezvoltării durabile.

3.3. Monitorizarea stării mediului – indicatori de mediu

1. Starea mediului – reprezintă situația diferiților parametri care definesc mediul înconjurător la un moment dat, comparativ cu starea normală a acestora, definită ca media multianuală a respectivilor parametri considerați la același moment al anului.

Exemplu : temperatura la orele 12.00 în ziua de 15 octombrie, care poate fi mai mică, mai mare sau egală cu valorile multianuale ale temperaturii medii măsurate în aceasi zi la aceeași oră.

2. Monitorizarea (stării) mediului – reprezintă un ansamblu de operațiuni privind supravegherea, evaluarea, prognozarea și avertizarea în scopul intervenției operative pentru menținerea stării de echilibru a mediului.

3. Indicatori de mediu – sunt mărimi scalare atașate unui parametru ce caracterizează mediul înconjurător, ajutând la monitorizarea cantitativă și calitativă a respectivului parametru. Exemplu: viteză vântului (medie și maximă) măsurată în m/s sau km/h . Ca instrument al activității manageriale în domeniul mediului, monitorizarea trebuie să asigure un flux informațional, structurat atât pe sectoare specifice (apă, .aer, sol etc.) cât și intersectorial, cu privire la sursele de poluare și calitate a mediului, folosirea și starea resurselor etc.

Este necesară sublinierea deosebirii dintre monitorizarea simplă ca sursă de date și monitorizarea ca sursă de informații , care presupune prelucrarea datelor culese din mediu în vedera luării unor decizii de către factorii abilități. Exemplu : temperatura apei în Golful Persic în ziua de 15 octombrie a.c. la orele 12.00 este de 24 C – este o sursă de date; dacă această valoare se compară cu media multianuală de 22'C pentru aceeași perioadă a anului, dar și cu valori înregistrate în ultimii 3 ani, operația devine o sursă de informații prețioasă deoarece se demonstrează că în zona respectivă planetă este în încălzire; această informație coroborată cu altele privind temperaturile înregistrate în alte părți ale globului permit a se trage concluzii în legătură cu starea termică a planetei, care vor facilita luarea unor decizii de mare importanță privind comportarea omenirii față de această stare de fapt.

Evitarea neconcordanțelor dintre diferitele activități de monitorizare, care pot avea scopuri foarte diverse de la un sector la altul, implică asigurarea unui caracter integrat al monitorizării mediului; aceasta presupune ca sistemul să fie capabil să ia decizii în privința interacțiunii dintre sectoare. Exemplu : datele culese dintr-o regiune trebuie să urmărească atât situația calității solului cât și situația apelor subterane și de suprafață, pentru că persoanele responsabile să poată lua decizii tactice.

Organizația care se ocupă de monitorizarea mediului trebuie să întocmească o bază de date , sub forma unui catalog, actualizat cu regularitate pe baza unor proceduri standard, ceea ce va mări eficiența unor astfel de activități.

Acțiunile de monitorizare în legătură cu calitatea mediului se aplică cu precădere pe două direcții:

– monitorizarea situației mediului propriu-zis;

– monitorizarea surselor (emisiilor) poluante.

Alternativa la procesul evident de deteriorare a mediului, o reprezintă noțiunea de b#%l!^+a?dezvoltare durabilă, care impune tot mai multor țări reexaminarea posibilităților de evaluare și supraveghere a stării ecosistemelor naturale, de depistare a cauzelor și tendințelor de modificare a funcționalității acestora.

Indicatorii de mediu sunt considerați un instrument necesar în proiectarea strategiei pentru dezvoltarea durabilă, fiind indispensabili în procesele de monitorizare de care s-a vorbit în paragraful anterior.

Un sistem de indicatori de mediu, trebuie să contribuie la :

– evaluarea stării mediului în concordanță cu intensitatea schimbărilor ce au loc în calitatea acestuia, schimbări ce pot avea implicații serioase asupra sănătății și bunăstării populației;

– integrarea intereselor de mediu în politicile sectoriale; scoțând în evidență progresul realizat în protecția mediului, precum și legăturile dintre politica economică și tendințele din sectoarele cheie (agricultură, industrie, energie etc.) cu impact asupra mediului;

– integrarea intereselor de mediu în politicile economice generale prin bilanțuri de mediu.

Indicatorii de mediu pot fi grupați în două mari categorii:

– indicatori ai calității mediului;

– indicatori ai sursei (emisiei).

Indicatori ai calității mediului:

Zonele urbane : – densitatea poplatiei;

– circulația;

– locuințele perturbate de zgomot;

– plumbul din aerul urban;

– păsările din zonele urbane;

– consumul de mecur și cadmiu;

– consumul și refolosirea hârtiei și a sticlei.

Zonele extraurbane: – folosirea zonelor agricole ;

– iepuri și păsări în zonele cu teren arabil;

– plante care au dispărut sau sunt amenințate cu dispariția;

– starea de sănătate a pădurilor;

– utilizarea pesticidelor.

Aerul: – consumul de substanțe care diminuează stratul de ozon;

– degajări de bioxid de carbon;

– degajări de bioxid de sulf;

– degajări de compuși nitrați;

– precipitații cu compuși de nitrogen.

Apă : – calitatea apelor subterane;

– conținutul de nitrați în apele subterane;

– folosirea îngrășămintelor în agricultură;

– calitatea apelor curgătoare;

– calitatea lacurilor;

– conținutul de oxigen în zonele marine;

– peștii din apele marine;

– calitatea apelor amenajate pentru scăldat.

3.4.Organisme de gestionare a mediului inconjurător la nivel internațional

În urmă semnalelor de alarmă trase tot mai des de organizațiile ecologice și oamenii de știință, ONU s-a decis să dea curs foarte serios acestor semnale și în lună iunie 1992 a organizat o Conferință a Națiunilor Unite asupra Mediului și Dezvoltării la Rio de Janeiro, eveniment deosebit de important al cărui principal obiectiv a fost de a propune "o alternativă pentru dezvoltarea globală în secolul 21" și Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă, desfașurat la Johannesburg, în 2002.

La conferință s-au adoptat o serie de documente, după cum urmează:

a) " Agenda 21", concepută ca un plan de acțiune pentru secolul 21, în vederea asigurării unui echilibru între ritmul dezvoltării activității umane și protecția mediului.

Obiectivele acesteia ar trebui să fie asigurarea unei dezvoltări economice responsabile din punct de vedere social, concomitent cu protejarea bazei de resurse și a mediului înconjurător, în beneficiul generațiilor viitoare, conform conceptului de dezvoltare durabilă definit în 1987 de către Comisia Mondială pentru Mediu și Dezvoltare (Comiși Brundland).

Strategia prevede:

1. Redimensionarea creșterii economice , având în vedere o distribuție mai echitabilă a resurselor și accentuarea laturilor calitative ale producției.

2. Eliminarea sărăciei în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru locuri de muncă, hrană, energie, locuințe și sănătate.

3. Asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil d.p.d.v. al capacității de susținere a mediului.

4. Conservarea și sporirea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor, supravegherea impactului economiei asupra mediului;

5. Reorientarea tehnologiilor și punerea sub control a riscurilor acestora.

6. Asigurarea calității creșterii economice;

7. Descentralizarea formelor de guvernare , creșterea gradului de participare la luarea deciziilor și corelarea privind mediul și economia.

b) "Declarația de la Rio" care statutează la nivel de principii noțiunile de mediu și dezvoltare, precum și relațiile dintre acestea. Declarația cuprinde 27 de principii care constituie bază celor 40 de programe ale Agendei 21.Principiile sunt declarații care stau la baza formulării politicii de mediu și care servesc la concentrarea acțiunilor organizației asupra problemelor cheie, importante atât pentru organizații cât și pentru grupurile de interes.

Aceste principii sunt următoarele:

1. Ființele umane se află în centrul preocupărilor pentru dezvoltare durabilă. Ele au dreptul la o viață sănătoasă și productivă în armonie cu natură;

2. În conformitate cu Carta Națiunilor Unite și cu principiile internaționale, statele au dreptul de a-și exploata resursele conform propriilor politici fără a provoca externalități de mediu vecinilor;

3. Dreptul la dezvoltare trebuie exercitat în folosul generațiilor prezente și viitoare.

4. Pentru realizarea unei dezvoltări durabile, protecția mediului trebuie să facă parte integrantă din planurile de dezvoltare.

5. Toate statele vor coopera pentru eradicarea sărăciei ca o cerință a dezvoltării durabile;

6.Se va acorda o prioritate specială nevoilor țărilor în curs de dezvoltare și a celor rămase în urmă;

7. Statele vor coopera pentru a conservă , proteja și reface ecosistemele planetare , ținând cont de contribuția la degradarea mediului și de posibilitățile lor financiare;

8. Eliminarea modalităților nedurabile de dezvoltare și promovarea unor politici demografice corespunzătoare.

9. Sprijinirea dezvoltării științifice și a transferului de tehnologii;

10. Încurajarea transparenței în problemele de mediu, pentru a conștientiza populația;

11. Adoptarea unei legislații de mediu eficiență;

12. Încurajarea cooperării între state pentru a ajuta dezvoltarea durabilă în toate țările.

13. Se vor elabora legi privind răspunderile și compensațiile pentru victimele poluării.

14. Descurajarea mutării tehnologiilor poluante în statele mai sărace;

15. Să se aplice abordarea precauției în cazul pericolului producerii unor daune grave mediului;

16. Încurajarea internalizarii costurilor de mediu;

17. Se vor face evaluări ale impactului asupra mediului ale unor activități speciale;

18. Statele vor preveni țările vecine cu privire la producerea unor dezastre ce ar putea produce externalități;

19. Acțiunile de la pct.18 vor trebui să aibă un pronunțat caracter preventiv.

20. Femeilor le revine un rol vital în gestiunea și dezvoltarea mediului.

21. Creativitatea tineretului vă trebui încurajată pentru realizarea dezvoltării durabile;

22. Sprijinirea popoarelor indigene în dezvoltarea durabilă a zonei, folosind

experiența acestora;

23. Mediul și resursele naturale ale popoarelor aflate sub ocupație străină trebuie

protejate;

24.Războiul distruge dezvoltarea durabilă , a nu se uita de protecția mediului în timp de război;

25. Pacea, dezvoltarea și protecția mediului sunt indivizibile.

26. Statele își vor rezolva disputele privind mediul în mod pașnic.

27. Statele vor coopera cu bună credință pentru respectarea principiilor de mai sus și perfecționarea legislației privind protecția mediului.

c) "Convenția asupra schimbărilor climatice" – care conturează un program de conlucrare viitoare în acest domeniu.

d) "Convenția asupra biodiversității" – care stabilește un program de lucru ce urmărește protejarea sau exploatarea adecvată a biodiversității mondiale.

e) "Principiile forestiere" – care conțin un ansamblu de principii privind exploatarea pădurilor.

3.5. Gestionarea mediului la nivel național

Relația dintre structurile economice și echilibrul ecologic în România poate fi evaluată pe b#%l!baza a trei criterii:

– consumul de resurse care se reflectă în presiunea exercitată asupra fondului și stocului de capital natural;

– volumul emisiilor poluante, care se reflectă în calitatea mediului;

– eficiența activității economice poluante, care se reflectă în capacitatea de finanțare a costurilor ecologice.

Mediul în care se desfășoară activitatea economică în România este cât se poate de echilibrat: 31% suprafață muntoasă, 36% dealuri și podișuri, 33% câmpii și lunci, dispuse concentric în amfiteatru pe suport carpatin.

Clima este temperat continentală, cu influențe oceanice dinspre V, mediteraneene dinspre SV și continentale dinspre N-E.

Suprafața totală de 23.840 mii ha cuprinde:

– 14.790 mii ha – zonă agricolă (cl I și II)

– 6.250 mii ha – zonă păduroasă

– 890 mii ha zonă ocupată de ape și bălți

Stocul mediu multianual de apă (teoretic) este de 125.000 mil.m.c/an – ape de suprafață din care 85.000 revin Dunării, 9.000 mil.m.c./an – ape subterane.

Resursele de apă utilizate reprezintă 25% din cele teoretice.

Resursele subsolului sunt variate, însă nu satisfac necesitățile economiei naționale;

Din punct de vedere al gradului de afectare a echilibrului ecologic, economia României nu face parte din rândul celor "agresive" față de mediu, efectele contradicțiilor apărute putând fi limitate relativ ușor, prin programe naționale de restructurare. Aprecierea de mai sus trebuie însoțită și de o analiză privind:

– raportul dintre nivelul dezvoltării economice și cel de afectare a echilibrului ecologic;

– intensitatea acțiunilor perturbatorii asupra mediului în condițiile restructurării economice;

În legătura cu primul aspect trebuie subliniat efectul economiei supercentralizate, care a dus la o stare avansată a dezechilibrelor de mediu, față de dezvoltare, ceea ce necesită întotdeauna restricții privind consolidarea și protejarea resurselor.

Și în cazul agriculturii și a zootehniei se pot depista cauze ce au dus la dezechilibre de mediu, după cum urmează:

– extinderea suprafeței agricole prin desecări și defrișări; scăderea rapidă a bioproductivității acestor pământuri a dus la excesul de imgrasaminte chimice cu efect asupra creșterii habitatelor distruse;

– dezvoltarea excesivă a producției de cereale pe 65%d din suprafață în timp ce leguminoasele le-au revenit doar 2,6% a dus la secătuirea accelerată a solurilor.

– supradimensionarea efectivelor de animale în raport cu disponibilul de furaje (la 100 ha teren arabil+fânețe+pășuni, revenind 45 bovine și 115 ovine, iar la 100 ha teren arabil – 125 porcine și 1175 păsări), au dus la suprasolicitări cu efecte asupra fertilității, eroziunii etc.

Trebuie scoși în relief și factorii favorizanți existenți în România, pentru echilibrul ecologic:

– așezarea geografică și covorul vegetal (în momentul de față, schimbările climatice duc treptat la pierderea acestui avantaj;

– concentrarea industriilor poluante în zone restrânse;

-calitatea terenurilor agricole, care prin exploatare națională își pot redobândi fertilizarea inițială;

– rezerve importante de extindere a serviciilor ,ceea ce garantează dezvoltarea fără infuzie de capital poluant;

– trecerea la economia de piață cu oferte benefice asupra alocării optime a resurselor.

3.6. Evaluarea și managementul riscului determinat de poluare

Consecințele celor mai multe din activitățile umane sunt de cele mai multe ori imposibil de prevăzut cu exactitate, ceea ce duce la o stare de incertitudine privind evenimentele viitoare.

Pe măsură dezvoltării cunoștințelor omenești incertitudinea poate fi exprimată prin probabilitatea apariției unor consecințe. Această înseamnă că am transformat incertitudinea în risc.

Riscul poate fi definit că o incertitudine comensurabilă. Anticiparea posibilului impact al unui eveniment asupra mediului , ce poate duce la apariția unei reacții în lanț cu efecte ireversibile (ex.: dispariția lupului marsupial din Tasmania , daunele asupra stratului de ozon stratosferic, modificări de peisaj etc.)

În confruntarea cu incertitudinea se poate acționa după cum urmează:

– creșterea investițiilor în informație;

– prezentarea consecințelor unor acțiuni și probabilitățile de apariție a acestora;

– evaluarea percepțiilor asupra riscului suportat de publicul larg (evaluarea riscului – ER);

– determinarea strategiilor investiționale (managementul riscului – MR);

ER și MR sunt două categorii economice distincte .

ER este procesul prin care incertitudinea se transformă în risc și răspunde la întrebări precum : cât de riscantă este situația? ; care sunt riscurile asociate diferitelor probleme ecologice?; MR oferă soluții la întrebări de genul: ce este de făcut în situația dată?; ce soluții pot fi găsite pentru a reduce riscurile asociate unei probleme ecologice?;

Scopul ER constă în analiza și ierarhizarea nivelurilor riscurilor asociate unor probleme ecologice pe baza celor mai bune informații și judecați științifice.

În procesul de MR , rezultatele ER se combină cu datele provenite de la alți factori (opinia publică).

Riscurile se manifestă atât pentru oameni cât și pentru ecosisteme, cu efect asupra calității vieții. În consecință problemele ecologice trebuie să fie tratate din perspectivă tuturor celor trei tipuri de riscuri , adică :

1. Riscurile pentru sănătatea umană , care includ cazurile actuale , posibile sau anticipate de îmbolnăvire datorate poluării (cancerul pulmonar sau retardarea mintală provocată de Pb etc.);

2. Riscurile pentru ecosisteme, care includ daunele actuale , posibile sau anticipate asupra funcțiilor acestora precum și asupra componentelor lor biotice și abiotice (efectele poluării dispersate asupra plantelor și animalelor, degradarea peisajelor, sporirea sensibilității la dăunătorii a pădurilor etc.);

3. Riscurile pentru calitatea vieții , care includ pierderile cuantificabile (creșterea costurilor de întreținere a vopselelor expuse ploilor acide, sporirea costurilor de tratare a apelor uzate, scăderea utilizării recreative a apelor poluate, etc.) precum și pierderile sociale necuantificabile (stresul de a trăi în cel mai poluat oraș din România – Baia Mare, distrugerea coeziunii comunității etc.)

Evaluarea comparativă a riscului (ECR) reprezintă o pârghie utilă pentru ierarhizarea acțiunilor prioritare de protecție a mediului, pârghie ce debutează cu întocmirea unei liste de probleme ecologice esențiale ( prin vot, într-un cadru participativ cât mai larg).

Impactul asupra mediului reprezintă o modificare ( pozitivă sau negativă) a mediului înconjurător, produsă parțial sau total de activitatea umană.

Studiul de evaluare a impactului asupra mediului reprezintă un studiu formal

în scopul estimării consecințelor asupra mediului determinat de activitatea umană.

Punctul de pornire în stabilirea priorităților de protecție a mediului constă în determinarea costurilor induse de daune asupra mediului și a beneficiilor rezultate dintr-un bun management.

3.7. Probleme de management al riscului MR

MR este un proces decizional în care rezultatele ER sunt combinate cu considerente de natură economică , tehnică , socială și politica în scopul elaborării unor strategii de reducere sau prevenire a riscului. În timp ce ER analizează gravitatea unei probleme, MR se întreabă ce trebuie făcut pentru a rezolva problema folosind cât se poate de eficient resursele disponibile.

Etapele MR: MR determinat de poluare poate fi abordat în 4 etape după cum urmează:

a )Stabilirea obiectivelor de protecția mediului – Se bazează pe criterii specifice , pe condițiile naturale locale și pe factorii socioeconomici și ecologici. Obiective de calitatea mediului pot fi: concentrația unui poluant într-un anumit mediu sau o declarație narativă de genul stabilirii concentrației adecvate de oxigen pentru susținerea vieții acvatice sau reducerea la zero a unor poluanți atmosferici. Se crează premizele necesare pentru discutarea și perfectarea unor acțiuni conjugate cu alte organizații publice și private, în scopul ajustării obiectivelor în cauză, de așa manieră, încât toți factorii să fie mulțumiți.

b) Stabilirea criteriilor MR – Criteriul este o informație științifică (ex.: reacția individului la o anumită doză de poluant sau la un anumit nivel al concentrației acestuia ), cu ajutorul căreia se evaluează riscul la care este supusă victima precum și nivelul daunei cauzate de poluare.

Fiecare strategie propusă în cadrul MR poate fi evaluată în funcție de un set de criterii care-i pot determina fezabilitatea și avantajele relative față de alte strategii posibile.Nu există un set standard de criterii. Ele variază de la caz la caz, putând folosi costurile și raportul cost-beneficiu sau sprijinul publicului, considerente de echitate, probabilitatea obținerii succesului etc.

c)Selectarea strategiilor de protecție a mediului – Se face pornind de la identificarea celor mai eficiente metode de realizare a obiectivelor ecologice.

În unele țări , strategiile de MR care impun noi costuri industriilor în dezvoltare, pot fi percepute ca o frână în dezvoltarea economică. În această situație este de dorit a se analiza modul în care b#%l!^+a?dezvoltarea economică și protecția mediului pot fi maximizate concomitent. Acestea presupun a lua în considerare toate costurile (full costs) dezvoltării economice, inclusiv externalitatile negative asociate, dar și estimarea costurilor și beneficiilor sociale.

Cele mai promițătoare strategii vor fi supuse unei analize mai riguroase până când se va ajunge la un consens privind strategia propusă pentru implementare.

d) Implementarea strategiilor și controlul rezultatelor pentru a se asigura că s-a obținut un progres în realizarea obiectivelor de protecție a mediului.

Concluzii

Din cele prezentate mai sus se desprind următoarele concluzii:

1. Consecințele activităților umane nefiind de multe ori previzibile se instalează starea de incertitudine;

2. Dezvoltarea cunoștințelor oamenilor a dus la transformarea incertitudinii în risc , ceea ce se cheamă și evaluarea riscului (ER).

3. Managementul riscului (MR) oferă soluții pentru reducerea sau suprimarea riscurilor asociate unor probleme ecologice.

4. Riscurile se clasifică în :

– riscuri pentru sănătatea umană

– riscuri pentru ecosisteme

– riscuri pentru calitatea vieții.

5. Managementul riscului (MR) este procesul decizional prin care rezultatele ER sunt combinate cu considerente economice, tehnice și politice în scopul elaborării de strategii de reducere sau prevenire a riscului.

6. Principiile care stau la baza MR sunt: poluatorul plătește (PPP) , utilizatorul plătește (PUP), al precauției (PP) , al subsidiarității (PS) și al echității generale (PEG).

7. Creșterea demografică și activitatea economică din ce în ce mai intense , au dus la stricarea echilibrului ecologic pe intense zone ale pământului; acest lucru impune măsuri urgente din partea forurilor abilitate, până nu va fi prea târziu;

8. Pentru luarea deciziilor strategice și tactice privind protecția mediului situația acestuia trebuie monitorizată în permanență.

9. Monitorizarea situației mediului și a surselor de poluare se face folosind un sistem de indicatori de mediu, care diferă de la sector la sector, trebuind să fie adaptați la realitățile din zona cercetată.

Chiar dacă informațiile disponibile nu sunt sigure, este clar că deteriorarea mediului ambiant produce pagube economiilor tuturor statelor, cu efecte majore asupra țărilor în curs de dezvoltare unde exploatarea intensivă a resurselor de mediu contribuie direct la formarea PIB-ului .

Criza mediului devine pe zi ce trece o realitate copleșitoare, iar pentru ieșirea din criză sunt necesare eforturi materiale și de organizare coordonate la nivel planetar.

În zilele noastre tot mai mulți oameni își îndreaptă atenția asupra problemelor de mediu și trai deoarece Pământul este un depozit foarte bogat de resurse naturale care fac posibilă existența vieții.

În întreaga lume se fac demonstrații în care oamenii cer să nu se mai folosească substanțe care distrug mediul.

Acțiunile pentru reducerea poluării sunt foarte importante dacă vrem că viața pe Pământ să continue. Noi toți trebuie să contribuim la supravituirea omenirii prin combaterea poluării.

Capitolul 4 Studiu de caz Monitorizarea calității aerului în Romania

Sistemul de monitorizare permite autorităților locale pentru protecția mediului:

– să evalueze, să cunoască si să informeze în permanență publicul, alte autorități si instituții interesate, despre nivelul calității aerului;

– să ia, în timp util, măsuri prompte pentru diminuarea si/sau eliminarea episoadelor de poluare sau în cazul unor situații de urgență;

– să prevină poluările accidentale;

– să avertizeze si să protejeze populația în caz de urgență.

Informațiile privind calitatea aerului, provenite de la cele 117 de stații de monitorizare si datele meteorologice primite de la cele 97 stații de monitorizare vor fi transmise la Centrele locale de la cele 38 Agenții pentru Protecția Mediului.

Datele despre calitatea aerului, provenite de la stații, vor fi prezentate publicului cu ajutorul unor panouri exterioare amplasate în mod convențional în zone dens populate ale oraselor si cu ajutorul unor panouri de interior, amplasate la Primarii.

La nivel național exista 80 de puncte de informare a publicului (40 de panouri exterioare si 40 de panouri interioare).

Rețeaua națională de monitorizare a calității aerului centralizează acum datele din cele 117 stații răspândite pe tot teritoriul României. Stațiile sunt arondate la cele 38 de centre locale, situate în Agențiile de Protecția Mediului.

Valorile măsurate on-line de senzorii analizoarelor instalate în stații, sunt transmise prin GPRS la centrele locale. Acestea sunt inter-conectate formând o rețea ce cuprinde si serverele centrale, unde ajung toate datele si de unde sunt aduse în timp real la cunostința publicului prin intermediul acestui site, al panourilor publice de afisare situate în marile orase precum si prin punctele de informare situate în primării.

Din dorința de a informa cât mai prompt publicul, datele prezentate sunt cele transmise on-line de către senzorii analizoarelor din stații (datele brute).

Asadar, valorile trebuie privite sub rezerva că acestea sunt practic validate numai automat (de către software), urmând ca la centrele locale specialistii să valideze manual toate aceste date, iar ulterior central să se certifice.

Baza de date centrală stochează si arhivează atât datele brute, cât si cele valide si certificate. Specialistii accesează aceste date, atât pentru diferite studii, cât si pentru transmiterea raportărilor României către forurile europene.

Atmosfera poate fi afectată de o multitudine de substanțe solide, lichide sau gazoase. Dat fiind faptul că atmosfera este cel mai larg și în același timp cel mai imprevizibil vector de propagare al poluanților, ale căror efecte sunt resimțite în mod direct și indirect de om și de către celelalte componente ale mediului, se impune ca prevenirea poluării atmosferei să constitue o problemă de interes public, național și internațional.

Potențial, poluarea aerului este cea mai gravă problemă, întrucât are efecte pe termen scurt, mediu și lung.

Pe termen scurt și mediu, poluarea are efecte negative, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să dăuneze resurselor biologice și ecosistemelor, să provoace pagube economice.

Pe termen lung poluarea produce modificări asupra mediului prin: efectul de seră, distrugerea stratului de ozon și ploile acide.

Starea atmosferei este evidențiată prin prezentarea poluării de impact cu diferite noxe, calitatea precipitațiilor atmosferice, situația ozonului atmosferic, dinamica emisiilor de gaze cu efect de seră și unele manifestări ale schimbărilor climatice.

Monitorizarea calității aerului implică urmărirea elementelor incluse în cele patru categorii de probleme:

■ sursele și emisiile de poluanți atmosferici;

■ transferul poluanților în atmosferă;

■ nivelul concentrațiilor de poluanți în atmosferă și distribuția spațio-temporală a acestora;

■ efectele poluanților atmosferici asupra omului și mediului biotic și abiotic.

Pentru protecția atmosferei și îmbunătățirea calității aerului sunt necesare măsuri de control ale emisiilor poluanților. Pentru aprecierea gradului de poluare al atmosferei se calculează emisiile de poluanți și se determină calitatea aerului înconjurător. Emisiile se măsoară prin metode adecvate de evaluare, specifice fiecărui poluant în parte, bazate pe factori de emisie și pe indicatori de activitate.

Analizele emisiilor la nivel național, distribuția sectorială, țintele spațiale și temporale reprezintă elementele cheie în stabilirea priorităților de mediu, în identificarea țintelor ce trebuie atinse și politicilor ce trebuie adoptate, atât la nivel local cât și la nivel național. Indicatorii selectați trebuie să răspundă criteriilor de identificare și să fie relevanți pentru problemele principale privind atmosfera.

Principalele obiective ale politicii de mediu din România sunt create pentru a garanta un mediu curat, și urmăresc să asigure o viață sănătoasă populației, să ducă la eliminarea sărăciei b#%l!^+a?și a degradării mediului, să regenereze economia pe baza principiilor de dezvoltare durabilă și să armonizeze legislația națională privind protecția mediului cu cea a Uniunii Europene.

Indicatorii cu privire la calitatea aerului sunt calculați pe baza datelor înregistrate de sistemul de monitorizare a calității aerului și sunt considerați ca fiind cei mai importanți, în scopul evaluării situațiilor concrete, în comparație cu țintele de calitate stabilite de reglementări.

Aerul este factorul de mediu cel mai important pentru transportul poluanților, deoarece constituie suportul pe care are loc transportul cel mai rapid al acestora în mediul înconjurator, astfel că supravegherea calității atmosferei este pe prim loc în activitatea de monitoring.

Din datele de calitate ale aerului, obținute din rețeaua de monitorizare, rezultă o ușoară îmbunătățire a calității aerului datorată diminuării activităților economice și programelor de retehnologizare și modernizare, realizate la nivelul unor unități industriale, precum și intensificării activității agențiilor de protecția mediului (creșterea numărului de inspecții la agenții economici a căror activitate produce impact asupra calității aerului).

Supravegherea calității aerului a înregistrat o îmbunătățire în perioada 1995–2014, prin creșterea numărului de stații de supraveghere și a numărului de indicatori monitorizați la o singură stație.

Această creștere a fost posibilă datorită dotărilor cu echipamente noi și moderne, în acest fel realizându-se o monitorizare eficientă a calității aerului.

Calitatea aerului se caracterizează prin urmărirea poluării de fond ce se face în 2 stații amplasate în zone convențional "curate", situate la altitudini cuprinse între 1000–1500 m și la distanțe de minimum 20 km de centre populate, drumuri, căi ferate, obiective industriale, cât și a poluării de impact, în peste 1100 puncte de recoltare a probelor.

Sursele principale emitente de poluanți sunt:

􀂃 sursele fixe industriale, concentrate, de obicei, pe mari platforme industriale, dar și intercalate cu zone de locuit intens populate (dezvoltate preponderent pe verticală);

􀂃 circulația auto, în special de-a lungul marilor artere incluzând și traficul greu;

􀂃 șantiere de construcție și betoniere;

􀂃 centralele electrotermice;

􀂃 surse difuze de combustie;

Poluarea de fond și poluarea de impact

1. Poluarea de fond

Poluarea de fond reprezintă poluarea existentă în zonele în care nu se manifestă direct influența surselor de poluare.

INMH a reluat monitorizarea unor compuși atmosferici la stația Fundata, începând din luna iunie 2000, efectuându-se măsurători continue ale ozonului la sol, dioxidului de azot, dioxidului de carbon și ale pH-ului precipitațiilor.

Dioxidul de carbon

Concentrația atmosferică a dioxidului de carbon s-a măsurat cu un analizor automat Thermoenvironmental 41H.

Calibrarea instrumentului se face cu aer zero și COB2B 355 ppmv. Instrumentul execută o măsurătoare la fiecare 12 secunde, mediază valorile pe intervale de timp de 30 minute și stochează mediile pe HDD.

Valoarea minimă a fost de 334,88 ppmv înregistrată în ziua de 14 iulie 2014, ora 15:00, valoarea maximă a fost de 370,43 ppmv, înregistrată în ziua de 19 mai 2014, ora 21:00.Valoarea medie anuală a fost de 364,92 ppmv.

pH-ul precipitațiilor

Recoltarea precipitațiilor s-a făcut zilnic cu un colector deschis. Probele recoltate au fost ambalate în pungi de polietilenă, care au fost sudate. Probele au fost păstrate în frigider la 4 oC până în momentul analizării (circa 30 zile).

In cursul anului 2014, la stația Fundata s-au înregistrat 120 de zile cu precipitații, valorile fiind cu mult sub pH-ul apei pure (5,65).

Evaluarea comparativă a pH-ului din 2 ani consecutivi (2013 și 2014) arată că în anul 2004, valorile pH-ului sunt, în general, mai scăzute decât cele din anul 2013 (media anuală de 4,66 în anul 2014, față de 4,93 în anul 2013)

2. Poluarea de impact

Poluarea de impact este produsă în zonele aflate sub impactul direct al surselor de poluare.

In rețeaua de supraveghere a poluării de impact au fost efectuate măsurători privind o serie de poluanți specifici, precum: acid clorhidric, fenol, hidrogen sulfurat, metilmercaptan, aldehida formică, sulfați, monoxid de carbon. Valori depășite ale CMA pe 24 ore s-au înregistrat pentru următorii poluanți:

■ metilmercaptan → s-au înregistrat depășiri ale CMA pe 24h (0,00001mg/m3) în orașul ……….., în toate cele 3 stații de monitorizare. Cele mai mari valori au fost înregistrate la stația Cuza Vodă, frecvențele de depășire având valori cuprinse între 14,84% și 30,68%.

■ acid clorhidric → s-au înregistrat depășiri ale CMA pe 24h (0,1mg/ m3) în municipiul Râmnicu- Vâlcea, în două puncte de prelevare situate în imediata vecinătate a platformei industriale. Frecvența anuală a depășirilor a fost de 0,7%.

■ hidrogen sulfurat → s-au înregistrat depășiri ale CMA pe 24h (0,008mg/m3) la stația Chiciu din județul Călărași în lunile mai, august, septembrie și noiembrie.

■ sulfați → s-au înregistrat depășiri ale CMA pe 24h (0,012 mg/ m3) în orașul Suceava, cu o frecvență de 5,94%. Concentrația maximă înregistrată a fost de 0,0189 mg/ m3 valoarea medie anuală fiind de 0,0069 mg/ m3.

Sistemul de monitorizare a calitatii aerului

Prin publicarea în Monitorul Oficial nr. 765 din 21 octombrie 2002 a Normativului privind stabilirea valorilor limită, a valorilor de prag și a criteriilor și metodelor de evaluare a dioxidului de sulf, dioxidului de azot și oxizilor de azot, pulberilor în suspensie (PMB10B și PMB2,5B), plumbului, benzenului, monoxidului de carbon și ozonului în aerul înconjurător, aprobat prin Ordinul nr. 592 din 25 iunie 2002, este marcată îndeplinirea obiectivului pe care autoritatea centrală pentru protecția mediului și l-a propus pe linia asigurării transpunerii în plan legislativ și a implementării în România a Directivelor Uniunii Europene legate de activitățile de evaluare și gestionare a calității aerului ambiant.

Acțiunea de monitorizare a calității aerului este utilă prin faptul că oferă informații direct, cu privire la situația existentă la un moment dat într-un segment important al mediului urban.

Incepând cu 1 martie 2013 ARPM monitorizează calitatea aerului în zona …………………. cu ajutorul stației automate amplasată în zona centrală a orașului.

Monitorizarea calității aerului în 3 aglomerări urbane este inclusă în Programul PHARE 2018–„Imbunătățirea rețelei naționale de monitorizare a calității aerului”.

Sistemul automat de monitorizare a calității aerului la nivelul orașului București

Poluarea aerului în municipiul București are un caracter specific datorită, condițiilor de emisie, respectiv existenței unor surse multiple, înălțimi diferite ale surselor de poluare, precum și o repartiție neuniformă a acestor surse, dispersate însă pe întreg teritoriul orașului.

România, prin autoritatea centrală pentru protecția mediului, recunoscând importanța supravegherii calității aerului, a realizat, cu sprijinul Comunității Europene, un sistem modern de monitorizare a calității aerului, în orașul București.

Folosind structura spațială a câmpului de concentrații de poluanți din București, generată de un model de dispersie avansat (OML-Multi) ca și rezultatele măsurătorilor obținute în timpul a două campanii de măsurători, folosind probe

cu prelevare prin difuzie, efectuate în București, în timpul a două sezoane, s-a realizat proiectul conceptual al rețelei de monitorizare a calității aerului ținându-se cont de cerințele tuturor directivelor și ghidurile corespunzătoare ale Uniunii Europene.

Rezultatele campaniilor de măsurători au contribuit în mod esențial la selectarea finală a pozițiilor corecte ale amplasamentelor stațiilor de monitorizare.

La începutul anului 2014, în cadrul unui Program PHARE 2008, a fost pusă în funcțiune rețeaua automată de monitorizare a calității aerului în capitală, care funcționează la parametrii proiectați, respectând cerințele Directivelor Uniunii Europene.

Datele referitoare la calitatea aerului în Municipiul București (poluanții măsurați fiind: SOB2B, NOBxB, CO, OB3B, benzen, PMB10B, PMB2,5B, plumb) sunt furnizate în timp real – inclusiv publicului – și provin de la cele 8 stații automate, repartizate astfel:

♦ stația de fond regională → Balotești;

♦ stația de fond suburbană → Măgurele;

♦ stația de fond urbană → Crângași (APM București);

♦ 2 stații de trafic → șoseaua Mihai Bravu și Cercul Militari Național;

♦ 3 stații industriale → Drumul Taberei, Titan și Berceni;

Proiectul urmărește realizarea unor inventare anuale de emisii ale poluanților, a unor rapoarte de funcționare în siguranță a planurilor interne și externe de urgență conform Directivei 96/61 privind prevenirea și controlul integrat al poluării (IPPC), precum și abordarea integrată a evaluării și controlului impactului asupra mediului prin cele mai bune tehnici disponibile.

In scopul diseminării în timp real a informațiilor referitoare la calitatea aerului, pentru îndeplinirea cerințelor de informare și conștientizare a publicului asupra poblemelor de mediu, proiectul a prevăzut amplasarea: trei panouri de afișaj la: Piața Universității, Piața Drumul Taberei și Mc Donald’ Obor; trei display-uri la sediile: Ministerului Mediului și Gospodăririi b#%l!^+a?Apelor, Primăriei Municipiului București și Agenției Regionale pentru Protecția Mediului București (ARPM București).

Rețeaua de monitorizare a fost pusă în funcțiune la sfârșitul lunii decembrie 2013, iar ca beneficiar direct al proiectului a fost numită Agenția Regională pentru Protecția Mediului București, fiind și cea care asigură în prezent, funcționarea continuă a sistemului de monitorizare. In cadrul programului, în aglomerarea București s-a început procesul de stabilire a arealurilor unde valorile concentrației unuia sau mai multor poluanți depășesc valorile limită, arealuri pentru care se vor iniția planuri și/sau programe de îmbunătățire a calității aerului.

In afara de datele furnizate de rețeaua proprie de monitorizare, informații importante au fost obținute de la Direcția de Sănătate Publică – Laboratorul Chimia Mediului Inconjurător din cadrul laboratorului de toxicologie unde prin determinări fizico-chimice s-a măsurat poluarea aerului și a apelor în municipiul București.

Poluarea aerului în Municipiul București este urmărită prin următoarele tipuri de determinări de noxe:

• determinări în puncte fixe de recoltă;

• determinări în intersecții;

• determinări de pulberi sedimentabile;

• determinări la cererea agenților economici pentru obținerea autorizației de mediu sau ca urmare a unor reclamații.

Toate determinările de noxe făcute de către DSP se fac conform STAS nr.12574/1987 privind calitatea aerului din zonele protejate.

Sistemul de monitorizarea a calității aerului PHARE CBC RO/BG

In decembrie 1998, Comisia Europeană a emis Reglementarea Phare CBC (2760/98), pentru a obține un cadru clar, pentru implementarea activităților în vederea sprijinirii cooperării transfrontaliere prin programul Phare.

Cooperarea transfrontalieră (în special în frontierele externe Uniunii Europene și între țările adiacente Europei Centrale și de Est) este importantă în contribuția la dezvoltarea economică a zonelor de graniță ale acestor țări, în atingerea nivelului de dezvoltare al Uniunii Europene și pregătirea, pe cât posibil, a țărilor candidate pentru participarea la Programele Interregionale.

Pe baza Reglementării Phare CBC, Guvernele din Bulgaria și România împreună cu Comisia Europeană, au fost de acord, în cadrul Comitetelor Mixte de Cooperare, ca un procent din fondul Programului CBC România-Bulgaria să fie alocat Fondului Comun al Proiectelor Mici (Joint Small Projects Fund – JSPF).

Beneficiare ale Proiectului Phare CBC RO/BG pentru zona transfrontalieră eligibilă dintre România și Bulgaria sunt județele: Constanța, Călărași, Giurgiu, Teleorman, Olt, Dolj, Mehedinți, iar pentru granița eligibilă dintre România și Ungaria, județele: Timiș, Arad, Bihor și Satu Mare.

Granițele eligibile sunt granițele dintre țările Europei Centrale și de Est și cele ale Comunității Europene. România, doar ca țară parte aplicantă, având graniță comună cu Uniunea Europeană devine eligibilă pentru programul Phare de Cooperare Transfrontalieră, conform Reglementării nr. 2760/98.

Emisii provenite din instalatii mari de ardere

Aderarea României la convențiile și protocoalele internaționale s-a concretizat prin adoptarea Programului Național de Reducere a emisiilor de dioxid de sulf, oxizi de azot, și pulberi provenite din instalații mari de ardere și a măsurilor de conformare la valorile limită de emisie.

Obiectivele Programului Național sunt:

* limitarea emisiilor de poluanți cu efect de acidifiere, eutrofizare și de formare a ozonului troposferic;

* îndeplinirea angajamentelor asumate de România prin Planul de Implementare al Directivei 2001/80/CE, care a sat la baza tratatului dintre Statele Membre ale Uniunii

Europene și România, cu privire la aderarea României la Uniunea Europeană;

* asigurarea reducerii concentrațiilor și a nivelurilor critice ale dioxidului de sulf și ale

oxizilor de azot sub concentrațiile și nivelurile critice de depunere, în vederea protejării sănătății umane și a mediului.

Țintele prioritare sunt:

* reducerea sau limitarea emisiilor provenite din instalațiile mari de ardere, prin adoptarea de măsuri de conformare la valorile limită de emisie prevăzute în HG 541/2003, cu modificările și completările ulterioare, respectiv Directiva 2001/80/CE;

* stabilirea și atingerea emisiilor țintă provenite din instalațiile mari de ardere incluse în Programul Național;

* stabilirea mecanismului de monitorizare a îndeplinirii obiectivelor și măsurilor propuse în Programul Național.

Cadrul legislativ european

Programul Național este elaborat ținându-se cont de convențiile și protocoalele internaționale la care România este parte și de aquis-ul comunitar de mediu privind calitatea aerului și controlul poluării industriale.

a)Protocolul de la Gotheburg din 1 decembrie 1999 al Convenției din 1979 asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanțe lungi, referitor la reducerea acidifierii, eutrofizării și nivelului de ozon troposferic. Plafoanele de emisii, aferente anului 2010, angajate de România sunt de 918 kilotone pentru dioxid de sulf (SOB2B) și 437 kilotone pentru oxizi de azot (NOBxB), din care aportul instalațiilor mari de ardere (IMA) este prognozat a fi de 36,6% (336 kilotone) pentru dioxid de sulf (SOB2B) și 26,08% (114 kilotone) pentru oxizi de azot (NOBxB);

b) Directiva 2001/80/CE privind limitarea emisiilor anumitor poluanți în aer proveniți de la instalațiile mari de ardere.

România a optat pentru aplicarea primei variante constând în respectarea de către fiecare IMA a valorilor limită de emisie (VLE).

Conformarea IMA din România la valorile limită de emisie nu este posibilă începând cu data de 1 ianuarie 2008, așa cum prevede Directiva, situație în care s-au solicitat perioade de tranziție în vederea conformăriii la valorile limită de emisii, cuprinse între 1 ianuarie 2008 și 31 decembrie 2013 și 1 ianuarie 2016 și 31 decembrie 2017.

c) Directiva 2001/81/CE privind plafoanele naționale de emisii pentru anumiți poluanți atmosferici. Această Directivă are ca scop limitarea emisiilor de poluanți cu efect de acidifiere, eutrofizare și de precursori ai ozonului, pentru a îmbunătății calitatea factorilor de mediu și sănătății umane. Directiva impune stabilirea de plafoane naționale de emisie, considerând ca ani de referință 2010 și 2020, astfel până în anul 2010 Statele Membre se angajează să reducă emisiile de dioxid de sulf, oxizi de azot, compuși organici volatili și amoniac.

d) Directiva IPPC 96/61/CE privind prevenirea și controlul integrat al poluării, prin care se stabilește o abordare integrată a măsurilor necesare reducerii și controlului poluării.

In contextul în care instalațiile mari de ardere sunt în totalitate instalații IPPC, conform prevederilor articolului 5, aceste instalații vor trebui să îndeplinească cerințele Directivei 96/61/CE până la data de 30 octombrie 2007.

e) Directiva 96/62/CE este directiva cadru pentru calitatea aerului, privind evaluarea și managementul calității aerului și Directiva 99/30/CE privind valorile limită pentru dioxid de sulf, oxizi de azot, materii în suspensie și plumb în aerul atmosferic, prevăd obligații de: monitorizare și evaluare a calității aerului, informarea publicului privind calitatea aerului înconjurător, elaborarea de planuri de gestionare a calității aerului în vederea atingerii valorilor limită într-un timp stabilit, menținerea calității aerului înconjurător acolo unde este corespunzătoare standardelor sau îmbunătățirea acesteia în cazuri necorespunzătoare.

f) Directiva 99/32/CE privind reducerea conținutului de sulf din anumiți carburanți lichizi prin care se impune un conținut standard de sulf de până 1% pentru combustibili grei și 0,2% conținut de sulf pentru combustibili ușori.

Clasificarea zonelor urbane in functie de poluarea atmosferica:

Din masuratorile efectuate si in baza rezultatelor obtinute si comparate cu actele normative in vigoare, zonele urbane din tara se pot clasifica in:

zone urbane cu poluare redusa cum sunt Slobozia, Alexandria, Braila, Buzau, Tulcea, Focsani, unde valorile medii anuale se situeaza in jurul valorii normei sanitare sau sub aceasta valoare

zone urbane cu poluare medie cum sunt: Bucuresti, Galati, Resita, Tg. Jiu, Turnu Magurele, Timisoara, Brasov, Craiova, unde valoarea concentratiilor medii anuale depasesc limita numai la unii poluanti;

zone urbane puternic poluate cum sunt: Zlatna, Baia Mare, Copsa Mica, Ramnicu Valcea, Hunedoara si Calan unde concentratiile medii anuale depasesc norma sanitara la majoritatea indicatorilor.

Poluarea aerului in zonele urbane se datoreaza in principal activitatilor industriale, dar si traficului urban.

b#%l!^+a?

Efectele traficului urban asupra calitatii aerului

In perioada martie-octombrie anul 2013, Departamentul de Cercetare al Registrului Auto Roman a desfasurat, in cadrul unui program cunoscut si acceptat de M.A.P.M., un numar de 29 etape de masuratori de imisii pentru determinarea nivelurilor de concentrare in aer a poluantilor generati de traficul auto.

Au fost reliefate trei grupe mari de trafic, specifice tarii noastre, cu efecte diferentiate in planul poluarii pe care o genereaza:

trafic REDUS – sub 20000 auto/24h – in zonele urbane periferice sau pe arterele de tranzit;

trafic MEDIU – 20000–40000 auto/24h – in zonele urbane mijlocii;

trafic RIDICAT – peste 40000auto/24h – in zonele urbane centrale.

In planul organizarii traficului, s-au remarcat urmatoarele deficiente:

o temporizare neconcordanta cu traficul a sistemului de semaforizare utilizat (atat in capitala cat si in alte orase din tara);

prezenta in trafic a autovehiculelor grele sau includerea in trafic a unor mijloace de transport cu tractiune electrica si mobilitate limitata;

prezenta traversarilor pietonale “la nivel” pe unele artere magistrale, dublata de impunerea unei temporizari exagerate in functionarea sistemului de semaforizare.

din totalul celor 26 etape de masuratori desfasurate in mediul urban s-au inregistrat depasiri ale limitelor admise prin reglementari (CMA) dupa cum urmeaza:

pentru CMA/24h – in 17 cazuri (65,4%)

pentru CMA/1/2h – in 15 dintre cazuri (57,7%)

Cel mai reprezentativ poluant generat de traficul auto este monoxidul de carbon (CO), determinarea lui fiind suficienta pentru definirea gradului general de poluare chimica a aerului.

Masuratorile de monoxid de carbon efectuate de Registrul Auto Roman, arata:

existenta unei legaturi de conditionare directa in raport cu debitele orare de trafic si cu valorile medii ale emisiei ce caracterizeaza structura parcului auto in circulatie;

in zonele urbane se pot inregistra fluctuatii ale valorilor de imisii pentru CO independent de fluctuatiile debitului total de trafic, ca efect al interventiei unor factori “colaterali” (organizare, fluenta, structura de trafic,factori de emisie, factori micrometeorologici locali, modificari ale arhitecturii stradale, etc);

necesitatea asigurarii monitorizarii sezoniere sau instalarea “avertizoarelor” pentru semnalarea operativa a depasirii limitelor admise;

factorii cu atributii executive ale municipalitatilor trebuie sa-si asume responsabilitatea aplicarii in viitor a programelor de masuri pentru limitarea efectelor negative datorate poluarii chimice a aerului in punctele considerate critice.

Utilitatea in plan social a actiunii de monitorizare a calitatii aerului in mediul urban, initiate de catre IPM – Bucuresti si continuate in ultimul timp de catre RAR, multitudinea factorilor implicati, necesitatea intreprinderii urgente a unor actiuni corective pentru depasirea situatiilor critice in derularea traficului urban, pentru asigurarea unei protectii corespunzatoare a sanatatii populatiei si pentru o reconsiderare pe baze reale a posibilului impact produs de automobil asupra mediului citadin, motiveaza urmatoarele propuneri:

continuarea monitorizarii imisiilor in proximitatea arterelor de trafic rutier, atat in capitala cat si in tara, la o scara extinsa, astfel incat rezultatele sa poata fi cat mai reprezentative din punct de vedere statistic;

sensibilizarea mass-media in legatura cu cerinta informarii periodice a populatiei cu privire la riscurile poluarii urbane cu monoxid de carbon;

initierea executarii in comun a unor masuratori complexe de poluare (pentru toate categoriile de poluanti) in colaborare cu Inspectoratele de Protectie a Mediului (acolo unde exista tehnica corespunzatoare);

extinderea sistemului informational existent si perfectionarea acestuia in sensul prelucrarii automate a rezultatelor.

Un alt indicator specific poluantilor atmosferici este : Populatia – expusa la depasirea concentratiei de referinta a poluantilor selectati din aer

Indicatorul este alcatuit din sapte sub-indicatori, reprezentind populatia – media cresterii concentratiei masice a poluarii aerului:Valori de referinta (RV)

NO2 (media anuala): 40 µg.m3

PM10 (media anuala): 40 µg.m3

SO2 (media zilnica): 125 µg.m3

PM10 (media zilnica): 50 µg.m3

TSP (media zilnica): 230 µg.m3

Black smoke (media zilnica): 150 µg.m3

O3 (media la 8 ore pentru probe mobile): 120 µg.m3

Acest indicator s-a bazat pe ipoteza ca nivelele de poluare a aerului din mediul exterior in zonele urbane reprezinta o sursa importanta de expunere si de risc asupra sanatatii. Cei patru parametri alesi (NO2, PM10, SO2, O3) dau o imagine buna a concentratiilor ambientale din orase si este legata de efectele asupra sanatatii. Formula fiecarui sub-indicator s-a bazat pe ipoteza ca o crestere a incidentei expunerii asupra efectelor pe sanatate este liniar proportionala la concentratia poluantului situata deasupra RV ales. Indicatorul este in legatura cu calendarul anual.

Semnificatia definitiilor este:

Concentratia medie anuala: concentratia medie a poluantului respectiv, obtinuta prin medierea tuturor valorilor din anul calendaristic respectiv.

Populatia expusa (stabila): bazata pe masuratorile la nivelul orasului sau alte aprecieri tehnice cum ar fi modelarea cresterii pe suprafete delimitate din oras. Procentul/Numarul populatiei din oras locuind intr-o anumita zona este necesar pentru a calcula procentul de populatie expusa. Daca acesta nu este disponibil fractia din zona construita supusa depasirii este luata ca o estimare a fractiei populatiei orasului locuind in zona de depasire.

Zona urbana: Zona cu locuinte a municipiului. Nu exista un acord international asupra numarului minim necesar de locuitori. In studiile internationale zonele urbane cu un numar de aproximativ 100.000 locuitori sint de obicei incluse, uneori o cresterea a numarului de locuitori de la 20 000 la 100 000 fiind reprezentativa.

Specificarea datelor necesare :

Distributia concentratiei medii pe 24-ore a SO2, PM10, TSP Black smoke, si maxima zilnica a mediei de 8-ore pentru probele mobile deO3. Media anuala pentru NO2 si PM10, masurate pe toata perioada unui an calendaristic.

Punctul fix, tipul punctului (stradal, zona urbana), metoda de monitorizare (ex. probe pasive, monitor continuu) si frecventa masuratorilor.

Numarul de locuitori din zona urbana pentru care estimarea poluarii aerului este relevanta.

Interpretare : Acest indicator poate fi utilizat la interpretarea spatiala simultana a modelelor si a tendintei temporale in expunerea la poluarea aerului. In termeni generali, o crestere a concentratiei poluantilor poate sugera o crestere in expunere si a riscurilor asupra sanatatii; o scadere in nivelele de poluare implica o descrestere in expunere si o reducere a riscurilor asupra sanatatii. SO2 poate fi considerat ca provine din poluarea industriala si NO2 – ca un indicator pentru expunerea la trafic. Desi datele de PM10 nu pot fi disponibile pentru majoritatea tarilor, ar fi de preferat sa se dea.TSP, acestea sint de cele mai multe ori disponibile dar nu se pot compara intre tari. Referitor la Black Smoke acesta este un bun indicator puntru expunerea la trafic pe termen lung.

Cei mai multi factori nu va fi nevoie sa fie luati in interpretare. Unul dintre cei mai importanti este asezarea punctelor de monitorizare. Ca o masura a expuneriii, datele sint mult mai relevante atunci cind punctele de monitorizare sint situate in zone rezidentiale cu o densitate mare de poulatie. De obicei este necesara detectarea limitelor, acuratetea si comparabilitatea metodelor de masura. In unele cazuri, este necesar atunci cind se compara date din diferite retele de monitorizare, sa fie posibila diferentierea probelor sau a tehnicilor de masurare. Cind s-a folosit ca baza pentru aprecierea expunerii, este importanta recunoasterea ca expunerea actuala depinde fundamental de concentratiile din mediul indoor si de activitatea individuala a modelelor. Ca toate masuratorile de expunere, relatia cu starea de sanatate poate fi de asemeni un factor de confuzie, care poate fi strict controlat doar prin studii epidemiologice.

Luăm ca exemplu Programul de gestionare a calității aerului din Municipiul Constanța care include totalitatea măsurilor / acțiunilor ce se desfășoară într-o perioadă nu mai mare de 5 ani, în zonele și aglomerările unde pentru unul sau mai mulți dintre poluanți se constată depășiri ale valorilor limită și /sau ale valorilor țintă mentionate in Ordinul 592?2002, în vederea încadrării sub aceste valori. Se inițiază pe baza datelor despre calitatea aerului înconjurător provenite din Sistemul Național de Evaluare și Gestionare a Calității Aerului (SNEGICA) in anii 2008 si 2009 combinate cu rezultatele din modelarea dispersiei poluanților pentru anii 2007 si 2008, și este elaborat de Comisia Tehnică numită prin Ordinul de Prefect nr. 111/8 februarie 2010.

Începând din anul 2008, supravegherea calității aerului s-a realizat prin intermediul rețelei automate de monitorizare, componența a rețelei nationale de monitorizare. Aceasta este formată din 7 stații automate, care au fost amplasate conform criteriilor prevazute in Ord.592/2002. Poluanții monitorizați sunt cei reglementați prin ORDIN 592/2002 pentru aprobarea Normativului privind stabilirea valorilor limită, a valorilor de prag și a criteriilor și metodelor de evaluare a SO2, NO2, NOx, CO, Pb, PM10 sau PM2,5, benzen și ozon(O3), stabiliți prin directivele europene privind calitatea aerului înconjurător (Directiva nr. 96/62/CE privind evaluarea și managementul calității aerului, Directiva nr. 99/30/CE privind valorile limită pentru dioxid de sulf, dioxid de azot și oxozi de azot, particule în suspensie și plumb în aerul atmosferic, Directiva nr. 2000/69/CE privind valorile limită pentru benzen și monoxid de carbon în aerul atmosferic Directiva nr. 2002/3/CE privind poluarea aerului cu ozon). Măsurarea în puncte fixe a poluanților menționați se face aplicând metodele de referință astfel: – pentru SO2 conform ISO/FDIS 10498 (proiect de standard) „Aer înconjurător – determinarea dioxidului de sulf ” – metoda fluorescenței în ultraviolet; – pentru NO2, NOx conform ISO 7996/1985 „Aer înconjurător – determinarea concentrației masice de oxizi de azot ” – metoda prin chemiluminiscență; – pentru Pb conform ISO 9855/1993 „Aer înconjurător – determinarea conținutului de plumb din aerosoli colectați pe filtre” – metoda spectroscopiei cu absorbție atomică; – pentru PM10 conform EN 12341 „Calitatea aerului – procedura de testare pe teren pentru a demonstra echivalența de referință a metodelor de prelevare a fracțiunii PM10 din pulberi în suspensie” – principiul de măsurare se bazează pe colectarea pe filtre a fracțiunii PM10 a pulberilor în suspensie și determinarea masei acestora cu ajutorul metodei gravimetrice; – pentru benzen – metoda gaz-cromatografică; – pentru CO conform ISO 4224 – metoda spectrometrică în infraroșu nedispersiv (NDIR); – pentru O3 conform ISO 13964 – metoda fotometrică în UV.

Principalele surse de emisie aflate în apropierea stației:

– arderi în industria de transformare și pentru producerea de energie electrică și termică

– instalații de ardere neindustriale – arderi în industria de prelucrare

– procese de producție

– extracția și distribuția combustibililor fosili

– utilizarea solvenților

– trafic rutier

– alte surse mobile

– tratarea și eliminarea deșeurilor

– agricultura

– factori naturali

Sursa: http://www.primaria-constanta.ro/Fisiere/InformatiiUtile/ProgramIntegrat.pdf

b#%l!^+a?

Bibliografie

I. Bica – Elemente de impact asupra mediului, Ed. Matrix Rom, Bucuresti, 2000.

2. M. Popescu – Ecologie aplicată, Ed. Matrix Rom, Bucuresti, 2000.

3. S. Visan, A. Angelescu, C. Alpopi – Mediul înconjurător. Poluare si protecție, Ed. Economica, Bucuresti, 2000.

4. N. Roberts – Schimbări majore ale mediului (trad. din limba engleză), Ed. ALL Educational, Bucuresti, 2002.

5. C. Mandravel, R. S. Dumitru – Metode fizico – chimice aplicate la măsurarea noxelor în mediul profesional, Ed. Academiei Române, Bucuresti, 2003.

6. L. R. Brown – Depăsind resursele planetei (trad. din limba engleză), Ed. Tehnică. Bucuresti, 2005.

7. O. Țuțuianu – Poluarea mediului înconjurător, International University Press, Bucuresti, 2006.

8. L. R. Brown – Planul 2.0 Salvarea unei planete sub presiune si a unei civilizații în impas (trad. din limba engleză), Ed. Tehnică. Bucuresti, 2006.

9. Gh. Lăzăroiu – Soluții moderne de depoluare a aerului, Ed. AGIR, Bucuresti, 2006.

10. D. Dănciulescu, C. Dănciulescu – Fizica mediului, Ed. LVS Crepuscul, Ploiesti, 2008.

11. D. Dănciulescu, C. Dănciulescu – Atmosfera și calitatea aerului, Ed. LVS Crepuscul, Ploiesti, 2008.

12. L. R. Brown – Planul 3.0 Mobilizare generală pentru salvarea civilizației (trad. din limba engleză), Ed. Tehnică. Bucuresti, 2008. b#%l!^+a?

13. The Worldwatch Institute – Starea lumii Inovații pentru o economie durabilă (trad. din limba engleză), Ed. Tehnică. Bucuresti, 2008.

14. The Worldwatch Institute – Starea lumii. Despre încălzirea globală (trad. din limba engleză), Ed. Tehnică. Bucuresti, 2009.

15. www.anpm.ro – Agenția Națională pentru Protecția Mediului.

16. www.calitateaer.ro – Rețeaua Națională de Monitorizare a Calității Aerului.

17. *** – Legea nr.84 din 3 decembrie 1993 pentru aderarea României la Convenția privind protecția stratului de ozon.

18. *** – Directiva 2008/50/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 21 mai 2008 privind calitatea aerului înconjurător și un aer mai curat pentru Europa.

19. *** – Legea 104 din 15 iunie 2011 privind calitatea aerului înconjurător. B

20. Manual de management al calității referențial SR EN ISO 9001:2001;

21. Elemente de protecția și calitatea mediului;

22. www. referat. ro;

23. www. wikipedia. Ro

24. www.mmediu.ro/protectia_mediului/calitate_aer.htm#

24.%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a? b#%l!^+a?